Castrul Roman de la Tirighina - Barbosi...

Săpăturile efectuate în
castellum roman de la Bărboşi (la nord de Dunăre, lângă Galaţi,
aproape de vărsarea Şiretului), din anii 1959—1962, au dovedit în
condiţii stratigrafice perfect de clare, că pe înălţimea Tirighina se
găsea la început o cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ.
Ceramica dacică şi cea de import, ca şi o monetă de argint histriană,
permit ca începuturile cetăţui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel
mult sfârşitul secolului II î.e.n.).

Cetăţuia dacică de la Bărboşi a sfârşit apoi în urma unui puternic

incendiu, a cărui urme sunt destul de evidente. Monedele romane
aflate în acest nivel dacic sunt din vremea lui Augustus şi continuă
apoi seria neîntreruptă până în anii domniei împăratului Nero (54—68
e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfârşitul acestei cetăţui să fie pus în
legătură cu acţiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus
Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a fost
mutarea forţată a celor 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre şi
care a avut loc prin anii 62—66 e.n. în legătură cu problema vechimii
stăpânirii romane la nord de Dunăre, în partea de sud a Moldovei, se
pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboşi, datează dintr-o
perioadă mai veche decât anii 101 —102, primul război dacic (eventual
105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începând cu aceşti
ani ?

Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare
un nivel roman, marcat prin ziduri de piatră (cu şi fără mortar), ţigle,
cărămizi, olane şi fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă
acest prim nivel roman urmează îndată după distrugerea cetăţuii
dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în cazul că a existat
totuşi un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp prea
îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilităţi încă nu
dispunem de observaţii suficiente, în ce priveşte fazele de existenţă ale
acestui castellum de pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi, care, după
cum spuneam, suprapune o cetăţuie dacică, din punct de vedere
 stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă urme ulterioare de
deranjare, situaţia stratigrafică se prezintă în felul următor.

Peste dărâmăturile locuinţelor,

a vetrelor şi a gropilor dacice, apare îndată primul nivel roman, fiecare
cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi nivel
roman nu s-a obţinut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată
pe Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian16. Dar
deoarece nu se cunosc condiţiile în care a fost găsit, numai pe baza
acestei descoperiri, nu putem trage nici o concluzie cu caracter valabil.
Restul monedelor din cele două nivele romane se înşiră, aproape fără
întrerupere, de la Traian (98—117) până la Claudius II Gothicus
(268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele
romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna
ajunge la o situaţie cronologică clară.

Totuşi nivelul II putem presupune că datează începând cu Filip Arabul

(244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la
Gallienus (253—268) şi Claudius II Gothicus (268—270). In sfârşit,
pe înălţimea Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman
(nivelul III), aproape de suprafaţă, anume, un turn poligonal şi
material caracteristic pentru prima jumătate a secolului IV. Două
monede, din descoperiri mai vechi, la rândul lor întăresc această
datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I),
materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decât primii ani ai
secolului II deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare
a fi confirma de faptul că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina
(facem abstracţie de moneda lui Vespasian), în număr mai mare, sunt
emisiunile împăratului Traian. De asemenea, cel mai vechi monument
epigrafic aflat aici este tot o inscripţie din vremea acestui împărat.
Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere când vorbim
despre începuturile unui castellum roman pe înălţimea Tirighina de la
Bărboşi şi cu alte cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai
veche stăpânire romană în partea de sud a Moldovei.
 După Traian apoi, la sfârşitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii
ani de domnie a urmaşului său Antoninus Pius, pe lângă acest
castelum de pe Tirighina, care se dovedeşte a fi neîncăpător, se
construieşte un mare castru de piatră, apărat de două şanţuri, care va
închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot acum să
aibă loc şi ridicarea valului de pământ Şerbeşti-Tuluceşti, adevăratul
limes roman din sudul Moldovei şi care, începând cu Hadrian sau
urmaşul său, stabilea pentru mai multă vreme limita teritoriului roman
din sudul Moldovei. Dacă ţinem seama de alte lucrări de acest gen,
datorite planurilor strategice defensive concepute de către Hadrian,
putem pune pe seama acestuia iniţiativa ridicării valului de pământ din
sudul Moldovei. La acest restrâns teritoriu format de unghiul Prut-
Siret-Dunăre se reduce stăpânirea romană în Moldova după moartea
lui Traian unde, la adăpostul valului şi a castrului de la Bărboşi s-a
putut dezvolta o viaţă civilă aproape orăşenească. Numele antic al
castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava.
Nu se mai poate susţine acum că Piroboridava corespunde cu
aşezarea dacică de la Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai
existe spre sfârşitul secolului I e.n. O inscripţie din prima jumătate a
secolului III e.n. dovedeşte însă existenţa localităţii Piroboridava şi
într-o vreme mai târzie. Totodată, după indicaţiile coordonatelor lui P t
o l e m e u, ca şi după cea mai veche hartă care însoţeşte textul
Geografiei acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în
apropiere de Dunăre, deci nu departe de acest fluviu. Cercetările
întreprinse la cetăţile dacice de la Piatra Neamţ dovedesc însă că
cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spaţiu ce depăşea teritoriul
ocupat şi organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei.
Această ocupare a fost însă condiţionată numai de motive de ordin
strategic, pentru a pune capăt oricărei încercări de organizare a
rezistenţei din partea dacilor răsăriteni. Nu putem deocamdată aprecia
care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum stăpânirea
romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată.
 Până acum nu avem nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut
intenţia de a se stabili în regiunea cuprinsă între Prut şi Carpaţi, cu
excepţia teritoriului castrului şi a aşezării civile de la Bărboşi. Totodată,
este greu de admis, până la alte probe, că poziţiile ocupate de romani
în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca şi cele din Muntenia
de-abia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările
noastre ne arată însă că începând cu anii secolului II, dacii de la răsărit
de Carpaţi, puşi sub un sever control roman, nu se vor mai putea
fortifica cu cetăţi de felul celor de pe Bâtca Doamnei sau Cozla, luând
astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, aşezările deschise de pe
terasele văilor, cum sunt cele din apropiere, de la Dărmăneşti şi
Lutărie, nu departe de fostele cetăţi, a căror ruine mai aminteau de
gloria trecută.

Bărboşi (sau Barboşi) fostă localitate de sine stătătoare, situată la sud-vest de vatra
oraşului Galaţi, este inclusă în prezent în perimetrul municipiului dunărean. Pe
înălţimea Tirighina au fost descoperite: vestigii din epoca bronzului, cult. Monteoru,
fazele Ic2, Ic3; vestigii din Hallstatt-ul târziu sec.VI-V a.Chr; o cetăţuie geto-dacică
cu 3 niveluri de locuire, sec.II a.Chr.- sec.I p.Chr.; un castellum roman, sec.II-III
p.Chr. cu trei niveluri; un castrum. La sud şi sud-est de castellum se afla aşezarea
civilă şi la vest şi nord necropole. Un alt castellum de pământ a fost descoperit la est
de înălţimea Tirighina. Trupele care au staţionat la Bărboşi sunt: vexillationes din
Legio I Italica şi Legio V Macedonica; Cohors II Mattiacorum; Classis Flavia
Moesica; Numerus Exploratorum Pannoniorum (?). Deşi distrusă de construcţii
moderne, au putut fi reconstituite parţial terasele incintelor principalelor complexe.
Au fost descoperite complexe de cult, funerare, materiale arheologice deosebite. Este
atestată, de asemenea, prezenţa unor divinităţi greco-elenistice, romane, orientale,
ca şi prezenţa primilor creştini. Punct strategic al limesului transdanubian al
Moesiei Inferior, antrepozit de mărfuri în preajma vărsării Siretului în Dunăre,
aflat şi pe drumul de legătură între Moesia Inferior şi Dacia, Bărboşi a fost un
însemnat focar de romanitate.
Bibliography N. Gostar, Cetaţi dacice din Moldova, Bucureoti, 1969, p.29-35. S.
Sanie, Civilizaţia romana la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei,
Iaşi, 1981; idem, ArhMold, 11, 1987, p.103-110; 12, 1988, p. 53-103; 14, 1991, p.45-
55; 15, 1992, p.71-96.
Source Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor CIMEC
 Cetăţile dacice din Moldova

Puţine lucruri se ştiau înainte despre cetăţile dacice de pe teritoriul Moldovei.

Cercetările întreprinse în trecut au scos la lumină cîteva importante aşezări, toate
însă mai mult de caracter civil decît militar. Aceasta făcea să se creadă că teritoriul
dacic de la răsărit de Carpaţi era lipsit de cetăţi puternice, cu ziduri de piatră,
construite în felul celor din munţii Transilvaniei, în regiunea subcarpatică a
Moldovei, puteau fi considerate totuşi ca cetăţi dacice, cea descoperită la
Horodiştea de la Calu (jud.Neamţ) şi cea de pe Titelca de la Tiseşti (Tîrgu Ocna),
construite pe înălţimi şi fortificate în mod natural, ambele din secolul I î.e.n. — I
e.n. Nici una însă nu a atins tehnica superioară, caracteristică cetăţilor dacice din
Transilvania, în special a celor din Munţii Orăştiei. La marginea oraşului Piatra
Neamţ se găsesc două înălţimi ce domină depresiunea oraşului şi valea Bistriţei şi
care ascund importante ruine din vremea celei mai strălucite epoci din istoria
poporului dac. încă în anul 1904, pe înălţimea Cozla, de de-asupra oraşului, au fost
descoperite urme de zidărie şi fragmente ceramice dacice. Cetatea dacică de pe
Cozla astăzi este complet dispărută în urma lucrărilor de amenajare a parcului şi a
construcţiilor moderne, încît singura cetate, care a mai putut fi cercetată în bune
condiţii, este cea de pe înălţimea Bîtca Doamnei. Cetatea dacică de pe Bîtca
Doamnei se găseşte la cea 4 km vest de Piatra Neamţ, la 457 m altitudine absolută,
ridicîndu-se cam la 140 m de la nivelul actual al Bistriţei. Inălţimea este ultima
prelungire spre nord a Muntelui Doamnei, ieşind înspre rîul Bistriţa întocmai ca un
bastion ce pare să închidă această vale. De sus se deschide o largă perspectivă, atît
înspre depresiunea unde se află acum Piatra Neamţ, cît şi înspre lunca Bicazului
care se pierde la poalele muntelui. Această întăritură naturală era admirabil apărată
de pantele aproape verticale ce mărgineau cetatea dinspre răsărit, pe unde curge
pîrăul Doamnei iar dinspre miazănoapte de rîul Bistriţa, în vederea apărării era
necesară fortificarea numai a laturilor de sud şi vest, singurele pante mai accesibile
la urcuş. Accesul se făcea printr-o şea îngustă, întocmai ca o punte, ce urcă domol
înspre Bîtca Doamnei, în urma cercetărilor întreprinse în anii 1961 — 1962 s-a
ajuns la surprinzătoarea şi importanta descoperire a unui zid de piatră ce închidea
accesul dinspre sud. Acest zid, în grosime de 3,50 m, era format, la exterior, din
blocuri de piatră de stîncă, dintre care unele uşor fasonate prin dăltuire.
In felul acesta faţa exterioară a zidului se apropie de maniera unui opus
quadratum. Emplectonul era format din pietre de stîncă şi, întocmai ca şi blocurile,
erau bine prinse cu ajutorul unui liant de lut. In spatele acestui zid, pe prima terasă,
apare o îngrămădire de blocuri şi pietre de stîncă, ceea ce presupune existenţa unei
construcţii masive, foarte probabil, un bastion în vederea apărării intrării, care se
găseşte puţin mai jos. Panta de vest era apărată de acelaş zid, care cotea în direcţia
nord, iar ceva mai jos, ca o incintă exterioară a cetăţii, printr-o lungă palisadă.
Cea de-a doua însemnată descoperire, din campania de cercetări a anului 1961, este
sanctuarul de pe terasa de sud a cetăţii. Aici, în afara zidului, dar foarte aproape de
acest zid, s-au aflat, la distanţe egale, patru „tamburi" de formă rotundă, care
formau aşa zisul sanctuar, construcţie caracteristică majorităţii cetăţilor dacice cu
ziduri de piatră. Este primul sanctuar dacic aflat în afara ariei de cultură a cetăţilor
dacice din sud-vestul Transilvaniei. In anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a aflat
cel de al doilea sanctuar, distrus în parte cu ocazia construirii bastionului. De data
aceasta sanctuarul era format din patru aliniamente de tamburi, avînd, ca şi în cazul
precedent, aceeaşi dispoziţie şi orientare, Intocmai ca la cetăţile dacice din Munţii
Orăştiei, interiorul, la adăpostul zidului, era ocupat de mai multe locuinţe cu
temelie de piatră şi cu pereţii groşi de bîrne şi lut, înăuntru cu o vatră, de cele mai
multe ori, de formă rotundă. Locuinţele, dispuse pe platou şi pe cele cîteva terase,
se găseau la o oarecare distanţă, evitîndu-se astfel tendinţa de aglomerare a
edificiilor şi a construcţiilor dependente.
Materialul ceramic este produsul cunoscut al olãriei dacice din secolul I î.e.n.
— I e.n., epoca de maximă înflorire a culturii materiale dacice.
Spre deosebire însă de ceramica aflată în aşezările civile dacice, contemporane
cu cetatea de pe Bîtca Doamnei, aici apare o ceramică ce poate fi regăsită în
deosebi în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, atît în ce priveşte maniera
confecţionării cît şi decorarea. Nu lipsesc însă nici produsele de import helenistic
sau roman, printre care menţionăm amforele, ulcioraşele şi un frumos vas de bronz
aurit. Obiectele de metal în majoritatea lor sînt unelte agricole, în special coase,
seceri, şi fiare de plug şi într-o redusă cantitate armele (un vîrf de lance şi de
săgeată). Tot aici mai amintim cîteva unelte meşteşugăreşti pentru fierărie (o
nicovală, cleşte, dorn) şi pentru dulgherit (tesle de mînă, securi, sfredele, dălţi), în
genul celor din depozitele de la Grădiştea Muncelului. Restul materialului fieros
constă din piroane, cuie, crampoane, cîrlige. Remarcăm totodată numărul relativ
ridicat al rîşniţelor rotative, aflate mai ales în interiorul locuinţelor. Cîteva fibule de
argint, bronz şi fier completează acest inventar.
In concluzie, cercetările din aceşti ani ne pun în faţa unei puternice cetăţi
dacice, nebănuite încă şi unică pînă acum pe teritorul Moldovei, dar îndeajuns de
asemănătoare, atît în ce priveşte tehnica, cît şi planul arhitectural al fortificării, cu
cetăţile dacice cunoscute pe teritorul Transilvaniei, în special în Munţii Orăştiei.
Atît poziţia înaltă şi dominantă a cetăţii, felul de dispunere cu un platou central şi
mai multe terase, ca şi întărirea cu zid de piatră şi de pămînt a pantelor accesibile,
aminteşte întru totul de felul de construcţie al cetăţilor dacice din Transilvania.
Natura locului cît şi maniera lucrărilor de întărire ne pun în faţa unui adevărat burg
dacic. Cele două sanctuare, din aliniamente de tam-buri, sînt încă o dovadă că şi
aici a stat aceeaşi ideie de manifestare a unei credinţe întîlnită în cetăţile dacice din
Munţii Orăştiei. Cu toate că cetatea dacică de pe Bîtca Doamnei este lipsită de acea
monumentalitate de care dau dovadă majoritatea cetăţilor dacice din Transilvania,
totuşi şi aici constatăm că s-a răsfrînt aceeaşi ideie a unei înalte culturi dacice, care,
după cîte se vede, a fost atît de unitară, din Transilvania pînă în Moldova.
Amenajarea ordonată a teraselor, evitarea aglomerărilor în planul construcţiilor din
interiorul cetăţii, grija pentru curăţenie din preajma locuinţelor, totul arată că şi
aici, ca şi în Munţii Orăştiei, domnea aceeaşi ordine şi unde mentalitatea vechiului
cadru a unei societăţi gentilice a fost deja depăşită. De data aceasta se poate vorbi
de existenţa unor noi relaţii şi la dacii răsăriteni, iar începuturile unei orînduiri de
tip sclavagist sînt bine ilustrate şi deci existente şi pe teritorul Moldovei.
Dintr-o scurtă notă pe care o datorăm lui Plutarch (Ant. 63), sîntem informaţi
că prin anii 32—31 î.e.n., Marcus Antonius cere sprijinul regelui get Dicomes
împotriva lui Octavianus, cu care în curînd avea să se înfrunte în cunoscuta luptă
de la Actium. Ţinînd seama de legăturile pe care le putea avea atunci Antonius cu
populaţia de la nord de Haemus (Munţii Balcani), credem că puternicul Dicomes
stăpînea la nordul Dunării de Jos, cuprinzînd Moldova de azi. Faptul că ajutorul
acestuia era solicitat de ultimii romani republicani, care îşi puseseră cele mai de pe
urmă speranţe în duşmanul lui Octavianus, ne face să credem că Dicomes era
conducătorul acestor daci de la răsărit de Carpaţi, avîndu-şi reşedinţele fortificate
în aceste locuri ferite de pe valea Bistriţei şi nu în Cîmpia Munteană, după cum se
susţine şi azi.
Există totuşi şi unele deosebiri, mai cu seamă în ceea ce priveşte tehnica
zidului de incintă, faţă de zidul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Zidul de pe
Bîtca Doamnei nu este construit în maniera aşa zisului murus dacicus. Lipsesc aici
blocurile masive, cu aşa numitele „babe" pentru fixarea bîrnelor. Pe Bîtca Doamnei
în schimb liantul de lut a avut acelaş rol pe care l-au avut bîrnele la cetăţile dacice
din Transilvania. Zidul aici este apoi ceva mai gros decît la cetăţile amintite, unde
rareori un zid depăşea grosimea de 3 m. Tehnica zidului de pe Bîtca Doamnei
aminteşte întrucîtva de zidurile unor oppida celtice, deşi în cazul nostru nu este
propriu zis un murus gallicus. Dar o asemenea tehnică, destul de simplă de altfel, s-
a constatat în numeroase cazuri şi la zidurile oraşelor greceşti de pe coastele de
nord şi de vest ale Mării Negre, caracteristice pentru epoca helenistică, deşi nu este
mai puţin adevărat, că ziduri, lucrate într-o manieră destul de apropiată, s-au aflat
şi la unele cetăţi dacice din Munţii Orăştiei (Blidaru, Piatra Roşie şi probabil
Covasna din Secuime). Construcţiile apoi din interiorul cetăţii folosesc mai puţin
material fieros faţă de cum s-a folosit la edificiile din Munţii Orăştiei. De
asemenea, lipsesc ţiglele şi cărămizile, dar acestea nu sînt peste tot întîlnite în
cetăţile dacice din Transilvania, In ce priveşte cronologia, analiza materialului
arheologic, în special ceramica şi fibulele, precum şi două monede romane, ne
permite să vedem că viaţa care s-a desfăşurat aici este cuprinsă între secolul I î.e.n.
şi pînă în primii ani ai secolului II e.n., şi deci cetatea de pe Bîtca Doamnei este
contemporană cu cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi a împărtăşit aceeaşi soartă.
Ne putem gîndi la eventualitatea că începuturile să fie legate de vremea lui
Burebista, cînd s-a construit un zid cu palisadă, a cărui urme au fost constatate sub
zidul de piatră.

Materialul arheologic aflat în acest nivel nu ne ingăduiesă presupunem cînd şi

cu ce ocazie a încetat să mai existe vechea cetate, care, în urma unui incendiu, a
sfîrşit în mod violent. Ar putea fi în legătură cu anumite importante evenimente de
ordin extern, care să fi avut loc pe la sfîrşitul secolului I î.e.n. sau în cursul
secolului următor şi atunci am putea avea în vedere acţiunea lui Tib. Plautius
Silvanus Aelianus la nord de Dunăre, între anii 62—66, sau la războaiele dacice de
pe timpul lui Domiţian, anii 87—88. A început îndată o refacere printr-o
reamenajare şi lărgire a teraselor cu locuinţe distruse şi prin mari lucrări de
fortificaţii cu ziduri şi turnuri de piatră, în locul vechii incinte, care nu mai
corespundea noilor necesităţi strategice de apărare. Probabil că tot acum a fost
ridicată şi palisada de pe panta de vest. Credem că sfîrşitul acestei noi cetăţi cu zid
de piatră, tot atît de violent ca şi primul, dar care de data aceasta a pus capăt
oricărei continuităţi, să fie legat de războaiele dacice de pe timpul lui Traian, mai
curînd cel de al doilea război (105—106) decît primul. Din cîteva scene de pe
Coloana lui Traian s-au putut identifica lupte şi asedii de fortificaţii dacice, care
oferă posibilitatea de a fi plasate în răsăritul Daciei. De altfel descoperirea din vara
anului 1962 a unui castru roman de pămînt, cu caracter temporar, de felul celor din
Munţii Orăştiei, la cea 2 km nord de Bîtca Doamnei, ne îngăduie să întrevedem
această posibilitate. Inscripţia din Corinth pusa în amintirea lui C. Caelius
Martialis, care a luat parte la cel de al doilea război dacic, ne spune : secunda
expeditione qua universa Dacia devicta est. Este deci vorba de Dacia istorică,
Dacia din timpul lui Decebal, şi nu Dacia în sensul provinciei de mai tîrziu.
Stăpînirea romană la răsărit de Carpaţi, pe o perioadă însă destul de limitată,
din informaţiile sigure de care dispunem, nu s-a putut produce înaintea primului
război dacic (101 — 102) purtat de Traian. Încercarea de a data cunoscutul papirus
Hunt în anul 99 e.n., din care dată s-ar deduce că localitatea Piroboridava din sudul
Moldovei şi Buridava din Oltenia au aparţinut la imperiu înaintea războaielor
dacice purtate de Traian, nu ni se pare îndeajuns de argumentată şi este într-o
flagrantă contradicţie faţă de toate ştirile de care dispunem pînă acum. Săpăturile
efectuate în castellum roman de la Bărboşi (la nord de Dunăre, lîngă Galaţi,
aproape de vărsarea Siretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiţii
stratigrafice perfect de clare, că pe înălţimea Tirighina se găsea la început o
cetăţuie dacică, întărită cu un val de pămînt.

Ceramica dacică şi cea de import, ca şi o monetă de argint histriană, permit ca

începuturile cetăţui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel mult sfîrşitul secolului
II î.e.n.). Cetăţuia dacică de la Bărboşi a sfîrşit apoi în urma unui puternic incendiu,
a cărui urme sînt destul de evidente. Monedele romane aflate în acest nivel dacic
sînt din vremea lui Augustus şi continuă apoi seria neîntreruptă pînă în anii
domniei împăratului Nero (54—68 e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfîrşitul acestei
cetăţui să fie pus în legătură cu acţiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius
Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a fost mutarea
forţată a celor 100.000 de transdanuvieni la sud de Dunăre şi care a avut loc prin
anii 62—66 e.n.
În legătură cu problema vechimii stăpînirii romane la nord de Dunăre, în
partea de sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboşi,
datează dintr-o perioadă mai veche decît anii 101 —102, primul război dacic
(eventual 105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începînd cu aceşti
ani ? Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare un nivel
roman, marcat prin ziduri de piatră (cu şi fără mortar), ţigle, cărămizi, olane şi
fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă acest prim nivel roman urmează
îndată după distrugerea cetăţuii dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în
cazul că a existat totuşi un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp
prea îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilităţi încă nu dispunem
de observaţii suficiente, în ce priveşte fazele de existenţă ale acestui castellum de
pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi, care, după cum spuneam, suprapune o
cetăţuie dacică, din punct de vedere stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă
urme ulterioare de deranjare, situaţia stratigrafică se prezintă în felul următor. Peste
dărîmăturile locuinţelor, a vetrelor şi a gropilor dacice, apare îndată primul nivel
roman, fiecare cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi
nivel roman nu s-a obţinut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată pe
Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian. Dar deoarece nu se
cunosc condiţiile în care a fost găsit, numai pe baza acestei descoperiri, nu putem
trage nici o concluzie cu caracter valabil. Restul monedelor din cele două nivele
romane se înşiră, aproape fără întrerupere, de la Traian (98—117) pînă la Claudius
II Gothicus (268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele
romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna ajunge la o
situaţie cronologică clară. Totuşi nivelul II putem presupune că datează începînd cu
Filip Arabul (244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la
Gallienus (253—268) şi Claudius II Gothicus (268—270). In sfîrşit, pe înălţimea
Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman (nivelul III), aproape de
suprafaţă, anume, un turn poligonal şi material caracteristic pentru prima jumătate
a secolului IV. Două monede, din descoperiri mai vechi, la rîndul lor întăresc
această datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I),
materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decît primii ani ai secolului II
deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare a fi confirma de faptul
că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina (facem abstracţie de moneda lui
Vespasian), în număr mai mare, sînt emisiunile împăratului Traian. De asemenea,
cel mai vechi monument epigrafic aflat aici este tot o inscripţie din vremea acestui
împărat. Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere cînd vorbim despre
începuturile unui castellum roman pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi şi cu alte
cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai veche stăpînire romană în
partea de sud a Moldovei.
După Traian apoi, la sfîrşitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii ani de
domnie a urmaşului său Antoninus Pius, pe lîngă acest castelum de pe Tirighina,
care se dovedeşte a fi neîncăpător, se construieşte un mare castru de piatră, apărat
de două şanţuri, care va închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot
acum să aibă loc şi ridicarea valului de pămînt Şerbeşti-Tuluceşti, adevăratul limes
roman din sudul Moldovei şi care, începînd cu Hadrian sau urmaşul său, stabilea
pentru mai multă vreme limita teritorului roman din sudul Moldovei. Dacă ţinem
seama de alte lucrări de acest gen, datorite planurilor strategice defensive
concepute de către Hadrian, putem pune pe seama acestuia iniţiativa ridicării
valului de pămînt din sudul Moldovei.
La acest restrîns teritoriu format de unghiul Prut-Siret-Dunăre se reduce
stăpînirea romană în Moldova după moartea lui Traian unde, la adăpostul valului şi
a castrului de la Bărboşi s-a putut dezvolta o viaţă civilă aproape orăşenească.
Numele antic al castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava.
Nu se mai poate susţine acum că Piroboridava corespunde cu aşezarea dacică de la
Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai existe spre sfîrşitul secolului I e.n. O
inscripţie din prima jumătate a secolului III e.n. dovedeşte însă existenţa localităţii
Piroboridava şi într-o vreme mai tîrzie. Totodată, după indicaţiile coordonatelor lui
P t o 1 e m e u, ca şi după cea mai veche hartă care însoţeşte textul Geografiei
acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu
departe de acest fluviu.
Cercetările întreprinse la cetăţile dacice de la Piatra Neamţ dovedesc însă că
cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spaţiu ce depăşea teritoriul ocupat şi
organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei. Această ocupare a fost însă
condiţionată numai de motive de ordin strategic, pentru a pune capăt oricărei
încercări de organizare a rezistenţei din partea dacilor răsăriteni. Nu putem
deocamdată aprecia care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum
stăpînirea romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată. Pînă acum nu avem
nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut intenţia de a se stabili în regiunea
cuprinsă între Prut şi Carpaţi, cu excepţia teritorului castrului şi a aşezării civile de
la Bărboşi. Totodată, este greu de admis, pînă la alte probe, că poziţiile ocupate de
romani în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca şi cele din Muntenia de-
abia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările noastre ne arată însă
că începînd cu anii secolului II, dacii de la răsărit de Carpaţi, puşi sub un sever
control roman, nu se vor mai putea fortifica cu cetăţi de felul celor de pe Bîtca
Doamnei sau Cozla, luînd astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, aşezările
deschise de pe terasele văilor, cum sînt cele din apropiere, de la Dărmăneşti şi
Lutărie, nu departe de fostele cetăţi, a căror ruine mai aminteau de gloria trecută.