FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN” A

UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI

CATEDRA DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ
DISCIPLINA: MISIOLOGIE ŞI ECUMENISM
CADRU DIDACTIC: PR. LECTOR DR. DAVID PESTROIU
SUPORT DE CURS PENTRU SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
ANUL II, SEMESTRUL 1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE: OBIECT, IMPORTANŢĂ, BIBLIOGRAFIE NECESARĂ,

EXPLICAREA UNOR TERMENI SPECIFICI

Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a
adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în
contextul ecumenismului contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.
Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că
scopul acesteia a fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica
modurile în care acestea sunt puse în practică în viaţa creştină.
A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din
punct de vedere structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de
Dogmatică, Morală, Teologie Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia
Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu
înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât
finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai Bisericii în viaţa de zi cu
zi.
Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:
1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi
iniţierea unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de
persoane: creştinii ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii;
2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi
necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism
vizibil sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea
Biserica noastră şi învăţăturile ei. Pe de altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea
temeinică a celor mai întâlnite abateri de la dreapta-credinţă, numite îndeobşte „obiecţii

1
sectare” (învăţături sau practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul interacţiunilor dintre
ortodocşi şi eterodocşi.
Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate,
atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre
secularism şi laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii
vii de către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe
pământ românesc, un reviriment al prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru
denigrarea Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine
fermă.
Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici,
culte sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor
credincioşi atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră,
pentru apărarea dreptei credinţe.
Disciplina Misiologie se asociază adesea cu materia numită Ecumenism, care se poate
aborda din două perspective: una istorică, mai potrivită a se trata în cadrul Istoriei Bisericeşti
Universale, şi una doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul dialogurilor
ecumenice la diverse niveluri, care îşi are locul, în mod evident, în cadrul secţiei Sistematice a
Teologiei.
Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei
disciplinei: o disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada
comunistă a reprimat orice formă de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor
eterodoxe asupra românilor ortodocşi este de dată relativ recentă.
Se evidenţiază:
- Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad,
1948; Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil,
metoda de abordare a discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care
oglindesc realităţile epocilor respective. Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii”
fenomenului sectar, multe noţiuni sunt depăşite, unele grupări sectare din acele timpuri
s-au dizolvat sau au fost atrase de alte formaţiuni similare, iar foarte multe dintre cele
extrem de active astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul motiv că încă nu
apăruseră pe glob sau în România.
- Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub
coordonarea pr. prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”,
deoarece nu prezintă grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al

2
 epocii, ci se ocupă exclusiv de teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor
considerate eretice, pentru a nu deranja politica regimului de atunci. Masiva lucrare
(943 pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.
- Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr.
Petre I. David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în
mai 2003. Încă dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie,
intitulat Călăuza creştină pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului
sectant – care a cunoscut mai multe reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru
Seminarii liceale, licee, colegii şi şcoli profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel
destul de avansat pentru acest ciclu de învăţământ (mai cu seamă pentru volumul de
informaţii – 428 de pagini). Ultima contribuţie, esenţială: Invazia sectelor asupra
creştinismului secularizat şi intensificarea prozelitismului neopăgân în România,
după decembrie 1989 – 3 volume, în care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii
apărute deja în Călăuza… Foarte important şi util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea
Tache, intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr.
prof. G. Pietraru (Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2), Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Dr.
Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr.
prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Mihai C.
Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva
dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, Pr. prof. dr. Valer Bel,
Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes,
Cluj, 2004, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea,
1997.
Se cuvine să arătăm faptul că Misiologia, ca disciplină teologică, îşi extrage informaţiile şi din
actualitatea curentă şi, mai ales, din uriaşul volum de literatură eterodoxă tipărită în
româneşte, cu largă circulaţie prozelitistă. O atenţie deosebită acordăm reţelei Internet.

Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4), este comunitatea celor care sunt
botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Hristos este
Capul Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-

3
umană. Cunoaştem termenii: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea,
Biserică şi Biserici. Biserica e Una, pentru că Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura
adevărată formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei este realizarea unităţii de viaţă în
Hristos, prin Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în sus, de la credincioşi
spre Hristos, ci de la Hristos spre credincioşi.
Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul Biserici,
care poate denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi, catolici,
protestanţi – fie, în cadrul Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici Autocefale).
Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei, nu
poate fi propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr. Stăniloae, sunt
Biserici nedepline – unele mai aproape, altele mai departe de adevăr. De ce? Catolicii au
slăbit unitatea Bisericii, datorită graţiei create şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa).
Astfel, unitatea rezidă în factorul uman, supus greşelii, deşi se prezintă ca infailibil – şi nu în
cel divin. Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în ceruri cu Hristos şi transformă
Biserica de pe pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un pronunţat caracter social –
umanitar, lipsită însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului.
Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă, din
raţiunile expuse mai sus (Pr. Stăniloae). Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea
prozelitistă a acestui termen în lumea neoprotestantă şi sectantă. Semnalăm că, în goana după
autodeterminare şi sporire a numărului de adepţi, multe grupări contemporane, deşi ostile
noţiunii de Biserică, au început să-şi garnisească titulaturile cu acest termen sau şi-au intitulat
templele biserici – în scopuri prozelitiste. Exemple: Biserica lui Dumnezeu Apostolică
(Cultul Penticostal), Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii),
Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă (Ştiinţa creştină), Biserica Creştină Universală (Hristos
din Montfavet), Biserica satanistă şi cea luciferistă etc.

2. Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii:

- propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în numele
Sfintei Treimi (însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne aminteşte de
porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19,
Ioan 20,21).
- odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos, prin
transpunere în viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei Lui. Sub

4
acest aspect, misiunea presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc
creştini, pe care secularismul îi ţine indiferenţi faţă de Hristos.
- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învăţăturilor
eterodoxe, prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă. Misionarul ortodox trebuie să
fie un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfăşoară astfel de manifestări, precum şi al
procedeelor cu care acestea operează.

3. Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa urmarea întreitei-slujiri

a Domnului Hristos unor persoane pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a
Hirotoniei. Clericii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, primesc de la aceştia mandatul transmis
de Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi conduce pe credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos
– Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21,
16-18). Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să fie, aşadar, membrii ierarhiei
sacramentale – întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se
restrânge, în mod exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în virtutea
harului primit, care le conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea activităţilor
specifice, în marele angrenaj al Bisericii.

4. Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte:

- kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către
neamuri (păgâni, necredincioşi).
- noua evanghelizare, iniţiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca
replică faţă de ateism şi secularizare. Iniţial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor
credincioşi, dar s-a ajuns, implicit, la interacţiuni cu caracter prozelitist. Sub masca
„evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepţi.
- în România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica
apostolică. Orice tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar
jignitoare al adresa unui popor bimilenar creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin
misiune, predici, predarea religiei în şcoli, cateheze etc. Respingem, aşadar,
„evanghelizatorii” de profesie.

5. Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele presupun

implicarea activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare

5
a Bisericii. În acelaşi timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de
urmare a pildei vieţii Lui, plină de jertfelnicie.

6.Mişcarea este o acţiune de amploare în sânul unei Biserici sau a unui grup de
indivizi, care propune o orientare doctrinară nouă sau o desprindere de Biserica-mamă.
A)Mişcări neoprotestante:
1.Mişcarea baptismală – urmăreşte „restabilirea” practicii apostolice a botezului. Ex.:
anabaptiştii, baptiştii.
2.Mişcarea adventă – propune: calcularea venirii a 2-a a lui Hristos (adventum=venire), cu
date „precise”, promovarea Mileniului (împărăţie pământească a lui Hristos cu aleşii săi, timp
de 1000 de ani), negarea existenţei sufletului, noi concepte de rai şi iad (pământeşti),
apocatastaza, sub diverse forme, acceptarea unor apocrife apocaliptice (Apocalipsa lui Pavel,
Evanghelia lui Toma), practici din V.T.: ziua odihnei sâmbăta, zeciuielile, alimentele
„necurate”. Reprezentanţi: Cultul adventist de ziua a şaptea, Cultul adventist – mişcarea de
reformă, Martorii lui Iehova, Secerătorii etc. În total: peste 50 de „biserici” advente şi 300 de
fracţiuni mileniste.
3.Mişcarea pietistă – apare în Biserica Anglicană, se dezvoltă mai cu seamă în S.U.A.
Caracteristici: „trăirea în Duhul”, fuga de comunitate, aculturalitatea, refuzul asistenţei
medicale, recurgerea la „exorcisme”. Reprezentanţi: Metodismul, Armata salvării,
Antoinismul, Nazarinenii, Betaniştii.
4.Mişcarea fundamentalistă – caracterizată, în principal, prin promovarea sloganului „înapoi
la Cincizecime”, ca eveniment unic, singular, propagator al „vieţii în Duh”. Cinzecimea nu
poate fi, însă, înţeleasă separat de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea lui Hristos, fără Lege
şi profeţi, fără Biserica Apostolică şi continuatorii ei până astăzi. Reprezentanţi: Penticostalii,
Quakerii.
5.Mişcarea harismatică – a celor ce „posedă” harisme: glosolalie, vindecări etc. Ex.:
Penticostalii; mai nou, Antoinismul.

B) Mişcări mistice:
1.Secte mistice slave – propun fie o exacerbare a erotismului, pe fondul unor psihoze
colective, fie blamarea sexualităţii, considerând trupul ca închisoare a sufletului şi recurgând
la castrări, mutilări etc. Ex.: hlâştii, scapeţii, duhoborţii, molocanii.
2.Secte mistice de influenţă orientală – practică yoga, meditaţia, ocultismul asiatic. Ex.:
Krishna, Baha’i, Moon, Meditaţia transcendentală.

6
3.Secte mistice neopăgâne în Europa Apuseană şi Lumea Nouă. Ex.: Scientologia, Hristos –
om de ştiinţă, Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal.
4.Francmasoneria – grupare secretă, anticreştină, cu interese oculte de hegemonie mondială.
5.New Age – mişcare mondială mistico-neo-păgână.

C) Mişcări spiritiste: pretind că realizează un sincretism între creştinism şi religii orientale.

Au credinţa în reîncarnare şi practică yoga, necromanţia, divinaţia, meditaţiile. Ex.:
Spiritismul, Teosofia, Antroposofia.

D) Mişcarea mesianismului modern – se caracterizează prin apariţia noilor „Mesia”, profeţi,

arhangheli, salvatori, iniţiaţi, „mame sfinte” etc. Adepţii sunt, în cea mai mare parte,
debusolaţi sau naivi, unii chiar posedaţi demonic. Ex.: Biserica Satanei, cea Luciferică, Ku-
Klux-Klan, David Koresh, Copiii Domnului (Mo), Templul popoarelor (Jim Jones).

7.Confesiunea – este un termen ce defineşte juridic situaţia unei comunităţi desprinse din
întregul Bisericii pe baza unei Mărturisiri de credinţă. Exemplele clasice sunt date de
Bisericile Protestante, desprinse de Biserica Romano-Catolică pe baza unor astfel de
„mărturisiri”, care înlocuiesc crezul niceeo-constantinopolitan. Acestea sunt: Confessio
Augustana (pentru lutherani), Confessio Anglicana (pt. anglicani), Confessio Reformata (pt.
calvini). Atenţie: termenul confesiune este uneori utilizat în titulatura grupărilor respective
alături de acela de „Biserică”.

8. Cultul este un termen ce defineşte juridic situaţia unei grupări care propune nu numai o
mărturisire de credinţă proprie (exprimată în „statut”), ci şi o organizare a vieţii religioase
pentru proprii adepţi, prin ceremonialuri specifice, spaţii consacrate (temple, case de
rugăciune săli de adunare sau ale „regatului” ), sărbători etc. În România, termenul cult
defineşte atât grupări creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi necreştine (Cultul musulman şi
cel mozaic). Este termenul preferat pentru exprimarea legalităţii unei grupări religioase la noi
în ţară; actul normativ care defineşte acest cadru legal se numeşte Legea cultelor.

9. Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, stabilită de Biserică (gr. haeresis =opţiune
arbitrară). În trecut, ereziile au fost condamnate de către Sinoadele ecumenice şi locale. În
prezent, avem atât reînvierea vechilor erezii într-o formă nouă (ex.: milenarismul), cât şi
promovarea altora noi (ex.: mântuirea mormonă prin înscrierea numelor aleşilor în cartea

7
vieţii) sau preluarea unor concepţii specifice altor religii, care, odată „creştinate”, devin
eretice (ex.: reîncarnarea).

10.Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o
abatere disciplinară (nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură). Cea mai importantă:
Marea Schismă de la 1054. Asociată cu erezia, schisma dă naştere unei noi grupări,
confesiune sau cult. Ex. de schismă în B.O.R.: Anticalendariştii (stiliştii).

11. Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea
unui întemeietor (fals Mesia, „paraclet”, guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă;
adepţii: bolnavi psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice,
incestuoase, mergând până la sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul „secte” e folosit
de către români pentru a denumi grupările eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă
unele activează cu acoperire legală, iar expresia „obiecţii sectare” denumeşte afirmaţiile
eretice propagate de către respectivele grupări.

12. Gruparea anarhică este constituită din persoane ce se răzvrătesc contra unei organizaţii
religioase de bază (Biserică, confesiune, cult). Actele de nesupunere pornesc de la constatarea
unor abuzuri sau alte nereguli; dacă dispar cauzele generatoare, cercul anarhiştilor se dizolvă
(ex.: mişcarea de la Vladimireşti). Alt ex.: în Rusia - Rascolul, în urma căruia s-au refugiat la
noi lipovenii.

13. Gruparea separatistă sau cea cu tendinţă centrifugă – se constituie din acei credincioşi
care, afiliaţi unei Biserici, confesiuni sau cult, se consideră cei mai îndreptăţiţi să introducă
unele reforme, inovaţii etc. sau se opun reformelor promovate de gruparea de bază, ţinând cu
rigoare vechile rânduieli. Ex.: Petrache Lupu (Maglavit), Ucenicii Sf. Ilie, Noul Ierusalim.
Grupări cu tendinţă centrifugă: Oastea Domnului, Visarioniştii.

14.Comunitatea dizidentă – se constituie din credincioşi care au o părere deosebită faţă de

cea a majorităţii, pe care o socotesc depăşită, şi-şi creează propria lor grupare. Ex.: Adventiştii
reformişti, Asociaţia „Credinţa adevărată a Martorilor lui Iehova” etc.

15.Organizaţii religioase violente – sunt acele grupări care, sub masca religiei, desfăşoară
activităţi teroriste. Ex.: Ku-Klux-Klan.

8
16.Organizaţii secrete anticreştine: Francmasoneria şi ramura ei iudaică, sionismul.

Bibliografie: Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1994; David, Diac.
P.I., Invazia sectelor, vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997, Tache, Pr. Sterea, Credinţă şi misiune,
Ed. Arhiep. Buc., 1999.

I ASPECTUL OFENSIV AL MISIUNII: PROMOVAREA DREPTEI CREDINŢE

ORTODOXE

1. MISIUNE ŞI CONVERTIRE: NECESITATEA PROPOVĂDUIRII

a) Predicarea Evangheliei

Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi:

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28,
19). De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea
unui mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n
Eshaton, e chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică
a harului şi faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia
culminează, iar Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de Dumnezeu
omenirii. Nu este întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept
piatră de temelie propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca
Mântuitorului, devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu
ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică
precede orice alt act soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De
fapt, Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1.

1
Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie
normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice
implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă
folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism
lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale
interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să
„oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă. Să fie, oare, în cazul lor, reminiscenţe
ale mentalităţii oprimate din fostul regim? Dacă da, atunci Biserica ar trebui să organizeze pentru ei cursuri de
reciclare.

9
 Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După
întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să
ajungă – ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile
pentru împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea
destinatarilor mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la
torturi şi moarte – Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea
popoarelor migratoare, istoria cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi
Metodiu - încreştinătorii slavilor, Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.
După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al
misiunii revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime,
uneori paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea
întregului glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii
necredincioşilor). Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra
tentativă a lui Francisc de Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în
cruciada a V-a), multe din acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri
străine duhului Evangheliei (expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare
hegemonică eclezială – prin atacuri asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în
Cruciada a IV-a). În prezent, Biserica Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa
numărului de membri între Bisericile Creştine, tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în
lume. Nu putem trece cu vederea şi practicarea de către catolici a acelei forme de anti-misiune
(similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism), prin care s-au format aşa-zisele Biserici unite
(greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice favorabile (împlilarea ortodocşilor
majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extra-eclezială, fără însă a le fi fost
acordate).

b) Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar

sărace în conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura
care urmăreşte, în mod structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică,
raportându-se la un vector esenţial: Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot
adevărul (Ioan 16, 13), prin centralitatea ei în Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6),
predicarea ortodoxă este, poate, şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul rezultatele ei

10
concrete, pe care le-am putea cântări în numărul de convertiri de pe glob. Misiunile ortodoxe
în spaţiile necreştine sunt, din păcate, sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate
tocmai acest tip de apofatism, proiectat în planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos,
care şi-a desfăşurat activitatea pământească într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii
în lume abia după înălţarea Sa la cer şi pogorârea Duhului Sfânt.
Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând
cele două mari căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în
chip supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de
către grupările eterodoxe conduc la imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la nulitatea
mesajului revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa predicării rezidă, sine qua non, în
conţinutul ei, care-i imprimă, de fapt, autenticitatea. Să analizăm, pe rând, carenţele existente
în acest domeniu:
1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii
unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca
religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic
propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului
revelat.
2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua
mare cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii
exclusiv în textul scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce, inevitabil, la
negarea traiectului istoric al Bisericii Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în
plan doctrinar, moral şi organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept
consecinţă frânarea procesului de promovare a mesajului respectivelor grupări religioase,
incapabile să explice apartenenţa la creştinism fără raportarea la sursele autentice de
transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă. „Puntea peste timp” prin care cei în cauză
încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei din Biserica Primară, excluzând orice
interferenţă a Tradiţiei, este lovită de nulitate, din cel puţin două motive: 1. reprezintă, de fapt,
o abominabilă auto-negare; 2. refacerea creştinismului apostolic este imposibilă, ţinând cont
atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii şi mentalităţilor epocii, cât şi de
evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca societate de consum,
postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult, în viziune quasigenerală, de
cele materiale.
Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au întors
cu faţa către Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa

11
morală, comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă
multe de făcut în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei
Tradiţii şi normativitatea ei pentru mântuire.
Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, indisolubil legat
de acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative. În
misiune se vor urmări, aşadar, câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale:
1. prezentarea creştinismului ortodox;
2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;
3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii.

1. Prezentarea creştinismului ortodox

Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:

- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de
Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;
-frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;
-o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul
popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la
suportarea unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa
monastică, presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul
misiunii, se observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului doctrinar.

2. Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient

suprema (şi singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”.
„Ce trebuie să fac?” -este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe
drumul Damascului (Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea
răspunsului ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în
principal:
a) efectul propovăduirii eficiente;
b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;
c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);

12
d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;
e) grupul social.
Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul).
Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii,
împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloaie).
Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea
iniţială de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a
acesteia.

Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc

spre mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în
curs de convertire.
Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.
În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte
programate, cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de
Sf. Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare);
b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor,
pot asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia
poate reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere.
În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere
convertirea individuală.
Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi,
teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire
a misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora
supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele.
Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu
identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune,
sectant, adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă
trecerea cu vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes
deosebit.
În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând
de la explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul,
fericirile, virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi
ierurgii).

13
Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele,
în funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.
Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor
criterii presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.

Botezul
- „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul
harului – condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5).
Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui
comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor
de alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi
membri ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou
venit matur în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-
au semnalat, din păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte întoarcerea la
ortodoxie a celor rătăciţi temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu orice preţ
celor reveniţi la credinţă greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine
membru cu drepturi depline al comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea
concomitentă a celorlalte două taine de iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.
În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit
anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea
Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii
la ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea
noului venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare
sărbătoare.

c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui

tip de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a
adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele
tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte
continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă

2
La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi
exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.

14
Egipt şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America de Nord (până în
îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi
centrală cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe
bine închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar
ierarhi proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu se
confundă cu puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie,
precum Grecia, Rusia, România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de
promovare a dreptei credinţe în spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în
letargia spirituală postmodernistă. Cu atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt
încurajatoare.
O altă latură a misiunii autentice este deschiderea ei ecumenică. Mai ales în plan religios
(doctrinar, moral şi cultic), orice valoare poate fi promovată numai raportându-se la celelalte
valori sau la non-valori cu care interacţionează. Conceptual, orice prilej de a-l propovădui pe
Hristos – restauratorul omului prin chenoză, jertfă şi înviere – este o datorie evanghelică, de
care nu trebuie să ne fie ruşine. Întrucât există, la ora actuală, o abordare diferită a
ecumenismului, atât din partea ortodocşilor ca persoane, cât şi la nivel de Biserici, e de dorit
să precizăm următoarele:
1.O evaluare sinceră a mişcării ecumenice conduce, inevitabil, la evidenţierea unor
aspecte pozitive şi negative, cum sunt:
a)pozitive: -afirmarea valorilor ortodoxiei în contextul pluralismului confesional creştin:
apostolicitate, perenitate şi stabilitate doctrinară pe filiera respectului faţă de Tradiţie, bogăţia
formelor de cult şi varietatea lor, stricteţea aplicării normelor morale tradiţionale;
-fixarea, de comun acord, a unor termeni şi condiţii cu aplicabilitate în câmpul misiunii, în
spirit de respect reciproc şi combatere a prozelitismului;
-cunoaşterea şi apropierea în plan doctrinar, moral şi cultic – lucru extrem de dificil,
datorită diferenţelor greu de surmontat. Se pot face, totuşi, progrese pe unele planuri
(redactarea Documentului B.E.M. – Botez, Euharistie, Minister e un exemplu, de pildă, pentru
misteriologie); de aici şi până la atitudinea negativistă, de respingere totală pe care o au unii
„ultra-ortodocşi” e cale lungă. Invocarea unor prevederi canonice de interzicere a contactului
cu ereticii este inconsistentă: acestea se adresează creştinilor simpli, nu teologilor sau
ierarhiei. Sinoadele Ecumenice au arătat tocmai disponibilitatea Bisericii spre dialog, pentru
clarificarea adevărului; la ele participau şi ereticii cu taberele lor, de pe poziţii uneori foarte
înalte (patriarhi de Constantinopol, de pildă).

15
 -fixarea unor poziţii comune în probleme de larg interes, atât religios (secularismul,
ofensiva New Age, migraţia etnicilor necreştini etc.), cât şi social, politic, economic etc. (ex.:
combaterea terorismului).
b)negative: - lipsa unui mesaj coerent unitar al ortodoxiei, datorită neînţelegerilor ivite
între Biserici şi ţări ortodoxe. Din păcate, e o carenţă majoră, care scade mult din puterea de
afirmare a dreptei credinţe. Convocarea unui sinod panortodox, aşteptată ca eveniment vital şi
epocal, întârzie de mai bine de un secol. Între timp, racilele dintre unele conduceri bisericeşti
s-au ascuţit. Există ierarhi şi chiar sinoade întregi cu acuzaţii reciproce de „schismă” şi
„erezie”, mai ales în spaţiul ex-sovietic şi în raporturile ţărilor fost-comuniste cu diaspora.
Chestiunea calendarului complică şi mai mult lucrurile.
- folosirea mişcării ecumenice, înainte de căderea „cortinei de fier”, pentru activităţi
neconforme cu chestiunile religioase, pentru „cunoaşterea reciprocă” a realităţilor, în fapt –
diverse forme de spionaj, mai mult sau mai puţin divulgate.
- insistenţa unor pretinşi „creştini” de a legifera concepte „înnoitoare” în plan doctrinar şi
moral-social (hirotonia femeilor, căsătoriile gay, eutanasia, clonarea etc.) au aruncat o umbră
serioasă asupra viitorului ecumenismului şi au determinat retragerea unor Biserici ortodoxe
din mişcare.
2.Cu toate aceste „minusuri”, mişcarea ecumenică are un rol benefic marcant pentru
creştinism. Fără dialog, creştinismul ar fi o religie moartă. Hristos ne cere să nu ascundem
lumina sub obroc (Luca 11, 33), ne cere să fim „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Iubirea
aproapelui este, de asemenea, un deziderat fundamental.
3. Extrem de importantă este şi dezvoltarea conceptului de „ecumenism local”, ce
presupune deschiderea fiecărei Biserici spre dialog cu celelalte grupări religioase ce activează
în respectivul teritoriu. B.O.R. a întreţinut bune relaţii cu celelalte culte din România, mai ales
în vremea comunistă, când acestea erau impuse şi supervizate de vechiul regim. După 1989,
firesc, dialogurile au continuat, mai cu seamă cu Biserica soră catolică, ajungând să culmineze
cu vizita istorică la Bucureşti a papei Ioan Paul II în mai 1999 (deşi, practic, mocnesc diverse
stări conflictuale generate de pretenţiile privind retrocedările unor biserici către greco-
catolici).
Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986; Barnes, Patrick, Non-
ortodocşii, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004; Bişoc Alois, Preotul: identitate şi misiune, Ed. Presa
Bună, Iaşi, 2000; Bria pr. prof. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Alba Iulia, 2002; Buono
Giuseppe, Teme de misiologie: căile misiunii astăzi, Oradea, 1996; Coman, Pr. Constantin,
Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Buc., 1995; David, P.I.., Ecumenismul –

16
factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, Buc., 1998, Dură, pr. prof. dr. Nicolae,
Bisericile Europei şi „Unitatea europeană”, ecumenism, reconciliere şi unitate europeană, în
S.T., 3-4/2001, Himcinschi, Mihai C., Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din
perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; Meyendorff, Jean,
Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Buc., 1996; Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre,
Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind misiologia ortodoxă, în "Studii
Teologice", seria a III-a, nr. 1, ianuarie-martie 2006; Nechita Vasile, Misiune şi ecumenism,
Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005; +Nifon Mihăiţă, Misiune şi viaţă, Ed. Asa, Buc., 2002; Piper,
John, Să se bucure popoarele! Supremaţia lui Dumnezeu în misiune, Ed. Cartea Creştină,
Oradea, 1998; Petraru Gh., Misiologie ortodoxă, vol.1 – Revelaţia divină şi misiunea
Bisericii, Iaşi, 2002, Ploscaru Ioan, Apostoli şi misionari, Timişoara, 2002.

2. MISIUNE ŞI PASTORAŢIE: DESCHIDEREA BISERICII CĂTRE NEVOILE

SPIRITUALE ALE PROPRIILOR CREDINCIOŞI – VICTIME ALE SOCIETĂŢII
DE CONSUM - POSTMODERNISTE

a. Misiunea ierarhiei

1. Preliminarii

Valoarea misiunii clericale este dublată de asocierea ei cu pastoraţia eficientă. Hristos

îşi alege apostolii spre a deveni „pescari de oameni”; le conferă, în plus, o anumită putere
pentru a reuşi în răspândirea dreaptă a Evangheliei: harul Duhului Sfânt (Luaţi Duh Sfânt... –
Ioan 20,21-22). „Dreptarul învăţăturii sănătoase” rezidă, aşadar, nu în puterea umană relativă
şi imperfectă, ci în puterea lui Dumnezeu, care face pescuitul eficient (aruncaţi mreaja de-a
dreapta... – Ioan 21, 6). Discursul lui Gamaliel este elocvent: Dacă învăţătura lor este de la
oameni... - Fapte 5, 38.
De-a lungul istoriei Bisericii, membrii ierarhiei sacramentale au semănat cuvântul lui
Dumnezeu (Luca 8, 5) şi nu s-au sfiit să mărturisească adevărul. Au polemizat cu păgânii, cu
ateii şi ereticii de toate categoriile şi au suferit până la martiriu. Au apărat predaniile,
transmise fie prin viu grai (II Tesaloniceni 2,15), fie prin textul Scripturii. Au fost şi sunt, aşa
cum am mai arătat, următori întreitei slujiri a Mântuitorului Hristos:

17
 - chemarea de profet: se continuă prin misiunea didactică a membrilor ierarhiei:
cateheze publice şi individuale, predici, omilii şi discursuri ocazionale, dialoguri
duhovniceşti cu păstoriţii, dar şi cu toţi cei interesaţi. O predică vie este clericul care,
prin ţinuta sa şi a familiei sale, impune respect şi preţuire.
- demnitatea de împărat: se continuă prin misiunea pastorală a membrilor ierarhiei, care
trebuie să-i conducă pe credincioşi pe calea mântuirii. Fiecare cleric trebuie să fie
următor al Păstorului celui Bun (Ioan 10, 11), să se impună ca lider spiritual al
comunităţii, ca vector la care se raportează enoriaşii, călăuziţi cu blândeţe, sobrietate şi
distincţie.
- slujirea de arhiereu: se continuă prin misiunea sacerdotală a membrilor ierarhiei.
Repetarea sacrificiului de pe Golgota în chip nesângeros, ca o împlinire a poruncii
Domnului Hristos: Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19) îl aduce pe
Marele Arhiereu în chip tainic în mâinile slujitorilor sfinţiţi şi îl oferă celor ce cred în
El spre creştere în har (har peste har – Ioan 1, 16). Daruri speciale se oferă tot ca o
revărsare a harului, prin Sfintele Taine şi ierurgii.

2. Repere misionare la nivel eparhial

La nivelul eparhiei, modelul emblematic misionar trebuie să fie, fără îndoială,

episcopul locului. El deţine atât deplinătatea harului slujirii preoţeşti (fiind pe cea mai înaltă
treaptă a ierarhiei), cât şi plenitudinea lucrării pastorale, în calitate de conducător spiritual al
comunităţii.
Chiriarhul determină activ viaţa Bisericii, prin contactul nemijlocit cu preoţii şi
credincioşii. Canonic, este prevăzută necesitatea vizitării periodice a tuturor unităţilor de cult
afiliate centrului său eparhial (protoierii, mânăstiri, parohii, schituri, capele, paraclise).
Vizitele sunt prilejuri de a cunoaşte realităţile de la faţa locului, intervenind acolo unde este
cazul prin forţa cuvântului, aplicând, după caz, măsuri canonice cu acrivie sau acordând
dispense.
Episcopul aplică în eparhia sa măsurile, ordinele şi regulamentele statutare hotărâte în
Sfântul Sinod, din care face parte de drept. Sfântul Sinod este autoritatea supremă a Bisericii,
care se pronunţă şi în chestiunile de ordin pastoral-misionar, trasând direcţiile de activitate în
acest domeniu.
Chiriarhul este promotorul ecumenismului local, întreţinând în teritoriul păstorit bune
relaţii cu şefii altor culte recunoscute de stat.

18
 O mare importanţă o are, la nivel eparhial, aparatul central aflat în subordinea indirectă
a ierarhului: vicar, consilieri, alţi angajaţi – care onorează, prin comportament moral
ireproşabil, prin incoruptibilitate, prin cultura şi elocinţa teologică, precum şi prin experienţa
duhovnicească şi administrativă, posturile pe care le ocupă3.

3. Repere misionare la nivel protopopesc

La nivelul protoieriilor, se pot investiga următoarele direcţii ale misiunii:

-coordonarea activităţilor misionare desfăşurate în parohii, încurajarea şi sprijinirea lor,
remedierea deficienţelor;
-organizarea unor acţiuni specifice: întâlniri dese cu preoţii, conferinţe, simpozioane, mese
rotunde, cercuri misionare (grupate pe parohii învecinate);
-cunoaşterea fenomenului sectar, intervenţii prompte de sprijinire a preoţilor şi credincioşilor
în atitudinile antisectare.

4. Repere misionare la nivel parohial

a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum:

-mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin:

-o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau
alte prilejuri de scandalizare a opiniei publice;
-o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai
grav, forme de magie cu cele sfinte;
-o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real
folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.
-un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog;
-respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror
tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.

3
Unele cazuri care se abat de la aceste norme, sub pretextul primatului „experienţei în administraţie”, sunt cu
totul regretabile, izolate şi în curs de eradicare. Oricum, ofensiva unei părţi a mass-media asupra Bisericii
conduce la demascarea celor nevrednici şi aplicarea măsurilor canonice potrivite.

19
-practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre
împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama
credincioşilor simpli;
-îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.
Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:
-păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial;
-organizează acţiuni culturale şi filantropice;
-conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale
sau filantropice;
-gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;
-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi
curăţenie.
Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:
-sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;
-gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate,
asigurându-se combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor
infracţiuni. Aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii
Bisericii;
-coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul
legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare.
Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se
analizeze periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l
realizează membrii familiei preotului4. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele
pot fi imprevizibile. Recomandări:
-participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele
slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;
-preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple
pentru tinerii bisericii;
-desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor
familiei preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele
financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o
perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).

4
În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile
acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.

20
Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc.
Se impun:
-alternanţa strictă a protiei liturgice;
-respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin
colegialitate, se pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent
de sector (în afara slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice
situaţie sau loc, când se impun cu necesitate - ex.: spovedania şi împărtăşania).
-tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la
nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea
situaţiei – care, inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea
forurilor ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la centrul eparhial).
-împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi
imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora.
Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii
Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:
-respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă
de sfinţenia altarului şi a obiectelor din el5;
-ordinea şi curăţenia exemplare;
-respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi6;
-iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;
-îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;
-curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal,
verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;
-buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;
-o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind
programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;

5. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

5
Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce
efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.;
neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta
masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.).
6
Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să
împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi
sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui
curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.

21
Probleme misionare specifice:

a)penitenciar

-conştientizarea stării de păcătoşenie

-implicarea deţinuţilor în activităţi misionare
-combaterea prozelitismului sectar în închisori

b)spital

-prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici7; Cunoaşterea temeinică şi

tratarea permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:
-atitudinea creştină faţă de boală;
-problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva
intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu;
-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive,
măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;
-administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;
-combaterea prozelitismului sectar din spitale;
-denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor,
pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea
homosexualităţii prin schimbare de sex etc.

c)armată

-prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);

-cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la
instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;
-dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);
-stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei
neamului; semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar.
Combaterea tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte;
7
Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire
sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu
cedează în chestiunea rearondării teritoriale).

22
-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.

d)cimitir

-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă8, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la

„taxarea” celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii
cu iz folcloric;
-oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care
aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;
-se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de
a-i invita pe aceştia la slujbele din capele;
-atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită9.

6. Misiunea monahilor, astăzi.

Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele

acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale
directă spre îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de
către cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei. Iată câteva dintre
acestea:
-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi
împărtăşită şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie,
înfrânare. Mai mult sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important
este ca ortodoxia să ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A.,
Baha’i, Meditaţia Transcendentală sau Sahaja Yoga;
-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi
pentru viaţa creştinului obişnuit;
-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii
permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;
-duhovnicii îmbunătăţiţi ai mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;

8
Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe
motiv că acolo este „parohia lui”.
9
La un cimitir vestit al Capitalei a devenit deja întristătoare imaginea unui slujitor (intens mediatizată cu prilejul
unor funeralii celebre), purtător de ghiul şi unghii lungi la degetele mici de la mâini. Este, pe deasupra, şi sfidător
la adresa confraţilor preoţi care îndrăznesc să-i atragă atenţia asupra comportamentului său inadecvat. Se
aşteaptă intervenţia forului ierarhic tutelar.

23
-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor
direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.

b. Misiunea credincioşilor: apostolatul social.

1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”

Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la
lumina Sa cea minunată (I Petru 2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt
conţinut în participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt
purtători ai harului şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel
la cunoştinţa Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune între existenţa în lume şi
neapartenenţa la lume”10. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime Biserica a
cunoscut sub numele de liturghia de după liturghie.

2. Misiunea organelor parohiale

a)Adunarea parohială

Formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar doamnele nu sunt excluse de
la participare. Fixează cele mai importante strategii privind misiunea parohiei şi dezvoltarea
ei, alegând consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul.

b)Consiliul parohial

Format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte: parohul. Gestionează toate
activităţile misionare şi administrative. Recomandare: alegerea membrilor să respecte
categoriile socio-profesionale şi de vârstă; este o cinste de care ar trebui să se bucure numai
creştinii practicanţi – modele de trăire creştină.

c)Comitetul parohial

10
Î.P.S.Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a,
Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 90.

24
Format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la biserică. Preşedinte: parohul.
Se implică misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea evenimentelor (Paşte,
Crăciun, hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii.

d)Alte organisme parohiale

-Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi

misionare de actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune).
-Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului.
-Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după
statute proprii, sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial.

e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)

Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate creştină, distincţie,
evlavie şi sobrietate. Li se va interzice antrenarea în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor
sau a Bisericii, precum şi polarizarea credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor
selecta numai candidaţi nevicioşi (exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii). Atenţie:
o dată angajaţi, greu le mai poate fi desfăcut contractul de muncă!

3. Profesorii de religie

Au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce vin ca slujitori şi

misionari ataşaţi Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare:
-formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip
formativ;
-aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor;
-preponderenţa studierii temelor misionare;
-fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi
receptivitatea materiei Religie în rândul elevilor;
-o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului
duhovnic în viaţa lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic.

25
 4. Tinerii şi implicarea lor misionară

Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub
directa îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare: organizarea de
acţiuni cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii religioase, excursii,
tabere şi pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor broşuri creştine,
construirea şi susţinerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a
altor spaţii sau edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza: serbări speciale,
manifestări sau competiţii sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja
spaţii de joacă şi leagăne11.

5. Mass-media

Relaţia Bisericii cu mass-media este foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul
publicitar asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri:
a)publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la sfinte
moaşte, inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate, participarea
Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură politică, economică
etc. Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea unei Biserici vii, puternice şi
implicate în rostuirea vieţii omului contemporan.
b)publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau slujitorilor
ei. Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie tratat cu toată
răspunderea. Posibile cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient,
precum şi asaltul mediatic denigrator al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce
urmăresc învrăjbirea religioasă (condamnată de Constituţie!). Remedii: interdicţia dată
clericilor de a apărea în faţa mass-media, fără acordul episcopului locului; cunoaşterea
fenomenelor negative şi eradicarea lor înainte ca ele să devină scandal de presă; mediatizarea
deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni canonice faţă de reprezentanţii Bisericii divulgaţi de
presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii nefondate, Biserica ia atitudine cu fermitate,
demascând minciuna, calomnia sau alte infracţiuni de presă.
Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Bejan
Sorin, Misiunea Bisericii: între obiceiuri şi Sfânta Tradiţie, Buc., 2004; Bel, Valer, Unitatea
Bisericii în teologia contemporană: studiu interconfesional ecumenic, Limes, Cluj, 2003;
11
Se vor respecta prevederile legale privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.

26
Idem, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002; Benga, pr. dr. Daniel,
Familia preotului: aspecte teologice, canonice şi pastoral-misionare, în G.B., LVII, 9-
12/2002; Bişoc, Alois, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed.
Sapienţia, Iaşi, 2001; Bria Ion, Liturghia după liturghie: misiune apostolică şi mărturie
creştină azi, Ed. Athena, Buc., 1996; Idem, Orientarea misionară a parohiei, în G.B., Nr.
1/1997; Durlea Ionel, Ghid teologic şi misionar, Bucureşti, 2000; Himcinschi, Mihai C.,
Biserica şi societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006;
Iosu M. Constantin, Instituţia duhovnicului: vocaţie, formare şi misiune. Teză de doctorat;
Nechita Vasile, Pentru o misiologie practică, Iaşi, 2005; Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia
ortodoxă şi implicarea ei în nevoile comunităţii, în B.O.R., nr. 9-12/2004; +Nifon Mihăiţă,
Misiologie creştină, Bucureşti, 2006; Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia şi practica misiunii în
Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi; Tia,
Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia,
2003; Idem, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia
occidentală contemporană, Alba Iulia, 2003; * Creştinii laici: identitate şi misiune, Ed.
Sapientia, Iaşi, 2001, *Pastoraţie şi misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile
pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep.
Dunării de Jos.

II ASPECTUL DEFENSIV AL MISIUNII: APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE DE

RĂTĂCIRILE ETERODOXE

A. STRUCTURA RELIGIOASĂ A POPULAŢIEI ROMÂNIEI. CUNOAŞTEREA

FENOMENULUI SECTAR

I. PROZELITISMUL

Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul
Bisericilor tradiţionale sau altor grupări religioase. Furt=infracţiune, deci presupune folosirea
unor mijloace necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc.
Etape:
1. cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa
bisericească)
2. răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă)

27
 3. catehizarea personală
4. convertirea (botez, jurământ)
Durata: între câteva zile şi câţiva ani
Se intervine (de către misionarul ortodox):
1. profilactic
2. pe parcursul celor 4 etape
3. ulterior acestora
Atenţie: Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces
prozelitist, care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile
noii religii – perioadă în care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât
progresiv. Concomitent, ei poartă discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să
combată cu argumente solide, logice, biblice şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie.
Bibliografie: Petraru Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000; Tănase
Laurenţiu, Modalităţile de racolare a noilor adepţi, specifice sectelor religioase, în G.B.,
1996, Nr. 1-4.

II CAUZE COMUNE ALE APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII CULTELOR, MIŞCĂRILOR,

GRUPĂRILOR RELIGIOASE ŞI SECTELOR

Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu referire

implicită şi la creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către om, dar lăsată de
Creator pentru a arăta perfecţiunea creaţiei (Facere 1, 31).Este vorba, după cum ştim, de o
perfecţiune relativă, căci atât omul, cât şi cosmosul, trebuie să răspundă chemării de a
parcurge un proces de devenire, de transfigurare, de asemănare cu Dumnezeu după har (în
cazul omului).
Sectele şi, în general, toate grupările religioase derivate din creştinismul autentic sunt
expresia împlinirii faptice a pildei neghinelor, rostită de Mântuitorul (Matei 13, 24-43),
precum şi a profeţiei Sfântului Apostol Pavel: Va veni o vreme când nu vor mai suferi
învăţătura sănătoasă, ci îşi vor alcătui învăţături după poftele lor, şi-şi vor pleca urechile
după basme… (II Timotei 4,3).
Analizând apariţia şi dezvoltarea sectelor şi grupărilor religioase eterodoxe,
identificăm mai multe tipuri de cauze:

A. Cauze religioase:

28
1. Lucrarea vrăjmaşului diavol. Acesta umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine
să înghită (I Petru 5,8). Ispititorul apare ca şarpe în Eden, dar Tradiţia
consemnează şi alte metamorfozări ale lui, mergând până la a lua chip de înger
de lumină sau chiar chipul Maicii Domnului. A fost dintru început pierzător de
oameni (Ioan 8,44). Una dintre ispitele încercate asupra lui Hristos a fost chiar
aceea de a-L îndemna să i se închine.
2. Trufia de a fi lider religios. Este tot o armă veche a diavolului, cu care a
încercat să-i convingă pe oameni încă din vechime. În V.T. avem revolta lui
Core, Datan şi Abiron – contestatarii lui Aaron şi Moise (Numeri, cap. 16),
popii mincinoşi din vremea lui Ilie. În N.T. avem exemplul fariseilor, care-şi
arogau, cu făţărnicie, merite religioase, dar pe care Hristos îi înfierează prin
celebrele Vai-uri. Hristos însuşi este încercat: De eşti tu Fiul lui Dumnezeu…
(Matei 4,6). Sfântul Antonie cel Mare este, la rândul său, smerit în urma
vedeniei în care i se arată sfinţenia covârşitoare a unui om din lume.
3. Promovarea unor concepte înnoitoare în credinţă. Este una din cauzele
religioase importante. De multe ori, creştinismul autentic este acuzat de un
tradiţionalism rigid, fiind incapabil să recepteze noi orientări, promovate, însă,
cu frenezie de către secte. Ex.: noua pocăinţă, preoţia femeilor, acceptarea
cuplurilor homosexuale etc. În trecut, o influenţă majoră o aveau concepţiile
filozofice promotoare de înnoiri; astăzi asistăm la o lărgire a paletei de sfere de
influenţă asupra religiilor tradiţionale: în Biserici caută să pătrundă diverse
cercuri de interese, politice, sociale sau economice, cu tot felul de „reforme”.
Ereziile, în general, sunt prezentate drept „concepte înnoitoare” ale credinţei,
învăţături noi, pretins „revelate”.
4. Tradiţionalismul exagerat sau credinţa oarbă. Paradoxal, aceasta e o cauză a
fărâmiţării religioase, şi nu a păstrării unităţii de credinţă. Bigotismul
tradiţionalist, orientarea religioasă care nu e luminată de raţiune favorizează
sectarismul. Pe de o parte, creştinul habotnic are tendinţa de a-şi judeca
semenii „mai puţin credincioşi” decât el – şi astfel cade în cursa grupărilor
anarhice, separatiste sau cu tendinţe centrifuge; pe de altă parte, el nu este cu
totul imun la atacurile venite din exterior, din partea sectelor care încearcă să-l
„elibereze” de sub „jugul” Tradiţiei.

29
 5. Refuzul adevărului revelat sub formă de dogme. În multe situaţii, formulările
dogmatice depăşesc puterea de înţelegere a minţii umane limitate sau vin în
contradicţie cu logica omenească (ex.: dogma Sfintei Treimi, dogma unirii
ipostatice). Antinomiile şi paradoxurile sunt, însă, numai pentru mintea noastră
limitată considerate formulări imperfecte, întrucât la Dumnezeu toate-s cu
putinţă (Matei 19,26). Liderii sectari au speculat, însă, acest domeniu şi au
propus o altă „ofertă” doctrinară, cu pretinse justificări logice ale afirmaţiilor
lor, dar logica lor omenească este în contradicţie flagrantă cu Scriptura şi cu
Tradiţia.
6. Necredinţa unor slujitori, care consideră vocaţia preoţească o manifestare
folclorică, artistică sau dramatică (teatru – circ). Atenţie şi la evlavia falsă;
sectarii ştiu să o deconspire! Magia cu cele sfinte, „deschiderea cărţii”,
acatistele cu anumite „scheme” pentru câştig „sigur”, comerţul unor amulete
(cum ar fi „Epistoliile” apocrife ş.a.) au efectul de a alimenta atacurile sectelor.

B. Cauze sociale

1. Existenţa unor grupuri sociale aparte, formate din membrii unui cult anume
(microgrupuri profesionale, mai ales cele de meseriaşi particulari: instalatori,
zidari, tâmplari etc.). Grupuri etnice: rromii lui Cioabă – penticostali.
2. Pretinsa nerespectare de către Bisericile tradiţionale a drepturilor, libertăţilor şi
demnităţilor umane şi cetăţeneşti – este extrem de speculată de sectele de azi.
Sectele cer reprezentanţilor creştinismului autentic şi promovează ele însele cu
insistenţă: emanciparea femeii (hirotonirea/ordinarea) acceptarea păcatelor
contra firii („libertăţi sexuale”). Pe scară largă, de la Reformă încoace, este
răspândit şi aplicat conceptul „preoţiei universale”.
3. Dorinţa de îmbogăţire a liderilor sectari. Mulţi dintre aceştia speculează
naivitatea adepţilor lor şi-şi construiesc prin intermediul grupărilor pe care le
înfiinţează sau patronează adevărate imperii financiare, gestionând averi
uriaşe. Ex.: - în trecut: Anania şi Safira (Fapte, cap 5), „câştigătorii de bani în
numele lui Hristos”, de care vorbeşte Sf. Pavel (II Cor. 11,20). În prezent,
sectele se organizează după sistemul investiţional practicat de toate
întreprinderile capitaliste: îşi fac publicitate, aduc „ajutoare”, Biblii şi alte
publicaţii gratuite, oferă job-uri în străinătate, pentru ca, în final, să-şi scoată

30
 investiţia din: zeciuieli (adventiştii), „buna-speranţă”(iehoviştii), cotizaţii şi
obligaţii „sacre” (2% la Ananda Marga).
4. Contrastul între luxul unor slujitori ai Bisericilor tradiţionale şi sărăcia
enoriaşilor – este o cauză socială clasică; stă la baza apariţiei protestantismului:
naşterea noilor Biserici protestante a fost însoţită de puternice frământări
sociale (de ex.: răscoala anabaptiştilor lui Thomas Münzer). Diferenţa între
opulenţa arătată de unii slujitori bisericeşti şi starea pauperă a păstoriţilor lor
favorizează demersurile liderilor sectari, care se folosesc de sloganuri
comuniste şi naţionalist-populiste.
5. Implicarea unor Biserici tradiţionale în acţiuni politice, militare, economice;
transformarea unor Biserici (mai ales Protestante) în instituţii social –
filantropice, fără o trăire religioasă autentică. „Biserica=concubina statului”.

C) Cauze morale

1. Sectele acuză Bisericile tradiţionale fie de promovarea unei morale prea rigide, fie a
uneia prea permisive. Avem, aşadar, pe de o parte, secte imorale (M.I.S.A.) sau, pe de
altă parte, secte vinovate de extremism moral (hlâştii, scapeţii).
2. Prozelitismul în familie. Odată convertit un membru al unei familii, şi ceilalţi sunt
potenţiale victime. Atenţie la căsătoriile mixte!
3. Imoralitatea unor slujitori, frauda şi hoţia, neînregistrarea în evidenţele financiar-
contabile parohiale a sumelor încasate, manevrarea de fonduri şi obiecte fără
justificare (contrabanda şi specula); lipsa măsurilor coercitive faţă de cei vinovaţi
(inactivitatea unor consistorii).

D) Cauze culturale

1. Incultura – în orice domeniu, dar, mai ales, cea teologică – determină pe unii să se
erijeze în cunoscători şi interpreţi speciali, deasupra autorităţii bisericeşti competente
(ex.: „clarvăzătorii”).
2. Refuzul Revelaţiei: Evanghelia e considerată o învăţătură omenească, Tradiţia e
complet negată.

31
 3. Negarea meritului avut de Biserică în dezvoltarea culturii universale; accentuarea unor
aspecte negative secundare (ex.: inchiziţia) – acestea pot fi imputate persoanelor în
cauză, nu Bisericii în sine, care e infailibilă.
4. Incultura slujitorilor bisericeşti.
5. Pretinsa „culturalizare” şi specularea setei de cunoaştere (curiozităţii): sectele ţin
cursuri de limbi străine, patronează instituţii de învăţământ, se implică în procesul de
alfabetizare a ţărilor sărace. Lansează invitaţii creştinilor autentici, pentru a asista la
„adunări”, la alte ritualuri (botez, înmormântare), la „congrese” (iehoviste) sau
ceremonii festive („comemorarea morţii lui Isus” – iehovistă).

E) Cauze maladive

1. Afecţiunile psihice de care suferă liderii sectari: obsesii, manii, depresii, paranoia,
delir, misticism bolnăvicios, înclinaţia spre obscurantism; stressul şi angoasele
tinerilor debusolaţi.
2. Refuzul asistenţei sanitare şi al unor forme de tratament medical (transfuzii, transplant,
vaccinuri etc.)
3. Izolarea socială – îi afectează iremediabil – psihic şi fizic – pe adepţii sectari.
4. False concepţii privind sănătatea mintală (yoga) sau fizică (regimuri de hrană,
bioenergii, posturi speciale, interdicţii alimentare).

Bibliografie: Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Ed. a II-a, Ed. Limes, Cluj, 2004;
de Longchamp, Jean Paul, În umbra sectelor, Ed. Curierul Dunării, Buc., 2000; Mayer, Jean-
François, Sectele: neconformisme creştine şi noi religii, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998;
Nechita Vasile, Maladiile necredinţei şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2004; Picard, Catherine,
Fornier, Anne, Secte, democraţie şi mondializare, Ed. 100+1 Gramar, Buc., 2006; Sârbu, pr.
dr. Corneliu, Originea şi răspândirea sectarismului. Cauzele apariţiei şi expansiunii
mişcărilor sectare, Tip. Arhidiec. Sibiu, 1945; Tache, pr. conf. Dr. Sterea, „Portretul”
ereticului şi al schismaticului după Sfinţii Părinţi, în G.B., LIX, 1-4/2003; Vernette, Jean,
Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996; * Fenomenul sectelor sau al noilor mişcări religioase,
Ed. Presa Bună, Iaşi, 2004; * Secte şi grupări pseudoştiinţifice: aspecte psihosociologice, Ed.
Inst. de Ecologie Socială şi Protecţie Umană – Focus, Buc., 2002.

32
 III. PRINCIPALELE FORMAŢIUNI RELIGIOASE PREZENTE PE TERITORIUL
ROMÂNIEI

Potrivit ultimului recensământ (2002), structura religioasă a populaţiei României se prezintă

astfel: ortodocşi: 86,8%, romano-catolici: 4,7%, reformaţi: 3,2%, penticostali: 1,5%, greco-
catolici: 0,9%, unitarieni: 0,3%, musulmani: 0,3%, mozaici: 0,1%, evanghelici (Confessio
Augustana): 0,1%. Şi celelalte 8 culte recunoscute de lege au, fiecare, mai puţin de 1% adepţi.
Doar 0,1% s-au declarat atei şi tot 0,1% nu şi-au declarat religia.

CULTELE NECREŞTINE DIN ROMÂNIA

Cultele necreştine din România, admise de lege, sunt: Cultul mozaic şi cel musulman.

1. CULTUL MOZAIC

Relaţiile dintre ortodocşii români şi evreii de pe teritoriul României au fost sub cele
mai bune auspicii până la apariţia legionarismului, în secolul trecut. De influenţă fascistă şi
puternic sprijinită politic, mişcarea legionară şi-a revendicat de la început apartenenţa la
ortodoxia militantă, existând repere pentru a considera multe din acţiunile ei ca fiind de tip
terorist – fundamentalist. Pusă fortuit sub protecţia Arhanghelului Mihail, beneficiind şi de
aportul unor clerici ortodocşi membri sau simpatizanţi, Legiunea s-a dorit a fi expresia faptică
a chatarsis-ului apocaliptic al răului, realizat prin sabia de foc a Arhanghelului. În conceptul
de „rău” ce trebuia anihilat intrau, de-a valma, toţi opozanţii mişcării: instituţii ale statului,
partide politice, organizaţii şi secte religioase, culte şi etnii. De la început trebuie precizat că
Biserica Ortodoxă Română – ca instituţie – nu a relaţionat cu mişcarea legionară, iar
majoritatea ortodocşilor români şi-a păstrat toleranţa şi buna colaborare cu semenii –
indiferent etnie sau orientare religioasă. Din păcate, datorită dictaturii politice, precum şi
conjuncturii istorice nefavorabile (iminenţa războiului şi, mai apoi, izbucnirea lui), Biserica
Ortodoxă Română nu s-a situat nici pe o poziţie de condamnare fermă a legionarismului şi
susţinătorilor lui, fapt care i-a atras acuzaţia de colaboraţionism. În câmpul misionar, ne
confruntăm cu răspândirea de produse literare licenţioase, care acordă un nemeritat rol negativ
ortodoxiei în acţiunile de persecutare a unor grupări religioase de către legionari; şi parcă
reproşurile venite din partea unor lideri evrei pălesc în faţa unor „produse” gen Credinţa
adevărată a pastorului baptist Iosif Ţon (Oradea, numeroase ediţii) sau broşurile iehoviste

33
Martorii lui Iehova din România sau Martorii lui Iehova îndeplinind în unitate voinţa lui
Dumnezeu pe întregul pământ.
Revenind la cultul mozaic, trebuie menţionat şi faptul că prezentarea pogromului
fascist-legionar contra evreilor depăşeşte mult limitele realităţii; fără a contesta evidenţa lui,
se impune disocierea fenomenului de interesele vindicative mercantile şi înfăţişarea
proporţiilor sale reale12.
În timpul comunismului, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Cultul mozaic s-
au desfăşurat sub bune auspicii. Reţine atenţia figura emblematică a rabinului şef Moses
Rosen.
În prezent, nu se semnalează interacţiuni de natură prozelitistă. O atenţie specială
trebuie acordată publicităţii făcute cultului de către personaje din lumea show-biz (Mihaela
Rădulescu), migraţiei muncitorilor români în Israel, intensificării pelerinajelor româneşti la
locurile sfinte, dar şi focarelor de conflict şi terorismului internaţional, avându-i drept ţinte pe
evrei.

2. CULTUL MUSULMAN

După secole de existenţă zbuciumată, în care românii au făcut faţă nu numai intenţiilor
otomane politic expansioniste, ci şi unei ofensive a mahomedanismului, care a produs atât
martiri (Sf. Brâncoveni), cât şi apostaţi (Mihnea Turcitul), Războiul de Independenţă a adus
mult aşteptata pace, atât în plan geostrategic, cât şi confesional. Într-un areal bine definit (cu
preponderenţă, în Dobrogea), ortodocşii şi musulmanii din România duc un trai de colaborare
paşnică.
În zilele noastre, misionarii ortodocşi se confruntă cu următoarele situaţii speciale:
- invazia unor credincioşi musulmani din ţările arabe, mai cu seamă în perioada imediat
următoare evenimentelor din 1989, a avut drept consecinţă formarea unor familii
mixte: femeile ortodoxe căsătorite cu musulmani suferă pierderea identităţii religioase:
dacă nu trec la mahomedanism, cel puţin copiii sunt crescuţi în religia tatălui.
- terorismul internaţional şi prezenţa trupelor româneşti în zonele de conflict
(nejustificată şi criticabilă, din punct de vedere ortodox) au atras mânia unor grupări
fundamentaliste, care au inclus România între ţintele răzbunărilor fanaticilor
musulmani.

12
A se vedea Prof. Dr. Ion Coja, Protocoalele Kogaionului, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 2004.

34
 - migraţia musulmanilor în Europa şi creşterea numărului de aparţinători ai acestui cult,
prin acţiuni prozelitiste incluzând: promovarea exemplului personal, a respectului faţă
de unitatea familiei, a altor principii de viaţă enunţate de Coran. Şi în România s-au
tipărit broşuri de promovare a mahomedanismului cu descriere a valorilor Coranului şi
tentă de convertire a ortodocşilor români.

Notă: între cultele necreştine, pot fi considerate şi cele pseudo-creştine, precum Martorii lui
Iehova.
Bibliografie: Al-Tantawi, Ali, Introducere generală în islam, Ed. Islam, 1998.

CULTELE NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA

Vom analiza, pentru fiecare cult în parte, din punct de vedere misionar, un scurt
istoric, un sumar de doctrine eretice specifice, elemente de organizare şi de ritual, pătrunderea
şi dezvoltarea lui în România, factori de proliferare prozelitistă şi contracararea lor.

1. CULTUL CREŞTIN BAPTIST

A) Scurt istoric

Derivă din secta anabaptiştilor, înfiinţată de Nicolas Storch şi influenţată puternic de

Thomas Münzer, fost adept al lui Luther, care, în 1517 se desparte de el, numindu-l „carne
ghiftuită” pentru că nu a promovat Reforma şi în sfera socială. Are loc un război ţărănesc,
încheiat cu înfrângerea lui Münzer în 1525.
Învăţăturile anabaptiştilor:
- necesitatea botezului din nou, prin scufundare, nu prin stropire
- tăgăduirea Bibliei: adevărata Revelaţie – raţiunea
- erau contra stăpânirilor lumeşti
- Raiul pământesc de 1000 de ani
- Hristos – simplu om
- Tainele – comemorative
1532 – se răscoală sub conducerea lui Thomas Backhold.
Reorganizator: Simon Menon, care face o călătorie misionară în Europa.

35
 Apariţia baptiştilor în forma actuală e legată de numele lui John Smith – pastor puritan
care, în 1608, emigrează din Anglia în Olanda. Se ridică împotriva botezului pruncilor şi va
sfârşi atras de menoniţi.
Un adept al său, Thomas Holwys, revine în Anglia şi va înfiinţa prima Biserică
Baptistă la Londra.
Se vor diviza în două grupuri: Baptiştii generali (ai lui Holwys, promovau conceptul
de mântuire universală) şi Baptiştii particulari (ai lui Henry Jakob, credeau în mântuirea prin
predestinaţie). Se unesc în 1791, dar vor cunoaşte multe alte divizări.

B) Doctrina

- sola scriptura, sola gratia, preoţia universală

- cred în Sf. Treime
- condiţiile mântuirii: 1. sola fide (fără fapte), 2. pocăinţa
- „Simboluri”: Botezul (rezervat adulţilor) şi Cina Domnului – cu pâine frântă şi vin
- Biserica – nevăzută; rugăciuni numai pentru vii
- Eshatologie: milenarismul, „starea intermediară” a sufletelor până la Parusie

C) Cultul

- zi dedicată: duminica (şi unele sărbători)

- casa de rugăciune: sală, cu baptister, balcon, instrumente
- ora de rugăciune şi ora biblică, pigmentate cu cântări (instrumentale şi corale)
- Cina: o dată pe lună
- Cununia – nu Taină, ci act solemn: cântări, urări, predică
- Serviciul înmormântării – acasă, cu predică şi rug. pentru vii, nu pt. morţi

D) Organizare

Alianţa Baptistă Mondială, cu sediul la Washington, din 1905

Federaţia Baptistă Europeană – 1948
Cei mai numeroşi – în S.U.A.: Convenţia de Nord şi cea de Sud
Ramuri dizidente: 1. Biserica menonită (continuatorii anabaptiştilor, au pătruns şi la noi)
2. Baptiştii de sâmbătă (proveniţi din mozaici şi adventişti)

36
 3. Baptiştii unitarieni (neagă Sf. Treime)
4. Baptiştii vechi (au predestinaţia rigidă)
5. Baptiştii frăţietăţii (de culoare)
6. Baptiştii femeilor mironosiţe – au botezul pruncilor şi ierarhie feminină
7. Baptiştii cufundători
8. Baptiştii „celor 6 porunci” (un cod V.T.+N.T.)

E) Pătrunderea şi dezvoltarea în România

Karl Scharschmit – primul baptist ce emigrează în România şi fondează o biserică baptistă la

Bucureşti în 1856
Augustin Liebig – botează, în 1865, mai multe persoane în Dâmboviţa
Antol Novak şi Mihaly Kornay – răspândesc mişcarea în Bihor, Arad, Târgu Mureş, apoi în
Dobrogea
Adorian – absolvent al Seminarului Baptist din Hamburg – devine pastor la Bucureşti
1921 – primul Congres – la Buteni (Arad)
Figurează în Legea Cultelor din 1928, ilegali între 1942-1944, recunoscuţi în Legea Cultelor
din 1948.
Astăzi: Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, cu 2 Facultăţi (Buc. şi Oradea) şi
3 licee: Buc, Timişoara, Cluj. Au 110.000 de adepţi.
Organizare: filii, biserici, comunităţi, uniune. Uniunea – condusă de un Comitet, ales de
Congres.
Revista: Îndrumătorul creştin baptist

F) Prozelitismul baptist

Promovează expresia: „poporul baptist” – cuprinzând nu numai proprii adepţi, ci şi

reprezentanţii altor culte (potenţial convertiţi).
Cultivarea afectivităţii şi sensibilităţii: spectacole, botezuri, căsătorii, excursii, ziua mamei,
ziua copilului, majorat, acţiuni sociale.
Job-uri dedicate: muzicieni, medici, ingineri, profesori. Fac prozelitism la locul de muncă
(„datorie faţă de Hristos”).
Meserii, burse, ajutoare, plecări în S.U.A.
Imne cântate în locuri publice: staţii feroviare, case sindicale sau de cultură.

37
Fac parte din Alianţa Evanghelică din România, împreună cu Evangheliştii şi Penticostalii;
folosesc Biblia „Cornilescu”, deţin Editura Stephanus.
Mijloace moderne audio-video, coruri de adulţi şi copii (notişti!); carte: „Cântările
Evangheliei”.

2. CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”

A) Istoric

1901 – Întemeietor: Carol Parham, pastor baptist din Kansas – susţine că asupra sa şi a unui
grup de 13 persoane s-a pogorât Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi
Se răspândesc mai ales în S.U.A. (California), Norvegia, Germania

B) Doctrina

Botezul cu apă nu este suficient: se desăvârşeşte prin botezul cu Duh Sfânt, care conferă
daruri: vorbirea în limbi, vindecări, profeţii. El se săvârşeşte cu su fără punerea mâinilor,
înainte sau după botezul cu apă.
„Revelaţia deschisă”: Răpirea Bisericii la Parusie, Mileniul, Satan legat, apoi dezlegat,
învierea păcătoşilor, judecata.
Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor şi a caselor de rugăciune,
prin punerea mâinilor.
Vorbirea în limbi, însoţită de tremurături, spasme, salturi, bătăi din palme, plâns.
Aşa-zise limbi „îngereşti”- bolboroseli.
Duhul Sfânt – creatură, „locţiitorul lui Hristos pe pământ”.
Text invocat: I Cor. 14,2: „în limbă insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” în
comparaţie cu:
Fapte 2, 1-12: apostolii au vorbit oamenilor, în peste 15 limbi.

38
Adevărul e că în Corint nimeni nu i-ar fi înţeles, dacă ar fi vorbit în limbi străine.
Motivaţia glosolaliei: predicarea Evangheliei la neamuri.
Marcu 16, 17-18: în limbi noi vor grăi – adică necunoscute
Fapte 10, 44-46: şi păgânii vorbesc în limbi – şi ei sunt chemaţi
I Cor. 12, 28-30: Oare toţi vorbesc în limbi? – restricţie, nu limbi inexistente
I Cor. 13,8: Darul limbilor va înceta – este o harismă, cu efect limitat la perioada apostolică.
Glosolalia a avut 3 scopuri: răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei, demonstrarea puterii
creştinismului, arătarea universalităţii creştinismului.
René Poche, în cartea Lucrarea Duhului Sfânt descrie, printre alte manifestări penticostale:
smucituri violente, ţipete, lătrături, leşinuri. Înrudiţi sunt quakerii.

C) Răspândire pe glob

Grupări şi fracţiuni:
1. Credinţa Apostolică
2. Adunările lui Dumnezeu
3. Biserica lui Dumnezeu
4. Biserica Penticostală a Sfinţilor
5. Biserica Elim
6. Biserica Evangheliei depline
7. Penticostalii negri
8. Biserica Apostolică de ziua a şaptea (în România – la Cluj)
9. Biserica lui Dumnezeu Apostolică botezată cu Duhul Sfânt – Universaliştii (în
România – la Arad)
10. Biserica Nou Apostolică (condusă de Apostoli-Patriarhi)

D) În România

Primul penticostal – Pavel Budeanu, arădean întors din S.U.A. după 1910.
Ion Bododea – pastor baptist din Brăiliţa – devine şeful Bisericii lui Dumnezeu Apostolice.
Prima casă de adunare – a soţilor Bradin (1922).
Interzişi în 1925 şi 1942, dar recunoscuţi după 1944.
Au un Seminar la Buc. (Cotroceni), din 1976.
Revista lunară: Buletinul cultului penticostal.

39
Fac parte din Alianţa Evanghelică, deţin Stephanus.
Organizare: adunări, comunităţi, uniune. Se remarcă rromii lui Cioabă.
Primii ca număr între neoprotestanţii din România: 1,2%.

E) Cult

Botezul – copiilor mari (să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul lor personal).
Cina: cu azimă şi must – se săvârşeşte fără deosebire de dată.
După Cină – spălarea picioarelor;
Căsătoriile – numai între penticostali;
Ordinaţia pastorilor şi diaconilor – în unele comunităţi, şi femei;
Zi: duminica;
Dări către Cezar, jurământul – acceptate cele către autorităţi.

F) Prozelitism

Colaborări suspecte de corupţie cu unele autorităţi locale: amplasarea de case de rugăciune

fără autorizaţie;
Broşuri;
Oferirea „darurilor Duhului”;
„Vindecări” divine, care uneori eludează ştiinţa medicală;
Atacuri la adresa Ortodoxiei;
Atragarea membrilor familiilor şi cunoscuţilor;
Foarte mulţi adepţi copii şi tineri.

3. CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE ŞI CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

A. EVANGHELIŞTII

Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc Chrétiens. Zic că Însuşi Hristos
este Întemeietorul lor.

40
Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă.

a) Specific doctrinar
Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă
b)cu Duh Sfânt (concomitent sau ulterior faţă de cel cu apă)
c)botezul „în moartea Domnului” – starea cea mai înaltă de sfinţenie
Botezul – la maturitate
Cina (masa) Domnului – act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine
(simbol al unităţii Bisericii) şi vin.
Parusia are 2 etape: 1. tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge pământul;
numai Biserica îl va vedea. 2. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi legat 1000 de ani
(împărăţia păcii pe pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii înviaţi.
3 categorii de participanţi la mileniu, după Apoc. 20,4: scaunele de domnie şi judecată,
sufletele martirilor şi cei ce nu s-au închinat fiarei şi n-au primit semnul ei.
4 judecăţi: - a celor credincioşi în cer
- a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine Mileniul
- a păcătoşilor, la sfârşitul Mileniului
- a diavolilor
3 ceruri: - atmosfera
- stelele / acestea la judecată vor arde
- raiul, rezervat îngerilor şi drepţilor
La Parusie se va face convertirea iudeilor „ca o înviere din morţi”.

b) în România
Primul evanghelist este misionarul englez Broadbent, apoi elveţianul François Bernay, care
ţine adunări în Bucureşti (P-ţa Galaţi) şi i se alătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu.
Sora sa, Sarah Bernay, îi evanghelizează pe saşii din Râşnov, Codlea, Sibiu, Cisnădie.
În 1909, fam. Bernay e expulzată. Sarah se refugiază la Rusciuc, păstrând legătura cu
evangheliştii români.
„Evanghelizarea” este continuată de oameni simpli, conduşi de Ioan Petrescu.
În 1912, arhitectul elveţian Buhrer se stabileşte la Ploieşti, unde înfiinţează o „adunare” şi
prezintă autorităţilor spre aprobare un „statut”.
Grigore Fotino Constantinescu – se autointitulează „primul predicator evanghelist român”.
Fiu de ofiţer, stă 4 ani în Elveţia, se întoarce, dar, odată cu începerea războiului din 1914, se

41
retrage la Iaşi, unde deschide o casă de rugăciune, numindu-se „predicator evenghelist şef”.
Noua grupare se răspândeşte cu repeziciune în Moldova, Basarabia şi Bucovina. Scoate
revista „Buna Vestire”, iar colaboratorul lui de la Bucureşti, Gh. Teodorescu, editează revista
„Viaţa şi lumina” şi broşuri care expun doctrina Creştinilor după Evanghelie.

B) CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ

În timpul primului război mondial, apare gruparea „Creştinii după Scriptură”, condusă de
preotul ortodox apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu „Creştinii după
Evanghelie” (1937).
La biserica Sf. Ştefan – „Cuibul cu barză” (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi
cântăreţul Dimitrie Cornilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Cornilescu intră în monahism şi
se stabileşte nu la o mânăstire, ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti –
Botoşani, unde traduce Biblia in varianta care-i poartă numele (şi care va deveni în scurtă
vreme cartea de căpătâi a tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu
pr. Tudor Popescu, aplică metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult, ţin şedinţe
duminicale serale, practică rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Cornilescu se
retrage şi pleacă din ţară, iar Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi,
un imobil în Cotroceni, pe care-l vor dedica noului cult.
Fuziunea între Creştinii după Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea
cultelor, ele numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ram.1 au botezul exclusiv
pt.adulţi şi acceptă instrumentele în cult; ceilalţi nu.
Răspândire: mai ales în Bucureşti şi Ploieşti. În Banat: Andraş Gh.

c)Cult

-Case de rugăciune
-educaţia copiilor se face în adunare
-intrarea în comunitate se face în urma catehizării: „l-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al
tău personal?”
-zi: duminica. Serviciul include, atât dimineaţa, cât şi după masă: rugăciuni, Cina Domnului,
ora de evanghelizare.
-unele sărbători, după influenţă tudoristă, inclusiv în cinstea sfinţilor

42
-servicii cultice şi în prima săptămână a anului, în săptămâna mare precum şi miercuri şi joi
seara.
-cultul e condus de presbiteri
-nu au zeciuieli, ci „donaţii benevole”.
-Comunitatea: Adunarea locală. O dată pe an are loc Conferinţa religioasă (a Adunărilor).

d)Prozelitism

-Relaţii cu străinătatea: campanii de „evanghelizare” ale Evangheliştilor străini pe stadioane

-0,2% adepţi
-Alianţa Evanghelică, Stephanus
-atragerea membrilor familiilor
-convingerea celor nesiguri în credinţă
-distribuirea gratuită de Biblii (Cornilescu) – ediţii integrale sau fragmentare.

4. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA

A) Istoric

Denumire: de la adventus – venire şi ziua sabatului = învăţături doctrinare de bază

Venirea a 2-a, numită şi Parusie (de la paristimi – gr.) a preocupat dintotdeauna pe creştini.
Este strâns legată de conceptul de „mileniu”. Mileniştii apar încă din secolul I. Sub o formă
simbolică, susţin hiliasmul şi unii dintre Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti, dar, încă de la
început, acesta este considerat erezie.
Prezicerea Parusiei:
-anul 1000
-Fifth Monarchy Men (în timpul lui Cromwell)
-Swedenborg (Biserica Noului Ierusalim) – pretinde, în 1743, că a descoperit lumea spiritelor
bune şi rele. Aici, susţine el, au avut loc a doua venire şi judecata în 1757.
Adventismul:
1831 – William Muller – fermier baptist din Massachusetts – a început să predice despre
sfârşitul lumii: parusia şi mileniul, calculate de el a se petrece în 1843.

43
Calcul bazat pe textul Daniel 8,14: „curăţirea templului peste 2300 de zile”, înţelese drept ani,
socotiţi de la 457 î.Hr. (robia babilonică) = 1843.
Anul trece fără a se petrece nimic, dar un discipol al lui Muller, Samuel Snow, susţine că e o
greşeală de calcul, iar data exactă e 10 octombrie 1844, pentru că anul mozaic începe toamna.
Data e cunoscută ca „nebunia de la Boston”- mulţi îşi vând averile, aşteptând înfriguraţi
parusia. Muller recunoaşte că s-a înşelat. Se creează derută; au loc divizări.
Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, cunoscută cu dezechilibre psihice. Ea
reinterpretează textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost
greşit; Hristos a venit, dar pe nori.
Influenţată de căpitanul de vas Joseph Bates, ea are „revelaţia” Sabatului.
1860 – Conferinţa Generală – se înfiinţează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
White are, în continuare, peste 2000 de „viziuni”, până la moarte (1915). Va fi numită de
adepţi „spiritul profetic”.

B) Doctrine şi practici specifice

-Parusia în chip nevăzut în 1844 = curăţirea Sanctuarului ceresc – lucrare de judecată ce se va

încheia odată cu timpul lăsat pentru pocăinţă oamenilor.
-Sola Scriptura, sola fide, sola gratia.
-credinţa în Sf. Treime
-egalitatea legii V.T. cu cea a N.T. Consecinţe: sabatul, zeciuiala, mâncăruri curate şi
necurate, abţinerea de la alcool şi tutun.
-Botez la maturitate
-Predica: necesară (prozelitism)
-sufletul e muritor
-Cina Domnului – cu azimă şi must (simboluri), se face de 4 ori pe an, unită cu rânduiala
spălării picioarelor.
-la sfârşitul mileniului, cei drepţi înviaţi în cer coboară pe pământ, iar satana şi păcătoşii
înviaţi sunt distruşi. Începe acum raiul pământesc. Nu cred în iad şi chinuri veşnice.

C) Organizare în lume

80 de Uniuni, 10 Diviziuni şi, mai presus, Conferinţa Generală, cu sediul la Washington din
1862.

44
Deţin: 5 universităţi în S.U.A., 4500 de şcoli, 500 de spitale şi clinici, 30 de avioane şi nave,
40 de fabrici, 50 de edituri.
Fostul preşedinte R. Reagan – adept.

D) În România

1870 – Piteşti: Mihail Czechowski şi, mai apoi, Toma Aslan

1881 – Sarighiol, Dobrogea: etnici germani şi rusul Babienco
1900-1906 – Bucureşti: Petre Paulini (student la medicină) şi ofiţerii Demetrescu şi
Panaitescu, toţi şcoliţi la Seminarul Adventist în Germania
1907 – prima Conferinţă adventistă
1920 – primul Congres, care generează Uniunea Comunităţilor Adventiste, organizată, mai
apoi, în 6 „Conferinţe”, după provinciile istorice româneşti. Deţin un Seminar la Focşani
(actualmente, la Bucureşti).
1942-44 – interzişi, apoi vor figura în Legea cultelor din 1948.
Organizare actuală: comunitatea, conferinţa şi uniunea de conferinţe.
Publicaţie: Curierul adventist

E) Cultul

Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă, instrumente, instalaţii
moderne
Zi: sâmbăta – care începe de la apusul de vineri
Vineri seara: cântece, rugăciuni, citiri, predică
Sâmbătă: dim.: ora de rugăciune, Şcoala de sabat şi predica
După-masă: o oră specială (de rugăciune, muzicală, pt. caritate sau pt. familie – prin rotaţie)
Botez la majorat, printr-o singură scufundare
Cina – o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru printr-un bilet sau
prin ridicarea mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei
cu femei).
Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta).
Serviciul înmormântării: acasă + cimitir
Punerea mâinilor: sâmbăta, se efectuează de către juriul de pastori. Ordinaţia se dă şi femeilor.

45
 F) Prozelitism

-Actualizarea studiilor biblice

-Burse tinerilor studioşi: Conservator, Medicină etc.
-speculează frica de Eshaton
-Control asupra adepţilor: mutarea cu domiciliul se face numai cu scrisoare de recomandare
-Nu se admit căsătorii mixte, ci numai cu convertirea prealabilă a soţului /soţiei
-sistem educaţional: şcoala de sabat
-cinstirea ostentativă a sâmbetei: afişe, solicitări privind programarea unor examene sau alte
activităţi duminica, nu sâmbăta.
-microgrupuri profesionale – echipe de meseriaşi care nu lucrează sâmbăta
-oferte de job-uri în Spania, S.U.A., Israel
-concerte, spectacole

G) Dizidenţe

Adventiştii reformişti (în România – Gh. Catană, în Ardeal)

„Profetul” Satmari din Piatra Neamţ – „familii edenice”

Bibliografie: Armour, Michael D., Ph.D., Un ghid al Bibliei pentru începători, Ed. Charta, Sf.
Gheorghe, 2000, Bunaciu, Ioan (bap.), Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Univ. din
Buc., Călugăreanu M., Adventismul şi dreapta credinţă, Tip. Mân. Neamţu, 1924, Chirică, pr.
Petru, Feriţi-vă de adventişti, evanghelişti, baptişti şi milenişti, Tipografia cooperativă, Iaşi,
1930, Dan Paul (bap.), Adevărul despre mişcarea adventistă, Ed. Alfa-Omega, Bucureşti,
2002, David, Diac. Prof. Dr. Petre I., Misiunea creştină astăzi. Neoprotestanţi vechi şi noi.
Secte religioase şi grupări anarhice, în G.B., An L (1992), Nr. 1-3; Deheleanu, pr. Petre,
Manual de Sectologie, Arad, 1948, Idem, Glossolalia sau vorbirea în limbi ca dar harismatic,
Ed. Ep. Aradului,1949, Felea, pr. Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. România
creştină, Buc., 1999, Heijkoop Henk L.(ev.), Scrisori către tineri, G.B.V., Dillenburg, 1991;
Ilie, arh. Cleopa, Călăuza în credinţa ortodoxă, Ed. Ep. Romanului, 2000, Menzies W.,
Horton S. (pent.), Doctrine biblice. O perspectivă penticostală, Ed. Life Publishers, Oradea,
1999, Moise Antal, Doctrina şi misiunea baptistă din perspectiva ortodoxă, Braşov, 2004;
Moldovan, Aron, Doctrine biblice, Centrul adventist de resurse şi documentare, Cernica,
2004, Moldovan, Vilhelm, Manualul doctrinelor biblice A.Z.Ş., Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc.,

46
1992, Panaghiotidi, P., Rătăcirea penticostalilor, ed. Orthodoxos Kypseli, 1993, Popovici,
Petru (ev.), Eşti sigur?, Ed. Liga Bibliei, Buc., 2004; Pyle, dr. Larry (bap.), Stop mersului la
biserică! Modelul de a fi Biserica lui Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002; Simeon, pr. Adrian,
Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, Smith, Uriah (adv.), Explicaţia
profeţiilor lui Daniel şi Apocalipsa, f. ed. şi loc, 2001, Tache, Sterea, Credinţă şi misiune, Ed.
Sf. Arhiep. Buc., 1999, Ţon, Iosif (bap.), Să ne cunoaştem crezul, 1998, Weber, Max, Les
sectes protestantes et l’esprit du capitalisme, Ed. Flammarion, Paris, 2000; White, Ellen G.
(adv.), Hristos, lumina lumii, Ed. Viaţă şi sănătate, Buc., 2002, (sau, mai aproape de titlul
original: Idem, Tragedia veacurilor, Ed. Viaţă şi sănătate, 1981), Idem, Calea către Hristos,
Ed. Prisma, Tg. Mureş, 1999.

MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ

1. ADVENTIŞTII REFORMIŞTI

Dizidenţă în cadrul Cultului Adventist de ziua a şaptea

Hellen White – „spiritul profetic” – şi-a ales 12 femei profetese. Între ele se impune Margaret
Rowen din Los Angeles.
Ea pretinde că White i-a descoperit noi secrete: refuzul înrolării în armată pentru păstrarea
eternei păci, inutilitatea căsătoriei, interzicerea consumului de carne. Cultura este de la
Antihrist. Se păstrează, evident, cinstirea sabatului.
Prezenţi în Europa: Germania şi România (un sas – Kramer)
Există la umbra Cultului Adventist de Ziua a Şaptea; difuzează broşuri: Solul misionar şi
Păzitorul adevărului.
Sunt demascaţi de Petre Paulini, în cartea sa Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.
Folosesc multe din scrierile lui White; adesea sunt confundaţi cu adventiştii de ziua a şaptea.
Mai nou, promovează regimul lacto-vegetarian prin publicaţii, cărţi şi reţele de magazine
„naturiste” de tip „Plafar”.
Bibliografie: Nicolici, D., Adventiştii de ziua a şaptea şi Mişcarea de Reformaţiune, Ed.
Păzitorul Adevărului, 1933,

2. MARTORII LUI IEHOVA

Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti.

47
 a) Istoric

Fondator: Charles Taze Russell – presbiterian de nuanţă pietistă, apoi adventist. Bogat,
călătoreşte la Locurile Sfinte şi-şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului
lumii, inexistenţa iadului, conceptul de Armaghedon, mileniul.
Strânge, în 1872, primii „studenţi în Biblie”. Acordă o mare importanţă V.T.
Specificul acestei grupări: predilecţia pentru calcule ale Parusiei. Exemple:
1874 – primul eşec, dar şi prima „consolare”: „Hristos vine ca un fur”.
1875 – de la 625 î. Hr. – anul robiei şi ultimul jubileu, se adaugă 50 de jubilee (2500 de ani),
pentru a se ajunge la Mileniu – Marele Jubileu.
1878 – înviază şi apostolii, la 3 ani şi ½ de la venirea „în duh”
1914 – o nouă venire „pe nori”, Hristos îşi strânge aleşii (144.000) cu care va guverna din cer
peste paradisul pământesc. Această lucrare continuă şi astăzi, iar încheierea ei este iminentă.
Calculele pt. acest an se bazează pe textul Apoc. 12, 6-14 – echivalenţa între 1260 de zile şi
sintagma: o vreme, vremuri şi jumătate de vreme. Forţând lucrurile (considerând pluralul
vremuri ca dual), iehoviştii adună: 3 timpuri şi ½, care trebuie socotite în cele 1260 de zile,
rezultând un timp = 360 de zile. 7 timpuri = 360x7=2520 zile (606 î.Hr. – 1914 d.Hr.).
1925 – noul lider, Rutherford, afirmă: „starea de lucruri a lui Satan diavolul se va termina
până cel mai târziu la 31 decembrie 1925”. Calcul: primul jubileu al lui Moise a avut loc în
1575 î.Hr. Adunând 70 de jubilee (3500 de ani) rezultă anul 1925.
1975 – propus de un alt lider, N.H. Knorr. Calcul: de la facerea lumii până în 1975 sunt fix
6000 de ani (cele 6 zile ale creaţiei), care se continuă cu odihna milenistă (ziua a 7-a).
2000 – îi fascinează pe iehoviştii de rând; capii, însă, sunt reţinuţi. După atâtea eşecuri,
preferă o variantă ambiguă : sfârşitul lumii va veni până la trecerea generaţiei aflată în viaţă în
1914, anul venirii lui Hristos pe nori.
De la apariţia lor, iehoviştilor le sunt interzise manifestările, datorită orientărilor lor
antisociale şi antinaţionale. Rutherford şi alţi lideri au fost închişi între 1916-1919, datorită
îndemnurilor antimilitare. Vor interpreta acest fapt ca pe o împlinire a profeţiei apocaliptice a
martorilor credincioşi, care vor învia după 3 zile şi ½ (Apoc.11,11).

B) Doctrina

48
-numele lui Dumnezeu – Iehova – prezent în traducerea lor eretică a Bibliei (New World
Translation) de 7210 ori
-nu cred în Sf. Treime
-Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi după aceasta, e
confundat cu Arhanghelul Mihail
-Duhul Sfânt – energie impersonală
-calculează parusia, evidenţiază „semnele” ei, susţin frenetic mileniul – împărăţie
pământească de 1000 de ani
-nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri
-învierea aleşilor „din memoria divină”
-împărţirea celor mântuiţi în clase: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos, restul
pe pământ
-citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel şi Apocalipsa, cu descrieri
terifiante: Armaghedonul – război final între bine şi rău
-nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele
-neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par
-nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor laice
-nu au Sf. Taine
-prozelitismul – cerinţă expresă; ridicat la rang de dogmă

C) Practici ce contravin moralei creştine

-interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi

-refuzul apărării patriei: guvernarea mondială – „regatul lui Iehova”, nerespectarea drapelelor,
imnelor, refuzul exercitării dreptului la vot;
-izolarea socială, refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor prozelitiste
-acuzaţii de posedare demonică a tuturor organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale
şi internaţionale

D) În România

-ardeleanul Ioan B. Sima, întors din S.U.A. în 1920 – primul promotor; în 1927 îşi dă seama
de rătăcirea milenistă
-preiau organizaţia ungurii Kiss şi Szabo

49
-interzişi între 1927-1944 şi 1948-1989
-încearcă să organizeze un congres mondial la Bucureşti în 1996 – respins
-recunoscuţi drept cult în 2000

E) Prozelitism

-în familie şi societate – vizite celebre pentru studii „gratuite” ale Bibliei la domiciliu
-unele semnale de violenţă, prectici imorale
-revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, broşuri, pliante,
cărţi
-cartea: Să aducem argumente din Scripturi – manual de prozelitism
-congrese megalomanice pe stadioane
-sistemul educaţional: şcoli particulare, forme de grupare impuse, respingerea internatelor
şcolare
-restricţii: T.V., P.C. (pentru membri); folosirea lor pt. publicitate

F) Cult

- 5 adunări /săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: Întrunirea de serviciu,

Şcoala de minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de veghere, Studiul de carte
-clădiri: „Sălile Regatului”
-congrese
-prozelitism normat: rapoarte de teren
-nunta, înmormântarea – prilejuri prozelitiste
-„comemorarea morţii lui Isus” – întâlnire anuală cu un numeros public
-botez în piscine, la congrese
- recunoaşterea drept cult religios – tendinţă de autodeterminare, stârneşte mânia unor aripi
extremiste (ex.: dizidenţa Asociaţia Credinţa Adevărată a Martorilor lui Iehova din România
– cu sediul la Cluj, care reproşează, în principal, organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de
colaboraţionism cu statul „satanizat”).

Bibliografie:
Scrieri despre Martorii lui Iehova: Pr. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului
Martorilor lui Iehova, Ed. Insei Print, Buc., 2005, Idem, Martorii lui Iehova – sunt ei

50
creştini?, Ed. România creştină, Buc., 1999; Constantinescu Şerban, Năzbâtii teologice sau
falsa mărturie a aşa zişilor martori ai lui Iehova, G.B.V., Dillenburg, 1990; Mureşan, Asist.
Dr. Radu Petre, Martorii lui Iehova pe calea instituţionalizării. Problema adaptării unui
discurs sectar, AFTOUB 3 (2003-2004), p. 555-573.

Cărţi iehoviste apărute în româneşte (editor: Societatea Watch Tower): Tu poţi trăi
întotdeauna în paradis pe pământ(1986), Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică (1995), Să
vină regatul tău!, Tinerii se întreabă: răspunsuri practice (1993), Să aducem argumente din
Scripturi (1989), Cum a apărut viaţa, prin evoluţie sau prin creaţie? (1988), Să ne apropiem
de Iehova (2002), Cel mai mare OM care a trăit vreodată (1995), Securitate mondială sub
domnia „Prinţului Păcii” (1990), Ce ne învaţă în realitate Biblia? (2005), Să acordăm
atenţie profeţiei lui Daniel!(1999), Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor?
(1991), Există un Creator care se interesează de voi? (1998), Profeţia lui Isaia – lumină
pentru întreaga omenire (vol. 1-2, 2000), Cartea mea cu relatări biblice (pt. copii, 1983),
Apocalipsul – grandiosul său apogeu este aproape! (1991). Biblia iehovistă: Traducerea
Lumii Noi a Sfintelor Scripturi. Noul Testament: Scripturile greceşti creştine.

3. Nazarinenii

-numiţi şi pocăiţi
-„urmaşii” celor ce practicau nevoinţele în pustia Iordanului – actualmente în „pustia lumii”

a) Istoric

Ioan Iacob Würz – ţesător din Basel - şi Samuel Frölich – comerciant

-vedenii, viziuni, comentarii „inspirate”, comunicări cu îngerii
-dictarea de la Duhul- 1830 – corectează reformatorii anteriori
-formează „comuna nazarineană”
-1850 – se „primeşte din cer” o „scrisoare de la Apostolul Ioan”: „Hristos s-a dezbrăcat de
trup anterior înălţării”.
-3 epoci: a Tatălui – până la Iisus, a Fiului – până la 1826, a Duhului (a noii Biserici)
-lideri şi adepţi cunoscuţi cu epilepsie şi schizofrenie

51
 b) Doctrina lui Würz:

-neagă Sf. Treime

-Hristos a leşinat pe cruce
-familia este un păcat

c) Frölich

Pastor calvin la Basel

- 1825 – pretinde că i s-a arătat însuşi Dumnezeu
- 1832 – trece la baptism
- Scrie 5 scrisori contra tuturor Bisericilor
- Mărturisirea publică, impotrivirea faţă de stat, s-a căsătorit „nelegitim”
- Adepţii lui se răspândesc şi în Ardeal (Arad, Bihor), printre unguri
Doctrina:
-pocăinţa obligatorie
-botez între 7-14 ani; după botez, păcat nu mai există – omul nu mai poate păcătui
-celelalte Biserici – instituţii omeneşti
-mileniul
-interzic jurământul şi apărarea patriei
-toate instituţiile publice (şcoală, presă, radio, TV) – ale lui Antihrist
-predica e liberă pentru oricine
-2 categorii: „prieteni” – cei ce se pregătesc pentru botez – şi „fraţi” – botezaţi
-interzise: distracţii, tutun, alcool, vorbe urâte
-practică excluderea (definitivă).

d) Cult:

-rugăciunea de seară – în gând

-simboluri: Botez şi Cină. Ceremonii simple
-cântări: Noua harfă a Sionului
-rugăciuni pentru morţi şi credinţa în sfinţi – introduse de Lindl – fost preot catolic
-case de adunare înzestrate

52
-zile de adunare: duminica, joia (uneori miercuri)
-în România au fost interzişi, dar caută să-şi oficializeze statutul. A nu se confunda cu
Creştinii după Evanghelie.

4. Secerătorii

-numiţi şi „creştinii ultimelor zile”

-scop violent: a secera=a smulge=a distruge
-lumea e câmpul; ei seceră ce au semănat alţii
-apar în Germania şi Imp. Austro-Ungar, la încep. sec. XX, când pătrund şi în Transilvania

În România

-Alexandru Török (rotar) vine din Budapesta la Timişoara, n-are prea mult succes şi se
întoarce la Budapesta
-vor activa şi alţi unguri la Braşov, unde se tipăreau foi volante: Muncitorii secerişului
-după 1924 – Gh. Munteanu din Bacău
-interzişi în 1929 şi 1942. Nu s-au mai semnalat; se pare că îşi duc existenţa sub paravanul
altor grupări (iehoviştii)

Doctrina

-se pretind cei din parabola cu lucrătorii viei (ultimii angajaţi)

-glosolalie: „înţeleg limbi omeneşti şi îngereşti”
-Calcule: Noe a preînchipuit pe Hristos. La 600 de ani a intrat în corabie; la anul 600 d. Hr. a
venit potopul de naţiuni. Potopul a ţinut un an = 360 de zile (ani), adunate la 600 – rezultă
anul 960 d. Hr., ziua tocmirii lucrătorilor în vie. Această „zi” nu e una obişnuită, ci un mileniu
(1000 de ani), care trebuie împărţit în două: „zi” şi „noapte” (500+500). Adunând 500 la 960
rezultă anul 1460, când începe lucrarea de cercetare a viei, care durează tot o „zi”, împărţită în
străji: 4 străji ziua şi 4 noaptea (o strajă având 125 de ani – 1000:8).
Straja I: 1460-1585 – lucrătorii Reformei (perioadă grea)
Straja a II-a: 1585-1710 – anabaptişti, menoniţi, baptişti
Straja a III-a: 1710-1835 – cercetători, calculatori, vizionari, milenişti

53
Straja a IV-a: 1835-1918 – doar „2 ore” (83 de ani) – intră în vie adventiştii
În 1918 începe „ceasul al 12-lea” – secerătorii.

5. Betaniştii

-sunt consideraţi „reformatori în Biserica Reformată”

-reprezentanţi ai curentului pietist
-viaţă ascetică riguroasă, interzicerea legăturilor cu lumea
-etimologie: de la Betania – locul faptelor minunate săvârşite cu Marta, Maria şi Lazăr şi al
înălţării lui Iisus
-curentul pietist apare în S.U.A., fiind promovat de pastorul F.E. Klark (iniţial presbiterian).
Răspândire între metodişti şi baptişti, în Anglia, Australia şi India.
-Doctrină: spovedania e publică, „sinceră”, „întru Hristos”.
-Alte practici: rugăciuni pietiste, citiri zilnice din Scripturi
-s-au numit şi Christian Endeavour (Străduinţa Creştină).
-În România: între pastori reformaţi maghiari. Ex.: dr. Kecskemety Stefan din Cluj, care
editează revista „Mica oglindă”.
Scop: Înnoirea Bisericii Reformate (vor forma o Federaţie transilvăneană)
Prozelitism: -înstrăinarea adepţilor de societate (progresul = emanaţie satanică)
-împart oamenii în clase opuse: convertiţi şi păcătoşi
-răspândire între maghiari;
-promovarea unor concepte antiromâneşti (au nostalgia Imp. Austro-Ungar; nu sunt străini de
violenţele inter-etnice din Transilvania după ‘89).

Bibliografie:

SECTE MISTICE ŞI MALADIVE ÎN LUMEA SLAVĂ

Cauza principală a apariţiei lor: creştinarea forţată, necunoaşterea învăţăturii creştine

1. BOGOMILII

54
Etimologie: - de la întemeietorul lor: pr. bulgar Ieremia (sec. X), numit Bogomil (prietenul lui
Dumnezeu – mila lui Dumnezeu – Dumnezeu miluieşte). După izv. pr. Cosma din Tesalonic,
el a existat în realitate; după Kiselkov, nu.
Apariţia lor este legată de mişcările sociale din Balcani: răscoala de la Plovdiv, mişcarea lui
Petru şi Asan la Târnovo, Ioniţă Caloian (1205).
Unii învăţaţi şi scriitori, precum Hasdeu, Piru ş.a. pretind că literatura română populară ar fi
influenţată de bogomili(Legenda Sf. Vineri, Sf. Duminici), dar ultimele cercetări atestă că
bogomilii respingeau cultul sfinţilor şi cinstirea duminicii.
Sec. XII – pătrund în Constantinopol. Medicul Vasile – ars în hipodrom, condamnat la
sinoade locale (1325).
Bogomilismul se dezvoltă şi în Bosnia, unde devine religie de stat în sec. XIV, în vremea
banului Culin. Trece apoi în Italia şi Apusul Europei, fiind preluat de chatari, care apoi se
unesc cu valdenzii, rezultând albingenzii.
În Ucraina, la sf. sec. XIX, apar „noii bogomili”.

Doctrină

-dualismul maniheo-persan;
-Dumnezeu antropomorfic: Tatăl moşneag, Fiul matur, Duhul tânăr, imberb;
-subordinaţianism: Tatăl a născut pe Fiul, Fiul a născut pe Duhul, Duhul pe apostoli (şi pe
Iuda);
-Fiul cel mare al lui Dumnezeu, Satanael, se revoltă, e aruncat din cer, îi creează pe om şi pe
şarpe;
-Şarpele o seduce pe Eva şi naşte pe Cain şi Calomela; doar Abel e născut din Adam şi Eva;
-Cain îl ucide pe Abel; Satanael e aruncat în Tartar şi i se taie ultimele două litere ale
numelui;
-Dumnezeu emană Logosul, numit Hristos sau Arhanghelul Mihail. Acesta a pătruns în
Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a născut cu trup aparent;
-îngerii s-au căsătorit cu femei, rezultând giganţii;
-în bogomili locuieşte Duhul. După moarte, ei se îmbracă în corpul lui Hristos;
-nu admit din V.T. decât Psalmii. Nu acceptă Sinoadele ecumenice, scrierile Sf. Părinţi.
-Bisericile sunt locuinţe ale lui Satana cu demonii lui. Bogomilii au case de rugăciune simple,
având în centru o masă cu un N.T.

55
-dau importanţă rugăciunii particulare; neagă crucea, contestă Euharistia („sacrificiu adus
demonilor”)

Organizare

-ascultători (începători), credincioşi (botezaţi prin punerea Ev. după Ioan pe cap) şi desăvârşiţi
(prin punerea mâinilor). Aceştia din urmă pot predica, renunţă la carne, se roagă de 7 ori pe zi.
Consideră că preoţia e o calitate universală.
-conduşi de un Episcop, ajutat de Fiul cel Mare şi Fiul cel Mic, precum şi de „apostoli”.
-nu ţin duminica şi sărbătorile, nu au icoane, nu cinstesc pe Maica Domnului, nici Sf. Moaşte.
-nu botează pruncii, nu cred în minuni (cele cinci pâini înmulţite de Hristos în pustiu erau, de
fapt, „cele 4 Evanghelii şi Faptele Apostolilor).

Cultul

-adunări de rugăciune; rostesc Tatăl nostru…, au frângerea pâinii

-spovedania în comun
-consacrarea „credincioşilor” şi „desăvârşiţilor”
-se adună în locuri ascunse
- sărăcie, asceză (lene), hrană vegetală, post obligatoriu şi luni, nu numai miercuri şi vineri.
-după unii cercetători, se pare că bogomilii sunt la originea răspândirii unor apocrife:
Călătoria Maicii Domnului la iad, Apocalipsa lui Pavel etc. Descoperiri recente par să
infirme, totuşi, această ipoteză.

2. HLÂŞTII

Etimologie: din lb. rusă: hlâşciu, hlâşciu, Hrista işciu = mă lovesc, mă lovesc şi pe Hristos îl
găsesc. Celebri practicanţi ai autoflagelării „pentru Domnul”, folosind nuiele şi frânghii.
Fondator: un dezertor din armata ţaristă, Daniil Filipovici. El se intitulează „Dumnezeu venit
a doua oară” şi îl „naşte” pe Ivan Suslov, considerat „Hristos” şi alţi 12 „apostoli”. Mai apoi
se vor însoţi şi de femei, numite „bogorodiţe” (trad. „născătoare de Dumnezeu”).
-interzişi de Petru cel Mare

Doctrina

56
-comuniune permanentă între Cer şi Pământ
-Hristos se întrupează când vrea şi în cine vrea – consecinţă a adorării icoanelor
-reîncarnarea – posibilă pentru adepţi
-trupul şi sufletul se află într-o veşnică luptă
-sunt împotriva relaţiei trupeşti a soţilor (căsătoria ca „frate şi soră”)
-sunt împotriva petrecerilor lumeşti
-promovează necesitatea martirajului
-acceptă libertinajul, ca un rău mai mic, din cauza instinctului

Cult

-în secret, în păduri şi munţi

-ţinută specială: haine albe, sandale, bărbaţii poartă toiege. Respectă folclorul, dansează,
uneori se dedau la manifestări imorale; practică autoflagelarea.

Organizare

-în „corăbii”, formate din 20-100 de persoane

-în prezent, denumirea lor e „Frăţia” – consid. pericol social

3. SCAPEŢII

Numele îi indică drept practicanţi ai mutilării prin castrare – consecinţă a habotnicismului

slav.
Text invocat: în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi nevoit până la sânge (Evrei 12,4)
-derivă din bogomili şi hlâşti
-întemeietor: Selivanov – hlâst analfabet din Petrograd. El se consideră „mielul apocaliptic”,
înconjurat de „cei fameni” (Apoc.14,4).
-au fost folosiţi de gen. Kutuzov pentru a-şi asigura victoria de la Borodino, contra lui
Napoleon

Doctrină

57
-păcatul strămoşesc constă în unirea fizică a protopărinţilor
-ştergerea lui se face prin botezul „adevărat”: castrarea bărbaţilor şi tăierea sânilor femeilor
-pruncuciderea
-toate aceste practici au condus la multe decese. Mai nou, folosesc tranchilizante (droguri) –
„scapeţii spirituali”

Cult

-case de rugăciuni
-muzică şi dansuri populare (Kalinka, Cazacioc)
- conduşi de „corăbier”; denumirea grupării: „Frăţia”; îşi zic „frate” şi „soră”
-mai nou, fac câte un copil, apoi se „botează deplin”.

4. DUHOBORŢII

Numele lor semnifică „vorbitori în Duh”, ventriloci. Sunt influenţaţi de penticostalii apuseni,
cu adaptări la mistica rusă.
Întemeietor: Ilarion Pobirohin (sec. XVIII) – negustor bogat, considerat „adevăratul fiu al lui
Dumnezeu”. El a înlăturat Biblia, care-i producea dureri de cap, şi şi-a ales 12 apostoli-
arhangheli.
Urmaşi: Savelie – „hristosul” şi Lukeria Vasilievna – adevărata „bogorodiţă”.
Exilaţi în zone precum Siberia, Azov şi Caucaz, se răspândesc (fac prozelitism).
S-au unit, după al doilea război mondial, cu penticostalii.

Doctrină

-nu recunosc Biblia

-mântuirea e universală, inclusiv pentru iudei şi păgâni
-spovedania e publică; împărtăşirea şi postul adevărate sunt ferirea de păcate
-pretind asistenţa „duhului” în acţiunile lor

Cult

-simplu: vorbitori în duh

58
-sărutarea iertării de 4 ori pe zi

5. MOLOCANII

Nume: de la cuvântul rus „moloco”=lapte. Sunt practicanţii postului catolic cu lapte, unt şi
ouă.
-ramură a duhoborţilor. Întemeietor: ginerele lui Pobirohin, Simion Mateev Uklein, un
croitor-blănar, care se ceartă cu socrul său. El era bolnav de stomac şi se trata consumând
lapte. Fiecare dintre cei doi s-a considerat şef de religie, s-au etichetat reciproc drept „eretici”,
s-au condamnat la moarte şi s-au urmărit o vreme, până când Uklein e arestat, pus să
retracteze şi eliberat.
-Uklein şi-a ales 70 de „apostoli”, atrage tineretul, cântă imne, oferă gratuit: lapte, brânză,
ouă.

Doctrină

-Admit Sola Scriptura

-antitrinitari: cele 3 ipostasuri sunt 3 numiri diferite pentru acelaşi Dumnezeu
-Iisus Hristos – singurul arhiereu. Preoţi – numai în V.T.
-nu au Taine. Botezul şi Euharistia = cunoaşterea Scripturii. „Stropirea” = ceremonie simplă
-nu respectă jurământul şi serviciul militar
-post = a nu bea şi mânca nimic; în rest, cu „dezlegare” la lapte

Cult

-împotriva bisericilor şi podoabelor: cruci, icoane etc. Nu cinstesc sfinţii

-citesc şi explică Biblia
-au praznicele împărăteşti

6. STUNDIŞTII

Etimologie: de la Stunde = oră (germ.)

Stunde = o Asociaţie religioasă înfiinţată de Iacob Spener, pe la 1700, care-şi propunea citirea
şi explicarea zilnică a Bibliei timp de o oră.

59
Diplomatul englez Melvill aduce această sectă în Rusia, pt. comercializarea Bibliei
-se răspândeşte de sus în jos (de la nobili spre slujitori şi ţărani)
-2 direcţii de dezvoltare: alfabetizarea maselor şi răspândirea Bibliei în limba acestora
-se adresează cu „frate” şi „soră” indiferent de gradul de rudenie (inclusiv între părinţi şi
copii)
-s-au contopit, pe alocuri, cu baptiştii (în Basarabia şi Bucovina s-au numit ştundo-baptişti).
După unii cercetători, sunt consideraţi o mişcare anarhică sau o grupare dizidentă.

Doctrina – baptisto-adventă
Conducere: presbiteri şi diaconi

Cult: întruniri simple, cu citirea planificată a Bibliei (iniţial, la sedii de ambasade şi saloane
oficiale)
-frângerea pâinii, imne, psalmi
-conducător: „Fratele cel bătrân” (presbiter). El oficiază cu pâine şi vin roşu.
-Botezul se face cu fast, prin întreita-cufundare la râu. Se cântă: Câţi în Hristos…!

7. INOCHENTIŞTII

-Etimologie: de la întemeietorul grupării: Inochentie de la Balta, un român basarabean de

lângă Soroca (n. Ioan Levizor).
-acesta ajunge frate la Mân. Dobruşa, jud. Orhei. Zelos, ajunge iconom, dar, se pare că în
urma unei relaţii compromiţătoare cu o „soră” de la mânăstirea vecină, Coşelăuca, fuge la
Kiev.
-se perindă pe la mai multe mânăstiri: Poceaevo, Petropavlovsk, studiază la Sem. Teol.
Smolensk.
-pe tren, este cunoscut şi atras de stareţul mân. „Sf. Teodosie” de la Balta, care-l primeşte în
obştea sa (1909). E făcut diacon, apoi ieromonah.
-ţine predici atractive, promovează mărturisirea publică.
-foloseşte limba română şi creează astfel un curent de opinie care-l influenţează şi pe Alexe
Mateevici.
-se petrec „minuni” (vindecări); se vesteşte sfârşitul lumii
-arhiepiscopul Serafim al Chişinăului îl declară schismatic şi eretic, considerând hirotonia sa
necanonică – îl exilează la Marea Albă

60
-mulţimea îl cere înapoi, iar sinodul de la Sankt Petersburg aprobă revenirea sa
-promovează împărtăşania fără spovedanie, afirmă sfârşitul lumii în 1913. Pelerinajele la
Balta se înteţesc.
-din nou exilat – la Kameniţa, şi din nou readus. Au loc noi „minuni”, printre care începerea
războiului în 1914, un an mai târziu decât vestise el sfârşitul lumii…
-autorităţile interzic pelerinajele la Balta şi îl exilează la Mân. Morum (N. Ucrainei).
-se răspândesc legende: că a făcut să se coboare foc din cer, că a scăpat de lanţuri ca Sf.
Petru…
-este mutat la Mân. Solovăţ de la Marea Albă
-„Fraţii” se regrupează la Lipeţkoe, spun că în Inochentie s-a întrupat Sf. Duh, pictează
„icoana” lui chiar în Treime.
-1917 – sfârşitul Imp. ţarist: Inochentie apare în mânăstirea urmaşilor săi, într-un delir
general. Avusese dreptate: sfârşitul unei lumi se produsese…
-va muri la 30 dec. 1917, în vârstă de 42 de ani.
-comuniştii au răspândit despre el minciuni: că a trăit în lux şi desfrâu, că a fost otrăvit de
două vizitatoare etc.
-Concluzie: nu a avut alte abateri, pe lângă cele menţionate; cei care vor forma secta vor fi
urmaşii săi, monahi ruşi, luptători pentru reînfiinţarea Rusiei ţariste. Aceştia nu recunosc nici
noua ierarhie (românească) din Basarabia, după Marea Unire.

Practici:
-neglijarea familiei: relaţiile trupeşti nepermise
-pomenirea ţarului la slujbe; deţinerea ilegală de arme; nerecunoaşterea unirii Basarabiei cu
România
-„sanctificarea” lui Inochentie: i s-a deschis mormântul şi, deşi a fost găsit putrezit, s-a spus
că a fost înălţat la cer
-în consecinţă, lui Inochentie i s-a zugrăvit icoana, i s-a alcătuit acatist etc.

Concepţiile inochentiştilor
-Duhul sfânt masculin este Inochentie. Tot Inochentie este Sf Ilie sau Hristos întrupat
-Duhul sfânt feminin este o soră a lui Inochentie
-fraţii = arhangheli: Mihail, Rafail
-calendarul vechi
-păcatul e necesar, pentru a avea apoi aplicată iertarea

61
-traiul ca „fraţi” şi „surori” – suspect
-tipic ad-hoc: exagerează pomenirile de morţi şi chiar de vii
-cerşetoria: haine lungi, murdare, plete, bărbi neîngrijite

S-au semnalat până în zilele noastre, chiar la unele Mânăstiri Ortodoxe (Cocoş), dar şi printre
stiliştii de la Slătioara şi printre lipoveni.

8. RASCOLUL – MIŞCARE SCHISMATICĂ

-cauzat de ignoranţa ruşilor de rând, creştinaţi forţat în jurul anului 1000

-încă din 1419 a existat o corespondenţă între un monah grec, Dimitrios, şi episcopul
Ghenadie de Novgorod, dacă în formula liturgică Aliluia, aliluia, aliluia, slavă Ţie,
Dumnezeule, cuvântul Aliluia trebuie spus de 3 ori (cinstind Sf. Treime), de 2 ori (firile
Mântuitorului) sau deloc (traducerea înseamnă, practic, acelaşi lucru, deci este un pleonasm).
-1479 – Gherontie, mitropolitul Moscovei a sfinţit o biserică înconjurând-o de la dreapta la
stânga. Pentru aceasta, a fost silit să se retragă din scaun.
-Probleme în discuţie: dacă semnul Crucii se face cu 2 sau 3 degete; Crucea are 4, 6 sau 8
braţe; Proscomidia se face din 5 sau 7 prescuri?
-se constată diferenţe tipiconale, datorate proastei traduceri a unor cărţi de cult. Ruşii însă cer
să nu se mai modifice o virgulă, pentru a nu cădea sub blestemele Sfinţilor Părinţi.
-1551 – Sinod în B.O.Rusă – se aprobă îndreptarea cărţilor de cult, dar nu se realizează
-1650 – patriarhul ecumenic Atanasie vizitează Rusia şi cere să se facă traduceri corecte după
cărţi de cult greceşti. Iosif al Moscovei acceptă, dar moare în 1652.
-noul patriarh, Nikon, ţine un sinod, în 1654, pentru a aproba aceste schimbări. La sinod, sunt
împotrivă: episcopul Pavel al Colomeii, 2 arhimandriţi, 1 egumen şi 2 protopopi. Ei
declanşează Rascolul.
-1658 – Nikon se retrage la mănăstire, în urma unor neînţelegeri cu ţarul Alexei Mihailovici.
Gestul e interpretat ca o recunoaştere a greşelii.
-ţarul şi un grup de boieri îi încurajează pe răzvrătiţi, care, cu un fanatism greu de descris, ard
cărţile noi şi îi persecută pe sinodalii care acceptaseră schimbările. Rascolnicii cer înlăturarea
cărţilor „elineşti şi papistăşeşti”, conducere obştească, un nou sinod şi un nou ţar.
-se convoacă un nou sinod, în 1666, care hotărăşte condamnarea rătăcirii, rostirea formulei
Aliluia de 3 ori, semnul crucii cu 3 degete, crucea cu 4 braţe şi Proscomidia cu 5 prescuri.

62
-1667 – răzvrătiţii ţin şi ei un sobor, condamnă hotărârile sinodului din 1666 – considerat
„lucrarea lui Antihrist” (1000=mileniul +666 = numărul fiarei). Rascolnicii se numesc şi
„staroveri” (credincioşi vechi).
-cartierul general al Rascolului este Mân. Soloveţki de la Marea Albă. Sunt eliberaţi deţinuţii
şi se alcătuieşte o armată de călugări şi laici fanatici.
-capii mişcării – ucişi, călugării – împrăştiaţi, ţăranii – deportaţi în Siberia. Se vor considera
„martiri” şi se vor istorisi, pe seama lor, „minuni”. O ultimă încercare de impunere a
Rascolului va fi făcută de gen. Hovanski la patriarhul Ioachim, dar acesta va scrie o Pastorală
ortodoxă, pe care răzvrătiţii o ard.
-ţarina Sofia va atrage de partea sa armata şi Sf. Sinod va condamna eresul, anatematizându-i
pe rascolnici (1682).

Practici:
Rascolnicii refuză: impozitul, jurământul, serviciul militar, contribuţiile obşteşti, mijloacele
de educaţie.
Au 2 ramuri: bezpopovţii (fără preoţi) şi popovţii (cu preoţi).

Bezpopovţii

-se dezvoltă în ţinutul Vâgov

-au crucea cu 8 colţuri şi închinarea cu 2 degete
-spun că Antihrist a domnit la Vatican, apoi a trecut la Moscova
-Petru cel Mare, care a desfiinţat treapta de patriarh, e numit „fiul fiarei”
-sunt conduşi de „năstavnici” (învăţători), împuterniciţi de Pavel al Colomeii. Pot fi şi femei.
-s-au dezvoltat, mai ales, în mânăstiri. Au ajuns şi la noi, în Bucovina, Basarabia, Maramureş,
Dobrogea (lipoveni).

Popovţii

-sunt o ramură mai dispusă la concesii (acceptă jurământul, armata, şcoala)

-sunt împotriva schimbării ritualului şi cărţilor de cult
-după moartea ep. Pavel – n-au mai avut preoţi hirotoniţi prin succesiune apostolică; primeau
pe toţii preoţii fugari din B.O.Rusă

63
-practică botezul din nou, inclusiv pentru preoţi, îmbrăcaţi cu veşminte, apoi unşi cu mir
„vechi”.
-au primit şi arhierei fugiţi: Antinoghen şi Epifanie
-1849 – Sofronie, Antonie şi Iosif se hirotonesc „episcopi” între ei, apoi se acuză, îşi dau
anateme reciproce. Primii doi se autointitulează „mitropoliţi”, iar Iosif „patriarh”.
-„Biserica de rit vechi” – a fost recunoscută de comuniştii din Rusia, în frunte cu un
Arhiepiscop şi Mitropolit, cu reşedinţa la Moscova.
-sunt o cauză a frânării progresului în Rusia şi a neputinţei îndreptării calendarului.

Lipovenii

-sunt staroverii din România

-etimologie: de la întemeietorul lor, Filip Pustoviat (filipoveni – lipoveni). Acesta a fost un
monah din Mân. Vigoreţkaia, care, în timpul Rascolului, s-a retras, împreună cu mai mulţi
adepţi, la un schit, astupă fântâna şi se autoincendiază în 1742.
-mulţi adepţi le-au urmat exemplul; unii şi-au ars proprii copii.
-au fost aspru prigoniţi: închisoare pe viaţă, muncă silnică, deportări în Siberia, moarte.
-s-au refugiat prin părţile noastre; poartă plete şi bărbi lungi şi vorbesc ruseşte.
-1846 – Imp. austro-ungar înfiinţează o episcopie pentru staroveri la Mân. Fântâna Albă
(Bucovina), numindu-l titular, cu acordul patr. C-polului, pe Ambrozie, ex-mitropolit al
Bosniei. Acesta hirotoneşte singur, în taină, pe Kiril, Arcadiu şi alţi 5 episcopi.
-Ambrozie e reclamat la Viena de Patr. C-polului şi Patr. Rusă. Va fi suspendat,. iar mân.
închisă.
-dar staroverii fuseseră, practic, legiferaţi (aveau ierarhie). Au fost, totuşi, nerecunoscători
faţă de Ambrozie, pe care nu l-au sprijinit.
-după Revoluţia de la 1848, mân. Fântâna Albă s-a redeschis. Kiril se va intitula mitropolit.
Va hirotoni alţi episcopi şi va organiza centre episcopale în Moldova, Dobrogea, Basarabia şi
Rusia.
-sunt antistatali; nu recunosc jurământul, armata, şcoala. Între 1858-1860 are loc o nouă
anchetă la Fântâna Albă, în urma căreia autorităţile austriece vor hotărî expulzarea tuturor
monahilor străini şi interzicerea amestecului liderilor staroveri în România şi Rusia.
-unii ierarhi staroveri din Rusia, în frunte cu Onofrei Brailovski, vor emite o „Epistolă
circulară”, încercând o apropiere de B.O.Rusă, fapt ce le-a atras anatemele lui Kiril.

64
-actualmente, lipovenii din România au centrul spiritual la Brăila, fiind conduşi de
mitropolitul Timotei, ajutat de vicarii Chiprian şi Ambrozie (ultimul cu sediul la Mân. Slava
Rusă). Legăturile lor cu staroverii ruşi au fost reci în perioada comunistă şi s-au reluat după
1989.
-B.O.R. are relaţii de frăţietate cu Cultul creştin de rit vechi (lipovenesc), recunoscut ca
Mitropolie prin Decret în 1968. Conducătorii spirituali lipoveni au participat la toate marile
evenimente şi serbări ortodoxe.
Bibliografie: Biblioteca Creştinului Dreptcredincios, Feriţi-vă de rătăcirea inochentistă!,
Ciuhandu, prof.dr.Gh., Bogomilismul şi Românii, retipărire din Revista Teologică, Sibiu,
1933, Culianu, Ioan Petru, O mitologie pseudodualistă: bogomilismul, Ed. Polirom, Iaşi,2002,
David, P.I., Invazia sectelor, vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997, Iordan, dr. Alexandru, Predica
prezviterului Cosma, Ed. Lib. Univ., Buc., 1938, Popovschi, N., Mişcarea de la Balta sau
inochentismul, Chişinău, 1926; Reli, pr. dr. Simeon, Bogomilismul şi românii, în Candela, nr.
46, Vasilescu, mg. Dumitru, Bogomilismul, în S.T., nr. 7-8/1963.

Curs : MIŞCĂRI MISTICE SPIRITISTE: SPIRITISMUL, TEOSOFIA,

ANTROPOSOFIA

1. SPIRITISMUL

Etimologie: de la spirit – pretenţia adepţilor că pot să comunice cu spiritele, mai ales cu morţii
(necromanţie).
Exemple biblice: Vizita lui Saul la vrăjitoarea din Endor, Simon Magul (Fapte, cap. 8), Elima
(Fapte, cap. 13).
Definiţie: Spiritismul este credinţa în existenţa spiritelor şi posibilitatea de a obţine de la
acestea „comunicări” şi soluţii prin diferite procedee.
Istoric: în antichitate – epopeea lui Ghilgameş
-la asiro-babilonieni existau „mese” pentru chemarea spiritelor (după Strabon)
-Avesta – Cartea sacră a perşilor
-Cartea morţilor la egipteni
-Spiritismul modern începe în America de Nord:
-1848 – în locuinţa lui Weckmann din Hydesville, familia Fox aude lovituri ciudate în mobilă,
comunică printr-un alfabet scris pe hârtie cu un „spirit”, de la care află că în acea casă fusese
asasinat Carol Reyn, în urmă cu 5 ani.

65
-adepţii spiritismului se organizează în societăţi şi, în 20 de ani, ajung la 10 milioane. Publică
reviste şi chiar ţin cursuri de spiritism în colegii şi facultăţi în cadrul unor universităţi
americane.

Doctrină

-Dumnezeu e mărginit, apare din haos, nu din eternitate. El este spirit sau o asociaţie infinită
de spirite.
-există dumnezei inferiori, subordonaţi, precum şi îngeri. Există dumnezei pentru fiecare
galaxie, sistem solar şi planetă: pentru galaxii se numesc „Tată”, pentru sisteme solare „Fiu”
şi pentru planete „Duh Sfânt”. Există, deci, mai multe „Treimi”: forţa pozitivă, cea negativă şi
cea neutră.
-Dumnezeu nu e atoateştiutor, ci primeşte informaţii comunicate de ceilalţi dumnezei.
-Dumnezeu este arhitect; el a făcut lumea din materie preexistentă, astfel: 1. un eter (fluid) 2.
spiritul mineral 3. spiritul vegetal 4. spiritul animal 5. spiritul uman 6. înger planetar 7. înger
solar ş.a.m.d., până la Fiinţa supremă. Dumnezeu creează şi azi, însă indirect.
-Hristos nu e Dumnezeu, ci Profetul celei de-a doua revelaţii (prima fiind a lui Moise, iar a
treia a spiritiştilor). El este „dumnezeul sistemului nostru solar”. S-a întrupat pentru a ne grăbi
evoluţia. El e un simplu om, medium spiritist, însă supus greşelii. Revine pe pământ ca spirit.
A cerut iertarea vrăjmaşilor pentru a nu-şi căuta răzbunarea în altă viaţă ulterioară. Învierea
lui Hristos a fost mistificată de ierarhia Bisericii; spiritiştii sunt cei ce o revelează…
-Fiecare spirit (la plante, animale şi om) este înconjurat de un fluid mineral (perispirit).
Evoluţia spiritelor se face prin reîncarnări. Spiritele pot fi: pure, mijlocii, imperfecte. Lanţul
existenţelor succesive până la purificarea deplină este un împrumut din religiile orientale (din
Upanişade). Spiritul uman a trecut prin minerale, plante, animale. Reîncarnarea e hotărâtă de
spiritele superioare (predestinaţie).
-omul e compus din trup, perispirit şi spirit. Perispiritul are: corp astral şi corp mintal.
Moartea este separarea trupului de spirit şi perispirit; spiritul şi perispiritul sunt duse lângă
altele similare.
-există 4 universuri, care se învârtesc în jurul sferei divine centrale, formând o cruce.
-în lumea de dincolo există case, mijloace de divertisment (teatre etc).
-Biserica nu e infailibilă, nu poate să mântuiască pe nimeni. Mântuirea se realizează prin
evoluţie (reîncarnări).

66
-ritualurile spiritiste sunt şarlatanii. Cauze: A) sunt chemate numai spirite celebre (Napoleon,
Eminescu ş.a.), care nu se ridică, prin ceea ce afirmă, la nivelul impus de activitatea lor din
viaţa cu trup. Reprezentanţi de seamă, precum Lombroso, Flammarion, William James – n-au
mai dat nici un semn după moarte, deşi aşa pretindeau. De multe ori s-au constatat trişări,
artificii, trucuri (barba falsă a lui Abdulah).
B) Sugestia şi autosugestia, iluzia colectivă, halucinaţia, starea de transă, hipnoza, la care
contribuie liniştea profundă şi atmosfera de mister.
C) Stressul (adepţii – fiinţe dezechilibrate – îşi doresc liniştea)
D) Durerea şi exaltarea (B.P.Hasdeu).

Tăgăduiri: Marie Curie, experienţele de la Sorbona şi congresele „demonstrative” (1968-

1996) – eşecuri.
Posibile explicaţii ştiinţifice:
-existenţa subconştientului uman, care acţionează în somn, dar şi în stare de hipnoză, transă,
delir
-zgomote: contractarea rapidă a unor muşchi
-voci: ventriloci – şarlatani
-forţa fizică extraordinară
Atitudinea B.O.R.:
-în Ortodoxie, fenomenul e izolat, de aceea nu s-a produs o condamnare clară a acestuia, ca în
Biserica Romano-Catolică
-Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie condamnă spiritismul
-Sf. Ioan Gură de Aur: „nu căutaţi să aflaţi din gura morţilor adevăruri pe care Scripturile vi le
oferă în toate zilele”
-Fer. Augustin arată că legăturile dintre cei vii şi cei morţi sunt cu totul excepţionale:
„Duioasa mea mamă nu m-ar părăsi în timpul somnului meu”.
-s-au înfiinţat secţii speciale pentru „somn hipnotic” şi „delir spiritist” la spitalele de
specialitate din România (Nr.9-Gh. Marinescu), la fel ca la Londra, Paris, Moscova etc.
-s-a constatat preluarea şi adaptarea fenomenului în lumea sectară actuală.
Concluzii:
1.nu e exclusă legătura dintre cei vii şi cei morţi; ea se face numai în cazuri excepţionale, din
voia lui Dumnezeu, cu mărturia (girul) Bisericii (exemple în vieţile sfinţilor).
2.fenomenele şi manifestările „neobişnuite” şi „paranormale” – înşelătorii
3.Biserica Ortodoxă interzice cu desăvârşire practica spiritistă şi necromanţia

67
4.grija pastoral-misionară sporită faţă de cei ce suferă pierderi grele prin moartea celor dragi.
5.combaterea spiritismului este o operă de însănătoşire morală.
6.catehizarea aparte a celor căzuţi.
7.combaterea „senzaţionalului” şi a unor mijloace mass-media care-l promovează
8.pastoraţia preventivă – prin preoţi şi profesori de religie.

Bibliografie: Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, Butnariu, pr.
Gh., Lipsa de temeinicie a spiritismului, în S.T., nr. 5-6/1956, Colosenco, M., Tabacu, J.,
Protocoalele Şedinţelor de Spiritism, Ed. Saeculum I.O., 2000, David, P.I., Invazia sectelor,
vol. 1, Ed. Crist.-1, Buc., 1997, Dimiu, Dan D., Ce este Spiritismul?, Ed. Cartea Populară,
Buc., 1946, Gologan, pr. G.D., Spiritismul şi minunile Mântuitorului, Ed. Lib. Teol., Buc.,
1939, Hasdeu, Bogdan Petriceicu, SIC COGITO – Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul?, Ed.
Lib. Socecu, Buc., 1895, Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului, Slătioara,
1996, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, 1995, Vasilescu,
prof. diac. Emilian, Religie, superstiţie, ocultism, spiritism şi teozofie, în S.T., nr. 5-6/1949,
Idem, Spiritismul, o primejdie religioasă, morală şi socială, în S.T., nr. 7-8/1953.

2. TEOSOFIA

Def. + etimologie: din lb. gr. – cunoaşterea desăvârşită a înţelepciunii divine.

-se consideră gnoza modernă, religia adevărată a viitorului, fără ceremonii inhibante.
-apogeu al sincretismului eretic religios. Originea sa este în Orient, ca sistem filosofic mistic,
care falsifică învăţăturile Bisericii, înlocuindu-le cu propriile concepţii
-pretinde „refacerea” unităţii Bisericii prin declararea adevărului universal, pe baza
sincretismului.
-pretinde împăcarea religiei cu ştiinţa modernă.

Organizare:
-sec XIX: Helena Blavatsky îşi părăseşte soţul, bătrânul general rus Nikifor Blavatsky şi
pleacă în Asia Mică, unde se întâlneşte cu magicianul Metaman, cu care practică spiritismul.
Ajunge în Italia, dorind să-l atragă pe Garibaldi, e rănită, va pleca la Paris, unde va practica
magia. În 1870, pleacă la Cairo, unde se reîntâlneşte cu Metaman. Aici practică hipnoza, dar
este expulzată. Se întoarce la Paris, unde îl cunoaşte pe colonelul american Samuel Olcott.
Pleacă, în S.U.A., se căsătoresc, şi, în 1875, înfiinţează Societatea teosofică. Căutând să

68
dovedească netemeinicia spiritismului, fac pelerinaje în India şi Tibet. Sunt expulzaţi din
S.U.A şi fug în India, unde îl atrag şi pe baronul de Palma, care le lasă întreaga avere.
-Helena moare, iar Olcott îşi amenajează un castel în India, adevărat centru de cultură, unde
este atrasă şi următoarea lideră, englezoaica Annie Bessant, care va organiza multe filiale ale
grupării în Europa.
-adevăratul maestru al teosofiei: Krishnamurti, poet şi eseist indian, preia societatea după
Bessant. Numit „mare maestru” şi „mesia indian”, el a rămas păgân până la moarte. Plăcut,
cult, poliglot, a susţinut conferinţe la marile universităţi ale lumii (inclusiv în România, la
Iaşi, în 1930), răspândind teosofia pe mapamond.
În România: încă din 1924 s-a ţinut un congres teosofic la Bucureşti, fără prea mare succes.
Sunt atrase personalităţi culturale: Zoe Palade, Maria Sachelarie, Bucura Dumbravă, alţi poeţi
şi scriitori. Au reapărut după 1989, tot între poeţi, prin muzee şi edituri; atrag foarte mult
tineret.

Definiţie: Teosofia este acea mişcare de nuanţă spiritistă care susţine ideea unei pretinse
cunoaşteri nemijlocite a „esenţei lui Dumnezeu”, cu ajutorul unei „iluminări”.

Doctrină:
-Dumnezeu există, dar e imanent – în natură (panteism)
-Iisus Hristos – simplu om, dar pildă de perfecţiune
-fiecare epocă are mântuitorul ei: Buda, Hristos, Krishnamurti.
-nu există dogme şi autoritate bisericească: fiecare religie e adevărată, dar teosofia e religia
perfectă
-sufletul există în natură, nu-i creat de Dumnezeu (Dumnezeu=natura).
-moartea e necesară, pentru reîncarnări succesive. Sufletul trece prin mai multe corpuri,
evoluează numai spre bine.
-omul=animal superior, nu e deosebit de alte vietăţi. Se interzice consumul de carne.
-scopul ultim al vieţii: atingerea Fiinţei Universale.
-lumea e predestinată (karma).
-cosmosul e în continuă transformare.
-nu există iad. Acesta se defineşte prin suferinţele sufletului întrupat.

Bibliografie: Alexe, mg. Gh.C., Naşterea Domnului şi concepţia teozofică despre

reîncarnare, în S.T., 1-2/1956, Constantinescu, pr. Al.N., Manual de sectologie, Buc. 1929,

69
Cronţ, Econ. C., Teosofia – studiu apologetic, Galaţi, 1937, P.I.David, Invazia sectelor..., Ed.
Crist-1, Buc., 1997, Campbell, Bruce, Ancient Wisdom Revised: A History of the
Theosophical Movement, Berkeley, California, 1980, Ionescu, diac. V., Cine este
Krişnamurti?, Ed. Artistica P. Mitu, Piteşti, 1937, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi
contemporani, Ed. Anastasia, 1995, Soare, pr. Dumitru, Pretinsele origini orientale ale
teosofiei moderne, în S.T., nr. 3-4/1959, Vasilescu, prof. diac. Emilian, Religie, superstiţie,
ocultism, spiritism şi teozofie, în S.T., nr. 5-6/1949, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice,
Ed. Cartea creştină, Oradea, 2001.

3. ANTROPOSOFIA

-mişcare religioasă derivată din teosofie, care-l pune în centrul atenţiei pe om.
Fondator: Rudolf Steiner, fost secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice;
-studiază la Viena, ajunge doctor în filozofie la Rostok; a studiat şi medicina umană şi
veterinară;
-s-a separat de Annie Bessant, care, ca să se răzbune, l-a numit „catolic” şi „iezuit”, acuzându-
l că practica magia neagră.
-Steiner e sincretist şi acceptă evoluţionismul. Deviza sa este: „înţelepciunea nu este decât în
adevăr”.
-spre deosebire de teosofie, care falsifică creştinismul, antroposofia pretinde că rămâne în
sânul creştinismului, ca o cale nouă de a ajunge la unirea cu Dumnezeu prin cunoaştere.
Steiner pune toate religiile pe acelaşi plan şi susţine importanţa dogmelor catolice pentru
soluţionarea marilor probleme din Biserica apuseană.
-în 1925 scrie „Teze antroposofice” – în care promovează noul concept: „deificarea naturii
umane” oferită exclusiv iniţiaţilor.
-mişcarea antroposofică premerge curentului sincretic New Age.

Doctrină

-Dumnezeu e confundat cu creaţia. Se vede influenţa darwinistă: generaţia spontanee

-înţelepciunea este în Adevăr = Dumnezeu (valoare eternă, impersonală). Se neagă învăţătura
că Dumnezeu este Persoană (Treime de Persoane).
-Hristos e o „apariţie” – dovadă a reîncarnării, după cele 2 genealogii (Matei şi Luca). Sunt 2
persoane cu acelaşi nume (Iisus), care au contribuit la întruparea entităţii lui Hristos: 1.

70
Hristos – fiul omenesc (al lui Solomon, din spiţa lui Zoroastru) – supus erorii, dificultăţilor
morale, şi 2. Hristos, fiul lui Natan, cu eul în 3 corpuri: corp fizic, corp eteric şi corp astral.
-Forţele transmise de Buda şi Zoroastru copilului Iisus din Natan l-au pregătit pentru primirea
entităţii lui Hristos. La botezul în Iordan, Zoroastru părăseşte fiinţa lui Iisus, iar locul lui este
luat de entitatea hristică.
-un nou concept: „fantoma” lui Hristos – forma originară a corpului, care absoarbe materia, pe
care o abandonează la moarte. Moartea e o degenerare a „fantomei”, cauzată de influenţe
demonice, care-l atrag pe om spre „cenuşă” (humă, pământ). În cazul lui Hristos, acesta a fost
atras de sare (Matei 5,13), care nu se strică. Acelaşi verset vorbeşte, însă, şi de lumina lumii –
fapt trecut cu vederea de exegeza antroposofică.
-Când Hristos era pe cruce, „fantoma” sa a rămas intactă. Uns cu miresme, acestea I-au
volatilizat trupul. Astfel, „fantoma”, lipsită de elementele terestre, dă iluzia învierii şi dă
naştere unor confuzii (a se vedea dialogul cu Maria Magdalena). Hristos, aşadar, oferă un
„germene” pentru reconstituirea stării iniţiale a „fantomei” noastre.
-teoriile lui Steiner se apropie de detractările ateilor şi criticilor Bibliei de la Tubingen, care
propun demitizarea Bibliei, „moartea lui Dumnezeu” etc.
-Reîncarnarea sufletului = peregrinare, metempsomatoză
-Sufletul trăieşte între corp şi spirit. Ca spirit, omul trebuie să fi existat înainte de naşterea sa.
Se reîncarnează acelaşi spirit care a moştenit facultăţile create în vieţile anterioare.
-Sufletul omenesc e o parte din lumea sufletelor, aşa cum corpul face parte din lumea fizică.
Lumea sufletelor e formată din „granule sufleteşti” şi e guvernată de 2 forţe fundamentale:
simpatia şi antipatia. Are 7 regiuni: a poftei arzătoare, a excitabilităţii fluide, a dorinţelor, a
plăcerii şi durerii, a luminii sufleteşti, a puterii sufleteşti active, a vieţii sufleteşti. Ele se
întrepătrund.
-Spiritul este centrul fiinţei omeneşti, trupul este mijlocul prin care spiritul cunoaşte lumea
fizică, iar sufletul este mijlocitorul între spirit şi trup. După moarte, sufletul e legat numai de
spirit. Poftele trupeşti continuă după moarte pentru o vreme; spiritul va fi eliberat de suflet
după ce acesta se va lepăda de orice predispoziţie spre existenţa fizică (ecranizare celebră:
Fantoma mea iubită).
-împărăţia spiritelor – o lume a Marelui Tot, a topirii în Nirvana – are mai multe regiuni: 1. cu
arhetipurile lumii fizice (făcându-se abstracţie de viaţă: doar forme de minerale, plante,
animale, oameni); 2. arhetipurile vieţii (numită şi „viaţa curgătoare”); 3.arhetipurile a tot ceea
ce este sufletesc (adică trăiri interioare); 4. de legătură între primele 3 regiuni; 5.-7. –secrete
(conţin forţele creatoare ale arhetipurilor înseşi; intenţiile care stau la temelia lumii).

71
-pelerin prin împărăţia spiritelor, sufletul, între 2 reîncarnări, ajunge la inexistenţă. Numai
spiritul, odată „copt”, se reîncarnează. Dacă îşi atinge scopul reîncarnărilor succesive, el nu se
va mai reîncarna, ci va rămâne în lumea spiritelor, participând, prin înţelepciunea sa, la
înţelepciunea divină.

PEDAGOGIA „WALDORF”

-tip de pedagogie special propus de Steiner şi antroposofie

Etimologie: s-a aplicat pentru prima oară copiilor angajaţilor fabricii de ţigări Waldorf Astoria
din Stuttgart, proprietate a lui Emil Molt (1919). Se dezvoltă, mai cu seamă, în Anglia, la
Ilkley (1923).
Principii:
-libertate de gândire a elevilor în 4 mari domenii: ştiinţă, artă, religie, morală, care au fost de
la început un întreg.
-dezvoltarea imaginaţiei
-inspiraţia acceptată prin „impulsul hristic”
-intuiţia – singura cale a adevăratei morale
-cultivarea memoriei
-înţelegerea cifrei 7
-euritmia modernă (descoperirea talentelor).

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Bădulescu, Pr.
Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, David, P.I., Invazia sectelor, vol.1, ed.
Crist-1, Buc., 1997, Steiner, Rudolf, Antropozofie, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 2004,
Idem, Creştinismul ezoteric şi conducerea spirituală a omenirii, Ed. Univers enciclopedic,
Buc., 2002, Vernette, Jean, Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996

CURS : MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI

MISTIC-SINCRETICE: FRANCMASONERIA ŞI NEW AGE

72
 1. FRANCMASONERIA

-organizaţie secretă pseudo-religioasă.

-Etimologie: -masoneria = meseria de a face casă Domnului (Templu, Cort, Ziggurat, Locaş)
– prezentă în toate religiile.
-franc- /masoneria = masoneria franceză, devenită definitorie pentru gruparea în sine, datorită
succesului avut în lupta cu Biserica şi monarhia.
Istoric: -se pierde în negura timpului; din totdeauna au existat organizaţii secrete, pseudo-
religioase, care au vrut să deţină controlul în toate domeniile puterii (politic, militar,
economic, religios, social). Un posibil început: Turnul Babel.
-Organizarea reală, actuală, a masoneriei: Anglia, 1717 – scade zelul pentru a construi edificii
religioase, iar breasla zidarilor liberi, condusă din umbră de predicatorii Desaguliers şi
Anderson şi de arheologul Payne, îşi propune să „zidească un templu spiritual în inima
omului, prin cultivarea a ceea ce este bun, nobil şi frumos”. Aşa a apărut masoneria albastră
(engleză) sau Lojile Sf. Ioan.
-Pătrunde în toată Europa, prin capete încoronate, nobili şi conducători religioşi, fiind, de
multe ori, organizată din umbră de evrei, care nu au abandonat ideea mesianismului terestru şi
au căutat să se infiltreze în toate structurile de putere pentru a-şi pune în aplicare planurile.
Aşa se explică faptul că francmasoneria preia multe principii din Talmud, Cabală şi utilizează
forme de magie.
-1756 – evreul Ştefan Morin introduce în America cele 25 de grade ale francmasoneriei
templierilor.
-alt evreu, Iosef Balsamo, numit şi Cagliostro, înfiinţează francmasoneria coptică, incluzând şi
femei.
-fraţii evrei Bedarride din Avignon au înfiinţat francmasoneria Misraim, cu 90 de grade.
-Francmasoneria are o contribuţie decisivă la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiilor burgheze
din Franţa şi Anglia, a celor de la 1848 şi a războiului din 1870, la desfiinţarea monarhiilor în
Portugalia, Rusia, Spania (temporar), Franţa etc.

Organizare

-în loji – un fel de cluburi, conduse de venerabili, ajutaţi de consilii. Lojile se adună în Marea
Lojă, condusă de Marele Maestru.

73
-există un ritual de primire a novicelui în lojă; acesta e adus în templu legat la ochi şi i se pun
înainte: globul pământesc, ghiveciul cu o floare, craniul, o carte deschisă, un dreptar
(cumpănă, poloboc) şi un compas – simboluri ale naturii, ştiinţei şi dreptăţii. Templul se
sprijină pe doi stâlpi, numiţi după model V.T., Iachim şi Boaz. Noul iniţiat depune un
jurământ, luând asupra sa pedepse aspre în cazul divulgării vreunui secret.
-deziderat oficial: lucrează pentru întronarea în lume a celor 3 principii ale Revoluţiei
franceze: libertate, egalitate, fraternitate.
-Libertate – contra monarhiei (puterii politice) şi religiei => anarhişti
-Egalitate – în privinţa proprietăţilor (iată originea comunismului!)
-Fraternitate – propun realizarea unui stat în stat (stat deasupra statului) => împotrivirea faţă
de sistemele de apărare sau aservirea lor

Doctrina

-nu există Dumnezeu. În mod impersonal, este recunoscută existenţa Marelui Arhitect al
Universului (după gradul 25, Acesta primeşte alte numiri, precum: îngerul luminii, geniul
muncii, spiritul focului, francmasoneria însăşi, natura însăşi sau Omul). Promovează lozinci
precum: Război lui Dumnezeu! Război de moarte creştinismului!
-Adam a fost cel dintâi francmason.
-afirmă că-şi întemeiază principiile pe iubirea aproapelui, pe faptul de a nu face rău la nimeni
etc.

Organizare

-la ora actuală, în lume sunt mai multe rituri, ca de pildă: scoţian, york, lojile albastre, Rotary
Club etc. Membrii francmasoni ocupă diferite grade în ierarhiile lojilor (de regulă, sunt 33 de
grade în total).

În România

-francmasoneria a fost în spatele unor mari evenimente istorice, precum: revoluţia de la 1848,
Unirea Principatelor, Unirea de la 1918, frământările interbelice, bolşevismul, evenimentele
din 1989.
-1734 - italianul Chiaro înfiinţează primele loji la Galaţi şi Iaşi

74
-1750 – francezul Louis Davin înfiinţează loji la Iaşi şi Bucureşti, apoi la Braşov, Sibiu, Sf.
Gheorghe, Miercurea Ciuc
-încă din 1744, Jean Louis Carra îl atrage în loja din Sibiu pe prinţul Al. Moruzzi, apoi pe
Ioan Piuariu Molnar.
-presupunerea de apartenenţă la francmasonerie planează asupra lui Horea (1784).
-1848 – Loja celebră Dreptate – Frăţie din Bucureşti.
-1866 – abdicarea lui Cuza, el însuşi mason.
-1880 – ia fiinţă Marea Lojă Naţională din România (cu implicarea lui C.D.Gherea şi stârnind
protestele lui M. Eminescu şi Melchisedec Ştefănescu).
-1937 – o delegaţie a Marii Loji Naţionale, condusă de Ioan Pangal, a dat o declaraţie solemnă
de autodizolvare în faţa patriarhului Miron Cristea. Nu s-a aplicat în realitate.
-1940-1941 – prigonirea francmasoneriei de către legionari.
-după al II-lea război mondial şi înţelegerea de la Yalta, structurile comuniste din România au
fost înfiinţate de lideri masoni: Ana Pauker, Iosif Chişinevski, M. Sadoveanu (grad 33).
-după 1989, se remarcă: Al Paleologu şi Dan Amedeu Lăzărescu. Actualul Mare Maestru se
numeşte Eugen Ovidiu Chirovici.

Strâns legată de francmasonerie este mişcarea sionistă mondială. Ea nu este recunoscută de

evrei, nici de masoni, secte mozaice, ideologi cabalişti şi talmudişti. Totuşi, s-a semnalat
existenţa ei prin publicarea, în 1923, a Protocoalelor înţelepţilor Sionului – în care sunt
sintetizate mai multe principii ideologice, între care reţinem: Scopul scuză mijloacele.
Mulţimea e oarbă. Puterea iudaică nu poate fi învinsă. Războaiele economice. Victimizarea
evreilor (mijloc francmasonic pentru a pune mâna pe putere). Setea după aur. Monopolurile.
Anarhia. Sporirea înarmărilor. Votul obştesc. Viitoare lovitură de stat mondială. De ce suntem
noi un popor ales? Dreptul celui mai tare e singurul drept. Universităţile reduse la neputinţă.
Desfiinţarea învăţământului liber. Regele evreilor – patriarh şi papă. Sistem financiar
mondial. Etc. etc.
-publicarea Protocoalelor a stârnit reacţii vehemente în epocă şi a stat la originea declanşării
fascismului, ca replică ideologică antisemită.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Comănescu,
Radu, Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Ed. Tempus Buc. 1993, David,
Diac. P.I., Invazia sectelor..., vol. 1, Ed. Crist-1, 1997, Dobrescu Emilian, Atlas masonic, Ed.
Cartea de buzunar, Buc., 2004, Fandarac Marcel Ion, Francmasoneria şi clasa politică, Ed.

75
Herald, Buc., 2004, Ferre, Jean, Dicţionar de simboluri masonice, Ed. Paralela 45, Piteşti,
2004, Marques-Riviere, Jean, Ritualurile secrete ale francmasoneriei (după arhivele Marelui
Orient şi ale Marei Loji a Franţei), Ed. a II-a, Ed. Herald, Buc., 2005, Moisin, Anton,
Ortodoxia şi Francmasoneria, Ed. Imago, Sibiu, 1999, Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul
masonic român, Ed. Şansa, Buc., 1993, Pike, Albert, Morala şi dogma Ritului scoţian vechi şi
acceptat al francmasoneriei, Ed. Phobos, Buc., 2005, Ranc, Paul, Francmasoneria în lumina
Bibliei, Ed. Agape, Făgăraş, 2000, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed.
Anastasia, 1995, Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Ed. Vestala, Bucureşti, 2002,
Ungherea, Olimpian, Misterele templului masonic, Ed. Phobos, Buc., 2004, Wirth, Oswald,
Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao, Buc., 2005.

2. NEW AGE

-mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice.

-nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune proprie
asupra lumii şi omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi „ştiinţifice”.
Combină ezoterismul şi ocultismul, gândirea mitică şi magică, astrologia şi superstiţiile.
Adepţii, în cea mai mare parte, se pretind creştini, însă „evoluaţi” în gândire şi concepţie; o
mică parte provin din spectrul sectar mistico-păgân (Fraternitatea Albă, Graal-ul). Mulţi dintre
ei sunt, la origine, spiritişti, teozofi, antropozofi. Au legătură cu francmasoneria, în special
prin ritul scoţian şi rosacrucieni.
-Nu au: fondator, sediu social, cărţi sacre, lider, dogme etc.
Reprezentanţi: Carl Gustav Jung, Huxley, Lessing, fizicianul Capra. Mai nou: Dan Brown
(Codul Da Vinci); Ecranizări celebre: Harry Potter, Stăpânul inelelor etc.

Doctrina: se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe „cei 4 stâlpi”:

1. pretenţia de a „împăca” religia cu ştiinţa.
-Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o familie. Omul
nu e liber şi răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg. Susţinerea panteismului. Negarea
creaţiei.
2. Religiile orientale
-sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii primare şi al
contopirii.
-taoismul: -organismul viu unic – forţele opuse yin şi yang – se menţin în echilibru reciproc.

76
-yin – femininul: obscur, pasiv, învăluitor, introvertit, sintetic
-yang – masculinul: luminos, activ, creator, extravertit, analitic
-credinţa în reîncarnare; practicile yoga
-New Age aduce, în paralel, şi reproşuri creştinismului: că se bazează pe dogmă şi morală
impuse din exterior; că dezbină (a produs conflicte, schisme, războaie); că exagerează cultul şi
canoanele, fără să lase omul să-şi manifeste „sinele”; că vorbeşte de păcat, care de fapt nu
există; că nu are trăire, experienţă tainică…Practic, omul new-age-ist îşi pierde calitatea de
persoană.
3. Noua „psihologie”
-concepţia „sinelui” – aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi – promovată de
Jung
-se vorbeşte de un inconştient colectiv, prezent în toţi oamenii
-stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi, sub formă de
beatitudine, plenitudine, experienţă mistică, suprasenzorială – acesta e Dumnezeu, sau măcar
ceva din El.
-concepţii noi: rebirth, (noua naştere), chanelling (intrarea în contact cu lucruri sau fiinţe de
dincolo de lumea văzută).
4. Astrologia
-ezoterismul, cunoaştere tainică – prin „citit în stele” şi horoscoape
-în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua Eră (New Age), în
care se va schimba cursul lumii şi al istoriei.
Vechi ere:
-Taur – Imperiile Mesopotamiei
-Berbec – era mozaică
-Peşti – era creştină (ihtis)
-Vărsător – New Age

Premergători ai New Age: gnoza şi gnosticii, Simon Magul etc.

În cartea sa Reîntoarcerea lui Cristos, Alice Bailey a scris că El a fost doar o „idee”, care s-a
întrupat în: Buda, Hermes, Zarathustra, Iisus, Mani etc.

Alte elemente favorizante sau definitorii pentru New Age:

-stressul: omul contemporan visează la o lume fără conflicte, o lume de conciliere şi de
fraternitate universală, la armonia între trup şi suflet, între trecut, prezent şi viitor.

77
-eul – hipertrofiat
-sincretismul: poţi să aparţii liniştit mai multor religii
-triumful „ecumenismului”
-adevărul este „ce e bun pentru tine” (egoism)
-alt dicton: Iubeşte şi fă ce-ţi spune inima! – la baza distrugerii familiei, a creşterii ratei
divorţurilor, a concubinajelor, a pornografiei infantile şi pedofiliei, a acceptării şi promovării
publicitare a perversiunilor şi păcatelor contra firii.
-promovarea conceptelor de pace şi armonie universale; mobilizarea generală a forţelor „de
bine” şi „pentru bine” (yoga, meditaţia, relaxarea), dar şi premoniţia unor lupte grele,
apocaliptice (Armaghedonul, filmul Stăpânul inelelor etc.).
-Adevărul nu stă în teoretizare, ci în practică: După roade se cunoaşte pomul… (Notă: În fapt,
adevărul stă în strânsă legătură cu discernământul, nu cu raportul teorie/practică).
-Autosuficienţa omului, considerat aprioric bun. Omul n-are nevoie de revelaţie, răscumpărare
sau har. N-are păcat.
-credinţa e o formă de a se experimenta pe sine. Presupune, deci, o lucrare de introspecţie; dar
nu se pot depăşi barierele eului propriu. Rugăciunea = coincidenţă cu eul cel mai profund.
-cosmologia panteistă: lumea apărută prin emanaţie, din sufletul ei, Dumnezeu.
-suferinţa e absurdă şi sterilă. Răscumpărarea vine prin tehnici: relaxare, activarea
potenţialului energetic (bio-energo-terapie), nu prin suferinţa lui Hristos. Moartea = accesul la
o nouă reîncarnare, urmată de altele, până la Nirvana.
-astrologia, „semnele” etc. conduc spre abstractizare. Se elimină concretul: naşterea reală a lui
Hristos realizează unirea între Dumnezeu şi om (după Sf. Atanasie şi Sf Maxim: Hristos –
Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască). Contrar acestei idei, New Age
vorbeşte de mistica unirii (toate sunt una, în chip impersonal).
-Hristos este un fel de „inimă” a materiei (după Teilhard de Chardin); El ar atrage spre sine ca
un magnet întreaga realitate materială. Se exclude, deci, istoricitatea lui Hristos: faptul că se
naşte, pătimeşte, se jertfeşte, moare şi înviază. După înviere, îşi păstrează semnele rănilor.
-ocultism, vrăjitorie, magia prezentată ca fiind „albă” – benefică pentru om şi natură (ex.:
„Harry Potter”). În realitate, orice formă de magie este „neagră” – se realizează cu puterea
demonică, opusă harului dumnezeiesc.
Concluzie: New Age ne lasă absolut singuri, cu toată pleiada de constelaţii, religii, guru,
horoscoape, calcule numerologice, premoniţii şi predispoziţii etc. Ne condamnă să devenim,
pentru noi înşine, propriul Mântuitor (culmea egoismului!).

78
Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Ankerberg J.,
Weldon, J., Realitatea despre astrologie, Ed. Agape, Făgăraş, 1997, Baron, Will, Înşelat de
„Era Nouă”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1998; Bădulescu, pr. Dan, Împărăţia răului: New
Age, Ed. Christiana, Buc., 2001, Idem, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Idem,
New Age – o pseudo-religie mondială, în rev. S.T., seria a II-a, nr. 1-2, Bucureşti, 2000,
Băncescu Iuliana, Misiunea preotului faţă de magia contemporană, Buc., 2003; Bunson
Mathew, Viitorul a sosit... profeţiile anului 2000, Ed. Image, Buc., 1999, Dan, Gicu,
Misiunea spirituală a României, Deva, 2001; David, P.I., Invazia sectelor, Ed. Crist-1, 1997,
Idem, Sectologie, Constanţa, 1998, Fortuna Lorin, Misiunea astrală România, Timişoara,
2003;Gassmann Lothar, New Age, Ed. Stephanus, Buc., 1996; Roze, Ierom. Serafim,
Ortodoxia şi „religia” viitorului, Slătioara, 1996; Vasile, Danion, Olaru, pr. Ilarion,
Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Crredinţa noastră, Bucureşti, 2001; *Viaţa pe
Geea: carte-apel a Confederaţiei galactice către civilizaţia terestră transmisă prin Misiunea
României, Piatra Neamţ, 1996.

CURS : SECTE RELIGIOASE SINCRETISTE, OCULTISTE, MISTICE, PĂGÂNE ŞI

DEMONICE

A). SINCRETISMUL ORIENTAL

1. Hare Krishna – Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna (ISKCON)

-întemeietor: Swami Prabhupada – S.U.A., 1960.

-doctrină: Krishna – Dumnezeu unic, creator al lumii. Cunoaşterea lui se face prin Bhakti-
yoga (yoga devoţiunii). Dumnezeu este Spirit. Toţi oamenii trebuie să ajungă la conştiinţa
interioară de natură „divină”. Sufletul = antimaterie. Cred în reîncarnare.
-manual: Bhagavat – Gita. Scrieri sacre: Vedele.
-practici: veşmânt tradiţional indian (galben-portocaliu), raşi în cap (cu şuviţă-n creştet);
răspândesc literatura specifică; se adună în săli speciale, cântă mantre, ard lumânări şi
beţişoare parfumate.
-yoga este de două feluri: 1.ascendentă, atunci când pleacă de la simţuri, prin minte,
ajungându-se la starea de brahman.

79
2.descendentă (recomandată de Hare Krishna): descoperirea sufletului, trezirea conştiinţei
spre a vibra în armonie cu Krishna. Aceasta este mai accesibilă europenilor, pentru că nu
impune restricţii, în afara regimului vegetarian.
Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, David, P.I.,
Invazia sectelor, vol. 2, Constanţa 1999.

2. Zen

-mişcare originară din Orient, mai ales din Japonia şi India.

-provine din budismul zen, înfiinţat în sec. XIII de maestrul Dogen în Japonia.
-în Europa, secta zen e adusă de Taisen Deshimaru, autorul cărţii Zen adevărat (tradusă şi la
noi şi publicată în 1993, la Ed. Axis mundi). Tot el a înfiinţat „Asociaţia internaţională Zen”
şi a organizat peste 100 de „dojo” (grupe) de zen. La Paris au un templu special, considerat
„mănăstire”. Pentru România şi Ungaria, lider spiritual zen este Yvon Bec.
-Doctrină: tema centrală este „zazen”, de la „za” = a te aşeza şi zen = meditaţie, concentrare
=> a te aşeza la meditaţie, într-o poziţie intensă de concentrare.
-Panteism: Dumnezeu este energia fundamentală a Universului.
-Practici: adepţii par obosiţi, neglijenţi şi practică meditaţia în locuri publice, adesea împreună
cu cerşetoria sub forme mascate: cântă, pictează etc.
-„concentrarea” se realizează în urma aşezării pe o pernă neagră, rotundă, în poziţia „lotus”,
cu respiraţia controlată.
-alte practici: ikebana, caligrafia, ceremonia ceaiului, parfumuri, pictură, teatru, alimentaţie
vegetală, arte marţiale.
Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, David, P.I.,
Invazia sectelor, vol. 2, Constanţa 1999, Deshimaru, Taisen, Zen adevărat, Axis Mundi,
1993, Kigen, Dogen, Zen. Nouă texte comentate de maestrul Taisen Deshimaru, Ed. Herald,
Buc., 1989, Merton, Thomas, Mistici creştini şi maeştri Zen, Humanitas, Buc., 2003, Wats,
Alan, Calea Zen, Humanitas, Buc., 1997.

3. Ananda Marga (Calea Fericirii)

-org. în India de către Baba – mare guru; pătrunde în Europa (Elveţia) şi S.U.A.
-se pretinde salvatoarea credinţei.

80
-Doctrină: odată la câteva mii de ani, vine un reformator care-i readuce pe oameni pe calea
morală. Aşa au apărut ei, adepţii acestei grupări. În rândurile lor se găsesc oameni de ştiinţă
(medici, informaticieni, biologi, astronomi), care explică şi adaptează în sistem budist şi
hindus noile cuceriri ale ştiinţei. Susţin că fiinţa umană e legată de energia cosmică prin 7
centre energetice (chakre). Au teoria despre „microvita” – o formă primitivă de viaţă, care
face legătura între fizic şi psihic, are rol terapeutic şi poate fi ajutată prin practici yoga şi
meditaţii specifice. Cred în reîncarnare.
-Practici: se guvernează după un Regulament: adeptul trebuie să-şi schimbe numele, să se
îmbrace oranj, să cedeze 2% din venituri grupării. Ceremoniile au loc în imobile speciale, în
faţa unor planşe cu rugăciuni în sanscrită. Ritualurile constă în: meditaţii
(relaxare+somnolenţă), alternând cu cântări orientale şi dansuri. Liderii au aspectul unor
călugări budişti; se numesc dada (frate) şi didi (soră).
-planează asupra unor adepţi ai Ananda Marga acuzaţii că ar fi la originea unor incendieri,
asasinate etc.
-în România: conferinţe, ceremonii rituale, organizare de asistenţă socială – colectare şi
distribuire de ajutoare la spitale de copii, centre de reeducare etc.

4. Meditaţia transcendentală

-fondată de indianul Maharishi Mahesh Yogi; apare în S.U.A., în 1959. Actualmente: peste 5
milioane de adepţi pe glob.
-scop: răspândirea tehnicii de meditaţie numită „a inteligenţei creatoare”;
-origine hindusă: tehnicile au, în opinia adepţilor, mai mult efecte psihice decât religioase. De
aceea, ei susţin că nu sunt o religie, ci o practică naturală.
-meditaţia a ajuns să fie predată în şcoli şi Universităţi şi practicată în mânăstiri apusene.
-există peste 10.000 de instructori de meditaţie. Ei predau, contra cost, „cele 16 rugăciuni de
iniţiere”. Este aleasă câte o mantra – formulă de incantaţie, asupra căreia se meditează câte 20
de minute, dimineaţa şi seara. Efecte: influenţează benefic spiritul, reduce tensiunea cerebrală,
înlătură stresul. Este suficient, zic ei, ca toţi oamenii să mediteze de două ori pe zi, să se
cufunde în eul lor profund, pentru a se elibera, ajungând astfel la Absolut. Promovează
„efectul Maharishi”: dacă rădăcina pătrată din populaţia globului practică în mod concomitent
meditaţia transcendentală, se manifestă un efect de câmp, care: reduce conflictele, sporeşte
randamentul, îmbunătăţeşte starea economică (toate acestea prin înlăturarea stresului din
„conştiinţa colectivă”).

81
-au dorinţa de globalizare; speră într-o viitoare conducere unică pe glob.
-în România: pătrunde clandestin în anii 1980, printre intelectuali şi practicanţi de yoga. În
1992, se înregistrează oficial, cu sediul la Cluj şi denumirea „Asociaţia din România a
Societăţii Internaţionale de Meditaţie Maharishi Ayur-Veda”. Cursurile de meditaţie se
propagă rapid prin Case de cultură: primele gratuit, următoarele plătite. Pentru obţinerea
gradului de instructor se aplică o şcolarizare intensivă.

5. „Mama pură”: Shri Mataji Nirmala Devi şi Sahaja Yoga

-originară din India, f. bogată, studiază în Anglia şi întemeiază o religie bazată pe iubirea de
mamă.
-şi-a îndreptat atenţia spre ţările din Europa de Est. În România s-a înregistrat încă din 1991
„Asociaţia Sahaja-Yoga România”.
- se consideră „mama sfântă” şi „noua fecioară a României” (blasfemii la adresa Maicii
Domnului). A organizat întruniri cu numeros public (intrare liberă) la Sala Palatului, Sala
Polivalentă etc.
-doctrină: omul se naşte cu energie (sahaja = înnăscut, spontan), adunată în 7 chakre de-a
lungul şirei spinării şi aşezată apoi în osul sacral (energia kundalini).
-cult: adepţii se strâng în jurul tabloului „Mamei” (idol), luminat cu lumânări. I se adresează
mantre şi rugăciuni (printre care şi Tatăl nostru…). Sunt executate anumite tehnici şi poziţii
de yoga (sahaja-yoga) cu totul speciale: trezirea chakrelor, aruncarea „răului” la pământ etc.
Condamnă toate celelalte tipuri de yoga.
-îi consideră iniţiaţi pe Iisus, Mohamed, Buda etc.

6. Secta de la Poona (Bombay) sau Fiii înţeleptului Bhagwan

-Bhagwan = yoghin şi chiromant cu calităţi hipnotice, retras în S.U.A., căsătorit cu o fată

bogată, cu 30 de ani mai mică decât el; trăieşte într-un palat luxos lângă New York.
-Practică: şedinţe colective de meditaţie dinamică, conducând până la delir şi „extaz”,
mergând până la depersonalizare (după 18 ore de exerciţii).
-În România: pătrunde mai ales în oraşe de provincie: Timişoara, Cluj, Arad, Constanţa.

7. Misiunea luminii divine

82
-sectă fondată şi condusă de Maharaj Ji – „cel mai tânăr Mesia” (n. 1958).
-o nouă „cunoaştere” energia vitală din noi înşine, revelată prin experienţa a 4 meditaţii: 1. la
cuvântul „vibraţie”, 2. la lumină, 3. la muzica celestă 5. la nectar.
-mare putere financiară. Liderul trăieşte o viaţă luxoasă în Colorado – S.U.A.

C. MISTICA NEOPĂGÂNĂ PARSISTĂ

1. Mărturia credinţei Baha’i

-fondată de iranianul Baha’u’llah (sec. XIX), are sediul central pe Muntele Carmel
(Palestina). În lume sunt mai multe milioane de adepţi.
-istoric: Baha’u’llah a fost unul dintre adepţii lui Mârza Ali Muhamad – un reformator şiit din
sudul Persiei, prigonit, închis şi exilat vreme de 40 de ani, timp în care a trimis scrisori şi
memorii tuturor şefilor de state şi de religii din vremea sa. Ceea ce n-a reuşit el, va desăvârşi
discipolul său, Baha’u’llah.
-doctrina: toate religiile au o sursă divină comună. Adepţii Baha’i au un respect deosebit
pentru celelalte religii, de aceea pretind că au o mare toleranţă şi nu fac prozelitism. Singura
formă de atragere a adepţilor este exemplul personal.
-Dumnezeu a trimis oamenilor profeţi pentru a le dezvălui voinţa divină: Krishna, Moise,
Iisus, Mohamed, Baha’u’llah (învăţătura lui Moise = bobocul, a lui Iisus = floarea, a lui
Baha’u’llah = fructul).
-Cărţi sfinte: Biblia şi Coranul – toate anunţă venirea lui Baha’u’llah.
-scopul pretins: de a stabili unirea între oameni. Consideră că toţi cei ce doresc unitatea
omenirii sunt deja baha’i (chiar dacă nu şi-au exprimat apartenenţa la baha’ism).
-practici: rugăciunea are un caracter individual. Trupul e considerat „slujitorul sufletului” – de
aceea sunt interzise: drogurile, alcoolul etc. Ţin congrese în toată lumea. Au un calendar cu 19
luni a 19 zile, + 4-5 zile intercalate, numite „ale ospitalităţii”.
-în România: o poziţie favorabilă baha’ismului are Regina Maria a României.
-s-au semnalat în anii 1950 printre saşii transilvăneni.
-în anii 1980 – printre studenţii străini, iranieni şi irakieni, în cămine.
-în 1991 s-au înregistrat ca Asociaţie legală. Pretind că au 7000 de adepţi.
Bibliografie: P.I.David, Invazia sectelor, vol. 2, ed. Europolis, 1999, Achimescu Nicolae,
Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004, Vernette, Jean, Sectele, Buc., 1996,

83
Surse baha’i: Baha’u’llah şi era nouă, Dumnezeu trece pe lângă noi, Introducere în credinţa
Baha’i, Natura şi sanctitatea alegerilor Baha’i.

2. „Omul perfect” sau adepţii lui Gurdjiev

-Gurdjiev – n. la Alexandropol (1877); a călătorit mult şi şi-a răspândit ideile împreună cu

Peter Uspensky.
-idei doctrinare: unitatea se obţine prin lupta între „da” şi „nu” – fără ea, persoana nu
progresează. Omul actual e adormit spiritual, funcţionează ca o maşină. El trebuie „trezit”
(stimulat prin muncă, efort fizic: parcurgerea de drumuri lungi, zidirea de case, doborârea
arborilor, plantarea livezilor etc. În plus, muzică şi dansuri, cu tehnica „stopului” – la un
moment dat, trebuie să se oprească brusc şi să rămână cât mai mult în acea poziţie).
-adepţi printre imigranţii ruşi din Europa Occidentală.

D. Ocultism şi fanatism asiatic

1. Secta Moon (Asociaţia pentru unificarea creştinismului mondial)

-fondată în Coreea de Sud de Moon Sun Myung – „noul Mesia” – exclus de la penticostali.
Acesta a scris „Principiile divine”. Se consideră cel ce termină lucrarea începută de Hristos şi
stopată prin răstignirea lui. El trebuia să găsească o femeie perfectă, împreună cu care să
reînnoiască lumea. Aceasta va fi a 5-a soţie a lui Moon, o studentă de 18 ani, căsătorită cu el
când acesta avea peste 50. Secta deţine averi uriaşe, cu care Moon (aflat în clasamentul „top”
al bogaţilor lumii) şi-a cumpărat titluri ştiinţifice. Moon speculează religios afilierea politică
la mişcările anticomuniste, spunând că regatul lui Dumnezeu pe pământ nu se poate realiza
din cauza comunismului.
-doctrină: trăim zilele din urmă, când avem de-a face cu mişcări şi manifestări de tip „Cain şi
Abel” (inclusiv revoluţiile şi războaiele, profeţind cel de-al treilea război mondial). Predică:
„Haideţi să-l înfrângem împreună pe Satan!” – promovează înfricoşarea adepţilor.
-practici: oficierea de mii de „căsătorii” simultan (în 1995 – recordul: peste 360.000 de
perechi). Se recomandă poligamia şi libertinajul (aşa se strâng sute de mii de cupluri). Sunt

84
impuse: postul negru, rugăciunile istovitoare, prestarea de muncă neplătită în întreprinderile
sectei – până la 16 ore pe zi!
-în România: se organizează sub paravanul unor asociaţii de studenţi, profesori, femei.

2. Societatea creatoare de valori (Sokka Gakkai)

-fondată în 1930 de Makiguchi – şintoist japonez, promovează învăţătura călugărului budist

Nichiren, considerat o reîncarnare a spiritului lui Buda. În 1965, devine al treilea partid
politic, ca importanţă, în Japonia. Deţine o universitate şi are înregistraţi 7 milioane de adepţi.
-practici: abstinenţă, rugăciune, adorarea florii de lotus, îndoctrinare severă, supunere maximă
cerută adepţilor, prozelitism activ.

3. Lumina adevărului

-înfiinţată în 1960 de industriaşul japonez Okada, care fusese ruinat în 1945. El pretinde a
avea puteri tămăduitoare.
-idei centrale: 1. Ştiinţa reprezintă baza credinţei. 2. Omul, ros de boli, se vindecă doar prin
lumina spirituală venită de la Dumnezeu.

4. Alte grupări

Ritul Thé – nouă atracţie în universităţile chineze – propune: uciderea cu pietre a fetelor
necinstite, înlăturarea tinerilor destrăbălaţi şi a soţilor infideli;
Falungong – secta libertinajului sexual, cu manifestări zgomotoase în S.U.A şi Europa
Lamaismul – după numele celebrului Dalai Lama – suveran şi mare preot în Tibet,
nerecunoscut de autorităţile chineze. Mişcarea, la origine, este budistă, dar s-a propagat cu
repeziciune în S.U.A. şi Europa, adepţii realizând un sincretism cu elemente doctrinare
creştine: rugăciunea minţii, isihia, meditaţia.
Taoismul şi Kyopo – religii naturiste istorice, se află la originea mai multor secte asiatice
sincretiste.

E. SINCRETISMUL DIN AMERICA ŞI EUROPA

85
 1. Biserica scientologică

-fondată şi condusă de L. Ron Hubbard (California, 1991). Deţine averi uriaşe. Practică
prozelitismul, cu ţinte precise: personalităţi publice, mai cu seamă din lumea show-biz. În
unele ţări (ex.: Germania) e interzisă.
-scop: crearea unei lumi mai bune, prin înţelegerea realităţilor vieţii.
-foloseşte metode ştiinţifice psihanalitice şi valorifică elemente doctrinare din budism şi
hinduism (reîncarnarea). Inventează dianetica –„ştiinţa modernă a sănătăţii mintale”,
folosindu-se de un aparat numit electrometru, care şterge „impresiile penibile” (numite
engrame).
-regim strict: pedepsirea nesupuşilor, urmărirea celor excluşi.

2. Mormonii sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă”

-fondator: Joseph Smith (1844), căruia i s-a arătat îngerul Moroni şi i-a spus că nişte noi
revelaţii se află ascunse pe două plăci de aur. I le descoperă, el le traduce şi le publică, după
care îngerul i le ia înapoi. „Revelaţiile” sunt: Cartea lui Mormon, Perla de mare preţ şi
Doctrină şi legăminte. Acestea se adaugă Scripturii, pe care o completează, fiind la fel de
valabile şi „inspirate”.
-doctrină: „revelaţiile” mormone descriu istoria lui Lehi, care a plecat din Ierusalim în anul
586 î. d. Hr., împreună cu familia sa, străbătând marea şi oceanul, până în America. Aici se
dezvoltă ca naţiune, iar Hristos însuşi le face o vizită după înălţarea la cer. Au loc lupte între
nefiţi şi lamaniţi (urmaşii lui Lehi), a căror descriere se întinde pe multe pagini în cărţile
„sfinte” amintite. Asemănarea este izbitoare cu textele Scripturii, încât se poate vorbi, dacă nu
de plagiere, cel puţin de o inspirare copioasă, atât după V.T. cât şi după N.T., atât în ceea ce
priveşte stilul, cât şi o parte de conţinut. De altfel, împărţirea pe cărţi, capitole şi versete se
face după modelul biblic (Ex.: Cartea a treia a lui Nefi, cap…,vers…).
-cred în Iisus şi Sf. Duh, ţin duminica, au posturi, dau zeciuieli şi consideră că toţi oamenii,
inclusiv morţii, trebuie botezaţi, pentru a nu rămâne în închisoarea spirituală. Fac un
prozelitism intens în toată lumea, pentru a atrage cât mai multe nume la „cimitirul nemuririi”
şi „cartea vieţii” din Salt Lake City.
-promovează conceptul „căsătoriilor eterne” – inclusiv de tip poligam – cu un mare respect
pentru femei, care aparţin soţului pentru veşnicie. Poligamia la mormoni este prezentată, mai

86
nou, ca o umbră a trecutului, cauzată de interdicţia de a se căsători fetele mormone cu
necredincioşi. Se pare că fenomenul a fost eradicat în prezent, dar în trecut a fost la originea
mai multor conflicte, în urma cărora mormonii au fost obligaţi să se stabilească în zona
Lacului Sărat şi să fondeze Salt Lake City.
-în România: pătrund încă din 1899, prin Mişa Markov şi Arghir Dimitrov
-înregistraţi legal în 1993.
-desfăşoară un prozelitism intens în locuri publice, prin misionari bine pregătiţi, tineri, elegant
îmbrăcaţi, cu ecusoane în piept. Oferă literatură: Cartea lui Mormon, Povestiri din cartea lui
Mormon (pentru copii, bogat ilustrată). Organizează cursuri gratuite de limba engleză. Oferă
„ajutoare” materiale şi se implică în proiecte sociale.
Bibliografie: Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Învăţătura eshatologică a „Bisericii Sfinţilor
Ultimelor Zile”(Mormonă) şi implicaţiile sale în activitatea de prozelitism, "GB", 5-8/2005;
*Cartea lui Mormon – o altă mărturie despre Isus Hristos, Salt Lake City, Utah, 1991;

3. Ştiinţa creştină sau „Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă”

-fondată de Mary Baker-Eddy (fostă practicantă a spiritismului) în 1860

-îşi propune convertirea oamenilor (majoritatea bolnavi psihic) în scopul vindecării lor;
-lidera a fost „singura persoană care l-a înţeles pe Hristos” (considerat simplu om) şi îi
foloseşte metodele pentru vindecare.

4. Copiii Domnului

Apare în Italia, se organizează în S.U.A., în 1968.

-„Marele Profet” – David Moses sau Unchiul Mo
-mistică bazată pe sexualitate: adepţii trăiesc în colonii, mai mult dezbrăcaţi, consumă droguri
şi pretind că „practică iubirea” (în fapt, prostituţia, prin formule precum „pescuitul prin
cochetărie”).
-asociaţiile de membri se identifică prin apelativul „Familia”; şi în România există sub masca
unor fundaţii.

5. Fiii fericiţi ai păcii cereşti

-consumatori de droguri: marijuana şi haşiş

87
 6. Ufolatrii

-adoratorii OZN-urilor

7. Raelienii

-apar în Franţa (Rael – jurnalist – 1973), adoră extratereştrii şi OZN-urile. Oamenii de ştiinţă
de pe alte planete au creat viaţa pe pământ folosind ADN-ul. Susţin clonarea umană. Au
apărut şi în România (site+publicaţii în româneşte).
Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Damian,
asist. univ. drd. Constantin-Iulian, Mişcarea Raeliană şi etica postmodernă, în vol. Teologie
şi educaţie la Dunărea de Jos, Fascicula V, Galaţi, 2006.
8. Îngerii Cyclamen

-conduşi de „marele preot” Robert France, care salvează lumea „prin tandreţe”. Viaţa viitoare
se mută pe „planeta Cyclamen”.

9. Atlantizii

-adoră mările, oceanele, vietăţile lor şi creează noi mituri despre abisurile marine

10. Curentul cosmic

-acest curent este Dumnezeu şi se revelează oamenilor de către aşa numiţii „maeştri Eck”.
Fondator: Twichell – „al 971-lea maestru Eck în viaţă”.

11. Creştinii armoniei (Rappişti)

12. Vederea lui Dumnezeu (The Way) – înfiinţată de Wierwille (dr. în teologie)
13. Amishi – ramură a menoniţilor, păstrează tradiţia culturală şi religioasă din
Elveţia şi Olanda sec. XV
14. Biserica Universală a lui Dumnezeu – lider: H. Armstrong – Chicago
15. Zoolatrii (adoră animale: şerpi), Fitolatrii (adoră plante: bulbul de ceapă),
Dendrolatrii (adoră copaci: sequoia) etc.

88
F. SECTE ŞI GRUPĂRI TERORISTE, SATANISTE, CU TENDINŢE ŞI
MANIFESTĂRI ANARHICE, SINUCIGAŞE ETC.

1. Ku Klux Klan – crime (caracter rasist), arderea crucii, conducător: „Vrăjitorul

imperial”, sediu: Memphis (Arizona, S.U.A.), ţinuta: robe cu glugi,
antrenamente speciale: My Lai.
2. Războinicii regelui Hristos – în Spania, în legătură cu E.T.A.
3. Sea org. – crime
4. Jainiştii modernişti – cred în reincarnare, consumă droguri şi răspândesc
otrăvuri
5. Opera lui Dumnezeu (Opus Dei) – crime şi atentate în Asia (Taiwan şi
Coreea), la umbra unor organizaţii sau partide.
6. Africa de Sud – Apartheid (rasismul – abolit în prezent).
7. Încercarea - în Australia, condusă de David din Melbourne – sectă fascist-
milenistă.
8. Adevărul suprem (AUM Shinri Kyo), sectă condusă de Shoko Asaharo,
responsabilă de atentatele cu gaz sarin de la metroul din Tokyo. În România: la
Durău.
9. Biserica Satanei - cond. de Anthony Lywey, sediu central la San Francisco:
”sămânţa satanei în om trebuie cultivată”; editează Biblia satanică. Cultul e
macabru, se desfăşoară noaptea în cimitire, ruine, locuri pustii, profanând
morminte şi realizând sacrificii animale şi chiar umane. Atragerea adepţilor
prin muzică (unele genuri rock şi formaţii, de ex.: AC/DC = Anti Christ/Death
to Christ). Semne şi simboluri: crucea întoarsă, simbolul anarhiei etc.
10. Biserica Luciferică sau Martorii lui Lucifer – lider: J.P. Bourre – Europa
11. Antoiniştii – de la numele lui Louis Antoine, fost miner catolic din Belgia. El
afirmă: „nu există materie, ci numai lumea fluidelor”
12. Noii anabaptişti sau Hutterienii – înfiinţată de pastorul baptist Iacob Hutter
din Tirol. Au viaţă comunitară, desfăşurată în colonii (ferme).
13. Prietenii omului – dizidenţă iehovistă, înfiinţată de elveţianul Frey-tag. Îi
numesc pe adventişti: „fecioare nebune obsedate de Sabat”, iar pe iehovişti
„contabili preocupaţi de calcularea zadarnică a venirii lui Dumnezeu”. Pe mai
multe proprietăţi cumpărate în Elveţia şi Franţa, vor crea mici „paradisuri
terestre”.

89
14. Cristos din Montfavet sau Biserica creştină universală – creată de Georges
Roux din Montfavet, care declară că duce mai departe misiunea începută de
Iisus. El se retrage, duce o viaţă ascetică, dar practică „tămăduirea
miraculoasă” şi predică „arta vindecării”. Cultul: -3 ceremonii: botez,
căsătorie, confirmare.
15. Cele trei inimi sfinte sau Martorii lui Melchior – înfiinţată de Roger
Melchior din Bruxelles, doctor în drept, care se pretinde „Papa Ioan”
(reîncarnarea Apostolului Ioan), purtător de mesaje divine, care înviază după 3
zile etc. Are 2 colaboratori: un chimist care face să sângereze crucifixe şi statui
şi un trezorier (gestionar al averilor uriaşe rezultate).
16. Marele Graal – sectă ce readuce în atenţie mitul medieval al Graalului – o
cupă dintr-un smarald uriaş în care Iosif din Arimateea a adunat sângele lui
Hristos, găsită de cavalerul medieval Parsifal, fapt ce alimentează legendele
despre regele Arthur şi cavalerii mesei rotunde. Secta apare în 1932 şi e
înfiinţată de germanul Oskar Bernhardt, care-şi schimbă numele în Abd-ru-
shin. Acesta scrie şi difuzează cartea În lumina adevărului, în care oferă
răspunsuri la toate problemele existenţiale, mai ales la declinul vieţii spirituale,
contracarat printr-o cunoaştere gnostică: „Divinul poate fi atins printr-o
cunoaştere superioară”. Susţine reîncarnarea, dar neagă metempsihoza
(renaşterea omului în animal e incompatibilă structurii fiinţei umane).
17. Morgelienii – susţin că numai albii sunt urmaşii israeliţilor (popor ales); 10
seminţii s-au răspândit în lume, dând naştere sciţilor, goţilor, grecilor,
germanilor etc.
18. Nemolecii – sectă din Rusia: refuză să se închine, deşi cunosc crucea; au
cărţile „vechi”; oficiază numai cântăreţul
19. Rastafarienii (tribul lui Iuda) – sectă ce propune întoarcerea negrilor în Africa
şi supremaţia acestora. Numele provine de la împăratul Etiopiei, Haile Sélassie
I, zis şi Ras Tafari (1930). Dumnezeu, Iisus, sfinţii sunt negri. Biblia e scrisă
de negri.
20. Kimbanguismul – sectă fondată în Congo belgian (Zair) de către Simon
Kimbangu. Are concepţii neoprotestante adaptate specificului african.
21. Roua dimineţii sau Solia adventă – sectă înfiinţată de pastorul Bresmond
Robert din Australia. Urmează ideile originale ale lui H. White: sabatul,

90
 restricţiile alimentare, refuzul asistenţei sanitare. Nu recunosc autoritatea
statului, nu votează etc.
22. Templul popoarelor – sectă fondată de Jim Jones, un milenist practicant al
ocultismului (vrăji cu măruntaie de găină). Se stabileşte în Guyana. În 1978, se
produce sinuciderea în masă a adepţilor.
23. Davidienii – sectă fondată de către David Koresh (numele adevărat: Vermon
Howell). Adepţii – derivaţi din adventism. Se autoizolează la Waco, Texas şi
mor, în 1993, 90 de persoane în confruntările armate cu autorităţile şi,
finalmente, prin sinucidere.
24. Templul solar – sectă cu sediul central în Canada, din 1952. Adepţii sunt
încurajaţi (şi prin stupefiante) să viseze, să danseze, să cânte, să interpreteze
texte apocaliptice. Manifestări specifice: urlete, ascultare orbească de lideri,
ucideri, sinucideri, „moartea albă” (droguri). În 1994, în Elveţia, 50 de adepţi
s-au autoincendiat baricadaţi în 2 vile; ac. formă de sinucidere fiind numită
„dăruirea vieţii lui Iisus”.

Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Antonie
Plămădeală, mitropolit, O nouă confesiune creştină în Africa: Kimbanguismul, în Ortodoxia,
Nr. 3/1987; Champion, Françoise, Cohen, Martine, Sectes et démocratie, Ed. du Seuil, Paris,
1999; Cios, Teodor, Taina dreptei credinţe – apologie – sectologie, Ed. Buna Vestire, Beiuş,
2005; Cuciuc, Constantin, Religii noi în România, Ed. Gnosis, Bucureşti, 1996, David, Diac.
Petre I., Invazia sectelor..., vol.2; Dumea, pr. Claudiu, Religii, Biserici, secte – privite din
perspectivă catolică, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002, Longchamp, Jean Paul de, Mic dicţionar al
sectelor, Ed. Curierul Dunării, Buc., 2000; Mayer, Jean Francois, Sectele: neconformisme
creştine şi noi religii, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, Mat-Hasquin, Michèle, Les sectes
contemporaines, Ed. Univ. de Bruxelles, 1983; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia”
viitorului, Slătioara, 1996, Vernette, Jean, Sectele, Ed. Meridiane, Buc., 1996. Vasile, Danion,
Olaru, pr. Ilarion, Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Credinţa noastră, Buc., 2001.

Curs : GRUPĂRI RELIGIOASE CARE AU LUAT FIINŢĂ PE TERITORIUL

ROMÂNIEI

91
 A. SCHISME RELIGIOASE FAŢĂ DE B.O.R., CU MANIFESTĂRI
ERETICE

1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii).

-1/14 oct. 1924 – B.O.R. a îndreptat calendarul, conform recomandărilor Conferinţei

Interortodoxe de la C-pol (mai, 1923). Acţiunea a fost respinsă de călugări şi preoţi fără
cultură, fanatici, indisciplinaţi (monahii erau obligaţi să facă ascultare), încurajaţi din afară
(Rusia, Athos). S-au grupat în jurul mân. Slătioara, com. Râşca, jud. Suceava. Nu au fost
recunoscuţi drept „cult” aparte din partea statului.
-nu prea aveau preoţi; au atras un arhiereu, Galaction Gordun, caterisit de Sf. Sinod al B.O.R.
în 1955, pe care îl declară „mitropolit”. El hirotoneşte necanonic (de unul singur) ca
„episcop” pe Meftodie Marinache şi amândoi pe Evloghie Oţa (toţi excluşi din monahism şi
caterisiţi de B.O.R.). La schitul stilist de la Copăceni (jud. Ilfov) este hirotonit episcop un alt
caterisit şi exclus, Glicherie Tănase, mort în 1984 şi declarat în 1999 „sfânt”. Alt „mitropolit”
stilist: Silvestru Onofrei.
-conducerea actuală: sediu – Slătioara, „mitropolit primat”: Vlasie, ajutat de „arhiereii” Vasile
Mogârzan şi Fabian (ultimul la mân. Sfânta Maria – Militari, Bucureşti).
-au existat şi neînţelegeri (ex.: Cozma Lostun, „arhiereu” stilist – alungat de la Slătioara).
-ierarhia stilistă actuală se recrutează din rândul celor fără pregătire teologică, al preoţilor
caterisiţi şi monahilor excluşi.
Manifestări specifice: - fanatism contra B.O.R., a clerului şi credincioşilor ei;
-practică botezul şi căsătoria din nou
-calendarul vechi, neîndreptat = dogmă (cu o eroare ştiinţifică de 11 min. şi 14,02 sec. pe an);
-aplică Pidalionul (colecţia de canoane a lui Nicodim Aghioritul), publicat în româneşte din
1844, reeditat, fără a fi adus la zi (cu referiri la autocefalie, patriarhie etc.) – mai important la
ei decât Scriptura.
-consideră „Taine”: spălarea picioarelor, sfinţirea bisericilor etc.
-liderii au averi uriaşe, deşi afişează condiţii modeste. Practică peregrinările în scopul
colectării de ajutoare pe la biserici şi mânăstiri ale B.O.R. sau cerşesc fonduri cu pancarte la
gât în locuri publice.
-practici bigote: nunţi fără lăutari, fără folclor, dansuri etc.
-Slătioara = centru de pelerinaj, la „moaştele sf. Glicherie, făcător de minuni”, cu cazare şi
masă asigurate

92
-încercări de intrare în legătură cu Biserici Ortodoxe: deşi pretind că au manifestări similare
Bisericilor din Rusia, M. Athos, Ierusalim sau Serbia, nu au fost recunoscuţi de aceste
Biserici, ci li s-a cerut să intre sub ascultarea canonică a Sf. Sinod al B.O.R. În eparhii
precum: Dunărea de Jos şi Tomis creează confuzie prin greşita identificare cu lipovenii!
Bibliografie: Ilie, Arhim. Cleopa, Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în
B.O.R., nr. 3-4/1955.

2. Uniunea umanitară non-profit „BORNA”

-fondată de ing. Gheorghe Luca din Bucureşti

- acesta a realizat „Calendarul natural al omenirii, sprijinind mişcarea stilistă, prin calcule aşa-
zis „ştiinţifice”.

3. „Ucenicii Sf. Ilie” sau „Turma Sf. Ilie”

-condamnaţi şi anatematizaţi de Sf. Sinod al B.O.R. în 1994.

-proveniţi dintre inochentişti
-organizatori: Ioan Zlotea – ucenic al lui Inochentie de la Balta, participant la Sinodul din
1924, care a hotărât îndreptarea calendarului, numit „Tăticul de Sus”; Alexie de la Buzău
(Anton Ciubotaru, m. 1995), numit „Tăticul de jos”; fraţii Dumitru şi Ilie Marian – „mămici
alese”. În toţi aceştia s-a manifestat Dumnezeu Tatăl întrupat sau Sf. Ilie (confuzie între Tatăl
Ceresc şi Sf. Ilie).
-Alte erori doctrinare: - credinţa în reîncarnare
-căsătoria e o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu. Adevărata căsătorie: ca „frate şi soră”.
-Dumnezeu confundat cu materia (panteism), identificat când cu Sf. Ilie, când cu Sf. Ioan
Botezătorul, zicând că trebuia să fie prezent şi Tatăl ceresc pe icoana Epifaniei (Bobotezei).
-venerează cerul şi pământul, zilele şi calendarul
-atributul de creator al cerului şi pământului îl are tot Sf. Ilie.
- nu numai Hristos a înviat, ci şi alte persoane sfinte: Sf. Ilie, Inochentie, Maica Domnului,
Ioan Botezătorul. Se salută cu: …(fiecare din persoanele de mai sus) a înviat; adevărat a
înviat!
-preoţii care au soţii sunt nevrednici de slujire.
-Maica Domnului este moldoveancă.
-ţin calendarul neîndreptat.

93
-Au ritualuri păstrate din B.O.R., la care adaugă creaţii proprii (acatiste exagerate).
-cult accentuat pt. ziua de vineri, atât pt. jertfa lui Hristos, cât şi pt. Cuv. Paraschiva.
-scot miridă specială la Proscomidie pentru „patriarhul Alexie” de la Buzău.
-spovedania e publică; se face în faţa bătrânilor numiţi „bunei” şi „stareţi”
-iertarea se acordă prin sărutări sfinte şi stropiri cu aghiasmă. Euharistia se dă numai celor
vrednici.
-justifică minciuna pe textul din Fericiri „minţind pentru Mine” greşit interpretat
-exagerează pomenirile, metaniile, cultul sf. cruci (au cruci mari, de plumb, cu care
binecuvintează în cele 4 zări).
-organizaţi în Bârlad, Sibiu, Galaţi, Tulcea, Vaslui, Bucureşti, Buzău, Botoşani.

4. Noul Ierusalim

-grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al
B.O.R. (1993).
-adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei
Transcendentale, artişti (Marian şi Victoria Zidaru – artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh.
Zamfir – simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi grupaţi în jurul surorilor Virginia şi
Mihaela.
-Virginia, moartă în 1992, a fost declarată „sfântă” şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.
-Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor
Zidaru, un templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (9 ani)
moare accidentat sub zidurile noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o
„mănăstire” mixtă, sfidând canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de
cazare pentru „fraţi” şi „surori”, ateliere de „creaţie” etc.
-La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul,
care a sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhereu-vicar.
-Au curajul să publice, atât sub formă de ziar(lunar), cât şi în volum separat, „cuvântul lui
Dumnezeu” – mesaje divine transmise sub formă de „revelaţie deschisă” – atât Virginiei, cât
şi urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau „sfânta”
Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie
supărătoare. Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje).
Mesajul lor este, categoric, apocaliptic.

94
Din cuprins: - România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar
nu pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei.
-post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate
(nepoluate).
-căsătoria albă
-port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă.
-calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară)
-şedere la case, nu în blocuri
-„Atelierul de creaţie creştin-ortodox”, sub patronajul soţilor Zidaru, a imprimat un stil aparte,
apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în ţară şi străinătate.
Bibliografie: David, P.I., Invazia sectelor..., vol.2, Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi
fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998.

5. Biserica Ortodoxă Tradiţională (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni”

-structură religioasă în formare, cu mai multe centre: la Piatra Neamţ, Bucureşti

(„Mitropolitul” Ioan Preoteasa – fost preot plecat în S.U.A. cu căsătoria „anulată”, întors la
Bucureşti cu gânduri de a fi numit eparhul Giurgiului, caterisit de Sf. Sinod şi remarcat în
mass-media cu prilejul săvârşirii unei rânduieli necanonice – înmormântarea unei persoane
publice decedată, potrivit cercetărilor, prin suicid; Î.P.S. Hristofor – grec, stilist), Constanţa
etc.
-atrage preoţi (nemulţumiţi că nu li se recunosc „meritele”), monahi (aspiranţi la arhierie aflaţi
în dizgraţie) şi credincioşi (mase de manevră), propunând forme speciale de nesupunere faţă
de ierarhie.
-2006: presa dezvăluie întâlniri secrete ale adepţilor grupării în jud. Suceava (Vatra Dornei),
dar şi peste hotare (Ucraina); este deconspirat un nou adept, ierom. Olivian Bindiu (hirotonit
arhiereu în secret).
-încearcă înfiinţarea unei mânăstiri la Copăceni – Ilfov, fără rezultat, în urma eforturilor
misionare ale preotului ortodox Lică Lepădatu.
-încearcă joncţiunea cu gruparea anticlericală şi antisinodală provenind de la Vladimireşti
(Alianţa pentru renaştere spirituală din România), cu nucleele dizidente din jurul unor clerici
şi monahi contestatari ai unor ierarhi din conducerea Bisericii.

95
 6. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului

-structură religioasă în formare.

-lider: prof. Constantin Dogaru din Tecuci, primitor al unor „noi revelaţii”, pe care le publică
în mai multe volume, cu largul concurs al unor sponsori. Se autointitulează „Înaltul
Comunicator”, el însuşi „mare preot”, „hirotonind” alte persoane, printre care şi femei, pe
toate cele 3 trepte (există, deci, şi o ierarhie feminină).
-leg. cu Turma Sf. Ilie, cu mişcările de la Vladimireşti şi Pucioasa.
-abateri doctrinare, cultice şi morale: există „10 ceruri”, 8 Taine (a opta: „conlucrarea
divină”), Dumnezeu-Tatăl are „încă 33 de fii neîntrupaţi”, revelaţia deschisă (noi texte
„inspirate” – scrierile lui Dogaru, viziuni profetice şi „descoperiri”), preexistenţa sufletelor,
milenarismul, spovedania în grup, interdicţii privind căsătoria şi testarea „compatibilităţii”
soţilor în prealabil, antisemitism agresiv.
-prozelitism: iertarea păcatelor se dă condiţionat de răspândirea publicaţiilor dogariste („cu
150-200 de Paraclise ale Preasfintei Treimi date de sufletul unui om care s-a sinucis, se poate
scoate acel suflet din orice fel de chin al iadului” 13!); adepţii sunt ameninţaţi cu moartea
(„accidente”), dacă divulgă secretele grupării sau o părăsesc.
-salutul special: Vaviov! („smerita salutare cerească”).
-mesaj apocaliptic centrat pe „dezvăluirea” strategiilor oştilor îngereşti, prezentate ca o
ierarhie militară, cu grade diferite şi cu poziţionări specifice „celor 10 ceruri”; respectivii
îngeri au felurite numiri, unele ridicole (Ex.: Sf. Heruvim Antrax). Tuturor le sunt dedicate
„slujbe” şi „acatiste” (ex.: Acatistierul luminic). Au şi rol terapeutic, folosind diverse tipuri de
raze, ce vindecă toate bolile, chiar şi pe cele incurabile (ex. SIDA).
-se reia aceeaşi temă a salvării României, ca pământ ales şi binecuvântat, din cataclismele
finale.
-susţinere frenetică a canonizării unor adepţi ai mişcării (Nil Dorobanţu, Maria Românca etc.).
-ultima „operă”, monumentală: Biblia Maicii Domnului, un afront adus atât sacralităţii şi
unicităţii Sfintei Scripturi, cât şi Sfintei Fecioare.
-nuclee formate din „preoţi”, „monahi” şi credincioşi în judeţele: Galaţi, Brăila, Vaslui, Iaşi,
Bacău, Timiş, Constanţa, Hunedoara şi în mun. Bucureşti. Un caz mediatizat: cel al lui Toader
Ţepeş, fost mecanic de locomotivă, „preot” al Bisericii Secrete din Bicaz. La Oradea,
activităţile grupării se desfăşoară sub paravanul fundaţiei „Altadora 2003”.

13
C. Dogaru, Praclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, p. 2.

96
-creează confuzie, atât „preoţii” cât şi „preotesele” slujind îmbrăcaţi cu reverendă şi odăjdii,
folosind „sfinte vase” etc. Cultul, adaptat după cel ortodox, se desfăşoară deocamdată în case
particulare; nu-i exclus ca pe viitor să ridice „biserici”. Există şi o „liturghie” adaptată, „a
Maicii Domnului”.
-întruchiparea „Mângâietorului” – „profetul zilelor de pe urmă”, „Ioan cel nou – împăratul
lumii noi” este un ţăran, Ion Marin din Ioneşti Argeş. Prin acesta, gruparea caută să continue
fenomenul Maglavit.

Bibliografie: Despre „Biserica Secretă”: +Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar, Fenomenul

„Biserica Ortodoxă Secretă” – o erezie la început de mileniu III, Ed. Gedo, Cluj Napoca,
2006.
Publicaţiile „Bisericii Secrete” (autori: prof. C-tin Dogaru şi colaboratorii săi): Acatistier
ortodox pentru luminarea minţii (ed.1-2, Craiova, 1999), Efectul destructiv al credinţei
asupra elementelor negative (Craiova, 1999), Calităţile sufletului omenesc (Ed. „Sfânta
Ortodoxie”, Craiova, 2000), Acatistier ortodox al Maicii Domnului (Ed. „Sf. Ortodoxie”,
Craiova, 2000, - similare: Acatistierul luminic, Acatistierul Sfintelor puteri cereşti,
Acatistierul Sfintelor Femei şi Fecioare, Acatistierul ortodox al Domnului Iisus Christos ),
Cartea celor 100 de poeme ortodoxe (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Duhul Sfânt în
România ( Ed. „Sf. Ortodoxie”, Deva, 2000), Sistemul ceresc de întrajutorare (Ed. „Sf.
Ortodoxie”, Craiova, 2000), Tehnologia lucrului cu gândul sfânt, în colab. cu N. Negrilă (Ed.
„Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta Entorie a Pământului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova,
2000), Dicţionar ştiinţifico-spiritual, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova,
2000), Sfinte comunicări despre România, despre civilizaţiile cosmice şi despre viitorul
planetei Pământ (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Cartea sfintelor elogii ortodoxe (Ed.
Sfera, Bârlad, 2001), Cartea sfinţilor îngeri inspiratori (2002), Comunicările Sfinţilor
Heruvimi către români, (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Comunicările Sfinţilor Serafimi
către români (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta Pertuţie divină, (Ed. Hyperion,
Craiova, 2001), Maica Domnului în România (2001), Duhul Sfânt în România (Ed. Sfera,
Bârlad, 2001), Ţara Sfântă Ortodoxă România (Craiova, 1999, Constanţa, 2002), Sfânta
Oştire a Începătoriilor (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Sfânta Organizare a Cerurilor I şi II (Ed.
Sfera, Bârlad, 2001, - similar pentru „cerurile” III-IX), Oştirea Sf. Arhanghel Uriil (Ed. Sfera,
Bârlad, 2001, - similar: „Oştiri” ale Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafael, Varahil, Antim),
Sfânta Oştire a Domniilor (Ed. Hyperion, Craiova, 2002, - similar: a Stăpâniilor şi a

97
Scaunelor Cereşti), Sfânt tratat de medicină (2001), Metode sfinte şi cereşti de vindecare (Ed.
Sfera, Bârlad, 2002), Edenul de altădată (2002), Scandal cu duşmanii (Ed. Sfera, Bârlad,
2002), Soborul Sfinţilor Apostoli (Iaşi, 2002), Cerul Christoforic (Ed. Hyperion, Craiova,
2002), Sfântul Tron divin (Ed. Hyperion, Craiova, 2002), Sabia Sfântului Arhanghel Mihail
(2003), Paraclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, Biblia Maicii Domnului
(2005).
Prof. Dumitru Ştefan, Profetul zilelor de pe urmă. Fenomenul Ioneşti-Argeş, vol.1, ed.
1, Bucureşti, 2005.

B. GRUPĂRI CU TENDINŢE SEPARATISTE (CENTRIFUGE) FAŢĂ DE

B.O.R.

1. Oastea Domnului

-mişcare de emancipare a vieţii religioase a ortodocşilor români, în spirit tradiţionalist, axată

pe coordonarea activităţii creştinilor practicanţi (unii chiar habotnici). Atâta vreme cât este
controlată de Biserică, mişcarea în sine are un rol benefic: ajută ierarhia în munca pastoral-
misionară. Nu putem trece cu vederea nici faptul că, acolo unde autoritatea bisericească a
lipsit, s-au înregistrat cazuri de desprindere a ostaşilor de la Ortodoxie sau trecerea lor la
anumite culte (cu totul sporadic, după cum vom vedea).
-organizaţii similare în Grecia: Zoi, Sotiria. A nu se confunda cu secta Armata salvării.
-întemeietori: mitrop. Nicolae Bălan al Ardealului şi pr. Iosif Trifa, delegatul lui – în 1923 se
înfiinţează primele grupări la Câmpeni şi Sibiu, sub deviza „Veniţi la Iisus!” şi salutul: „Slăvit
să fie Domnul!”.
-sprijin mitropolitan: tipografie proprie la Sibiu, unde editează revista: Iisus Biruitorul, iar pr.
Trifa publică predici, broşuri moralizatoare, culegeri de cântări etc.
-se răspândeşte rapid în toată ţara
-manifestare specifică: adunări după Liturghie în Biserici sau case (mai ales în după-amiezele
duminicilor şi sărbătorilor), cu: rugăciuni, imne, citiri şi explicări din Sf. Scriptură etc.
Organizează pelerinaje la hramuri de biserici şi mânăstiri.

98
-izbucneşte un conflict între Iosif Trifa şi Nicolae Bălan. Trifa e caterisit în 1937 şi moare în
1938. Deşi pe patul de moarte îndeamnă: rămâneţi în Biserică!, după decesul lui urmează o
perioadă de instabilitate pentru Oaste, când unii membri s-au amestecat în politică (de partea
legionarilor), au început să se grupeze în jurul unor lideri laici, să nu se mai supună preoţilor
parohi, deci să dezbine unitatea parohiilor. Unele grupări de „ostaşi” s-au separat de parohiile
pe lângă care s-au constituit iniţial, ajungând să desfăşoare o activitate de sine stătătoare. La
aceasta a contribuit şi măsura comunistă de suprimare a tuturor organizaţiilor cu caracter
religios după 1948; „ostaşii” au fost obligaţi să se integreze în sistemul cultelor recunoscute
de stat: majoritatea s-au întors la parohii, dar au existat şi excepţii (Cluj şi Simeria), care s-au
lipit la grupări neoprotestante. Mulţi au plecat în străinătate, unde au fondat „Vatra” (în
S.U.A), condusă de ep. Valerian Trifa (nepotul lui Iosif Trifa).
-liderul Oastei în perioada comunistă: Traian Dorz (m. iun.1989).
-exagerări:- accentuarea rolului pastoral al unor lideri „ostaşi” laici, care predică în biserici şi
organizează viaţa parohială în locul preoţilor;
-compunerea şi executarea unor imne străine spiritualităţii şi tradiţiei româneşti (melodii de
vals, polca, mazurca etc.);
-săvârşirea de liturghii pe mormântul lui Iosif Trifa;
-exagerări doctrinare în broşuri şi imne; predilecţia spre psihoza apocaliptică;
-împărtăşania oferită spre păstrare laicilor;
-spovedania publică, dezlegarea perpetuă (împărtăşire fără altă spovedanie);
-nunta fără respectarea tradiţiilor folclorice româneşti (fără muzică – în afara imnelor „Oastei”
– fără dansuri, fără consum de carne şi alcool)
-Dizidenţe: grupările amintite: Cluj şi Simeria; precum şi cea condusă de pr. Avramescu,
„mitropolitul Oastei din Dobrogea”, ajutat de „consilieri”: pr. Timotei şi Ştefan Popa
(Techirghiol, Topraisar).
-Organizarea astăzi: -sub directa ascultare a Sf. Sinod al B.O.R. (mulţi sinodali membri sau
simpatizanţi; în trecut: ep. Iosif Gafton al Argeşului; astăzi: P.P.S.S. Andrei de Alba Iulia,
Ioan al Oradiei, Justinian al Maramureşului, Serafim al Germaniei ş.a.). Delegatul Sf. Sinod
pt. problemele Oastei: P.S. Calinic al Argeşului. Au un consiliu preoţesc format din
personalităţi precum: pr. prof. dr. Vasile Mihoc (Sibiu), pr. conf. dr. Constantin Onu (Piteşti)
ş.a. Ţin mai multe congrese. Au reactivat şi completat statutul de funcţionare a Oastei, au
reorganizat editura Oastea Domnului şi publică, după 1989, revista Iisus Biruitorul. Se
implică misionar prin: pelerinaje, predici, cateheze, acţiuni sociale, filantropice etc.

99
Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi,
1998, David, P.I., Invazia sectelor, vol.2, Dorz, Traian, Hristos, mărturia mea, Ed. T. Dorz,
Simeria, 1993, Idem, Hristos – sfinţitorul nostru, Ed. O.D., Sibiu, 1998, Idem, Hristos,
puterea apostoliei, Ed. O.D., Sibiu, 1999, Idem, Istoria unei jertfe, vol. 1-4, Ed. O.D., Sibiu,
1998-2002, Idem, Dreptarul învăţăturii sănătoase, Ed. O.D., Sibiu, 2001, Idem, Zile şi
adevăruri istorice, Ed. O.D., Sibiu, 2004, Trifa, pr. Iosif, Ce este Oastea Domnului?, Ed.
O.D., Sibiu, 1996, Velescu, Moise, Profetul vremurilor noastre, vol.1-2, Ed. O.D., Sibiu,
1998-2000.

2. VISARIONIŞTII

-constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc aşa după liderul lor spiritual, ierodiaconul
Visarion Iugulescu (treapta sa ierarhică e contestată de către unii cercetători, în special de
prof. diac. dr. Petre David, care-l numeşte simplu rasofor).
-liderul s-a născut în 1922, pe Valea Prahovei, numindu-se din botez Vasile. S-a perindat pe la
mân. Căldăruşani şi Cernica, după care a ajuns organizator al Oastei Domnului la Biserica Sf.
Nicolae Sârbi. După demolarea acesteia în 1983, se retrage la o casă parohială a Bis. Sf.
Nicolae Vlădica (11 Iunie). Aici îşi reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. A atras f.
mulţi tineri şi tinere, adunaţi sub denumirea de „Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta
fără lăutari (numai cu cântări ale Oastei Domnului), vestimentaţie specifică (haine negre,
basmale albe sau albastre, excluderea podoabelor de orice fel).
-după 1989, mişcarea cunoaşte o dezvoltare puternică: se publică revista Călăuza ortodoxă,
cu predici visarioniste şi ilustraţii – icoane pictate de Visarion, în stil naiv. S-au alcătuit filme,
proiecţii de diapozitive etc. Din cuprinsul acestor materiale:
-Visarion se pretinde, el însuşi, purtătorul unor revelaţii primite direct, în urma unor „arătări”,
viziuni. În predici, reproduce astfel de mesaje, prezentând dialoguri între Dumnezeu, Maica
Domnului, îngeri, diavoli, sfinţi, fără bază biblică şi patristică. Abuzează de digresiuni,
poveşti şi descrieri imaginare, care fac, însă, deliciul adepţilor. Nu în ultimul rând, creează o
psihoză eminamente sectară prin descrierile îngrozitoare ale sfârşitului lumii, ale chinurilor
iadului etc. Are, însă, şi meritul de a îndrepta adepţii pe calea moralităţii, prin combaterea
aspră a păcatelor şi viciilor.
-într-o vreme, Călăuza a apărut cu binecuvântarea P.S. Galaction (fie s-a obţinut în grabă, fie
nu s-a obţinut deloc, căci la ora actuală se publică fără nici o binecuvântare).

100
-la iniţiativa pr. paroh Ion Grigore, s-a desfiinţat gruparea de la 11 Iunie. Visarion s-a retras,
bătrân, la Comarnic, dar adepţii s-au regrupat la alte biserici: Sf. Pantelimon, Sf. Mina, Sf.
Silvestru, Sf. Nicolae Şelari, Toţi Sfinţii, Sf. Stelian, Mătăsari etc. De asemenea, au puternice
nuclee în ţară: Constanţa, Iaşi, Botoşani, Craiova, Tulcea, Timişoara, Arad.
-au legături, pe filiaţie, cu Oastea Domnului (cu cântări şi manifestări similare), cu mişcarea
de la Vladimireşti şi Turma Sf. Ilie.
Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi,
1998, David, P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Iugulescu, Visarion, Pâine şi apă pentru suflet,
revistă „creştin-ortodoxă” – dif. num.

3. Petrache Lupu de la Maglavit

Petrache Lupu, un cioban gângav din Maglavit – Dolj, pretinde că a avut o întâlnire cu
Dumnezeu, care i se arată sub o salcie sub forma unui bătrân, îi tămăduieşte neputinţa şi îl
îndeamnă să predice. Fenomenul se înscrie în seria „arătărilor divine” din prima jum. a sec.
XX (Lourdes), este intens mediatizat şi speculat politic, inclusiv prin vizita regelui Mihai I,
care-i devine cumătru lui Petrache. Se înfiinţează o mănăstire (azi redeschisă); are loc un
pelerinaj nemaiîntâlnit (minuni, vindecări etc.). Petrache profită: au loc exagerări (intră prin
uşile împărăteşti, se împărtăşeşte direct din potir etc.). Teosofii şi spiritiştii îl consideră un
medium de-al lor. În timpul comunismului retractează, ba chiar huleşte. Devine colectivist
fruntaş. După 1989, fenomenul se reia, dar cu slabe rezultate; doar unii membri ai Oastei
Domnului îşi mai amintesc de el. Moare în 1994, la vârsta de 86 de ani, şi e înmormântat în
cimitirul parohial.

4. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România

-s-a conturat în jurul maicii Veronica (n. Vasilica) Gurău (1920-2005), care a pretins a fi avut
vedenii (arătări) ale maicii Domnului în câmpuri cu porumbi, pe toată perioada celui de-al
doilea război mondial.
-la mân. Vladimireşti, pr. Ioan de la Bihor practica spovedania publică şi împărtăşania
permanentă. Viziunile Veronicăi, deja publicate, atrag mii de pelerini. Intră în conflict cu
autorităţile bisericeşti atunci când 2 călugăriţe din obştea Veronicăi sunt prinse când
sustrăgeau părticele din moaştele Sf. Dimitrie de la Bucureşti. Mânăstirea e închisă în 1957 şi

101
transformată în I.A.S. în 1958. Veronica e reţinută şi condamnată. După eliberare, duce o
viaţă îmbelşugată în Bucureşti, căsătorindu-se cu arhitectul Gigel Văsii, mai tânăr cu 25 de
ani. Se pretinde că a fost o căsătorie forţată, din interes, neconsumată etc. După 1989, îl
părăseşte şi se reîntoarce în mănăstire, care e reorganizată de P.S. Casian după normele în
vigoare. Deşi s-au tipărit viziunile şi memoriile maicii Veronica, aceasta nu le mai recunoaşte.
Grupuri de uceniţe de la Vladimireşti, conduse de Gherghiniţa şi Lucia Enache, creează
anarhie şi tulbură slujbele din bisericile ortodoxe, cu strigăte împotriva Patriarhului sau unor
ierarhi. Mai nou, se organizează sub titulaturile: Biserica Ortodoxă Liberă şi Alianţa pentru
Renaştere Spirituală din România (lider: Tudor Nicolae), şi Sindicatul preoţilor Solidaritatea
(condus de Gabriel A. Mascas) au site-uri Internet şi pretind, în mod abuziv, că se bucură de
susţinerea unor preoţi şi duhovnici renumiţi (pr. Arsenie Papacioc, pr. Tănase de la Valea
Plopului, în trecut: pr. Galeriu etc.). Continuă legăturile cu pr. Ioan Iovan, caterisit între 1956-
1989, trecut pe la Plumbuita, ajuns la mân. Recea, unde practică şi astăzi ceea ce ştie de-o
viaţă: spovedania publică şi dezlegarea generală pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi
rânduielile bisericeşti. „Maica Teodosia” (Zorica Laţcu) are curajul s-o numească pe
Veronica, blasfemiator, „Chipul feminin al lui Dumnezeu” şi „proorocul planetei”.
Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi,
1998.

C. GRUPĂRI DE INFLUENŢĂ ORIENTALĂ, ÎNFIINŢATE ÎN

ROMÂNIA

1. MISA – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut”

-lider: Gregorian Bivolaru – acuzat de mai multe infracţiuni, refugiat – azilant în Suedia;
-ţin conferinţe, cursuri şi practici yoga în manieră „modernă”; propun aşa-zisa echilibrare
fizică şi psihică, dezvoltarea conştiinţei de sine etc.
-regim alimentar naturist, cu deviaţii extreme (urinoterapia);
-practici sexuale, pornografice, imorale, incestuoase.
-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se
spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.

102
Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Istodor
Gheorghe, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005;
Tache, Pr. Conf. Dr. Sterea, MISA – duplicitatea absolutului?, în G.B., LXIII, 5-8/2004.

2. Radiesteziştii

-propun pătrunderea şi cunoaşterea sinelui uman şi influenţarea lui prin energiile pe care le
captează prin diferite tehnici (exemple: nuiaua, bagheta, pendulul etc.);
-în mişcare au fost atraşi şi preoţi, pretinzând realizarea de exorcisme. Se solicită adepţilor
respectarea cu stricteţe a dogmelor ortodoxe: Sfânta Treime, credinţa în jertfa lui Hristos etc.
Se impun: ţinerea cu stricteţe a posturilor, Spovedania, Împărtăşania.
-paravanul legal: Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România (preşedinte
Bors Marian Constantin); Societatea Română de Radiestezie şi Fundaţia română de
Inforenergetică „Sf. Ap. Andrei” (preşedinte: Claudian Dumitriu).
-alte personalităţi: Dr. Ing. Constantin Cojocaru („Cojoterapia”), dr. Mudava (fost candidat la
preşedinţie), Mario Sorin Vasilescu.
-captează „energii” prin cercuri şi lanţuri umane în anumite locuri şi timpuri (Vf. Omu, litoral
etc.), unde se realizează adevărate tabere de întrunire a adepţilor;
-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se
spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie.
-REIKI- cea mai recentă formă de radiestezie adusă în România, cu tendinţe puternice de
grefare pe filonul adevărului ortodox. Fondator: Usui Mikao (jap.). Urmăreşte iniţierea
adepţilor prin conectarea lor la sursa de energie universală. Lideri: maestrul Constantin
Gheorghiţă din Sibiu (promotor şi al unui curs de „hirotonisire” a adepţilor în „ordinul lui
Melchizedec” – deci, o pretinsă „ierarhie”), Ovidiu Dragoş Argeşanu (autorul unor lucrări de
popularizare a reiki), Bogdan Negulescu etc.

Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006.

103
 3. „Spiriţii” bihoreni

-grupare legată de personalitatea diac. Iosif Vuculescu de la parohia Sepreuş (Arad); el

deprinde spiritismul la Budapesta şi Viena şi predică o abordare a lui „ştiinţifică” începând cu
1910.
-se remarcă în Oastea Domnului, unde creează un grup special. Se consideră „vas ales” şi
„presbiter” al grupării, organizând adunări în case particulare (şedinţe la care se citeşte din
Biblie, apoi se cheamă „Duhul” în stare de autosugestie, asemenea duhoborţilor şi
penticostalilor). Practică forme adaptate de spovedanie, împărtăşanie şi maslu („ungeri”). Se
consideră mai presus de preoţi şi de episcopi, pentru că sunt hirotoniţi „direct de Dumnezeu,
de Duhul Sfânt”. Alt lider – Tanca Vasile (între 1930-1970).
-după 1970 – se încearcă recunoaşterea oficială a mişcării. Sunt separaţi de Oastea Domnului
şi nu trebuie confundaţi cu ea, fiind mai degrabă o formă de spiritism autohton, provincial.
-după 1989 - prosperitate financiară; continuă demersurile pentru recunoaştere, primesc adepţi
din rândurile celor ce se desprind din Oastea Domnului.

4. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”

-întemeietor: Francisc Horvath (şi-a schimbat în 1990 numele în Francisc Maitreya), originar
din Deva, fost tehnician în Timişoara şi profesor de desen la Vaslui. Promovează un sistem
religios sincretic new-age-ist, combinând învăţături ortodoxe şi din religiile orientale. Se
consideră: mare clarvăzător14, profet, guru, reîncarnare a lui Hristos, Mângâietorul – Duhul
Sfânt întrupat şi chiar „Tatăl cel ceresc”15. De sărbătoarea ortodoxă a Înălţării Domnului din
anul 2003, se pretinde că şi-ar fi părăsit corpul fizic pentru o vreme, aflându-se la spitalul din
Baia Mare (stop cardiac, moarte clinică). Autor al mai multor cărţi (din care 2 „evanghelii”), 7
rugăciuni, 10 „scrisori”, 21 de „psalmi” şi numeroase „sutre”. Stilul profetic al revelaţiilor se
aseamănă cu cel al „Noului Ierusalim”, atât ca surse (Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria), cât şi
în privinţa conţinutului şi stilului: salvarea exclusivistă a României, urmând noile
„descoperiri”, transmise în binecunoscutul limbaj prolix, dar cu tentă apocaliptică şi implorări
patetice.

14
Ziua din 5 ian. 2002 reproduce profeţii elucubrante: în cursul anului 2002, pământul va arde, regimul chinez va
cădea etc. Toate, ori false, ori extrem de vagi sau ambigue.
15
A se vedea coperta-spate a cărţii Annei Vâlceanu, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, stăpânul
vostru, f. ed. şi an, unde, dedesubtul fotografiei lui Maytreia, găsim scris: „Iată, prin această poză este văzută
puterea Mea, este spus Cuvântul Meu; căutaţi-l şi veţi găsi Adevărul prin El şi pe Mine, Tatăl cel ceresc”.

104
-Din ortodoxie e preluată credinţa în Treime, care se modifică în sensul acceptării celorlalte
avataruri ale lui Hristos: Krishna, Rama, Budha, Mahomed, Zalmoxes şi, bineînţeles, cel
actual: Maitreya. Se vorbeşte şi de Duhul Sfânt, fie confundat cu Tatăl ceresc, fie prezentat ca
o forţă (putere) a Acestuia transmisă în lume exclusiv de Maitreya şi adepţii săi. O cinstesc şi
pe Fecioara Maria, alături de alţi iniţiaţi şi „maeştri”, chemaţi în ajutor prin „rugăciune” –
executată exclusiv în spaţii consacrate (temple) sau în faţa unor amulete (piramide) dăruite de
marele maestru.
-Cultul este specific oriental: adepţii se îmbracă în alb, cu brâie colorate (în special verzi sau
albastre), recită mantre (mantra specifică sectei: Uiiiiiii!!!), venerează icoane, dar şi desene
executate de maestru, cruci stilizate în forme ciudate, folosesc elemente decorative şi cultice
din budism (statuete, beţişoare parfumate etc.). Execută diverse „poziţii” yoga şi tehnici de
meditaţie, axate pe realizarea păcii, iubirii şi armoniei (incluzând energia sexuală) în Noua
Eră.
-Morala: rigoristă, chiar ascetică. Restricţii la carne. Vindecări holistice, bioenergii,
tratamente homeopate. Yoga „Focului Cosmic”. Meditaţii. Consumă „băuturi sfinte” –
generatoare de stări euforice.
-Adepţii se consideră, în continuare, ortodocşi, dar „evoluaţi”. Continuă să apeleze la preot,
pentru diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc.
-Prozelitism: Maytreia apare destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat este
Cişmigiul), unde se remarcă prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100) care-l
înconjoară. Au forme de asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat acte criminale16.
-Site-uri internet, şcoală „iniţiatică” de yoga, numită „Academia sufletului”. Ţin cursuri în
mijlocul naturii.
Bibliografie: Vâlceanu, Anna, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, Stăpânul vostru,
f. ed. an., loc; www.maitreya.ro.

16
Moartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în peştera de la Roşcani, în aprilie 1997.

105
 Cuprins - MISIOLOGIE /SEM.I
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE: OBIECT, IMPORTANŢĂ, BIBLIOGRAFIE
NECESARĂ, EXPLICAREA UNOR TERMENI SPECIFICI

I. ASPECTUL OFENSIV AL MISIUNII: PROMOVAREA DREPTEI CREDINŢE

ORTODOXE
1.MISIUNE ŞI CONVERTIRE: NECESITATEA PROPOVĂDUIRII
A) PREDICAREA EVANGHELIEI
B) SUPORTUL REVELAT AL PREDICĂRII: SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÂNTA
TRADIŢIE
1. PREZENTAREA CREŞTINISMULUI ORTODOX
2. CONVERTIREA, CATEHIZAREA ŞI BOTEZUL
C) ROADELE PROPOVĂDUIRII: MISIUNEA ORTODOXĂ FAŢĂ DE ETERODOCŞI
2.MISIUNE ŞI PASTORAŢIE: DESCHIDEREA BISERICII CĂTRE NEVOILE
SPIRITUALE ALE PROPRIILOR CREDINCIOŞI – VICTIME ALE SOCIETĂŢII DE
CONSUM - POSTMODERNISTE
A)MISIUNEA IERARHIEI
-PRELIMINARII
-REPERE MISIONARE LA NIVEL EPARHIAL
-REPERE MISIONARE LA NIVEL PROTOPOPESC
-REPERE MISIONARE LA NIVEL PAROHIAL
-SLUJIREA MISIONARĂ ÎN SPAŢII SPECIALE: PENITENCIAR, SPITAL,
ARMATĂ, CIMITIR
-MISIUNEA MONAHILOR, ASTĂZI.
B)MISIUNEA CREDINCIOŞILOR: APOSTOLATUL SOCIAL.
-PRELIMINARII: NECESITATEA MISIUNII „PREOŢIEI UNIVERSALE”
-MISIUNEA ORGANELOR PAROHIALE
-PROFESORII DE RELIGIE
-TINERII ŞI IMPLICAREA LOR MISIONARĂ
-MASS-MEDIA

II ASPECTUL DEFENSIV AL MISIUNII: APĂRAREA DREPTEI CREDINŢE DE

RĂTĂCIRILE ETERODOXE
A. STRUCTURA RELIGIOASĂ A POPULAŢIEI ROMÂNIEI. CUNOAŞTEREA
FENOMENULUI SECTAR
I. PROZELITISMUL
II CAUZE COMUNE ALE APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII CULTELOR, MIŞCĂRILOR,
GRUPĂRILOR RELIGIOASE ŞI SECTELOR
III. PRINCIPALELE FORMAŢIUNI RELIGIOASE PREZENTE PE TERITORIUL
ROMÂNIEI
1.CULTELE NECREŞTINE DIN ROMÂNIA
2.CULTELE NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA
3.MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ
4.SECTE MISTICE ŞI MALADIVE ÎN LUMEA SLAVĂ
5.MIŞCĂRI MISTICE SPIRITISTE: SPIRITISMUL, TEOSOFIA, ANTROPOSOFIA
6.MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI MISTICO-SINCRETICE:
FRANCMASONERIA ŞI NEW AGE
7.SECTE RELIGIOASE SINCRETISTE, OCULTISTE, MISTICE, PĂGÂNE ŞI
DEMONICE
8. GRUPĂRI RELIGIOASE CARE AU LUAT FIINŢĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI

106