La marginea unui sat
trăia un fetita săraca,
care planta flori şi le
vindea pentru a-şi
câştiga existenţa. În
mijlocul satului, într-o
casă mare şi frumoasa,
trăia morarul, un om
foarte zgârcit şi
lăudăros. Morarul ştia
de sărmana fata care
trăia din negoţul cu
flori şi ca să-i ofere
zilnic soţiei sale câte
un coş cu flori, o într-o zi,
amăgea că îi este
prietena şi ca prietenii
trebuie să împartă totul
între ei. Cu toate că
ştia că fata este foarte
săraca, niciodată n-o
răsplătea pentru coşul
cu flori.
De la un timp, morarul
venea foarte des pe la
fata dar nu pentru flori,
ci pentru a lua sa o
ajute la diferite treburi
în gospodărie. Pentru
ca s-o convinga, el îi
spunea mereu ftei:
- fetita, vino să mă
ajuţi, doar suntem
prieteni adevăraţi şi ai
mare noroc cu un aşa
prieten. Şi aşa morarul
o amăgea cu vorbe
florile şi acestea s-
au uscat. Acum era
tare necăjita căci
iarna era aproape şi
ea nu avea bani nici
de lemne, nici de
mâncare. Singurul
lucru cu care se
consola era
prietenia cu
morarul. Aşa că
înfometata şi
înfrigurata, bătu la
uşa morarului,
hotărâta să-i ceară
ajutor.
- Ce vrei de la mine
şi ce cauţi la poarta
mea? se răsti
morarul la fata,
uitând că aceasta l-
a ajutat atunci când
a avut nevoie.
- Am venit să mă
ajuţi, doar suntem
prieteni şi ai spus
că prietenii
linguşitoare, fără a-i da adevăraţi se ajută
vreodată bani.fata,
trebăluind tot timpul
la nevoie.
prin gospodăria - Bine, bine –
morarului n-a mai avut suntem noi
timp să-şi ude prieteni, dar asta
nu înseamnă să vii
la uşa mea să mă
faci de râs. Fiecare
are grijă de sine şi
tu ar trebui să te
gândeşti la ziua de
mâine, aşa că îmi
pare rău i-a. închis
uşa în nas.
În acel moment,
sărmana fata a
înţeles ce fel e
prieten îi era
morarul.