Ion

Primul capitol,se numeste “Inceputul”,in care se descrie mai iantai drumul ce duce din
Armadia spre Bistrita si trece prin satul Pripas.Se mai descriu casa invatatorului Zaharia
Herdelea,care este de fapt casa familiei Rebreanu din Prislop,casa lui Macedon
Cercetasu, casa primarului,si casa lui Ion al Glanetasului,eroul principal al romanului.
56651mmu11bxi5c
Actiunea incepe la hora de duminica,la care iau parte toti locuitorii satului.Aici,ion nu
joaca la hora cu Florica lui Maxim Oprea,desi jocul se facea in batatura casei acesteia,ci
cu Ana lui Vasile Baciu,promisa de tatal ei lui George Bulbuc.Acesta din urma,vrand sa-l
provoace,danseaza cu Florica.
La un momentdat toata lumea se opreste,barbatii isi scot palariile,cei care stateau pe
prispa se ridica,caci venisera preotul Belciug impreuna cu doamna Maria
Herdelea,nevasta invatatorului,cu domnisoara Laura si cu Titu.
In acest timp Ion isi daduse intalnire cu Ana,in gradina sub nuc.In timp ce stateau
imbratisati,au fost vazuti de catre Ilie,fratele de cruce al lui George,caruia ii si spune
imediat.Acesta impreuna cu tatal Anei,se duc la locul cu pricina,iscandu-se un scandal
groaznic,cu tot felul de reprosuri.Ion era cunoscut ca un baiat violent,dar acum s-a abtinut
sa nu se ia la bataie cu tatal Anei,sperand intr-o oarecare impacare cu aceasta.
Dupa ce acestia s-au despartit,Vasile Baciu si-a luat fata si au plecat acasa,iar Ion si cu
ceilalti s-au dus la carciuma satului,unde in general veneau satenii sa bea ca sa mai uite
de greutati.Aici,Ion il bate pe George,reusind sa-si stinga focul care-l avea in piept de la
cearta de mai devreme. mx651m6511bxxi
Acestea sunt momentele in care este foarte fericita,deoarece credea ca aceasta bataie a
fost din cauza ca Ion o iubea,nestiind adevarul,ca acesta ii dorea doar bogatia si
pamanturile la care a ravnit inca de cand era copil.
In al doilea capitol,numit “Zvarcolirea”,se incepe cu momentul in care Ion se scoala,si
era plin de sange,caci adormise imbracat cu hainele de sarbatoare cu care fusese imbracat
cu o seara inainte.Acesta s-a schimbat si a plecat sa munceasca la o fasie de
pamant,tocmai in inima hotarului.Aici eate vizitat de Florica,fata pe care el intr-adevar o
iubea,dar era foarte saraca.Acestia se imbratiseaza,si sunt vazuti de Ana,care suferea din
pricina tatalui sau care nu-I permitea sa se mai intalneasca cu Ion..
Apoi la slujba Ion este mustruluit de catre preotul satului de bataia acestuia cu
George,caci Toma Bulbuc s-a dus imediat sa I se planga preotului ca Ion I-a batut fiul.
Actiunea se muta apoi asupra lui Titu,un carturar din Transilvania,care invata
adevaratele probleme din viata satului,la inceput ca ajutor de notar,apoi intelegand ca
rolul sau trebuie sa fie mai important.
La sfarsitul capitolului,Ion isi formeaza hotararea de a lupta cu Vasile Baciu pentru
Ana,si obtiunea vaga de la hora devine o hotatare ferma.
Capitolul al treilea incepe cu impacarea dintre George si Ion,incat au dat si mana,dar
aceasta era doar de fata lumii,caci Ion nu avea sa renunte la Ana si la bogatia ei,astfel
incat acesta incepuse sa o viziteze pe Ana pe ascuns la ea acasa din ce in ce mai des.Apoi
actiunea se muta asupra Laurei,o fata de numai 19 ani care avea o adevarata viziune
asupra dragostei,astfel incat ea refuza la Pintea,si il iubeste din ce in ce mai mult pe Aurel
Ungureanu.Apoi Pintea trimite o scrisoare parintilor ei,in care ii cere mana,lucru foarte
asteptat de catre parintii si rudele Laurei,mai ales ca acestia nu prea il inghiteau pe
Aurel,despre care credeau ca vrea sa-si bata joc de fata lui.
In acest timp Ion vrea sa-si mareasca bucata de pamant,luand din bucata altuia crezand
ca nimeni nu o sa bage de seaama,dar Simion Lungu,al carui pamant era vrea sa-l vada pe
Ion la judecata pentru fapta comisa.
Familia Herdelea il astepta pe Pintea in timp ce Laura il astepta pe Aurel.Acesta a venit
si in timp ce dansau,Laura ii spune de propunerea pe care I-a facut-o Pintea,si acesta
spunandu-I ca este de acord cu totul,fapt ce a intristat-o pe Laura.
Intre timp Titu se plimba prin afara satului,cand se intalneste cu Roza Lang,de care era
profund indragostit.Aceasta lai intai il ispiteste,dar apoi in final il refuza.
In capitolul al patrulea,george vede ca Ion nu maise duce pe la Ana si ca nu mai pare tot
atat de interesat de ea ca inainte,astfel incat incearca sa-I castige inima,dar totul pare
imposibil,caci Ana era de neinduplecat.
Ion primeste citatia de la judecata si speriimdu-se putin se duce la invatator ca sa-l
sfatuiasca cu ce sa faca.Ajungand la judecatorie Ion se impaca cu Simion,dar pedeapsa e
pedeapsa astfel incat ion trebuie sa stea 2 saptamani la racoare.
Inspre seara vine si Pintea in sat,caci duminica avea sa fie serata dansanta la care toata
lumea era invitata.Aici s-a aflat ca Laura avea sa se marite cu Pintea.
Ion face o plangere la judecatorie caci,dupa cum era sfatuit si de ceilalti nu era drept ca
el sa stea la temnita.
Peste vreo 2 saptamani,a venit in sat profesorul de greaca,Maiereanu,in cinstea caruia
avea sa fie data o petrecere.Titu nu stia cum sa faca sa o invite la aceasta petrecere si pe
Roza Lang,dar aceasta fusese invitata impreuna cu sotul ei.Totusi Titu reuseste sa aiba o
aventura cu Roza,fiind foarte aproape sa fie prinsi de catre Lang.
Intre timp,Ana ii spune lui Ion ca I se pare ca este insarcinata,lucru care l-a bucurat tare
mult pe Ion,caci astfel se putea casatori cu ea si punand mana pe avere.aceasta discutie a
fost auzita de catre George,care ara ascuns.
Capitolul V,numit “Rusinea”,incepe cu fixarea logodnei dintre Laura si Pintea,adica a
doua duminica dupa Boboteaza.Timpul trecu foarte repede si logodna s-a facut fara mare
ceremonie si cu putini invitati.
Apoi incepe sa se raspandeasca veste prin sat ca Ana ar fi insarcinata.Timpul trecea si
ana nu mai putea sa-si ascunda sarcina.Tatal ei nu mai stia ce sa faca,o compatimea si ii
aducea doctorul de frica sa nu I se intample ceva,acesta crezand ca tatal copilului este
George.Chiar se duce la el acasa,sa-I spuna sa-i ia fata de sotie acum ca a facut-o de
ras,dar atuncie momentul in care afla ca George nici macar nu a atins-o pe fata lui.Venit
acasa,o ia la bataie pe Ana icercand si vecinii sa o scape din mainile lui.Sfatuit de tatal
ei,Ana se duce la Ion,cu gandul sa-I propuna acestuia sa se casatoreasca,dar raspunsul nu
a fost cel asteptat,caci Ion a spus ca vrea sa se intalneasca cu tatal ei sa discute si sa se
tocmeasca.Ion se gadea numai la avere,si cum o sa puna toate acestea pe numele lui;dar
totusi refuza sa se insoare cu Ana.
In capitolul VI,aflam ca Titu pleca din sat ca sa o uite pe Roza,dar tot timpul el este
cuprins de ramuscari.
Se face o plangere pentru Ion din partea preotului si al lui Herdelea,pe baza faptului ca
este un element periculos pentru sat.Totusi,dupa ce s-au sfatuit,si dupa ce Vasile a fost de
acord sa puna averea pe numele luiAnei si lui Ion sa-I dea 5 locuri si o pereche de boi,Ion
se gandi ca este o propunere destul de buna,si accepta sa-I ia fata de sotie.
 Titu incepea sa se simta din ce in ce mai bine acolo unde era,sa se inteleaga bine cu
lumea,si mai ales ca avea cariera care si-a dorit-o,prin care putea sa asculte durerile
poporului sa fie sprifinul lui,si sa fie in mijlocul neamului.Dar nu avea sa dureze mult
,caci lumea nu era multumita de capacitatile sale.
Herdelea este suparat pe Ion fiindca I-a inselat asteptarile,prin faptul ca l-a tradat
inspectorului scolar ungur,pentru toate falsele alegeri si falsa democratie.
Cu toate acestea Ion mai are curajul sa apara in fata lui Herdelea,si chiar in casa lui.
In acest timp,Titu se gandea la fel ca alta data din ce in ce mai mult la Roza,datorita
careia se si intoarce in Jidovita.O gaseste pe aceasta acasa,singura,plangand,pentru ca
subinspectorul Horvat l-a gasit pe Lang beat,si din aceasta cauza vrea sa-l destituie din
functie.
Laura se casatoreste cu George Pintea,intr-o duminica,apoi au plecat cu o trasura la
Bistrita,si de acolo urmau sa-si continue calatoria cu trenul.
O alta nunta este aceea dintre Ion si Ana,care a durat trei zile,dupa cum era
obiceiul.Deja pe Ion nu il mai interesa ana ca persoana,uitandu-se pe furis la Florica
In capitolul al VII lea este vorba despre conflictul dintre Herdelea sI Belciug,despre
faptul ca Ion afla ca de fapt nu poate intra in posesia pamanturilor,asa cum I se promisese
inainte de casatorie
Titu s-a dat seama ca Roza nu merita dragostea lui adevarata,mai ales ca in dupa ce a
plecat din sat si in timp ce el suferea Roza s-a consolat cu cine a putut.
Din cauza faptului ca Ion a fost inselat de catre tatal Anei,Acum acesta vrea sa se
razbune,astfel incat intr-o zi o asteapta pe Ana,si o ia la bataie,crezand ca ea s-a inteles cu
tatal ei ca sa-l insele.
Invatatorul Herdelea are o propunere pentru cei doi:vasile sa-I dea lui Ion jumatate din
avere,urmand ca cealalta jumatate sa-I fie data dupa moartea sa.dar nici unul nu a fost de
acord,luandu-se la bataie.Atunci Ana si-a dat seama pentru prima oara de necazul care s-a
abatut deasupra ei.Dupa ce s-a mai calmat,Ion ii spune sotiei sale ca daca nu are nici un
ban nu poate sa o tina si mar fi mai bine pentru ea sa se intoarca acasa.
In capitolul al VIIIlea,Ana se intoarce acasa,spunand ca Ion a gonit-o.In acest timp,Ion
a gasit un avocat si l-a tras in judecata pe Vasile pentru inselatoria sa.
Laura trimite o scrisoare acasa incare spune ca sunt fericiti,ca au calatorit mult si sa nu-
si faca probleme pentru ei.
Relatia dintre Ion si Ana mergea din ce in ce mai rau,deoarece Ion o batea din ce in ce
mai des,chiar daca ea era insarcinata.Dupa putin timp au luat-o durerile facerii,nascand
un baiat,ajutata de catre Zenobia.Ion era impresionat,tipetele copilului bucurandu-l si
suparandu-l in acelasi timp.
Acum Titu a calatorit pana in satul Lusca,purtand-o in inima pe Roza.Dupa putin timp
dupa ce s-a stabilit,cunoaste o invatatoare de 25 de ani,pe nume Virginia,de care se
indragosteste.
In ziua de Sf Petru au botezat copilul lui Ion pe nume Petre.Apoi duminica l-au gasit pe
Avrum spanzurat in casa.
Herdelea afla ca va fi suspendat din slujba,cel putin provizoriu.
In capitolul al IX lea il observam pe Herdelea care se arata foarte ingrijorat in legatura
cu slujba lui,pentru ca-I era frica sa nu ramana pe drumuri.primiste srisoare de la Laura in
care-I spunea ca este insarcinata,dar ca are o sarcina cam grea.
 Mosul Ion moare ,inainte spunandu-I Anei ca lui nu-I e frica de moarte,si ca este
multumit ca o sa moara,vorbe ce au afectat-o pe Ana facand-o sa se gandeasca mai adanc.
Vasile se duce cu Ion la notar hotarat sa-I lase si ce-a mai ramas din avere,apoi dandu-si
seama ce a facut a vrut sa-l loveasca pe Ion,dar acesta l-a trantit pe scari.
Titu,indragostit de Virginia,afla ca acesteia ii facea curte plutonierul,fiind foarte uparat
din aceasta privinta.De acum se isca niste certuri intre Titu si locotenent,dar rezultate cu o
strangere de mana,caci Titu nu voia sa petreaca cateva zile la arest.Din acest moment
hotaraste ca ar fi mai bine sa plece in Romania.Vazand ca nu are banii necesari de
drum,se gandeste sa se intoarca acasa.chiar in ziua plecarii,afla ca Virginia s-a logodit cu
locotenentul,neuitand sa o felicite cu aceasta ocazie.
Acum Ion este foart fericit ca a reusit sa puna mana pe atata pamant,pe care chiar il
saruta.
Din capitolul al X lea,aflam ca Laura a nascut o fetita,pe care au botezat-o Maria,si ca
Florica avea de gand sa se marite cu George Bulbuc,fapt care l-a facut pe Ion sa se
gandeasca serios la aceasta situatie.Nunta a vut loc,la George acasa.Ion s-a imprietenit
din ce in ce mai bine cu George cu scopul sa fie cat mai aproape de Florica.Din aceasta
cauza,Ana nu a mai putut suporta si s-a spanzurat in grajd.
In capitolul al XI lea,Ion se crede blestemat si vrea sa savarseasca pedeapsa din
inchisoare.Herdelea a fost achitat fapt care l-a bucurat atat de tare incat nici nu a putut
dormi.
Ion a ajuns la inchisoare,intre 4 ziduri,macinandu-l tot felul de ganduri negre.Herdelea
avea sa-si reanceapa serviciul la scoala din Pripas.
Dupa ce Ion si-a ispasit pedeapsa,s-a intors acasa,dar o veste proasta il astepta:copilul
era bolnav,deochiat cum zicea mama lui.Dupa putin timp copilul moare si,toata averea ar
trebui sa se intoarca la Vasile.Alaturi de gandul spre pamant lui Ion I se altura si gandul
catre Florica.
In capitolul al XII lea,Ion incepuse sa-I dea din nou tarcoale Floricai ,fiind convins ca
mai pot fi impreuna.Savista ii spune totul lui George,care,infuriat spune ca-l va omori.
In legatura cu mostenirea,Vasile a fost pe la multi avocati si toto I-au spus ca,copilul
mosteneste pe tata si tata pe copil,stia ca nu mai are ce sa faca,dar cel putin sa-l sperie.
In acest timp Titu se indrepta spre Romania.Ajuns la destinatie,el si reuseste sa-si faca
prieteni.
In acest timp Ion isi dadea intalniri cu Florica,fapt bine stiut de George,astfel incat o
data a venit mai repede acasa,tocmai cand Florica trebuia sa se intalneasca cu Ion in
curte.Vazandu-l pe Ion,l-a lovit,spargandu-I capulsi omorandu-l.George a fost luat de
catre jandarmi.
Averea lui Ion ramasese bisericii,astfel incat preotu se simti dator sa-l inmormanteze pe
acesta in pamantu bisericii.
In casa familiei Herdelea are sa mai aiba o nunta,aceea dintre Ghighi si Zagreanu.
Capitolul se termina cu aceeasi prezentare din primul capitol aceea a drumului
satului,dar in sens invers cu plecarea familiei invatatorului Herdelea si a lui Titu
Herdelea.

Padurea spanzuratilor
iviu Rebreanu a scris acest roman in amintirea fratelui sau, Emil, executat de austro-
unguri pe frontul romanesc in anul 1917.
Bologa e fiul unui semnatar al Memorandului, azvarlit in inchisoare pentru atitudinea lui
darza in problema nationala. Cu preocupari filozofice idealiste, predispus la crize mistice
de o educatie religioasa, in vesnic duel cu divinitatea pe care, intocmai ca misticii, cand o
detesta, cand o iubeste pasionat, Bologa duce o viata stearsa, la Padina, o comuna din
Ardeal. Pe front ajunge mai degraba dintr-o ambitie juvenila de a face pe viteazul in fata
Martei, logodnica sa, fiinta usuratica, vioaie, cocheta, fermecata de uniformele ulanilor.
Bologa e omul "datoriei". Unic fiu al unor burghezi avuti, el considera "datoria", adica
respectul ordinelor si legilor statului austro-ungar, o chezasie a propriei sale linisti
sufletesti, si "filozofia" sa religioasa se impa ca foarte bine cu aceste conceptii sociale. De
aceea, luptator pe diferite fronturi: in Galitia, Italia, etc., se comporta vitejeste, capata
decoratii, e citat pentru bravura si se simte mandru ca face parte din tribunalul militar
care-l osandeste la spanzuratoare pe cehul Swoboda, ofiter al armatei austro-ungare,
dezertor la inamic, descoperit in timpul fugii.
Bologa considera actul cehului o crima si supravegheaza personal executia, ba chiar
incearca trainicia streangului cu propria-i mana. O discutie la cantina, unde i-au parte
cehi, polonezi, ruteni, ii zdruncina insa siguranta morala. In timp ce Swoboda lupta pe
front, acasa tatal sau fusese spanzurat sub o invinuire oarecare. Capitanul Klapka, ceh si
el, ii povesteste lui bologa despre padurile cu spanzurati, care se astern de-a lungul
frontului. Eroul afla intre timp ca regimentul sau va trece in Ardeal. Stirea ii produce
oroare. Incearca sa obtina ramanerea pe loc, nu reuseste si se hotareste sa dezerteze. In
locul sigurantei de la inceput si-a facut loc o imensa spaima. Bologa incepe sa socoteasca
o crima monstruasa participarea sa la razboi. Imaginea cehului spanzurat il obsedeaza.
Exaltarea sa mistica se transforma intr-o criza nationalista. Rupe logodna cu Marta
Domsa, numai pentru ca fata vorbise ungureste cu un ofiter de honvezi, dar in acelasi
timp se logodeste cu Ilona Vidor, o tarancuta maghiara, fata gospodarului din satul unde
regimentul sau poposise. Bologa incercase intai sa dezerteze pe frontul rusesc, cand
aflase stirea ca regimentul sau va pleca in Ardeal. Fusese ranit si silit sa-si amane
hotararea. Ajuns pe front si fiind folosit la munca de cancelarie, situatia nu i se pare inca
disperata. Cand e numit insa in tribunalul militar instituit in vederea judecati tarnilor
romani localnici, invinuiti de fraternizare cu inamicul, Bologa porneste catre linile
romanesti ca un halucinat. E prins si condamnat la spanzuratoare.
Cum se vede, romanul, in acelasi spirit cu nuvelele, are meritul de a suscita un complex
de probleme interesante. Se creeaza prin acumularea unor amanunte variate, foarte
sugestive, impresia de cruzime si monstruzitate proprie razboiului imperialist si felului
cum se pricep sa-l duca statele burgheze. Cancelariile de pe front functioneaza ca niste
mecanisme perfecte, in sensul ca-si indeplinesc cu o oarba indiferenta rosturile criminale.
Soldatii, ofiterii sunt numere, nume. "Datoria" e ceva care prinde fiinta, fara sa stie prea
bine pe ce baza materiala sau morala e cladita. Batosul general Karg tipa, se face vanat
cand Bologa ii spune ca e roman si cere sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal. La fel
Bologa vorbeste la inceput cam tot asa cu Klapka. Infumuratul Varga, elegantul ofiter de
cavalerie, foloseste un ton similar in care se amesteca inocenta ca cinismul.
Romancierul lumineaza absurditatea luptei in care sunt azvarliti oamenii, nedreptatea
tipatoare pentru care sunt ucisi. Dar Rebreanu reuseste sa mearga mai departe. In roman
se arata ca "datoria" aceasta nu e decat apararea unui confort, a unui privilegiu de clasa.
Toti cei care vorbesc in carte de "datorie" sunt ofiteri, oameni mai mult sau mai putin
bine situati, indivizi pe care asuprirea nationala ii loveste, dar intr-o masura mult mai
mica, datorita avantajoasei pozitii sociale. Klapka isi apara caminul sau, nevasta, copiii
cu un egoism salbatic. El marturiseste ca ar merge pana la ultima treapta a umilintei ca
sa-si conserve viata si situatia. La fel procedeaza si ceilalti. Chiar Bologa, atat timp cat
persecutia nationala nu-l loveste direct, e gata sa masacreze cu seninatate rusi, polonezi
sau cehi. Individualismul burghez tasneste aica la suprafata: Bologa renunta chiar la
proiectul de dezertare atunci cand nu i se cere personal sa participe la batalie, desi munca
pe care o face constituie o contributie directa la lupta impotriva natiunii sale. Palagiesu,
renegatul de la Padina, l-ar trimite si pe taica-su la spanzuratoare ca sa nu calce cumva
legile autoritatilor imparatesti. Si preotul Constantin, colegul de liceu al lui Bologa, se
leapada inspaimantat de prietenul sau cand aude ca e vorba sa transmita un mesaj catre
doamna Bologa, dupa dezertare. Preotul isi ocroteste cu furie caminul propriu, tanara
nevasta, mica pace personala. Rebreanu izbuteste sa arate in Padurea spanzuratilor fata
adevaraya a burgheziei in lupta pentru eliberarea nationala. Prapastia intre realitate si
ceea ce au devenit in gura burgheziei, notiuile de patrie, onoare, datorie este ilustrata
dramatic si reuseste sa dezvaluie impasul moral al unor personaje interesante prinse in
momente semnificative. Fara sa prezinte efectiv inclestarea frontului, Rebreanu reliefeaza
un tablou foarte pregnant al razboiului, cu atmosfera apasatoare a complicitatii la imensa
crima colectiva, cu obsesiva prezenta a mizeriei, suferintei si mortii.
Un peisaj dezolant de toamna mohorata, cer rece, sever, peste o campie neagra cu zarea
pacloasa, punctata ici-acolo de arbori desfrunziti si de silueta sinistra a sarmelor
ghimpate, deschide romanul, picurand in suflet spaima si deznadejde. Un intuneric greu,
material, se lasa peste scena executiei.
Bine prinsa e abrutizarea pe care o creeaza obisnuinta cu ideea mortii. Oamenii capata
gesturi masinale, limitate doar la necesitatile unei existente vegetative. Linistea e insa
numai aparenta pentru ca in fundul sufletului staruie o agitatie chinuitoare.
Sub streang, Bologa inregistreaza, cu un sentiment de instrainare pe care-l da prabusirea
completa a oricarei sperante, semnele apropiatului sau sfarsit.
Padurea spanzuratilor e scrisa fara urma de sovinism, cu multa intelegre a dureroasei
dileme in care sunt azvarliti eroii.
Totusi Rebreanu reduce analiza la problematica lui Bologa si a celor de o seama cu el, a
oamenilor carora pozitia avantajoasa sociala le dicta sentimentul datoriei, al respectului
fata de statul burghez. In discutie nu patrund si gandurile marii majoritati a soldatilor,
muncitori si tarani, pe umerii carora apasa mai ales greul razboiului imperialist. Acestia
puneau cu totul altfel problema. Nici o "datorie" nu-i lega de statul care-i oprima pe toate
caile. Asuprirea sociala se impletea pentru ei cu cea nationala si oamenii nu vedeau nici
un motiv pentru care si-ar ucise fratii, dar nici pentru care ar ucide alti muncitori si tarani
cehi, ruteni sau polonezi. Or, in constiinta acestor milioane de exploatati se afla
dezlegarea dramei razboiului, dezlegarea problemelor care-l chinuiau pe Bologa, pe
Klapka sau pe Cervenco, intrucat dupa doborarea ezploatatorilor nu mai exista nici un
motiv de invrajbire a natiunilor, una impotriva celeilalte.
Prin calitatile ei, Padurea spanzuratilor a fost socotita, nu fara dreptate, una din marturiile
cele mai zguduitoare aduse din experienta primului razboi mondial. Alaturi de Strada
Lapusneanu a lui M. Sadoveanu, de Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a
lui Camil Petrescu, de Intunecare, romanul lui Cezar Petrescu si Balaurul, cartea
Hortensiei Papadat-Bengescu, romanul lui Rebreanu inregistra sentimentul de oroare
intiparit in constiinta unei generatii de scriitori care traisera grozavia razboiului
imperialist.
Rascoala

Primul volum al romanului,”Se misca tara!”incepe cu sosirea lui Titu Herdelea

{personajul din romanul “Ion”} in casa boierului bucurestean Grigore Iuga, a carui sotie
Nadina,era ruda indepartata cu sotul Laurei Herdelea.
Invitat de Grigore Iuga la conacul parintesc de la mosia Amara, Titu ia cunostinta cu
“problema taraneasca” si devine martorul unor fenomene catastrofale.
Fapte marunte fac sa creasca spiritul de revolta printre tarani.Arendasul Cozma Buruiana
inventeaza un furtsi, la ordinele boierului Miron Iuga, jandarmii ii bat pe tarani cu
brutalitate.Nadina vrea sa-si vanda mosia, tarnii vor s-o cumpere si s-o parcelez, dar
Miron Iuga le face concurenta vrand s-o cumpere el pentru a reface domeniul initial al
familiei:in preajma sarbatorilor de iarna, oamenii n-au lemne sa-si incalzeasca locuinta si
nici malai pentru mamaliga.
O serie de intamplari, aparent marunte,sporesc indignarea taranilor: automobilul Nadiei
calca cocosul babei Ioana; soferul il trage de urechi pe copilul lui Pevel Tunsu care nu
voia sa se dea la o parte din calea automobilului: lui Igant Cercel I se ia purcelul din
ograda fiindca n-a platit birul: Aristide, fiul arendasului Platamonu, o siluieste pe fata lui
Chirila Paun.
Nemultumire celor multi o exprima mai intai invatatorul Dragos, arestat din porunca lui
Miron Iuga.In sat se zvoneste ca niste calareti pe cai albi aduc porunca lui voda de a se
imparti pamanturile celor ce muncesc.
Scanteia rascoalei se aprinde brusc.Taranii inarmati rudimentar cu coase,topoare aprind
conacele,sparg hambarele si ii pedepsesc pe cei care i-au oprimat.
Primul ucis este Miron Iuga, boierul autoritar si inflexibil,linsat de multimea
dezlantuita:Nadina, nora lui este violata si sugrumata.Aristide Platamonu este pedepsit
chiar de catre tatal fetei care fusese necinstita.plutonierul Boiangiu este batut de Serafim
Mogos,Trifon Guju si altii: colonelul Stefanescu este numai izgonit din sat, dar I se da
voie sa plece cu trasura pentru ca era batran si avea trei fete de maritat.
Scriitorul descrie magistral psihologia multimii, caracterul spontan al revoltei,
faramitarea actiuniii in actiuni concrete, individuale. Taranii incendiaza conacele, taie
firele de telegraf, isi disputa intre ei jafurile.
Ultimile doua capitole ale romanului descriu represiunea rascoalei. In fruntea unui
batalion de razboi se afla maiorul Tanasescu si prefectul Baloleanu.Ei vun sa
restabileasca stapanirea boierilor pe mosiile
Amara,Ruginoasa,Barlogu,Babaroaga,Gliganu, toate din judetul Arges.
Taranii sunt condusi de Petre Petre, venit din armata.Obsedat de ideea ca ar putea fi
omorat, Tanasescu le comanda soldatilor foc in plin.Represiunea continua individual cu
judecarea fiecarui rasculat si pedepsirea lor imediata: Trifon Guju si Toader Strambu sunt
executati pentru Miron Iuga si pentru Nadina; Luca Talaba, Lupu Chiritoiu si Ignat
Cercel sunt batuti; Niculina, fiica preotului Nicodim, este lovita cu cravasa chiar de catre
maiorul Tanasescu, pentru ca indraznise sa ridica cadavrul tatalui ei ucis de catre un
glonte ratacit.
 Prezent la aceste atrocitati,Titu Herdelea , ziaristul venit de la Bucuresti,isi exprima
revolta, dar nu poate impiedica nedreptatile.
Maitreyi

Allan o cunoaste pe Maitreyi de cand lucra in Wellesley Street si prima data fata i se
pare neatragatoare. El ii vorbeste prietenului sau Harold despre aceasta indianca. Ea
era fiica lui Narendra Sen, inginer din Calcutta. Allan il cunoaste pe reporterul Lucien
cu care isi petrece in mod agreabil timpul vorbind despre India. Cei doi il viziteaza pe
Narendra Sen si sunt fascinati de casa si de familia acestuia.
Narendra ii ofera o noua slujba lui Allan, spunandu-i ca-i este foarte drag lui si nevestei
sale si se arata preocupat de viata si prietenii sai.
In august Allan se imbolnaveste grav de malaria si este vizitat la spital de amicele sale,
de Harold, de Sen si de Maitreyi. Inginerul il invita sa locuiasca in casa lui.
Allan se muta in casa lui Sen iar familia acestuia se poarta foarte grijuliu cu el. Acesta
are ocazia sa o cunoasca mai bine pe Maitreyi si pe sora ei, Chabu si afla mai mult
despre obiceiurile indiene.. Maitreyi ii da lui Allan lectii de bengaleza iar acesta o invata
franceza.
Allan intra prima data in odaia lui Maitreyi si poarta cu fata o discutie. Dupa ce acesta
dezvaluie familiei intentiile sale de a nu se casatori atmosfera se raceste in jurul sau dar
dupa putin timp Allan se simte din nou inconjurat de aceeasi afectiune.
Allan se indragosteste de Maitreyi si crede ca si ea il iubeste.
Allan se intalneste cu Harold care il intreaba daca este adevarat zvonul conform caruia
el s-ar insura cu Maitreyi. Allan e gelos pe oricine o face pe Maitreyi sa zambeasca si
afla in acelasi timp alte obiceiuri indiene privind prietenia. La masa Allan vorbeste cu
un prieten despre diferite religii iar Maitreyi incepe sa planga. Mai tarziu, cei doi se
imbratiseaza si isi demonstreaza dragostea unul fata de celalalt. Maitreyi este insa o fire
foarte timida si se teme de consecintele unei asemenea iubiri.
Maitreyi ii spune lui Allan ca ar fi mai bine ca el sa plece din casa familiei sale si ca ea
il iubeste pe Robi Thakkur. Mai tarziu ea recunoaste ca il iubeste pe Allan si ii daruieste
o coroana de iasomie, simbol al logodnei.
Maitreyi ii povesteste lui Allan despre celelalte iubiri ale sale, un arbore si un tanar
indian deosebit de frumos. Allan vrea sa se converteasca la hinduism pentru a se putea
casatori cu Maitreyi fiind sprijinit de aceasta si de doamna Sen. Inginerul ii spune insa ca
religia sa este mai buna decat cea a indienilor si ar trebui sa o pastreze. Datorita lui
Maitreyi, Allan iubeste India.
Maitreyi ii spune lui Allan ca au fost descoperiti de Khokha apoi ii arata piatra pentru
inelul lui de nunta. Maitreyi se logodeste cu Allan si petrec prima noapte de dragoste
impreuna in camera lui. Urmeaza multe alte astfel de nopti iar Allan isi da seama ca
Khokha stia despre aceste intalniri si pentru a nu spune nimic ii cumpara diverse lucruri
care ii trebuiau si cei doi devin prieteni ( mai tarziu insa afla ca slujitorul ii ura pe toti cei
din casa lui Sen). Chabu se imbolnaveste foarte grav iar Allan isi amana convertirea din
cauza bolii inginerului. Allan devine foarte gelos din cauza servitorilor si se cearta cu
Maitreyi.
De ziua Maitreyei, domnul Sen invita multi artisti indieni si are loc o petrecere fastuoasa
la care Allan joaca rolul gazdei. In timpul petrecerii Chabu sare din balcon si se raneste
ingrijorandu-i pe toti. Allan si Maitreyi o duc la plimbare pe Chabu la Lacuri si ea ii
indeamna sa se sarute si afla despre dragostea lor. Seara, cand Allan vrea sa mearga cu
Maitreyi la Lacuri, un servitor ii spune ca masina este in garaj iar fata nu are voie sa iasa
din casa. La masa, doamna Sen il priveste ostil dar Allan se comporta foarte natural.
Cand doamna Sen este chemata, Maitreyi ii zice logodnicului sau ca sora sa i-a spus totul
mamei si il cheama a doua zi in biblioteca. Noaptea, fata este incuiata in camera ei si
doamna Sen spune totul domnului Sen. Cei doi logodnici se gandesc din ce in ce mai
serios la fuga pentru ca domnul Sen sa nu o marite pe Maitreyi cu altcineva. Dimineata
Maitreyi nu vine in biblioteca iar Allan se intoarce in camera lui unde este vizitat de
inginer care ii spune ca va face o operatie la ochi si va sta 2-3 luni in spital, isi va trimite
familia la Midnapur iar lui i-ar prinde bine sa se recreeze undeva in munti, plecand chiar
in acea zi. El este invitat la masa dar o refuza si dupa plecarea inginerului incepe sa
planga. Dupa putin timp Lilu ii aduce un bilet de la Maitreyi care ii scrie ca nu poate sa il
vada deoarece nu are voie si il indeamna sa plece. Doamna Sen ii aduce apoi ceaiul iar
Allan o roaga sa il mai lase sa mai stea in casa dar vazand ca nu o indupleca bea ceaiul
si isi exprima dorinta de a-i mai vedea pe copii insa ii este ingaduit sa o vada doar pe
Chabu. Domnul Sen ii da o scrisoare pe care Allan urma sa o citeasca dupa plecarea sa.
Acesta ii critica in scrisoare ingratitudinea si ii interzicea sa ia legatura cu vreun membru
al familiei sale.
Allan ajunge la casa lui Harold si aici il revede pe prietenul sau iar Khokha ii aduce
lucrurile si ii spune lui Allan ca a fost prea imprudent. Acesta ii da si doua amintiri de la
cele doua fete care ii scriu cateva randuri. Chabu isi cere iertare printr-un bilet apoi
Allan afla ca Maitreyi a fost batuta de domnul Sen si incuiata in camera ei aproape goala
pentru a nu putea pleca. El afla ca familia vrea sa o casatoreasca dupa intoarcerea din
Midnapur. Seara el e vizitat de fete si se cearta cu Geurtie. Maitreyi ii da lui Allan un
telefon si este descoperita. Domnul Sen ii scrie apoi acestuia o scrisoare prin care il
ameninta cu expatrierea si ii spune ca va fi concediat. Allan lipseste 4 zile in care se
plimba iar cand se intoarce ii gaseste pe toti ingrijorati din cauza lui. Khokha ii spune ca
familia a vrut sa o marite pe Maitreyi dar ea i-a amenintat ca va face casa de rusine
dezvaluind totul despre relatia ei cu Allan, domnul Sen a batut-o si a fost dus la spital
pentru o operatie pentru ca acum nu mai vede nimic, doamna Sen i-a poruncit soferului si
lui Khokha sa o bata pe Maitreyi dar Khokha a fugit iar Chabu a incercat sa se sinucida
cu creolina. Maitreyi ii trimite un plic cu o ramura de oleandru, o ultima amintire. Allan
primeste un telefon de adio de la Maitreyi. Dupa 7 zile de la plecarea lui din
Bhowanipore, Chabu moare.
Maitreyi ii trimite scrisori lui Allan prin Khokha. Acesta afla ca operatia lui Sen nu
reusise prea bine si concediul acestuia se prelungeste cu 6 luni, doamna Sen a albit,
Maitreyi a slabit mult, nu vrea sa se casatoreasca si crede ca Allan se afla in Calcutta dar
nu vrea sa o vada. Mantu a fost concediat deoarece fusese obraznic cu doamna Sen si
acum traieste foarte rau despartit de Lilu. Allan cunoaste o femeie care se cazeaza la
acelasi bungalow la care era cazat si el. Aceasta ii dezvaluie multe intamplari din viata sa
iar Allan ii povesteste totul despre Maitreyi si cei doi petrec o noapte impreuna.
Sarac, Allan este uitat de prieteni si de cei pe care i-a ajutat. Harold refuza sa locuiasca
impreuna cu Allan pe motiv ca acesta ar fi idolatru. Allan isi cauta zadarnic un loc de
munca si refuza sa o intalneasca pe Maitreyi care ii da multe telefoane. Allan se
indragosteste de Geurtie care il iubeste de maidemult, dar nu poate se o uite pe Maitreyi.
Allan se cearta cu Harold si se muta la Geurtie. El nu il mai primeste pe Khokha, acesta ii
trimite scrisori prin care ii spune ca Maitreyi ar face orice nebunie pentru a fi alungata
din casa si a se intoarce la el. Nepotul doamnei Sen il viziteaza intr-o zi pe Allan si ii
spune ca Maitreyi s-a dat unui vanzator de fructe dar tatal sau nu vrea sa o alunge din
casa si doreste sa o faca filozoafa; acesta ii mai spune ca au aflat toti despre dragostea
lor.
Ciuleandra

Făcând parte din categoria romanului modern, “Ciuleandra” nu respectă încadrarea în

momentele subiectului, de aceea ea se deschide cu intriga, scena violentă a unei crime
conjugale. În această primă scenă autorul ni-l prezintă pe Puiu Faranga în ipostaza de
criminal, ucigându-şi soţia: ”O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii.
Degetele şi le înfipse în gâtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se
temea.” Acesta făcea parte dintr-o familie înstărită şi renumită.
O dată înfăptuită crima, acesta fuge sub aripa protectare a tatălui său. El manifestă asupra
fiului său o autoritate severă şi refuză să conceapă că unicul fiu este un criminal: ”A, dar
tu cât mi-ai insultat inima cu fapta ta mârşavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut
şi tot ce nădăjduiam în viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaş ordinar”. Tatăl său
îşi pusese toată încrederea în Puiu şi îl iubea nu numai că era sânge din sângele lui ci şi
pentru că trebuia să ducă mai departe faima acestei familii. Prin el se asigura
continuitatea neamului: ”El era singurul vlăstar al familiei Faranga, şi printr-însul familia
aceasta (…) trebuia să perpetueze”.
Neavând de mic o mamă, Policarp dar şi mătuşa sa, Matilda, au încercat să o înlocuiască.
Lui Puiu îi lipseşte, însă, sensibilitatea, dragostea maternă pe care nici unul dintre aceştia
doi nu a putut să i-o însufle. După săvârşirea crimei, tatăl său, pentru a evita arestarea
băiatului dar şi pentru a scăpa de ruşine, îi propune iar mai apoi îl obligă să se interneze
într-un sanatoriu, prefăcându-se nebun. Ajuns la sanatoriu, cei care îl însoţesc îi ordonă
medicului ca Puiu să nu fie tratat ca un pacient oarecare. Se observă aici superioritatea
familiei în raport cu cei din jur: ”să aveţi grijă ca de ochii din cap de clientul
dumneavoastră”.
Intrarea în acest spaţiu izolat se presupune că are rolul de a reda liniştea sufletească a
personajului, însă se dovedeşte a fi un loc mai îngrozitor decât închisoarea, deoarece aici
sunt analizate toate întâmplările importante din viaţa sa regâsindu-se pe sine. Analiza
psihologică a personajului se realizează prin intermediul introspecţiei adică scurtarea
stărilor sufleteşti până la nuanţe infinitezimale: ”Are nevoie tocmai de uşurare, iar
minciuna iar complică în zadar situaţia şi l-ar face să se dispreţuiasacă singur. De aceea şi
cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate momentan minciuna. Lasă că
însuşi întrebarea doctorului a fost aşa de nelalocul ei! Dar, în sfârşit, acum toate acestea
n-au nici o importanţă”, prin monologul interior: ”Bătrânul a fost rău înăsprit când m-a
adus aici-socoti Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă s-ar putea să îmi
fie funestră. Nu era momentul să mă abandoneze în mâinile unui om cu totul străin sau
chiar ostil”, sau prin intermediul stilului indirect liber: ”Trecând în revistă gesturile şi
cuvintele medicului descoperi curând în toate urmele unei vrăjmăşii ascunse. Găsi şi
motivul: din felul cum spusese că a cunoscut-o pe Medelaine înţelegea acum, o iubire
tainică. Fireşte, o iubire din depărtare, căci Medelaine, cât a fost de delicată, nu s-ar fi
coborât niciodată la acest doctor care nu e nici frumos, nici inteligent, nici măcar
simpatico. El însă n-ar fi de mirare s-o fi adorat. Şi iubirele astea sunt cele mai
primejdioase. Amanţii necunoscuţi sau ascunşi sunt capabili de toate josniciile şi
răzbunările”.
La prima întâlnire cu doctorul, Puiu observa atitudinea indiferentă a acestuia faţă de el.
Meditând asupra acestei întâlniri găseşte imediat un răspuns: ”din felul cum spusese că a
cunoscut-o pe Medelaine înţelegea acum, o iubire tainică ”Trecerea zilelor îl determină
pe Puiu să găsească o explicaţie la crima sa. Privind în profunzime, el îşi dă seama o
asemenea faptă nu poate fi săvârşită decât din cauza instinctului criminal înnăscut: ”Dacă
nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul înseamnă că am avut în mine instinctul criminal
înnăscut. ”El îşi aminteşte că de mic era o fire crudă şi nemiloasă, asistând la tăierea
păsărilor: ”Plăcerea grozavă de a privi, de când era un prichindel, la ţară, cum se năpustea
să pună mână pe corpul fără cap ce se zvârcolea şi sărea de ici-colo împroşcând cu sânge
în toate părţile”, participând la dueluri: ”nu vreau să am copil asasin nici măcar în duel”,
sau comportându-se sălbatic cu fiinţa iubită: ”Apoi pornirea lui stranie şi irezistibilă, când
posedă o femeie, de-a o ucide într-o îmbrăţişare supremă sau cu o sărutare ca să-I
oprească definitiv respiraţia. Multe femei i-au şi spus, mai în glumă, mai în serios, că se
poartă în iubire ca un criminal sadic”.
În acel spaţiu izolat, gardianul este cel care ţine locul mamei sale, dar se dovedeşte a fi şi
un model demn de urmat deoarece şi el se aflase într-o situaţie asemănătoare, de a-şi
ucide soţia, însă a putut să se stăpânească: ”Un simpu ţăran, a fost în stare să renunţe la
tot, să înfrunte necunoscutul unei vieţi noi, numai ca să evite tentaţia de-a suprima viaţa
unei femei ticăloase”.
Discuţiile pe care le are în continuare cu doctorul sunt mult mai lejere, Puiu
rememorându-şi astfel toată perioada când o cunoscuse pe Mădălina. El o considera mai
întâi ca pe o soră, apoi după ce se căsătoreşte şi îi devine soţie. Intervine aici o confuzie a
personajului care nu ştie cum să o perceapă pe fată. Tocmai această confuzie, dar şi
tăcerea fetei îl enervează şi duce la producerea crimei. Însă, fapta săvârşită poate fi pusă
şi pe seama tatălui său care datorită autorităţii exercitate, băiatul doreşte să se răzbune,
dar fiindcă tatăl său e prea puternic, toate nemulţumirile acumulate se răsfrâng asupra
Mădălinei.
Degradarea personajului atinge punctul culminant în momentul în care rolul dintre
pacient şi doctor se inversează. Acesta din urmă îi mărturiseşte dragostea pentru
Medelaine: ”Am iubit-o mult, da… Era numai o copilă dar am iubit-o şi ca pe o soră, şi
ca pe o soţie… Pe-atunci eram încă sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea
fericirii o socoteam să ajung medic de plaşă în judeţul meu, să iau de nevastă pe
Mădălina, s-o fac cucoană să ne iubim, să avem copii şi să trăim 70 de ani. Am stat de
vorbă cu ea şi m-a înţeles deşi părea altfel copilăroasă. M-am învoit şi cu mă-sa, cu
femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să îi dau o mână de ajutor ca să te
şantajeze pe d-ta cu moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori şi pe ea,
ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani ca să
ies om cu pâinea în mână. Şi deodată ai picat d-ta la Ciuleandra aceea. Am avut imediat
presimţirea că are să mi se întâmple un rău mare din clipa din care v-am zărit apărând în
cerdacul cârciumii. Apoi când ai intrat în horă şi te-ai prins de Mădălina, am înţeles că
de-aci îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Mi-au luat-o oamenii cu
sila. A-ţi plecat, am răsuflat. Credeam că m-a scăpat. Totuşi a doua zi am vorbit cu
Mădălina, am prins-o de mână, mâna ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: ”Să nu
te duci, Mădălino! Să nu mă laşi singur! ”Şi ea mi-a răspuns din inimă: ”Nu mă duc!” Pe
urmă a-ţi venit, eu nu eram acasă, şi a-ţi luat-o. N-am plâns niciodată, n-am plâns nici
atunci. Cârciumarului însă i-am căutat pricină şi le-am umplut de sânge. Auzisem că el
fusese mijlocitorul şi că primise un bacşiş gras de la boieri. Şi aşa s-au risipit visurile
mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de medic
rural şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o şterge din inimă. Am
aflat norocul ei. Şi niciodată nu am căutat să mă apropiu de ea. Trăiam, nu ştiu de ce, cu
iluzia că, în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubeşte şi-mi era frică, mărturisesc,
să nu mi se spulbere şi iluzia asta(…). Într-o dimineaţă însă, acum o lună şi două zile,
când am sosit la serviciu, doctorandul mă vesteşte că în noaptea trecută, după insistenţa
prefectului poliţiei, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga care, într-o criză
nervoasă, şi-a sugrumat nevasta. Nu ştiu ce mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea
ca o râmă strivită. Se sfârşise definitiv orice speranţă chiar într-o minune!" De asemenea,
prezintă şi răul făcut acesteia: ”Ai dreptate… Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis
sufletul când ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul ! Aşa e!”
La tiganci
Secvenţa I (expoziţiunea) prezită eroul în tramvai, este vorba de Gavirescu care se
întorcea acasă de la lecţiile de pian date domnişoarei Otilia. În tramvai se discută despre
bordeiul ţigăncilor, de existenţa căruia se prefac că se scandalizează bărbaţii. Pentru
profesor acesta este un palat cu grădini şi nuci pe care el îl vede de trei ori pe săptămînă.
Îşi aduce aminte că a uitat servieta la meditaţie şi coboară repede ca să ia tramvaiul în
sens invers. În această primă secvenţă autorul introduce cîteva leitmotive: căldura mare,
biletul, confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spaţiul misterios), Elsa. Aşteptînd
tramvaiul este atras hipnotic de mirosul amărui al frunzelor de nuc şi de nefireasca
răcoare încî fără să-şi dea seama s-a aflat în faţa porţii. Secvenţele II, III şi IV ale
naraţiunii dezvoltă intriga marcată de pătrunderea lui Gavrilescu la ţigănci. Desfăşurarea
acţiunii se face prin nararea întîmplărilor eroului în acest spaţiu, visul lui.
Intrînd la ţigănci este întîmpinat de baba care-i cere „trei sute” ca să îl lase la
bordei, să-şi aleagă o fată. Se întîlneşte cu trei fete, trebuind să identifice pe cea de a treia
dar nu reuşeşte. Pică într-un vis şi apoi se trezeşte cu gîndul că trebuie să-şi recupereze
servieta şi se duce la tramvai.
Acest nucleu conţine mai multe mituri mereu aprofundate în lucrările lui Eliade.
Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viaţă spre
moarte. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile morţii. Trecerea prin bordei este o trecere
„dincolo”. Cele trei fete amintesc de ursitori, ele îl supun pa Gavrilescu unor încercări pe
care el nu le poate trece, dansează în jurul lui, îi cer să o ghicească pe ţigancă dar el le
scapă mereu.
Personajul alunecă mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard
şi Elsa. El nu reuşeşte să ghicească ţiganca nici după ultima încercare. Trebuie să
interpretăm acest lucru în sensul că profanul ratează intrarea lui în domeniul sacrului.
Apare o nouă tentativă de intrare în real prin muzică.
Secvenţa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul visează că încearcă să ghicească
fetele, se pierde în camere ciudate cu tavane scunde şi neregulate, cu pereţii uşor
ondulaţi, cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care rătăceşte mereu în sens
invers, cu obiecte ce-l terorizează.
 Visul se termină cu o scenă a luptei lui cu o draperie simbolică. Visul are mai
multe semnificaţii.
La început el apare ca o aspiraţie a eroului sprea o altă realitate alături de
Hildegard. Apoi în secvenţa IV visul devine simbolul coşmarului traversării materiei de
către spirit a vieţii spre moarte însoţită de spaime şi sufocări. Draperia îi apărea ca un
giurgiu şi-l îngrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept
probă ghicitul, simbol al riturilor de iniţiere în taina morţii, o vamă luată sufletului ca o
ultimă şansă de despărţire a condiţiei umane.
Cifra trei şi multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care punctează momente
semnificative.
Secvenţa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentîndu-nil pe
Gavrilescu în încerecarea de a-şi recupera servieta cu partituri. În strada preoteselor nr.
18 nu mai cunoaşte pe nimeni, în locul doamnei Voitinovici găseşte pe doamna
Georgescu, iar despre Otilia alfă că plecase acum 8 ani după ce se căsătorise cu
inventatorul Frîncu. Se întoarce spre casă şi în tramvai revin aceleaşi obsesii (portofelul,
căldura, etc.).
Secvenţa VI (punctul culminant) se petrece acasă unde surprizele continuă. Elsa,
soţia lui, plecase în Germania la familia ei în urmă cu 12 ani, cam de cînd aflase că el a
murit. Murise şi madam Trandafir şi foarte dezamăgit se hotăreşte să se întoarcă la
ţigănci.
Secvenţa VII descrie drumul de acasă la ţigănci. Călătoria lui se realizează într-o
atmosferă fantastică, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu îl simte un
visător, o fire de artist. Acesta ca un mesager al morţii îl ajută pe profesor să ajungă
„dincolo” trecînd prin locuri impuse de tradiţie cum este biserica.
Secvenţa VIII începînd cu intrarea definitivă a eroului la ţigănci unde nimic nu se
schimbase. Baba îl aşteapă, îl recunoaşte, îi ia vama, îi arată din prag casa cea mare
rostind nişte cuvinte oraculare: „vezi să nu te rătăceşti”, „să te ţii drept pe coridor şi să
numeri şapte uşi şi cînd ajungi la a şaptea să baţi de trei ori şi să spui: eu sunt, m-a trimis
baba”. Sleit de puteri trece prin coridor şi se încurcă iar, o găseşte pe Hildegard care îl
aşteptese ca să-l conducă pe ultimul drum şi îi spune „vino cu mine”. Pornesc spre pădure
alunecînd dinspre veghe spre vis, spre moarte du-şi de birjarul enigmatic şi de porunca lui
Hildegard: „Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung şi mînă încet. Nu ne grăbim.”.
Deznodămîntul nuvelei nu aduce ieşirea din ambiguitate. Eroul se explică echivoc
„se întîmplă ceva cu mine şi nu ştiu ce, dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede
că visez.”. Fata îl consolează la fel de echivoc „toţi visăm, aşa începe, ca într-un vis.”.
Nuvela într-o altă interpretare poate sugera aventura artistului case aspiră să-şi
depăşească condiţia sa profesională şi socială a omului care poate atinge absolutul,
eternul. Şi atunci bordeiul poate fi privit ca Olimpul, o cetate a cunoaşterii.
Condiţia materială precară îl împiedică să-şi depăşească condiţia, în lupta sa ar
trebui să fie tînăr dar el este bătrîn, ar trebui să fie curajos dar lui îi e frică mereu, i-ar
trebui o dragoste protectoare dar toţi care l-au iubit au dispărut. Din această perspectivă
nuvela prezintă drama artistului ratat.
Moara cu noroc
Ghita (cizmar intr-un umil sat transilvanean), se hotaraste sa renunte la „linistea colibei",
pe motivul saraciei oamenilor, care umblau toata saptamana in opinci sau desculti, iar in
duminicile ploioase isi duceau cizmele in mana, pana la biserica. Afland despre arendarea
carciumei de la Moara cu Noroc, se hotaraste sa se mute acolo.
Batrana (soacra lui Ghita) este insa reticenta, de teama ca, ispitind norocul, l-ar putea
supara: „... si ma tem ca nu cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd pe
acela de care am avut parte pana in ziua de astazi..."
Totusi, de dragul copiilor sai, Batrana accepta sa-i urmeze cu inima deschisa, spre a
imbuna sansa: „cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca
norocul copilului iesit in lume."
„Norocul" devine astfel laitmotivul nuvelei si schimbatoarele lui fete vor insoti destinul
personajelor, pana la modificarea totala din final.
Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzand expoziti-unea si intriga (hotararea lui
Ghita de a parasi spatiul protector al „colibei" sale si de a se muta la han).
Noul spatiu existential al familiei este o fosta moara, asezata la rascrucea drumurilor care
duceau spre Ineu, intr-o pustietate. Aici va veni Ghita, impreuna cu Ana, Batrana si cei
doi copii si va incepe sa munceasca, facand ca locul sa para „binecuvantat".
Intreaga saptamana, hanul era plin de drumeti, iar sambata, carciumarul isi numara banii
si era multumit de norocul care i se daduse.
Lucrurile merg bine, iar hanul isi pastreaza ipostaza benefica, pana la sosirea lui Lica
Samadaul, personaj demonic, hot si ucigas, care-i impune carciumarului sa-i devina com-
plice: ,JZu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si
cine ce face, si voiesc ca nimeni in afara de mine sa nu stie."
Ana banuieste ca Lica este „om rau si primejdios" si-si atentioneaza sotul, dar Ghita stie
ca nimeni nu poate ramane la han fara voia lui Lica; el accepta pactul cu diavolul pentru
ca dorea sa se faca „om cu stare": „Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara
cu Noroc, pentru ca-i mergea bine..."
Fire slaba si oscilanta, Ghita va fi dominat de forta malefica a Samadaului: primeste de la
Lica sase porci (despre care stia ca sunt furati), ii imprumuta bani, il gazduieste intr-o
noapte cand este pradat arendasul (si cand Lica pleaca si se intoarce la han imbracat
femeieste); la judecata, se trezeste spunand ceea ce vroia Lica, salvandu-1.

Eroarea carciumarului isi are izvorul in permanenta oscilare intre bine si rau; ar dori sa-1
dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, dar nu poate renunta la mirajul castigului: „Dar
Ghita nu voia sa plece, nu-l lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt timp putea sa
se faca om cu stare". Asa se face ca, primind de la Lica bani furati spre a-i schimba,
Ghita ii duce lui Pintea, dar nu-i spune ca jumatate din ei sunt ai sai.
Pe masura ce trece timpul, iar banii se inmultesc, Ghita este tot mai dornic de imbogatire:
amana aducerea dovezilor in mana jandarmului, ba chiar se gandeste sa fuga in lume ca
sa-si salveze aceasta neasteptata avutie; totodata, spaima ca Lica ar putea veni sa-1 prade
si imaginea femeii ucise de Samadau in padure, ii sfasie fiinta.
Aceasta ar fi, in linii generale, desfasurarea actiunii (capitolele II-XV).
Capitolul al XVI-lea prezinta izbavirea, prin moarte, a celor care incalcasera norma
morala.
De Paste, Ghita si Ana raman la han, in timp ce Batrana pleaca, impreuna cu copiii, la
niste rude, la Ineu.
Intentionand sa-1 predea pe Samadau, carciumarul il lasa singur cu Ana, plecand sa-1
anunte pe Pintea.
La intoarcere, simtind ca i s-a pus „ceva" „ de-a curmezisa in cap", Ghita o injunghie pe
Ana, cuprins de remuscari ca Dumnezeu nu i-a dat, la timp, gandul cel bun ("punctul
culminant).
Samadaul (care se intorsese sa-si ia serparul uitat la han), ii porunceste lui Raut sa-1
impuste pe Ghita si sa incendieze hanul.
Urmarit de Pintea, Samadaul isi zdrobeste capul de un copac.
Deznodamantul este pregatit de momentul in care Batrana pleaca la rude „singura cu
copiii, singura si mahnita pana in adancul inimii."
La intoarcere, ea nu gaseste decat zidurile afumate ale hanului si gramezile de praf si
cenusa din care ieseau oasele celor care fusesera Ghita si Ana. Acum, imaginea celor
cinci cruci si cuvintele Batranei („dar asa le-a fost data!") se proiecteaza simbolic peste
intreaga actiune.
Imaginea finala a femeii care-si ia nepotii si pleaca (spre a-i salva din spatiul malefic)
este incurajatoare: s-ar putea crede ca, intr-o lume care respecta norma morala, acestia
vor avea un alt destin.
Complexitatea epica a nuvelei consta in profunda cunoastere a sufletului omenesc,
urmarit in toate meandrele lui: omul se afla in puterea unui destin venit din profunzimi,
din subconstientul sau - forta oarba si distrugatoare care-1 va conduce spre framantari si
nefericire.
Subiectul nuvelei se organizeaza in jurul conflictului central care este unul psihologic:
lupta sfasietoare care se da in sufletul lui Ghita intre patima imbogatirii si fondul lui
initial cinstit.
Prabusirea morala a lui Ghita este infatisata in mod gradat, cu oscilatii intre visul
imbogatirii si chinul remuscarii, cu miscari sinuoase care antreneaza profunzimi sufletesti
nebanuite.
O alta caracteristica a speciei o constituie relieful pe care-1 capata personajele
centrale.
Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama
existentiala pe care o parcurg.
Caracterizarea principalelor personaje ale acestei opere, ar putea porni de la preambulul
nuvelei: „ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit".
Cel dintai dintre personaje este Batrana (mama Anei) simbolizand intelepciunea si
cumpatarea; ea este purtatoarea mesajului nuvelei, iar semnificatia cuvintelor rostite in
deschiderea actiunii este profunda: omul sa fie multumit cu ceea ce are, caci nu exista
bogatie mai mare decat chibzuinta, adevarul si omenia.
Modesta si discreta in relatia cu Ghita si cu Ana, le accepta hotararea din iubire materna,
cu toate ca plecarea din satul ei o doare.
Avand o solida experienta de viata, Batrana are intuitia pedepsei pe care o va primi Ghita,
pentru ca incalcase norma morala: de Paste, cand pleaca la rude, Batrana era „mahnita
pana in adancul inimii", de parca ar fi auzit glasul de clopot funest al destinului.
Ardoarea cu care o saruta, repetat, pe Ana „ ca si cand s-ar desparti pe veci de dansa " ca
si carciuma care i se pare a fi intunecata si pustie, prevestesc finalul tragic.

Asemenea altor femei din popor, Batrana crede in destin, iar ultimele ei cuvinte explica
ceea ce s-a intamplat, prin predestinare: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a
fost data ".
 Baltagul

Romanul incepe cu o legenda care spune ca Dumnezeu, dupa ce a facut lumea, a

dorit sa puna ordine in neamurile de pe pamant. A ales mai apoi pentru fiecare neam cate
un lucru care-l caracterizeaza, astfel ca a ajuns si la munteni, carora le-a lasat muncile cu
animalele (oile in special). Aceasta legenda era spusa de catre Nechifor Lipan. O spunea
de cele mai multe ori la nunti si apoi nevestei sale, Vitoria, care se ocupa cu torsul lanii.
Cei doi traiau in Magura Tarcaului, impreuna cu cei doi copii ai lor: Gheorghita si
Minodora. In total au avut sapte copii, dar ceilalti cinci murisera de diferite boli. Acum,
atat Gheorghita cat si Nechifor erau plecati de acasa… Nechifor era plecat la Dorna ca sa
cumpere o turma de oi, iar Gheorghita era plecat la Jija, de unde astepta vesti de la tatal
sau caci trebuia sa plateasca ceva datorii. Vitoria a primit o scrisoare de la Gheorghita in
care acesta ii spunea ca ii este dor de casa, iar Minodora a primit o scrisoare de dragoste
de la feciorul dascalului Andrei.
Intr-o noapte, Vitoria l-a visat pe Nechifor trecand calare o revarsare de ape la
asfintit. De atunci, neavand nici o veste de la el, isi facea griji zi de zi…
Intr-o dupamiaza, Mitrea, un cioban, a venit pana la Vitoria acasa si i-a cerut o
pereche de opinci, o tohoarca si o caciula, caci iarna se apropie si are mare nevoie de ele.
Dupa ce i le-a dat Minodora, Mitrea s-a urcat pe casa pentru a desfunda hogeagul, caci
Vitoria dorea sa faca foc si in soba din casa.
Dupa ce au facut focul, au pus mancarea si au inceput sa manance. Minodora nu
prea avea pofta de mancar, asa ca a fost putin certata de mama sa. Se tot gandea la fiul
dascalului - Ghita Topor -… si abia astepta ca mama ei sa plece pe o perioada mai lunga
de timp de acasa, ca sa poata petrece mai mult timp alaturi de iubitul sau.

Vitoria a mers la preotul din sat ca sa-l intrebe si pe el ce are de facut in legatura
cu visul pe care l-a avut in urma cu o seara. I-a dat si o foaie de hartie ca sa-i scrie o
scrisoare lui Gheorghita. Toata lumea cu care se intalnea o intreba de barbatul sau… iar
ea, auzind acestea, se rusina. Preotul i-a spus Vitoriei sa nu mai creada in vise, caci nu se
pot da explicatii in urma viselor… Incercau amandoi sa-i gaseasca explicatii lui Nechifor
pentru intarzierea sa. Parintele Daniil Milies i-a scris lui Gheorghita si i-a spus Vitoriei sa
nu se ingrijoreze, caci se va intoarce in cele din urma.
Vazand ca preotul nu i-a spus nimic clar, s-a hotarat sa mearga la baba Maranda,
o vrajitoare din sat. Baba i-a spus ca l-a oprit o fata cu ochi verzi pe Nechifor, dar sa nu-
si faca griji, pentru ca se va intoarce acasa cat de repede va putea. Acelasi lucru a iesit si
din cartile de TAROT… Dupa ce a iesit de la Maranda din casa, a luat-o inspre casa ei…
in curte s-a intalnit cu Mitrea, care dormea pe jos, langa gard.
In apropierea sarbatorilor de iarna, s-a intors si Gheorghita de la apa Jijiei; si-a
lasat oile in grija baciului Alexa. Toti l-au primit cu bucurie si apoi au intins o masa
mare, caci lui Gheorghita ii era foame. Dupa ce au mai povestit putin despre viata pe care
a dus-o baiatul prin acele parti, Vitoria i-a spus ca nu a primit nici o veste de la Nechifor
si l-a rugat sa mearga sa-l caute… iar Gheorghita a fost de-acord. In ziua de Boboteaza,
Vitoria s-a hotarat sa mearga pana la manastirea Bistrita si pana la / in Piatra ca sa se
roage Sfintei Ana. La manastire s-a intalnit si cu prea sfintitul Visarion care a sfatuit-o sa
mearga la primar si la jandarmi, sa le povesteasca si lor ce i s-a intamplat.
Vitoria a stat in acea seara la manastire, iar a doua zi a mers in / la Piatra la
prefect ca sa-i spuna tot ce are pe inima. Prefectul i-a spus ca va face tot ce ii sta in
putinta… si a indemnat-o sa faca si o jalba pe care sa o trimita sefilor. Dupa intalnirea cu
prefectul, Vitoria a mers la preotul Daniil, care i-a spus ca ii va face cat mai curand jalba
de care are nevoie si o va trimite la cine trebuie. Vitoria a spus ca vrea sa mearga cu
Gheorghita pana la / in Dorna ca sa vada daca afla si ea ceva despre Nechifor…
Deoarece vor pleca amandoi, Minodora trebuia sa plece la o manastire la ceva ruda de-a
ei, asa ca pe data de douazeci si sapte februarie a plecat la manastire, alaturi de praznicul
cuviosului parinte Procopie.
Pe data de noua martie, Vitoria impreuna cu Gheorghita au mers la slujba data de
parintele Daniil pentru cei patruzeci de sfinti mucenici din Sevasta. Mai apoi, au mers
acasa si s-au inteles cu Mitrea, deoarece casa ramanea in mainile lui cat cei doi erau
plecati. Pe cand se pregateau sa manance, au venit preotul Milies, domnul Iordan
(carciumarul) si negustorul (domnul David) caruia urma sa-i vanda Vitoria anumite
lucruri pentru a-si face bani de drum. Dupa ce au plecat musafirii, Mitrea a impuscat un
lup, caci le-a pus in primejdie animalele. Atunci, Vitoria s-a gandit ca ar fi mai bine daca
ar lua pusca cu ea… ar fi mai in siguranta. Pe data de zece martie, vineri, de dimineata,
cei doi au pornit in cautarea lui Nechifor.
Au mers impreuna cu negustorul David pana la Calugareni, unde nevasta acestuia
i-a spus ca l-a vazut pe Nechifor in acea toamna, i-a zis ca nu are nici un tovaras de
calatorie si ca are ceva bani la el. Pe drum, cand au oprit pe la hanul lui Donea, l-au
intrebat pe acesta daca l-a vazut pe Nechifor. Donea le-a spus ca ultima data l-a vazut in
toamna aceasta. Dupa ce s-au odihnit putin la domnul David acasa, au pornit incet-incet
(in)spre Farcasa.
In Farcasa, tot cautandu-si un loc unde sa poata sta in gazda, au dat peste niste
jandarmi care ii duceau pe doi oameni la judecata, deoarece nu aveau acte la ei si, se pare
ca ii furau pe oameni fara ca acestia sa isi dea seama… erau de fapt niste oameni care se
ocupau cu jocurile de noroc. Erau asa de haiosi, incat toata lumea radea in plina strada,
chiar si Vitoria s-a bine dispus. In final, cei doi calatori s-au oprit la mos Pricop, care i-a
gazduit peste noapte. Cei doi au aflat de la familia Pricop ca Nechifor a fost si pe la ei.
Dupa ce auzise aceasta, Vitoria se tot gandea ca sotul ei s-ar putea sa nu mai fie in
viata…

X. In ziua urmatoare, au mers la Borca, unde satenii i-au abatut din cale ca sa
participe la o cumetrie. Aici s-au ospatat , iar Vitoria a inchinat impreuna cu nasii. Dupa
ce au ajuns la / in Cruci, cei doi au dat peste o nunta. Aici, Vitoria a primit plosca si i-a
facut o urare frumoasa miresei. Vitoria si-a facut din nou griji, deoarece a dat prima data
de un botez si apoi de o nunta… in sinea ei, trebuia sa se fi intamplat invers pentru ca
toate sa fie bine. I-a intrebat pe sateni daca l-au vazut cumva pe Nechifor, dar, din pacate,
nimeni nu-l vazuse. Ajunsi in Vatra Dornei au mers la prefect, care le-a spus ca in luna
noiembrie, Nechifor a cumparat trei sute de oi de la Gheorghe Adamachi si Vasile
Ursachi (fusese cea mai mare vanzare din targ), iar mai apoi, Nechifor le vanduse o suta
de oi unor ciobani de la munte pe care nu-i cunoscuse pana atunci…
 Vitoria s-a hotarat sa o ia pe drumul pe care ar fi trebuit sa o ia si Nechifor la
intoarcere… a oprit pe la ceva carciumi. Unul dintre carciumari i-a spus ca l-a vazut pe
Nerchifor si isi aduce aminte de turma sa de trei sute de oi. Vitoria a mers impreuna cu
Gheorghita prin Brosteni, prin Paltinis, prin Darmoxa si prin Borca. Ajunsi in Borca, ei
afla pe unde a luat-o Nechifor cu oile, asa ca incearca sa o ia dupa urme. Au mers ei ce
au mers, au trecut prin Sabasa si Stanisoara.
Au ajuns si in satul Suha, unde avea o crasma domnul Iorgu Vasiliu. Aici la
cariuma, au aflat ca nu mai ajunsese decat doi din cei trei ciobani… adica Nechifor nu a
mai ajuns aici. Una dintre crasmarite, Maria, le-a spus ca e ruda cu Ileana, sotia lui
Bogza, unul dintre cei trei ciobani, tovarati de-ai lui Nechifor. Tot Maria le-a mai spus ca
a auzit de la cei doi ca au cumparat toate oile unui cioban care locuia mai departe si ca i-
au dat toti banii. Lumea spune insa ca cei doi oieri sunt capabili de jaf si chiar de crima.
Maria i-a insotit pe cei doi la primarie, unde i-a intrebat pe cei doi ciobani incotro a luat-
o cel care le-a vandut oile. Acestia au spus ca au facut tranzactia la Crucea Talienilor si
ca nu stiu incotro a putut merge Nechifor. Auzind acestea, femeia impreuna cu fiul sau
au mers din casa-n casa si au intrebat daca stie cineva ceva despre “omul cu caciula
brumarie”. La o casa, Vitoria l-a recunoscut pe Lupu, cainele lor. La acea casa (din
Sabasa) locuia domnul Toma, care a gasit cainele undeva pe munte… Lupu a fost foarte
bucuros cand a vazut-o, si a venit repede la ea.
Domnului Toma nu i-a venit sa creada ca o femeie din Tarcau poate face atata
drum doar ca sa-si gaseasca sotul… a ramas foarte surprins. Cainele i-a calauzit pe cei
doi calatori intr-o rapa, unde gasira niste oase, niste zgarciuri, botforii, tasca, chimirul si
caciula brumarie a lui Nechifor, iar mai incolo era scheletul calului sau, acoperit de niste
paturi. Nechifor avea capul spart (de un baltag). Vazandu-l, Vitoria l-a strigat pe
Gheroghita… dar nu pe fiul sau, ci pe barbatul sau. Asta era numele de botez al lui
Nechifor. Pe parcurs insa, el si-a schimbat numele, caci a fost deochiat de cineva.
Vitoria a strans “ramasitele” lui Nechifor in timp ce Gheorghita plangea ca un
copil. Spre seara, munteanca s-a intors in acel loc impreuna cu domnul Toma. Cat timp
ea a fost plecata, Gheorghita a stat de paza in acel loc impreuna cu Lupu. In dimineata
urmatoare, a ajuns acolo preotul iar a treia zi dimineata, autoritatile. Era nevoita sa le
spuna totul autoritatilor, asa ca le-a povestit autoritatilor tot ceea ce a aflat pe parcurs.
Cei doi ciobani trebuiau sa spuna tot ceea ce s-a intamplat atata timp cat au fost
impreuna. Desi se presupunea ca cei doi carora le-a vandut oile sunt ucigasii lui
Nechifor, Vitoria i-a chemat si pe ei la inmormantare.
Prefectul Anastase Balmez si-a inceput cercetarile in Suha. Le facea vizite celor
doi coibani carora le tot punea fel de fel de intrebari… cei doi nu pareau inca vinovati.
Vitoria a asistat la dialogul dintre cei trei si i-a invitat pe cei doi impreuna cu nevestele
lor la inmormantare. Celor doi oieri li s-a parut ciudat ca a asistat si munteanca la
dialogul dintre ei si prefect, dar inca nu-si dadeau seama ce va urma…
Pomenirea lui Nechifor s-a facut acasa la domnul Toma, iar pentru ca era postul
mare, era mai greu cu mancarea; bautura insa era destula. Incepusera bocetele…

A asistat la inmormantare si cucoana Maria… toti cei care ieseau de la

inmormantare primeau cate un sfert de paine si cate un paharel de rachiu. Au fost
prezenti si cei doi ciobani Calistrat Bogza si Ilie Cutui.
 Indemnandu-i sa manance si sa bea, Vitoria observa ca Bogza are un baltag. I l-a
cerut, spunandu-i ca si Gheorghita are un baltag la fel cu acesta. Munteanca a inceput sa
le povesteasca celor doi faptele, asa cum stia ea ca s-au intamplat. La un moment dat,
Vitoria i-a dat baltagul lui Gheorghita si l-a intrebat ce scrie pe el… acesta din urma,
dupa ce l-a privit o vreme a spus: “Pentru o fapta, este numai o plata. Chiar daca as fi eu,
mi-oi primi osanda de la cine se cuvine”. Dupa spusele acestea, Vitoria s-a uitat si ea mai
atent la baltag si a spus ca cu acest baltag a fost omorat Nechifor. A urmat apoi o
altercatie intre Bogza si Gheorghita. Cutui s-a predat si a spus ca totul a fost intocmai
dupa spusele Vitoriei. Dupa ce i-au platit pe toti cei care i-au ajutat, au mai stat trei zile si
au mers sa-si vada oile. Au facut parastasele cuvenite si s-au intors acasa. S-a intors si
Minodora de la manastire, iar Vitoria a spus ca nu o lasa nicicum sa se marite cu fiul
dascalului Andrei.
Adela
Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat de
propria varsta, incapabil sa reziste avalansei biologice. Actiunea incepe in statiunea
Baltatesti, intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea, in care doctorul Emil
Codrescu are surpriza de a o redescoperi, dupa trei ani, pe Adela, o femeie frumoasa,
plina de farmec, pe care o cunostea inca de copila, cu toate manifestarile de ingenuitate si
de candoare ale varstei infantile. Barbatul are surpriza maturizarii bruste a tinerei fete,
fiindca in cei trei ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat de la inceput barbatul se
comporta indecis, extrem de precaut si de ezitant in exprimarea sentimentelor. Dragostea
fata de Adela i se aprinde in mod fulgerator, dar doctorul incearca sa se convinga ca este
vorba doar de o simpla amicitie, care continua scenele pline de farmec si de candoare
petrecute in copilaria fetei. O simpla plecare a Adelei la Manastirea Neamtu, la "Piatra",
are insa un efect teribil asupra barbatului, pentru ca timpul se dilata la nesfarsit in aceste
ore ale despartirii. Femeia nu intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste
batranetea si chiar se supara in acest moment: "Si eu am sa fiu batrana atunci",
complicitatile dintre cei doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre "Razboi si
pace", de Lev Tolstoi, prilejuiesc sentimente ciudate barbatului: "Ce simte ea? imi pare
ca astazi mi-a vorbit din nou despre noi cand imi raspundea la indigestele mele
pedanterii, in care toate cuvintele strigau: Te ador!". Barbatul se plimba si converseaza
cu fosta fetita de altadata, marturisindu-i in unul din aceste peripluri ca are pentru ea "un
sentiment foarte curios", la care fata ii replica: "- Adica bun de pus la muzeu?"
Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un decor
romantic, cu o anume vetustete, de sfarsit de secol XIX, prilej pentru scriitor de a
descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri ("Balta-Alba"), o statiune izolata,
"inconjurata de singuratati", Baltatesti: "O improvizare de balci, pe soseaua care vine de
la Piatra, trece prin mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se duce la Targu-
Neamtului...". Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au "jambiere si sepci
impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un "peisaj meschin", format dintr-o "colina
intinsa, trista, patata de cativa arbori schilozi". intr-un astfel de spatiu nu poate exista
decat o stare de plictis existential, in care lectura devine un mod de supravietuire.
Principala tema a romanului este a ezitarii, drama nehotararii personajului de a-si
stabili in mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica cea mai puternica este de a trai, de a
birui eshatologia individuala: "in strigatul de iubire - cugeta el, reluand o maxima din
«Privind viata» - barbatul cere femeii ajutor impotriva mortii. [...] De aceea posibilitatea
imaginilor voluptoase de a tine piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii."
Personajul are gustul voluptatii analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta
"rumena si frageda", "femeia incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata de
barbatul cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza intreaga dimensiune
psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre cei doi este minata de diferenta de
varsta: Adela este tanara, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind, dupa parerea barbatului
extrem de reflexiv, dar lipsit de inclinatii catre actiune, "varsta amintirilor si
recapitularilor". Pentru Codrescu, tineretea pare un vis indepartat, trecerea timpului fiind
nemiloasa: "Si dupa cativa ani, care trec ca fulger, alunecarea vertiginoasa, fara putinta
de oprire, intre maluri uniforme, intr-o lumina sura si rece de toamna, spre apropriata
prapastie."
in aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului. Emil
Codrescu este un ganditor boem, traind pentru carti, tragand din tigari ca un pictor
flamand al secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt suspendate de "hipertrofia [...]
cerebrala" proprie, actionand ca un anestezic al sentimentelor: "Cu mania de a analiza,
care nu ma paraseste un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment, am putut ramanea
in atitudine contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia batista de pe masa, geniul
nemilos si-a luat revansa." Chiar dictionarul de ocazie, in vacanta, reprezinta pentru
Codreanu un moment de reverie: "Si tot asa, in partea a doua, la numele proprii - un rege
merovingian, un promontoriu, o primadona italiana." La Baltatesti sunt recitite pagini de
Diogen Laertiu, versuri de Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre qui
passe, porte toujours le chatiment d avoir voulu changer de place...", incat aparitia
Adelei, atemporala, "aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru casatorie, ci
pentru discutii cat mai sofisticate, ocolitoare pentru atractia irepresibila dintre ei:
"Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in cerdac. [...] Femeia asta tanara si
curioasa de viata si de stari sufletesti ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul. Eu imi
ingros cat se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabila. Dar cu femeile jocul e
pierdut intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina." Dar Codrescu
este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii, inchipuindu-se, aproape
obsesiv, zdrobit de povara inexorabila a anilor trecuti, de povara biologica a varstei,
semanand cu un bolnav care isi marturiseste boala. Femeia nu poate suporta insa ideea
batranetii, arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si sufletesc total, si respinge
aceasta boala: "... Pentru ce s-a suparat cand ii spuneam ca sunt batran?" intr-o astfel de
atmosfera, barbatul refuza sa iubeasca femeia: "Nu iubesc si nu vreau sa iubesc pe
Adela". Constiinta fiintei imbatranite il apasa grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila
decadenta biologica. Femeia este observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a",
cu "coroana ei de par galben, scanteind in razele soarelui", "blanche comme lait...",
"douce comme un agnelet...", "fraiche comme rose...". Ritmul muzicii este eteric,
indemnand la plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie
intre imaginea femeii, tanara, aflata in pragul ascensiunii biologice, si cea a barbatului,
cu o imagine psihica mult diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand acesta a realizat ca
e femeie: "in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata mereu, inconstient, de fapte: de
aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei, de temperatura urcata a feminitatii ei si de cei
patruzeci de ani ai tai...". Femeia apare ca o madona, dimineata, cand scutura cuverturile,
avand "o polcuta albastra si cu o digrimea pe cap." Imaginea genuina a tinerei fiinte
aduce un suflu de prospetime pentru barbatul cuprins de toate spaimele varstei de mijloc,
pentru ca ea actioneaza ca o stavila impotriva imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu
trasura spre Baltatesti, senzatiile se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al
trecerii timpului, "supusa si vibranta", in timp ce el, atent la schimbarea vremii, ii pune
un pardesiu pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de astronomie sentimentala.
Sentimentele de obsesie a diferentei temporale se accentueaza: "Pana acum nu
imbatraneam, pentru ca imbatraneam fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus intaia
oara in viata cand am revazut-o pe Adela...".
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze ale acestuia
fiind descoperite in functie de peisajul arcadian in care cei doi protagonisti isi petrec
prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual stravechi, isi lipesc obrajii de pamant,
intr-un gest de comuninune, de transcendenta cosmica, dincolo de care verticala devine
orizontala, iar infinitul se apropie. Adela este fotografiata, de data aceasta, cu ochii
mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea secventei temporale in care se afla, ca
o ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu "rochia roz, cu capul gol, cu o mana pe san, cu
linia corpului onduland si accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai",
fiind "un bloc de frumuseti vii si calde...".
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape
involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si ca o
strange de talie. in poiana in care ajung nu se mai afla nimic decat singuratatea naturii:
"Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte
si cativa fluturi care se urmareau, se intalneau o clipa cu intentii de harjoana [...] Printr-o
deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite departe tare de dealurile
albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont." Indecizia alegerii ramane si dupa
aceasta plimbare romantica; in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare: "Mi-e
capul gol si sufletul greu...". Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand
sa-si domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din aceasta
sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere. Daca la
inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din aceasta stare
de marasm existential, sa recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust incerca, la
modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut". Atractia dintre Adela si Codrescu, extrem de
spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o conjugare a simturilor
superioare celor fizice, plutind intr-un mediu abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta iubita
e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind femeia unica, arhetipul in jurul caruia se
invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea indepartata, dar nici prea
apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei". Pentru exprimarea iubirii, pictura si
sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea de
elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare o alta forma de
manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se ca este doar un supraom spiritual, nu si
unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari: "- Luna se tine
mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic...". Sentimentul realitatii este pierdut, din
cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul ei, stare continuata
si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape
adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin explicabila, pentru ca si o
diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost inconvenienta. Pentru barbatul
infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru improbabil.
De aceea, identificarea sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al
pertractarilor: intrebat de Adela ce simte pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment
foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la infinit.
Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar
favoarea ceruta de barbat este de a o striga pe nume, "Adelina!".
Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis", sentiment
ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia, prin reveniri inopinate in casa
iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua "marunt si rece". Umbra Adelei
este zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia
de primire...". Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in
obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar natura ramane impasibila in marea cautare:
"Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind
peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile
tomnatice de pe inaltimi." Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu
aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil Codrescu este de
a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de
presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand lipsa
de hotarare a personajului, proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale
absolutului.

Ultima noapte de dragoste.Prima noapte de razboi

Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al

acestuia, ca proaspat sublocotenent reservist in primavera anului 1916, contribuind la
amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei.
Romanul incepe printr-o disctutie de la popota, cand Ghiorghidiu adduce in
present (timpul subiectiv) experienta erotica, pe care o noteaza in jurnalul de campanie:
“Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma
inseala”.
Casnicia este linistita o vreme, mai ales ca duc o viata modesta, aproape de
saracie, iubirea fiind singura lor avere.
Moartea unui unchi de-a lui Ghiorghidiu, pe nume Tache, ii aduce lui Stefan o
mostenire substantiala, fapt care schimba radical viata tanarului cuplu, societatea
mondena capata pentru Ela importanta primordiala.
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena,
lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, distractii
nocturne sau escapade, lume in care ea se simtea uimitor de bine. In casa acestei
verisoare cei doi cunosc ”un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei”, domnul G.
Stefan observa ca Ela pare foarte fericita in preajma lui, ba mai mult, se staduia sa se afla
mereu alaturi de el. Stefan incepe sa fie din ce in ce mai suspicios ca Ela l-ar putea insela.
Excursia de la Odobesti pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei. Alta data,
sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrate d doua
saptamani, nu-s gaseste sotia acasa. Ela ajunge pe la opt dimineata. Stefan o alunga, fiind
convins ca “niciodata femeia asta nu ma iubise” si-i cere sa divorteze.
Dupa un timp, cei doi se impaca si sublocotenentul Ghiorghidiu, fiind concentrate
in armata pe Valea Prahovei, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung. Il zareste
in oras pe domnul G. si atunci nu se mai indoieste ca acesta “venise pentru ea aici, ii era
deci sigur amant”. Planuieste sa-I omoare pe amandoi, dar se intalneste cu locotenent-
colonelul care il sileste sa mearga impreuna la regiment.
Cartea a doua incepe cu capitolul “Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza o
imagine de groaza a frontului, cu o armata dezorganizata, ofiteri incompetenti si ostasi cu
totul dezorientati.
Deprinderea eroului din drama tortuara a incertitudinii se face prin trairea unei
experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Ghiorghidui participa
efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare.
Pe front Stefan Ggiorghidiu este ranit. Se intoarace in Bucuresti, in convalescenta.
Acum Ela ii pare o straina. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut “gasi alta la
fel”. Ii daruieste casele de la Constanta, bani, “absolut tot ce era in casa, de la obiecte de
prêt la carti […] Adica tot trecutul”, ramanand singur.
9. Caracteristici/trasaturi:
Romanul este structurat in doua carti, cu titluri semnificative “Ultima noapte de
dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimental de iubire absoluta, si “Intaia noapte de
razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii.
Daca prima parte a romanului este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit
si nici nut raise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o
experienta traita, scriitorul fiind ofiter al armatei romane, in timpul primului razboi
mondial.
Este un roman modern deoarece: Stefan Ghiorghidiu este intellectual, foloseste
mijloace moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior), demitizari
(iubirea, razboiul, statul).
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman subiectiv
deoarece evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relateaza propriile trairi,
ganduri, sentimente si se implina in evenimentele pe care le nareaza.
Este un roman erotic intrucat sunt prezente mitul iubirii si motivul cuplului.
Stefan Ghiorghiu vede in Ela idealul de femeie (se casatoreste cu ea din orgoliu, deoarece
era cea mai frumoasa fata din Universitate), apoi ca pe o Madona falsa (este uimit cand
observa ca ELei ii placea sa discute politica, sa intervina indiscutiile barbatilor). Nu o mai
recunoaste (in ochii lui Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), isi da seama ca e
indragostit de o iluzie (in capitotlul “Diagonalele unui testament”, viata celor doi se
schimba radical), intr-un final iubirea dintre cei doi esueaza.
Iluzii pierdute