Ciudăţeniile lumii cuantice

Teleportarea este un proces de deplasare a unui obiect dintr-un loc în altul,

mai mult sau mai puţin instantaneu, fără ca obiectul să parcurgă spaţiul dintre
cele două poziţii. Teoretic au fost inventate mai multe metode de teleportare
(teleportare cu găuri în spaţiu-timp, gaură de vierme), dar experimental au fost
confirmate numai teleportarea cuantică şi psihică.

Termenul "teleportare" a fost întrodus la începutul anilor 1900 de scriitorul

american Charles Fort pentru a descrie straniile dispariţii şi apariţiianomale,
care după gândul lui erau legate. El a unit termenul grec tele- (ce înseamnă
"departe") cu termenul latin portare (ce înseamnă "a căra", "a duce"). Pentru
prima dată termenul a fost folosit de Fort în paragraful doi a cărţii sale "Lo!".
1931 - "În această carte am notat, că sunt indicaţii de existenţă a unei forţe de
transportare pe care o numesc Teleportaţie." Aşa că, pe jumătate glumă, pe
jumătate serios, Fort a adăugat: "Pot fi acuzat de asamblarea unor minciuni şi
superstiţii. Într-o măsură şi da şi nu. Vă ofer descrierea." Fort sugerează idea că
teleportarea poate explica diferite fenomene paranormale. Este greu de spus, dacă
Fort consideră propria sa "teorie" serios, poate vedea doar o modalitate de a
explica straniile fenomene, pe care ştiinţa oficială nu le putea explica.
1.Teleportarea cuantică – misterul artificial

Există fără îndoială nenumărate ciudăţenii care au loc în lumea cuantică,

teleportarea cuantică este unul dintre ele. Teleportarea cuantică nu este nici
„cuantică” şi nici „teleportare”. De fapt, este un mister artificial.

Teleportarea cuantică nu este ceva similar cu teleportarea din Star Trek, unde
ceva dispare dintr-un loc şi apare în altul; ceea ce se presupune aici că este
„teleportat” nu este obiectul în sine, ci numai una dintre proprietăţile sale. De
exemplu, dacă eu am o bilă albastră în buzunar şi tu ai o bilă roşie în buzunar, iar
eu reuşesc cumva, fără ca măcar să mă apropii de tine, să fac ca bila din
buzunarul tău să-şi schimbe culoarea din roşie în albastră, atunci s-ar spune că a
avut loc o teleportare cuantică, am teleportat culoarea bilei mele pe bila ta.
 Mai mult sau mai puţin, cam asta este ceea ce se presupune că fizicienii ar
fi reuşit să facă, însă nu cu bile colorate, ci cu particule precum fotonii sau chiar
cu atomii. Prin urmare, ciudăţenia care există în povestea teleportării cuantice nu
este o ciudăţenie a lumii cuantice, ci este o ciudăţenie a fizicienilor care se ocupă
de mecanica cuantică! Acest lucru nu este nici măcar o noutate, această
ciudăţenie a specialiştilor în mecanica cuantică şi consecinţele pe care le are ea,
pentru felul în care îşi desfăşoară aceştia activitatea ştiinţifică a fost remarcată de
multă vreme de alţi fizicieni, ceva mai normali. După toate aparenţele, acest lucru
nu a avut până acum un impact semnificativ asupra specialiştilor în mecanica
cuantică. Aceasta ciudăţenie are chiar şi un nume: se numeşte Eroarea Proiectării
Mentale [Mind Projection Fallacy]. Când o asemenea filozofie este considerată
drept o mare formă de înţelepciune, nu este de mirare că tot mai mulţi fizicieni îşi
îndreaptă atenţia în alte domenii, precum termodinamica, fenomenele haotice,
fizica plasmei, biofizica şi altele. Cu toate că acest lucru este benefic pentru aceste
domenii, este totuşi într-un anumit sens rău pentru cunoaşterea noastră
fundamentală a naturii.

2. Dualitatea particulă-undă.

În 1924, fizicianul francez Louis de Broglie, viitor câştigător al Premiului

Nobel, formula un principiu conform căruia particulele elementare asemenea
electronilor posedă şi proprietăţi asemănătoare celor ale undelor
electromagnetice. Efectul fotoelectric descoperit de Einstein în 1905 arătase că
lumina, considerată a fi undă, are şi comportament de particule – fotonii. Aşadar,
ipoteza, extrem de îndrăzneaţă, era că particulele se comportă asemenea undelor
şi viceversa; cu alte cuvinte şi materia, considerată a fi compusă din particule, are
comportament de undă. O rază de lumină este, pe de o parte, o undă
electromagnetică vibrând prin spaţiu, dar şi un flux de particule (fotoni) ce se
deplasează într-o anume direcţie. Anumite experimente pun în evidenţă
caracteristicile de undă ale fotonilor, altele pe cele de corpuscul, dar niciodată
simultan pe ambele. Se putea considera că înainte de intervenţia
experimentatorului, raza de lumină este atât undă, cât şi particulă.

3. Principiul incertitudinii

Formulat în 1926 de către fizicianul german Werner Heisenberg, pe când

lucra la fundamentele matematice ale mecanicii cuantice la Institutul Niels Bohr
din Copenhaga, acest principiu ne spune – în esenţă – că în lumea cuantică o
particulă nu poate fi localizată cu precizie, ci doar pe baza unor calcule care ne
dau probabilitatea de a găsi particula într-un loc anume. Aşadar, nu poate fi
determinată cu precizie poziţia unei particule, ci putem doar prezice cea mai
probabilă poziţie a acesteia. De asemenea, nu putem determina  cu precizie atât
poziţia, cât şi viteza unei particule. Cu cât precizia de determinare a poziţiei
creşte, cu atât scade precizia privind viteza şi reciproc.

4. Principiul superpoziţiei stărilor sistemelor cuantice

Derivat din ecuaţiile celebrului fizician teoretician austriac Erwin

Schrodinger, acest principiu ne spune că o particulă elementară, electron sau
foton, poate fi într-o stare pe care oamenii de ştiinţă au botezat-o superpoziţie
(suprapunere) a două sau mai multe stări. Astfel, nu ne mai referim la poziţia unei
particule având în minte ideea de unicitate a poziţiei acesteia, de „aici sau
acolo”; în lumea cuantică avem de-a face cu „aici şi acolo”. Este ca şi cum un
foton, parte a unui fascicul luminos direcţionat spre un ecran prevăzut cu două
fante, poate trece prin ambele simultan. Mai mult, ecuaţiile care descriu mişcarea
electronului în jurul nucleului atomic ne spun că el poate fi în mai multe poziţii în
acelaşi moment.
5. Inseparabilitatea cuantică (quantum entanglement)

Reprezintă cel mai contraintuitiv şi surprinzător fenomen din galeria

bizareriilor cuantice.  În lumea ciudată a particulelor elementare se manifestă un
foarte straniu efect cuantic care a fost botezat quantum entanglement, concept
intraductibil şi probabil cel mai bine aproximat în română prin inseparabilitate
cuantică. Este vorba despre faptul că există perechi sau grupuri de 3 sau mai
multe particule elementare în mod misterios dependente unele de altele. Două
particule pot fi la mii de kilometri distanţă una faţă de cealaltă şi totuşi o acţiune
asupra uneia dintre ele produce instantaneu efecte asupra celeilalte (şi acesta este
aspectul cel mai greu de acceptat prin prisma experienţelor noastre cotidiene şi
chiar în lumina fizicii moderne – care stabileşte că limită a vitezei de deplasare a
informaţiei viteza luminii în vid). Einstein a numit la un moment dat acest
fenomen, în a cărui validitate nu a crezut, de altfel, niciodată – „spooky action at
a distance”.
6.Teoria M

Supergravitaţia a avut însă ocazia să-şi ia revanşa când fizicienii au

încercat să salveze teoria stringurilor: ei au adăugat a 11-a dimensiune la cele
zece, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Cele cinci versiuni ale teoriei, aflate
în competiţie unele cu celelalte, s-au dovedit a fi variante ale aceleiaşi teorii
fundamentale care începea din nou să aibă sens. Odată cu adăugarea celei de-a
11-a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel: stringurile, despre care se
presupunea că stau la baza materiei din univers, s-au extins şi s-au combinat.
Concluzia extraordinară a fost aceea că toată materia din univers era conectată la
o singură structură imensă, numită membrană. Această nouă teorie a primit
numele „Teoria M”, de la cuvântul „membrană”, şi a impulsionat din nou
căutarea explicaţiei pentru toate lucrurile din univers.