Fitotehnie Final

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA
VICTOR STARODUB
TEHNOLOGII
ÎN FITOTEHNIE
CHIŞINĂU, 2008
CZU 633 (075.8)
S 79
Lucrarea a fost aprobată de Senatul Universităţii Agrare de Stat din Moldova în

calitate de manual pentru învăţământul universitar agronomic, specialităţile
domeniului „Ştiinţe economice”.
Recenzenţi:
Ion Perju, viceministru al Agriculturii şi Industriei Alimentare, doctor
în economie
Pintilie Pârvan, şef al Direcţiei Generale Tehnologii Agroalimentare
a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, dorctor
în agricultură
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Starodub, Victor
Tehnologii în fitotehnie / Victor Starodub. - Ch.:
S.n., 2008 (Centrul Ed. UASM). - 399 p.
Bibliogr.: p. 398-399 (50 tit.). - 50 ex.
ISBN 978-9975-64-121-0
633 (075.8)
S 79
ISBN 978-9975-64-121-0
3
CUPRINS
CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE ............................ 5

1.1. Fitotehnia ca ramură a agriculturii şi disciplină ştiinţifică....................................... 5
1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul şi metodele de cercetare .................................... 9
1.3. Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii şi factorii principali
de sporire a producţiei ..................................................................................... 10
1.4. Gruparea culturilor de câmp ........................................................................... 12
1. 5. Procesul fotosintetic şi legităţile de formare a producţiei fitotehnice .................... 13
1.6. Suprafaţa de nutriţie şi productivitatea plantelor ................................................ 17
1.7. Tipurile de producţie şi factorii care le condiţionează ......................................... 17
1.8. Bazele fundamentale utilizate la modelarea tehnologiilor de cultivare
a plantelor de cultură mare ................................................................................ 22
1.9. Sămânţa – factor biologic de producţie ............................................................ 55
1.10. Aspecte ecologice la producerea producţiei fitotehnice .................................... 64
CAPITOLUL 2. CEREALELE .............................................................................. 75

2.1. Aspecte generale ........................................................................................... 75
2.2. Problema producerii cerealelor şi modalitatea de soluţionare a ei ....................... 79
2.3. Grâul ............................................................................................................ 81
2.3.1. Grâul comun de toamnă .......................................................................... 89
2.3.2. Grâul durum de toamnă ........................................................................ 114
2.4. Secara ........................................................................................................ 119
2.5. Triticale ....................................................................................................... 124
2.6. Orzul .......................................................................................................... 128
2.7. Ovăzul ........................................................................................................ 138
2.8. Porumbul .................................................................................................... 142
2.9. Sorgul ........................................................................................................ 163
2.10. Meiul ........................................................................................................ 168
2.11. Hrişca ....................................................................................................... 172
CAPITOLUL 3. LEGUMINOASELE PENTRU BOABE ................................... 179

3.1. Aspecte generale ......................................................................................... 179
3.2. Problema proteinei vegetale şi modalitatea de soluţionare a ei .......................... 181
3.3. Mazărea ..................................................................................................... 183
3.4. Fasolea ....................................................................................................... 190
3.5. Soia ........................................................................................................... 195
3.6. Năutul ........................................................................................................ 202
3.7. Lintea ......................................................................................................... 205
4 V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie
CAPITOLUL 4. PLANTELE OLEAGINOASE ................................................... 209

4.1. Aspecte generale ......................................................................................... 209
4.2. Floarea-soarelui .......................................................................................... 214
4.3. Rapiţa ........................................................................................................ 230
CAPITOLUL 5. PLANTELE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE ............. 236

5.1. Cartoful ...................................................................................................... 236
5.2. Sfecla pentru zahăr ...................................................................................... 251
5.3. Sfecla furajeră ............................................................................................. 280
CAPITOLUL 6. PLANTELE TEXTILE – ASPECTE GENERALE .................... 282
CAPITOLUL 7. TUTUNUL ................................................................................. 284
CAPITOLUL 8. PLANTELE AROMATICE ŞI MEDICINALE ........................ 306

8.1. Levănţica .................................................................................................... 306
8.2. Menta ........................................................................................................ 314
8.3. Salvia ......................................................................................................... 316
8.4. Mărarul ...................................................................................................... 323
8.5. Coriandrul .................................................................................................. 330
8.6. Feniculul ..................................................................................................... 337
8.7. Armurariul ................................................................................................... 342
8.8. Gălbenelele ................................................................................................. 346
8.9. Isopul ......................................................................................................... 350
CAPITOLUL 9. BOSTĂNOASELE .................................................................... 359
CAPITOLUL10. IERBURILE LEGUMINOASE ............................................... 368

10.1. Aspecte generale ....................................................................................... 368
10.2. Lucerna .................................................................................................... 371
10.3. Sparceta ................................................................................................... 379
CAPITOLUL 11. IERBURILE GRAMINEE ...................................................... 386

11.1. Aspecte generale ....................................................................................... 386
11.2. Iarba-de-sudan.......................................................................................... 394
CAPITOLUL 12. CULTURI FURAJERE

NETRADITIONALE – ASPECTE GENERALE ........................................... 397
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ....................................................................... 398

1. Probleme generale de fitotehnie 5
CAPITOLUL 1
PROBLEME GENERALE
DE FITOTEHNIE
1.1. Fitotehnia ca ramură a agriculturii

şi disciplină ştiinţifică
Fitotehnia este ştiinţa agronomică care studiază particularităţile morfobiologice
ale plantelor de cultură mare şi elaborează tehnologiile moderne de cultivare a
acestora în scopul creşterii cantitative şi calitative a producţiei agricole, în limitele
eficienţei economice. Baza teoretică a fitotehniei o constituie biologia – ştiinţa
care studiază legile vieţii şi dezvoltării plantelor cultivate. Dintre legile funda-
mentale ce se iau în calcul la modelarea tehnologiilor de cultivare a culturilor de
câmp fac parte: legea egalităţii şi nesubstituirii factorilor de vegetaţie; legea acţiunii
în complex a factorilor de vegetaţie; legea factorului limitativ al producţiei; legea
revenirii în sol a substanţelor nutritive extrase de către plantă.
1) Legea egalităţii şi nesubstituirii factorilor de vegetaţie. Pentru a creşte
şi a se dezvolta normal, planta trebuie să beneficieze de acţiunea tuturor factorilor
de vegetaţie. Factorii de vegetaţie sunt egali ca valoare şi nu pot fi substituiţi unul
cu altul: în caz contrar, planta nu poate vegeta.
2) Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie. Factorii de vegetaţie
trebuie să acţioneze asupra plantelor în complex şi nu în mod izolat, deoarece culturile
trebuie asigurate – în acelaşi timp şi în cantităţi optime – cu toţi aceşti factori.
Atunci când ei acţionează în complex, planta îi utilizează mai bine, sporindu-şi
considerabil producţia.
3) Legea factorului limitativ al producţiei. Factorii de vegetaţie sunt benefici
pentru plantă numai în cazul în care sunt utilizaţi în cantităţi optime. Dacă sunt
furnizaţi în volum prea mic sau prea mare, ei au o influenţă negativă asupra producţiei,
manifestându-se ca factori limitativi.
4) Legea restituirii în sol a substanţelor nutritive extrase de către plantă.

Scopul este de a spori cantitativ şi calitativ producţia. Solul are proprietatea de a
furniza elemente nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. La fiecare
recoltă, din sol se extrag mari cantităţi de substanţe nutritive. De exemplu, la fiecare
tonă de grâu sau porumb pentru boabe se extrag circa 25 kg de azot, 12 kg de fosfor,
30 kg de potasiu etc., care, ulterior, trebuie compensate.
Se ştie că starea de fertilitate este condiţionată, în primul rând, de prezenţa în
sol a materiei organice. Menţinerea şi îmbunătăţirea acesteia se realizează prin
administrarea de îngrăşăminte organice sau prin valorificarea resturilor vegetale,
această ultimă modalitate fiind recunoscută ca extrem de rezonabilă şi eficientă.
Pentru a îmbunătăţi fertilitatea solului, se cer valorificate nu doar miriştile şi
rădăcinile culturilor, ci şi cele circa 1,5-2 t paie, 5-6 t coceni de porumb, 1,5-2 t de
tulpini de floarea-soarelui etc., care se obţin, de regulă, de pe fiecare hectar cultivat.
Faptul că o perioadă îndelungată în agricultură s-a practicat „sistemul minerit”,
care presupunea doar extragerea substanţelor din sol – fără a returna ceea ce se
consuma – a condus la reducerea continuă a materiei organice din substrat,
diminuându-se regretabil conţinutul de humus şi fertilitatea solului.
Indiferent în ce cantităţi se aplică îngrăşămintele chimice, dacă în sol nu se
introduc şi anumite cantităţi de materie organică, nu se pot obţine rezultate
satisfăcătoare. Experimental s-a demonstrat că în cazul în care de pe terenuri au
fost înlăturate complet paiele, chiar dacă a fost mărită considerabil doza de
îngrăşăminte chimice, producţia de grâu a scăzut continuu. În ultimii 10 ani
administrarea îngrăşămintelor chimice a fost redusă substanţial, de la doza de circa
180 kg /ha s. a. la o doză de mai puţin de 10 kg/ha ş. a.
Este contraproductivă şi practica de eliberare a terenurilor – cu scopul de a le
lucra mai uşor – prin înlăturarea de pe ele a tuturor resturilor vegetale. Or, tocmai
resturile vegetale menţin în sol cantitatea necesară de azot – 20-40 kg/ha – şi joacă
un rol decisiv în păstrarea echilibrului dintre materia organică şi sinteza compuşilor
humusului. Resturile vegetale menţinute pe 1 ha de cereale păioase pot îmbogăţi
solul cu peste 400 kg de humus.
Exploataţiile agricole care au în gestiune sectoare zootehnice trebuie să calculeze
exact necesarul de paie şi strujeni, să le adune şi să le depoziteze, iar suprafeţele
rămase să le lucreze cu ajutorul combinelor echipate cu tocătoare. Materialul vegetal
tocat mărunt, în segmente de 4-6 cm, trebuie distribuit uniform pe suprafaţa recoltată
cu ajutorul unui dispersor special, deoarece solul reprezintă un sistem natural complex,
un agregat structurat de substanţe aflate în continuă schimbare, un complex biologic
în care viaţa pulsează continuu datorită activităţii extraordinare a microorganismelor.
Fertilitatea solurilor este astăzi în continuă scădere. 62% din solurile planetei
au fertilitate redusă sau foarte redusă, 27% – fertilitate moderată şi doar 11% –
fertilitate sporită. În acest context, acum 100 de ani, acad. V. Dokuceaev constata
că solurile Moldovei conţin 6-8% de humus, adică sunt foarte bune –, pe atunci
procesele de sinteză a humusului predominau asupra proceselor de mineralizare.
Conform lui, anual în sol se depozitau 10-12 t/ha de substanţă organică uscată,
ceea ce reprezenta echivalentul a 40-50 t de îngrăşăminte organice. 50 de ani mai
târziu, acad. N. Dimo atenţiona: conţinutul de humus din sol a scăzut la 4-5%. Astăzi,
acesta constituie doar 3-3,5%.
Pe acest fundal, agricultura, care este un mod de viaţă, trebuie să pună în toate
accentul pe fitotehnie, acordând domeniului o importanţă maximă. Nu întâmplător,
savantul francez A. Demolon, încă în 1961, asocia fitotehnia cu o maşină al cărei
motor este soarele, susţinând că procesul biologic de fotosinteză este capabil să
asigure cu substanţe organice toate vieţuitoarele superioare ale planetei.
Plantele conţin 2 grupuri esenţiale de substanţe: anorganice şi organice.
Substanţele anorganice sunt formate din apă şi săruri minerale. Dar pentru
că, asemeni altor organisme vii, plantele nu pot sintetiza substanţele minerale, ele
le împrumută din mediul înconjurător, motiv pentru care compoziţia solului şi cea
a plantelor terestre este aproape asemănătoare.
Substanţele organice reprezintă elementele fundamentale ale organismelor
vegetale, plantele sintetizându-le din substanţe anorganice. În funcţie de rolul pe
care îl au în organism, substanţele organice au fost sistematizate în următoarele 3
categorii:
1) substanţe plastice: glucide, lipide, proteide. În calitate de constituenţi de
bază ai materiei vii, aceste substanţe au un rol structural şi energetic fundamental
în creşterea şi dezvoltarea plantelor;
2) substanţe cu rol biologic activ: enzime – fermenţi care dirijează procesul
de sinteză şi degradare; vitamine – compuşi organici indispensabili în menţinerea
proceselor celulare vitale; fitohormoni – substanţe care stimulează activitatea
anumitor organe; anticorpi – substanţe care se formează în organism pentru a
neutraliza o infecţie; pigmenţi etc. Aceste substanţe influenţează, controlează şi
reglează transformările metabolice, contribuind la funcţionarea organismului ca
un tot unitar şi la realizarea schimbului de substanţe cu mediul înconjurător.
3) substanţe intermediare şi finale de metabolism: glicozide – substanţe care
conţin hidraţi de carbon; lignine – substanţe organice care se depun în ţesuturile
plantelor lemnoase, conferindu-le rigiditate şi impermeabilitate; taninuri – acid
tanic, care contractează ţesuturile; uleiuri eterice; alcaloizi – substanţe bazice,
azotate, toxice; substanţe antibiotice – substanţe organice, produse de microorga-

nisme, care distrug anumiţi microbi; alcooli – obţinuţi prin substituirea unui atom
de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril (OH); amine – compuşi
organici derivaţi ai amoniacului; amide – compuşi organici obţinuţi prin substituirea
unui atom de H al amoniacului (NH4) cu radicalul unui acid (CH3COO); aldehide –
substanţe organice obţinute prin oxidarea unor alcooli; cetone – substanţe organice
obţinute prin oxidarea alcoolilor secundari; esteri – compuşi organici obţinuţi prin
eliminarea unei molecule de apă între alcool şi un acid organic. Aceste substanţe
se formează preponderent din substanţe plastice, în urma unor transformări metabo-
lice în organism; au rol de protecţie şi contribuie la formarea aromei, a gustului şi
a mirosului de fructe şi flori.
În baza mai multor cercetări, s-a stabilit că plantele conţin compuşii a 12
elemente de bază – C, H, O, N, P, S, CI, K, Na, Mg, Ca, Si – numite şi elemente
plastice, macroelemente sau elemente de constituţie. Aceste elemente contribuie
la formarea organismelor vegetale şi reprezintă peste 99% din masa lor. Pe lângă
elemente plastice, plantele conţin, în cantităţi mici – mai puţin de 1% – şi alte
elemente – Mo, Cu, Zn, Fe, B, Mn, Ni, Co, As, F, Br, Al etc., numite oligoelemente
sau microelemente.
Oligoelementele, în afară de rolul de constituent al plantelor, au şi un important
rol funcţional în reacţiile de oxidoreducere, în reglarea presiunii osmotice şi a
echilibrului acido-bazic, în menţinerea integrităţii celulare etc. În acest sens,
fitotehnia asigură raţia alimentară a populaţiei de pe glob cu 88% în hidraţi de carbon
şi grăsimi; cu 80% în substanţe proteice, vitamine, săruri minerale etc., produsele
vegetale ocupând 93% din raţia alimentară a omului. 80% din biomasa secundară
participă la formarea fertilităţii solului.
Importanţa fitotehniei mai constă în faptul că procesele biologice ce se produc
liber în plante, sol, agrocenoze, biosferă sunt utilizate de om, fitotehnia devenind,
astfel, ştiinţă de sinteză ce interacţionează cu ştiinţe fundamentale precum botanica,
fiziologia plantelor, ecologia, pedologia, biochimia şi agrochimia, biofizica,
matematica statistică, agrotehnica, ameliorarea plantelor, mecanizarea agriculturii,
zootehnia, economia, protecţia plantelor etc. În acest context, modelarea
tehnologiilor performante de cultivare implică utilizarea cunoştinţelor din domeniul
mai multor ştiinţe fundamentale şi aplicative.
1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul şi

metodele de cercetare
Obiectivele fitotehniei sunt:
1. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare, a sectorului zootehnic cu furaje
şi a industriei cu materie primă.
2. Îmbunătăţirea fertilităţii solului.
3. Protecţia mediului ambiant.
4. Combaterea eroziunii.
5. Majorarea produsului intern brut.
Obiectul principal al fitotehniei este planta de cultură mare, generatoare de
substanţe organice. Pentru fitotehnie, planta reprezintă nu doar obiectul, ci şi
instrumentul muncii. Ca obiect al muncii, planta este supusă proceselor de creare a
noi soiuri, a noi hibrizi de plante agricole, studierii diferitor elemente tehnologice
de cultivare. Ca instrument al muncii, planta transformă energia cinetică a luminii
solare în energie potenţială a compuşilor organici.
Principala metodă de studiu a fitotehniei este metoda experienţei în câmp,
axată pe două aspecte fundamentale ale cercetării: experienţa în câmp şi în laborator
şi experienţa în procesul de producţie.
1. Experienţa în câmp şi în laborator se aplică cu scopul de a studia – în
funcţie de biotip şi de condiţiile pedoclimaterice – elementele tehnologice pe
parcele mici; de a stabili gradul de fertilizare (doze, perioade şi modalităţi de aplicare
a îngrăşămintelor) şi cele mai adecvate modalităţi de lucrare a solului; de a soluţiona
unele probleme ce ţin de însămânţarea culturii (timpul semănatului, desimea,
distanţa dintre rânduri, adâncimea încorporării în sol şi cantitatea de sămânţă la 1
ha) şi de lucrările de întreţinere.
2. Experienţa în procesul de producţie se realizează cu scopul de a testa
eficienţa elementelor tehnologice în condiţii de producţie pe suprafeţe mari, fiind
considerată şi etapă finală a experienţei.
În fitotehnie se foloseşte pe larg şi un al treilea tip de experienţă – experienţa
în casa de vegetaţie – care oferă posibilitatea de a urmări planta în procesul de
dezvoltare şi modul în care este ea este influenţată de diferiţi factori. Experienţa în
casa de vegetaţie se realizează în sere, în vase de vegetaţie umplute cu sol, nisip sau
soluţie de sare, numită şi cultură de apă. Pentru a determina modul în care factorii
de mediu influenţează planta, se utilizează aşa-numitele fitotroane – instalaţii
speciale de dimensiuni mari, în care plantele se cultivă în condiţii experimentale,
dirijându-se regimul şi condiţiile lor de viaţă: lumină, temperatură, umiditate.
1.3. Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii

şi factorii principali de sporire a producţiei
Tehnologia de cultivare sub aspect fitotehnic presupune lucrări succesive de
îngrijire a culturilor agricole, recoltare, curăţare şi condiţionare a producţiei.
Tipuri de tehnologii:
1. Tehnologii convenţionale, clasice.
2. Tehnologii ecologice.
3. Tehnologii la îmbinare.
Astăzi este unanim acceptat că agricultura convenţională şi greşelile
tehnologice, indiferent de nivelul dezvoltării societăţii, au avut un puternic impact
negativ asupra solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător.
O tehnologie de cultivare a plantelor nu poate fi generalizată în timp şi spaţiu,
întrucât determină procese negative cu grave consecinţe asupra mediului
înconjurător. Totuşi tehnologia agricolă convenţională bazată pe afânarea intensă a
solului prin arătură cu răsturnarea brazdei şi eliminarea resturilor vegetale, urmată
de numeroase lucrări secundare, a rămas încă cea mai răspândită, devenind
„tradiţională” şi intrând în mentalitatea comunităţilor umane de pretutindeni.
În politicile agrare ale diferitor ţări, mai ales cu un nivel ridicat de industrializare,
cu precădere în ultimii 50 de ani, au fost depuse eforturi uriaşe pentru modernizarea
agriculturii în scopul sporirii productivităţii, creşterii aportului agriculturii la
dezvoltarea economică, dar, din păcate, această modernizare a fost însoţită de o
multitudine de efecte negative grave asupra mediului înconjurător.
În consecinţă, comunităţile umane, îngrijorate mai mult de degradarea mediului
ambiant decât de propria securitate alimentară, cercetarea ştiinţifică agricolă s-au
văzut nevoite să găsească o alternativă tehnologică de cultivare a plantelor, mai
puţin agresivă şi care să contribuie pe termen lung la ameliorarea resurselor
degradate, la conservarea stării lor calitative. Această nouă tehnologie agricolă a
fost denumită „conservativă”, ea exclude afânarea intensivă a solului prin arătură cu
răsturnarea brazdei şi eliminarea resturilor vegetale, dar impune acoperirea cu resturi
vegetale a peste 30 % din suprafaţa solului după semănat.
Tehnologia alternativă presupune tehnici de reducere a costurillor şi de menţi-
nere a nivelelor de producţie prin aplicarea unor principii şi practici cum sunt:
– rotaţia culturilor;
– sisteme integrate vegetaţie/animale;
– cultivarea leguminoaselor fixatoare de azot;
– generalizarea lucrărilor de protecţie, ameliorare şi valorificare a solului;
– gospodărirea integrată a elementelor nutritive.
Tehnologia ecologică (termen similar cu tehnologia organică sau biologică)

diferă fundamental de cea convenţională. Rolul ei este de a da producţie cât mai
pură din punct de vedere ecologic, mai potrivită metabolismului organismului uman,
dar în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de
natură şi legile ei. Tehnologia ecologică contribuie la creşterea activităţilor
economice de mare randament şi are o contribuţie majoră la sporirea interesului
pentru spaţiul rural.
Tehnologia ecologică nu utilizează: fertilizanţi şi pesticide sintetice,
stimulatori şi regulatori de creştere. Organismele modificate genetic şi derivatele
lor sunt interzise în tehnologia ecologică.
Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin
respectarea perioadei de conversie, care în producţia vegetală are o durată de 2 ani
pentru culturile anuale şi de 3 ani pentru culturile perene.
Producţie ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză. Producţia agroalimentară ecologică are
ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care
asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Principiile de
bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:
– eliminarea oricăror tehnologii poluante;
– realizarea unor structuri de producţie şi asolamente, în cadrul cărora rolul
principal îl deţin speciile şi soiurile de înaltă adaptabilitate;
– susţinerea şi ameliorarea continuă a fertilităţii naturale a solului;
– integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi a
produselor din plante;
– utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea
acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare
refolosibile;
– aplicarea unor tehnologii care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor.
Tehnologia de cultivare se axează pe principalii factori de sporire a producţiei:
¨ seminţe de clasa întâi de categorie superelită, elită sau de prima reproducţie;
¨ asortiment tehnic care va permite efectuarea lucrărilor de câmp în termene
optime şi la nivel înalt de calitate;
¨ aplicarea îngrăşămintelor echilibrate după substanţele nutritive;
¨ mijloacele integrate de protecţie a plantelor: agrotehnice, chimice, biologice;
¨ metode eficiente de organizare a muncii.
Tehnologia modernă prevede efectuarea la timp, permanent şi argumentat a
elementelor tehnologice.
1.4. Gruparea culturilor de câmp

Culturile de câmp diferă prin caracterul lor morfobiologic, dar şi prin metodele
de cultivare. Din aceste motive, este foarte important să se stabilească condiţiile
ecologice care determină o anumită specie să formeze producţie optimă.
După modul în care plantele reacţionează la condiţiile naturale de vegetaţie şi,
în funcţie de particularităţile lor biologice, poate fi stabilită microzona soiurilor şi
hibrizilor cultivaţi. Fiecare soi sau hibrid de plante are un areal propriu de adaptare,
aflat în corelaţie directă cu condiţiile originare de creştere şi dezvoltare. Plantele
cultivate în condiţii improprii de mediu sunt supuse unor efecte de stres ce
influenţează negativ asupra producţiei. De aceea, la zonarea şi microzonarea
soiurilor şi hibrizilor trebuie să se ţină cont de tipul biologic, plasticitatea plantelor,
durata perioadei de vegetaţie, necesitatea faţă de temperaturi biologic active, tipul
biologic. Un câmp cu o înclinare de 1° spre nord primeşte aceeaşi cantitate de
căldură ca şi un câmp drept amplasat cu 100 km mai la nord. În funcţie de înclinaţia
pantei sau de expoziţie, pe teritoriul Republicii Moldova, diferenţa dintre perioadele
fără îngheţ constituie până la 30 de zile; iar suma temperaturilor active – 800-900°.
Cea mai mare sumă de temperaturi se poate atesta pe pantele cu expoziţie sudică,
după care urmează cele cu expoziţie vestică, apoi estică, cea mai rece temperatură
atestându-se pe terenurile cu expoziţie nordică.
Pe panta sudică, plantele fructifică cu 7-14 zile mai devreme decât pe
suprafeţele cu pantă opusă.
Dacă diferenţa dintre temperatura minimă a aerului la nordul şi sudul republicii
constituie 3-4°, atunci, în limitele unei gospodării cu diferite forme de relief,
diferenţa de temperatură în nopţile senine şi fără vânt variază semnificativ.
În părţile superioare ale pantelor, umiditatea solului – pe un strat de 0-50 cm –
poate fi de două ori mai mică decât în vâlcea. În funcţie de amplasamentul pe pantă,
diferenţele de recoltă pot constitui 27% – la grâu, 79% – la porumb şi 43% – la floarea-
soarelui. Diferenţa privind durata fazei de vegetaţie în diferite locuri de pe pantă constituie
10-17 zile. Cu cât este mai mare potenţialul de productivitate al soiului şi cu cât sunt
mai nefavorabile condiţiile pedoclimatice, cu atât este mai mare variabilitatea nivelului
de recoltă şi calitatea acesteia în funcţie de relief, microclimă şi tipul de sol.
Botaniştii au descris aproximativ 350 000 de specii de plante – 20 000 dintre
ele au utilizări diverse; 640 de specii au o importanţă majoră; aproape 100 dintre
culturile de câmp, ce aparţin la 21 de familii botanice şi de studiul cărora se ocupă
fitotehnia, sunt cultivate pentru obţinerea produselor alimentare, a nutreţurilor şi
fibrelor vegetale. În funcţie de destinaţia utilizării recoltei, culturile de câmp sunt
divizate în:
1) cereale păioase: grâul, orzul, secara, ovăzul, porumbul, sorgul, meiul,

triticale, orezul, hrişca.
2) leguminoase pentru boabe: mazărea, soia, fasolea, năutul, latirul, bobul
furajer, arahida, măzărichea, dolihosul, lupinul, fasoliţa.
3) rizocarpi: sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul, napul-broajbă,
cicoarea, turnepsul.
4) tuberculifere: cartoful, topinamburul.
5) plante oleaginoase: floarea-soarelui, ricinul, rapiţa, muştarul, camelina,
susanul, şofrănelul, varza de mare, perila, lalemanţia, macul.
6) plante aromatice: levănţica, salvia, menta, trandafirul, coriandrul, anasonul,
molura, chimionul, busuiocul, muşcata.
7) plante textile: bumbacul, inul, cânepa, teişorul, zămoşiţa, ramia, iuta, sisalul,
inul-de-Noua-Zeelandă, cânepa-de-Manila.
8) bostănoase: bostanul, harbuzul, zămosul.
9) tutunul, hameiul.
10) ierburi furajere: lucerna, sparceta, trifoiul, sulfina, ghizdeiul, seradela, go-
lomăţul, ciumiza, dughia, raigrasul, păiuşul-de-livadă, obsiga nearistată, iarba-de-Sudan.
11) culturi furajere netradiţionale: silifia cu frunza perfoliată, crambe cu
frunza cordată, simfitum, ropontic, ciumarea.
12) plante medicinale: mărarul, valeriana, armurariul, muşeţelul, nalba mare,
gălbenelele, isopul, mătrăguna, cimbrul de grădină, talpa-gâştei.
S-a stabilit că, în principiu, oamenii utilizează pe larg 24 din aceste culturi,
care, în ordinea descreşterii necesare, ar trebui distribuite astfel: orezul, grâul,
porumbul, cartoful, batatul, casava, soia, ovăzul, sorgul, meiul, trestia-de-zahăr,
secara, alunele-de-pământ, bobuşorul-de-nutreţ, fasoliţa, mazărea-de-hulub, fasolea
mungo, năutul, fasolea comună, iamsul, bananierul şi cocotierul.
1. 5. Procesul fotosintetic şi legităţile de

formare a producţiei fitotehnice
Fotosinteza este un proces natural fundamental în cadrul căruia, cu ajutorul
energiei luminoase, plantele verzi produc substanţe organice (glucide, lipide,
proteide) din substanţe anorganice (bioxid de carbon, apă, săruri minerale etc.),
eliberând oxigenul necesar pentru respiraţie şi arderea diferitor substanţe.
Procesul fotosintetic se desfăşoară prin intermediul clorofilei din plantele
verzi. Plantele verzi reprezintă, aşadar, laboratorul natural de fabricare a
substanţelor organice şi transformare a carbonului mineral în carbon organic,
necesar alimentaţiei omului, animalelor şi organismelor vegetale lipsite de clorofilă.

Dacă vreun virus ar distruge clorofila, pe planeta noastră n-ar mai rămâne din
organismele vii, decât unele bacterii.
Prin structura sa moleculară, clorofila (sau „sângele verde” al plantelor) este
comparabilă cu hemoglobina (substanţă organică feruginoasă din componenţa
sângelui), unica diferenţă dintre ele constând în faptul că hemoglobina conţine fier,
iar clorofila – magneziu. Plantele superioare conţin 2 tipuri de clorofilă: clorofila
a şi clorofila b. Clorofila a, numită şi pigment principal, are un rol esenţial în
procesul de fotosinteză; clorofila b are rol secundar, deoarece nu poate transforma
energia luminoasă în energie chimică în mod direct, ci doar prin intermediul
clorofilei a. Frunzele verzi conţin 0,1-0,3% de clorofilă.
Din totalul radiaţiei fotosintetice care ajunge pe suprafaţa frunzelor, în
fotosinteză sunt utilizate doar 2-5% ca radiaţie activă fotosintetică (RAF), restul
energiei fiind repartizată în următorul mod:
a) 10-15% se reflectă de pe suprafaţa frunzei, în funcţie de însuşirile cuticulei
(netedă, lucioasă, mată) şi se risipesc în spaţiu;
b) în funcţie de grosimea limbului şi de intensitatea pigmentului verde, 10%
trec prin frunze, fără a fi absorbite;
c) peste 70% sunt absorbite de frunze, dar se transformă în energie calorică,
consumată în procesul de transpiraţie şi risipită în spaţiu sub formă de radiaţii
calorice.
Energia activă fotosintetică ajunsă pe pământ reprezintă, în medie, 3000-4000
ckal/zi m2.
În medie, frunza absoarbe aproape 85-90% din energia fotosintetică activă
(radiaţia solară absorbită de clorofilă) nimerită pe ea, iar circa 10-15% se reflectă de
pe suprafaţa frunzei ori trec fără a fi absorbite. Radiaţia activă fotosintetic reprezintă
acea parte a spectrului luminii, care induce procesul de fotosinteză prin absorbţia
luminii de către pigmenţii asimilatori ai plantei. Limitele aproximative ale acestei
zone constituie 380-760 nm. Coeficientul de utilizare sau de convertire se află în
corelaţie directă cu cantitatea de energie fotosintetic activă absorbită de plante.
Valorile coeficientului de convertire a radiaţiei active fotosintetic variază de la specie
la specie, în funcţie de particularităţile fiziologice şi condiţiile pedoclimaterice, de
tehnologia de cultivare. Conform modului de utilizare a coeficientului de convertire
a RAF, semănăturile pot fi divizate în următoarele categorii:
Semănături suficiente – 0,5-1,5%;
Semănături bune –1,5-3,0%;
Semănături record – 3,5-5,0%;
Semănături teoretic posibile – 6,0-8,0%.

Radiaţia solară dispersează raze de diferită lungime de undă şi intensitate.
Lungimea de undă este egală cu spaţiul parcurs de undă într-un anumit interval de
timp. Lungimea de undă se măsoară în microni (µ), milimicroni (mµ), angströmi
(Å). Spectrul de raze cu lungimea de undă mai mică de 0,4 µ (47%) este numit
spectru de raze ultraviolete, care sunt absorbite de stratul de ozon. Spectrul vizibil
ocupă diapazonul 380-760 mµ, cu diverse raze color: peste 760-800 mµ (7%) sunt
raze infraroşii invizibile, care produc efect termic. 1 mµ = 1 nm = 10-9 m.
Frunzele asimilează din spectrul vizibil razele fiziologice albastre-violete şi
portocalii-roşii. Procesul fotosintetic decurge mai energic pentru razele roşii cu
lungimea de undă de » 700 nm.
Este foarte important ca fitomasa acumulată într-o unitate de timp să fie cât
mai mare, acest fapt presupunând – sub aspect fitotehnic – o corelare avantajoasă a
următorilor factori: o suprafaţă foliară activă cât mai durabilă şi cât mai mare
(exprimată prin indicele suprafeţei foliare) şi un randament fotosintetic cât mai
înalt (exprimat prin eficienţa radiaţiei active fotosintetice). Intensitatea fotosintezei
este influenţată de concentraţia de CO2 şi de O2 şi condiţionată de densitatea lanului,
densitate care nu trebuie să depăşească limitele ce ar împiedica circulaţia normală
a aerului şi, respectiv, îmbogăţirea lui cu CO2. Excesul şi insuficienţa elementelor
nutritive conduc la diminuarea randamentului fotosintezei, ceea ce influenţează, la
rândul său, microelementele. Carenţele de magneziu conduc la formarea unor
cantităţi mici de clorofilă şi la intensificarea respiraţiei; manganul se implică în
procesul enzimatic de eliminare fotosintetică a oxigenului; zincul facilitează
difuziunea CO2. Din aceste considerente, procesul fotosintetic, în cadrul căruia se
formează circa 95% de substanţe organice, este fundamental pentru formarea
producţiei vegetale. Pentru a obţine o producţie sporită sunt necesare:
– crearea unei suprafeţe foliare optime;
– asigurarea de lungă durată a activităţii aparatului foliar;
– obţinerea unui coeficient maxim de convertire a RAF;
– majorarea afluxului de substanţe plastice spre seminţe, fructe, rădăcini,
tuberculi, frunze etc.
Aparatul foliar trebuie menţinut activ cât mai mult. Direcţiile de intervenţie
ale omului trebuie să implice dirijarea corectă a densităţii, fertilizarea echilibrată,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigarea, menţinerea microelementelor prin
fertilizare extraradiculară şi prin utilizarea regulatorilor de creştere.
Dezvoltarea rapidă a suprafeţei foliare (la începutul perioadei de vegetaţie) şi
dezvoltarea suprafeţei optime a frunzelor constituie obiectivele fundamentale ale
procesului. În cadrul lui, se formează potenţialul fotosintetic al suprafeţei foliare.

Acest indice variază între 1,2 şi 5 mil. m2/zi şi depinde de particularităţile biologice
şi durata perioadei de vegetaţie: pentru soiurile timpurii, potenţialul fotosintetic
constituie 1,2-2,0 mil. m2/zi; pentru cele tardive – 3-5 mil. m2/zi.
Indicele suprafeţei foliare constituie 30-40 mii m2/ha pe teren obişnuit şi
50-60 mii m2/ha, pe terenuri irigate. Suprafaţa optimă a frunzelor diferă în funcţie
de modul de amplasare a frunzelor pe plantă. Cu cât mai vertical sunt amplasate
frunzele, cu atât mai puţin se umbresc ele reciproc şi cu atât mai mare este valoarea
indicelui foliar. Scăderea valorilor potenţialului fotosintetic până la 0,5-1,0 mil.
m2/zi, micşorarea indicelui suprafeţei foliare până la 1,5-2,0 mil. m2/zi conduc la
micşorarea recoltelor.
Pentru a majora durata de lucru activ al aparatului fotosintetic pe parcursul zilei
şi pe parcursul întregii perioade de vegetaţie (prin măsuri agrotehnice), e necesar să
se ia în calcul durata perioadei de vegetaţie, particularităţile biologice ale plantei,
precum şi condiţiile pedoclimaterice. Durata perioadei de vegetaţie se află într-o
corelaţie directă cu lucrul activ al aparatului fotosintetic şi productivitatea plantelor.
Aparatul fotosintetic poate fi influenţat de fenomenele atât pozitive (cum ar fi,
de exemplu, creşterea dimensiunilor), cât şi negative, precum:
– micşorarea gradului de iluminare a frunzelor, ca efect al umbririi lor
reciproce;
– scăderea aeraţiei semănăturilor;
– blocarea transportului de CO2 din masa de aer către frunze;
– micşorarea intensităţii medii a fotosintezei;
– accentuarea creşterii vegetative a plantelor, organele lor alungindu-se excesiv;
– creşterea rapidă a frunzelor noi, frunzele de la etajele inferioare uscându-se intens;
– creşterea excesivă a plantelor, care conduce la consumul neproductiv al
asimilatelor, reducându-se calitatea organelor reproductive şi de rezervă şi crescând
cantitatea de substanţe utilizată pentru formarea lor;
– reducerea bruscă a coeficientului de utilizare a apei (creşte coeficientul de
transpiraţie şi se reduce productivitatea transpiraţiei);
– degradarea coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor minerale;
– creşterea gradului de îmbolnăvire a plantelor, fapt ce influenţează negativ
formarea producţiei de plante.
Aşadar, indicii şi condiţiile activităţii fotosintetice în semănături, ca sisteme
fotosintetice integrale, joacă un rol decisiv în formarea producţiei vegetale. În
diferite condiţii pedoclimaterice, obiectivele şi metodele de creştere a activităţii
fotosintetice şi a productivităţii plantelor diferă şi trebuie direcţionate.
1.6. Suprafaţa de nutriţie şi

productivitatea plantelor
Suprafaţa de nutriţie, selectarea ei reprezintă o problemă fundamentală în
contextul tehnologiilor performante de cultivare a plantelor de cultură mare.
Suprafaţa de nutriţie reprezintă suprafaţa de teren ce implică stratul de sol şi
volumul de aer ce revin unei singure plante în cadrul unei semănături sau plantaţii.
Suprafaţa nutritivă este invers proporţională cu desimea semănăturii: cu cât mai
mică este suprafaţa de nutriţie a unei singure plante, cu atât mai mare este desimea,
şi viceversa. În funcţie de dimensiunile pe care le acoperă, suprafeţele de nutriţie
sunt minime sau maxime. Trebuie specificat însă că în cazul unei suprafeţe minime
reducerea acesteia în continuare nu asigură o producţie pentru marfă, iar în cazul
suprafeţei maxime, majorarea ei ulterioară nu asigură creşterea producţiei medii a
plantelor individuale.
Suprafaţa de nutriţie care corespunde producţiei maxime la hectar se numeşte
suprafaţă optimă. Suprafaţa de nutriţie contribuie la formarea structurii optime a
semănăturilor prin:
• optimizarea ritmului de creştere şi dezvoltare a plantelor;
• extinderea sistemului radicular şi utilizarea posibilităţilor solului;
• asigurarea plantelor cu elemente nutritive;
• utilizarea raţională a umidităţii;
• amplasarea uniformă a plantelor;
• combaterea integrată a buruienilor;
• protecţia solului şi combaterea eroziunii;
• mecanizarea proceselor tehnologice.
Suprafaţa de nutriţie influenţează înălţimea, grosimea, ramificarea tulpinii,
înfrăţirea, mărimea frunzelor, durata de activitate şi productivitatea plantelor.
Suprafaţa de nutriţie determină valorile componentelor de producţie.
Suprafaţa de nutriţie depinde de metoda de semănat sau plantat: în rânduri dese,
distanţat, distanţat programat, în benzi.
Suprafaţa de nutriţie influenţează calitatea producţiei.
1.7. Tipurile de producţie şi factorii

care le condiţionează
Producţia vegetală reprezintă totalitatea organelor aeriene şi subterane ale
plantelor de pe o unitate de suprafaţă. Numai o mică parte din această producţie
este utilizată de om – producţia vegetală, sau agricolă. Producţia agricolă este
constituită din 2 tipuri de produse: produsul principal şi produsul secundar,

raporturile dintre ele variind de la o plantă la alta. De exemplu, la grâu, boabele, ca
indice de producţie din produsul util obţinut, reprezintă produsul principal, paiele
şi pleava – produse secundare.
În baza acestor indici, au fost stabilite 7 tipuri de producţie: 1) producţia
potenţială teoretic; 2) producţia potenţială real posibilă; 3) producţia biologică; 4)
producţia recoltată; 5) producţia transportată şi curăţată; 6) producţia prelucrată şi
comercializată; 7) consumul final al producţiei.
Producţia potenţială reală este cea obţinută cu ajutorul resurselor existente în
gospodărie şi a culturii agronomice. Producţia biologică sau producţia pe rădăcini
este cea calculată în baza componentelor de producţie; ea este mai mare decât
producţia agricolă recoltată. Diferenţa dintre volumul şi tipul de producţie se face
în funcţie de modul în care se respectă termenul de recoltare, infrastructura,
amenajarea agregatelor etc. În principiu, produsul final al producţiei trebuie să
corespundă cu producţia biologică. În cazul plantelor cultivate, nivelul producţiei
vegetale totale, dar şi raportul dintre aceasta şi produsul agricol principal sau cel
secundar, sunt condiţionate de 4 categorii de factori, definiţi ca:
1) factori ecologici, climaterici, edafici, orografici;
2) factori biologici: soiul sau hibridul cultivat, calitatea materialului de semănat,
buruienile, bolile, dăunătorii, microflora solului;
3) factori tehnogeni: tehnica agricolă, tehnologia fertilităţii, tehnologia de
cultivare, pesticidele, sursele de energie;
4) factori social-economici.
Factorii cosmici (radiaţia fotosintetică activă, suma temperaturilor active, suma
depunerilor atmosferice, intensitatea depunerilor) nu pot fi reglaţi, cultivatorii tre-
buind doar să se adapteze la ei, pentru a-i utiliza eficient. Factorii tereştri, în schimb
sunt reglabili.
La unii dintre aceştia ne referim mai amănunţit.
1. Potenţialul productiv al soiului, hibridului. Pentru ca soiul sau hibridul să
corespundă cerinţelor, trebuie să satisfacă 3 condiţii importante:
1) să fie rezistent la condiţiile nefavorabile de mediu;
2) să utilizeze la maximum condiţiile favorabile de mediu.
3) să manifeste o productivitate înaltă în semănătură.
2. Regimul de umiditate. În Republica Moldova, regimul de umiditate
reprezintă un factor instabil şi insuficient şi poate fi reglat prin aplicarea irigaţiei.
Actualmente, Republica Moldova dispune de 144,6 mii ha de terenuri irigabile. O
componentă a agriculturii irigabile este aşa-numita „irigare mică”, care poate fi
dezvoltată în baza a 400 de iazuri, cu un volum de apă suficient pentru irigarea a

circa 36 mii ha de terenuri agricole. În prezent, „irigarea mică” se aplică doar pe
circa 18-20 mii ha.
3. Asigurarea plantelor cu elemente de nutriţie. Îngrăşămintele minerale sporesc
producţia cu 50-60%. Prin aplicarea îngrăşămintelor se urmăreşte sporirea producţiei,
îmbunătăţirea calităţii acesteia şi menţinerea sau creşterea fertilităţii solului la cote
maxime. Prin aplicarea corectă a îngrăşămintelor, pe lângă asigurarea, pe tot parcursul
vegetaţiei, a necesităţilor plantelor cu elemente nutritive, se urmăreşte valorificarea
maximă a acestora, reducerea pierderilor de substanţă activă. Dozele de îngrăşăminte
pentru fiecare cultură şi solă în parte, perioadele şi metodele de aplicare a acestora,
forma lor chimică şi starea fizică adecvată unei eficienţe economice sporite depind
de particularităţile biologice ale plantelor, de o multitudine de alţi factori.
Plante precum sfecla, cartoful, porumbul etc. necesită cantităţi mult mai mari
de îngrăşăminte decât leguminoasele cultivate pentru boabe. În cadrul aceleiaşi
specii, soiurile mai intensive valorifică mai multe îngrăşăminte decât soiurile
extensive. Diferenţierea dozelor de îngrăşăminte se face şi în funcţie de tipul de
sol şi de elementele nutritive necesare, de analizele de sol în baza cărora se
determină principalii indici agrochimici ai acestuia.
O influenţă majoră asupra necesarului de îngrăşăminte o are gradul de asigurare
cu apă a plantelor. În anii mai bogaţi în precipitaţii sau în condiţii de irigare, se
aplică cantităţi mai mari de îngrăşăminte decât în anii mai secetoşi sau în condiţii
de neirigare, când necesarul de fertilizare este mic. Plantele premergătoare au şi
ele un rol important pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte, în special a celor ce
conţin azot. După premergătoarele consumatoare de elemente nutritive, dozele se
majorează; în schimb, după premergătoarele ce consumă cantităţi reduse de elemente
nutritive (leguminoasele, de exemplu, care contribuie la îmbogăţirea solului cu
azot), dozele se micşorează. Dozele de îngrăşăminte trebuie să difere nu numai în
funcţie de planta premergătoare, ci şi de modul în care a fost ea fertilizată. Dozele
trebuie să fie mai mici dacă planta premergătoare a primit cantităţi mari de
îngrăşăminte, în special organice, şi să se majoreze după premergătoarele care n-
au fost fertilizate sau au primit cantităţi mici de îngrăşăminte. La stabilirea dozelor
se ia în calcul nivelul producţiilor planificate. Cu cât producţia scontată este mai
mare, cu atât se cer aplicate cantităţi mai mari de îngrăşăminte. La stabilirea dozelor
de îngrăşăminte chimice, trebuie să se ţină cont de cantitatea de îngrăşăminte
organice aplicate la cultura din anul respectiv, cât şi de cea pentru plantele
premergătoare, luându-se, desigur, în calcul şi remanenţa acestora. Se consideră că
gunoiul de grajd acţionează asupra solurilor medii timp de 4 ani: în primul an se
consumă 50%, în al doilea 30%, în al treilea – 15%, în al patrulea –5% din

elementele nutritive.
4. Calitatea seminţelor se dirijează prin producerea seminţelor. Producerea unor
seminţe de calitate din soiuri şi hibrizi cu valoare biologică înaltă reprezintă o verigă
importantă în cadrul procesului tehnologic de obţinere a unor producţii sporite, stabile
şi de calitate. Din punct de vedere biologic, sămânţa reprezintă un organism viu, destinat
însămânţării, care stochează în stare latentă totalitatea particularităţilor individuale,
genetice, morfofiziologice şi agroproductive ce caracterizează un anumit soi, hibrid
cultivat sau populaţie locală. Din punct de vedere tehnic, sămânţă sau material săditor
este considerat materialul destinat înmulţirii plantelor (seminţe, fruct, tubercul, butaş
etc.), având însuşiri biologice şi tehnologice valoroase, obţinut în baza unei
metodologii şi tehnologii specifice, prin care se asigură menţinerea caracteristicilor
iniţiale ale plantei cultivate, precum şi o stare fitosanitară şi o valoare culturală
corespunzătoare, pentru care există acte de provenienţă şi valoare biologică.
Producerea de sămânţă îşi propune realizarea următoarelor obiective:
– obţinerea unor seminţe capabile să reproducă fidel planta cultivată, având în
vedere ansamblul de particularităţi individuale ale acesteia;
– obţinerea unor seminţe cu o stare fitosanitară, vigoare şi valoare culturală
conforme cu standardele în vigoare;
– înmulţirea materialului destinat însămânţării (plantării), în condiţii economice
şi în cantitate suficientă.
În contextul unei agriculturi moderne, de tip intensiv, producerea de seminţe
reprezintă o investiţie eficientă şi garantează obţinerea unor producţii sporite şi
stabile, permiţând valorificarea optimă a condiţiilor specifice diferitor zone de
cultură, prin menţinerea însuşirilor agroproductive ale celor mai adaptate soiuri
sau hibrizi. Prin utilizarea unor seminţe cu valoare biologică înaltă pot fi asigurate
sporuri de producţie, prevăzându-se ca, în perspectivă, cultura mare să beneficieze,
în ansamblul ei, de aceste categorii biologice ale seminţei.
Obţinerea seminţelor de calitate solicită măsuri deosebite de îngrijire şi un
control permanent. Din sămânţa brută, la condiţionare, randamentul de seminţe de
bună calitate este de numai 20%.
5. Starea sanitară a mediului asigură protecţia contra bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor. Bolile şi vătămătorii plantelor agricole reduc recolta potenţială cu 35%.
Dăunează:
2 mii specii de buruieni; 1500 agenţi patogeni;
8 mii specii de ciuperci; peste 10000 specii de insecte;
250 specii de viruşi; 1500 specii de nematode.
160 specii de bacterii;
Resursele biologice de protecţie a plantelor trebuie estimate cu scopul de a

obţine o protecţie maximă a plantelor: unele insecte, de exemplu, îşi depun ouăle pe
ouăle insectelor-vătămători, iar larvele lor, dezvoltându-se, distrug locuinţa tempo-
rară a acestora. Căpuşa răpitoare – fitoseiulius – nimiceşte păduchele, leul-afidelor
şi alte insecte răpitoare. O familie medie de furnici, compusă din 500-800 mii de
indivizi, nimiceşte zilnic 15-20 mii de insecte, iar în total, pe vară, 3-5 milioane.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează cu ajutorul a 5 instrumente
eficiente, printre care:
a) mijloacele agrofitotehnice, care implică:
• crearea unor soiuri rezistente la atacul bolilor şi al dăunătorilor, utilizându-
se practica de ameliorare;
• aplicarea tuturor măsurilor agrotehnice raţionale concretizate în agrocomplex:
în primul rând, utilizarea asolamentului cu ierburi perene şi alternarea raţională a
plantelor, pentru a evita înmulţirea dăunătorilor şi agenţilor patogeni din sol; lucrarea
la timp şi în condiţii bune a solului, pentru a reduce pericolul de atac al dăunătorilor
şi paraziţilor, oferind plantelor posibilitatea să crească şi să se dezvolte mai repede;
respectarea perioadei optime de semănat, care oferă seminţelor posibilitatea să
încolţească repede şi la timp, plantele reuşind să se dezvolte şi să se fortifice până
la momentul în care dăunătorii şi paraziţii apar în număr mare;
b) mijloace mecanice de combatere – prinderea şi strângerea dăunătorilor cu
ajutorul diferitor dispozitive;
c) mijloace fizice – tratamentul termic al seminţelor contra agenţilor patogeni
care se transmit prin sămânţă;
d) mijloace biologice de combatere – utilizarea păsărilor, insectelor,
microorganismelor care distrug dăunătorii;
e) mijloacele chimice de combatere – utilizarea diferitor substanţe chimice.
Preparatele folosite contra bolilor – fungicidele – se prepară din substanţe minerale,
organico-minerale sau organice, insecticidele şi fungicidele utilizându-se sub formă
de prafuri sau soluţii.
6. Îmbunătăţirea fertilităţii solului. Pentru a-şi forma recoltele scontate,
fiecare cultură agricolă extrage din sol cantităţi considerabile de elemente nutritive,
principalele fiind azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful (macro-ele-
mente), cuprul, zincul, fierul, molibdenul, manganul, borul (microelemente). Expor-
tul anual, odată cu recoltele obţinute, al elementelor biofile conduce la diminuarea
fertilităţii solului. Sursa principală de creştere a fertilităţii solului şi de optimizare
a nutriţiei minerale a culturilor agricole o constituie aplicarea îngrăşămintelor
organice şi minerale. Utilizarea fertilizanţilor reprezintă un procedeu care conduce
la utilizarea mai eficientă – cu 20-30% – a umidităţii solului.
1.8. Bazele fundamentale utilizate la modelarea

tehnologiilor de cultivare a plantelor de cultură mare
Modelarea tehnologiilor de cultivare a plantelor de cultură mare impune o
bună cunoaştere a solului.
Solul
Prin sol se înţelege stratul superficial al scoarţei terestre rezultat în urma
dezagregării şi alternării rocilor sub acţiunea factorilor de climă, a factorilor
biologici care asigură viaţa organismelor.
Solul este materialul fragil şi afânat care acoperă într-un strat subţire toată suprafaţa
scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de majoritatea faunei şi florei.
Solul prin natura şi rolul său este un produs al interacţiunii între mediul biotic
şi abiotic, reprezentând un organism viu în care se desfaşoară o viaţă intensă şi în
care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.
Solurile determină producţia agricolă, condiţionează învelişul vegetal, calitatea
apelor de suprafaţă şi a celor subterane şi acţionează ca o membrană pentru dimi-
nuarea poluării aerului şi a apelor prin reţinerea, reciclarea şi neutralizarea poluan-
ţilor din substanţele chimice folosite în agricultură, din deşeurile şi reziduurile
organice şi a altor substanţe toxice.
Formarea solului este un proces complex, de lungă durată, care reflectă efectul
factorilor pedogenetici naturali (clima, relieful, rocile geologice, vegetaţia şi fauna)
şi antropici.
Solul este alcătuit din: materiale minerale provenite din dezagregarea şi
alternarea reacţiilor, materiale organice provenite din transformarea resturilor
vegetale, apa provenită din precipitaţii şi aer. Raportul în care aceste componente
se găsesc în sol determină gradul de fertilitate al solului (redus, moderat, ridicat).
Procesele care au determinat transformarea acestor elemente primare în
pedosferă sunt dezagregarea şi alterarea.
Solul fiind un sistem eterogen, polidispers, este alcătuit din trei faze: solidă
(partea minerală şi organică), lichidă (apa cu diferiţi compuşi dizolvaţi în ea – soluţia
solului) şi gazoasă (aerul din sol). În volum, partea solidă reprezintă circa 50%
(45% partea minerală şi 5% cea organică), iar cea lichidă şi gazoasă restul de 50%.
Dupa formă şi mărime, fracţiunile granulometrice au fost clasificate în nisip, praf,
argilă, fragmente care intră în alcătuirea solului propriu-zis şi în fracţiuni mai
grosiere, care alcătuiesc scheletul solului.
Clasificarea fragmentelor şi particulelor de sol
Fracţiunea Diametrul fragmentelor şi particulelor, (mm)

granulometrică După Atterberg După Kacinski
Bolovani >200 ----
Pietre 200-20 3
Pietriş 20-2 3-1
Nisip 2-0,02 1-0,05
Nisip grosier 2-0,2 1-0,5
Nisip mediu ------- 0,5-0,25
Nisip fin 0,2-0,02 0,25-0,005
Praf sau pulbere 0,2-0,002 0,5-0,001
Praf mare ------- 0,05-0,01
Praf mijlociu ------- 0,01-0,005
Praf fin ------- 0,005-0,001
Argilă 0,002-0,001 0,001-0,0001
Argilă grosieră ------- 0,001-0,0005
Argilă fină ------- 0,0005-0,0001
Argilă coloidală <0,001 <0,0001
Constituenţii minerali ai solului sunt dependenţi de fracţiunile granulometrice.

Argila este constituentul mineral principal. Din punct de vedere chimic argila
este un material compus din silicaţi complecşi hidrataţi: hidroxizi de fier, de
aluminiu, de mangan, siliciu coloidal etc. foarte dispersaţi. Capacitatea sa de
absorbţie a apei şi a cationilor (Ca, Fe, Mn, Na, K) în general este mare. Argila este
de diferite culori: galbenă, cenuşie, brună, negricioasă etc.
Pulberile – praf, mâl sunt particule foarte fine de minerale: cuarţ, foldespaţ,
mice de siliciu amorf şi se găsesc în toate solurile.
Nisipul reprezintă particule mici de roci şi minerale, în special cuarţ. Se carac-
terizează printr-o deosebită permeabilitate pentru apă şi aer şi o capacitate de
absorbţie foarte mică. Solurile fertile conţin în medie 30-80% de nisip.
Pietrişul este constituit din fragmente mai mari de roci. Scade coeziunea şi
măreşte permeabilitatea solului. Reprezintă rezerva de noi minerale în sol.
În compuşi minerali se cuprind şi unele săruri minerale, cele mai frecvente
fiind CaCO3, CaSO4, SiO2, KNO3, NaCl, hidroxizi de fier, hidroxizi de mangan,
fosfaţi de calciu, precum şi compuşi ai microelementelor Co, Zn, Cu. Sărurile
minerale sunt dizolvate si antrenate – procesul numit levigare-de, apă şi reţinute în
sol la diverse adâncimi în funcţie de solubilitatea acestora.
Constituenţii organici
Componenţa organică a solului este constituită din substanţe humice ce servesc
drept hrană microorganismelor. Stratul de frunze, ramuri, fructe moarte poartă numele
de litieră; are rol de a apăra solul de eroziune, asigură pătrunderea lentă a apei în sol
şi este o importantă sursă de substanţe organice generatoare de humus, care se
formează prin descompunerea resturilor organice moarte, sub influenţa microflorei
– bacterii, ciuperci, a viermilor şi a insectelor. Humusul este alcătuit în special din
acizi humici de culoare de la cenuşiu până la negru-închis. În procesul de humificare,
formare a fertilităţii un rol important îl joacă microorganismele, bacteriile,
ciupercile, algele microscopice, al căror număr poate ajunge în total la un miliard pe
un gram de sol. Microflora solului poate atinge 2 t de masă uscată la 1 ha. În circuitul
substanţelor în sol un rol important îl au bacteriile, care descompun substanţele
organice până la substanţe minerale. Există bacterii anaerobe şi bacterii aerobe.
Primele sunt reducătoare – descompun azotaţii până la amoniac, adică
înfăptuiesc procesul de amonizare, celelalte îl reduc până la azot şi realizează
denitrificarea solului. Acest proces de oxidoreducere constă în oxidarea glucozei
şi reducerea azotatului de potasiu KNO3.
Însuşirile fizice ale solului

Textura solului. În funcţie de ponderea cu care participă diferite grupe de
particule granulometrice (nisip, praf, argilă) în masa solului, se disting mai multe
specii texturale, care au proprietăţi productive diferite.
Argila este componenta cea mai importantă din sol, deoarece are însuşiri fizice
şi chimice deosebite. Este unsuroasă la pipăit, greu permeabilă, umezită gonflează
şi devine impermeabilă pentru apă. Argila imprimă solului coeziune, aderenţă şi
compactitate. Procesul de adsorbţie reglează mecanismul nutriţiei plantelor. Solurile
cu textura uşoară (nisipoasă) conţin 80–90% de nisip şi 5–10% de argilă şi praf.
Sunt foarte permeabile pentru apă şi aer, uşor levigabile şi au coeziunea şi plastici-
tatea foarte mică. Se lucrează uşor, se încălzesc şi se răcesc repede, sunt sărace în
substanţe nutritive, nu reţin apa şi substanţele minerale şi sunt usor erodabile. Solurile
argiloase grele conţin între 5 şi 30% de nisip, între 20 şi 45% de praf şi 50%
argilă; sunt soluri grele, reci, puţin permeabile, reţin puternic apa, sunt slab levigabile
şi se lucrează greu; la umezeală excesivă devin plastice şi aderente, iar când se
usucă crapă. Reţin bine substanţele nutritive, uneori au însă un regim deficitar. Lucrate
în mod raţional, la timp, sunt soluri fertile. Solurile lutoase conţin nisip în limita
30-55%, praf 15-40%, argilă 25-30%. Solurile cu textura mijlocie prezintă
proprietăţi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate.
Clasificarea solurilor după conţinutul lor în argilă, praf şi nisip

Specia texturală de sol Argilă % Praf % Nisip %
Soluri nisipoase (uşoare) 0-5 0-5 90
Soluri nisipoase coezive 5-10 5-10 80-90
Soluri nisipo-lutoase 10-20 10-30 60-80
Soluri luto-nisipoase 15-30 10-35 40-70
Soluri lutoase (mijlocii) 25-35 15-40 30-55
Soluri luto-argiloase 35-45 20-45 20-45
Soluri argilo-lutoase 40-50 20-50 10-30
Soluri argiloase (grele) 50 20-45 5-30
Când solurile conţin în masa lor şi particule granulometrice cu diametru mai mare
– ca bolovani, pietre, pietriş – se pot grupa după ponderea lor în soluri slab scheletice
(25%) şi solurile scheletice (50-70%). Alcătuirea granulometrică a solurilor, adică
textura lor, prezintă o deosebită importanţă atât pentru procesul de geneză, cât şi de
producţie, prin proprietăţile fizice şi hidrice pe care i le imprimă şi care determină, în
ultimă instanţă, aplicarea diferenţiată a procedeelor de lucrare a solului, a îngrăşămintelor,
lucrărilor de îmbunătăţire funciară şi a altor măsuri agrotehnice.
Structura solului reprezintă modul de grupare şi aşezare a particulelor granulo-
metrice în masa solului sub forma unor agregate structurale. Acestea iau naştere prin
legarea sau cimentarea particulelor elementare de către diferiţi compuşi minerali,
organici sau de către diferite săruri. Structura solului are o importanţă esenţială în
aprovizionarea plantei cu apă, aer şi substanţe nutritive, determinând şi profunzimea
pătrunderii rădăcinilor. În raport cu marimea lor, agregatele structurale pot fi:
ultramicroagregate cu diametrul cuprins între 1mµ si 0,25µ, microagregate (0,25 µ-0,25
mm), macroagregate (0,25 mm-10 mm) şi agregate grosiere, cu diametrul mai mare de
10 mm. După forma agregatelor se disting structurile: solurile lipsite de structură sau
cu structura degradată (ca urmare a proceselor de dizolvare şi de hidroliză, care
favorizează înlocuirea cationilor de calciu din complex cu ioni de H sau de sodiu) prezintă
mai multe neajunsuri: apa de precipitaţii nu poate pătrunde prea mult în adâncime, au
aeraţie insuficientă, formează crustă la suprafaţă (crusta favorizează pierderea apei prin
evaporare şi stânjeneşte răsărirea şi creşterea normală a plantelor).
Porozitatea solurilor este dată de către spaţiile de diferite mărimi rămase
între particulele elementare şi agregatele structurale din masa solului, reprezentate
printr-o reţea de pori. Când diametrul acestora este mai mare de 0,1-0,2 mm, ei
poartă denumirea de pori necapilari; când diametru este mai mic de 0,1-0,2 mm, se
numesc pori capilari (care se găsesc în interiorul agregatelor structurale).
Aprovizionarea plantelor cu apă şi aer este strâns legată de volumul şi caracterul
porilor. În porii capilari apa circulă în toate direcţiile, supunându-se legilor capilari-
tăţii şi forţei tensiunii superficiale, iar în cei necapilari, legii gravitaţiei. Cantitatea
de aer din sol este determinată de către felul porozităţii, raportul dintre porozitatea
capilară şi necapilară şi conţinutul de apă din sol.
Coeziunea sau compactitatea solului rezultă din neuformitatea forţelor de atracţie
reciprocă dintre particulele sale. Datorită coeziunii particulelor elementare, masa solului
opune rezistenţă oricăror încercări de afânare, despicare, comprimare sau tăiere.
O coeziune mai mare prezintă solurile fără structură, cu umiditate mai mare,
un conţinut mai scăzut de substanţe organice şi cu complexul adsorbtiv saturat în
cationul de sodiu. Cunoaşterea acestei însuşiri prezintă importanţă deoarece solurile
cu coeziune mare (soloneţurile, unele tipuri de lăcovişti si unele soluri din zona
forestieră), pentru a fi bine lucrate, au nevoie de maşini şi utilaje de mare putere cu
consum mai mare de carburanţi şi lubrifianţi.
Consistenţa este o însuşire determinată de conţinutul de apă al solului. La
adăugarea unor cantităţi din ce în ce mai mari de apă, forţa de atracţie dintre particu-
lele elementare din masa solului slăbeşte atât de mult, încât poate fi adus treptat
din stare solidă (consistenţă tare) la starea de curgere ca un fluid vâscos (consistenţă
de curgere subţire). Trecerea se face prin mai multe faze intermediare: consistenţă
semitare sau friabilă, consistenţă plastică nelipicioasă, lipicioasă, vâscoasă şi de
curgere într-un strat subţire.
Cunoaşterea limitelor de consistenţă a unei suprafeţe de teren prezintă impotanţă
atât pentru stabilirea momentului optim de efectuare a unor lucrări ale solului, cât
şi pentru rezolvarea unor probleme de construcţii, fundaţii, drumuri.
Plasticitatea este modificarea formei solului cu o anumită umiditate sub
acţiunea unor forţe exterioare. Această modificare de formă se plasează chiar după
încetarea forţei care a acţionat şi îndepărtarea apei. Plasticitatea este influenţată
direct de către conţinutul solului în argilă. Se manifestă la anumite grade de umiditate.
Practic deosebim: sol fără plasticitate (nu se formează suluri), slab plastic, plastic
şi foarte plastic (formeză suluri şi panglici care nu crapă la îndoire).
Cantitatea minimă de apă, exprimată la 100 g de sol, la care apare plasticitatea,
prezintă limita inferioară a plasticităţii.
În practică se constată că la solurile cu plasticitate ridicată, aratul necesită un consum
mai mare de energie, mai ales atunci când nu se execută la maturitatea fizică.
Aderenţa sau adeziunea, reprezintă o însuşire a solului care, la un anumit grad
de umiditate, îl face să se lipească de obiectele cu care vine în contact. Ea se
manifestă în mod deosebit la umiditatea corespunzătoare limitei superioare a
plasticităţii şi este determinată de către natura bazelor absorbite, de către complexul
coloidal, gradul de structurare, nivelul de umiditate şi pH-ul solului. Cu cât aderenţa

este mai mare, cu atât rezistenţa solului opusă la arat va fi mai mare. Rezistenţa la arat
depinde de: textura, structura, gradul de îndesare, umiditate. De exemplu: solurile
argiloase, nestructurate, îndesate opun rezistenţă mai mare decât solurile nisipoase
structurate, afânate. Dacă arătura se execută la umiditate necorespunzătoare, rezistenţa
la arat şi consumul de energie sunt mari, iar lucrarea nu este de calitate; umiditatea
mare = brazde curele; umiditate mică = bulgări mari (în ambele cazuri sunt necesare
lucrări suplimentare); umiditatea pozitivă = brazda se revarsă în urma plugului.
Maturitatea fizică reprezintă starea solului la care conţinutul său de umiditate
permite efectuarea unor lucrări de bună calitate, cu minimum de efort, şi corespunde
unei umidităţi echivalene cu 40% din capacitatea maximă a solului pentru apă. Limita
maximă de apă la care se poate lucra solul în condiţii satisfăcătoare este în jurul
coeficientului de ofilire, iar cea superioară la punctul limită de aderenţă.
În teren, momentul optim de executare a arăturii se determină astfel: se strânge
un bulgăre de pământ în mână, dacă se lipeşte de mână, solul este prea umed; dacă
nu poate fi sfărâmat, este prea uscat; dacă se sfarâmă uşor şi nu se lipeşte de mână,
solul se găseşte la umiditatea optimă de lucru.
Apa şi aerul din sol reprezintă componentele cele mai importante ale solului;
prezintă importanţă atât pentru procesele de dezagregare şi alternare chimică, cât
şi pentru cele formate propriu-zis ale solului.
În funcţie de repartiţia sa faţă de fracţiunile granulometrice, agregatele structu-
rate, porii solului, dar şi de gradul său de mobilitate, apa din sol se reprezintă ca:
apă chimic legată, apă în stare de vapori, apă sorbită sau legată, apă liberă ş.a.
Apa chimic legată este puternic reţinută, nu participă în procesele fizice ale
solului, nici în procesele de nutriţie a plantelor, şi se prezintă sub forma apei de
construcţie şi de cristalizare.
Apa de construcţie intră în compoziţia mineralelor (sub forme de OH) şi nu îşi
păstrează unitatea moleculară: apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a
mineralelor sub formă moleculară (CaSO4; 2H2O).
Apa în stare de vapori se găseşte în toţi porii solului neocupaţi cu apă lichidă
şi ia naştere prin evaporarea altor forme de apă; ea prezintă mare importanţă deoarece
constitue singura formă de mişcare a apei la un conţinut redus de umiditate în sol.
Tensiunea vaporilor de apă depinde atât de gradul umidităţii, cât şi de gradul termic
al diferitor orizonturi genetice; în urma variaţiei temperaturii de zi la noapte are loc
pierderea prin evaporare a apei din sol şi micşorarea cantităţii de apă în stare de
vapori din straturile superficiale către cele din profunzime (în timpul nopţii, aceşti
vapori se condensează formând asa-zisa rouă a pamântului, folosită de către plante).
Apa sorbită (legată) se poate prezenta ca apă de higroscopicitate sau strâns legată
şi ca apă peliculară sau slab legată; particulele de sol în contact cu moleculele de apă
lichidă sau în stare de vapori au proprietatea de a se fixa pe suprafaţa lor sub formă de
dipol – proces denumit sorbţie. Cantitatea maximă de apă puternic legată de sol
reprezintă capacitatea maximă de absorbţie a solului şi se exprimă în procente din
greutatea solului uscat. Higroscopicitatea maximă reprezintă cantitatea cea mai mare
de apă legată de sol la 25°C într-o atmosferă închisă unde se creează umiditatea aerului
de 84% deasupra unei soluţii de H2SO4 (concentraţie 10%). Apa de higroscopicitate nu
solubilizează solurile şi este reţinută cu o presiune de 10 000 de atmosfere, în cazul
primelor strate de molecule, şi cu 50 de atmosfere în straturi periferice; rădăcinile
plantelor absorb apa reţinută cu o putere cuprinsă între 15 şi 30 de atmosfere, de unde
rezultă că asemenea formă de apă nu poate fi folosită în procesele biologice.
Apa peliculară este mai slab legată (0,5-50 atm.) şi se comportă ca o apă
lichidă cu o viscozitate ridicată, cu capacitatea de a se mişca lent, de la pelicule mai
groase de apă către cele mai subţiri.
Apa liberă umple spaţiile capilare şi necapilare din masa solului şi poate fi
subdivizată în apa capilară şi necapilară, sau gravitaţională.
Apa capilară se mişcă prin porii capilari datorită forţei capilare sau de menisc
şi poate fi, la rândul său, separată în: apă capilară imobilă, denumită şi apă de colţuri
sau izolată; apa capilară mobilă sau funiculară şi capilară uşor mobilă.
Apa capilară imobilă se formează prin umezirea solului peste nivelul
corespunzător apei peliculare, se prezintă sub forma unei picături izolate, aflate la
punctele de contact dintre particulele de sol. Este greu accesibilă pentru plante şi
determină formele de ofilire permanentă a plantelor. Solurile cu textura grea au
coeficientul de ofilire cuprins între 10 si 15%, cele cu textura mijlocie între 3 şi
10%, iar cele nisipoase între 1 şi 3%.
Apa capilară mobilă sau funiculară se prezintă sub forma unor fâşii înguste în
unghiurile dintre particulele din sol, circulă destul de uşor dar pe distanţe mici, din
zonele mai umede către cele mai uscate şi este în întregime accesibilă plantelor.
Capacitatea sa maximă corespunde capacităţii minime de apă a solului.
Apa gravitaţională reprezintă totalitatea apei lichide care nu mai este reţinută
de către sol şi se scurge în profunzime sub acţiunea forţei gravitaţiei. Se poate
prezenta ca apă gravitaţională de infiltraţie şi apă freatică. Apa gravitaţională de
infiltraţie apare după ploi sau irigare, când surplusul de apă nu mai este reţinut de
către sol şi se infiltrează pe verticală în profunzime. Apa freatică rezultă din acumu-
larea în profunzime, deasupra unui strat impermeabil, a apelor gravitaţionale de
infiltraţie.
Permeabilitatea solului reprezintă proprietatea fizică prin care se reflectă

compoziţia mecanică, starea structurală, porozitatea, gradul saturării în baze a solului
respectiv. În procesul de pătrundere a apei se disting mai multe faze: îmbibarea,
sorbţia şi umectarea completă. Îmbibarea se realizează datorită forţei capilare;
urmează sorbţia şi, în cele din urmă, faza de umezire completă a solului, datorită
forţei capilarităţii şi a gravitaţiei. Din această cauză, caracterul tuturor măsurilor
hidroameliorative ale unui sol se stabileşte în funcţie de gradul său de permeabilitate.
Bilanţul de apă al organismelor vegetale depinde de o serie de factori interni şi
externi, ca starea de hidratare a protoplasmei sau potenţialul de apă al celulei, viteza
de translocare a apei în organismul vegetal, care la rândul său este supus unor
fluctuaţii ale microclimatului local etc. Apa contribuie la menţinerea unei
temperaturi constante a corpului plantelor, prin eliminarea acesteia în procesul de
transpiraţie. Este deci un termoregulator, fără de care temperatura plantelor s-ar
ridica la limite pe care acestea nu le-ar putea suporta.
Pe parcursul vegetaţiei există unele perioade, numite critice, când cerinţele
pentru apă ale plantelor sunt mai mari. O perioadă critică pentru apă poate fi socotită
şi cea a germinării seminţelor. Cantitatea de apă necesară îmbibării seminţelor pentru
germinare diferă de la o specie la alta, fiind, de regulă, mai mică la cele care conţin
mai mult amidon şi mai mare la care conţin mai multe substanţe proteice. După
răsărire, consumul de apă al plantelor creşte, deoarece acestea pierd cantităţi mari
de apă prin transpiraţie.
Cerinţele faţă de apă ale plantelor cultivate variază în funcţie de specie şi soi,
de condiţiile climatice, precum şi de alţi factori. Pentru a sintetiza o unitate de
substanţă uscată, plantele cultivate consumă câteva sute de unităţi de apă.
Numărul unităţilor de apă utilizate pentru a produce o unitate de substanţă uscată
se numeşte coeficient de transpiraţie.
Apa dizolvă sărurile minerale din sol, contribuind la formarea soluţiei nutritive
(la solurile cu textura mijlocie aceasta are concentraţia de 0,5g/l), ajută la transportul
substanţelor nutritive prin vasele lemnoase până la frunză şi apoi prin vasele liberiene,
a substanţelor de sinteză, în toate organele plantei. Apa reprezintă cea mai mare parte
din masa plantei verzi (frunzele conţin în medie 80-90%, iar rădăcinile 70-80% de
apă) şi asigură echilibrul mecanic al celulelor şi ţesuturilor, adică starea de turgescenţă.
Principalii indicatori hidrofizici care au importanţă în aplicarea unor măsuri
agrotehnice sunt: capacitatea totală pentru apă, capacitatea de câmp pentru
apă a solului şi coeficientul de ofilire.
Capacitatea totală pentru apă reprezintă umiditatea solului realizată în faza
în care toţi porii sunt plini cu apă. Capacitatea de câmp pentru apă este stadiul în
care cea mai mare cantitate de apă poate fi reţinută în sol timp îndelungat după ce
se scurge apa gravitaţională (se mai numeşte şi capacitatea minimă şi reprezintă
situaţia în care apa ocupă porii din interiorul agregatelor, cât şi o parte din porii
dintre agregatele structurale).
Apa cuprinsă în intervalul dintre capacitatea totală şi cea minimă (de câmp)
este uşor mobilă şi uşor accesibilă plantelor.
Coeficientul de ofilire reprezintă conţinutul de apă la care plantele se ofilesc
în mod permanent şi nu îşi mai revin dacă sunt puse într-un mediu saturat cu vapori
de apă. Umiditatea din sol corespunzătoare coeficientului de ofilire este considerată
ca limită a conţinutului productiv de apă la majoritatea plantelor cultivate. Forţa
maximă cu care rădăcinile absorb apa din sol este de 10-15 atmosfere. Valorile
coeficientului de ofilire şi ale capacităţii pentru apă în câmp variază în funcţie de
particularităţile solurilor.
Valorile coeficientului de ofilire şi ale capacităţii pentru apă

în câmp la principalele soluri din sudul ţării
(Umiditatea, în %, faţă de greutatea solului uscat la
adâncimile de 0,5 m, 1,0 m şi 1,5 m)
Coeficientul de ofilire Capacitatea de câmp
Grupa de soluri
0,5 m 1,0 m 1,5 m 0,5 m 1,0 m 1,5 m
Soluri zonale
Ceornoziomuri (luto-nisipoase, lutoase) 9,9 9,5 9,0 24,7 27,7 22,9
Ceornoziomuri levigate (lutoase, luto-argiloase) 12,0 12,5 12,2 24,0 23,1 22,2
Brun-roşcate de pădure (luto-argiloase) 11,9 13,8 14,1 23,7 23,0 22,5
Soluri de dune
Nisipuri de dune semimobile 1,7 2,0 2,0 0,2 10,5 10,8
Ceornoziomuri levigate 6,8 6,9 5,7 20,1 16,7 15,1
Soluri aluviale
Nisipoase şi nisipo-lutoase 5,5 4,9 5,2 21,1 19,5 19,6
Luto-nisipoase 8,1 8,0 8,9 23,9 22,2 24,0
Luto-argiloase 12,5 14,6 13,6 29,3 27,9 27,3
Apa accesibilă plantelor într-un moment oarecare este diferenţa dintre

umiditatea solului în acel moment şi coeficientul de ofilire. Pentru majoritatea
plantelor cultivate, cele mai favorabile condiţii de viaţă se creează când umiditatea
solului are valori cuprinse între 70 şi 80% din capacitatea de câmp pentru apă.
Pierderile neproductive de apă se produc prin: scurgerea apei la suprafaţa
solului (pe solurile cu permeabilitatea redusă, pierderile prin scurgere pot depăşi
40%), evaporarea (care se petrece aproape tot timpul anului, dar mai ales primăvara
şi după recoltări de vară, când terenul este descoperit şi liber de plante), infiltrarea
în profunzime (care este mai intensă pe solurile cu porozitate necapilară,
permeabilitate excesivă, care permite scurgerea gravitaţională a apei în profunzime),
consumul apei de către burueni.
Aerul atmosferic şi aerul din sol

Pentru creşterea şi dezvoltarea lor normală, plantele au nevoie de un regim favorabil
de aer, deoarece, ca şi alte organisme vii, plantele respiră absorbind oxigen şi eliminând
dioxid de carbon, atât prin organele de deasupra solului, cât şi prin cele din sol.
Aerul reprezintă un amestec gazos compus din: oxigen, azot, bioxid de carbon,
vapori de apă, amoniac şi alte gaze. Componentele aerului sunt aceleaşi în atmosferă
ca şi în sol, însă proporţia lor este diferită. De exemplu, în aerul din sol scade
cantitatea de oxigen (ca urmare a consumului în procesul de respiraţie a rădăcinilor
plantelor şi a activităţii microorganismelor aerobe) şi creşte cea de bioxid de carbon
şi de amoniac (în urma proceslor de respiraţie a rădăcinilor plantelor şi activităţii
microorganismelor din sol.
Compoziţia aerului atmosferic şi a aerului din sol, %

Aerul atmosferic Aerul din sol
Componente
(în procente din volum, date medii)
Oxigen (O) 20,87 19,00
Azot (N) 76,31 79,00
Argon (Ar) 0,76 0,76
Bioxid de carbon (CO2) 0,03 1-0,3
Amoniac (NH3) urme urme
Alte gaze 0,03 urme
Oxigenul este tot atât de necesar plantelor ca şi animalelor, fiind folosit în

procesul de respiraţie. Cu ajutorul oxigenului are loc oxidarea unei părţi din glucide,
prin care se produce energia necesară pentru sintetizarea substanţelor proteice.
Plantele de cultură au nevoie de oxigen în tot cursul vieţii, începând cu germi-
narea seminţelor. Necesarul de oxigen pentru încolţire diferă de la o specie la alta.
Astfel, unele culturi (porumbul, grâul, mazărea, fasolea ş.a.) au nevoie de o cantitate
mare de oxigen, altele (orezul, trifoiul, lucerna, sulfina ş.a.) de cantităţi mai mici.
Părţile aeriene ale plantelor sunt, în general, bine aprovizionate cu oxigen din
aerul atmosferic (doar atunci când sunt acoperite de apa stagnantă, de inundaţii sau
de o pojghiţă de gheaţă, se produce asfixierea semănăturilor şi plantele mor din
lipsă de oxigen).
Bioxidul de carbon din aer este sursa principală din care plantele îşi primesc
carbonul, care reprezintă circa 45% din întreaga masă a corpului plantei. Acest gaz
provine din respiraţia tuturor vieţuitoarelor, din oxidări prin arderi şi din
descompunerea substanţelor organice şi este indispensabil procesului de asimilaţie
clorofiliană, fiind absorbit de către plante mai ales prin organele lor verzi.
Conţinutul aerului atmosferic în bioxid de carbon (0,03%) este apreciat ca
fiind departe de nivelul optim al plantei cerut de asimilaţia clorofiliană (pentru
multe plante se apreciază ca optimă o concentraţie de 1%). În viaţa plantelor însă
bioxidul de carbon poate avea şi rol indirect, în sensul că, dizolvat în apă, măreşte
puterea de solubilizare a compuşilor chimici mai greu solubili în sol, sporind puterea
de utilizare de către plante a substanţelor nutritive greu solubile.
La o sporire a conţinutului de bioxid de carbon de la 0,03% la 0,28%, asimilaţia
clorofiliană creşte de 3 ori.
Azotul reprezintă componentul principal al aerului atmosferic, unde se găseşte
în proporţie de 78,31%. Este un gaz inert atât pentru viaţa plantelor, cât şi pentru
viaţa animalelor, neputând fi asimilat sub formă de azot elimentar, gazos. Poate fi
utilizat de către plante sub formă de săruri ale acidului azotic sau sub formă de
săruri amoniacale. Din această cauză, azotul trebuie să fie combinat cu oxigen, atât
în urma descărcărilor electrice (rezultă oxid de azot, iar din combinaţia cu apă
rezultă acid azotic, care, ajungând în sol cu apa de precipitaţii, se combină cu bazele
generând azotaţi), cât şi sub acţiunea microorganismelor (simbiotice şi
nesimbiotice). Prin tehnica agricolă se stimulează, în general, aceste procese
microbiologice prin care azotul liber este fixat şi transformat în compuşi ai azotului
în formă accesibilă plantelor în procesul de nutriţie.
Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantităţi extrem de mici, în schimb
în aerul din sol se găseşte în proporţii mai mari, ca urmare a descompunerii
substanţelor organice care conţin azot şi, în primul rând, a proteinelor.
Amoniacul se comportă ca o bază şi, împreună cu acizii din sol, formează săruri
amoniacale, care pot servi ca hrană pentru plante, sau sunt oxidate de către bacteriile
nitritificatoare şi transformat mai întâi în azot şi apoi în azotaţi (o parte din amoniacul
din sol se pierde în atmosferă).
Aerul din sol ocupă în general porii necapilari, dar şi porii capilari eliberaţi de
apă, şi are aceeaşi compoziţie ca şi aerul atmosferic, deosebindu-se însă prin
proporţia gazelor.
În condiţiile unei umidităţi excesive, solul poate fi saturat în întregime cu apă,
iar în condiţii de secetă avansată el poate conţine numai aer. La o umiditate optimă,
spaţiile capilare reţin apa, iar cele necapilare, aerul provenit din atmosferă. Aerul
din sol devine însă mai bogat în CO2 (conţinând între 0,15 şi 0,65% faţă de numai
0,03% în aerul atmosferic) şi ceva mai saturat în oxigen.
Aceste modificări în compoziţia aerului din sol se datorează respiraţiei
rădăcinilor şi activităţii microorganismelor, care determină oxidarea şi reducerea
diferitor combinaţii organo-minerale din sol. Astfel, în cazul solurilor cu
permeabilitatea mai scăzută şi deci mai puţin aerisite, predomină procesele anaerobe,
din care rezultă nu numai CO2, ci şi gaze ca H2S, CH2 etc.
În afară de aer, în porii solului se întâlnesc gazele reţinute la suprafaţa
particulelor, ca şi cele dizolvate în soluţia de sol. Din această cauză, este necesară
o primenire permanentă a aerului, prin îmbunătăţirea permeabilităţii solului (prin
lucrări de afânare). Aceasta comportă diferite măsuri agrotehnice, în aşa fel încât
volumul aerului în spaţiile necapilare să aibă o pondere de minimum 10%.
Prin componentele sale, aerul din sol are un efect pozitiv asupra creşterii şi
dezvoltării normale a plantelor. Aşa, de exemplu, grâul şi ovăzul necesită un volum
maxim de aer în sol de 10-15%, iar alte plante de cultură, ca orzul şi sfecla-de-
zahăr, un volum minim de 15-20%.
Experimental s-a dovedit că, într-un mediu bine aerat al solului, rădăcinile
plantelor sunt bine dezvoltate, sunt lungi şi prezintă un număr mare de perişori
radiculari absorbanţi. De asemenea, la un conţinut mai mic de 6-9% de aer în sol,
procesul germinării seminţelor scade brusc.
În vederea evitării efectelor negative ale unei aeraţii insuficiente sunt necesare,
în primul rând, îmbunătăţirea structurii solului şi executarea la timp a tuturor
lucrărilor agrotehnice, care îi asigură o aerisire permanentă.
Elementele nutritive
Elementele minerale (substanţele nutritive) pătrund, împreună cu apa, în corpul
plantei fiind asimilate şi apoi transformate în compuşi organici. Regimul de nutriţie
reprezintă o altă componentă indespensabilă creşterii şi dezvoltării plantelor.
În afară de carbon, hidrogen şi oxigen, pe care plantele le iau din apă şi aer, ele
mai au nevoie de N, P, K, Ca, Fe, S, Si, Na, Mg, Al, Bo, Cu, Mo, Zn, Mn ş.a., pe care
le iau din substratul mineralogic al solului. Acestea intră în compoziţia plantei în
proporţie diferită; de exemplu, o plantă de porumb aproape de maturitate completă
este alcătuită din 44,57% de oxigen, 43% de carbon, 6,2% de hidrogen, iar azotul,
fosforul, potasiul, calciul împreună cu toate celelalte elemente constituie 5,47%.
Absorbţia elementelor nutritive din sol se face prin intermediul rădăcinilor şi
poartă denumirea de hrănire radiculară, iar într-o anumită măsură şi prin intermediul
frunzelor, purtând denumirea de nutriţie extraradiculară.
Diferite culturi agricole extrag din sol cantităţi variate de elemente nutritive,
dar au nevoie în cea mai mare măsură de azot, fosfor, potasiu şi calciu.
Plantele au nevoie de elemente nutritive în tot cursul vieţii, recolta depinzând
de cantitatea de săruri minerale extrase din sol. Pe parcursul vegetaţiei, plantele
solicită cantităţi din ce în ce mai mari de elemente nutritive, atingând cota maximă
în fazele de creştere intensivă, de înflorire şi de fructificare, pentru ca, spre sfârşitul
vegetaţiei, aceste cerinţe să descrească treptat.
Starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive şi forma în care acestea
se găsesc constituie regimul nutrituv al solului şi, în cea mai mare parte a cazurilor,
plantele absorb elementele nutritive din sol prin perişorii absorbanţi, sub formă de
ioni (cel mai adesea sub formă de cationi Ca++, K+, Fe+++ ş.a., dar sub forma de
anioni NO3—, HPO4- ş.a.).
Azotul are un rol deosebit în viaţa plantei, deoarece el participă la sinteza proteinelor
şi intră în compoziţia unui număr mare de substanţe organice. Nu este substanţă vie fără
să conţină azot, iar lipsa acestuia determină încetarea creşterii plantelor, sinteza clorofilei
încetează, iar frunzele se decolorează, din verzi devenind galbene.
Lipsa sau insuficienţa acestui element de nutriţie aduce mari prejudicii producţiei,
făcând ca plantele doar să crească, nu şi să fructifice, sau să dea recolte slabe. Când
azotul este în exces, plantele au o creştere vegetativă puternică, în detrimentul
fructificaţiei, ţesuturile de susţinere se dezvoltă mai puţin şi plantele sunt predispuse
la cădere, transpiră mai mult, sunt mai puţin rezistente la ger, secetă, boli şi dăunători
şi se prelungeşte perioada de vegetaţie, iar calitatea producţiei lor este inferioară.
Sub acţiunea microorganismelor din sol, cea mai mare parte din azotul organic
se transformă în azot amoniacal, care apoi se transformă în compuşi azotaţi ce pot
fi utilizaţi de către plante. Procesul de nitrificare determină acumularea în sol a
unei cantităţi apreciabile de azot mineral şi este favorizat de reacţia neutră sau slab
alcalină a solului, o temperatură de 25-37oC, o stare bună de afânare şi de umiditate
a solului, condiţii ce pot fi dirijate într-o anumită măsură de către om.
Azotul atmosferic poate fi pus la dispoziţia plantelor de către bacteriile de
nodozităţi (care trăiesc pe rădăcinile leguminoaselor) sau nesimbiotice (care trăiesc
liber în sol), care fixează acest element gazos. Bacteriile simbiotice aparţin genului
Rhizobium şi trăiesc o bună parte din timp în sol, unde pătrund în perii radiculari, în
ţesutul meristematic al rădăcinilor, se înmulţesc formând colonii (milioane de
bacterii) în nodozităţi.
Bacteriile fiind heterotrofe, îsi extrag hrana (hidraţi de carbon) din ţesuturile
rădăcinii, comportându-se la început ca paraziţi, apoi încep a fixa azotul din aerul
solului, o parte din care este folosită de planta-gazdă.
Fosforul participă la sinteza proteinelor, mai ales în organele de reproducere

(seminţe şi fructe) şi mai puţin în frunze.
Conţinutul în fosfor al ţesuturilor plantelor variază între 0,05 şi 0,5% în funcţie de
specia plantei, conţinutul de fosfor din sol, ţesutul analizat etc. Acest element de nutriţie
influenţează pozitiv dezvoltarea rădăcinilor şi stimulează germinarea seminţelor,
procesul de înfrăţire la cereale, precum şi alte procese fiziologice: grăbeşte maturizarea
plantelor, contribuie la sporirea recoltei, măreşte rezistenţa la ger, la boli.
Insuficienţa acestui element poate provoca anumite dereglări: formarea unor
rădăcini mai scurte şi mai puţin ramificate, neînfrăţirea cerealelor şi scăderea
producţiilor.
Fosforul provine prin alterarea chimică a mineralelor din rocile pe care s-a
format solul respectiv (este deci de origine minerală). În proporţie de 0,05-0,3%
se găseşte în sol sub forma unor compuşi organici, dar mai ales sub forma unor
săruri neutre ale acidului fosforic şi a unor baze de Ca, Fe, Al etc. Sub acţiunea
microorganismelor compuşii organici sunt mineralizaţi, iar fosforul pus la dispoziţia
plantelor. Plantele din familia leguminoaselor au capacitatea de solvire a compuşilor
minerali cu fosfor mai greu solubili, iar mărirea rezervei solului în acest element
se realizează prin administrarea îngrăşămintelor cu fosfor.
Potasiul (kaliul) este prezent în toate ţesuturile şi organele plantelor şi are
funcţii importante în creşterea şi dezvoltarea acestora. Sub forma de ioni liberi, el
este localizat în cantităţi mari în organele tinere şi mai cu seamă în cele cu
metabolism ridicat.
Prezenţa sa contribuie la micşorarea transpiraţiei şi la mărirea rezistenţei
plantelor la secetă şi la cădere, la mărirea concentraţiei sucului celular, ceea ce
determină o sporire a rezistenţei plantelor la ger; contribuie la formarea hidraţilor
de carbon (glucoză, amidon etc.), ca şi a lipidelor; sporeşte activitatea de fotosinteză
şi favorizează migrarea hidraţilor de carbon către tuberculi, rădăcini, seminţe ş.a.
Insuficienţa potasiului în sol determină încetinirea procesului de creştere a plantelor,
care se soldează cu reducerea cantitativă şi calitativă a producţiei.
Solurile din ţara noastră sunt, în general, bine aprovizionate cu potasiu (între
0,3 şi 2,9%), iar îngrăşămintele chimice cu potasiu sunt folosite mai cu seamă la
culturile tehnice, pe solurile nisipoase şi pe cele puternic levigate.
Calciul joacă un rol imporatant atât în viaţa plantelor, cât şi în procesele
biochimice din sol. El participă la formarea membranelor celulare şi are un rol
important în creşterea ţesuturilor tinere. În proporţie mai mare se găseşte în plante,
fiind localizat mai ales în frunze, în special în nervuri şi în peţiol (sub forma de
oxalat de calciu). Formează cimentul de legătură dintre celule şi dă mai multă
consistenţă frunzelor bătrâne şi ţesuturilor de protecţie. Neutralizează acizii organici

din plante, mai cu seamă când sunt în exces, făcându-i inofensivi.
Calciul se găseşte în sol în proportie de 0,3-3 %, sub formă de oxid de calciu, şi
este folosit de către plante, sub această formă, din sărurile uşor solubile (sulfat, nitrat,
bicarbonat de calciu). Carenţa de calciu se manifestă prin aceea că plantele devin
clorotice, frunzele tinere se răsucesc, iar rădacinile rămân scurte şi se deformează.
În sol, calciul neutralizează acizii organici şi anorganici (lactic, acetic, butiric,
nitric, sulfuric, fosforic etc.), contribuind la reglarea reacţiei solului, adică la
realizarea unui pH aproape de 7. Deplasează din complexul coloidal alţi cationi
(K+, Mg++) necesari nutriţiei plantelor. Este absorbit de humusul coloidal, formând
aşa-numitul humus activ, care contribuie la formarea unor glomerule (agregate
structurale) cu stabilitate hidrica ridicată.
Magneziul participă la formarea clorofilei şi are un rol însemnat în viaţa plantei.
Este prezent în măsură mai mare în ţesuturile tinere, de asemenea în sucul celular
şi în protoplasmă.
Sulful are rol principal în formarea unor aminoacizi şi a unor hormoni. Este
absorbit de către plante din sol, sub forma anionului SO4, iar din aer prin frunze, sub
formă de bioxid de sulf.
Microelementele, deşi se găsesc în cantităţi mici în organismul vegetal, îndepli-
nesc roluri foarte importante pentru viaţa plantei atât ca elemente nutritive, cât şi la
sinteza unor enzime, vitamine, hormoni şi în activitatea microorganismelor din sol.
Manganul, de exemplu, activează sistemul enzimatic şi favorizează sinteza
unor vitamine; cuprul măreşte rezistenţa plantelor la ger şi secetă şi favorizează
procesul de creştere; borul prezintă importanţă în procesul de fructificare al
plantelor şi ajută la dezvoltarea rădăcinilor în condiţii anaerobe, favorizează formarea
nodozităţilor pe rădăcinile leguminoaselor şi stimulează activitatea unor enzime;
molibdenul joacă rol de catalizator în transformările ce le suferă nitraţii în plantă
şi favorizează, de asemenea, formarea nodozităţilor pe rădăcinile leguminoaselor;
clorul măreşte concentraţia sucului celular şi contribuie la reacţiile de fotosinteză.
Optimizarea regimului de nutriţie al plantelor se realizează prin: rotaţia raţională a
culturilor în cadrul asolamentului; executarea lucrărilor solului în condiţii optime;
fertilizarea corespunzătoare a solului; combaterea buruienilor la timp etc.
Soluţia solului şi proprietăţile ei

Apa din sol, împreună cu substanţele minerale, organo-minerale şi organice,
aflate în stare de dispersie ionică, moleculară şi coloidală, formează soluţia solului.
Soluţia solului are o alcătuire complexă, conţinând aproape toate elementele pe
care le conţin şi plantele. Compuşii chimici, reprezentaţi prin săruri, acizi etc., se
găsesc în soluţia solului sub formă de ioni (Ca++, Mg++, Na+, H+, Cl-; OH-, SO4-,
NO3-). Concentraţia soluţiei solului este redusă, nu depăşeşte câteva grame de săruri
la 1 litru. Soluţia solului îngheaţă sub 0oC şi joacă un rol important în schimbul de
substanţe dintre sol şi plantă, constituind pentru acestea sursă de aprovizionare cu
elemente de nutriţie. Sărurile minerale, pătrunse în soluţie, pot fi cedate plantelor
în funcţie de cerinţele acestora în procesul de nutriţie. Prezintă importanţă sărurile
de N, P, Ca, K. În unele soluri pot trece în soluţie şi alte săruri nefolositoare plantei
şi care pot să devină chiar vătămătoare, dacă depăşesc anumite limite.
Reacţia solului
Reacţia solului este în strânsă legătură cu compoziţia solului, fiind determinată
de raportul dintre concentraţia de ioni de H+ şi OH-.
O parte din sărurile dizolvate în apa din sol se află în stare disociată în ioni
componenţi. O cantitate foarte mică de apă din soluţia solului este disociată în ioni
de hidrogen (H+) şi de hidroxid (OH-). Apa pură, la 25oC, nu conţine numai molecule
de H2O, ci şi ioni de hidrogen în concentraţie de circa 10-7 mol/l şi ioni de hidroxid
în aceeaşi concentraţie. Aceşti ioni se formează prin disocierea apei:
H2O«H++OH-
Deci (H+)= 1/10000000= 10-7
Înlocuind expresia –log (H+) prin simbolul pH, rezultă că apa pură are pH = 7.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semnul negativ al concentraţiei ionilor de hidrogen
din soluţie. Dacă în soluţia solului predomină ioni de H+, solul este acid, iar dacă
predomină ioni de OH–, solul este alcalin. În cazul când există un raport echilibrat
între ionii de H+ şi de OH-, reacţia solului este neutră. În această situaţie valoarea
pH este egală cu 7. În cazul reacţiei acide pH-ul are valori sub 7, iar dacă este
alcalină, mai mari de 7.
Majoritatea speciilor de plante cultivate şi spontane preferă reacţia neutră slab
acidă sau slab alcalină.
Sunt însă şi plante care suportă o reacţie acidă sau alcalină, acestea servind ca
indicatori ai reacţiei solului. Reacţia acidă a solului poate fi suportată de lupin,
ovăz, orz, secară şi cartof etc., iar dintre speciile spontane măcrişul mărunt şi altele.
Reacţiile alcaline se întâlnesc la solurile bogate în calciu şi la sărături. Pe
solurile bogate în calciu sunt frecvente leguminoasele: lucerna-albastră, sparceta,
sulfina, numite şi plante calcifile. Pe sărături cresc specii de plante fără valoare
furajeră, denumite halofile. Corectarea reacţiei solului, acidă sau alcalină, se poate
face prin operaţia denumită amendare şi se realizează folosind anumite substanţe

numite amendamente. Pentru corectarea reacţiei acide a solului se folosesc ca
amendamente piatra de var măcinată (CaCO3), varul nestins (CaO), varul stins
(Ca(OH)2), marna etc., iar pentru corectarea reacţiei alcaline se tratează solul cu
ghips (CaSO4.2H2O), fosfoghips, praf de lignit.
Regimul termic al solului

Regimul termic al solului reprezintă totalitatea fenomenelor care determină
fluxul, transmiterea şi pierderea căldurii solului. Sursa principală de căldură o
constituie pentru sol energia solară, care asigură 1,946 calorii într-un minut pe
fiecare cm2 de pe scoarţa terestră şi, în mai mică măsură, energia termică biologică
degajată în urma activităţii microorganismelor din sol sau cea provenită din interiorul
pământului. Regimul termic al solului este influenţat de condiţiile mediului
înconjurător, ca zonă geografică, expoziţia învelişului vegetal etc., cât şi de unele
proprietăţi ale solului, ca granulometria, humusul, culoarea, umiditatea.
Solurile argiloase, fiind în general mai umede, au nevoie de mai multă căldură
pentru a se încălzi, pierd mai repede căldura, în timp ce solurile bine structurate
bogate în humus şi cu un conţinut optim de aer sunt capabile să reţină timp mai
îndelungat căldura pe care au acumulat-o.
Solurile situate pe pantele cu expoziţie sudică primesc o cantitate mai mare de
căldură, se încălzesc mai repede şi mai mult, comparativ cu cele situate pe versanţii
nordici.
Regimul termic optim al solului este important pentru germinarea seminţelor,
cât şi pentru dezvoltarea rădăcinilor, care au nevoie de niveluri diferite de
temperatură, în funcţie de specia plantei cultivate.
Pentru asigurarea activităţii optime a microorganismelor de transformare a
materiei organice în substanţa minerală, este de asemenea necesar ca regimul termic
al solului să oscileze între 10 si 400C. Pentru fiecare specie de plante se cunosc
temperaturile minime, optime şi maxime, corespunzătoare anumitor faze de vege-
taţie. Pentru majoritatea plantelor de cultură din ţara noastră, se consideră optime
temperaturile cuprinse între 25 şi 350C.
Temperaturile mai mari determină mersul normal al proceselor vitale, iar la
45-500C procesele fiziologice sau intensitatea lor încetează. Dacă în perioada for-
mării fructelor temperatura mediului ambiant este prea ridicată, intensitatea respi-
raţiei depăşeşte pe cea a asimilaţiei clorofiliene şi are loc fenomenul de şiştăvire
(zbârcire) a boabelor la cereale.
Deosebit de păgubitoare sunt şi temperaturile scăzute. Din acest punct de vedere
Temperatura minimă şi optimă a solului pentru germinarea

unor specii de plante cultivate
Temperatura, Co
Specia de plante
Minimă Optimă
Mazăre, măzăriche, lucernă, trifoi 1-2 21-27
Grâu, secară, orz, ovăz, in 2-3 20-25
Mac, bob, cânepă 3-4 20-25
Sfeclă pentru zahăr 4-5 25-30
Floarea-soarelui, rapiţă 5-6 25-30
Cartof 7-8 25
Porumb pentru boabe, fasole, soia 8-10 30-35
Dovleci 10-12 30-35
Tutun şi orez 12-14 30-35
plantele de cultură se deosebesc foarte mult. Astfel, lucerna rezistă iarna până la –
25°C pe teren fără zăpadă, grâul pâna la –180C, iar mazărea pâna la –60C, când se
produc îngheţuri târzii de primăvară. Cunoaşterea temperaturii minime (înregistrată
în sol) de germinaţie a seminţelor are o mare importanţă practică în stabilirea
momentului optim de însămânţare a diferitor culturi.
În cursul perioadei de vegetaţie, pentru a ajunge la maturitate plantele au nevoie
să înmagazineze o anumită cantitate de căldură denumită constantă termică (sau
sumă a gradelor). Aceasta rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice (care
depăşesc 5°C şi, respectiv, 100C) de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Constanta termică a unor plante de cultură

Planta cultivată Suma gradelor, 0C Planta cultivată Suma gradelor, 0C
Grâu de toamnă 2000-2300 Floarea-soarelui 1700-2500
Secară de toamnă 1700-2126 Sfeclă pentru zahăr 2400-3700
Ovăz 1940-2310 Soia 2000-3000
Porumb pentru boabe 1700-3700 Mazăre 1352-1900
Orez 2200-5000 Cartof 1300-3000
Cunoaşterea constantei termice, cât şi a condiţiilor climatice din fiecare zonă,

permite repartizarea raţională a culturilor pe teritoriul ţării, în funcţie de cerinţele
lor faţă de căldură. Dacă temperatura mediului este prea scăzută sau excesiv de
ridicată faţă de cerinţele specifice codului său genetic, planta suferă o autoreglare
prin modificări ale habitusului, dar şi a proceselor sale biochimice (sinteza
clorofiliană, transpiraţie, respiraţie, nutriţie, transport, depunere etc.).
Dirijarea regimului termic în mod direct se poate realiza în casa de vegetaţie,
în sere, răsadniţe etc. În cultura de câmp prin tehnologii adecvate ce poate îmbunătăţi
regimul termic al solului (pe solurile reci, grele şi compacte, cu exces de umiditate,
se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organice puţin descompuse; executarea
unor arături adânci şi a lucrărilor de eliminare a excesului de apă. Reglarea regimului
termic al solului se poate realiza prin mulcire; pe solurile argiloase, reci se
recomandă acoperirea acestora cu material organic de culoare nisipoasă, care se
încălzesc uşor, mulcirea se face cu materiale deschise la culoare (paie tocate).
Formarea humusului
Graţie stabilităţii condiţiilor vitale pe care le asigură, solul este cel mai populat
mediu de viaţă. Totalitatea animalelor ce trăiesc în sol constituie pedofauna acestuia.
Pedofauna este şi ea la rândul ei împărţită în 3 categorii: microfauna – organisme
ce nu depăşesc lungimea de 0,2 mm, mezofauna – organisme ce au lungimea cuprinsă
între 0,2 şi 0,8 mm şi macrofauna-organisme ce au lungimea de 8-80 mm.
S-a constatat că pe o suprafaţă de un hectar de sol se conţin aproximativ 3 t de
bacterii, 3 t de ciuperci microscopice, 1,5 t actinomicete, 100 kg alge, 100 kg de
protozoare, 500 kg de râme, 50 kg de nematode, 40 kg de artropode, 30 kg de
moluşte, 20 kg de şerpi şi rozătoare etc., în fiecare cm cub de sol se găsesc până la
7-10 miliarde de microorganisme.
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale şi animale sunt trans-
formate în humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului şi cel
mai important component al lui. Cele mai mari cantităţi de resurse organice se
acumulează de pe urma plantelor ierboase perene (10-12 t/ha). Plantele anuale lasă
în sol în jur de 3-5 t/ha, cantităţi mai mari rezultând de la speciile leguminoase.
Fauna şi microfauna din sol contribuie cu 0,1-0,2 t/ha de resturi organice.
Derivaţii fenolici din lignină, cei glucidici rezultaţi din descompunerea celulo-
zei, aminoacizii sau amoniacul rezultaţi din peptide sunt integraţi odată cu particulele
minerale de către viermii oligocheţi. În tubul digestiv al anelidelor, toate acestea
sunt supuse unui proces complex de sinteză, în care intervin şi anumite enzime
specifice tubului digestiv al viermilor. Produsul principal al acestui proces biochi-
mic sunt acizii humici bruni. Astfel, excrementele oligochetelor constituie mediul
pentru alte microorganisme implicate în sinteza unui alt tip de humus – humusul
coprogen. În solurile bogate, slab acide, sau neutre, principalul rol în formarea
humusului îl au viermii obisnuiţi, pe când în solurile sărace în substanţe, mai acide,
acest rol revine viermilor albi. În sol numărul lor este foarte mare – câteva zeci de
mii la hectar, iar cantitatea de sol ce trece anual prin tubul digestiv al unui vierme este
de aproximativ 500 g. Astfel, cca 25 tone de sol sunt astfel îmbogăţite cu humus brun
şi coprogen. În acest proces se pot forma şi compuşii complecşi argilo-humici.
O altă cale de formare a humusului este cea microbiană. Microorganismele

din clasa Fungi, cum ar fi Aspergillus niger, elaborează compuşi apropiaţi ca
structură biochimică de humus. După moartea lor, aceşti compuşi de culoare neagră
rămân în sol. Pe de altă parte, prin autoliza în masă a bacteriilor celulotice se
eliberează protoplasma şi enzimele acestora şi se amestecă cu gelul din sol. Enzi-
mele provoacă reacţii de polimerizare, în urma cărora rezultă monozaharide, aminoa-
cizi, derivaţi chinonici. Prin reacţiile ulterioare de repolimerizare se formează acizii
humici cenuşii. Acest proces se numeşte neoformarea humusului pe calea
microbiană, la care nu participă lignina ci numai celuloza şi proteinele. În solurile
foarte acide iau naştere produşi milanici de culoare neagră săraci în azot care sunt
precursori ai humusului. Ei se acumulează în sol împreună cu o parte din miceliul
foarte abundent al ciupercilor, sub forma humusului brut (humusul microgen).
Mineralizarea humusului reprezintă ultima etapă în circuitul substanţei, în care
ultimele resturi de compuşi organici constituenţi ai humusului sunt mineralizate.
Procesul de mineralizare este caracterizat într-o prima etapă de o anumită microfloră
care descompune moleculele complexe până la CO2 şi NH3. Aceasta este etapa de
amonificare. Dacă substratul este sărac în produsul glucidic, bacteriile îşi
sintetizează glucoza din CO2 aflat în sol, utilizând ca sursă de energie oxidarea
amoniacului în nitriţi şi nitraţi.
NH4++3/2O2 NO2-+2H++H2O +energie
NO2- + 3/2O2 NO3- +energie.
Azotul din nitraţi poate fi din nou utilizat de plante, ca şi dioxidul de carbon
care rezultă în etapa de amonificare. Etapa finală a procesului de mineralizare este
cea de formare a azotului molecular, care are loc sub acţiunea bacteriilor
denitrificatoare ce utilizează acidul azotic ca acceptor de protoni şi reduc azotul
până la starea de oxidare zero.
Fertilitatea solului
Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu substanţe
nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele), apă şi aer,
necesare dezvoltării normale în perioada de vegetaţie. Deci solul este format atât
din substanţe organice, cât şi din substanţe minerale.
S-a constatat ştiinţific că un strat de sol cu grosimea de 1 m pe o suprafaţă de 1
ha conţine în medie 290 t de humus, 15 t de azot, 19 t de fosfor, 204 t de potasiu,
precum şi o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan, molibden
etc. Fertilitatea este şi ea de două tipuri: fertilitatea naturală şi fertilitatea economică.
Fertilitatea naturală (potenţială) a solului este un rezultat al fenomenelor

naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluienţate de om. Ea se dezvoltă continuu
şi este determinată de compoziţia fizică şi biochimică a solului, de condiţiile de
climă şi de relief şi se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetaţiei.
Fertilitatea economică (antropogenă) a solului apare ca urmare a unor activităţi
modificatoare ale omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor agricole
corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări etc.).
În scopul sporirii fertilităţii, omul aplică deşeuri ale industriei prelucrătoare
şi gospodăriei urbane în calitate de fertilizanţi, inclusiv nămoluri provenite de la
epurarea apelor uzate, a gunoiului menajer, a nămolului de la fabricile de zahăr. O
sursă potenţială semnificativă pentru restabilirea productivităţii solurilor erodate
şi slab productive sunt solurile deluviale, care ocupă 100 mii ha. Cele mai bogate
în elemente nutritive dintre ele pot fi utilizate la ameliorarea solurilor puternic
erodate prin aport de material pământos.
În ţară există peste 3500 de bazine artificiale de acumulare a apei, dintre care
cca 1200 sunt înnămolite excesiv sau deteriorate. Nămolurile au o grosime de
2,5–3,5 m, conţin de la 2,5 până la 5,5% de humus şi sunt mult mai bogate în forme
mobile de fosfor decât solurile afectate de eroziune, deseori depăşind în această
privinţă şi solurile cu profil întreg. Cel mai eficient mod de utilizare a nămolurilor
lacustre este amestecarea lor cu deşeuri organogene. Nămolurile mai bogate se
recomandă spre folosire prin copertarea solurilor cu productivitate scăzută.
Apele uzate din sectorul zootehnic conţin cantităţi însemnate de elemente
nutritive, în special potasiu şi azot, în forme uşor accesibile plantelor. Aplicarea
lor la fertilizarea culturilor necesită o testare complexă pentru evitarea poluării
solurilor şi producţiei agricole cu substanţe nocive.
Necesarul total de îngrăşăminte pentru agricultura Moldovei în anii 2010-2020
şi după anul 2020 va constitui 236,7 mii tone de substanţe active, inclusiv 99,9 mii
tone de azot, 91,0 mii tone de fosfor şi 45,8 mii tone de potasiu. Sporul de recoltă
la aplicarea 1 kg de elemente nutritive (NPK) constituie: 5,2 kg de grâu de toamnă,
5,8 de kg porumb pentru boabe, 2,9 kg de seminţe de floarea-soarelui, 38,8 kg de
rădăcini de sfeclă pentru zahăr. Implementarea sistemului optim de fertilzare cu
îngrăşăminte minerale conduce la majorarea recoltelor cerealiere cu 23-26%, a
celor tehnice – cu 23-42%.
Sortimentul principalelor îngrăşăminte

Denumirea Formula chimică (produs Conţinutul Starea fizică
îngrăşământului principal) N P2O5 K2O
Fosfaţi de amoniu NH4H2PO4 (NH4)2HPO4 11 44 0
12 52 0 granulat
21 53 0
Amofos NH4H2PO4 + HN4NO3 + 23 23 0 granulat
CO(NH2)2
Nitrofosfaţi CaHPO4 + Ca(H2PO4)2 + 20 10 0 granulat
Ca(NO3)2
Polifosfaţi de (NH4)n + 2PnO3n+1 13-18 56-66 0 granulat sau
amoniu lichid
Fosfat – uree CO(NH2)2 + H3PO4 17 44 0 granulat
Azotat de potasiu KNO3 13 0 46 cristale albe
Fosfat de potasiu KH2PO4 0 52 35 granulat
Metafosfat de (KPO3)n 0 60 39 granulat
potasiu
Fosfat de amoniu NH4H2PO4KH2PO4 6 56 18 granulat
şi de potasiu
Nitrofosca NH4NO3+(NH4)2SO4+ 15 15 15 granule de
KNO3+CaHPO4+Ca(H2PO4)2 17 17 17 culori diferite
K2HPO4+K2SO4+KCl 13 13 21
13 26 13
13 40 13
Salpetru de NH4NO2 34,3 granule de
amoniu culoare albă
Ureea CO(NH2)2 46,0 granule de
(carbamidă) culoare albă
Superfosfat Ca(H2PO4)2 * H2O + CaSO4 19-20 granule de
simplu culoare albă
Clorură de KCl 60,0 granule de
potasiu culoare albă
Sare de potasiu KCl cu impurităţi de NaCl 30-40 microcristale
roşu-deschis
Solurile Moldovei
În baza unor investigaţii, solurile Moldovei sunt apreciate ca unele dintre cele
mai fertile din lume – cca 1 miliard de tone de humus, 50 milioane de tone de azot,
60 milioane de tone de fosfor, 700 milioane de tone de potasiu. Ele prezintă
principala bogăţie naturală a ţării şi merită, necondiţionat, o atenţie permanentă a
statului, a instituţiilor de profil şi a fiecărui cetăţean aparte.
În Republica Moldova principalele tipuri de soluri, cernoziomurile, constituie

70% din suprafaţa totală. Cernoziomurile luvice (podzolite) ocupă 117,7 mii ha
(3,49%), cernoziomurile cambice (levigate) 395,5 mii ha (11,71%), cernoziomurile
tipice 281,6 mii ha (8,34%), cernoziomurile obişnuite 634,1 mii ha (18,78%),
cernoziomurile carbonatice 671,9 mii ha (19,91%), cernoziomurile sudice 1,7 mii
ha (0,05%), cernoziomurile compacte 13,6 mii ha (0,4%), cernoziomurile
xeroforestiere 18,2 mii ha (0,54%).
Raionarea solurilor din Republica Moldova
% din
Tipul de sol mii ha
teritoriul ţării
1. Cernoziomuri podzolite şi levigate, soluri cenuşii-închise 281,4 8,3
de pădure; silvostepa Platoului Moldovei de Nord
2. Cernoziomuri tipice şi levigate, cu porţiuni de cernozio- 117,3 3,5
muri podzolite de soluri cenuşii-închise; Podişul Prutului
3. Cernoziomuri tipice şi levigate; pratostepa Bălţilor 317,7 9,4
4. Cernoziomuri obişnuite şi levigate, cu porţiuni de 64,0 1,9
cernoziomuri podzolite, soluri cenuşii şi cenuşii-închise de
pădure; silvostepa Podişului Soroca
5. Cernoziomuri tipice, levigate şi podzolite, soluri cenuşii 227,7 6,7
şi cenuşii-închise de pădure; silvostepa podişului Rezina
6. Cernoziomuri tipice, levigate şi obişnuite, cu porţiuni de 136,6 4,1
soluri cenuşii-închise de pădure; silvostepa din sud-vestul
Podişului Podoliei
7. Soluri brune şi cenuşii de pădure; pădurile de fag şi 99,9 9,0
stejar, de carpen ale înălţimii Codrilor Centrali
8. Soluri cenuşii de pădure, cernoziomuri levigate şi 270,3 8,0
podzolite; păduri de gorun şi carpen, de stejar din Codri
9. Cernoziomuri tipice, levigate obişnuite şi soloneţizate, 55,2 1,6
cu porţiuni de soloneţuri şi soluri cenuşii; silvostepa din
vestul Codrilor
10. Cernoziomuri tipice şi levigate, cu porţiuni de soluri 116,1 3,4
cenuşii; pădurile de carpen din Codri
11. Cernoziomuri obişnuite şi levigate, cu porţiuni xerofite 372,9 11,1
de pădure, cernoziomuri compacte şi soloneţizate;
silvostepa gârniţelor din câmpia Moldovei de Sud
12. Cernoziomuri levigate şi xerofite de pădure cu porţiuni 61,0 1,8
de cernoziomuri podzolite şi soluri cenuşii-închise de
pădure; silvostepa podişului Tigheciului
13. Cernoziomuri obişnuite şi carbonatice de stepă, cu 354,2 10,5
amestec de ierburi şi poacee; câmpia Moldovei de Sud
14. Cernoziomuri obişnuite, carbonatice sudice şi soluri de 171,9 5,0
luncă inundabilă; câmpia Nistrului inferior
Solurile brune tipice şi luvice ocupă 27,2 mii ha (0,8%), griziomurile 329,8
mii ha (9,76%), solurile hidromorfe nealuviale 23,2 mii ha (0,7%), solurile
hidromorfe aluviale – lăcoviştile, solurile mlăştinoase 259,1 mii ha (7,685), iar
solurile sărăturate – soloneţurile, solonceacurile 260 mii ha (7,7%).
Astfel, Republica Moldova a fost împărţită în patru provincii:
1. Provincia de silvostepă, care ocupă 38,8% din teritoriul republicii. În această
regiune predomină cernoziomurile tipice şi cele levigate. Solurile cenuşii de pădure
constituie circa 10%. Suprafaţa solurilor hidromorfe, precum şi a celor humice
carbonatice, este neînsemnată.
2. Provincia de păduri a Moldovei Centrale (Codrii) ocupă 16% din teritoriul
republicii. Suprafaţa solurilor cenuşii şi brune de pădure constituie 40%, a
cernoziomurilor podzolite şi a celor levigate – circa 30%.
3. Provincia de stepă a Dunării ocupă 34,7% din teritoriul republicii. Genetic,
ţine de vegetaţia de stepă. Aici predomină cernoziomurile obişnuite şi cele
carbonatice, pe alocuri se întâlnesc cernoziomuri xerofite de pădure şi cernoziomuri
compacte.
4. Provincia de stepă ucraineană cu cernoziomuri sudice ocupă 21,5% din
teritoriul republicii. Se caracterizează prin cernoziomuri obişnuite, carbonatice şi
cernoziomuri sudice. În lunca Nistrului solurile salinizate se întâlnesc rar.
Fondul funciar după modul de folosinţă (la 01.01.2007)

Suprafaţa, mii ha Structura, %
2005 2006 2007 2005 2006 2007
Terenuri – total 3384,6 3384,6 3384,6 100,0 100,0 100,0
inclusiv:
terenuri agricole 2521,6 2518,2 1974,1 74,5 74,4 58,3
din acestea:
teren arabil 1840,2 1833,2 1651,4 54,3 54,1 48,7
plantaţii multianuale 297,8 299,0 246,8 8,7 8,83 7,29
din care:
livezi 131,9 131,1 117,3 3,8 3,87 3,46
vii 155,5 157,3 124,4 4,5 4,64 3,67
păşuni 370,8 368,1 364,2 10,9 10,8 10,7
fâneţe 2,7 2,1 0,07 0,06 10,7
pârloagă 10,1 15,8 25,8 0,29 0,46 0,76
Păduri şi alte terenuri cu 439,5 443,3 435,4 13 13,09 12,8
vegetaţie forestieră
Râuri, lacuri, bazine şi bălţi 96,8 96,1 84,8 2,86 2,83 2,5
Alte terenuri 326,7 327,0 890,3 9,65 9,66 26,3
Suprafaţa cultivată cu principalele grupuri fitotehnice de toate categoriile

(mii hectare)
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Suprafeţe însămânţate –
1526,9 1483,7 1527,3 1555,1 1573,8 1484,0 1567,5 1540,3 1483,4
total
Culturi cerealiere şi
leguminoase pentru 937,4 935,7 987,6 1076,5 1071,5 896,6 1077,1 1034,7 917,6
boabe – total
din care:
grâu de toamnă 356,2 340,0 369,9 433,9 442,7 202,0 310,8 401,2 290,2
orz de toamnă 42,0 41,3 50,8 60,9 68,1 8,8 54,1 56,4 39,4
orz de primăvară 65,7 66,7 54,8 37,1 44,4 69,9 70,9 62,4 69,3
porumb pentru boabe 399,5 403,2 441,5 471,3 446,7 553,5 584,3 455,9 459,3
leguminoase pentru boabe 54,1 59,4 50,5 51,2 57,0 46,1 37,2 41,5 93,3
Culturi tehnice 309,1 320,3 330,4 301,0 331,0 417,1 344,7 358,0 400,8
dintre care:
sfeclă-de-zahăr (industrială) 71,5 61,1 62,7 59,5 49,7 37,8 34,9 34,2 42,4
floarea-soarelui 204,3 216,7 227,7 208,4 256,7 352,4 270,6 275,7 287,4
soia 6,3 17,0 11,6 9,4 10,2 18,3 28,5 36,2 55,7
tutun 21,8 18,6 23,5 16,9 9,2 5,6 5,7 4,7 3,5
Cartofi, legume şi
117,8 121,8 124,8 114,2 107,7 89,9 79,1 79,8 87,6
bostănoase
din care:
cartofi 61,9 66,5 65,3 42,7 45,0 38,5 34,6 35,9 34,4
Plante de nutreţ 162,6 105,9 84,5 63,4 63,6 80,4 66,6 67,8 77,5
Producţia medie la hectar pentru principalele culturi agricole

(în gospodăriile de toate categoriile), kg
2003 2004 2005 2006

Cereale şi leguminoase pentru boabe 1800 2780 2740 2510
Grâu de toamnă 500 2750 2610 2350
Orz (de toamnă şi primăvară) 720 2150 1780 1860
Porumb pentru boabe 2550 3070 3270 2880
Leguminoase pentru boabe 620 1350 1560 1630
Floarea-soarelui 1110 1240 1200 1320
Soia 1060 1410 1810 1440
Sfeclă pentru zahăr 17400 26140 29010 27860
Tutun 1250 1390 1420 1380
Cartofi 7870 9190 10540 10950
Producţia record
Cultura Producţia, t/ha Ţara
Porumb 27,2 SUA
Grâu 19,2 Marea Britanie
Soia 9,8 SUA
Sorg 28,4 SUA
Orez 31,1 Japonia
Orz 18,8 Dania
Ovăz 26,3 SUA
Cartof 124,4 Olanda
Sfeclă pentru zahăr 133,3 SUA
Eroziunea solului
Solul este expus permanent procesului natural de eroziune ca rezultat al acţiunii
factorilor de mediu (apă, aer, temperatură).
Activitatea omului a condus la intensificarea pronunţată a eroziunii naturale
datorită despăduririlor masive, păşunatului excesiv, monoculturilor etc. Cantitativ,
intensitatea de eroziune se reflectă în volumul de detritus transportat de ape, ca
urmare a spălării stratului de sol de pe terenurile naturale. La producerea eroziunilor
participă mai mulţi factori: vântul, apele, lipsa vegetaţiei etc.
Vântul spulberă particulele de la suprafaţa solului şi le transportă prin curenţi
de aer la mari distanţe, unde acestea cad din nou pe sol. Cantitatea spulberată de
vânt poate fi uneori destul de mare. De exemplu, în urma unei furtuni de vânt poate
fi dezgolit un strat de circa 25 mm în doar câteva ore.
Acţiunea apei este un alt mod de producere a eroziunii. Apa acţionează fie la
suprafaţă (de exemplu, prin ploi torenţiale), prin îndepărtarea particulelor fine ale
solului, fie prin pătrunderea în adâncime şi dislocare, transportul solului cu şuvoaiele
de apă la distanţe mari.
Totuşi cauza principală a eroziunii constă în lipsa unei vegetaţii care să asigure
stabilitatea solului, chiar dacă aceasta s-ar limita doar la un covor de iarbă întreţinut
permanent în stare vie. Împădurirea este cel mai eficient mijloc de obţinere a unei
rezistenţe la eroziune. În solul din preajma pădurilor rădăcinile plantelor se înteţesc,
formând o reţea protectoare. Dacă acest dens covor vegetal este îndepărtat pentru
a se face loc monoculturilor, capacitatea de rezistenţă scade foarte mult.
Cauzele principale care contribuie la intensificarea proceselor erozionale alături
de factorii naturali sunt: desţelenirea aproape completă a terenurilor, ca rezultat
cota terenurilor agricole este destul de mare – 74,5%; desfundarea solurilor pe
versanţi şi micşorarea capacităţii de rezistenţă antierozională a acestora; cota mare
a culturilor prăşitoare în asolamentele de câmp; lichidarea, în mare parte, în ultimii

10-20 de ani a fâşiilor forestiere de protecţie; repartizarea în procesul de privatizare
a cotelor de teren, fără organizarea antierozională preventivă a terenurilor
comunelor; distribuirea cotelor pe versanţi pe direcţia deal–vale.
Drept consecinţă, suprafaţa solurilor erodate numai în ultimii 40 de ani a crescut
de la 594,2 mii (23,6%) până la 877,6 mii ha sau 34,7%. Ponderea solurilor moderat şi
puternic erodate care au pierdut 40-70 % din fertilitatea iniţială constituie 354,4 sau
circa 40 %. Anual, de pe terenurile agricole se pierd 26 mil. tone de sol fertil, 700 mii
de tone de humus şi o cantitate mare de elemente nutritive: azot, fosfor, potasiu.
Eroziunea solurilor şi alunecărilor de teren prezintă un pericol şi un fenomen
de risc, care condiţionează pierderi enorme economiei, populaţiei şi diminuează
esenţial fondul funciar al republicii. Anual, pentru necesităţile sociale şi
gospodăreşti, din circuitul agricol se scot suprafeţe considerabile de terenuri
agricole, ceea ce la fel contribuie la reducerea suprafeţei ce revine pe cap de locuitor
(0,43 ha), vizavi de 0,60 ha, normativ.
Asolamentul
Definiţii — Tehnică a împărţirii unui teren cultivabil în mai multe loturi (în
raport cu numărul de plante care urmează a fi cultivate) şi a repartizării prin rotaţie
a fiecărei plante pe un lot anumit;
– Succesiunea culturilor pe acelaşi teren (însoţită de lucrări corespunzătoare),
cu scopul de a păstra fertilitatea solului;
– Tehnica de cultivare a solului constând în împărţirea unui teren cultivabil în
parcele, pe care se cultivă un anumit grup de plante;
– Alternarea periodică a culturilor agricole de pe o anumită suprafaţă de teren;
– Divizarea terenurilor în sole (parcele) şi alternarea culturilor pe acestea de
la un an la altul;
– Împărţirea terenului unei exploataţii agricole în câteva sole.
Într-un an culturile vor ocupa fiecare câte o solă din asolamentul respectiv. În
anul următor fiecare cultură va trece pe o altă solă. Această trecere nu se va face la
întâmplare, ci se va planifica astfel ca, în timp culturile să se succeadă în aceeaşi
ordine. De aceea asolamentul mai este definit astfel: „rotaţia culturilor în timp şi
spaţiu”. Când spunem “în timp”, înţelegem rotaţia culturilor pe aceeaşi solă, iar
când spunem “în spaţiu”, înţelegem că fiecare plantă se va cultiva în fiecare an pe o
altă solă. Trecerea oricărei culturi pe o altă solă se face în aşa fel ca pe fiecare solă
să se păstreze aceeaşi rotaţie a culturilor. Numărul de sole ale asolamentului este
egal cu numărul de ani al rotaţiei culturilor încât pe durata unei rotaţii fiecare cultură
a rotaţiei respective trece o dată pe fiecare solă.
Solă este o suprafaţă de teren cu sol cât mai omogen, pe care se cultivă plantele.
De regulă, ea este delimitată cu drumuri pe care circulă tractoarele şi maşinile
agricole. Într-o fermă agricolă, cel mai adesea asolamentul optim este de 4–6 sole.
Suprafaţa unei sole variază mult în funcţie de tipul de fermă, relief şi alţi factori.
Planta premergătoare este aceea care a fost cultivată în anul precedent pe o
anumită solă.
Măsuri avantajoase:
– Alternarea în timp şi spaţiu a culturilor agricole;
– Reducerea infestării cu patogeni şi a gradului de îmburuienare a terenurilor
prin alternarea metodelor de lucrare a solului şi tehnologiilor specifice acestora
pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor;
– Valorificarea superioară a resurselor naturale (apă din precipitaţii, nutrienţii
solurilor, reciclarea materiilor organice);
– Amplasarea culturilor în cadrul asolamentelor raţionale nu necesită investiţii;
– Definim profilul exploataţiei agricole (structura culturilor);
– Obţinem creşteri semnificative ale ratei rentabilităţii şi producţiei stabile de
la un an la altul.
Rotaţia culturilor reprezintă alternanţa culturilor de la un an la altul, pe aceeaşi
suprafaţă.
Măsuri avantajoase:
– Alegerea culturilor (cereale, plante tehnice, plante furajere anuale sau perene,
plante aromatice şi medicinale).
Numărul culturilor anuale indică lungimea rotaţiei şi determină durata
asolamentului.
– Diversificarea culturilor conduce la eşalonarea activităţii (lucrări mecanice,
braţe de muncă, cheltuieli, venituri etc.).
Exemple de asolamente
La neirigat La irigat
Asolament de 3 ani Asolament de 3 ani
1. Mazăre, 2. Grâu, 3. Porumb 1. Soia, 2. Grâu, 3. Porumb
Asolament de 5 ani Asolament de 6 ani
1. Mazăre, 2. Grâu, 3. Floarea-soa- 1. Sfeclă pentru zahăr, 2. Grâu, 3. Porumb + soia, 4.
relui, 4. Grâu, 5. Porumb Porumb siloz, 5. Floarea-soarelui, 6. Triticale + orz
Categorii şi sisteme de lucrări ale solului:

– Sisteme convenţionale (clasice) – pluguri, cizel – mobilitare adâncă cu sau
fără răsturnarea brazdei, implică consumuri energetice sporite.
– Sisteme reduse de lucrări – lucrări superficiale (discuit).
– Fără lucrări – semănat direct în teren nelucrat (bilonat sau nebilonat) cu

maşini speciale care pregătesc parţial terenul pentru semănat, la adâncimea optimă
pe o fâşie de 12–15 cm înaintea brăzdarului semănăturii.
Sisteme de lucrări pentru cereale de toamnă:
– Metode clasice – afânat (pluguri, cizel) – mărunţit (disc, combinator) – aşezat
(tăvălug);
– Metode reduse de lucrări – lucrări superficiale repetate (discuit, grapat);
– Metoda de semănat direct în mirişte.
Sisteme de lucrări pentru cereale de primăvară:
– Metode clasice – pluguri, cizel;
– Metode reduse de lucrări – lucrări superficiale (discuit);
– Metoda de semănat direct în teren bilonat sau nebilonat;
– Sisteme de lucrări pentru culturi compromise;
– Sisteme de lucrări mixte;
– Semănat direct în teren nelucrat.
Raportul optim dintre culturile agricole pe versanţi, %
Cota culturilor în asolamente Gradul de protecţie a
Panta
Prăşitoare Culturi dese Ierburi perene solului de eroziune
<10 50-60 25-30 10-15 100
1-30 40-50 30-35 15-20 69
3-50 30-40 35-45 20-25 73
5-70 20-25 45-50 25-30 83
>70 – 30-35 65-70 93
Starea actuală a învelişului de sol poate fi caracterizată prin suprafeţele

terenurilor cu diferite clase de bonitate.
Bonitatea solurilor din Republica Moldova

Clasa de Nota de Suprafaţa, Cota din suprafaţa Recolta grâului de
bonitate bonitate, puncte mii ha terenurilor agricole, % toamnă, kg/ha
I 81-100 689 27 3200-4000
II 71-80 536 21 2800-3200
III 61-70 382 15 2400-2800
IV 51-60 382 15 2000-2400
V 41-50 303 9 1600-2000
VI 21-40 153 6 800-1600
VII <20 178 7 –
Media pe ţară 65 2556 100 2600
Starea actuală a fertilităţii efective a solurilor este nesatisfăcătoare, iar pe cca

10% din terenurile agricole – critică. Deformarea asolamentelor (majorarea cotei
culturilor prăşitoare şi micşorarea suprafeţei ocupate cu culturi leguminoase),
micşorarea volumului de îngrăşăminte organice de 20–30 de ori, celor minerale
de 15–20 de ori au condus la formarea unui bilanţ profund negativ al humusului şi
elementelor biofile în soluri şi la degradarea biologică a lor.
Lucrarea solului
Activitatea microorganismelor şi procesele biochimice din sol se desfăşoară în
condiţii normale atunci când solul este corect lucrat, când are un anumit grad de afânare
şi când apa, aerul şi temperatura se găsesc la parametrii adecvaţi acestor activităţi.
Pe solul nelucrat, microorganismele pot activa numai la suprafaţă, unde găsesc oxi-
genul pentru oxidarea substanţei organice, pentru obţinerea de CO2 şi a energiei necesare.
Pe terenul lucrat, activitatea microorganismelor se desfăşoară şi în interiorul solului,
unde găsesc condiţiile prielnice şi unde, în special procesul de nitrificare, se desfăşoară
foarte intens; conţinutul în azotaţi, în solul lucrat, este de peste 50 de ori mai mare.
Acidul azotic rezultat contribuie la solubilizarea fosforului şi calciului. Din
descompunerea materiei organice rezultă CO2, care, combinându-se cu apa,
formează acid carbonic cu însuşiri de solubilizare a formelor greu solubile de fosfor,
potasiu, calciu ş.a.
S-a stabilit că procesul de nitrificare se desfăşoară cu intensitate maximă atunci
când densitatea aparentă a solului are valori de 1,11–1,15 g/cm3, iar conţinutul de
apă se găseşte la nivelul capacităţii de câmp.
Principalele lucrări ale solului

Dezmiriştitul. O bună parte din suprafaţa arabilă este eliberată de culturi (rapiţă,
mazăre, borceag, orz, grâu etc.) în cursul verii. Normal ar fi ca, imediat după
eliberarea terenului, să se execute arătura. Dar înaintea arăturii este necesar să se
aplice îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu, îngrăşămintele organice, uneori
amendamente calcaroase etc., care trebuie încorporate sub brazdă concomitent.
Cum arătura nu poate fi executată imediat, deoarece majoritatea tractoarelor sunt
folosite la alte lucrări şi deseori terenul este prea uscat pentru a putea fi arat, în
asemenea condiţii, cel mai indicat este să se lucreze cu dezmiriştitorul, cu grapa de
discuri, la adâncimea de 6-8 cm.
Efectuarea dezmiriştitului, imediat după recoltarea culturilor de vară, prezintă
următoarele avantaje:
Ø Înlesneşte pătrunderea şi înmagazinarea în sol a întregii cantităţi de apă

provenite din precipitaţii;
Ø Asigură păstrarea umidităţii în sol prin distrugerea capilarităţii şi astuparea
crăpăturilor prin formarea unui strat izolator la suprafaţă, un mulci rezultat din
amestecarea miriştii cu solul;
Ø Asigură germinarea şi răsărirea seminţelor de buruieni care se găsesc în
stratul de mulci şi care ulterior vor fi încorporate sub brazdă, prin arătură;
Ø Asigură condiţii optime pentru activitatea microbiologică în sol, pentru
descompunerea materiei organice, pentru procesele de nitrificare (conţinutul
solului în nitraţi creşte de 2–6 ori);
Ø Se distrug cuiburile de insecte, spori, ouă şi alte organe de înmulţire a bolilor
şi dăunătorilor perturbând ciclul de dezvoltare normală al acestora;
Ø Pe terenul dezmiriştit arătura se execută mai uşor, efortul la tracţiune scade
cu 10–14%, consumul de combustibil se reduce cu 8–12%, iar randamentul la arat
creşte cu 15–20%.
Aratul. Este principala lucrare efectuată asupra solului din ţara noastră. Prin
arat se întoarce, se mărunţeşte, se amestecă şi se afânează un anumit strat de sol
numit brazdă.
În scopul valorificării raţionale a forţei de tracţiune şi economisirii
combustibilului, adâncimea la care se execută arătura variază în funcţie de sol, starea
lui culturală şi mai ales de plantele ce urmează a se cultiva.
La executarea lucrării de arat trebuie să se respecte o serie de cerinţe
agrotehnice:
– să se efectueze la timpul optim, când solul este reavăn şi când se realizează
minimum de consum de combustibil şi de uzură a utilajelor folosite;
– să se realizeze adâncimea stabilită şi uniformă pe întreaga suprafaţă, cu abateri
de maximum +/- 10%;
– să asigure nivelarea şi mărunţirea solului (bulgării cu diametru de 5 cm să
reprezinte peste 75% din totalul bulgărilor), să nu prezinte greşuri şi răzoare mari.
În acest scop plugul va lucra obligatoriu în agregat cu grapa;
– brazdele să fie bine răsturnate pentru a încorpora resturile vegetale,
îngrăşămintele organice şi chimice administrate;
– anual se va schimba sensul arăturii şi metoda de arat pentru a preveni
denivelarea solului prin coame şi şanţuri;
– terenurile puternic îmburuienate şi cu resturi vegetale la suprafaţă, în prealabil,
se vor discui de 1–2 ori pentru a se asigura fragmentarea acestora şi o bună
încorporare a lor sub brazdă;
– pe terenurile în pantă, lucrarea se va executa numai de-a lungul curbelor de nivel;

– pentru a executa o arătură de calitate, viteza de deplasare a agregatului de arat
va fi de 4,5–7 km/h. Se va recurge la reducerea lăţimii de lucru, când este necesar,
şi nu la reducerea vitezei;
– lucrarea se va executa cu organe active bine ascuţite şi cu agregatul de arat
corect reglat.
După adâncimea la care se efectuează, arăturile se pot clasifica în:
Lucrarea cu cizelul are rolul de a asigura afânarea solului pe adâncimea de
20–25 cm fără întoarcerea brazdei. Cizelul este o maşină cu lăţimea de lucru mare
de 2,5–3,5 m (în funcţie de puterea tractorului cu care lucrează în agregat) şi este
prevăzut cu organe active tip daltă, puternice, care pătrund în sol şi-l afânează.
Grapatul se foloseşte cu scopul de a mărunţi arătura, afâna şi nivela stratul de
sol de la suprafaţă. Prin grapat se pot distruge buruienile abia răsărite sau în curs de
răsărire, dar şi buruienile înrădăcinate, când se lucrează cu grapa cu discuri. Se
întâlneşte o diversitate de tipuri de grape şi fiecare se recomandă a se utiliza în
condiţiile pentru care este destinată. Astfel sunt: grape cu dinţi, grape stelate, grape
cu discuri etc. Lucrarea de grapat se recomandă a se efectua când terenul este reavăn.
Lucrarea cu tăvălugul. Tăvălugul neted se foloseşte pe solurile afânate, în
vederea însămânţării culturilor cu seminţe mici (lucernă, trifoi, ierburi). Prin aceasta
se asigură încorporarea seminţelor la adâncimea stabilită şi un contact mai bun al
seminţelor cu solul, în vederea germinării. Tăvălugul va lucra în agregat cu grapa,
care afânează stratul superficial al solului de 2–3 cm, pentru a împiedica pierderea
apei prin evaporare.
Tăvălugul inelar sau zimţat se foloseşte, mai ales, pentru mărunţirea arăturii
bulgăroase. Este recomandat ca lucrarea cu tăvălugul să fie precedată de lucrarea
cu grapa cu discuri.
Lucrarea cu tăvălugul se mai practică pe suprafeţele cultivate cu plante pentru
îngrăşământ verde, înainte de arătură şi introducerea acestuia sub brazdă. De
asemenea se tăvălugesc culturile de cereale ieşite din iarnă neînfrăţite, pentru a
distruge crusta.
Viteza de deplasare a agregatului de tăvălugit este mai mare când se urmăreşte
sfărâmarea bulgărilor (5-7 km/h) şi mai mică, atunci când se urmăreşte acţiunea de
îndesare a solului (3-4 km/h).
Lucrarea cu cultivatorul este socotită ca lucrare intermediară între arătură şi
grapat. Cultivatoarele pot fi activate cu câteva tipuri de organe active în funcţie de
scopul principal urmărit prin lucrarea executată: tăierea buruienilor şi afânarea
solului (cuţite săgeată); numai afânarea solului (cuţite daltă); deschderea de rigole
pentru irigat sau muşuroirea. Cultivatoarele, cu organele active montate

corespunzător, se folosesc şi la pregătirea patului germinativ.
Dar destinaţia cea mai principală a cultivatoarelor este executarea lucrării de
prăşit intervalul dintre rândurile plantelor prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, soia,
sfeclă etc.). Când pe acest cultivator se montează secţii pentru administrat
îngrăşăminte, poartă numele de cultivator hrănitor.
Când se montează organe active tip rariţă se foloseşte la deschiderea brazdelor
pentru irigat sau la muşuroirea plantelor.
Pe terenuri grele, tasate, este necesară lucrarea de afânare şi în acest caz se
montează organe tip daltă. Pentru afânarea mai profundă se foloseşte cultivatorul
tip cizel, care realizează afânarea fără întoarcerea brazdei.
Pregătirea patului germinativ este lucrarea hotărâtoare în reuşita înfiinţării
culturilor.
Patul germinativ este definit ca stratul de la suprafaţa solului, gros cât adâncimea
de semănat, pregătit pentru lucrări ale solului în vederea creării condiţiilor optime pentru
însămânţarea, germinarea seminţelor şi creşterea plantelor în fazele iniţiale de dezvoltare.
Calitatea pregătirii patului germinativ asigură în mare măsură calitatea semăna-
tului, germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor, realizarea densităţii stabilite, creşte-
rea şi dezvoltarea plantelor, ocuparea terenului şi învingerea concurenţei buruienilor.
În patul germinativ pregătit necorespunzător (lucrat prea adânc, fără asigurarea
mărunţirii şi nivelării) este favorizată pierderea apei din sol, sămânţa este
încorporată la diferite adâncimi, germinarea şi răsărirea au loc eşalonat, creând
goluri în cultură, plantele ajung la suprafaţă debilitate şi sunt uşor atacate de diferite
boli, iar buruienile câştigă în concurenţă cu asemenea plante, cu efecte directe
asupra scăderii producţiei.
Terenul mobilizat pe adâncimea de încorporare a seminţelor asigură plasarea
acestora pe un substrat „aşezat”, la care apa ajunge prin ascensiune capilară, iar
deasupra solul este afânat, permiţând pătrunderea cu uşurinţă a aerului şi căldurii la
nivelul seminţei. În acest mod se asigură condiţii optime pentru declanşarea
procesului de germinare şi răsărirea plantelor, adică sămânţa este aşezată pe „pat
tare şi învelită cu plapumă moale”.
Sintetizând cele de mai sus, cerinţele agrotehice la pregătirea patului germinativ
sunt:
– realizarea afânării şi mărunţirea solului numai pe adâncimea de semănat, cu
menţinerea continuităţii capilarelor până la nivelul de încorporare a seminţelor;
– reducerea numărului de lucrări şi de treceri cu agregate agricole;
– distrugerea buruienilor şi realizarea unei bune mărunţiri şi nivelări a solului;
– încorporarea uniformă a îngrăşămintelor şi erbicidelor aplicate.

Patul germinativ trebuie să asigure apa şi căldura, un conţinut satisfăcător de
aer şi un contact intim al seminţei cu solul pentru a se favoriza aprovizionarea cu
apă pe cale capilară.
Pentru aceasta, regula generală este ca lucrările de pregătire a patului germinativ
să nu se efectueze la adâncime mai mare decât adâncimea de încorporare a
seminţelor. În cazul când, la data semănatului, terenul este destul de afânat, adâncimea
de pregătire a patului germinativ poate fi chiar mai mică, contând pe faptul că
brăzdarele semănătorilor, datorită propriei greutăţi, pot pătrunde cu cca 1–1,5 cm
în substratul nelucrat. Prin aceasta se asigură un contact intim al seminţei cu solul
şi crearea tuturor condiţiilor pentru germinarea şi răsărirea „explozivă”.
1.9. Sămânţa – factor biologic de producţie

Seminologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formării şi dezvoltării
seminţelor pe planta-mamă, al cerinţelor seminţelor faţă de mediul ambiant; al stării
lor şi proceselor ce decurg în ele de la recoltare până la semănat şi în perioada
cuprinsă între semănat şi apariţia plantelor; studiul şi elaborarea sistemului de
procedee tehnologice care urmăreşte obţinerea unui material semincer şi a unor
seminţe de calitate, precum şi a metodelor de determinare a acestora.
Obiectul seminologiei este materialul de semănat.
Metodele de cercetare (fiziologice, biochimice, citologice) ale seminologiei
implică modalităţile de apreciere a calităţii materialului de semănat în câmp şi laborator.
Sarcina seminologiei constă în îmbunătăţirea calităţii materialului semincer.
Seminologia diferă de producerea seminţelor ameliorate, fiind implicată în
studiul şi stabilirea unui sistem de procedee pentru înmulţirea seminţelor ameliorate,
păstrarea purităţii lor genetice. Materialul semincer este principalul mijloc de
producţie, pentru că recolta – calitativ şi cantitativ – depinde de materialul săditor,
seminţele fiind purtătoare de proprietăţi biologice şi economice.
În fitotehnie, noţiunea de sămânţă (seminţe) are un sens mai larg decât în
botanică, presupunând părţile cu ajutorul cărora plantele se reproduc, se înmulţesc.
Există seminţe care, din punct de vedere botanic, sunt considerate fructe.
Astfel, fructele uscate indehiscente ale cerealelor sau florii-soarelui, fiind
părţile plantelor utilizate ca material de însămânţare, sunt denumite în fitotehnie
seminţe. La leguminoase, brassicacee, la unele plante textile, noţiunea de seminţe
coincide cu noţiunea botanică. În cazul cartofului, a cărui înmulţire se face prin
tuberculi, adică pe cale vegetativă, în fitotehnie se utilizează termenul „cartofi pentru
seminţe”, „cartofi de sămânţă” sau „material de plantare”.
Repausul seminal. Depăşirea repausului seminal sau atingerea maturităţii

fiziologice a seminţelor are o importanţă deosebită pentru parcurgerea şi
definitivarea procesului de germinaţie. La multe specii de plante: cereale, tutun,
sfeclă pentru zahăr, tuberculi de cartof, unele ierburi perene, capacitatea seminţelor
de a germina normal se reduce imediat după recoltare şi sporeşte pe măsură ce
seminţele ei se învechesc. O sămânţă cu germene viabil, care nu a parcurs repausul
seminal, poate să germineze normal dacă, în laborator, se iau măsuri de alternare a
temperaturilor în timpul procesului germinării, secţionării seminţelor puse la
germinat etc. Unii specialişti în domeniu susţin că repausul seminal este cauzat de
substanţele care împiedică germinaţia, acumulate în seminţe. Pe parcursul repausului
seminal, aceste substanţe trec prin multe transformări şi îşi pierd caracterul nociv
în raport cu startul procesului de germinaţie; alţii că în această perioadă se atestă
impermeabilitatea învelişului pentru aer şi apă; odată cu trecerea timpului,
permeabilitatea învelişului creşte.
Structura tegumentului seminal influenţează procesul germinaţiei. Unele
plante leguminoase: măzărichea, trifoiul, lucerna, sulfina, sparceta etc. au seminţe
cu coajă tare. Ţesutul palisadic al tegumentului acestor seminţe este foarte
comprimat, apa şi aerul nu pătrund în sămânţă; asemenea seminţe trebuie scarificate.
În cadrul repausului adevărat, real, seminţele nu încolţesc, chiar în condiţii
externe favorabile. Pentru a încolţi, ele au nevoie de maturizare suplimentară, la
temperaturi scăzute şi în stare umectată – stratificare.
Temperaturile scăzute influenţează pozitiv încolţirea seminţelor de cereale
proaspăt recoltate. La asemenea temperaturi, afluxul oxigenului este mai mare,
deoarece la temperaturi scăzute solubilitatea lui în apă creşte. O perioadă lungă de
maturizare au seminţele de orz, mei, floarea-soarelui, in, bumbac.
Durata perioadei de maturizare după recoltare este influenţată de mediul
ambiant. Seminţele care s-au copt în condiţii de căldură au o perioadă mai scurtă de
maturizare; pentru vremea rece şi ploioasă, perioada de maturizare este mai lungă.
Şi vechimea seminţelor influenţează germinaţia. Durata pe parcursul căreia
seminţele îşi păstrează capacitatea de germinaţie se numeşte longevitate. De
exemplu, seminţele de salcie, plop îşi păstrează capacitatea germinativă – după
maturizarea în cadrul plantei-mamă – numai câteva zile.
O importanţă practică are şi longevitatea economică, adică intervalul de timp
în cadrul căruia procentul de seminţe germinabile, deşi aflat în scădere, nu ajunge
totuşi sub valoarea minimă admisă de standardele în vigoare. O longevitate mare au
seminţele leguminoaselor; seminţele ierburilor leguminoase îşi păstrează
longevitatea economică până la 100 de ani. Seminţele de secară au longevitatea de

2-5 ani, cele de grâu, ovăz, orz, porumb, orez – de 5-10 ani.
Longevitatea biologică – timpul după care, în partida supusă analizei, se mai
găsesc seminţe germinabile care prezintă interes ştiinţific pentru păstrarea colecţiei,
în selecţie. Pierderea capacităţii de germinaţie a seminţelor în timpul păstrării este
provocată de alterarea enzimelor, coagularea proteinelor din embrion, de produsele
toxice ale respiraţiei. Longevitatea mai mică a seminţelor de secară se explică prin
porozitatea tegumentului seminal. Cea mai mare intensitate de respiraţie se remarcă
la plantele oleaginoase, ele având o longevitate scurtă. În cazul cerealelor, respiră
mai intensiv seminţele de porumb, apoi cele de ovăz, secară, grâu, hrişcă.
Impactul ecologic asupra calităţii seminţelor.

Condiţiile climaterice influenţează considerabil calitatea seminţelor. S-a con-
statat că la cultivarea aceluiaşi soi, dar cu seminţe de diferită origine, diferenţa de
recoltă poate atinge 80%.
Seminţele care s-au format pe timp umed asigură o recoltă cu 8% mai mare
decât cele care s-au format pe timp uscat. În condiţii de umiditate excesivă se
formează seminţe cu un conţinut ridicat de glucoză şi conţinut scăzut de zaharoză.
Calitatea seminţelor este influenţată şi de polignirea plantelor. Cu cât mai
devreme se polignesc plantele, cu atât mai mult scade recolta şi calitatea ei; se
înrăutăţeşte regimul de lumină; se reduce activitatea fotosintetică şi acumularea
substanţelor plastice în seminţe. În urma polignirii plantelor, seminţele formate
devin mici, uşoare, şiştave; au un conţinut mai mare de substanţe proteice şi unul
mai mic de amidon, fapt ce înrăutăţeşte calitatea materialului semincer şi de
panificaţie. Pe terenul semincer, plantele polignite trebuie recoltate separat, iar
recolta obţinută, utilizată în furaj sau alimentaţie.
Influenţa elementelor tehnologice de cultivare asupra calităţii

seminţelor
În timp, soiul îşi pierde calităţile; o dată la 4-6 ani, trebuie reînnoit cu seminţe
ameliorate ale aceluiaşi soi. Conform legităţii biologice, soiurile mai productive
solicită condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare: altfel ele nu-şi pot realiza
potenţialul. Soiurile superintensive, cu un potenţial înalt de productivitate, trebuie
repartizate după premergători buni: ogor ocupat, mazăre pentru boabe, lucernă,
sparcetă. Soiurile plastice – după cereale păioase, porumb pentru siloz. Îngrăşarea
cu fosfor influenţează pozitiv asupra formării şi coacerii seminţelor. Rezerva sporită
de P2O5 în seminţe contribuie la intensificarea procesului de încolţire. Excesul de
azot reţine sinteza substanţelor proteice şi contribuie la acumularea azotului nitric

şi amoniacal, dăunător pentru plante, iar fosforul înlătură acest fenomen. Azotul
reţine afluxul de potasiu, calciu şi magneziu, în timp ce fosforul favorizează
acumularea acestor elemente şi îmbunătăţeşte calitatea seminţelor. Potasiul
contribuie la formarea şi depozitarea în seminţe a amidonului şi, în acest sens, este
antagonist azotului, deoarece cu cât mai mulţi hidraţi de carbon conţin seminţele,
cu atât mai puţine sunt substanţele proteice. Îngrăşămintele aplicate tardiv influen-
ţează puternic calitatea seminţelor, iar cele aplicate timpuriu – nivelul recoltei.
Îngrăşarea suplimentară extraradiculară cu uree asigură un efect bun. E
recomandabil ca înfrăţirea productivă să fie de aproape o unitate, iar suprafaţa foliară
a plantelor de pe un hectar să constituie 45-50 mii m2. Accelerarea coacerii prin
aplicarea defoliaţiei, desicaţiei, sinicaţiei şi preparatelor fiziologic active
influenţează şi ea pozitiv asupra calităţii seminţelor. Considerabilă este şi influenţa
epocii şi a metodei de recoltare. Recoltarea divizată are mai multe aspecte pozitive:
seminţele se usucă mai repede în poloage, au o umiditate uniformă, se treieră mai
bine şi au mai puţine impurităţi. Înainte de a fi acceptate pentru semănat, seminţele
plantelor cultivate trebuie supuse unor analize aprofundate: genetice, fizice,
fiziologice şi pentru determinarea stării sanitare.
Analizele genetice. Cu ajutorul analizelor genetice se determină puritatea
biologică şi genetică a seminţelor, adică se stabileşte dacă sămânţa aparţine soiului
zonat şi dacă acesta include indivizi ce aparţin altor soiuri sau populaţii. Puritatea
genetică a unei seminţe presupune că aceasta reprezintă o entitate botanică bine
definită şi că toţi indivizii care o compun au aceeaşi constituţie genetică şi aceleaşi
proprietăţi biologice.
Recunoaşterea propriu-zisă a culturii semincere pentru stabilirea purităţii
biologice se realizează la faza de vegetaţie a plantelor, când caracterele morfologice
străine pot fi distinse mai uşor de către aprobatori.
Analizele fizice se efectuează cu scopul de a determina puritatea masei a 1
000 de seminţe şi a masei hectolitrice, umiditatea, culoarea, luciul şi mirosul.
Puritatea seminţelor reprezintă procentul de seminţe pure din specia analizată,
raportat la greutate. Seminţe pure se consideră toate seminţele speciei analizate,
capabile să germineze şi să producă germeni normali. În categoria impurităţilor
intră: resturi ale culturii de bază, impurităţi vii: seminţe ale altor plante de cultură,
seminţe de buruieni, seminţe mălurate, insecte vii etc. şi impurităţi moarte:
pietricele, nisip, pleavă, insecte moarte etc.
Termeni uzuali în controlul seminţelor

Partida: orice cantitate de seminţe obţinută de pe o suprafaţă de teren
însămânţată cu exemplare de aceeaşi valoare biologică (soi, categorie, provenienţă),
supusă până la recoltare aceloraşi lucrări agrotehnice de însămânţare.
Lotul: o anumită cantitate de seminţe, dintr-o anumită partidă, limitate
gravimetric în funcţie de specie, condiţionate şi omogenizate identic, valoarea utilă
a cărora se determină în baza unei singure probe de laborator.
Proba elementară sau proba primară, proba mică: cantitatea de seminţe
extrasă o singură dată, dintr-un loc al lotului, cu mâna sau cu sonda.
Proba omogenizată: proba obţinută prin amestecarea tuturor probelor
elementare, după o examinare sumară prealabilă a acestora.
Proba de laborator: cantitatea de seminţe obţinută din proba omogenizată.
Această probă se expediază la laboratorul de control al calităţii seminţelor.
Proba de analiză: cantitatea de seminţe cu ajutorul căreia, în laborator, se
determină indicele de calitate al seminţelor.
Probele primare se extrag din loturile depozitate în vrac, vagoane sau în
conducte de scurgere cu ajutorul sondei conice sau cilindrice. Sondarea se
efectuează în diferite puncte ale suprafeţei şi adâncimii stratului de depozitare a
lotului.
Constituirea probei compuse şi de laborator. Probele primare extrase dintr-
un lot se examinează organoleptic. Dacă ele sunt similare ca aspect şi compoziţie,
se trece la omogenizarea lor, formându-se astfel o probă compusă.
Din proba compusă omogenizată se extrag probele de laborator, utilizându-
se, pentru seminţele mari şi medii, metoda sferturilor şi, pentru seminţele mici –
metoda şahului. Proba compusă bine omogenizată se întinde pe o suprafaţă plană,
într-un strat uniform, de circa 2 cm, căruia i se dă o formă pătrată. Cu ajutorul unei
rigle, stratul de seminţe se împarte în patru părţi, pe linia diagonalelor. Seminţele
din 2 sferturi opuse se elimină, iar pentru seminţele din celelalte 2 sferturi, procedura
se repetă, până se ajunge ca în fiecare sfert din ultimul pătrat să rămână o cantitate
minimă, corespunzătoare normelor standardului pentru formarea unei probe de
laborator. Probele extrase se ambalează în săculeţe de pânză deasă, iar probele
destinate determinării umidităţii şi afectării de boli şi dăunători se ambalează în
borcane cu dop redat, butelii de sticlă care se pot închide ermetic. Pentru fiecare
probă se completează câte două etichete identice.
Greutatea maximă a unui lot şi greutatea minimă a unei probe

Greutatea maximă Greutatea minimă
a unui lot (tone) a probei (grame)
Seminţe de cereale 60 1000
Seminţe de plante oleaginoase:
a) seminţe de floarea-soarelui şi soia 25 1000
b) seminţe de rapiţă 10 100
Seminţe de sfeclă 20 500
Seminţe de lucernă 10 250
Seminţe de sparcetă 20 500
Seminţe de ciumaria 10 250
Seminţe de iarbă-de-Sudan 10 250
Mărimea probei de laborator
Cultura Cantitatea
de seminţe, g
1. Porumb, mazăre, fasole, năut, arahidă, ricin, bob furajer 200
2. Latir, floarea-soarelui, soia, harbuz, bostan 100
3. Grâu, secară, orez, orz, ovăz, hrişcă, linte, şofrănel, măzăriche, dovlecel 50
4. Mei, sorg, teişor, zămoşiţă, cânepă, sfeclă, iarbă-de-Sudan, sparcetă, zămos 20
5. In, susan, lalemanţia, coriandru, fenicul, salvie 10
6. Muştar, iută, varză-de-mare, perilă, rapiţă, camelină, părâng, obsigă
5
nearistată, raigras, ciumiză, paiză, facelie
7. Anison, chimion, morcov, trifoi, lucernă, sulfină, pir, ghizdei, păiuş-de-
4
livadă, busuioc
8. Cartof, golomăţ, timoftică 2
9. Mac, firuţă 1
10. Tutun, ramie 0,5
Masa a 1 000 de boabe. Se ştie că seminţele mari şi grele, folosite la
însămânţări, dispun de germeni bine dezvoltaţi şi de rezerve mai mari de hrană: din
ele rezultă plante mai viguroase, care asigură şi o recoltă mai mare. Masa relativă a
1 000 de seminţe reprezintă masa a 1 000 de seminţe exprimată în grame, la
umiditatea seminţelor la momentul determinării. Pentru determinarea ei, se numără
repetat, la rând, câte 500 de seminţe pure din proba de laborator. Acestea se
cântăresc separat cu o balanţă tehnică. Dacă diferenţa dintre cele 2 repetiţii depăşeşte
3% din masa medie, se realizează alte 2 numărări; dacă şi de această dată se
depăşeşte limita admisă a diferenţei, se face media dintre masele celor 4 repetiţii.
Exemplu: Masa probei I = 35,52 g; a probei II = 34,10 g; masa medie = 34,81 g.
În realitate, diferenţa constituie 35,52-34,10 = 1,42 g, adică depăşeşte limita

admisă.
Masa volumetrică. Masa volumetrică reprezintă masa în kilograme a unui
volum determinat de seminţe, raportată la 1 hectolitru. Ea constituie un indice
calitativ în relaţiile comerciale ale întreprinderilor de morărit, indicând, în anumite
limite, randamentul de extracţie a făinii şi calitatea acesteia, servind şi la calcularea
volumului necesar pentru depozitarea produselor respective. Determinarea MV a
seminţelor se face cu ajutorul balanţelor de tip samovar, capacitatea cilindrului de
lucru al cărora poate fi de 250 şi, respectiv, 1 000 cm3.
Determinarea umidităţii seminţelor este extrem de importantă, deoarece
în seminţele cu umiditate mare au loc procese intense de respiraţie, care provoacă
încălzirea lor, seminţele pierzându-şi facultatea germinativă. În cazul în care, la
recoltare, umiditatea seminţelor este mai mare decât cea admisă, se iau măsurile
necesare pentru a elimina surplusul de apă.
Examinarea umidităţii seminţelor se realizează prin diferite metode, o valoare
deosebită având metoda uscării în etuvă. Din proba de laborator, destinată
determinării umidităţii, se extrag, pentru culturile cu seminţe mari, 45-50 g; pentru
cele cu seminţe mici – 23-25 g. Proba se împarte în 2 părţi: una pentru analiză, alta
se pune într-un pahar cu dop şi se păstrează până la sfârşitul analizei, în caz că
aceasta va trebui repetată.
În funcţie de cultură, câte 2 probe a câte 5 g din masa măcinată (sau nu), se
cântăresc în fiole de aluminiu şi se introduc în etuve. Fiolele cu probele uscate se
scot apoi din etuvă şi se introduc, pentru răcire, timp de 30 de minute, într-un
exicator, se cântăresc, stabilindu-se umiditatea în procente conform formulei:
unde:
m – masa probei înainte de uscare, g;
m1 – masa fiolei cu proba înainte de uscare, g;
m2 – masa fiolei cu proba după uscare, g.
Seminţele destinate determinării umidităţii se macină

la morile de laborator
Durata
Cultura
măcinatului, sec.
Hrişcă, mei, sorg 20
Grâu, secară, triticale, orez, măzăriche, sparcetă, linte, ricin, arahidă 40
Porumb, orz, ovăz, mazăre, fasole, năut, latir, bob de grădină, soia, lupin 60
Regimul uscării
t uscării, Durata
Cultura
Co min.
Grâu, secară, triticale, orz, ovăz, hrişcă, mazăre, măzăriche 150 20
Cereale şi leguminoase pentru boabe care nu sunt indicate la punctul
130 40
1, sparceta, floarea-soarelui, arahida, ricinul, soia
Ierburi furajere, rizocarpi, in, cânepă, muştar, zămoşiţă 130 60
Tutun 130 20
Oleaginoase, în afară de cele indicate: plantele aromatice şi tehnice
105 300
neindicate la punctele 3,4
Facultatea germinativă
În tehnica determinării germinaţiei conform Standardelor se definesc noţiunile
de facultate germinativă şi putere de străbatere. Facultatea germinativă reflectă
capacitatea seminţelor de a germina în condiţii optime de laborator, într-un timp
stabilit pentru fiecare specie. Ea se exprimă în procente din numărul seminţelor
pure, germinate normal.
Energia germinativă reprezintă proprietatea seminţelor de a germina cât mai
repede, în condiţii optime de laborator. Ea se exprimă în procente din numărul
seminţelor germinate normal în prima treime sau în prima jumătate a intervalului
de timp stabilit pentru determinarea facultăţii germinative.
Puterea de străbatere este proprietatea plantelor de a străbate, într-un anumit
interval de timp, un strat acoperit de nisip, a cărui grosime este de 1 cm pentru
seminţele mici, 3 cm – pentru seminţele medii şi 6 cm – pentru seminţele mari.
Puterea de străbatere exprimă în procente numărul de germeni ieşiţi la suprafaţa
stratului acoperitor. La aprecierea grosimii stratului germinativ trebuie urmărit ca
între suprafaţa stratului germinativ şi marginea superioară a vasului să rămână circa
8 cm, 600 g de H2O la 1 kg de nisip. Probele pregătite se acoperă cu o placă de
sticlă, menţinându-se la temperatura de 16-18°C, până când germenii ating placa
acoperitoare. Rezultatele se determină, de obicei, cu 2-3 zile mai târziu decât cele
ale facultăţii germinative prescrise pentru specia respectivă. Plantulele se taie la
suprafaţă şi se numără. Puterea de străbatere este egală cu raportul dintre plantele
tăiate şi numărul seminţelor puse la încolţit, exprimat în procente.
Cold-testul. Această metodă – testul rece – presupune germinarea seminţelor
în condiţii de temperatură minimă şi este utilizată pe scară largă în cazul speciilor
termofile, oferind informaţii cu privire la comportarea seminţelor în condiţii de
umezeală şi răcoare, care pot surveni după semănat, provocând pierderi
considerabile. Iniţial, trebuie semănate soiuri care au un cold-test cu valoare mai
ridicată. Pentru determinarea capacităţii germinative se iau 4 probe a câte 100 de

seminţe. La seminţele aflate în stare de repaus germinal şi care, din această cauză,
au temporar o facultate germinativă scăzută, viabilitatea embrionilor se determină
prin metode biochimice:
• metoda cu săruri de tetrazoliu – bazată pe proprietatea soluţiei uşor acide –
pH-6-7 – de 2, 3, 5 trifenil-tetrazoliu (preferabil de 1%) de a veni în contact cu
enzimele embrionilor viabili, punând în libertate formozanul de culoare portocalie
care colorează embrionii vii în roşu-carmin. Seminţele se înmoaie, timp de 6-18
ore, în apă de temperatura camerei, după care se detaşează embrionii, introduşi
apoi în soluţie de tetrazoliu de 1% şi menţinuţi timp de 7-8 ore la întuneric. Ulterior,
embrionii se scot pe o placă de sticlă şi se numără;
• metoda de indigo-carmin. Se bazează pe proprietatea plasmei celulare a
embrionilor morţi de a se colora într-o soluţie de indigo-carmin de 0,2%. Embrionii
detaşaţi se ţin 1-2 ore, după care se numără.
Determinarea sticlozităţii. Sticlozitatea este o proprietate prin intermediul
căreia se stabileşte o apreciere orientativă asupra conţinutului substanţelor proteice.
Ea constituie o caracteristică de calitate a boabelor de grâu, orz, orez şi porumb.
Sticlozitatea se examinează cu ajutorul diafanoscopului sau farinotomului. Se
execută 2 determinări. Seminţele sunt grupate conform următoarelor categorii:
- sticloase, care au suprafaţa complet sidefie
- 3/4 sticloase
- 1/2 sticloase
- 1/4 sticloase
Sticlozitatea se exprimă în procente şi se calculează în baza formulei:
S = 2 (n + 0,75n1 + 0,5n2 + 0,25n3)
S – gradul de sticlozitate
n – numărul boabelor complet sticloase – transparente
n1 – numărul boabelor 0,75 sticloase
Limita admisă dintre 2 determinări este de 5%, în caz contrar, analiza trebuie
repetată.
Valoarea utilă a seminţelor. Cantitatea de seminţe semănată la hectar se
calculează ţinându-se cont de valoarea utilă a seminţelor, care se stabileşte după
următoarea relaţie:
C×P
VU =
100 ,
unde:
P – puritatea seminţelor, %;
C – capacitatea germinativă, %.
1.10. ASPECTE ECOLOGICE LA PRODUCEREA

PRODUCŢIEI FITOTEHNICE
Agricultura ecologică este un sistem de agricultură care asigură crearea unui
agrosistem echilibrat şi durabil, fără folosirea îngrăşămintelor minerale sintetice,
a pesticidelor şi stimulentelor neadmise de standardele sistemului de certificare,
pentru întreg ciclul de obţinere, depozitare şi fabricare a agroelementelor ecologice.
În ultimii ani, în locul tehnologiilor intensive, se propun sisteme alternative de
agricultură, denumite în mod diferit: organice, regenerative, biodinamice, biologice.
Agricultura ecologică este o alternativă a agriculturii moderne, intensive, care
tinde să respecte „legile naturii”, „legile vieţii”. Ca urmare a agriculturii intensive,
bazată pe aplicarea preparatelor chimice de sinteză, în aer, apă, sol şi în bazinele
acvatice se acumulează nitraţi, nitriţi, chiar şi pesticide care au o influenţă foarte
negativă asupra diversităţii biologice, inclusiv a sănătăţii omului. Astfel, a apărut
necesitatea desfăşurării unor lucrări agricole inofensive din punct de vedere ecologic.
Republica Moldova, fiind o ţară cu agricultură dezvoltată, trebuie să iasă pe
piaţa internaţională cu produse agroalimentare de cea mai înaltă calitate, competitive,
obţinute în baza tehnologiilor ecologice. În Moldova se pot implementa cu succes
principiile agriculturii ecologice, deoarece dispune de soluri fertile, condiţii
favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea culturilor.
Spre deosebire de practicile agricole intensive, tehnologiile agriculturii
ecologice nu afectează condiţiile de viaţă ale omului şi ale biodiversităţii din sol.
Dimpotrivă, ele tind să păstreze structura şi compoziţia biologică a solului, fertilitatea
lui, contribuind astfel la menţinerea umidităţii şi sporirea cu circa 85% a
microorganismelor utile pentru plante. Practicile agriculturii ecologice nu afectează
speciile din flora şi fauna spontană. Produsele ecologice îmbunătăţesc funcţiile
aparatului reproductiv al animalelor, productivitatea lor sporeşte cu 28-35%.
Tehnologiile agriculturii ecologice sunt mai rentabile în zonele cu umiditate
insuficientă. Excluderea chimicalelor şi aplicarea largă a îngrăşămintelor organice
conduce la o dezvoltare mai bună a sistemului radicular şi la reducerea gradului de
condensare a solului. Drept rezultat, se păstrează gradul de umiditate al solului,
ceea ce este benefic pentru rădăcinile plantelor. Astfel, în anii secetoşi, practicând
o agricultură ecologică, putem obţine recolte de cereale, leguminoase şi culturi
tehnice mai mari decât în cazul utilizării tehnologiilor convenţionale.
Agricultura ecologică prevede producerea produselor agroalimentare cu un

conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic activ, astfel ca să nu prejudicieze sănătatea
omului şi mediul înconjurător.
Agricultura ecologică se bazează, în principiu, pe ridicarea conţinutului de
materie organică în sol prin folosirea îngrăşămintelor organice naturale: gunoi de
grajd, compost, îngrăşăminte verzi, urină + must de gunoi de grajd, resturi vegetale
etc. De aceea ea se poate practica cu succes în exploataţiile agricole care au sector
zootehnic taurin.
Agricultura ecologică prevede:

¨ asolament multianual cu leguminoase fixatoare de azot;
¨ lucrarea solului cât mai la suprafaţă, fără întoarcerea brazdei şi practicarea
periodică a subsolajului;
¨ reducerea sau renunţarea la combaterea chimică a buruienilor, a dăunătorilor
şi a bolilor plantelor;
¨ seminţe de calitatea întâi ale soiurilor şi hibrizilor plastici.
Solul hrăneşte planta, planta hrăneşte solul

Prin producţia agroalimentară ecologică se urmăreşte obţinerea unor sisteme
agricole durabile, menite să asigure protejarea resurselor naturale şi sănătatea
consumatorilor.
Pentru realizarea obiectului său de activitate agricultura ecologică prevede
următoarele obiective principale:
• elaborarea Programului Naţional privind agricultura ecologică;
• iniţierea proiectelor de acte normative privind agricultura ecologică;
• emiterea şi revizuirea periodică a caietelor de sarcini pentru produsele ecologice;
• elaborarea regulilor şi normelor de control, de certificare şi comercializare
a produselor agroalimentare ecologice, respectând reglementările organismelor
internaţionale;
• înregistrarea şi evidenţa la zi a operatorilor, a persoanelor fizice şi juridice,
care produc, prepară sau importă/exportă produse agroalimentare;
• acreditarea persoanelor fizice şi juridice din sectorul public şi privat pentru
efectuarea inspecţiei şi a testelor de calitate pentru producţia ecologică;
• controlarea şi supravegherea activităţii organismelor de inspecţie şi
certificare acreditate;
• aprobarea Programului de inspecţie şi certificare propus de organismele
acreditate;
• retragerea acreditării organismelor de inspecţie şi certificare care nu respectă

normele şi reglementările adoptate;
• organizarea programelor de formare şi pregătire a operatorilor din agricultura
ecologică;
• întreţinerea relaţiilor cu organismele internaţionale specializate în domeniul
agriculturii ecologice.
Producţia agroalimentară ecologică se obţine cu respectarea următoarelor cerinţe:
• respectarea principiilor producţiei ecologice;
• neutralizarea de fertilizatori şi amelioratori ai solului, pesticide, materiale
furajere, aditivi alimentari, ingrediente pentru prepararea alimentelor, substanţe
folosite în alimentaţia animalelor, substanţe ajutătoare pentru pregătirea furajelor,
produse pentru curăţarea şi dezinfectarea adăposturilor pentru animale şi de alte
produse decât a celor permise spre folosire în agricultura ecologică;
• folosirea de seminţe sau material vegetativ săditor obţinut prin metode de
producţie ecologică.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:
• eliminarea oricărei tehnologii poluante;
• realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora rolul
principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
• susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
• integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi
produselor din plante;
• utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea aces-
tora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;
• aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea
animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi raselor.
Conversia actualelor sisteme de producţie agroalimentară convenţionale se
poate realiza în concordanţă cu standardele ecologice naţionale şi internaţionale,
într-o anumită perioadă, specifică pentru fiecare activitate, după cum urmează:
• 2 ani pentru culturile de câmp anuale;
• 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii;
• 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere;
• 12 luni pentru vite pentru carne;
• 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
• 6 luni pentru animale de lapte;
• 10 săptămâni pentru păsări producătoare de ouă sau carne, cumpărate la vârsta
de 3 zile;
• 1 an pentru albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale.

Etichetarea produselor ecologice se face cu respectarea următoarelor reguli:
• numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
• denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;
• numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;
• condiţiile de păstrare;
• termenul minim de valabilitate;
• interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de
alte produse.
Etichetele vor conţine şi o siglă specifică produselor ecologice controlate,
înregistrată la AGEPI, emisă şi aplicată pe baza sistemului de certificare, indicând
că produsul respectiv este conform cu regulile de producţie ecologică.
Calitatea biologică a produselor ecologice

Noţiunea de calitate include trei tipuri de caracteristici:
¨ din punct de vedere organoleptic: aspectul, culoarea, aroma, gustul;
¨ din punct de vedere igienic, adică al absenţei microorganismelor patogene
sau a unor reziduuri toxice (pesticide, metale grele);
¨ din punct de vedere al valorii biologice, adică al valorii nutritive, al conţi-
nutului în vitamine, enzime, proteine, zaharuri, săruri minerale, microelemente etc.
În agricultura ecologică se pune un accent deosebit pe calitatea biologică şi
igienică a produsului ce se comercializează.
Astăzi, sunt puţine produse agricole a căror valoare comercială se apreciază
după calitatea biologică.
Agricultura modernă intensivă foloseşte pentru sporirea producţiei numeroase
substanţe chimice obţinute pe cale industrială. Chiar şi atunci când se respectă
regulile de folosire, pe plante şi pe fructe rămân anumite reziduuri ale substanţelor
cu care s-au făcut tratamentele.
Specialiştii şi cercetătorii admit că, din anumite substanţe folosite ca pesticide,
pot fi ingerate cu alimentele anumite cantităţi, fără ca acestea să aibă vreo acţiune
toxică imediată sau în tot timpul vieţii celui care le ingerează, care în mod
convenţional poartă denumirea de „doză zilnică admisibilă” şi se notează cu DZA.
Sunt şi substanţe pesticide pentru care nu se admite nici o unitate DZA. Aceste
limite admisibile sunt de circa 1000 de ori mai mici decât pragul real de intoxicare,
ceea ce constituie un coeficient de siguranţă destul de înalt. Consumatorul de
produse agroalimentare cumpără, de regulă, după aspectul vizual. Evident că există
o anumită legătură între aspectul vizual şi calitatea unor produse agroalimentare,
însă în prezent tehnologia agricolă foloseşte o serie de produse chimice industriale
(îngrăşăminte, pesticide, erbicide, biostimulatori), care, fiind utilizate fără

competenţă profesională, pot lasa reziduuri în produsele agroalimentare, devenind
uneori dăunătoare, mai ales pentru copii, bătrâni, convalescenţi, persoane alergice.
Dacă consumatorii au convingerea că folosirea în hrana zilnică a produselor
agroalimentare obţinute prin agricultura ecologică corespunde intenţiilor lor, atunci
nivelul preţului nu-i interesează.
De regulă, preţul acestor produse este mai ridicat. Dacă aceste produse sunt
de calitate mai bună, atunci preţul lor este justificat.
Exploataţiile agricole ce realizează bioproduse au costuri mai ridicate la unitatea
de produs şi unitatea de suprafaţă, uneori de 3-4 ori mai mari.
Gospodăriile ce practică agricultura ecologică trebuie să folosească mai multe
braţe de lucru, în primul rând, pentru pregătirea „composturilor biodinamice”, care
constituie unul din factorii de bază ai producţiei. Nefolosind îngrăşăminte chimice
cu azot şi produse chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, producţiile
sunt mai mici, iar uneori fără aspect comercial deosebit.
Aşa cum s-a mai amintit, în desfacerea produselor obţinute prin aplicarea
tehnologiei agriculturii ecologice există o piaţă separată, care poartă diferite
denumiri: „Produse BIO”, „Piaţa Eco”, „Produse prin agricultura ecologică” etc.
Tehnologia ecologică referitor la fitotehnie prezintă lucrări succesive în
ansamblu la cultivarea culturilor de câmp, recoltare, curăţire şi condiţionarea
producţiei cu excluderea preparatelor chimice.
Asolamentul ecologic prevede alternarea periodică a culturilor agricole de pe
o anumită suprafaţă de teren, care asigură creşterea fertilităţii solului şi sporirea
producţiei agricole. După perioada de rotaţie, se deosebesc următoarele asolamente:
bienale, trienale şi cvadrienale.
Componentele asolamentului:
1. sistemul de rotaţie;
2. sistemul lucrărilor solului;
3. sistemul de fertilizare;
4. sistemul de maşini;
5. sistemul de protecţie pe cale biologică etc.
La întocmirea asolamentului neapărat se vor lua în consideraţie următoarele:
– raportul argumentat între culturile prăşitoare şi cele care se seamănă compact;
– caracterul antierozional;
– saturaţia cu plante leguminoase pentru boabe şi perene;
– culturile incluse în asolament trebuie să fie tipice pentru zona respectivă.
Sistemul de fertilizare va include: resturi vegetale mărunţite şi incorporate,
composturi, biohumus etc.
Se vor exclude soiuri şi hibrizi modificaţi genetic.

Rotaţia culturilor constă în succesiunea în timp pe acelaşi teren a plantelor
cultivate, în aşa fel încât solul să nu obosească, să nu se epuizeze, ci din contra să-
şi menţină sau chiar să-şi îmbunătăţească fertilitatea, deoarece nu toate plantele au
nevoie de aceleaşi cantităţi de elemente de hrană pe care le ridică din pământ.
Avantajele rotaţiei culturilor într-o exploataţie agricolă sunt multiple,
principalele fiind următoarele :
¨ economie de îngrăşăminte;
¨ un mijloc eficient pentru prevenirea bolilor şi combaterea dăunătorilor
culturilor agricole;
¨ ameliorarea însuşirilor solului prin folosirea de către rădăcinile plantelor
şi a straturilor mai adânci.
Pentru unele plante este posibilă cultivarea lor pe acelaşi teren timp de 3-4 ani
(porumbul).
Agricultura ecologică prevede, în conformitate cu standardele, un ciclu întreg
de obţinere, depozitare şi comercializare a produselor ecologice.
Standardele pentru agricultura ecologică prevăd şi o perioadă de conversie
(tranziţie) – ea este necesară şi pentru combaterea buruienelor în sectorul respectiv
prin includerea culturilor semănate compact.
Asocierea plantelor cultivate

Efectul pozitiv al asocierii unor plante cultivate, precum şi cel al acţiunii
defavorabile al unei astfel de asocieri, este cunoscut de mult.
În continuare urmează exemple de asociere a plantelor cultivate:
Asocieri favorabile:
• bostan cu porumb;
• cartof cu fasole, gulie, mazăre;
• dovleac cu porumb;
• fasole cu cartof, sfeclă;
• nap cu mazăre, mentă, plante aromatice;
• sfeclă cu fasole, gulie;
• cartof cu salvie, sfeclă.
Asocieri nefavorabile:
• bostan cu cartof;
• cartof cu dovleac, floarea-soarelui;
• dovleac cu cartof;
• dovleac cu zămos.
Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor

În agricultura ecologică combaterea buruienilor se face atât preventiv, prin practi-
carea unui asolament raţional cu respectarea raportului între culturile semănate în rânduri
dese şi prăşitoare, cât şi prin lucrări mecanice sau manuale fără substanţe chimice.
Destul de eficientă este graparea înainte de semănat pentru distrugerea buruie-
nilor tinere, sau după semănat pentru spargerea crustei şi distrugerea unor buruieni
în curs de răsărire.
Praşilele manuale sau mecanice, între rânduri şi pe rând, făcute cât mai timpuriu
şi repetat sunt de regulă satisfăcătoare pentru combaterea buruienilor. Combaterea
buruienilor prin lucrări mecanice se face diferenţiat în raport cu planta cultivată.
Lucrarea oarbă a solului cu grapa după semănat, la plantele ce se seamănă
distanţat (sfeclă, porumb, floarea-soarelui etc.) este admisă, însă trebuie efectuată
delicat şi nu agresiv, când buruienile se află în faza de filament alb.
La cereale, după răsărire, combaterea buruienilor prin lucrări mecanice se poate
face până la apariţia frunzei a treia. La sfeclă şi leguminoase, după răsărire, combaterea
buruienilor prin lucrări mecanice se poate face până la apariţia primei şi celei de a doua
perechi de frunze, după care lucrările oarbe de combatere a buruienilor trebuie evitate.
La culturile prăşitoare combaterea buruienilor se face prin lucrări mecanice sau manuale.
În ultimii ani, în combaterea dăunătorilor utilizarea feromonilor sexuali ce
determină atractivitatea sexuală şi a unor hormoni s-a extins cu notabile succese.
Împotriva buruienilor, de asemenea, s-a iniţiat lupta biologică dat fiind faptul că
unele insecte fitofage au anumite preferinţe. Rezultate promiţătoare au fost obţinute
în acest sens în SUA, prin limitarea dezvoltării unor specii de Hypericum. Lupta
biologică împotriva ciupercilor parazite se realizează prin folosirea unor ciuperci
antagoniste. S-a imaginat inocularea unor plante tinere cu suşe hipovirulente, după
principiul vaccinării. Împotriva unor ciuperci parazite sau virusuri s-au obţinut rezultate
bune, exemplificate prin combaterea virusului mozaicului la tomate.
Însă cu toate succesele dobândite, lupta biologică are anumite limite dat fiind
spectrul redus din totalul dăunătorilor, bolilor şi buruienilor care se cer combătute.
Ea rămâne a fi însă o armă care poate fi inclusă în combaterea integrată, folosită în
agricultura ecologică.
Pe lângă aceste măsuri, în cadrul combaterii integrate mai sunt şi alte mijloace,
între care: cultivarea soiurilor cu rezistenţă (sau toleranţă) ridicată la boli şi
dăunători; aplicarea celor mai raţionale măsuri agrotehnice, cuprinzând lucrările
solului, fertilizarea raţională şi echilibrată la nivelul cerinţelor plantei, pentru
anumite nivele de producţie şi ţinând cont de fertilitatea soiului, condiţiile climatice
etc., semănat (epoca, desimea, distanţa dintre rânduri, adâncimea de semănat),
mijloace chimice de întreţinere a culturilor care folosesc substanţe cu specificitate
ridicată şi cu grad înalt de descompunere, cu dispersare şi acumulare redusă în

mediul extern, cu aceeaşi eficienţă în dozări mai mici decât cele pentru pesticidele
folosite intensiv; utilizarea mijloacelor fizice (nepoluante) de combatere a
populaţiilor dăunătoare cum sunt ultrasunetele, infrasunetele, radiaţiile X şi gamma,
razele ultraviolete (împotriva bacteriilor); termoterapiile în cadrul virusurilor;
semnale acustice împotriva rozătoarelor şi păsărilor; tratarea solului cu aburi etc.
În agricultura ecologică, pentru combaterea bolilor şi a dăunătorilor plantelor
se pune accentul pe metode preventive şi pe mijloace fizice şi biologice:
¨ folosirea de soiuri rezistente, adaptate la condiţiile locale;
¨ fertilizarea raţională, care favorizează creşterea de plante viguroase,
rezistente la parazitism;
¨ tratarea seminţelor cu aer fierbinte, într-o încăpere special amenajată;
¨ folosirea composturilor biodinamice, care măresc potenţialul antifito-
patologic al solului, datorită dezvoltării unor grupe de microorganisme antagoniste
agenţilor patogeni;
¨ tratarea cu apă fierbinte, la temperatură controlată a seminţelor ambalate
împotriva unor ciuperci saprofite sau parazite, care pătrund în seminţe, de unde,
după semănat, germinează şi atacă spicul (mălura, tăciunele) sau frunzele;
¨ spălarea seminţelor cu apă rece, pentru îndepărtarea seminţelor bolnave pline
de spori;
¨ blocarea sporilor ciupercilor fitopatogene de la suprafaţa seminţelor prin
îmbăiere într-o suspensie cu 2-3 % de răşini acrilice;
¨ semănatul mai timpuriu uneori, sau din contra mai târziu pentru evitarea unor
atacuri de boli sau dăunători (musca de Hessa la grâu).
În agricultura ecologică în cazul atacurilor de boli şi dăunători se face apel la
mijloace netoxice, ca de exemplu:
¨ macerat de urzică – care se obţine prin ţinerea timp de 48 de ore în apă a
urzicii zdrobite în raport de 10/1–20/1, şi apoi prin stropirea plantelor verzi cu
această infuzie; se măreşte rezistenţa acestora la boli;
¨ decoct de barba-ursului şi coada-calului – Equisteum, ce se obţine prin
fierberea a 150 g plante uscate în 15 l de apă care se fierbe timp de o oră; după răcire
se utilizează prin stropirea plantelor împotriva puricilor de frunze, a manei şi a ruginii;
¨ decoct de pelin şi scoarţă de stejar, ce se obţine din 150-200 g substanţă
uscată la 15 l de apă şi se fierbe timp de o oră;
¨ produse comerciale extrase din plante Crhisanthemum, Rotenona, tutun,
împotriva insectelor; se utilizează prin pulverizarea plantelor, nu sunt selective.
Combaterea unor dăunători care trăiesc în sol

Coropişniţa. Pentru combaterea ei se pot folosi următoarele mijloace:
• bălegar proaspăt de cal, care se pune în diferite locuri din grădină, se
inspectează zilnic şi se distrug coropişniţele;
• în luna septembrie, se fac în mai multe locuri gropi de 10 cm adâncime care
se umplu cu bălegar proaspăt de cal; se acoperă cu diferite materiale; se vizitează
periodic şi se distrug indivizii apăruţi;
• la nivelul solului se îngroapă cutii goale de conserve în care vor cădea
coropişniţele.
• la nivelul solului se introduc cutii goale de conserve care se umplu pe
jumătate cu bere; mirosul berii exercită o atracţie deosebită a limacşilor, care se
îneacă în acest lichid.
Cârtiţa: pentru combaterea ei se folosesc următoarele procedee:
• se introduc la capătul galeriei capete de sârmă ghimpată, sau ramuri de
trandafiri cu ghimpi, în care se înţeapă şi întrucât cârtiţa suferă de hemofilie,
înţepăturile sunt mortale;
• se introduce în galerie o coardă lungă de alun, la capătul rămas afară se pune
o cutie goală de conserve, în caz de vânt se produce un uşor zgomot suficient pentru
a alunga cârtiţa.
Insectele păgubitoare mai sunt distruse şi de diferite păsări zburătoare: rându-
nica, privighetoarea, cintezoiul, vrabia, piţigoiul, coţofana, mierla, gaiţa, graurul,
pitulicea, bufniţa. Piţigoiul este un mare mâncător de purici de frunze; pupăza
distruge coropişniţele, şoarecii de câmp; gaiţa distruge moluştele, limacşii. De
asemenea unele insecte distrug ouăle, larvele sau adulţii altor prădători, de exemplu
buburuzele şi urechelniţele care distrug puricii de frunze.
Combaterea biologică constă în introducerea în mediul de creştere a plantelor
a inamicilor specifici, care împiedică înmulţirea prădătorilor sau a paraziţilor, sau
a produselor naturale sau de sinteză chimică care schimbă comportamentul
dăunătorilor: insecte, rozătoare.
Combaterea biologică constituie o măsură eficientă când este aplicată în cadrul
combaterii integrate. Numeroase microorganisme, bacterii, ciuperci, virusuri
secretă o serie de substanţe toxice specifice şi periculoase pentru alte vieţuitoare.
Cele mai cunoscute preparate pentru combaterea insectelor sunt:
Turingin – obţinut în laborator din Bacillus thuringiensis, se condiţionează sub
formă de pulberi umectabile, pulberi de prăfuit, granule pentru suspensii. Se foloseşte
pentru combaterea larvelor de lepidoptere, de exemplu: buha – Mamestra brassicae.
Dendrolin – obţinut în laborator din Trichogramma dendrolini, preparat ce
parazitează ouăle moliei cerealelor – Sititroga cerealella.
Tricfaodermin (Binab-spic) – obţinut din ciuperca Trichoderma viride,

preparatele se folosesc în combaterea a peste 70 de agenţi fitopatogeni cu acţiune
parazitară, dintre care: putregaiul cenuşiu – Botrytis, fuzarioza – Fusarium sp.,
uscarea rădăcinilor, sfâşierea frunzelor – Helminthosporium şi altele.
Trichothecina – obţinută din Trichothecium roseum, acţionează asupra unor
agenţi fitopatogeni ce produc alternarioza, putregaiul cenuşiu, făinarea, monilioza,
mana, rugina, tăciunele etc.
O altă direcţie în combaterea insectelor, rozătoarelor şi a păsărilor de pradă o
constituie utilizarea de produse ce schimbă comportamentul dăunătorului, fapt ce
se manifestă sub forma unui tropism pozitiv – atractive sau apetisante sau tropism
negativ: insectifuge, corbifuge, ratifuge, unele din ele cunoscute şi sub numele
genetic de feromoni.
Folosirea acestor produse prezintă avantaje din, următoarele considerente:
¨ sunt nepoluante;
¨ micşorează invazia şi atacurile de insecte;
¨ reduc celelalte tratamente.
Există numeroase produse comerciale cu însuşiri de atractanţi sexuali sau de
nutriţie care se aplică sub formă de capcane, ce se instalează pe anumite zone;
acestea reţin masculii pe o placă lipicioasă, cum este: Ostramone – împotriva
sfredelitorului porumbului.
Calitatea biologică a producţiei

Calitatea recoltei este rezultatul unui complex de factori cum sunt: însuşirile
genetice ale soiului, hibridului cultivat, interacţiunea cu factorii de mediu: sol,
climă; tehnologia aplicată: îngrăşăminte, combaterea bolilor, irigat, neirigat.
La folosirea îngrăşămintelor organice naturale, plantele conţin o cantitate mai
mică de nitraţi, comparativ cu cele unde s-au folosit îngrăşăminte chimice cu azot,
ceea ce conferă o calitate biologică superioară.
Excesul de îngrăşăminte chimice slăbeşte rezistenţa plantelor la atacul unor
boli: făinare, mană, ceea ce duce la deprecierea produselor.
Prin folosirea îngrăşămintelor organice naturale, s-a constatat o creştere a
conţinutului plantelor în caroten.
S-a constatat că animalele preferă furajele provenite de pe terenuri unde s-au
utilizat îngrăşăminte organice naturale.
În gunoiul de grajd se găsesc şi diferite substanţe estrogene provenite de la
femele, care se regăsesc apoi în recoltă.
Cercetările efectuate de Pfeiffer, cu animale de laborator şi cu pui de găină, au
pus în evidenţă o uşoară creştere în greutate a animalelor atunci când s-au folosit în
hrana lor furaje provenite din terenuri unde s-a aplicat gunoi de grajd fermentat sau
compost, comparativ cu lotul furajat cu produse ce proveneau de pe terenuri unde
s-au utilizat îngrăşăminte chimice.
Exploataţiile ce practică agricultura ecologică au întotdeauna şi sector
zootehnic de taurine. Laptele şi produsele lactate obţinute de la animalele furajate
cu produse provenite de pe terenuri unde s-a folosit compost biodinamic sau gunoi
de grajd fermentat au calităţi deosebite. Aceste furaje sunt libere de nitraţi, care
depreciază calitatea laptelui.
Calitatea furajelor depinde şi de compoziţia chimică a solului, care trebuie să
se încadreze în următorii parametri medii:
Conţinutul mediu
humus >3 %
pHH 2O 6,8-7,2
pHHCl 6,2-6,5
Calciu (HCl/H2SO4) 200-800
Fosfor:
§ acid acetic 5-8
§ lactat de calciu 15-30 ppm
§ acid citric 45-75 ppm
§ potasiu (AL) > 150 ppm
Magneziu:
§ acid lactic 10-20 ppm
Cupru (HNO3) 1,5-3 ppm
Zinc (Ac. NH4) 2-2,5 ppm.
Taurinele ţinute vara pe păşuni situate pe soluri subţiri, calcaroase, cu un conţinut

scăzut în magneziu asimilabil şi cupru asimilabil, suferă dereglări funcţionale ale
organismului, care se manifestă prin anemie, slăbire, întârziere în creştere, fracturi
spontane, sterilitate, leziuni ale pielii.
Prin faptul că în agricultura ecologică se evită combaterea bolilor plantelor cu
produse chimice de sinteză face ca uneori recolta comercială să fie atacată de diferite
ciuperci microscopice care produc micotoxine, ce contaminează produsele alimentare.
Unele micotoxine au caracter cancerigen sau produc dermatoze, nefrite,
eczeme, vaginite vulvare.
Implementarea agriculturii ecologice în Republica Moldova va duce la crearea
unor noi locuri de muncă, creşterea veniturilor şi, nu în ultimul rând, la ameliorarea
condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Concluzia este că trebuie să depăşim etapa
discuţiilor şi declaraţiilor şi să trecem la acţiuni practice şi eficiente. Republica
Moldova are nevoie de agricultori îndrăzneţi, informaţi, ambiţioşi, cu planuri şi
vise frumoase, capabili să facă faţă cerinţelor pieţei externe.
2. Cerealele 75
CAPITOLUL 2
CEREALELE
2.1. Aspecte generale

Cerealele se împart în 3 grupuri biologice: de toamnă, de primăvară şi umblători
de toamnă şi primăvară.
Cerealele de toamnă fructifică doar dacă sunt semănate toamna, în cazul în
care sunt semănate primăvara ele se înfrăţesc, dar nu formează paie şi spic. Ca să
fructifice, cerealele de toamnă au nevoie, la începutul creşterii şi dezvoltării lor,
de temperaturi scăzute –1+10oC: secara – timp de 60-70 de zile; grâul – timp de
50-60 de zile; orzul – timp de 35-45 de zile – perioadă numită stadiu de iarovizare
sau vernalizare.
Umblătorii (de toamnă şi de primăvară) semănaţi primăvara reuşesc să formeze
spice şi să fructifice, cei semănaţi toamna, dacă au parte de o iarnă blândă, reuşesc
şi ei să asigure producţii bune. Umblătorii rezistă greu la ger.
Ciclul vital al cerealelor include 3 perioade: prima durează de la semănat
(toamna) până la îngheţurile stabile; a doua începe primăvara şi se încheie cu fructi-
ficarea şi uscarea plantelor, iar intervalul cuprins între aceste perioade, când plantele
se află în repaus, constituie cea de-a treia perioadă, numită şi criptovegetaţie.
Superioritatea cerealelor de toamnă

1. Cerealele de toamnă reuşesc să acumuleze mai multă masă vegetală, fiindcă,
în cazul lor, perioada de asimilare durează 120-150 de zile, cea a cerealelor de
primăvară durând 90-100 de zile.
2. Plantele care suportă bine iarna îşi sporesc mai repede masa vegetală
primăvara şi suferă mai puţin din cauza secetei de primăvară.
3. Graţie faptului că se coc cu 12-15 zile mai devreme decât cerealele de
primăvară, cerealele de toamnă sunt ocrotite şi de pericolul vânturilor puternice şi
uscate.
4. Recoltarea timpurie face posibilă începerea mai devreme a lucrărilor solului.

5. După recoltarea cerealelor de toamnă se pot semăna culturi succesive.
6. În condiţii favorabile de iernare, cerealele de toamnă asigură producţii mai
mari decât cele de primăvară.
Călirea cerealelor de toamnă. Capacitatea plantelor de a rezista la condiţii
nefavorabile de iernare se numeşte rezistenţă la iernare. Capacitatea plantelor de
a rezista la temperaturi joase se numeşte rezistenţă la ger. Fenomenul călirii, sau
adaptarea la condiţiile de iernare, se produce toamna, când plantele cerealiere îşi
schimbă consistenţa biochimică. Acest proces fiziologic complicat include 2 faze,
care durează circa 50 de zile, în principiu, în timpul vernalizării.
Prima fază decurge în prezenţa luminii intensive şi la temperaturi cuprinse
între 0oC (pe timp de noapte) şi 10-15oC (pe timp de zi). Pe parcursul ei, în vaginele
frunzelor şi nodurilor de înfrăţire se acumulează hidraţi de carbon. Hidraţii de carbon
sintetizaţi ziua nu se consumă integral la construirea masei vegetale şi la respiraţia
completă, deoarece, în nopţile răcoroase, procesul de creştere este stopat.
A doua fază de călire are loc la temperaturi mai mici, de la 0oC (pe timp de zi)
până la –5oC (pe timp de noapte). În asemenea condiţii se produce deshidratarea
treptată a cerealelor, trecerea apei din citoplasmă în spaţiul dintre celule,
transformarea substanţelor organice insolubile în substanţe solubile, creşterea
concentraţiei sucului celular în vaginele frunzelor şi în nodurile de înfrăţire. Se
acumulează 20-25% de zaharoză, calculată în funcţie de substanţa uscată. Cu cât
concentraţia sucului celular este mai mare şi conţine mai multe zaharuri, cu atât
este mai mare rezistenţa lui la ger. Cel mai intensiv este procesul de călire al secarei,
mai puţin intensiv – al grâului şi mai slab – al orzului. Cerealele de toamnă care au
trecut fazele de călire suportă, la adâncimea nodului de înfrăţire, temperaturi de: –
16-18oC (grâul), – 20oC şi mai mult (secara), până la – 12oC (orzul).
Fenomene ce cauzează pieirea cerealelor de toamnă şi prevenirea lor

Degerarea este condiţionată de acţiunea temperaturilor scăzute asupra
plantelor. Dacă temperatura critică se menţine timp de o zi la adâncimea nodului de
înfrăţire, semănăturile se răresc. Se răresc esenţial atunci când temperatura scade
în urma dezgheţurilor ce reduc rezistenţa la ger cu 2-3oC. Dacă temperatura critică
se menţine 2-3 zile, semănăturile pier complet. De regulă, cristalele de gheaţă
formate în spaţiul dintre celule se măresc în volum şi apasă asupra citoplasmei,
provocându-i leziuni mecanice; deshidratează complet citoplasma şi distrug
impermeabilitatea plantelor; frunzele afectate se îngălbenesc, nodul de înfrăţire şi
rădăcinile se brunifică, îşi pierd turgescenţa. Uneori, în lunile de iarnă, când
2. Cerealele 77
temperatura scade sub zero grade, plantele încep să asimileze şi îşi pierd rezistenţa
la ger, iar temperaturile de până la –5oC pot cauza pierderi mari.
Măsuri de prevenire:
1. Respectarea elementelor tehnologice cu scopul de a asigura o stare bună a
semănăturilor înainte de iernare, formarea de plante înfrăţite cu 3-4 fraţi sincronic
dezvoltaţi, cu o adâncime a nodului de înfrăţire de circa 3 cm.
2. Reţinerea zăpezii, care măreşte diferenţa dintre temperatura aerului şi cea a
solului.
3. Menţinerea diferenţei dintre temperaturile aerului şi solului cu ajutorul unui
strat de zăpadă cu grosimea de 1 cm.
Epuizarea se atestă la semănăturile din solurile neîngheţate, dar acoperite cu
un strat gros de zăpadă. Aflându-se timp îndelungat sub zăpadă, la o temperatură de
circa 0oC, plantele îşi consumă la respiraţie rezervele de substanţe nutritive şi,
istovite, sunt uşor atacate de mucegaiul de zăpadă sau de alţi factori nefavorabili.
Semănăturile epuizate pot fi reabilitate primăvara, prin fertilizare suplimentară cu
azot.
Tăvălugirea semănăturilor imediat după căderea zăpezii, care accelerează
îngheţul solului şi stimulează trecerea plantelor la starea de repaus.
Saltarea plantelor este cauzată de îngheţul-dezgheţul repetat, la temperaturi
variabile, care provoacă ruperea rădăcinilor, ridicarea la suprafaţă a nodului de
înfrăţire şi, în consecinţă, uscarea şi moartea plantelor.
1. Realizarea în timp util a lucrărilor solului;
2. Tăvălugirea arăturii – înainte şi după semănat;
3. Semănarea soiurilor care formează nodul de înfrăţire mai adânc;
4. Prelucrarea seminţelor cu retardanţi.
Sufocarea plantelor se atestă de obicei primăvara după topirea zăpezii, în
semănăturile acoperite cu apă. Din lipsă de oxigen, în ţesuturile plantelor sporesc
procesele anaerobe, plantele se intoxică şi pier. Dacă sunt acoperite cu apă timp de 8-
10 zile, plantele se îngălbenesc, se decolorează, apoi pier.
Fenomenul poate fi prevenit prin devierea apei provenite de la zăpadă şi
drenajul la suprafaţă, bazate pe scurgerea apei.
Crusta de gheaţă deseori vatămă şi distruge cerealele de toamnă. Ea poate fi
alipită de sol sau suspendată. Mai periculoasă este crusta alipită, formată atunci
când apa provenită de la topirea completă a zăpezii îngheaţă la suprafaţa solului:
plantele sunt prinse în crustă, gheaţa presând mecanic plantele şi vatămându-le.
Atunci când zăpada îngheaţă doar la suprafaţă, se formează o crustă suspendată care
vatămă mecanic plantele, le lipseşte de aer, le expune la mucegai, le epuizează,
provocând rărirea şi distrugerea lor.
1) Reţinerea zăpezii;
2) Fisurarea;
3) Presărarea semănăturilor cu cenuşă, sare de potasiu, superfosfat.
Plantule cu răsărire provocată. Unul dintre motivele din care, în condiţiile
Republicii Moldova, cerealele se răresc şi pier e faptul că ele se seamănă în sol
semiuscat. Seminţele se umflă, tulpiniţa porneşte să crească, dar, din insuficienţă
de umiditate, se usucă până a ieşi la suprafaţa solului.
Fenomenele care cauzează pălirea şi şiştăvirea

boabelor de cereale păioase
Nr. consecinţe
Specificare
crt. pălire şiştăvire
1. Temperaturi › de 30oC mai mult de 2-3 zile influenţează negativ
Vânt slab până la potrivit, umiditatea relativă a aerului
2. - +
‹ 30 %, to › 30oC
3. Umiditatea relativă a aerului înaltă 60-70 %, to › 30oC + -
4. Transpiraţia înaltă - +
Transpiraţia scăzută, to › 30oC, umiditatea relativă a
5. + -
aerului 60-70 %
6. Tegument şiştăvit + +
MMB, energia germinativă, puterea de străbatere,
7. se reduce
valoarea utilă
Umiditatea relativă a aerului de 40-60% nu influenţează negativ termoreglarea.

Dacă umiditatea relativă a aerului este mai mică de 30%, aerul devine uscat şi
sporeşte pierderea de apă prin transpiraţie.
Dacă umiditatea relativă a aerului este mai mare de 60-70%, se reduce termoliza
– proces fiziologic prin care organismul pierde surplusul de căldură. În asemenea
situaţii, cu cât mai mare este temperatura aerului, cu atât este mai negativ influenţată
termoreglarea; cu cât temperatura aerului este mai scăzută, cu atât umiditatea este
mai mare, iar termoliza creşte. În acest caz căldura se pierde prin iradiere şi convecţie
– adică prin mişcarea curenţilor fluizi cu forţe mici.
2. Cerealele 79
Ştiinţa şi practica agronomică propun variante de determinare a consecinţelor

fenomenelor care cauzează pălirea şi şiştăvirea cerealelor păioase:
1. Selectarea soiurilor cu precocitate timpurie care vor evita vânturile
dogoritoare şi stresul hidric;
2. Aplicarea irigării prin aspersiune;
3. Practicarea recoltării divizate;
4. Fertilizarea suplimentară extraradiculară în faza de înspicare – împăiere a
boabelor;
5. Combaterea ploşniţei, cărăbuşului şi altor dăunători prin stropire cu soluţie
de insecticide, care sporeşte calitatea glutenului şi diminuează fenomenele negative
de coacere.
2.2. Problema producerii cerealelor şi

modalitatea de soluţionare a ei
Producerea cerealelor este o problemă de bază a agriculturii mondiale şi a
celei din Republica Moldova.
Pentru a asigura populaţia Republicii Moldova cu produse de panificaţie şi
sectorul zootehnic cu combifuraj este necesar să se producă anual circa 3,6 mil. t
de cereale, inclusiv 375-450 mii t de grâu, 2 mil. t de cereale pentru furajarea
animalelor şi 1 mil. t pentru diverse utilizări.
Producerea cerealelor pe plan mondial, FAO-2006

Producţia globală, mil.
Ţara Suprafaţa, mil. ha Producţia, kg/ha
tone
China 82,927 5156 427,613
SUA 56,807 6451 366,515
India 99,455 2372 235,913
Rusia 40,451 1885 76,420
Franţa 9,185 6982 64,129
Canada 16,615 3031 50,362
Germania 6,839 6725 45,995
Australia 19,569 2036 39,859
Turcia 14,094 2453 34,569
România 5,857 3176 18,605
Moldova 0,891 3120 2,781
În lume 685,674 3266 2.239.399
Producerea cerealelor în Republica Moldova

Suprafaţa,
Anii Recolta, kg/ha Recolta globală, mii tone
mii ha
1913 1980 1010 2008,0
1940 1970 1080 1810,0
1961-1965 971,3 2210 2150,0
1966-1970 867,0 2570 2231,0
1971-1975 814,1 3200 2600,0
1976-1980 870,2 3310 2893,1
1981-1985 759,0 3310 2512,1
1986-1990 745,5 3480 2629,2
1991 830,6 3700 3096,0
1992 739,4 2810 2096,0
1993 908,4 3680 3534,0
1994 832,1 2200 1829,0
1995 823,1 2880 2398,0
1996 800,1 2220 1821,0
1997 940,6 3340 3179,0
1998 859,0 2410 2072,0
1999 923,8 2350 2198,0
2000 987,6 1060 1942,4
2001 1076,8 2440 2621,9
2002 1071,5 2410 2585,6
2003 1478,5 2180 1676,5
2004 991,1 2916 2943,0
2005 891,4 3119 2781,0
2006 917,4 2510 2298,0
În plan mondial principalii producători de cereale sunt:
China – 20% din recolta mondială – principalul producător de orez.
SUA – 16% – cel mai mare producător de porumb – 80%.
Selecţionerul mexican Norman Borloug a constatat că pe pământ se produc
atâtea cereale, încât cu ele s-ar putea încinge globul pământesc (40 075 690 m) cu
o şosea cu lăţimea de 20 m şi grosimea de 2 m.
În fiecare an, populaţia globului se măreşte cu 100 mil. de oameni, şi, pentru
a-i asigura cu hrană, trebuie anual să alungim şoseaua cu mai mult de 1250 km.
Articolul de consum la 1 t de cereale:
1. Alimentaţia, prelucrarea materiei prime – 158 kg;
2. Furaj pentru animale – 600 kg;
3. Material semincer – 127 kg;
4. Alte cheltuieli, fond de asigurare – 115 kg.
2. Cerealele 81
Către anul 2025, volumul producţiei pe plan mondial va constitui 7,5 mld. tone
pe an.
La momentul actual, anual, pe cap de locuitor pentru alimentaţie şi respectiv
pentru furajarea animalelor se cheltuiesc următoarele cantităţi de cereale:
SUA – 700 kg; la fel şi în Republica Moldova;
Franţa – 530 kg;
Olanda – 339 kg.
Producţia de carne pe cap de locuitor constituie:
SUA –130 kg;
Franţa – 110 kg;
Olanda – 136 kg;
Republica Moldova – 24 kg.
La producerea 1 kg de albumină de origine animală se cheltuiesc, în medie,
7 kg de albumină vegetală.
La fiecare tonă de boabe furajate de animale s-a înregistrat o insuficienţă de
lizină. Corespunzător: la orz – 1,2 kg; la porumb – 1,9 kg, la grâu – 2,9 kg.
Mai multă lizină s-a atestat în leguminoasele pentru boabe – 2,5-3,5 kg şi în
soia – 8-10 kg.
Aşadar, pentru a balansa 1 t de boabe de grâu după substanţele proteice sunt
necesare aproximativ 1 t de leguminoase pentru boabe sau 300 kg de soia. Pentru
balansarea a 1 t de orz – 500 kg de leguminoase pentru boabe sau 150 kg soia.
Căile de soluţionare:
1. Crearea unor soiuri şi hibrizi cu potenţial productiv înalt;
2. Îmbunătăţirea structurii semănăturilor cu culturi de înaltă productivitate
rezistente la secetă şi îngheţ;
3. Aplicarea tehnologiilor moderne.
2.3. GRÂUL
Importanţa. Grâul este una dintre cele mai importante cereale. Cu pâine de
grâu şi produse de panificaţie din grâu se alimentează circa 40% din populaţia
globului, grâul fiind cultivat în peste 100 de ţări. Boabele de grâu constituie materia
primă pentru producerea făinii destinate coacerii pâinii şi produselor de panificaţie,
mai fiind şi un furaj concentrat, cu valori nutritive superioare porumbului sub aspectul
conţinutului de proteine, materiei prime pentru producerea amidonului, alcoolului
etilic etc.
Tărâţele obţinute la morărit (25-30%) reprezintă un furaj valoros, bogat în

aminoacizi esenţiali, lipide şi substanţe minerale.
Paiele de grâu se utilizează la fabricarea celulozei, hârtiei, sunt folosite şi ca
aşternut, combustibil, ambalaj, nutreţ grosier şi la împletituri. Mărunţite la recoltare
şi încorporate în sol, servesc ca îngrăşământ organic.
Sub aspect agronomic, grâul este o bună plantă premergătoare pentru
majoritatea culturilor, deoarece eliberează terenul devreme, creând condiţii optime
pentru lucrările solului, iar după recoltarea soiurilor de grâu timpurii se pot planta
unele culturi succesive.
Sistematica. Grâul aparţine familiei Poaceae, genul Triticum, care include
peste 22 de specii. În funcţie de numărul de cromozomi, aceste specii au fost divizate
în 4 categorii genetice:
I. Diploidă 2n = 14
II. Tetraploidă 2n = 28
III. Hexaploidă 2n = 42
IV. Octaploidă 2n = 56
Figura 1. Grâu comun

2. Cerealele 83
Conform caracterelor morfologice, speciile de grâu se împart în 2 categorii:

1) grâul propriu-zis sau adevărat – grâu golaş; cu rahis rezistent; la maturitate,
spicul nu se separă în spiculeţe, iar la treierat, boabele se separă uşor de palee;
2) grâu neadevărat, sau alacuri, grâu îmbrăcat; cu rahis fragil; la maturitate,
spicul se desface în spiculeţe şi, la treierat, boabele nu se separă de palee. După
treierat alacurile sunt supuse prin metode speciale decorticării. Din prima categorie
fac parte 11 specii, din a doua – tot 11.
Cele mai mari suprafeţe cu grâu sunt ocupate de speciile grâu comun şi grâu
durum, celelalte având o pondere mai mică şi fiind cultivate pe suprafeţe mici sau
neimportante pentru procesul de ameliorare.
La încolţire, grâul formează 3-5 rădăcini embrionare; cel de toamnă, de obicei,
3 rădăcini, iar cel de primăvară – până la 5. În scurt timp, apar rădăcinile adventive,
care formează în pământ o reţea densă, răspândită în jurul plantei pe o rază de
25-35 cm. Rădăcinile grâului pătrund în pământ până la 1 m adâncime, în anumite
cazuri chiar până la 2 m. Sistemul radicular al grâului de primăvară este mai slab
dezvoltat decât al celui de toamnă.
Tulpina sau paiul grâului este cilindrică, formată din 5-7 internoduri goale în
interior, cu excepţia celui superior care la Triticum durum este plin cu măduvă.
Frunzele au limbul variabil ca lungime, lăţime şi culoare, cu sau fără perişori,
în funcţie de factorii de vegetaţie şi de soi, cu urechiuşe de mărime medie, uneori
acoperite cu perişori. Ligula este, de asemenea, de mărime potrivită.
Inflorescenţa grâului este un spic. Rahisul, format din mai multe articule, poartă
de o parte şi de alta spiculeţe. Fiecare spiculeţ este învelit de 2 glume terminate cu un
vârf care, uneori, se prelungeşte cu o aristă. Între aceste 2 glume se găsesc 2-5 flori.
Fiecare floare este învelită în 2 palee: una inferioară sau externă, care poate fi aristată
sau nearistată, şi una superioară sau internă, mai mică, membranoasă şi nearistată.
Între palee se găsesc organele sexuale masculine şi feminine, la baza celor feminine
se găsesc 2 formaţiuni mici, membranoase şi acoperite cu peri lungi, numite lodicule,
care ajută la deschiderea florilor. Mai întâi se deschid florile situate la mijlocul spicului
şi continuă treptat spre cele 2 extremităţi ale lui. Odată cu deschiderea florii, stigmatul
creşte şi se desface, iar datorită creşterii rapide a filamentelor, anterele ies afară din
floare. Înainte ca filamentul să fi ieşit dintre palee, anterele crapă, răspândind pe
stigmat aproximativ 1/3 din polenul pe care îl conţin. Majoritatea florilor se deschid
dimineaţa şi rămân deschise timp de 5-30 de minute. Un spic înfloreşte în 3-5 zile,
iar toate spicele unei plante – în 6-7 zile. Dacă în timpul înfloririi vremea este uscată
şi călduroasă, durata înfloririi este mai scurtă.
Fructul grâului este o cariopsă de culoare galbenă, brună sau roşietică, fiecare
dintre aceste culori având şi diferite nuanţe. Bobul este lung de 5-8,5 mm, lat de
1,6-4,7 mm şi gros de 1,5-3,5 mm. Masa a 1 000 de boabe este de 30-40 g, iar cea
hectolitrică – 77-82 kg.
Compoziţia chimică şi calitatea

Bobul de grâu conţine:
Apă 12-14%
Substanţe extractive neazotate 61-75%
Proteine 12-20%
Grăsimi 1,5-2,5%
Substanţe minerale 1,5-2,3%
Substanţele extractive neazotate constituie componentul principal al bobului
de grâu; ele sunt situate preponderent în endosperm, amidonul reprezentând 1/4 din
substanţa lui; glucoza, fructoza şi maltoza sunt prezente într-o cantitate mai mică.
Un conţinut sporit de glucide solubile se observă în boabele încolţite, degerate. Ami-
donul şi zaharurile sunt asimilate foarte bine de organismul omului şi al animalelor.
Celuloza şi pentoza practic nu sunt asimilate de organismul uman şi fac parte din
categoria substanţelor de balast, asimilate foarte bine de animalele rumegătoare.
Amidonul din bobul de grâu conţine 75% de amilopectin şi 25% de amiloză, iar
în cantităţi mici: albumină (0,38%), celuloză (1,29%), substanţe minerale (0,38%).
Sub aspectul valorii alimentare, substanţele proteice constituie partea cea mai
importantă a bobului de grâu, conţinutul şi structura lui fracţională determinând
însuşirile de panificaţie ale făinii. Conţinutul elementar al proteinei grâului include:
51-53% de carbon, 16,8-18,4% de azot, 6,9% de hidrogen, 21,7-23,0% de oxigen,
0,7-1,3% de sulf. Albumina grâului conţine, în medie, 17,5% de azot, iar coeficientul
proteic al grâului constituie 100 : 17,5 = 5,7.
Conţinutul de proteine în bobul de grâu se calculează în baza conţinutului de
azot, determinat cu ajutorul metodei Kielidal. Proteinele se distribuie în 2 categorii:
simple şi compuse.
Proteinele simple ale grâului includ 4 grupuri:
1. Albumine – solubile în apă;
2. Globuline – solubile în soluţie de sare: de exemplu în soluţie de 10% NaCl;
de 5% de K2SO4 – 600-800 kg/100 g, îndeosebi edestină;
3. Prolamine – 4-5 g la 100 g boabe, preponderent gliadină – solubile în alcool
de 50-70%;
4. Glutenine – 3-4 g la 100 g boabe, solubile în soluţie alcalină sau acidă de
0,2-0,3%, predominând glutenina.
2. Cerealele 85
În general, proteinele grâului conţin 40-50% gliadină, 30-40% glutenină, 6-8%

globulină, 3-5% albumină, care formează glutenul, de cantitatea şi calitatea căruia
depinde randamentul de pâine.
Glutenul constituie 75% din masa substanţelor azotate şi, la rândul lui, conţine circa
75% de gliadină şi 25% de glutenină. Randamentul pâinii şi calitatea ei depinde de raportul
dintre gliadină şi glutenină, considerat foarte bun în limitele a 66 : 34 şi slab – 80 : 20.
Gliadina conţine circa 46,6% de acid glutaminic şi 17% de proteină.
Glutenina conţine circa 43,1% de acid glutaminic.
Fracţiile albuminei de gluten se deosebesc prin conţinutul de aminoacizi critici.
Gliadina conţine circa 1,2% de lizină, 1,6% de metionină şi nu conţine triptofan, iar glu-
tenina, respectiv, 1,9%- 1,7%. Glutenul conţine 2/3 de apă şi 1/3 de substanţă uscată.
Substanţa uscată a glutenului conţine, în medie, 80-85% de proteine; 10-15% de
glucide, în general amidon, 2-6% de lipide şi 0,5-2,0% de substanţe minerale. De
gluten depind însuşirile de panificaţie: elasticitatea, gonflarea, puterea de fermentare,
gelatinizarea amidonului. Calitatea glutenului se determină în funcţie de culoare,
extindere şi elasticitate. Glutenul de calitate bună are o culoare albă cu nuanţe gălbui,
nu se lipeşte de mâini, iar cel de calitate proastă are o culoare mai închisă, cu nuanţe
de gri şi se lipeşte de mâini. Glutenul poate fi de culoare deschisă, cenuşie sau închisă.
Extinderea şi elasticitatea reprezintă capacitatea glutenului de a-şi restabili
forma iniţială după întindere şi se determină prin întinderea unui bulgăraş de gluten
de 4 g timp de 10 sec., măsurând lungimea de rupere a glutenului. Dacă glutenul se
rupe la o întindere de până la 10 cm, el se caracterizează ca gluten scurt; între 10-
20 cm – mediu şi mai mult de 20 cm – lung. La o elasticitate bună glutenul se
întinde destul de bine şi, treptat, îşi restabileşte aproape definitiv forma şi lungimea
iniţială. Glutenul de calitate inferioară nu-şi restabileşte forma şi, la întindere, se
rup des straturile aluatului, nu este elastic, flexibil.
În funcţie de extindere şi elasticitate, glutenul se divide în 3 grupuri:
1) cu elasticitate bună, extindere lungă sau medie;
2) cu elasticitate bună şi extindere scurtă, sau elasticitate suficientă, iar
extindere lungă, medie sau scurtă;
3) neelastic, se fărâmiţează sau se întinde mult atunci când atârnă, după întindere,
se împrăştie şi nu revine la forma iniţială.
Glutenul din primul grup se estimează ca bun; din grupul al doilea – suficient;
din grupul al treilea – de calitate inferioară.
În practica de panificaţie se utilizează grâul comun, iar grâul durum – la
fabricarea macaroanelor, spaghetelor, fidelei, tăiţeilor. Prin urmare, grâul comun
este, de obicei, numit grâu pentru pâine, iar grâul durum – grâu pentru macaroane.
Pâinea coaptă din făina de grâu durum nu corespunde cerinţelor standard din cauza
calităţii inferioare a glutenului (foarte elastic, cu o capacitate mică de gonflare).
Endospermul tare şi compact al grâului durum asigură un volum mare de crupe şi
macaroane de calitate, cu o valoare nutritivă mare.
În funcţie de calitate, grâul comun se împarte în 3 categorii:
1) grâu puternic, din care fac parte soiurile cu un conţinut de peste 14% de
substanţe proteice; peste 28% de gluten de prima categorie, adică de o elasticitate
bună şi extindere medie sau lungă (20-27 cm); cu indici ai aparatului MDG-1 cuprinşi
între 45 şi 75; puterea făinii – peste 280 de unităţi ale alviografului (măsurătorul
deformării aluatului); sticlozitatea nu mai mică de 60%; volumul pâinii coapte din
100 g de făină – peste 550 cm3; formostabilitatea mai mare de 0,4 h/d; masa
volumetrică – 755 g/l. Făina de grâu puternic absoarbe relativ multă apă şi aluatul
are o capacitate mare de reţinere a bioxidului de carbon la frământare şi fermentare.
Din făină de grâu puternic se fabrică pâine de calitate superioară, crescută bine,
cu miez afânat, elastic, cu pori mici, uniformi, cu coajă rumenă şi fără crăpături.
Grâul puternic mai este numit grâu ameliorator, folosit la îmbunătăţirea însuşirilor
de panificaţie ale glutenului de calitate inferioară. Randamentul pâinii coapte din
100 kg făină de grâu puternic constituie circa 136 kg, iar al celei din 100 kg făină
de grâu slab – 91 kg, cu 45 kg mai puţin;
2) grâu preţios, cu o calitate de panificaţie foarte bună, însă nu poate ameliora
calitatea făinii de grâu slab. Boabele de grâu preţios trebuie să conţină 11-13,9%
de substanţe proteice, 23-27% de gluten, calitatea glutenului – categoria a doua, cu
elasticitate bună şi extindere scurtă sau elasticitate suficientă şi extindere lungă/
scurtă 28-33 cm; indicii aparatului MDG-1 cuprinşi între 20 şi 40 sau 80 şi 100;
sticlozitatea – mai mare de 60%; puterea făinii – peste 280 de unităţi ale
alviografului; volumul pâinii coapte din 100 g de făină – peste 550 cm3; masa
volumetrică – 755 g/l.
3) grâu slab, care conţine 11% substanţe proteice; peste 23% de gluten de
categoria a treia; elasticitate insuficientă şi extindere tare sau slabă, cu indicii
aparatului MDG-1 cuprinşi între 0 şi 15 sau peste 115, incapabil să reţină bioxidul
de carbon la fermentare.
Grăsimile (lipide) sunt repartizate, în cea mai mare parte, în embrion şi în
stratul aleuronic şi sunt formate, în special, din acid oleic şi linoleic, uşor oxidabili,
influenţând negativ păstrarea producţiei, ca urmare a râncezirii. Uleiul din germeni
de grâu conţine acizi graşi şi nesaturaţi.
Substanţele minerale se găsesc în tegument (pericarp şi testă). În endosperm
se găseşte o cantitate mică de substanţe minerale (0,4-0,6%), de aceea făina
integrală este mai bogată în asemenea substanţe decât făina măcinată fin. 38% din
2. Cerealele 87
cenuşa bobului de grâu le constituie pentoxidul de fosfor P2O5, 45% – oxidul de

potasiu (K2O). Este mai mic conţinutul de sulf, magneziu, clor. În principiu,
substanţele minerale din compuşii organici sunt distribuiţi în soluţia celulelor care,
în urma arderii la temperatura de 750-8000 C, se transformă în cenuşă.
Fermenţii contribuie la reglarea proceselor biochimice. În calitate de
catalizatori de provenienţă proteică, aceştia sunt capabili să accelereze procesele
biochimice şi metabolismul, să catalizeze biodegradarea substanţelor de rezervă.
Importante sub acest aspect sunt proteinoza (peptitoza), care acţionează asupra
substanţelor proteice; â-amilaza, care detaşează unităţile de maltoză din molecule
de amidon; d-amilaza, care hidrolizează amidonul la maltoză şi glucoză; 3-glicerolul
(lipaza), care biodegradează grăsimile.
Răspândire, suprafeţe, producţii. Grâul îşi are locul de origine în Asia de
Sud-Vest. Cele mai vechi probe arheologice referitoare la cultivarea grâului au fost
descoperite în Siria, Iordania, Turcia, Armenia şi Irak. Cu aproximativ 7 000 de ani
în urmă, în aceste regiuni se cultiva o specie sălbatică de grâu, numită Triticum
boeoticum. Aproximativ 1 000 de ani mai târziu, a survenit o mutaţie de grâu, Triticum
dicoccoides, din care a rezultat o plantă cu boabele mai mari, pe care vântul nu o
putea împrăştia. Planta a început să fie cultivată, folosită drept hrană şi a devenit
primul strămoş al varietăţilor moderne de grâu. Se cultivau specii precum T.
monococcum, T. dicoccum, T. compactum. Cele mai importante şi mai frecvent
utilizate sunt speciile de grâu comun şi grâu durum.
Grâul comun (de toamnă şi de primăvară) – T. aestivum L. ocupă 90% din
suprafaţa mondială cultivată cu grâu, este cunoscut sub denumirea de grâu pentru
pâine. Aceste specii au destinaţie diferită, formă fusiformă, eliptică, cilindrică sau
măciucată, aristate sau nearistate. Glumele acoperă 2/3 din lungimea paleelor florilor
de la baza spiculeţului şi au forme, mărimi, culori, perozitate şi dinte carenal diferite.
Boabele sunt alungit-ovale, de culoare albă sau roşie. Cuprinde numeroase varietăţi,
diferenţiate morfologic în funcţie de particularităţile spicului matur: prezenţa sau
absenţa aristelor; culoarea glumelor; pubescenţa glumelor; culoarea boabelor.
Soiurile omologate în prezent aparţin varietăţilor:
– erythrospermum (spic alb, aristat, glume glabre, bob roşu)
– lutescens (spic alb, nearistat, glume glabre, bob roşu)
– ferrugineum (spic roşu, aristat, glume glabre, bob roşu)
– milturum (spic roşu, nearistat, glume glabre, bob roşu).
Grâul durum (arnăut) – T. durum – considerat al doilea ca importanţă, se cultivă
ca grâu de primăvară, iar în condiţii cu climă mai caldă (asemănătoare cu cea din
Republica Moldova), se cultivă şi ca specie de toamnă.
Ultimul internod al tulpinii grâului durum este plin cu măduvă. Spicul obişnuit
aristat, cu ariste lungi, paralele cu rahisul, diferit colorate, de formă prismatică,

dens; glumele egale cu paleele; carena bine pronunţată până la bază; dintele glumei
– scurt; boabele – alungite, sticloase, cu un smoc de perişori puţin pronunţaţi.
Cele mai răspândite varietăţi sunt:
– hordeiforme (spic roşu, ariste roşii, glume glabre, boabe albe)
– apulicum ( spic roşu, ariste negre, glume păroase, boabe albe)
– melanopus (spic alb, ariste negre, glume păroase, boabe albe)
– coerulescens (spic negru, ariste negre, glume păroase, boabe albe).
Soiurile de grâu au fost clasificate în: soiuri de toamnă, soiuri de primăvară şi
soiuri umblătoare.
Soiurile de toamnă au o răspândire mai largă decât cele de primăvară, ocupând
circa 70% din suprafaţa mondială. În ţară noastră soiurile de toamnă deţin circa
98% din suprafaţa cultivată cu grâu, deoarece, în condiţii de climă temperată, soiurile
de toamnă sunt mai productive. Pentru a trece la etapa generativă, soiurile tipice de
toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (0-20C). Dacă s-ar însămânţa
primăvara, aceste soiuri nu ar fructifica.
Grâul de primăvară are extindere mai mare în zonele nordice din Rusia, Canada
şi SUA. Soiurile de primăvară semănate primăvara fructifică normal, deşi nu trec
prin stadiul de vernalizare. Semănate şi toamna, ele fructifică normal, iar dacă nu
sunt distruse de îngheţuri – dau producţii mari.
Soiurile umblătoare sau intermediare sunt mai productive decât soiurile de
primăvară, dar mai puţin productive decât cele de toamnă. Semănate primăvara –
sunt tardive, iar semănate toamna – devin mai sensibile la îngheţ decât soiurile de
primăvară.
Suprafeţele şi producţiile de grâu pe plan mondial, FAO - 2006
Ţara Suprafaţa, mil. ha Recolta, kg/ha Recolta globală, mil. t

China 23,4 4455,0 104,4
India 26,4 2618,9 69,3
SUA 20,2 2825,2 57,2
Rusia 23 1952,6 45,0
Canada 10,5 2589,2 27,2
Australia 11,1 8815,8 9,8
România 1,9 2773,6 5,5
Moldova 0,298 2319,5 0,682
Mondial 216,1 2804,0 605,9
2. Cerealele 89
2.3.1. Grâul comun de toamnă
Suprafeţele şi producţia de grâu comun de toamnă în Republica Moldova

Anii Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mii tone
1940 411,7 701,0 343,0
1961-1965 357,6 1550,0 590,0
1967-1980 342,0 3490,0 1251,0
1981-1985 279,2 3450,0 961,0
1987 228,7 3240,0 750,0
1989 282,0 4180,0 1178,0
1990 286,7 4100,0 1176,0
1991 301,1 3490,0 1056,0
1992 281,5 3290,0 923,0
1993 345,5 4030,0 1392,0
1994 297,8 2200,0 655,0
1995 340,3 3270,0 1111,5
1996 331,4 2011,0 673,6
1997 353,1 3240,0 1152,6
1998 302,6 2880,0 871,4
1999 339,5 2350,0 797,8
2000 369,9 1960,0 725,0
2001 433,8 2720,0 1180,0
2002 442,6 2510,0 1113,0
2003 143,3 680,0 1015,0
2004 271,5 3206,0 870,7
2005 36,68 31,38 1055,0
2006 209,2 2350,0 682,0
Particularităţile biologice
Cerinţele faţă de temperatură. Pragul termic minim de începere a proceselor
de germinare este de 1-2°C, iar temperaturile optime pentru germinare şi răsărire
sunt considerate 20-25°C (valori medii zilnice în sol la o adâncime de 10 cm). La
asemenea temperaturi, plantele răsar la 6-8 zile după semănat. Pentru perioada
semănat-răsărire este necesar ca în sol să se acumuleze temperaturi de 120-140°C,
şi în aer de 100-120°C peste pragul biologic de 0°C al grâului sau de 70-90°C şi,
respectiv, 50-70°C de temperaturi efective. Această sumă de temperaturi (grade,
zile) este acceptată drept indice termic al răsăririi. În perioada răsărit-înfrăţire,
temperatura optimă trebuie să constituie 12-14°C. La temperaturi de 3-5°C,
procesele de înfrăţire încetează; nefavorabile pentru înfrăţire sunt temperaturile
care, în sol, depăşesc 25°C. Indicele termic al grâului pentru perioada semănat –
începutul iernii este de 500-550°C. Temperatura critică – 16-18°C.
Vegetaţia de primăvară are loc în cazul în care condiţiile de temperatură ale
solului depăşesc pragul de 5°C mai mult de 3 zile consecutiv; cele mai potrivite
sunt temperaturile de 12-15°C. La împăiere, temperatura favorabilă este de 15-16°C.
Îngheţurile de –5°C vatămă lăstarii, aceştia iniţial îşi încetează creşterea, apoi pier.
Înspicarea şi înflorirea decurge normal la temperaturi medii, limitele zilnice
ale cărora sunt 20-22°C. La temperaturi mai mici de 10°C anterele nu capătă polen,
iar la temperaturi mai mari de 32°C se ofilesc stigmatele şi nu încolţesc grăun-
cioarele de polen. Formarea boabelor şi acumularea substanţei uscate decurge normal
la temperaturi medii zilnice de 22-24°C. Temperaturile mai mari de 32°C creează
dezechilibru între transpiraţie şi absorbţie, boabele se zbârcesc şi devin şiştave.
Cerinţele faţă de umiditate. Pentru o germinare normală, seminţele de grâu
au nevoie de o cantitate de umiditate de circa 50% din masa lor. Acest lucru se
atestă atunci când stratul superficial 0-10 cm conţine cca 10 mm de umiditate
accesibilă, optimă pentru răsărire. În asemenea condiţii, plantele răsar rapid.
Înfrăţirea decurge normal atunci când conţinutul de apă accesibilă în stratul arabil
este de cca 30 mm. Coeficientul de transpiraţie constituie circa 450, iar coeficientul
de consum al apei – 700 t. La transpiraţie, considerată şi motorul absorbţiei, apa şi
sărurile minerale circulă prin plantă, evitând supraîncălzirea plantelor. Frunzele au,
de regulă, o temperatură cu 6-7°C, mai mică decât temperatura aerului; pentru
transformarea 1 g de apă în vapori se consumă 536 cal. Când, ca urmare a aplicării
îngrăşămintelor, soluţia solului este mai concentrată, cantitatea de apă consumată
în procesul de transpiraţie e mai mică. În condiţii de nefertilizare, consumul specific
este de 1,5-2,5 ori mai mare decât la fertilizare.
Cele mai mari cerinţe faţă de apă, grâul le manifestă în perioada împăierii–
înspicării. Formarea şi umplerea boabelor decurge normal în situaţia în care
umiditatea relativă a aerului este de 60-80% şi umiditatea accesibilă în stratul de
sol de 0–100 cm e cuprinsă între 60 şi 90% din capacitatea de câmp pentru apă
(CCA); în condiţii de umiditate relativă a aerului mai mică de 30% şi o temperatură
a aerului mai mare de 30°C se produc boabe şiştave. Sunt optime pentru cultura
grâului condiţiile în care toamna, în luna septembrie, precipitaţiile atmosferice
constituie 40-60 mm, în octombrie – 40-60 mm şi în noiembrie – 40-50 mm, iar
în perioada repausului vegetativ – noiembrie-martie – 250 mm.
În timpul răsăririi, grâul absoarbe 5-7% de apă; la formarea paiului şi la înspicare
–50-65%; la coacerea în lapte – 20-30%; la coacerea în pârgă – 3-7% din umiditatea
totală întrebuinţată în perioada de vegetaţie. La procesul de fotosinteză, alături de
2. Cerealele 91
apă şi bioxid de carbon, participă direct şi intens radiaţia şi lumina solară. Optim
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor este spectrul violet-albastru, oranj şi roşu,
cu lungimea de undă 380-760 de nanometri.
Cerinţele pentru lumină. Grâul este o plantă de zi lungă. Cu cât ziua este mai
lungă, cu atât planta înfloreşte şi fructifică mai repede. Pentru înfrăţire sunt
favorabile zile însorite, mai lungi de 12 ore. Iluminarea insuficientă alungeşte primul
internod şi formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă. Infoliaţia bună favorizează
formarea nodului de înfrăţire mai în profunzime şi asigură o iernare bună. Atunci
când ziua durează 14-16 ore, grâul fructifică bine; la o durată de 8 ore a zilei grâul
nu fructifică.
Cerinţele faţă de sol. Grâul de toamnă este foarte pretenţios faţă de fertilitatea
solului. Solurile pentru grâu trebuie să dispună de o capacitate mare de reţinere a
apei şi un subsol permeabil. Solurile pe care apa stagnează sunt nepotrivite pentru
grâu, deoarece, în timpul iernii, plantele sunt expuse la degerare şi asfixiere. Sunt
nepotrivite şi solurile nisipoase, cu permeabilitate ridicată, pe care plantele pot
suferi de secetă, iar în timpul iernii pot fi expuse la dezrădăcinare. Grâul oferă
producţii mari pe cernoziomuri structurale, bogate în substanţe nutritive, cu un
conţinut mediu de humus de 3-5% din masa totală a solului. Reacţia soluţiei de sol
trebuie să fie neutră sau puţin acidă. Valoarea pH-ului din sol – 6,0-7,5. Soluţiile ce
conţin săruri nutritive sunt accesibile numai în concentraţiile de 0,05-0,2%; 0,5-2
g la un litru de soluţie a solului.
Tehnologia de cultivare
Amplasarea culturii. Premergătoarele grâului trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe:
• să elibereze devreme terenul, pentru ca acesta să fie bine pregătit; să acumuleze
apă şi nitraţi; să fie disponibil pentru lucrări de distrugere a buruienilor;
• să lase terenul liber de buruieni, cu însuşiri fizice şi chimice ameliorate,
bogat în substanţe organice şi nutritive.
Cele mai bune premergătoare sunt culturile recoltate devreme: leguminoasele,
mazărea, fasolea, borceagul de toamnă şi primăvară, porumbul cultivat pentru masă
verde şi siloz, cartoful timpuriu.
Porumbul este o premergătoare mediocră pentru grâu, deoarece, în majoritatea
anilor, la data recoltării porumbului, solul este sărac în apă. Porumbul ar deveni o
bună premergătoare dacă s-ar respecta următoarele condiţii:
• cultivarea de hibrizi timpurii şi semitimpurii;
• fertilizarea porumbului cu îngrăşăminte organice şi minerale;
• însămânţarea porumbului în condiţii de semănătură adâncă de toamnă şi cât

mai devreme;
• combaterea energică a buruienilor;
• irigarea, acolo unde situaţia o impune;
• recoltarea şi eliberarea terenului în scurt timp;
• pregătirea imediată a terenului pentru grâu;
• folosirea îngrăşămintelor la cultivarea grâului.
Grâul nu se poate cultiva după porumb, dacă în cazul acestuia au fost folosite
erbicide triazinice într-o doză mai mare de 2 kg/ha, sau dacă porumbul a fost atacat
de fuzarioză.
Practica admite monocultura timp de 2 ani; după aceea producţia de grâu scade
şi, în acest caz, se cer cheltuieli mai mari pentru protecţia plantelor de boli şi dăunători.
Fertilizarea. Pentru a creşte şi a se dezvolta, plantele au nevoie de o serie de
elemente, provenite direct din mineralele din sol sau de la mineralizarea substanţelor
organice intrate în putrefacţie.
Fertilizarea constituie un mijloc de suplimentare, prin aplicarea îngrăşămintelor,
a cerinţelor plantelor faţă de azot, fosfor, potasiu, microelemente şi alte substanţe
necesare. Fertilizarea poate fi:
• de bază sau anterioară semănatului, efectuată în scopul asigurării plantei cu
elemente nutritive pentru întreaga perioadă de vegetaţie, îndeosebi în perioada
consumului maxim;
• la semănat, urmărind asigurarea plantelor cu elemente nutritive la începutul
perioadei de vegetaţie;
• fazială, pe parcursul vegetaţiei, cu ajutorul căreia se completează necesarul
de elemente nutritive la anumite faze de vegetaţie; faze critice cu un consum mai
mare de elemente nutritive.
În funcţie de modul de aplicare a îngrăşămintelor, fertilizarea poate fi:
• prin împrăştiere la suprafaţa solului, localizat, pe rând, simultan cu semănatul;
• prin apa de irigare;
• extraradiculară sau foliară.
Grâul consumă relativ puţine substanţe nutritive: pentru 100 kg de boabe şi
producţia secundară aferentă extrage 2,3-3,3 kg de N; 1,1-1,8 kg de P2O5 şi 1,9-3,7
kg de K2O. 70% din potasiu se acumulează în paie. Deşi consumul de substanţe
nutritive este relativ redus, grâul manifestă pretenţii destul de mari faţă de
îngrăşăminte, datorită următoarelor particularităţi de nutriţie:
• sistemul radicular este slab dezvoltat şi are o putere slabă de solubilizare faţă
de compuşii mai greu solubili din sol;
2. Cerealele 93
• majoritatea elementelor nutritive sunt extrase în intervalul de timp cuprins

între împăiere şi maturitatea în lapte: 70-92% de N, 75-88% de P2O5 şi 85-88% de
K2O. În acest interval de circa 60 de zile din lunga perioadă de vegetaţie a grâului,
necesarul nu poate fi asigurat doar din rezervele solului, îngrăşămintele fiind
indispensabile. Nu trebuie, totuşi, neglijată nici nutriţia din perioada cuprinsă între
germinare şi împăiere, adică cea de toamnă-iarnă, când plantele vegetează la
temperaturi scăzute.
Îngrăşămintele minerale se aplică în funcţie de recolta planificată, ţinând cont
de exportul elementelor de nutriţie în recoltă şi de conţinutul lor în sol. Pentru a
obţine recolte medii pe soluri asigurate suficient cu substanţe hrănitoare, doza
elementelor de nutriţie trebuie calculată prin metoda de bilanţ.
(100 x R x E) (Cs x V x A x Ks)
D.s.a. =
Kîm
unde:
D.s.a – doza NPK pentru asigurarea recoltei planificate, kg/ha;
R – recolta planificată, t/ha;
E – extragerea NPK cu o tonă de recoltă, kg;
Cs – conţinutul NPK, mg/100 g sol;
V – densitatea aparentă, g/cm3;
A – adâncimea stratului de determinare, cm;
Ks – utilizarea elementelor nutritive din sol, %;
Kîm – utilizarea elementelor nutritive din îngrăşămintele minerale, %.
La planificarea recoltelor mari pe soluri cu fertilizare scăzută, dozele de

elemente nutritive pot fi calculate mai corect în baza următoarei formule:
R x E x Kr
D.s.a. =
100
D.s.a. – doza NPK pentru asigurarea recoltei planificate, kg s. a.;

R – recolta planificată, t/ha;
E – extragerea elementelor de nutriţie, kg/t;
Kr – coeficientul de restituire a elementelor extrase, %.
Conţinutul optim de fosfor mobil este de 3,5-4 mg /100 g de sol uscat; de

potasiu – 25-30 mg; de azot – 12- 15 mg/100 g de sol.
Un procedeu tehnologic eficient pentru cultivarea grâului de toamnă este
incorporarea în rând, la semănat, a îngrăşămintelor ce conţin fosfor în doză de
P20O. Pentru aplicarea în rânduri, se recomandă: amofos – 50 kg/ha, nitroamofos,

amofoscă sau nitroamofoscă în cantitate de 100 kg/ha.
Consumul azotului depinde de calitatea producţiei. La cultivarea grâului puternic
de toamnă, consumul de azot constituie 3,5-3,8 kg la 1 kg de boabe. Îngrăşămintele
cu azot (de la 1/3 până la 1/2 din doză) se vor aplica toamna, la pregătirea patului
germinativ, iar restul se va administra primăvara, la regenerarea plantelor, până la
formarea bobului. Din cauza solubilităţii mari în sol şi a pericolului levigării pe
profilul solului, azotul se aplică fazial, în funcţie de cerinţele plantelor. Toamna,
până la faza de înfrăţire, cerinţele cerealelor păioase sunt relativ reduse şi, pentru a
evita fenomenul de levigare, se recomandă aplicarea unor cantităţi de 30-40 kg de
N/ha, înainte sau chiar după semănat, la suprafaţa solului. Dozele mari de azot
influenţează negativ şi rezistenţa la cădere a plantelor. Pe solurile fertile sau în
cazul în care cultura premergătoare a fost lucerna sau mazărea, se poate renunţa la
aplicarea azotului toamna.
Grâul este foarte sensibil la microelementele: magneziu, mangan, cupru şi
sensibil la sulf şi zinc. Microelementele pot fi aplicate înainte de semănat:
sulfat de mangan – 5 kg/ha;
sulfat de cupru – 15 kg/ha;
sulfat de zinc – 10 kg/ha.
O altă variantă de utilizare a lor este pregătirea seminţelor pentru semănat.
Lucrarea solului. Tradiţional lucrarea solului constituie principalul mijloc de
asigurare a unor condiţii optime pentru incorporarea, germinarea, răsărirea
seminţelor şi pentru reglarea regimului aerohidric şi de nutriţie, necesar creşterii
şi dezvoltării plantelor. Lucrarea solului influenţează însuşirile lui fizice, chimice
şi biologice; implică afânarea, care asigură pătrunderea plantelor în sol, fapt ce le
permite să se ramifice mai uşor, să absoarbă mai multă apă şi elemente nutritive.
Afânarea nu trebuie, însă, să depăşească anumite limite. În funcţie de tipul solului,
perozitatea (care asigură toate cerinţele) este de circa 48-60%, inclusiv 30-35% –
perozitatea capilară şi 18-25% – perozitatea de aeraţie. Nu se recomandă nici tasarea
solului. Sistemul radicular se dezvoltă la nivel optim atunci când densitatea aparentă
este cuprinsă între 1,0 şi 1,2 g/cm3. Activitatea microorganismelor şi procesele
biochimice din sol se desfăşoară în condiţii normale atunci când solul este lucrat
corect, când are un anumit grad de afânare, iar apa, aerul şi temperatura au parametri
favorabili activităţilor agricole. În cazul în care solul nu este lucrat,
microorganismele pot activa numai la suprafaţă, unde găsesc oxigenul necesar pentru
oxidarea substanţei organice, procurarea de CO2 şi obţinerea energiei necesare. Pe
un teren lucrat, microorganismele acţionează şi în interiorul solului, unde există
2. Cerealele 95
condiţii favorabile şi unde procesul de nitrificare este foarte intens, conţinutul de

azotaţi în solul lucrat constituind peste 50%.
Dezmiriştirea, ca primă procedură de lucrare a solului, se efectuează imediat
după recoltarea plantei premergătoare.
Dezmiriştirea trebuie:
• să asigure un amestec cât mai omogen al miriştii şi resturilor vegetale cu
solul;
• să se realizeze la adâncimea stabilită, cât mai uniform pe întreaga suprafaţă
lucrată;
• să asigure o cât mai bună mărunţire şi nivelare a solului;
• să asigure distrugerea a peste 98% din buruieni.
Dacă solul este bine aprovizionat cu apă, la două săptămâni după dezmiriştire se
efectuează aratul, la o adâncime de 20-22 cm, utilizându-se pluguri utilate cu grape.
În condiţii de secetă, este mai indicat să se lucreze solul superficial, la o adâncime de
10-12 cm. În acelaşi mod, trebuie lucrat solul şi după mazărea cultivată pentru boabe.
După porumbul pentru siloz se efectuează discuirea în două direcţii, la o
profunzime de 10-12 cm, aplicând grapa cu discuri BDT-7. Ulterior, după depuneri
atmosferice, solul se grăpează din nou, iar la apariţia buruienilor, se cultivează la o
adâncime de 5-6 cm. Rezultate bune asigură, în acest caz, aplicarea cultivatorului
rotativ (freza KFG-3,6) sau a agregatului combinat KA-3,6.
Aratul se efectuează după premergători de tipul lucernei din anul trei de viaţă, după
prima coasă şi după păioase, la o adâncime de 25-27 cm, în funcţie de grosimea stratului
de humus, gradul de îmburuienare al plantei premergătoare şi de umiditatea solului.
În cazul cultivării grâului de toamnă după culturile păioase, odată cu recoltarea
producţiei trebuie colectate şi paiele, şi pleava, pentru a evita răspândirea bolilor şi
vătămătorilor. Imediat după aceea, se efectuează dezmiriştirea, apoi arătura, la o
adâncime de 20-22 cm, cu plugul de cormană la care, în funcţie de umiditatea solului,
se ataşează tăvălugul din inele cu pinteni sau grapele. După lucerna cultivată ca masă
verde, se efectuează discuirea la o adâncime de 5-7 cm, apoi aratul, la o adâncime de
25-27 cm, cu plugul cu cormană echipat cu grape sau tăvălugi din inele cu pinteni. La
apariţia buruienilor, se efectuează cultivaţia, la o adâncime de 6-8 cm.
Cultivaţia anterioară semănatului trebuie realizată nu mai adânc de adâncimea
încorporării seminţelor, 5-6 cm, permiţând amplasarea seminţelor într-un strat de
sol tasat şi umed.
Soiuri omologate. În funcţie de durata perioadei de vegetaţie, soiurile de grâu
de toamnă se clasifică în soiuri timpurii (262-278 zile); soiuri mediu precoce
(265-284 zile); soiuri tardive (268-290 zile).
Soiuri plastice de talie înaltă:

Odesskaia-51 – varietatea erythrospermum
Balada – varietatea erythrospermum
Belcianka-7 – varietatea lutescens
Izvoraş – varietatea erythrospermum
Aceste soiuri se amplasează pe pante, soluri spălate, pe agrofonduri mai
puţin asigurate.
Soiuri intensive de talie mijlocie, rezistente la polignire:

Ucrainka odesskaia – varietatea erythrospermum
Viktoria odesskaia – varietatea erythrospermum
Strumok – varietatea erythrospermum
Columna – varietatea erythrospermum
Dumbrăviţa – varietatea erythrospermum
Moldova-5 – varietatea erythrospermum
Se cultivă după culturile multianuale, mazăre, fasole, porumb pentru siloz.
Soiuri superintensive de talie mică:

Belcianka-5 – varietatea lutescens
Cobra – varietatea erythrospermum
Chiria – varietatea erythrospermum
Lada odesskaia – varietatea erythrospermum
Se amplasează pe soluri de mare fertilitate şi pe terenuri irigabile.
Toate soiurile de grâu cu productivitate înaltă se caracterizează prin îmbătrânirea

lentă a frunzelor superioare şi o activitate fotosintetică intensă în perioada coacerii
în lapte şi în pârgă. Inhibarea frunzelor etajului superior scade brusc recolta şi
calitatea ei. În faza înspicării grâului, intensitatea fotosintezei frunzei superioare –
vexile – este de 5 ori mai mare decât la a doua sau a treia frunză.
Sămânţa şi semănatul
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Seminţele trebuie să facă parte din
categoriile biologice de elită R1 sau cel mult R2, cu puritatea 99% şi capacitatea
germinativă de peste 90%. Masa a 1 000 boabe trebuie să constituie 40-50 g, puterea
de străbatere – nu mai puţin de 80%. Capacitatea germinativă în câmp este cu 19-23%
2. Cerealele 97
mai mică decât cea în condiţii de laborator. Pe învelişul boabelor se găsesc spori ai
speciilor de Tiletia, care produc mălura comună, spori de Fuzarium, care produc
fuzarioza, diferiţi agenţi patogeni. Dacă materialul semincer a fost atacat de tăciunele
zburător, atunci în interiorul bobului se găsesc germeni ai acestei boli. În procesul
de germinaţie a seminţei plantei, agenţii patogeni trec la starea activă, producând
pagube considerabile. În sol, planta este afectată de diferiţi dăunători, mai ales de
larvele gândacului-ghebos şi de viermii-sârmă. Din cauza eventualelor boli transmise
prin sămânţă şi sol, precum şi a dăunătorilor, mai ales de sol, care pot afecta culturile
de grâu, ele trebuie protejate în baza unui sistem de măsuri de prevenire şi combatere
integrată. Pentru a evita atacul bolilor şi dăunătorilor, înainte de semănat, seminţele
se tratează obligatoriu cu microelemente, retardanţi. Pentru prevenirea şi combaterea
mălurii comune şi a fuzariozei rădăcinilor, a coletului şi a plantulelor, cu 10 zile
înainte de semănat seminţele de grâu de toamnă se tratează cu unul din preparatele:
Vitavax-200 WP – 3 kg/t, Dino SC – 2 l/t, Sprint 40 FS – 1,0 l/t, Raxil 060 FS – 0,5
l/t, Fundazol 50 WP – 6 kg/t, Signal –2 kg/t , TMTD, VSC – 3,5 kg/t.
Dacă grâul este cultivat după alte cereale păioase sau în sole cu densităţi mari
de viermi-sârmă, o atenţie deosebită trebuie acordată şi prevenirii atacului larvelor
gândacului-ghebos şi viermilor-sârmă, iar seminţele trebuie tratate cu Singal
(1,2-2,0 l/t). Tratarea se face cu soluţie formatoare de peliculă, prin incrustare,
evitând astfel pierderea preparatelor chimice la ambalarea şi descărcarea pentru
semănat, poluarea mediului ambiant şi otrăvirea lucrătorilor de câmp.
Formatorii de peliculă:
1. Sare de sodiu carboxil-metil celuloză în concentraţie de 2%-200 g + 10 l H2O;
2. APV de 5% – 500g + 10 1 H2O;
3. ÎLC – 3 1+7 1 H2O.
Tratarea este eficientă dacă apa se substituie cu soluţie biologic activă. Drept
material iniţial pentru obţinerea acestui compus servesc seminţele înseşi, care,
încolţind, elimină în mediul înconjurător diferite substanţe organice, inclusiv
biologic active: vitamine, fermenţi, fitohormoni care participă la procesele
metabolismului. Ele creează în jurul seminţei un mediu biochimic care stimulează
şi reglează creşterea şi dezvoltarea plantei, are efect fungicid şi bactericid. Pentru
a pregăti extractul, seminţele sunt puse la germinat timp de 3 zile la temperaturi de
+18-20°C, în termostate sau în încăperi întunecate, apoi se spală în apă şi se storc.
La 1 kg de seminţe iniţiale se iau 2 1 de apă. Volumul substanţei obţinute se dizolvă
în apă în proporţie de 1 : 3.
Doza extractului dezvoltat la norma de însămânţare trebuie să reprezinte 3-4%
din masa seminţelor uscate. Dacă în soluţia obţinută se adaugă 1 g/l de P2O5,
activitatea stimulatoare creşte. La această soluţie se adaugă:
Microelemente Stimulator de creştere
1. Sulfat de zinc Sn SO4 (35g/l t) l. Heteroauxină (10 g)
2. Acid boric H3 PO3 (20 g) 2. Substanţe biologic active (10 1)
3. Nitrat de amoniu NH4 NO3 (35 g) 3. Humat de natriu (750 g/l t)
4. Nitrat de molibden (40 g)
5. Acid succinic (50 g)
6. Sulfat de mangan MnSO4 (45 g)
Retardanţi: TUR (3 l) + Campozan (2 l). Contribuie la formarea unui sistem
radicular viguros, des ramificat, care pătrunde adânc în sol. Nodul de înfrăţire se
formează mai adânc, creşte rezistenţa la ger, plantele suportă mai uşor seceta, rezistă
mai bine la rugină, putregai de rădăcină şi la acţiunea muştelor cerealelor. Retardanţii
frânează creşterea în lungime a celulelor lăstarului tânăr şi intensifică diviziunea
celulară în secţiune transversală, măresc diametrul lăstarului, previn polignirea. Aceste
elemente pozitive sunt obţinute la aplicarea retardanţilor cu ajutorul a 2 procedee:
1) tratarea seminţelor
şi
2) stropirea plantelor în timpul vegetaţiei,
utilizându-se maşini de tratat Mobitox; PS-10.
La tratarea în prealabil a seminţelor, norma de consum a soluţiei trebuie să
constituie 10 l/t, iar imediat înainte de semănat – 15 l. Se admite tratarea în prealabil
a seminţelor cu umiditatea mai mică cu 1% decât normele Standardului. După tratare,
umiditatea seminţelor creşte cu circa 0,6-1%.
Epoca de semănat. Semănatul grâului de toamnă începe când temperatura aerului

este de 13-15°C şi se termina când temperatura scade la 8-9°C. Până la intrarea în
iarnă, plantele trebuie să vegeteze 45-50 de zile, la temperaturi medii zilnice mai
mari de +5°C. În această perioadă, grâul de toamnă necesită 500°C temperaturi
biologic active. Dacă există suficientă apă în sol, drept epocă optimă de semănat este
considerată perioada 10-20 septembrie – pentru raioanele de nord şi 15-25 septembrie
– pentru sudul republicii. Dacă înainte de semănat se menţine vreme secetoasă şi
există pericolul de pierdere a umidităţii din stratul superior al solului, se seamănă
soiul Odesskaia 51 în primele zile ale lui septembrie. Acest soi este mai puţin expus
decât altele pericolului de a-şi micşora recolta. Dacă în epoca optimă de semănat,
stratul de însămânţare este lipsit de sau are insuficientă umezeală pentru a asigura
răsărirea plantelor, trebuie reţinut până la căderea precipitaţiilor atmosferice. În absenţa
2. Cerealele 99
precipitaţiilor, semănatul se efectuează în a doua decadă a lui octombrie, în sol bine

lucrat şi uscat. În acest caz, norma de însămânţare trebuie mărită cu 15-20%.
Metoda de semănat. Grâul de toamnă este de obicei semănat în rânduri dese,

intervalul dintre rânduri constituind 15 sau 7,5 cm. Destul de progresistă este
considerată metoda de semănat prin împrăştiere şi în cruce. În zonele cu umiditate
excesivă se recomandă semănatul pe coame. Rândurile se amplasează de la nord la
sud, astfel plantele utilizează mai bine razele solare de dimineaţă şi de seară, evitând
supraîncălzirea în orele de prânz. Semănatul se efectuează lăsând cărări tehnologice
permanente. Dacă gospodăria dispune de semănători SZ-3,6 sau SZP-3,6; de
împrăştietoare: NPU-0,5, HMS-6; de stropitoare: OVT-1, OPŞ-15 şi tractoare MTZ
cu anvelope înguste, trebuie create făgaşe tehnologice cu lăţimea de 1350 mm, distanţa
între ele 10,8 m şi lăţimea cărărilor de circulaţie de 300 mm. În acest scop, trebuie
închise aparatele distribuitoare 8 şi 17 ale semănătorii din mijloc a agregatului din
trei semănători. Intervalul dintre semănătorile vecine şi trecerile învecinate trebuie
să constituie 150 mm. Dacă în gospodărie se folosesc dispersoare de tipul 1-RMG-4
sau RUM-5, atunci se formează făgaşe tehnologice cu lăţimea de 1800 mm şi lăţimea
cărărilor de circulaţie de 450 mm. În acest caz, de la semănătoarea SZ-3,6 A, care
merge imediat după tractor, se deconectează aparatele de semănat 6 şi 7, 18 şi 19 ale
brăzdarelor. Pe asemenea făgaşe tehnologice pot circula tractoare cu anvelope
obişnuite. Prima trecere a agregatului se face la distanţa de 5,4 m de la marginea
câmpului. Suprafaţa neînsămânţată constituie 833 m2 sau 8,3% din fiecare hectar.
Figura 2. Câmp de grâu comun de toamnă cu cărări tehnologice

Desimea de semănat. Pentru recoltare, pe 1 m2 trebuie să existe minimum

500-600 de fraţi productivi şi 350 de plante şi trebuie să răsară 400-500 de plantule,
care, înainte de iernare, formează 2-3 lăstari dezvoltaţi sincronic, conul de creştere
având diametrul de 0,25-0,4 mm. Capacitatea germinativă în câmp stabileşte numărul
de plante răsărite în raport cu numărul seminţelor viabile semănate. Dacă la 1 m2 au
fost semănate 500 de seminţe viabile şi au răsărit 396 de plante, atunci capacitatea
germinativă în câmp va constitui:
,
unde:
K – norma numerică de semănat, mil./ha;
M – masa a 1 000 boabe, g;
Vu – valoarea utilă, %.
unde:
P – puritatea, %;
C – capacitatea germinativă în câmp.
În fiecare gospodărie trebuie semănate 2-3 soiuri cu diferite perioade de
vegetaţie. Înainte de semănat, semănătoarea se ajustează la desimea de semănat,
conform următoarei relaţii:
,
unde:
l – lungimea colacului roţii, m;
M – masa seminţelor (kg) semănate cu semănătoarea în n rotaţii a roţii motoare;
n – numărul de rotaţii ale roţii motoare;
L – lăţimea de lucru a semănătorii, m;
N – norma de însămânţare, kg/ha.
Semănătoarea se consideră ajustată la norma de însămânţare, dacă la 2-3
repetiţii cantitatea de seminţe semănate va fi egală cu cea calculată sau cu 2-3%
mai mare. Brăzdarele care se abat, în medie, cu mai mult de 3% faţă de masa de
seminţe semănate, trebuie reglate. În condiţiile de câmp, norma de însămânţare se
controlează în felul următor:
Adâncimea de semănat se determină în funcţie de textura solului, însă nu trebuie
să depăşească 4-5 cm. La o asemenea adâncime, plantele răsar la timp, rizomul
este scurt, adâncimea nodului de înfrăţire constituie 2,5-3 cm.
2. Cerealele 101
Elemente tehnologice care condiţionează majorarea capacităţii germinative a

seminţelor în câmp
1. Termenul de arat trebuie determinat corect. Pentru a evita tasarea solului şi
formarea tălpii plugului, aratul trebuie efectuat la maturitatea fizică a solului. Nu
se admite o arătură prea adâncă, deoarece ea scoate la suprafaţă sol biologic inactiv,
împiedicând încolţirea seminţelor. Printre elementele tehnologice importante în
acest context, trebuie menţionate:
2. Evitarea formării ecartamentului, care tasează solul şi contribuie la apariţia
neuniformă a plantulelor răsărite.
3. Lucrarea calitativă a solului înainte de semănat. Lucrarea timpurie tasează
solul; cea adâncă complică aşezarea solului şi întrerupe asigurarea cu apă prin
capilare; cea frecventă şi rapidă distruge structura glomerulară a solului şi contribuie
la năclăirea lui.
4. Evitarea concentraţiei soluţiei solului. Îngrăşămintele de bază se adminis-
trează toamna, cele ce conţin azot – primăvara, cu mult înainte de semănat. Aciditatea
solului contribuie la dezvoltarea unor plante sănătoase, rezistente la boli şi dăunători.
5. Determinarea corectă a epocii de semănat.
6. Utilizarea seminţelor de calitate superioară.
7. Încorporarea optimă a seminţelor în sol şi formarea unui pat germinativ
ideal; semănătoarea trebuie să se mişte cu viteza de 4,5 km/oră.
8. Reglarea minuţioasă a semănătorii.
9. Controlul calităţii semănatului după fiecare aparat distribuitor.
10. Dozarea corectă a erbicidelor.
11. Protecţia completă contra bolilor şi dăunătorilor.
Lucrări de întreţinere
Tăvălugirea după semănat este necesară atunci când solul a fost prea afânat,
neaşezat, pentru a îmbunătăţi contactul seminţelor cu particulele de sol şi a favoriza
ascensiunea apei din straturile mai profunde; a influenţa pozitiv răsărirea şi a preveni
descălţarea. La tăvălugire, se utilizează tăvălugul din inele cu pinteni 3KKŞ-6-A.
Fisurarea şi reţinerea zăpezii. Pe pante cu înclinaţii mai mari de 3o, toamna
târziu, când solul îngheaţă, zăpada trebuie fisurată la adâncimea de 45 cm, pe urma
şenilei tractorului sau la mijlocul cărărilor tehnologice, utilizând agregatul
ŞN-2-140.
Reţinerea zăpezii se efectuează cu ajutorul plugului de zăpadă SUU-2,6
formator de poloage, când stratul de zăpadă constituie 12-15 cm. Poloagele de
zăpadă trebuie formate peste fiecare 6-8 m, de-a lungul şi de-a curmezişul terenului.
După căderea zăpezii şi egalarea cu poloagele, aratul se repetă. 1 cm de zăpadă, densi-

tatea aparentă a căreia este de 0,2 g/cm3, asigură 2 l de apă pe m2. Pe terenurile
private, cu suprafeţe mici, pot fi construite fâşii de protecţie din tulpini de floarea-
soarelui, plase etc.
Un element tehnologic important care previne polignirea grâului îl reprezintă
utilizarea reglatoarelor de creştere cu acţiune retardantă. Din categoria acestora
fac parte preparatele: clorura de clorcolină sau CCC, TUR, Compozan. Doza
preparatului este de 4,5-6 l/ha. Clorura de clorcolină reduce talia plantelor de grâu
prin scurtarea internodurilor 1 şi 2 şi provoacă îngroşarea lor; frânează creşterea
celulelor la tulpinile tinere şi intensifică diviziunea celulară în secţiunea
transversală; măreşte diametrul tulpinii şi previne polignirea.
Administrarea bioreglatorilor se efectuează în două faze: la sfârşitul înfrăţirii
– începutul formării paiului, când plantele ating înălţimea de 15-20 cm, adică 75%
din norma maximă, şi la 8-10 zile de la începutul împăierii, la începutul formării a
2-3 internoduri, aplicându-se 25% din norma calculată.
Cel mai eficient este amestecul de preparate TUR şi Campozan (2-3 l/ha).
Semănăturile trebuie stropite cu bioreglatori dizolvaţi în 75-100 1 de apă; dacă se
aplică mijloace terestre, trebuie utilizate cărările tehnologice. Prima stropire trebuie
îmbinată cu aplicarea erbicidelor, a doua – cu fungicide, microelemente şi uree. La
regenerarea întârziată de primăvară, preparatul TUR se aplică numai pe soiuri
predispuse la polignire, în condiţii de umiditate suficientă şi iernare bună. Începutul
regenerării de primăvară pune plantele în condiţii de lumină şi căldură, care depind
de înălţimea soarelui la orizont.
În anii cu regenerare timpurie, plantele se dezvoltă când soarele este relativ
coborât faţă de orizont, zilele – relativ scurte, radiaţia solară – slabă (305-420 kcal
/cm2 pe zi), când razele de undă lungă portocalii-roşii, cu energie mică, predomină
asupra razelor de undă scurtă, albastre-violete. În aceste condiţii decurg favorabil
procesele de regenerare (înfrăţirea, acumularea biomasei) şi se formează recolte
mari. În anii cu regenerare târzie, plantele încep să se dezvolte în condiţii de zi
lungă, cu soarele ridicat deasupra orizontului, radiaţie solară intensivă – 530-684
kcal /cm pe zi, când energia razelor albastre predomină asupra energiei razelor
roşii. În asemenea condiţii, plantele se înrădăcinează şi se înfrăţesc într-o măsură
mică, semănăturile sunt vătămate, nu întotdeauna supravieţuiesc, dau în spic repede,
sunt de talie mică şi, deseori, formează recolte reduse.
Regenerarea vegetaţiei de primăvară este considerată optimă atunci când data
medie multianuală are o deviere de ± 8 zile.
În alte cazuri, regenerarea este considerată timpurie sau întârziată.
2. Cerealele 103
Completarea şi reînsămânţarea semănăturilor în funcţie

de regenerarea vegetativă de primăvară
RVDP a semănăturilor: neînfrăţite/înfrăţite
Operaţiile
Timpurie Medie Târzie
1. Completarea cu ½ din norma deplină 200/100 250/125 300/150
2 Completarea cu norma deplină 150/75 200/100 250/125
1. Reînsămânţarea se efectuează cu
altă cultură, în afară de orz:
umblător, mazăre 100/50 150/75 200/100
Grăparea cerealelor de toamnă se efectuează în prezenţa crustei pe suprafaţa
solului şi când trebuie rărite semănăturile. În primul caz, trebuie utilizate grape
uşoare 3-BP-0,6 sau medii 3-BZS-1,0, în al doilea – grape grele 3-BZTU-1. Pe
semănăturile neînfrăţite, pentru sfărâmarea crustei se recomandă utilizarea
tăvălugului din inele cu pinteni 3-KKŞ-6A.
Fertilizarea suplimentară. Dacă toamna, la diagnosticul solului, se constată

că el conţine insuficient azot mineral (N2), înainte de semănat trebuie să se introducă
îngrăşământ azotat, calculat în baza normei totale, constituind 15-20% din ea. În
faza de înfrăţire, conţinutul optim de azot din frunzele de grâu de toamnă trebuie să
constituie 4,9-5,5%; la faza de formare a paiului – 4,6-5,0%; la înspicare – 3,0-
4,5%, iar de fosfor – în mod corespunzător: 0,55-0,60; 0,45 -0,50; 0,35-0,45.
Prima îngrăşare radiculară suplimentară se efectuează la startul vegetaţiei. Pe
semănăturile bine înfrăţite din toamnă, îngrăşământul azotic se introduce în zona
nodului de înfrăţire, cu ajutorul semănătorilor pentru cereale. Pe semănăturile
neînfrăţite din toamnă, prima îngrăşare suplimentară se efectuează la suprafaţa
solului, primăvara în prima urgenţă; a doua îngrăşare suplimentară se face cu soluţie
de carbamidă (NH2CONH2) în concentraţie de 15-20%, înaintea formării paiului, a
treia – la faza de înspicare – începutul împlinirii bobului, utilizând cărările
tehnologice. A treia îngrăşare extraradiculară suplimentară sporeşte cu 1-1,5%
conţinutul substanţelor proteice şi cu 2-3% glutenul. În timpul vegetaţiei plantelor
nu se permite aplicarea azotatului de amoniu, fiindcă acesta provoacă arsuri
puternice. Sporirea cu numai 1% a conţinutului de albumine permite obţinerea
suplimentară a circa 1 200 t de albumine pe o suprafaţă de 300 mii ha. Doza de azot
pentru hrănirea radiculară suplimentară a grâului de toamnă se determină în funcţie
de rezerva azotului mineral din sol.
În condiţii de umiditate suficientă, la prima hrănire suplimentară se introduc
30%, la a doua – 50% din doza totală calculată de azot, iar în anii secetoşi, la prima
hrănire se introduc 50% din norma necesară de azot. Pentru sporirea conţinutului
de gluten şi a recoltei de boabe, la faza de înspicare – împlinire a bobului, plantele
se stropesc cu soluţie de humat de natriu – 80 g /ha.
Combaterea buruienilor. În condiţiile Republicii Moldova, cele mai
periculoase pentru cultura grâului sunt dicotiledonatele anuale şi perene: pălămida,
albăstrelele, volbura, muştarul-de-câmp, hrişca-urcătoare, voinicica, fumăriţa,
susaiul, traista-ciobanului, ridichea sălbatică, muşeţelul-prost, punguliţa, macul-
de-câmp etc. Celelalte buruieni sunt înăbuşite de plantele de grâu. Combaterea
buruienilor în cultura grâului trebuie realizată integrat. Rolul de bază îi revine
asolamentului şi lucrării solului. Dacă acestea nu sunt suficiente, se aplică stropirea
semănăturilor cu erbicide, la faza de înfrăţire, până să înceapă împăierea. Buruienile
sunt mai sensibile la erbicidare începând cu faza cotiledoanelor şi până la formarea
celei de-a patra frunze. În ultimii ani, aplicarea sistematică a erbicidelor din grupul
2,4-DA în semănăturile de grâu de toamnă a favorizat răspândirea, în urma selecţiei
naturale, a unor specii de buruieni rezistente la acest grup de produse (fumăriţa,
drăgaica, muşeţelul ş. a.). Eficiente pentru combaterea buruienilor dicotiledonate
anuale (peliniţa, turiţa, muşeţelul, cicoarea, traista-ciobanului, punguliţa, albăstriţa,
voinicica, ridichea sălbatică, muştarul sălbatic, fumăriţa, macul ş. a.) sunt produsele:
Basagran 48 SA. – 2,0 l/ha; Granstar 75 WG – 20 g/ha, Harmony WG – 25 g/ha,
Esteron – 1 l/ha. Eficientă pentru combaterea buruienilor perene (pălămida, susaiul,
volbura) este aplicarea produsului: Lontrel 300 SA. – 0,3 l/ha. De regulă, buruienile
sunt mai sensibile la erbicide în perioadele iniţiale de dezvoltare; atunci, pentru
combaterea lor, sunt suficiente dozele minime de aplicare. Tratamentele trebuie
efectuate în perioada de înfrăţire, până la împăiere. Erbicidele trebuie administrate
pe timp cald şi senin, la o temperatură a aerului nu mai mică de 18°C.
Combaterea bolilor. Pe semănăturile cerealelor de toamnă din Republica

Moldova se dezvoltă circa 50 de specii de boli şi dăunători, pagube esenţiale
provocând doar 10-12 specii.
Putregaiul de rădăcină. Inhibă creşterea şi dezvoltarea plantelor, sporeşte
numărul de spice albe şi goale. Nocivitatea acestuia creşte puternic în anii cu
umiditate instabilă a solului şi oscilaţii bruşte ale temperaturii solului şi aerului,
conducând la pierderi în recoltă de până la 50%.
Făinarea. Se dezvoltă intens pe semănăturile dese şi timpurii, hrănite excesiv
cu azot, pe terenurile irigate şi în anii cu oscilaţii semnificative de temperatură.
Pierderile cresc brusc atunci când sunt atacate frunzele etajului superior (etajul III
şi mai sus) şi spicul şi pot constitui 10-55% din recolta potenţială.
2. Cerealele 105
Rugina brună a grâului. Infectarea frunzelor măreşte cu 32-104% consumul

de apă la o unitate de masă uscată. Boala atacă frunzele şi teaca lor, pe care formează
uredopustule ovale prăfoase, de culoare brună, dispuse neregulat. Se dezvoltă intens
la temperaturi de 18-22°C şi la umidităţi relativ înalte ale aerului. În aceste condiţii
pericolul infectării creşte. Cea mai înaltă nocivitate se observă la faza de înspicare
– începutul coacerii în pârgă, fiind infectată mai ales frunza „vexil”: se pot pierde
până la 10-35% din recoltă.
Mucegaiul de zăpadă fuzarioza cerealelor – Fusarium nivale – atacă episodic
semănăturile, după iernile cu zăpadă bogată. Provoacă moartea frunzelor şi a plantelor
în întregime; pierderile pot ajunge până la 10-15%.
Mălura grâului – Ustijago tritici. Boala atacă frecvent soiurile de grâu.
Semnele îmbolnăvirii se manifestă evident în faza de coacere în lapte a boabelor. În
acest timp, ciuperca distruge complet partea internă a bobului şi formează
cladimospori de culoare brună, care se menţin în membranele seminţelor rămase,
adică în „săculeţele cu tăciune”. Spicele bolnave sunt erecte, nu se îndoaie sub
greutatea boabelor; aristele şi paiele spicelor se desfac în părţi: în timpul treieratului,
„săculeţele cu tăciune” se distrug, clamidosporii se lipesc de suprafaţa seminţelor
sănătoase, unde se păstrează până la semănat. La încolţirea seminţelor, miceliul
pătrunde în ţesutul coltelui plantei. Ulterior, parazitul nimereşte în ovar şi distruge
embrionul şi endospermul.
În anii în care făinarea şi rugina manifestă un grad înalt de dezvoltare, plantele
trebuie tratate cu unul din preparatele Folicur BT 22,5 EC – 1,0 l/ha, Impact 25 SC
– 0,5 l/ha, Rex – 0,6 l/ha, Fundazol 50 WP – 0,6 l/ha.
Combaterea dăunătorilor
Muştele cerealelor: musca-neagră, musca-de-hesa, muştele suedeze
pricinuiesc mari pagube semănăturilor timpurii şi foarte timpurii. De regulă, sunt
vătămate puternic fâşiile marginale şi afectate toate tipurile de culturi cerealiere.
Pierderile sporesc în toamnele secetoase şi pot ajunge la 7-15% din recoltă.
Buha semănăturilor. O singură femelă poate depune până la 2 000 de ouă.
Cele mai periculoase sunt omizile din a doua generaţie, care vatămă colţii plantelor
semănate toamna, iar ulterior rod plantulele cerealierelor la nodul de înfrăţire.
Nocivitatea se măreşte în anii cu vară umedă şi rece. Pierderi – 5-25%.
Gândacul-ghebos. Populează semănăturile de după premergătorii cerealieri.
Pierderi – 7-40%.
Ploşniţele-cerealelor. Iniţial, plantele tinere sunt vătămate de către larve, fapt
ce conduce la pieirea frunzei centrale, albeaţa parţială sau totală a spicelor. La faza
de coacere în lapte, ploşniţele sug boabele; degradează calitatea glutenului. Pierderi

de recoltă – 5-7%.
Păduchii-verzi ai cerealelor. Populează frunzele şi spicele plantelor în anii cu
temperaturi moderate, de 18-24%, cu depuneri torenţiale şi cu o umiditate a aerului
relativ mare. La colonizarea timpurie, până la înspicare, când se formează colonii
mari – mai mult de 20-25 de indivizi la 1 m2 – recolta scade brusc. Pierderile
constituie 10-15%.
Cărăbuşii-cerealelor. Populează fâşiile marginale ale câmpurilor la faza
coacerii în lapte şi în pârgă. Numărul cărăbuşilor creşte semnificativ în anii ulteriori
celor cu depuneri atmosferice abundente. Cauzează pierderi de 7-12%.
Pentru combaterea larvelor de gândacul-ghebos, buha-semănăturilor, păduchii-
cerealieri, ploşniţele-cerealelor, tripşi se aplică Actelic 50 EC – 1,0 l/ha, Arrivo
250 CE – 0,2 l/ha, Bi-58 nou – 1,5 l/ha, Bravo 500 SC – 2,0 l/ha.
Particularităţile de cultivare a grâului comun de toamnă pe terenuri

irigabile
Grâul asigură 1,23 kg de boabe la 1 mm de apă stropită. Dacă rezerva de apă din sol
constituie 10 mm, starea de încolţire e considerată suficientă, dacă umiditatea este
aproape de capacitatea minimă pentru apă a solului – 27-30%, starea de încolţire este
excelentă. Pe câmpurile îmburuienate cu buruieni multianuale şi după lucernă, această
lucrare a solului se efectuează la 10-12 cm adâncime cu ajutorul cultivatorului KПГ-
250. Când stratul superficial al solului este prea uscat, calitatea lucrărilor realizate cu
discurile şi a arăturii se îmbunătăţeşte considerabil după udare (200-250 m2/ha).
Aratul după lucernă şi pe sectoarele cu buruieni multianuale se realizează la
10-12 zile după discuire, la o adâncime de 20-22 sau 25-27 cm, cu un agregat cu
tăvălug, cu 15-20 de zile înainte de semănat.
Prima udare de toamnă se efectuează la 10-15 zile după arat, când, în stratul de
10 cm, umiditatea solului scade cu 70% din capacitatea de menţinere a umidităţii.
Pentru zona de nord, norma de udare constituie 250-300 m3/ha, pentru cea de sud –
350-400 m3/ha. Termenele de stropit – înainte de sau după semănat – se stabilesc
în funcţie de premergător. După mazărea pentru boabe, lucerna pentru masă verde,
porumbul pentru siloz, terenul se stropeşte până la semănat; după premergătoare cu
recoltare timpurie, care eliberează câmpul în a doua jumătate a lunii septembrie–
începutul lunii octombrie, precum porumbul pentru boabe, soia pentru boabe,
irigările până la semănat sunt mai puţin eficiente, deoarece amână semănatul. În
cazul în care stratul de la suprafaţa solului se usucă, sau când se depun precipitaţii
atmosferice, se realizează grăparea cu grape uşoare.
2. Cerealele 107
Regimul de irigaţie primăvara şi vara

Denumirea stropitului Epoca de calendar Norma de stropit, m3/ha
Primul stropit 25-30.IV 300-400
Al doilea stropit 10-15.V 500-600
Al treilea stropit 20-25.V 500-600
Al patrulea stropit 5-10.VI 500-600
Suma precipitaţiilor în perioada de stropire

până la 10 mm: următoarea stropire se efectuează
- " - 30 mm următoarea stropire se anulează
între 10 şi 30 mm următoarea stropire se amână cu o zi pentru
fiecare 2 mm de precipitaţii ce depăşesc 10 mm
adâncimea apei de subsol – 1,5-2,5 m norma de udat se micşorează cu 25-30%, cu
excepţia stropitului de toamnă
adâncimea apei de subsol – 1,5 m udarea se anulează, cu excepţia stropitului de
toamnă
În cazul insuficienţei de apă sau din motive organizatorice, irigarea înainte de

semănat poate fi înlocuită cu udatul după semănat, în acest caz norma de irigare
micşorându-se cu 30-40%. În toamnele secetoase, după ce plantele răsar şi formează
2-3 frunze, ele trebuie udate cu 200-300 m3 de apă la hectar.
Epoca şi desimea de semănat a grâului de toamnă pe terenurile irigate
Epocile de calendar pe zone t° solului la Norma de

Caracteristica
Zona de nord adâncimea de însămânţare mil.
epocilor Zona de sud
şi centrală 10-12 cm boabe la ha
Optime 20-30.IX 25.IX-5.X 14-11 4,5
Permise 1-10.X 6-15.X 11-9 5
Târzii-periculoase 11-20.X 16-25.X 8-5 6,5
Irigarea este recomandabilă pentru o serie de soiuri autohtone omologate:

Belceanka-5, Belceanka-7, Belceanka-9, Dumbrăviţa, Dana, Măgura, Izvoraş, Dacia.
În perioada de primăvară-vară, irigările trebuie aplicate în funcţie de umiditatea
solului în stratul de 0-30 cm, în zona de nord, şi 0-40 cm, în zona de sud. Dacă
umiditatea solului scade la 70% din capacitatea solului de menţinere a umidităţii,
se realizează udări cu norme orientative de 300-350 m3 /ha, în zona de nord, şi
350-400 m3/ha, în zona de sud. Pe câmpurile irigate, dozele de îngrăşăminte trebuie
mărite cu 30-50% faţă de cele de pe câmpurile neirigate.
Recoltarea
Grâul se recoltează prin două metode: divizat şi direct. Metoda de recoltare se
determină în funcţie de starea semănăturilor şi de condiţiile de climă. Recoltarea
în 2 faze se realizează în 2 etape. Iniţial, plantele se seceră cu secerătorile cu
transportor şi se aşază în poloage. Secerişul începe la mijlocul fazei de coacere în
pârgă, când umiditatea boabelor constituie circa 32%. Ulterior, peste 4-6 zile,
brazdele uscate se treieră cu combina cu colector. Recoltarea în 2 faze se aplică la
soiurile de talie înaltă, predispuse la polignire şi scuturare, precum şi la semănăturile
îmburuienate. Densitatea trebuie să fie nu mai mică de 280-300 de tulpini la 1 m2.
Plantele sunt secerate de-a curmezişul rândurilor, astfel încât ele să se aşeze mai
bine în brazde, să se zvânteze mai bine. Înălţimea de tăiere a tulpinilor la secerat
trebuie să constituie 12-25 cm. Dacă tăierea se face prea jos, spicele secerate pot
să atingă solul, iar la tăierea prea sus – poloagele grele îndoaie şi culcă miriştea. În
ambele cazuri, condiţiile de zvântare se înrăutăţesc. Este foarte important şi ca
poloagele să aibă peste tot aceeaşi grosime şi lăţime şi să fie rectilinii. Aceasta
creează condiţii prielnice pentru lucrul productiv al combinelor.
Lăţimea poloagelor nu trebuie să depăşească 1,6-1,7 m, grosimea pe timp
secetos – până la 12-15 cm, iar umed – 20-25 cm. Cerealele se usucă în poloage
Figura 3. Formarea rulourilor de paie după recoltarea grâului

2. Cerealele 109
până când umiditatea boabelor constituie 17-18%. În acest timp, tulpinile au

umiditatea cu 3-4% mai mică. Treieratul cerealelor uscate excesiv este însoţit de
un grad sporit de traumare a boabelor. În comparaţie cu cea directă, recoltarea în 2
faze are următoarele avantaje:
1. Permite începerea recoltării cu 5-6 zile mai devreme;
2. Reduce pierderile de la scuturare;
3. Oferă posibilitatea de a obţine boabe uscate.
În poloage, cerealele secerate îşi desăvârşesc coacerea şi se zvântează mai
repede. Totodată, calitatea boabelor se îmbunătăţeşte; ele se împlinesc mai bine
datorită accesului de substanţe nutritive din frunze.
Recoltarea în 2 faze trebuie îmbinată cu cea directă; când timpul este nefavorabil
e mai bine ca grâul să fie recoltat direct cu combina, fiindcă pe tulpini spicele se
usucă mai repede decât în poloage. Recoltarea directă cu combina se face la faza
de coacere deplină. Se recoltează semănăturile de talie joasă, cu densitatea mai
mică de 300 de tulpini pe 1 m2, curate de buruieni, cu umiditatea de 14-17%.
Înălţimea de tăiere – 12-15 cm. Termenul secerişului trebuie stabilit corect. Când
secerişul începe prea devreme, se obţin boabe şiştăvite, zbârcite. Secerişul tardiv
reduce avantajul recoltării divizate.
Pentru stabilirea epocii de cosire se urmăreşte starea plantelor în câmp,
începând cu starea boabelor. Termenul recoltării se determină ţinându-se cont de:
1. Umiditatea boabelor;
2. Masa a 1 000 de boabe jilave;
3. Colorarea spicului cu eozin;
4. Caracterele exterioare.
Umiditatea boabelor este unul dintre cele mai eficiente criterii de stabilire a
termenelor de recoltare. Coacerea în ceară se atestă când umiditatea boabelor
constituie 36-40%. Cea mai bună perioadă pentru recoltarea divizată este atunci
când umiditatea boabelor constituie 32-35%.
Masa maximă a 1 000 de boabe se stabileşte în momentul când boabele sunt
sub formă de aluat, cu 3-4 zile înainte de începerea coacerii în pârgă. Imediat ce
masa a 1 000 de boabe începe să scadă, trebuie început cositul împrejur, peste 2-3
zile – cositul grânelor în poloage.
Colorarea spicului cu eozin se face cu o soluţie de eozin cu concentraţia de
1% – 1 g de eozin la 100 ml de apă. Se taie 15-20 spice cu lungimea paiului de 15-
20 cm deasupra nodului superior. Spicele se introduc la o adâncime de 10 cm într-
un pahar cu eozin; se ţin 3 ore. În baza intensităţii culorii spicului se determină faza
de coacere a boabelor şi gradul de pregătire pentru recoltare. Colorantul intră mai
intensiv în spic la faza de coacere în lapte a boabelor. La faza de pârgă, întreg spicul
e roşu. Aristele sunt primele care se colorează. La începutul coacerii în pârgă, se
colorează cu eozin doar o parte din spice; la sfârşitul coacerii în pârgă, glumele
spiculeţelor nu se colorează.
Caracterele exterioare. La începutul coacerii în pârgă, boabele de grâu îşi
pierd complet culoarea verde. Boabele sunt galbene, de textura cerii, se taie cu
unghia, conţinutul nu se stoarce. Masa ierboasă este galbenă, verzi rămân doar
nodurile superioare şi, într-o măsură mai mică, o parte din glumele spiculeţelor.
Conform datelor ştiinţifice, pierderile de boabe provocate de scuturarea în ziua a
cincea de la coacerea deplină constituie 4% din recoltă; cele din ziua a opta – 8%;
cele din a noua – 12%; cele din a douăsprezecea – 28% din producţia biologică a
grâului. Pierderile sunt cauzate şi de prăfuirea semănăturilor, provocată de transportul
auto, care stârneşte mult praf ce se aşează pe semănăturile de la marginile drumurilor.
În aceste cazuri, recolta de cereale se micşorează cu aproximativ 40-50%.
Evaluarea producţiei, recoltarea, condiţionarea şi păstrarea ei.

Pentru a organiza judicios transportul şi depozitarea, volumul de producţie
trebuie cunoscut din timp. Înainte de recoltare, trebuie evaluate producţia medie la
hectar şi cea totală. Pentru a determina aspectul mediu al lanului, în fiecare solă, în
funcţie de mărimea şi uniformitatea lanului şi de omogenitatea desimii culturii, se
stabilesc puncte de control. În cazul unui lan uniform de 100 ha, se stabilesc 5
puncte, iar pe sole de peste 100 ha – 10 puncte de control, situate echidistant pe
diagonala parcelei. Suprafaţa unui punct de control reprezintă 1 m2.
Producţia medie se evaluează prin determinarea următorilor indici:
a – numărul de spice din interiorul ramei metrice;
b – proporţia spicelor mari, mijlocii şi mici;
c – numărul de boabe din 10 spice alese conform proporţiei de mai sus;
d – numărul mediu de boabe în spic.
Producţia medie P kg/ha se calculează după formula:
,
în care: Nsp – numărul mediu de spice pe metru pătrat;
Nb – numărul mediu de boabe în spic;
MMB – masa a 1 000 de boabe, g.
De exemplu: Nsp = 600 spice/m2
Nh = 30 de boabe
MMB = 38 g
2. Cerealele 111
.
Masa a 1 000 de boabe variază în funcţiile de soi, condiţiile de cultură şi cele
climatice din perioada de vegetaţie. Pentru determinări curente, se numără, în două
repetiţii, câte 500 de seminţe, la întâmplare, care se cântăresc separat, suma celor
două valori indicând MMB.
Recepţionarea şi condiţionarea producţiei. Producţia provenită direct din lan
conţine diferite corpuri străine: impurităţi minerale, resturi organice, seminţe de buruieni
şi alte seminţe a căror prezenţă exercită o influenţă negativă asupra conservării ei,
diminuându-i valoarea tehnico-alimentară şi proprietăţile germinative. Pentru eliminarea
acestor inconveniente se recurge la curăţarea şi sortarea produsului, utilizându-se
vânturători de tipul OVP-20, OS-4,5. Sortarea se realizează cu triorul sau selectorul,
rezultând mai multe categorii de seminţe, grupate conform dimensiunii şi formei.
Calitatea producţiei se determină la diferite faze de producţie, începând cu
recoltarea, continuând cu depozitarea, curăţarea, sortarea, uscarea, aerarea, combaterea
dăunătorilor specifici produselor depozitate, conservarea şi terminând cu prelucrarea
sau consumul boabelor. În fiecare fază, se analizează caracteristicile calitative pe
baza cărora se stabilesc măsurile de menţinere şi, după caz, de îmbunătăţire a calităţii
produselor, precum şi valorificarea corespunzătoare a acestora. Analiza calităţii
producţiei se face cu instrumente, materiale şi metodologii stabilite prin normativele
ce reglementează determinarea calităţii produselor agricole.
Astfel se determină:
• proprietăţile organoleptice;
• masa hectolitrică – MH;
• conţinutul de umiditate;
• conţinutul şi natura corpurilor străine în produsele destinate consumului;
• puritatea produselor destinate însămânţării;
• starea sanitară.
Proprietăţile organoleptice se determină vizual, olfactiv, gustativ şi tactil –
aspectul, culoarea şi mirosul produselor. Analizatorul trebuie să posede cunoştinţe
privind caracterele morfologice, însuşirile fizico-chimice şi starea sanitară a
seminţelor; în unele cazuri, se folosesc probe-martor.
De exemplu:
a – pentru aspect şi culoare se folosesc eşantioane;
b – pentru miros, seminţele se pun într-un vas, se agită şi apoi se miroase;
c – pentru gust, se mestecă 3 g de seminţe – fără produse toxice.
Masa hectolitrică reprezintă masa exprimată în kg a unui volum de 0,1 m3,

echivalent cu capacitatea unui hectolitru. Determinarea se face cu balanţa hectolitrică,
alcătuită dintr-un cilindru de 1 litru, care se umple cu boabe şi apoi se cântăreşte cu
balanţa. Valoarea masei hectolitrice serveşte la estimarea cantităţii de produse prin
cubaj, la calcularea capacităţii de lucru a maşinilor cu manevrare mecanică, la curăţarea,
uscarea etc. a produselor, precum şi la calcularea preţului unor produse.
Masa hectolitrică variază în funcţie de:
a – umiditate;
b – natura corpurilor străine din masa de seminţe;
c – starea suprafeţei seminţelor;
d – grosimea cojii seminţelor;
e – greutatea specifică a seminţelor.
Umiditatea reprezintă cantitatea procentuală de apă liberă conţinută în masa de
boabe. Se determină prin:
a) metoda uscării – pierderea procentuală de masă a seminţelor, cu ajutorul
etuvei;
b) metoda electrometrică – cu ajutorul umidometrului.
Corpuri străine. În masa de seminţe pentru consum se pot întâlni următoarele
corpuri străine: impurităţi, corpuri minerale, resturi organice, boabe putrezite,
încinse, alterate, mucede, atacate de boală sau insecte, seminţe de buruieni, seminţe
încolţite, boabe sparte, boabe sub dimensiunile stabilite, alte plante de cultură.
Pentru determinarea corpurilor străine, după formarea probei de analiză, corpu-
rile străine se separă pe categorii şi se procedează la cântărirea şi stabilirea procen-
tului parţial şi total al acestora.
Seminţele pure includ, în general, seminţele mature şi intacte ale speciei res-
pective.
Impurităţile includ:
a) seminţe ale altor plante de cultură;
b) seminţe de buruieni;
c) alte impurităţi: resturi ale culturii de bază; impurităţi moarte: pământ, nisip;
impurităţi vii: seminţe vătămate, insecte. Pentru analiză, proba se separă pe compo-
nente cântărite separat, apoi se stabileşte rezultatul procentual. Seminţele altor
plante de cultură şi cele de buruieni din probă se grupează după specii, se numără,
iar rezultatele se raportează la 1 kg.
Starea sanitară se referă la prezenţa sau absenţa dăunătorilor (infestare) şi a
agenţilor patogeni (infectare) care se transmit prin seminţe şi a organismelor
vătămate.
2. Cerealele 113
Calcularea producţiei la umiditatea şi puritatea standard

PR (100 - U )
Pc = , kg
100 - Us
în care:
PC – producţia calculată la umiditatea standard, %
PR – producţia recoltată, kg/ha
U – umiditatea boabelor la recoltare, %
US – umiditatea standard, 14 %.
Dacă:
PR = 4000 kg/ha
U = 20 %
US = 14%,
atunci:
400(100 - 20)
Pc = = 3721kg
100 - 14
Recalcularea producţiei prin corecţie la puritate:
PR (100 - I )
Pc = , kg
100 - Is
unde:
I – impurităţi la recoltare, %
IS – impurităţi de referinţă, admisibile, %.
Dacă:
I = 7%
IS = 1%,
atunci:
400(100 - 7 )
Pc = = 3757kg
100 - 1
Recalcularea producţiei prin corecţie la umiditate şi puritate se efectuează
după următoarea relaţie:
PR (100 - U )(100 - I )
Pc = , kg
(100 - Us )(100 - Is )
Luând în consideraţie datele anterioare, obţinem:
400(100 - 20)(100 - 7 )
Pc = = 3495kg
(100 -14)(100 -1)
Depozitarea şi păstrarea. În general, boabele prezintă un conţinut scăzut de
umiditate şi se păstrează în magazii şi silozării. Magazia găzduieşte în condiţii sigure
producţia de grâu.
2.3.2. GRÂUL DURUM DE TOAMNĂ
Importanţa
Ca tip biologic, grâul durum de toamnă este o specie nouă nu doar pentru
Republica Moldova, ci şi în plan mondial. În agricultura mondială, se situează pe
locul al doilea ca extensie după grâul comun. În principiu, boabele de grâu durum
de toamnă se utilizează la prepararea pastelor făinoase – macaroane, spaghete,
diferite crupe, precum şi în industria de cofetărie.
Figur 4. Grâu durum
Răspândire, suprafeţe, producţii

În agricultura mondială, grâul durum ocupă 5-10% din suprafeţele cultivate cu
grâu. În Republica Moldova, se cultivă numai în raioanele sudice (Vulcăneşti,
Cimişlia), după premergătoare ce eliberează devreme solul (leguminoase pentru
boabe, ierburi multianuale, ogor ocupat etc.). Grâul durum de toamnă formează
recolte de 3-4 t/ha, în unele cazuri până la 5 t/ha.
2. Cerealele 115
Sistematica
Grâul durum de toamnă include 48 de varietăţi care se deosebesc între ele prin
pubescenţa spicelor, culoarea spicelor, a aristelor şi boabelor. Soiurile omologate
în Republica Moldova (Koral Odesski, Hordeiforme-333, Auriu-273, Delfin)
aparţin varietăţii hordeiforme (spic roşu, ariste roşii, glume glabre, bob alb). Până
în prezent au fost descrise 24 de varietăţi de grâu durum cu ariste şi 24 de varietăţi
fără ariste, 14 dintre ele fiind obţinute în procesul ameliorării. Dintre varietăţile cu
ariste, glume glabre şi bob alb, cele mai răspândite sunt leucurum, leucomelan,
eritromelan, alboprovinciale, iar dintre varietăţile cu glume pubescente, bob alb
şi cu ariste – valensia, melonapus, italicum, apulicum, coerulescens. Au fost
identificate şi varietăţi fără ariste: candicans.
În Republica Moldova, grâul durum de toamnă se cultivă pe suprafeţe mici în
zona de sud; există şi soiuri omologate pentru zona centrală şi de nord. În ansamblu,
condiţiile pedoclimatice sunt favorabile, dar grâul durum de toamnă este mai puţin
cunoscut în agricultură.
Cerinţele faţă de temperatură. Grâul durum de toamnă germinează la
temperatura de 2-3°C, iar temperatura de 10-15°C îi asigură condiţii optime pentru
germinare, creştere şi dezvoltare. Pe parcursul vegetaţiei, grâul durum de toamnă
necesită temperaturi diferite. Optimă pentru înfrăţirea plantelor în perioada activă
de toamnă este temperatura de 6-10°C. Primăvara, în faza de împăiere, optimă este
considerată temperatura de 15-20°C. Cele mai mari cerinţe grâul durum de toamnă
le manifestă în perioada de înspicare–înflorire – 20-25°C. Dacă plantele sunt bine
călite, grâul durum de toamnă rezistă la temperaturi negative de – 13-15°C.
Cerinţele faţă de umiditate. În Republica Moldova, deseori, nivelul producţiei
este limitat de condiţiile hidrice. Regimul hidric este repartizat instabil şi neuniform
pe anotimpuri. Producţii înalte (5-6 t/ha) pot fi obţinute în cazul în care, pe toată
perioada de vegetaţie, cad 200 mm de precipitaţii, rezerva de apă în sol înainte de
semănat atingând 150-170 mm de apă accesibilă. La umflarea şi încolţirea boabelor,
grâul durum de toamnă necesită o cantitate de apă mai mare decât grâul comun –
55-60% din greutatea seminţelor. Înainte de semănat, în stratul de 0-10 cm trebuie
să existe 10 l de apă accesibilă pe 1 m2.
În funcţie de condiţiile anului, coeficientul de transpiraţie constituie 500-600
de unităţi. Critice, sub aspectul umidităţii, sunt perioadele cuprinse între înspicarea
şi umplerea boabelor. Dacă la temperaturi înalte (mai mari de 30°C), se atestă deficit
mare de apă, planta formează boabe şiştave. Boabele grâului durum de toamnă devin
şiştave în condiţii de secetă, când transpiraţia majorată are efect negativ.
Grâul durum de toamnă are cerinţe ridicate şi faţă de fertilitatea şi tipul solului.
Tipurile optime de sol sunt cernoziomurile cu textura fizică uşoară. Dacă se utilizează
îngrăşăminte în dozele calculate, grâul durum de toamnă formează producţii mari
şi pe alte soluri.
Cerinţele faţă de lumină. Grâul durum de toamnă este o plantă de zi lungă.
Dacă durata zilei este mai mică de 12 ore (în perioada de dezvoltare de toamnă),
organele lui vegetative se formează mai intens şi începe faza de înfrăţire. În perioada
activă a creşterii şi dezvoltării de primăvară, în condiţii de zi lungă, cu tendinţă de
majorare a duratei, predomină procesele de formare a organelor reproductive. Grâul
durum de toamnă iese din iarnă mai slăbit decât grâul comun de toamnă. Durata de
regenerare a grâului durum de toamnă influenţează considerabil dezvoltarea lui şi
determină nivelul producţiei. Regenerarea în condiţii de zi scurtă contribuie la
formarea rădăcinilor adventive şi a unor lăstari noi de înfrăţire. Prin acest proces,
semănăturile se îndesesc, şi producţia sporeşte corespunzător.
Amplasarea culturii. Pentru grâul durum de toamnă, ca şi pentru cel comun,
sunt potrivite premergătoarele care eliberează devreme terenul şi nu au boli şi
dăunători comuni – secara cu măzăriche-de-toamnă, ovăzul cu măzăriche-de-
primăvară, triticale cu măzăriche-de-toamnă, mazăre pentru boabe, mazăre de grădină,
ierburi perene, rapiţă de toamnă etc. Grâul durum de toamnă este bun ca plantă
premergătoare pentru culturile de primăvară.
Fertilizarea. La formarea unei tone de producţie-marfă se extrag din sol 32-
35 kg de N; 10-12 kg de P2O5-; 24-26 kg de K2O.
Grâul durum de toamnă are pretenţii ridicate faţă de elementele de nutriţie,
deoarece sistemul lui radicular este mai slab dezvoltat decât cel al grâului comun
şi are o capacitate mică de solubilizare a rezervelor nutritive din sol. Cea mai mare
parte a elementelor nutritive este utilizată într-un răstimp scurt, în perioada activă
de dezvoltare de primăvară, cuprinsă între împăiere şi înspicare. Grâul durum de
toamnă solicită elementele nutritive şi în perioada de dezvoltare de toamnă, când
se formează sistemul radicular, frunzele, lăstarii de înfrăţire.
Lucrarea solului. Se vor lua în consideraţie aceleaşi procedee ca şi la grâul
comun de toamnă.
Semănatul
Semănatul, ca proces, include următoarele elemente: selectarea soiurilor,
pregătirea seminţelor pentru semănat, metoda, epoca de semănat şi densitatea
plantelor, adâncimea de încorporare a seminţelor. În Republica Moldova sunt
2. Cerealele 117
omologate soiurile Hordeiforme-335 şi Hordeiforme-333 în zona sudică; Auriu-

273 şi Delfin în zona de centru; potenţialul de boabe constituie 4,0-5,0 t/ha.
Seminţele grâului durum de toamnă trebuie supuse următoarelor procedee:
1) sortarea seminţelor cu MMB mai mare;
2) adecvarea la cerinţele calităţii de clasa I: puritatea – peste 98% şi capacitatea
germinativă – peste 96%.
3) tratarea seminţelor contra bolilor prin incrustare cu Sprint 40FS – 1 l/t,
Semafor 20ST – 4 kg l/t; Dino SC – 2 l/t etc. şi adăugarea stimulatorilor de creştere,
a microelementelor, a retardanţilor.
Metoda de semănat. Grâul durum de toamnă se seamănă în rânduri dese cu
intervalul dintre rânduri de 15 sau 7,5 cm. Repartizarea uniformă a seminţelor se
obţine la semănatul în cruce. Semănatul se realizează prin formarea unor cărări
tehnologice permanente de 30 ori 45 cm. Distanţa dintre cărări depinde de lăţimea
de lucru a agregatelor, cea optimă este de 10,8 m. Cărările tehnologice se utilizează
la îngrijirea semănăturilor grâului durum, care este afectat de boli şi dăunători într-
o măsură mai mare decât grâul comun.
Optimizarea densităţii recoltabile a plantelor se obţine cu ajutorul normei de
însămânţare, care constituie, în condiţii favorabile, 5,0-5,5 mil. de seminţe
germinabile la ha sau circa 250-275 kg/ha, dacă MMB este egală cu 45-50 g.
Epoca de semănat. Perioada de dezvoltare activă de toamnă a grâului durum de
toamnă constituie 30-35 de zile sau 300-350°C de temperaturi active. Epoca optimă
de semănat se încadrează în limitele 10-20 septembrie în sectoarele de nord şi 15-
25 septembrie în sectoarele de centru şi sud. Dat fiind faptul că grâul durum de toamnă
se amplasează după premergători care eliberează solul devreme, există condiţii reale
pentru obţinerea unor plantule răsărite uniform şi călirea lor înainte de intrarea în
iarnă. Determinarea perioadei optime de semănat se bazează pe caracteristicile
rezistenţei la ger şi iernare, care, la grâul durum de toamnă, sunt mai reduse decât la
grâul comun. Adâncimea de încorporare a seminţelor se determină în funcţie de
umiditatea şi textura solului şi constituie 4-5 cm. Patul germinativ trebuie să fie
uniform şi să contribuie şi la uniformitatea repartizării seminţelor şi a semănăturilor.
Lucrările de întreţinere
Lucrările de întreţinere includ tăvălugirea, după semănat, cu ajutorul unui tăvălug
din inele cu pinteni; fisurarea şi reţinerea zăpezii; grăparea de primăvară pentru a
distruge crusta; fertilizarea suplimentară; utilizarea retardanţilor, combaterea
buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor.
Tăvălugirea după semănat ori concomitent cu semănatul tasează solul afânat,
creează un contact mai bun al seminţelor cu solul şi previne descălţarea plantelor.
Fisurarea şi reţinerea zăpezii se face pe versant, dacă înclinarea depăşeşte

3 . Fisurarea se efectuează la o adâncime de 45 cm, la mijlocul cărărilor tehnologice,
o
pe urma şinelor de tractor. Zăpada se reţine iarna, cu ajutorul unui plug special ori
cu alt utilaj, când stratul de zăpadă atinge nivelul de 15-20 cm. Poloagele de zăpadă
se formează la depărtarea de 8-10 m unul de altul, de-a lungul, de-a curmezişul şi
împrejurul terenului, în cazul în care 1 cm de zăpadă are densitatea medie aparentă
şi asigură 2 l de apă pe m2.
În cazul în care pe semănăturile înfrăţite mediu se formează o crustă, culturile
de grâu durum de toamnă se lucrează prin metoda grăpării.
Fertilizarea suplimentară. Îngrăşămintele fosfatice şi potasice se încorporea-
ză în cultura grâului durum de toamnă în timpul lucrărilor de bază. În condiţiile Re-
publicii Moldova, 1/3 sau 1/2 din doza de azot calculată se administrează pe par-
cursul vegetaţiei de primăvară. Prima aplicare suplimentară (doza de N30-45 kg/ha)
se realizează în perioada de regenerare a grâului durum de toamnă, cu ajutorul
semănătorilor SZ-3,6 ori SZU-3,6 etc. A doua aplicare suplimentară (cu N30-45 kg/ha)
se administrează prin stropire, la faza de împăiere. Ambele procedee contribuie la
majorarea producţiei grâului durum de toamnă. Pentru creşterea conţinutului de
proteină se recomandă fertilizarea foliară cu uree de 20%, la faza de înspicare–
umplere a boabelor.
Combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor se efectuează prin aceeaşi
metodă ca şi în cazul grâului comun de toamnă.
Recoltarea
Grâul durum de toamnă poate fi recoltat prin 2 metode: divizat şi direct. Specia
este mai rezistentă la scuturare, fapt ce permite recoltarea directă. Majoritatea soiurilor
de grâu durum de toamnă au talie înaltă, ceea ce favorizează recoltarea divizată la
mijlocul etapei de coacere în pârgă, iar umiditatea boabelor nu depăşeşte 32%.
Plantele grâului durum se seceră cu vindroverul la o înălţime de 15-20 cm de
la nivelul solului şi rămân suspendate pe mirişte până când umiditatea lor atinge
14-16%. După 4-5 zile, poloagele se treieră cu ajutorul combinelor Niva, Don-
155, Clas Dominator, asamblate cu un ridicător de poloage.
În funcţie de condiţiile de mediu, recoltarea divizată poate fi combinată cu
cea directă. Recoltarea grâului durum de toamnă trebuie realizată în timp scurt
(5-6 zile), fiindcă în afară de pierderi fizice se atestă şi pierderi biologice, de 30-
50 kg în fiecare zi după coacerea deplină. La recoltarea directă, umiditatea boabelor
trebuie să fie cât mai aproape de 14%. Aceste condiţii minimizează pierderile,
fiindcă treieratul grâului durum de toamnă se desfăşoară uşor, iar în depozitele de
păstrare nu este nevoie de energie suplimentară pentru reglarea umidităţii.
2. Cerealele 119
2.4. SECARA
Importanţa
Secara se utilizează la fabricarea pâinii. Pâinea de secară este mai utilă decât
cea de grâu comun, are un gust plăcut, o aromă deosebită şi a devenit un tip principal
de pâine intermediară.
Boabele de secară şi deşeurile de la prelucrarea ei se utilizează ca furaj
concentrat pentru sectorul zootehnic. Împreună cu măzărichea de toamnă sau separat,
secara se cultivă ca nutreţ verde timpuriu cu valoare nutritivă furajeră bună. Secara
are şi importanţă agrotehnică: valorifică terenurile slab fertile, are sistemul radicular
bine dezvoltat şi poate fi folosită în asolamentele antierozionale, părăseşte devreme
câmpul şi este o bună premergătoare pentru majoritatea speciilor de primăvară, în
unele cazuri şi pentru cerealele de toamnă. Secara are o creştere iniţială intensivă,
este mai rezistentă la boli şi dăunători, înăbuşă buruienile şi favorizează protecţia
mediului ambiant.
Figura 5. Secara

Pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu secară constituie circa 9,5 mil. ha.
Principalele ţări producătoare de secară sunt ţările europene.
Principalele ţări producătoare de secară

Ţara Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mii tone
Rusia 3900 1831 7139
Polonia 1585 2411 3822
Germania 728 5033 3666
Bielorusia 672 2239 1504
Ucraina 853 1758 1500
Moldova 1 1478 2
Mondial 9519 2228 21212
În Republica Moldova, secara ocupă suprafeţe mici, care, în perspectivă, pot fi

majorate în primul rând în asolamentele antierozionale.
Sistematica
Secara aparţine familiei Poaceae, genul Secale, care cuprinde 7 specii,
importantă pentru producţie fiind una – S.cereale. Această specie include 13
varietăţi. Soiul de secară omologat în Republica Moldova, Belta, face parte din
varietatea vulgare (secară comună cu spic alb, aristat, bobul deschis cu 1/3 din
palee, golaş, rahisul rezistent).
Compoziţia chimică şi calitatea. Boabele de secară au un conţinut chimic
similar cu cel al grâului comun:
• proteine – 9,0-10,0%;
• hidraţi de carbon – 70-71%;
• lipide – 1,7-2,0%;
• celuloză – 1,9-2,0%;
• substanţe minerale – 1,7-1,8%;
• apă – 14%.
Secara are o valoare nutritivă bună, un conţinut de aminoacizi (în primul rând
de lizină, triptofan, valină, arginină etc.) mai mare decât grâul.
După polenizare, secara de toamnă este alogamă obligată. Florile ei se deschid
la 10-12 zile după înspicare. În funcţie de temperatura aerului, în timpul polenizării,
efectuată, în principiu, cu ajutorul vântului, o parte din polen devine steril, iar
numărul de boabe în spiculeţ şi spic scade cu 25-35%. Acest fenomen influenţează
negativ nivelul de producţie al secarei.
2. Cerealele 121
Secara de toamnă este una dintre plantele cerealiere cele mai rezistente la ger.
Plantele înfrăţite, fără a fi acoperite de zăpadă, suportă temperaturi de -18-20°C sau
şi mai mult (la nivelul nodului de înfrăţire). Temperatura minimă de germinare a
seminţelor de secară de toamnă este de 1-2°C. Temperatura optimă de germinare –
10-12°C. Pe parcursul vegetaţiei, secara manifestă cerinţe moderate faţă de căldură.
Temperatura optimă pentru înspicare–înflorire este de 14-15°C, umplerea
boabelor şi coacerea se produce la 16-20°C. Temperatura maximă – 30°C. Suma
temperaturilor active pentru soiurile timpurii constituie 1 000-1 700°C,
semitimpurii – 1 200-1 800°C, şi pentru cele tardive – 1 300-1 850°C.
Secara manifestă cerinţe mari şi faţă de umiditate, determinate, în mare măsură,
prin coeficientul de transpiraţie, care constituie 350-630. Variaţia mare a acestui
indice se explică prin condiţiile climaterice inconstante ale Republicii Moldova.
Pentru umflare şi încolţire seminţele absorb circa 55% de apă raportată la masa
uscată a boabelor. Critică pentru umiditate este perioada cuprinsă între împăiere şi
înspicare. Secara de toamnă îşi satisface necesarul de apă reîncepându-şi creşterea
primăvara devreme şi utilizând rezervele solului chiar în zonele mai sărace în precipitaţii.
Secara de toamnă are mai puţine pretenţii faţă de sol decât alte plante cerealiere;
valorifică soluri sărace, nisipoase şi acide (pH – 4-5). Această particularitate o
individualizează în raport cu alte plante cerealiere, dar totuşi, secara realizează
producţii înalte doar pe soluri de tip cernoziomic cu textura medie, fertile şi cu
pH-ul de 4-8. În condiţiile Republicii Moldova, în asolamentele antierozionale,
pot fi valorificate şi terenurile în pantă.
Sub aspectul reacţiei fotoperiodice, secara este o plantă de zi lungă. Datorită
acestei particularităţi, toamna, în condiţii de zi scurtă, secara parcurge numai 2
etape de organogeneză (fenofazele de răsărire şi înfrăţire, formează lăstari productivi
sau organe vegetative), iar primăvara, în condiţii de zi lungă, trece la formarea
organelor reproductive.
Amplasarea culturii. Secara are o durată lungă de vernalizare. Premergătorii
optimi ai secarei sunt leguminoasele anuale ori perene, ogorul ocupat (borceagul
de toamnă, borceagul de primăvară), rapiţa, porumbul pentru siloz, porumbul pentru
boabe. Suportă şi cultura repetată. Secara valorifică terenuri slab fertile şi poate fi
amplasată şi pe pante. Când este utilizată ca plantă furajeră, poate fi semănată în
amestec cu măzărichea de toamnă. Este o premergătoare bună pentru majoritatea
plantelor de primăvară: porumbul, cartoful, sfecla-de-zahăr şi sfecla furajeră etc.
Fertilizarea. Secara valorifică elementele nutritive cu forme mai greu solubile

şi are producţii mari atât ca efect al fertilizării directe cu îngrăşăminte minerale,
cât şi al postacţiunii acestora. Pentru formarea unei tone de producţie, secara exportă
din sol 27 kg de N, 10 kg de P2O5, 25 kg de K2O.
Îngrăşămintele minerale utilizate în cazul secarei sunt eficiente. 1 kg de NPK
contribuie la formarea unui spor de 6-7 kg, iar în condiţii de irigaţie – până la 10 kg
de producţie-marfă. Dozele de elemente nutritive se determină în funcţie de nivelul
preconizat al producţiei, potenţialul soiului, gradul de asigurare a solului cu elemente
nutritive solubile.
În cazul în care solul nu este bine asigurat cu elemente nutritive, exportul care
trebuie compensat pentru 4 tone de boabe de secară la 1 hectar constituie N135P68K80
kg /ha.
Lucrarea solului. La cultivarea secarei, lucrarea solului urmăreşte aceleaşi
obiective şi se realizează în acelaşi mod ca şi în cazul grâului comun de toamnă.
Există însă şi o excepţie: mărunţirea şi aşezarea patului germinativ trebuie efectuată
minuţios şi intensiv, fiindcă secara se însămânţează cu 1-2 cm mai în faţă decât
grâul. O altă problemă o constituie faptul că perioada optimă de semănat a secarei
începe cu 8-10 zile mai devreme, planta formează nodul de înfrăţire mai aproape
de suprafaţa solului şi este expusă la „descălţare”.
Semănatul
Pentru semănat se utilizează seminţe de soiul omologat în Republica Moldova,
Belta. Pregătirea seminţei pentru semănat include următoarele procedee: sortarea
şi separarea seminţelor cu MMB peste 50-55 g, condiţionarea privind creşterea
calităţii seminţelor până la nivelul I al standardului calităţii, cu puritatea peste 99%
şi capacitatea germinativă de minimum 95%. Ca excepţie pot fi admise seminţe de
calitatea a II-a, cu puritatea peste 98% şi capacitatea germinativă de minimum 90%.
Pentru a evita atacul unor boli, inclusiv a scleroţilor, care atacă florile secarei,
cauzând pierderi în cantitatea şi calitatea producţiei, înainte de semănat, seminţele
se tratează cu fungicide şi insecticide. În cazul în care se introduc dozele calculate
de NPK pentru o producţie de 4-5 t /ha, se adaugă şi microelemente, retardanţi.
Epoca de semănat. Pentru perioada de creştere şi dezvoltare activă de toamnă,
secara are nevoie de 45-50 de zile, epoca optimă de semănat se instalează atunci
când temperatura medie a aerului atinge 15oC şi nu scade sub 8-10oC. În aceste
condiţii, secara formează 3-4 lăstari de înfrăţire, acumulează substanţe organice în
nodul de înfrăţire şi, pe parcursul iernii, suportă mai bine temperaturile scăzute. În
plan calendaristic, epoca optimă de semănat a secarei se încadrează în limitele
2. Cerealele 123
5-15 septembrie pentru boabe şi 25 august–1 septembrie în borceag, împreună cu

măzărichea de toamnă. Desimea optimă de semănat este 400-450 de boabe
germinabile/m2, forma gravimetrică constituie 210-235 kg/ha. Când solul are o
umiditate insuficientă, norma de semănat se măreşte cu 10-15%. Desimea are valori
cuprinse între 450 şi 600 de boabe germinabile/m2. Limita superioară se foloseşte
atunci când condiţiile climaterice nu sunt favorabile (umiditate insuficientă,
întârzierea semănatului etc.), provocând o capacitate redusă de înfrăţire. Densitatea
admisă la recoltarea secarei, stabilită şi argumentată ştiinţific, ţinându-se cont de
autoreglarea prin înfrăţire, constituie circa 550-650 de spice/m2.
Metoda de semănat. Secara se seamănă în rânduri dese, cu intervalele dintre
rânduri egale cu 7,5 sau 15 cm. Rândurile se direcţionează dinspre nord spre sud.
Semănatul trebuie realizat cu cărări tehnologice permanente, care permit protejarea
semănăturilor pe parcursul vegetaţiei. În funcţie de textura fizică a solului, adâncimea
de semănat trebuie să constituie 3-5 cm.
În linii mari, sistemul de îngrijire a secarei include aceleaşi elemente
tehnologice ca şi cel al grâului, în primul rând tăvălugirea după semănat, deoarece
secara este predispusă la descălţare, iar nodul de înfrăţire – dispus aproape de
suprafaţa solului. Ca plantă alogamă, secara asigură o polenizare suplimentară, mai
ales în sectoarele semincere şi la faza de înflorire.
Recoltarea
În funcţie de condiţiile climaterice, recoltarea secarei se efectuează prin 2
metode: direct şi divizat.
Recoltarea directă se realizează la coacerea deplină, când umiditatea boabelor
nu depăşeşte 18%. Recoltarea divizată se realizează la faza de coacere în pârgă, la o
umiditate de 30% a boabelor. La determinarea metodei şi termenelor de recoltare
se iau în calcul uniformitatea de coacere a boabelor, condiţiile climaterice şi
pericolul de scuturare, fiindcă boabele sunt mai puţin prinse în palee.
Dacă se respectă tehnologia, producţia de secară depăşeşte 4-5 t /ha; imediat
după recoltare, aceasta se condiţionează şi se pune la păstrare, la umiditatea de bază
a boabelor.
2.5. TRITICALE
Importanţa
Triticale reprezintă o cereală nouă, creată prin hibridare între genurile Triticum
şi Secale. Denumirea de triticale a provenit de la prima parte a cuvântului triticum
şi partea a doua a cuvântului secale. A moştenit atât însuşiri specifice grâului, cât şi
proprietăţi specifice secarei.
Boabele de triticale se folosesc în alimentaţia omului, servesc drept hrană
pentru animale, sunt utilizate la producerea malţului pentru bere, în industria spirtului
şi amidonului. Valorile de panificaţie sunt mai scăzute decât la grâu, iar dacă 20-
30% de făină de triticale se amestecă cu 70-80% de făină de grâu, se obţine pâine
de calitate superioară.
Ca masă verde, fân sau fânaj, triticale oferă o producţie de peste 30-35 t /ha, cu
un conţinut de celuloză mai scăzut decât al secarei şi, respectiv, cu o masă vegetală
mai fragilă. Boabele de triticale au un conţinut sporit de proteine, inclusiv lizină, şi
o înaltă valoare nutritivă.
Triticale are şi alte avantaje: productivitate ridicată, determinată de numărul
mare de spiculeţe în spic; plasticitate ecologică bine pronunţată: poate fi cultivată
în condiţii dure de mediu, suportându-le mai bine decât grâul; valorifică mai bine
solurile slab fertile; părţile aeriene cresc rapid, formând o masă vegetală bogată;
este un concurent puternic pentru buruieni.
Figura 6. Triticale
2. Cerealele 125

Există numeroase soiuri de triticale care, prin însuşirile lor valoroase, au
favorizat introducerea în agricultură şi extinderea rapidă în producţie a acestei noi
cereale. Triticale poate fi cultivată în cele mai diverse condiţii pedoclimatice şi în
prezent ocupă peste 3 mil. ha.
Principalele ţări producătoare de triticale

Ţara Suprafaţa, mil. ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mil. t
Mondial 3,1 3820 11,7
China 0,5 3000 1,6
Austria 0,03 5030 0,2
Polonia 0,8 3260 2,7
Germania 0,5 6470 3,5
Suedia 0,04 7140 0,3
Triticale formează o producţie medie înaltă (3,8 t/ha), iar unele ţări (Germania,
Suedia) obţin câte 6,47-7,14 t/ha.
Republica Moldova este la faza de introducere a culturii, pe teritoriul republicii
fiind omologate doar câteva soiuri pentru boabe şi masă verde.
Sistematica
Triticale este un gen aparte al familiei Poaceae şi include următoarele varietăţi:
1. Triticale aestiforme (inclusiv Triticale aestivum);
2. Triticale durumforme (inclusiv Triticale durum);
3. Triticale turgidoforme (inclusiv Triticale turgidum);
4. Triticale dicoforme (inclusiv Triticale dicoccum);
5. Triticale dicoccoidesforme (inclusiv Triticale dicoccoides);
6. Triticale trispecies (care include 3 specii).
Această sistematizare a fost elaborată de A. Şulândin în baza criteriilor de
răspândire şi a metodelor de creare a culturii. În Republica Moldova sunt omologate
soiurile Kişiniovski AD 2/917 şi Ingen-93.
Triticale rezistă la ger mai bine decât grâul comun, suportând temperaturi de
-17-19°C, dar mai rău decât secara. Temperatura minimă pentru germinare constituie
5°C. Temperatura optimă +20°C. Triticale este mai puţin plastică decât grâul comun
de toamnă, motiv din care perioada optimă de semănat este mai scurtă. Are un sistem
radicular bine dezvoltat şi suportă bine seceta. Coeficientul de transpiraţie constituie

400-450, cantitatea de apă pentru umplerea boabelor – 60-65% din masa lor. Are
mai puţine pretenţii faţă de sol decât grâul comun şi se poate utiliza cu succes în
asolamentele antierozionale. Sunt mai sensibile la textura mecanică a solului.
Triticale este plantă de zi lungă, iar condiţiile de toamnă ale Republicii Moldova
sunt favorabile pentru formarea intensivă a masei vegetale. Zilele lungi de primăvară–
vară favorizează formarea organelor sale reproductive.

Prin conţinutul principalelor componente chimice din boabe, planta se situează
între valorile grâului şi ale secarei.
Componenţa chimică a boabelor şi proporţia principalilor

aminoacizi de triticale, grâu, secară
Triticale conţine mai multă proteină decât secara, pot fi utilizate ca masă furajeră;
% din S.U. a boabelor % din total proteine
Componente Aminoacizi
Grâu Triticale Secară Grâu Triticale Secară
Proteine brute 14,6 14,2 11,9 Lizină 3,03 3,44 4,5
Amidon 62,8 62,0 59,1 Triptofan 0,86 1,03 6,77
Grăsimi brute 1,8 1,6 1,7 Cistină 2,15 3,38 2,87
Cenuşă 2,2 2,0 1,9 Cistidină 1,43 1,49 1,53
Tirozină 1,42 1,31 1,88
Alanină 2,87 4,08 3,54
se caracterizează printr-o proporţie sporită de aminoacizi, conţinând mai multă
lizină decât grâul; mai mult triptofan, Gistină şi alanină decât grâul şi secara. Valoarea
energetică a triticalei este de 3 603 kcal/kg; alte cereale utilizate ca plante furajere
au valori energetice de 3 796 kcal/kg, (porumbul); 3 709 kcal/kg (grâul) 3 375
kcal/kg (orzul). Compoziţia chimică a triticalei permite utilizarea ei şi în panificaţie.
Amplasarea culturii. Triticale de toamnă are cerinţe mari faţă de premergători.
Sunt mai potrivite culturile care părăsesc câmpul devreme: borceaguri de toamnă
şi de primăvară, leguminoase pentru boabe (mazărea, fasolea), ierburile perene
(lucerna, sparceta), cartoful timpuriu, porumbul pentru siloz, porumbul pentru boabe
(hibrizi timpurii).
Lucrarea solului. Drept lucrare de bază a solului, efectuată după ce premergă-
torii părăsesc câmpul, este considerată arătura la 20-22 cm (în anii asiguraţi cu
2. Cerealele 127
precipitaţii). În anii secetoşi, se recomandă ca, după plante premergătoare ce părăsesc

târziu câmpul, solul să fie lucrat cu grapa cu discuri într-o singură sau în 2 direcţii,
lucrarea de bază a solului contribuind la acumularea apei şi nimicirea buruienilor încă
înainte de semănat. Înainte de semănat se realizează şi cultivaţia la adâncimea încorporării
seminţelor – element tehnologic ce ajută la formarea unui pat germinativ uniform.
Fertilizarea. După cantitatea de elemente nutritive exportate, triticale este
comparabilă cu grâul şi secara: pentru formarea unei tone de boabe, extrage din sol
N25-30P10-12K24-26 kg. În baza acestor date, a fost stabilit sistemul de fertilizare: 100%
din PK şi 25-50% din N se utilizează pentru fertilizarea de bază, restul de azot se
administrează primăvara, pentru hrană suplimentară.
Semănatul
Înainte de semănat se realizează selectarea soiurilor. Până la momentul de faţă,
în Republica Moldova se cultivă soiurile Kişiniovski - AD - 2/917 şi Ingen - 93.
Seminţele sunt pregătite pentru semănat prin sortarea şi colectarea fracţiilor de
seminţe măşcate, care trebuie să posede forţă puternică de străbatere; ameliorarea lor
până la standardele primei clase a calităţii; tratarea cu preparate de tipul Dividend, Racsil.
Epoca de semănat a triticalei trebuie determinată cu exactitate, deoarece această
specie încă nu s-a acomodat bine la condiţiile pedoclimatice instabile ale Republicii
Moldova. Optimă pentru semănat este considerată perioada 10-20 septembrie. Desimea
optimă de semănat constituie 4,5-5,5 mil. de boabe germinabile la 1 ha, triticale
caracterizându-se printr-o plasticitate mai scăzută decât grâul comun de toamnă.
Triticale are o energie de străbatere mai mică decât grâul; din acest motiv,
adâncimea optimă de încorporare a seminţelor trebuie să constituie 4-5 cm.
Uniformitatea adâncimii de încorporare a seminţelor constituie un factor pozitiv
pentru producţia de plante.
Metoda de semănat. Triticale se seamănă în rânduri dese, distanţa dintre rânduri
trebuie să constituie 7,5 şi 15 cm. Metoda de semănat trebuie să prevadă formarea
de fâşii tehnologice; să favorizeze implementarea unui sistem de îngrijire
(întreţinere) a semănăturilor şi promovare a lucrărilor eficiente de combatere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Concomitent cu semănatul sau imediat după trebuie realizată tăvălugirea. Alte
elemente de bază ale întreţinerii semănăturilor sunt: fertilizarea suplimentară
radiculară şi foliară; protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor; utilizarea
retardanţilor şi reglatorilor de creştere etc.
Pentru combaterea buruienilor, cultura triticalei trebuie integrată cu rol dominant
de rotaţie în cadrul asolamentului. În cazuri excepţionale, în funcţie de tipul de îmburuie-

nare, se recomandă stropirea cu erbicide la faza de înfrăţire, până la începutul împăierii;
plantele sunt sensibile la erbicide mai ales la faza de cotiledoane şi la faza de 4 frunze.
Sistemul de combatere a bolilor şi dăunătorilor include aceleaşi procedee ca
şi în cazul grâului şi al secarei.
Recoltarea
În funcţie de starea semănăturilor şi de condiţiile climaterice, recoltarea
triticalei se realizează prin 2 metode: direct şi divizat. Metoda directă de recoltare
se aplică la faza de coacere deplină, când umiditatea boabelor este cât mai aproape
de 14%; astfel pierderile sunt minime şi boabele se păstrează mai bine. Durata
optimă a recoltării este de 5-6 zile. Metoda divizată de recoltare se aplică la faza de
coacere în pârgă, umiditatea boabelor constituind 30-32%. Plantele se cosesc cu
ajutorul secerătorii, la înălţimea de 20-25 cm de la suprafaţa solului şi rămân
suspendate pe mirişte câteva zile, până când umiditatea lor atinge circa 14-18%;
apoi se treieră cu o combină echipată cu ridicător de brazdă.
Producţia recoltată se curăţă, se condiţionează şi se depozitează, la umiditatea
de bază a boabelor de 14%.
2.6. ORZUL
Importanţa
În Republica Moldova, orzul de toamnă, ca şi cel de primăvară (orzoaica), se cultivă
pentru boabe cu destinaţie furajeră şi industrială, pentru fabricarea berii. Boabele orzului
de toamnă au calităţi furajere superioare: 1 kg de boabe conţine 1,25 unităţi nutritive şi
circa 100-105 g de proteină. Boabele de orz conţin şi aminoacizi indispensabili, în
primul rând lizină, de 1,5-2 ori mai mult decât cele de grâu. Boabele de orz se utilizează
şi în alimentaţia oamenilor, sub formă de crupe, făină, malţ etc. El reprezintă şi cel mai
timpuriu nutreţ concentrat, utilizat pe larg în hrana porcinelor, bovinelor, a păsărilor,
având valoare nutritivă sporită. Industrial, boabele de orz se utilizează la producerea
amidonului, glucozei, alcoolului, a berii etc. Orzul de toamnă are şi importanţă
agronomică: eliberează devreme câmpul; contribuie la micşorarea îmburuienării; permite
semănatul culturilor succesive; este un bun premergător pentru majoritatea culturilor
de primăvară (mei, hrişcă, porumb etc.); intră în componenţa borceagului de toamnă (cu
măzărichea de toamnă); se utilizează ca nutreţ verde. Orzul de toamnă este fragil,
vulnerabil la boli şi dăunători, dar are aspect ecologic: poate fi inclus cu succes în
rotaţia asolamentului, în vederea obţinerii unei producţii ecologic pure.
2. Cerealele 129
Figura 7. Orz
În centru – spic de orzoaică

Cultivat ca specie cerealieră de toamnă şi de primăvară, orzul ocupă locul al
patrulea în lume ca producţie (după grâu, orez, porumb). Are răspândire în regiunile
sudice.
Suprafeţele şi producţia de orz în diferite ţări
Suprafaţa, Producţia Producţia medie,

Ţara
mii ha globală, mii t kg/ha
Canada 4,45 12,328 2700
China 775 2,717 3500
Franţa 1,757 9,844 5600
Germania 2,087 10,596 5100
India 701 1,406 2000
România 317 541 1700
Federaţia Rusă 9,185 17,970 1900
Ucraina 4,601 6,833 1500
Marea Britanie 1,078 6,370 5900
SUA 1,913 6,059 3200
Mondial 56,814 140,978 2500
Republica Moldova 78,5 56,583 700

Din punct de vedere chimic, boabele orzului cultivat (comun) diferă de boabele
altor cereale prin conţinutul mare de celuloză, datorat plevelor care îmbracă bobul.
Orzul (orz cu mai multe rânduri) şi orzoaica (orz cu două rânduri) conţin, în medie,
10-14% de substanţe proteice (în cazuri excepţionale până la 20%). Conţinutul de
substanţe proteice al boabelor de orz şi orzoaică este influenţat de particularităţile
soiurilor cultivate, condiţiile climaterice, tehnologia de cultivare etc. În linii mari,
în condiţii egale, orzul acumulează mai multe substanţe proteice decât orzoaica.
Fracţiile proteinelor sunt prezente în următoarele categorii: albumine,
globuline, hordeine, glutamine. Fracţiile care formează glutenul (hordeina şi
glutamina) sunt prezente în proporţii mai mici, fapt ce condiţionează calitate
panificabilă slaba a făinii de orz. Conţinutul substanţelor extractive neazotate
constituie 65-67%; în compoziţia lor intră amidon (peste 95%) şi zaharuri simple
(circa 5%). Conţine 4,5-5% de celuloză, 2,5-3,0% de cenuşă, 1,8-2% de grăsimi.
Cenuşa de orz şi orzoaică au următoarea compoziţie:
Orzul: P – 29,2%; K – 28,8%; Si – 21,7%; Mg – 7,1%.
Orzoaica: P – 33,3%; K – 21,6%; Si – 23,5%; Mg – 6,2%.
Calitatea orzului se apreciază în funcţie de destinaţie şi utilizare. Orzul
furajer trebuie să aibă boabele bogate, în primul rând, în substanţe proteice, conţinând
cantităţi mai mari de aminoacizi, lizină şi triptofan. Aceste cerinţe corespund mai
ales orzului de toamnă.
Orzul pentru bere, dimpotrivă, trebuie să aibă un conţinut scăzut de proteine
(10-11%) şi mai sporit de amidon, deoarece acest element chimic îngreunează
limpezirea berii. Din această perspectivă, orzoaica posedă calităţi mai bune: pe
lângă conţinutul chimic cerut, mai trebuie să asigure boabe mari (MMB 42-48 g),
uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, care să favorizeze
obţinerea în timp scurt a malţului (poate mucezi şi putrezi) şi are prioritate ca orz
alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc.
Sistematica
Orzul cultivat – Hordeum sativum – include 3 convarietăţi: Hordeum vulgare
(orz cu mai multe rânduri), Hordeum Distichum (orz cu două rânduri; orzoaica),
Hordeum Intermedium.
Orzul din convarietatea Hordeum Vulgare se împarte în 3 categorii:
a) Hordeum vulgare tetrastichum – orz cu patru rânduri, spic lax şi spiculeţe
laterale care se întrepătrund;
2. Cerealele 131
b) Hordeum vulgare hexastichum – orz cu 6 rânduri, spic dens şi boabe aranjate

strict în linii drepte;
c) Hordeum distichum (orzoaica) – orz cu două rânduri; doar spiculeţul din
mijloc este fertil, cele laterale – sterile.
Pe lângă formele de toamnă şi de primăvară ale orzului şi orzoaicei, în Republica
Moldova se cultivă şi orzul „umblător” (poate fi cultivat atât toamna, cât şi primă-
vara), o bună parte din soiurile căruia sunt omologate.
Orzul s-a adaptat la diferite condiţii pedoclimaterice, având cea mai întinsă
arie de cultură pe glob. Limita nordică ajunge până la latitudinea de 70°, iar cea
sudică atinge zona ecuatorială. Altitudinea plantaţiilor de orz ajunge la 2 700 m – în
Caucaz şi 4 700-5 000 m – în Tibet şi Himalaya.
Durata vegetaţiei orzului de toamnă variază în limitele de 260 şi 280 de zile, iar
criptovegetaţia – 110-120 de zile. Durata vegetaţiei pure constituie 145-170 de zile.
Cerinţele faţă de temperatură. Orzul şi orzoaica sunt specii de coacere
timpurie. Pentru ca plantulele lor să se poată forma, sunt necesare 157-196°C de
temperaturi active şi 104-125°C de temperaturi efective. În perioada activă de
toamnă, orzul are un necesar de 545-549°C de temperaturi active şi 315-320°C de
temperaturi efective. În total, pentru vegetaţie, orzul de toamnă are un necesar de
2.200-2.250°C de temperaturi active şi 1.400-1.460°C de temperaturi efective.
Pe parcursul vegetaţiei, orzoaica de primăvară necesită 1.100-1.300°C de tempe-
raturi efective. Cerinţele orzului faţă de temperatură sunt moderate şi diferă în
funcţie de faza de creştere şi dezvoltare. Seminţele orzului germinează la tempera-
tura minimă de 1-2°C, cea optimă constituie 20-22°C, iar cea maximă – 30°C.
Orzul de toamnă are cea mai slabă rezistenţă la temperaturi scăzute şi la iernare;
suportă geruri de până la -12°C la nivelul nodului de înfrăţire doar dacă este bine
înfrăţit şi călit. Acoperit cu un strat uniform de zăpadă (de 15-20 cm), orzul poate
suporta geruri de scurtă durată de până la -30°C. Sensibilitatea maximă a orzului de
toamnă la ger şi la condiţiile nefavorabile de iernare se manifestă la desprimăvărare,
când plantele îşi consumă substanţele de rezervă şi pot pieri la o temperatură de -
10°C, mai ales dacă aceasta durează.
Cerinţele faţă de umiditate. Ca reprezentant al primei grupe de cereale, orzul
are cerinţe sporite faţă de apă, deşi acestea sunt mai reduse decât ale grâului, secarei,
triticalei, ovăzului. Cerinţe reduse faţă de apă manifestă şi orzoaica de primăvară.
Coeficientul de transpiraţie al orzului de primăvară este de 400-450 (în anii
extrem de secetoşi ajunge la 500), iar al orzoaicei – de 350-400. Necesarul de apă
pentru umflarea seminţelor atinge limitele de 48-57%. Apa se consumă neuniform

pe parcursul întregii vegetaţii. Perioada critică, când se consumă cele mai mari
cantităţi de apă, este cea cuprinsă între împăiere şi înspicare.
Rezervele de apă din sol, care contribuie la înfrăţirea şi formarea lăstarilor pro-
ductivi, influenţează pozitiv nivelul de producţie, în primul rând, al orzului de toamnă
Ca şi celelalte plante cerealiere, orzul manifestă cerinţe mari faţă de echilibrul
dintre temperatura aerului şi umiditatea lui. Cea mai eficientă umplere a boabelor
se produce la o umiditate a aerului de 50-60% şi o temperatură de 20-25°C;
umiditatea scăzută (10-12%) sau ridicată (70-80%) a aerului are influenţe negative
asupra umplerii boabelor. Dereglarea echilibrului între temperatură şi umiditate
contribuie la apariţia unor fenomene precum pălirea şi şiştăvirea boabelor de orz şi
orzoaică, care reduc considerabil producţia.
Şiştăvirea se produce în anii secetoşi, când temperatura ridicată a aerului
(depăşind 30-35°C) şi umiditatea scăzută a solului contribuie la majorarea
transpiraţiei; boabele pierd mari cantităţi de apă şi, la coacerea deplină, devin şiştave.
Metoda de bază pentru prevenirea acestui fenomen este recoltarea divizată în faza
de coacere în pârgă.
Pălirea se produce când temperatura aerului şi umiditatea lui constituie 30-
35°C şi, respectiv, 80-90%, în lipsa vântului. În asemenea condiţii, în fazele de
umplere şi coacere a boabelor, se stopează transpiraţia, apa din celule se evaporă
fără a se absorbi doze noi de apă odată cu elementele nutritive. În ambele cazuri se
formează boabe şiştave şi se reduce producţia.
Cerinţele faţă de sol. Cerinţele orzului faţă de sol sunt determinate de capacitatea
lui redusă de a solubiliza elementele nutritive şi de a creşte relativ rapid, într-o perioadă
de vegetaţie de scurtă durată. Cele mai potrivite tipuri de sol sunt cernoziomurile
bine structurate, cu textură fizică uşoară şi un pH cu valorile de 5,6-6,8. Orzul se
caracterizează printr-un ritm rapid de absorbţie a elementelor de nutriţie din sol. La
faza de împăiere, orzul utilizează mai mult de 2/3 din potasiu, circa 50% de fosfor şi
cantităţi mari de azot. Utilizarea elementelor de nutriţie se încheie la sfârşitul fazei
de înspicare. Din aceste considerente, orzul trebuie asigurat cu elemente accesibile
în prima jumătate a vegetaţiei, cerinţă realizabilă prin monitorizarea tehnologiilor
moderne de cultivare şi, în primul rând, prin amplasarea după premărgătoare
fitoamelioratoare, introducerea dozelor calculate de elemente de nutriţie, prin
selectarea şi utilizarea soiurilor cu un înalt potenţial biologic de producţie etc.
Cerinţele faţă de lumină. Orzul şi orzoaica sunt plante de zi lungă, dar necesită
şi condiţii de zi scurtă, care se instalează după 22 septembrie – pentru orzul de
toamnă – şi primăvara devreme, până la 22 martie – pentru orzoaică. În aceste condiţii
se formează sistemul radicular şi lăstarii de înfrăţire.
2. Cerealele 133
În condiţii de zi lungă, faza de lumină durează 80-90 de zile (la orzul de toamnă)
şi 50-60 de zile (la orzoaică). În condiţii de zi lungă, orzul şi orzoaica se dezvoltă
într-un ritm rapid şi îşi formează organele reproductive. Organele vegetative şi
cele reproductive trebuie să respecte succesivitatea şi echilibrul. Formarea
eşalonată a organelor reproductive ale orzului şi orzoaicei se realizează mai bine
primăvara, când plantele sunt asigurate cu elemente nutritive, apă din sol, temperaturi
moderate (20-24°C). Pe parcursul perioadei de vegetaţie, lumina este o sursă
necesară şi indispensabilă pentru procesul de fotosinteză.
Amplasarea culturii. Orzul de toamnă realizează producţii mari după
premergătoarele cu caracter fitoameliorator, precum mazărea, borceagul de toamnă,
borceagul de primăvară, fasolea, rapiţa de toamnă, rapiţa de primăvară, şerlaiul,
ierburile perene (lucerna, sparceta etc.), considerate premergătoare foarte bune;
cartoful timpuriu, soia (soiuri timpurii), porumbul pentru boabe (hibrizi timpurii),
considerate premergătoare bune; după sfecla furajeră, sfecla-de-zahăr (recoltată
până la 20-25 septembrie), floarea-soarelui (hibrizi timpurii) etc., considerate
premergătoare potrivite. Orzul de toamnă poate fi cultivat şi în cultură repetată,
într-un lanţ de premergătoare foarte bune sau bune. Orzoaica de primăvară se seamănă
după porumbul pentru boabe şi după sfecla pentru zahăr. La rândul lor, orzul de
toamnă şi orzoaica sunt bune premergătoare pentru culturile de primăvară, deoarece
părăsesc cel mai devreme terenul; după recoltarea lor pot fi cultivate culturi succesive
(porumb, mei, hrişcă etc.). Orzul şi orzoaica pot fi folosite şi în calitate de culturi
protectoare pentru lucernă, şerlai etc.
Fertilizarea se efectuează ca la grâul comun de toamnă.
Lucrarea solului. Se recomandă ca lucrarea de bază a solului să se realizeze
superficial, fără a utiliza plugul, cu ajutorul dezmiriştitorului sau grapei grele cu
discuri BDT-7. Metoda trebuie aplicată în anii secetoşi, după toate premergătoarele,
inclusiv după cele care părăsesc terenul devreme. În anii cu umiditate suficientă,
premergătoarele cu un termen timpuriu de recoltare se pregătesc printr-o arătură
cu răsturnarea brazdei, la 20-22 cm, sau o arătură fără răsturnarea brazdei, la
14-16 cm, în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Orzoaica de primăvară se amplasează, în majoritatea cazurilor, după porumb, sfeclă
pentru zahăr etc.; lucrarea de bază a solului se efectuează prin metoda arăturii de
toamnă târzie, care include discuirea în 1-2 direcţii şi arătura cu răsturnarea brazdei
la o adâncime de 20-22 sau 23-25 cm. Înainte de semănat, se efectuează cultivaţia, la
adâncimea încorporării seminţelor (4-5 cm), creând un pat germinativ uniform.
Soiurile, seminţele şi semănatul

Soiurile de orz de toamnă omologate în Republica Moldova se împart în 2
categorii: plastice, cu un potenţial relativ stabil de producţie şi intensive, mai puţin
adaptate la condiţiile climaterice.
Soiurile plastice (Osnova) sunt omologate pentru toată republica. Pentru zona
de nord au fost omologate soiurile Tighina şi Mugurel. Soiurile plastice valorifică
terenurile ocupate cu premergătoare târzii, iar pentru cele intensive se recomandă
amplasarea după premergătoare care părăsesc devreme terenurile.
Cel mai bine sunt adaptate la teritoriile întregii republici soiurile de orzoaică
de primăvară: Odesski 100, Prestij, Galactic, Ghetman. Celelalte soiuri de orzoaică
de primăvară (Unirea, Odesski 115, Ionel, Stalker, Sonor etc.) sunt omologate
pentru zone concrete.
Seminţele sunt pregătite pentru semănat prin următoarele procedee: sortarea
şi selectarea seminţelor cu MMB mai mare de 40 g (pentru orz de toamnă) şi cu
MMB mai mare de 45 g (pentru orzoaica de primăvară); determinarea purităţii şi
capacităţii germinative, care trebuie să corespundă standardelor clasei I a calităţii;
incrustarea seminţelor strict înainte de semănat.
Epoca de semănat trebuie să asigure orzului de toamnă o durată de vegetaţie de
30-35 de zile şi intrarea în criptovegetaţie la faza de înfrăţire; pentru orzoaica de
primăvară, perioada optimă de semănat este primăvara timpurie. Epoca optimă de
semănat pentru orzul de toamnă se încadrează în limitele 20 septembrie –10 octombrie.
Semănatul mai devreme sau mai târziu are aceleaşi dezavantaje ca şi la grâu: rărirea
semănăturilor pe parcursul vegetaţiei de toamnă, a criptovegetaţiei şi la desprimăvărare.
Pentru orzoaică, epoca optimă coincide cu maturitatea fizică a solului.
Desimea optimă de semănat (pentru orzul de toamnă şi orzoaică) reprezintă
400-450 de boabe germinabile /m2, astfel încât să rezulte 600-800 de spice/m2 pentru
orz şi 450-600 de spice/m2 pentru orzoaica de primăvară. Acestor densităţi le corespunde
o cantitate de seminţe de 176-220 kg – în cazul orzului de toamnă (MMB – 40 g,
valoarea utilă 90%) şi 200-220 kg – în cazul orzoaicei de primăvară (MMB – 45 g,
valoarea utilă 90%). În condiţiile secetoase, când în stratul de 0-10 cm, în perioada
optimă, se acumulează cantităţi insuficiente de apă, semănatul se efectuează mai târziu,
la 15-20 octombrie, iar desimea se majorează cu 15-25%, adică un supliment de 60-
100 seminţe germinabile /m2; asemenea semănături intră în iarnă neînfrăţite.
Metoda de semănat. Orzul de toamnă şi orzoaica de primăvară se seamănă în
rânduri dese, compact, cu semănători utilizate şi la semănatul grâului; distanţa dintre
rânduri trebuie să constituie 7,5-15 cm; adâncimea încorporării seminţelor, în funcţie
de textura fizică şi umiditatea solului.
2. Cerealele 135
În linii mari, orzul de toamnă şi orzoaica suportă aceleaşi lucrări de îngrijire
ca şi grâul comun de toamnă, cu unele deosebiri determinate de particularităţile
biologice. Un element obligatoriu, important şi cu eficienţă economică este
tăvălugirea concomitent cu semănatul sau imediat după semănat, deoarece orzul de
toamnă are germinare bipolară şi, la o adâncime mai mică de încorporare a
seminţelor, la 4-5 cm, amplasat după premergătoarele care părăsesc terenul mai
târziu, este predispus la „descălţarea” plantelor după iernare.
Controlul periodic al culturii în timpul iernii este important, deoarece orzul
manifestă sensibilitate la ger. Din aceste considerente, este extrem de importantă
şi reţinerea zăpezii. După topirea zăpezilor, pe solele semănate cu orz de toamnă se
întind pe diagonală, în 3-4 locuri, pelicule de polietilenă cu suprafaţa de 1 m2. Sub
peliculă se formează o microclimă (efect de seră) şi plantele încep să vegeteze cu
8-10 zile mai devreme; în baza acestui procedeu se poate decide dacă este necesară
sau nu hrana suplimentară, completarea sau reînsămânţarea semănăturilor.
Aceste elemente tehnologice asigură majorarea producţiei orzului de toamnă,
dar sunt dependente de perioada (sau vremea) regenerării de primăvară (VRP), care
integrează acţiunea factorilor cosmici (lumină, căldură) în procesul de îngrijire de
primăvară. VRP creează condiţii corespunzătoare de lumină şi căldură pentru plantele
care regenerează primăvara şi depind mai mult de înălţimea soarelui decât de variaţia
condiţiilor climaterice. Convenţional, VRP se împarte în 2 categorii:
VRP timpurie – plantele cerealelor de toamnă, inclusiv ale orzului de toamnă, se
dezvoltă la o poziţie joasă a soarelui faţă de orizont, independent de latitudinea geografică
a solului, în condiţii de zi scurtă şi radiaţie solară joasă (305-420 cal/cm2) în diurnă, în
spectrul căreia razele infraroşii predomină asupra celor violete. În anii cu VRP timpurie
se intensifică procesele de regenerare, accelerare a înfrăţirii şi a proceselor de creştere
şi acumulare a substanţelor organice, umbrirea reciprocă, tendinţa de polignire. În aceste
condiţii se realizează producţii mari, dar de calitate inferioară.
VRP târzie (se exclud perioada de lungă durată a creşterii plantelor, poziţia
joasă a soarelui faţă de orizont şi timpul răcoros) asigură trecerea bruscă la
temperaturi mari: plantele îşi încep vegetaţia în condiţii de zi lungă, la o înălţime
mare a soarelui faţă de orizont, la o radiaţie solară intensivă (530-684 cal/cm2) în
diurnă, în spectrul căreia razele ultraviolete predomină asupra celor infraroşii. În
anii cu VRP târzie, dimpotrivă, plantele se înrădăcinează şi înfrăţesc slab; se
accelerează procesele de formare a organelor reproductive; substanţa organică se
acumulează în cantităţi mai mici. În aceste condiţii, semănăturile rămân rare, cu
talie joasă, producţia scade cantitativ şi creşte calitativ.
Datele trecerii temperaturii medii multianuale peste 0°C, 5°C, 10°C

primăvara şi toamna, VRP medie, ±3 zile; VRP târzie ± 8-10 zile
Primăvara Toamna
Zona Republicii Moldova
0°C 5°C 10°C 0°C 5°C 10°C
Nord 11,03 4,02 23,04 8,10 1,11 28,11
Centru 4,03 27,03 17,04 17,10 10,11 9,12
Sud 27,02 23,03 16,04 20,10 14,11 13,12
VRP determină desimea plantelor. VRP timpurie favorizează creşterea desimii,

fapt ce conduce la reducerea dozelor de azot ca hrană suplimentară; VRP târzie
impune majorarea dozelor de azot.
Creşterea producţiei de orz de toamnă trebuie raportată la efectul ecologic al
VRP. Pentru majorarea desimii plantaţiilor rărite pot fi utilizate soiuri de orz
umblător (Osnova), orzul de primăvară, mazărea etc. Metoda de completare ori
reînsămânţare se aplică în funcţie de numărul de plante şi caracteristicile VRP.
Sporirea producţiei semănăturilor rărite de orz de toamnă

VRP
Variantele
timpurie medie târzie
Semănatul de completare până la desimea completă 200* 250 300
Semănatul de completare cu norma completă 150 200 250
Reînsămânţare cu altă cultură 100 150 200
* – numărul de plante neînfrăţite, bucăţi/m2.
În unele cazuri, când orzul de toamnă şi orzoaica se amplasează după premer-

gătoarele care părăsesc devreme solele (ierburi perene, ogor ocupat, leguminoase
pentru boabe etc.), când semănatul se efectuează în epoca optimă şi în condiţii
climaterice favorabile, apare riscul polignirii. În aceste situaţii, la faza de înfrăţire,
se recomandă utilizarea retardanţilor: tur (3-4 kg/ha), compozan M (2 kg/ha de ş. a.)
ori un amestec de 1,5-2 kg tur + 0,7-1,0 kg/ha compozan M.
Recoltarea
Orzul de toamnă şi orzoaica posedă particularităţi care trebuie luate în calcul
la recoltare: la coacerea deplină, spicul este fragil şi se rupe uşor; temperaturile
înalte (mai mari de 30°C) au asupra lor acţiune negativă, provocând pălirea şi
şiştăvirea; la coacerea deplină, pierderile biologice constituie 30-50 kg de boabe
pe diurnă. Din acest motiv, recoltarea trebuie realizată în termene reduse şi în mod
2. Cerealele 137
diferenţiat, luându-se în calcul starea semănăturilor şi condiţiile climaterice. Întârzierea

recoltării provoacă pierderi mari. Recoltarea orzului se efectuează cu 6-10 zile mai
devreme decât cea a grâului. Semănăturile fără buruieni, cu talie joasă se recoltează
prin metoda directă; la faza coacerii depline, umiditatea boabelor nu trebuie să depăşească
14%. Metoda divizată de recoltare se aplică la faza de coacere în pârgă, în cazurile în
care semănăturile sunt înalte, dese, umiditatea boabelor este de circa 30-32%.
Producţia. Boabele recoltate se condiţionează şi se depozitează la fel ca şi cele de
grâu. În condiţii favorabile, în Republica Moldova, soiurile omologate ale orzului de
toamnă realizează o producţie de 5-6 t /ha, iar cele de orzoaică de primăvară – 4-5 t/ha.
Particularităţile tehnologiei de cultivare a orzului pentru bere

Fabricarea berii înaintează cerinţe deosebite privitor la materia primă. Aceste
cerinţe sunt incluse în standarde speciale şi implică:
1) boabe măşcate (MMB mai mare de 40 g);
2) uniformitatea boabelor;
3) germinaţia sporită;
4) conţinutul de plevi nu mai mare de 9%;
5) culoare şi aromă tipice;
6) lipsa impurităţilor;
7) conţinutul de proteină de 9-12,5%;
8) conţinutul de amidon nu mai mic de 60-64%.
Orzoaica corespunde mai bine cerinţelor standardului. Orzoaica pentru bere
trebuie cultivată în condiţii favorabile, după premergătoare care nu fixează azot pe
cale biologică: porumb, cartof, sfeclă pentru zahăr, sfeclă furajeră etc.
Importantă este şi selectarea soiurilor de orzoaică, actualmente, în Republica
Moldova fiind omologate soiuri precum: Odesski-100, Odesski-115, Sonor, Ionel,
Galactic, Ghetman. În cadrul fertilizării se cer reduse dozele de azot, iar fosforul
şi potasiul – utilizate în doze scontate pentru producţii mari. Un aspect esenţial
pentru semănatul orzoaicei îl reprezintă perioada timpurie şi desimea mică a
semănatului (4,0 mil. de boabe germinabile/ha). Sistemul de îngrijire include
aceleaşi elemente tehnologice ca şi în cazul orzului furajer, cu o singură excepţie:
fertilizarea suplimentară cu azot trebuie efectuată în fazele de regenerare şi înfrăţire
de primăvară, care favorizează majorarea producţiei.
În zona de nord, recoltarea orzoaicei pentru bere se realizează la faza de coacere
deplină, când boabele au o energie germinativă ridicată. În zona de sud, se dă prioritate
recoltării prin metoda divizată, cu scopul de a evita influenţa negativă a pălirii şi
şiştăvirii boabelor.
În zona de sud, frecvent afectată de secetă, sporul de producţie se poate obţine

prin irigarea eficientă a culturii sau cultivarea a 2 recolte de plante pentru furaj sau
pentru boabe (porumb, hrişcă, mei etc.). Pentru orz, orzoaică de toamnă şi orzoaică
de primăvară, cea mai eficientă irigare este irigarea de aprovizionare (de toamnă),
realizată înainte de lucrarea de bază a solului, cu norme relativ mici (250-300 m3/ha),
care asigură rezerve suficiente de apă pentru orzoaica de primăvară, iar pentru orz
şi orzoaica de toamnă asigură formarea semănăturilor uniforme, înfrăţirea lor. La
desprimăvărare, în funcţie de necesităţi, irigarea se aplică până la fazele critice –
împăiere şi înspicare – în doze strict calculate (200-250 m3/ha).
Cerinţele standardului faţă de orzul pentru bere

Normele
Specificare
1 2
1. Culoarea Galbenă, galben-deschisă Galbenă, cenuşie
2. Mirosul Obişnuit pentru orz Obişnuit pentru orz
3. Umiditatea, % 15 15,5
4. Impuritatea, % 1,0 2,0
5. Conţinutul boabelor de alte specii 3,0 5,0
6. Seminţe măşcate, % 80 60
7. Capacitatea de germinare la 5 zile, %* 95 90
8. Afectarea cu dăunători Nu se permite
2.7. OVĂZUL
Importanţa
Boabele nedecorticate de ovăz conţin peste 11% de substanţe proteice, circa
4,1% de grăsimi, 12% de celuloză, peste 57% de substanţe extractive neazotate,
vitaminele A, B, săruri minerale de fosfor etc. Se folosesc sub formă de fulgi,
făină, griş, surogat de cafea în alimentaţia oamenilor. Datorită valorii lor nutritive
înalte, sunt recomandate mai ales copiilor şi bolnavilor cu regim dietetic.
Boabele de ovăz sunt extrem de valoroase pentru hrana cabalinelor, dar şi a
altor animale, mai ales a celor ţinute pentru reproducere sau a celor tinere. 100 kg
de boabe conţin 100 de unităţi nutritive şi 78 kg de proteină digestibilă. Paiele şi
pleava au valoare furajeră superioară celor de grâu, secară, orz, triticale. 100 kg de
paie conţin 44 g şi 100 kg de pleavă – 35 g de proteină uşor digestibilă. Se cultivă
şi pentru producerea de nutreţ verde sau fân; constituie principala cereală care, în
2. Cerealele 139
amestec cu măzărichea de primăvară, se utilizează ca asociat în borceagul de

primăvară. Semănat în amestec cu măzărichea de primăvară, se utilizează cu succes
în „conveierul verde”, plantat în 3-4 epoci, şi rezolvă problema „ferestrelor” din
luna iunie.
Ovăzul are şi importanţă agronomică: plantele de ovăz suportă mai uşor
putregaiul rădăcinilor şi au un rol sanitar în asolament.
Figura 8. Ovăz

Conform datelor FAO, în anul 2006 pe glob au fost atestate 9,9 mil. ha cultivate cu
ovăz, producţia medie a cărora constituie 2015 kg/ha; producţia globală – 20 mil. de
tone. Cele mai mari ţări cultivatoare de ovăz sunt Canada, Rusia şi Polonia. În Republica
Moldova, ocupă o suprafaţă de 4028 ha, cu o producţie medie de 1379 kg/ha.
Sistematica
Ovăzul aparţine familiei Poaceae, genul Avena, care include atât specii
cultivate, cât şi specii sălbatice. Printre speciile cultivate, importanţa cea mai mare
o are Avena sativa, răspândită pe toate continentele. În cadrul acestei specii se
evidenţiază varietăţi ce diferă prin prezenţa sau absenţa aristelor, prin bob îmbrăcat
în pleve sau golaş, prin culoarea bobului. Specia acoperă circa 90% din suprafeţele
semănate cu ovăz şi 90% din producţia globală.
Specia Avena byzantina este mai puţin răspândită şi se cultivă în ţările
mediteraneene ca ovăz de toamnă şi de primăvară (9% din producţia mondială);
Avena strigosa, supranumit „ovăz al nisipului”, se cultivă în regiunile muntoase şi
face parte dintre cele mai vechi şi mai puţin răspândite specii de ovăz. Printre
speciile sălbatice, răspândite ca buruieni în Europa, Asia, se numără Avena fatua
(odosul), care se distinge prin pubescenţa aristelor şi prin cele 2 „potcoave”; spre
deosebire de odos, Avena ludoviciana are o singură „potcoavă”; este răspândită şi
în Republica Moldova.
Soiuri. Conform datelor Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, în
Republica Moldova sunt omologate soiurile Skakun, originar din Federaţia Rusă, şi
Cory, creat la Euroces-Moldova, mun. Chişinău.
Ovăzul are o arie de cultură mai restrânsă decât orzul, ocupând cele mai mari
suprafeţe în zonele umede, răcoroase, inclusiv în zonele muntoase.
Cerinţele faţă de temperatură. Ovăzul are cerinţe scăzute faţă de temperatură,
este o plantă cu reacţie moderată la căldură. Germinează la temperatura de 2-3oC,
iar plantele tinere suportă temperaturi negative de scurtă durată de până la -4– -5oC
şi mai mult. Pentru înfrăţire, temperatura optimă este de 10-11oC; pentru înflorire
şi fecundare – 16-18oC; pentru coacere – 18-20oC; temperatura maximă – 38-40oC.
În ultimii ani (2003) ovăzul s-a manifestat ca plantă cerealieră care suportă mai
bine decât celelalte cereale (grâul, orzul) temperaturile maxime.
Cerinţele faţă de umiditate. Ovăzul are cerinţe mari faţă de umiditate.
Coeficientul de transpiraţie constituie 450-500, iar necesitatea de apă pentru
umplerea boabelor – 65%. Perioada critică este cuprinsă între apariţia inflorescenţei
şi umplerea boabelor. Deficitul de umiditate la faza coacerii influenţează formarea
boabelor şiştave (mai rar formarea boabelor „pălite”).
Cerinţele faţă de sol. Ovăzul este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol (cedează
numai secarei); datorită sistemului radicular bine dezvoltat, el valorifică şi terenurile
slab fertile şi cu reacţie acidă (pH 4-5). Cele mai mari producţii de ovăz se obţin pe
solurile lutoase, luto-nisipoase de tip cernoziomic.
Cerinţele faţă de lumină. Ovăzul este o plantă de zi lungă. În anii cu primăvară
timpurie se dezvoltă în prima perioadă de vegetaţie, în condiţii de zi scurtă, fapt ce îi
ajută să-şi formeze un sistem radicular bine dezvoltat şi o masă subterană solidă.
Perioada de vernalizare are o durată scurtă (10-12 zile), solicită temperaturi de 2-3oC
2. Cerealele 141
la răsărire şi în primele zile de vegetaţie. Etapa de lumină are o durată lungă (60-70 de
zile), ovăzul necesitând condiţii de zi lungă pentru formarea organelor reproductive.
Are o durată de vegetaţie mai mare (100-120 de zile) decât cerealele de primăvară.
Amplasarea culturii. În Republica Moldova, ovăzul se cultivă după porumb, cartof,
bostănoase, după floarea-soarelui. Nu se recomandă cultura repetată şi nici cultivarea
după sfeclă, pentru că riscă să fie afectat de nematozi comuni ambelor specii. La rândul
lui, ovăzul este o bună premergătoare pentru porumb, floarea-soarelui, leguminoasele
pentru boabe, lucerna. Când ovăzul se cultivă pentru masă verde, în amestec cu
măzărichea de primăvară, după el se amplasează grâul, secara, triticale.
Fertilizarea. Ovăzul consumă cantităţi mari de substanţe nutritive. Pentru o
tonă de boabe şi producţia aferentă de paie, indicii de extragere constituie N33P11K27
kg. Ovăzul realizează producţii mari în urma acţiunii directe a îngrăşămintelor. Dozele
de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de nivelul producţiei, asigurarea solului cu
substanţe solubile de NPK, planta premergătoare etc. Dozele scontate de PK şi
parţiale de N se administrează în timpul lucrării de bază a solului, iar restul de azot
se aplică primăvara, sub formă de hrană suplimentară.
Ovăzul valorifică bine resturile de substanţe nutritive din sol rămase de la planta
premergătoare (efectul de postacţiune). O parte din îngrăşăminte poate fi aplicată
concomitent cu semănatul, mai ales în anii când desprimăvărarea este timpurie se
administrează 50 kg de superfosfat granulat ori 50 kg de amofos.
Lucrarea solului. După recoltarea plantei premergătoare, solul se pregăteşte
la fel ca pentru alte culturi semănate primăvara timpuriu (grâu, orz, triticale), fiind
obligatorie nivelarea arăturii din toamnă. Primăvara, la maturitatea fizică a solului,
se pregăteşte patul germinativ, cât mai nivelat şi mărunţit, având în vedere faptul că
adâncimea de semănat a ovăzului este mică (2-3 cm).
Seminţele şi semănatul
Pregătirea seminţelor pentru semănat include următoarele procedee: selectarea
şi separarea boabelor mai mari şi mai grele, care au o mare energie de germinaţie
şi asigură un spor esenţial; alegerea seminţelor ce corespund, prin calitate,
standardelor în vigoare; incrustarea, înainte de semănat, cu preparate chimice, în
vederea ocrotirii de boli şi dăunători.
Epoca de semănat. Ovăzul se seamănă primăvara, timpuriu, la maturizarea fizică
a solului. Prin epoca timpurie de semănat, ovăzul se asigură cu umiditatea necesară
pentru germinaţia uniformă. Întârzierea semănatului favorizează afectarea plantelor
cu dăunători şi boli şi atrage după sine scăderi importante de producţie.
Densitatea optimă de semănat constituie 450-500 de boabe germinabile/m2; raportat

la MMB (30 g) şi valoarea utilă (90%) – 150-160 kg/ha. Ovăzul se seamănă în rânduri
dese (7,5-15 cm). Adâncimea de semănat trebuie să fie mai mică decât la celelalte ce-
reale: de 2-3 cm pe solurile cu textura mecanică grea şi de 3-4 cm – pe solurile uşoare.
În linii generale, lucrările de întreţinere reprezintă elemente tehnologice
utilizate la cultura orzoaicei de primăvară (tăvălugirea după semănat, combaterea
buruienilor, dăunătorilor, bolilor).
Recoltarea
La ovăz, coacerea este mai puţin uniformă decât la celelalte cereale păioase,
fiind eşalonată de la vârful paniculului spre bază. Din motiv că ovăzul este predispus
la scuturare, metoda optimă pentru recoltare este considerată cea divizată, care
implică tăierea plantelor (la mijlocul coacerii în pârgă a boabelor) de la jumătatea
superioară a paniculului şi treierarea lor la 3-4 zile după aceasta.
Pentru a preveni pierderile provocate de scuturare, recoltarea trebuie realizată
în termene restrânse. La coacerea deplină a boabelor, recoltarea se efectuează direct,
la o umiditate cât mai aproape de 14%, pe terenuri lipsite de buruieni.
Producţia. Respectarea tehnologiilor moderne de cultivare permite obţinerea,
în condiţiile Republicii Moldova, a unei producţii de boabe în limitele a 4-5 t/ha;
potenţialul biologic al culturii se ridică la 6 t/ha.
2.8. PORUMBUL
Importanţa
Porumbul este întrebuinţat pe larg în alimentaţie, ca furaj şi în calitate de materie
primă în industria spirtului, amidonului, dextrinei şi celulozei. În plan mondial,
schema de utilizare a producţiei de porumb se prezintă astfel:
– 21% – direct în alimentaţie (în ţările dezvoltate – 6,8%, în cele în curs de
dezvoltare – 60%);
– 72% – ca furaj pentru animale (87,7 şi, corespunzător, 27,9%);
– 4,7% – în industrie;
– 2,3% – ca seminţe (0,8 şi, corespunzător, 6,4%).
Valoarea nutritivă a 1 kg de boabe de porumb constituie 1,34 unităţi nutritive şi
conţine 78 g de proteină digestibilă. Albumina porumbului este săracă în aminoacizi
nesubstituiţi (lizină şi triptofan) şi bogată în zeină, nesemnificativă pentru furajare.
2. Cerealele 143
Porumbul recoltat la faza de coacere în pârgă se utilizează ca materie primă pentru

nutreţul murat (silozul ocupă 50% din raţia alimentară a animalelor). Valoarea nutritivă
a 100 kg de siloz confecţionat din tulpini, frunze şi ştiuleţi recoltaţi la faza de coacere
în ceară constituie 21 de unităţi nutritive şi ele conţin 1,8 kg de proteină digestibilă.
Tulpinile uscate – tuleii, strujenii sau hlujdanii – se utilizează ca hrană pentru
vitele mari cornute şi pentru oi. Un kg de strujeni conţine 0,37 de unităţi nutritive
şi 20 g de proteină digestibilă. Porumbul se foloseşte şi ca masă verde.
Din germenii de porumb se extrage ulei de foarte bună calitate, întrebuinţat în
alimentaţia dietetică. Din 100 kg de boabe se pot obţine: 77 kg de făină, 63 kg de
amidon, 71 kg de glucoză sau 44 l de alcool; din embrioni – 1,8-2,7 l ulei şi 3,6 kg turte.
Făina de porumb se foloseşte la prepararea produselor de cofetărie şi în
panificaţie ca adaos la făina de grâu; se consumă şi ca mămăligă.
Boabele de porumb zaharat se consumă ca porumb fiert sau în formă conservată.
20-30% din cantitatea de zahăr consumată în SUA aparţine izomerozei din porumb.
Un kg de boabe de porumb zaharat se obţine din 3 kg de boabe de porumb obişnuit.
Boabele de porumb sunt consumate şi ca floricele sau cocoşei.
Din strujeni se fabrică hârtie, celuloză, lemn artificial, răşină artificială.
Ciocălăii se întrebuinţează la fabricarea linoleumului, plutei artificiale, a cleiului.
Pănuşile se utilizează ca ambalaj şi la împletituri.
Stilul şi stigmatele se folosesc în medicină.
Porumbul are şi o mare importanţă agrotehnică: fiind o cultură prăşitoare,
contribuie la combaterea buruienilor şi dăunătorilor agricoli.
Figura 9. Porumb

Săpăturile arheologice arată că locul de origine a porumbului este America
Centrală şi regiunile de sud ale Mexicului. Se cultiva acolo din epoca precolumbiană.
La începutul sec. XVI a fost adus în Spania şi, de acolo, răspândit în alte ţări
europene. Există opinii că ar proveni de la o ruda a sa îndepărtată – teo-sinte
Euchlianu mexinu, puţin asemănătoare cu porumbul propriu-zis, care aparţine
tribului Maydeae şi are acelaşi număr de cromozomi – 2n = 20. Unii cercetători
consideră că a fost creat în baza altui gen din acest trib – tripsacum dactiloides.
Aceste specii de porumb formau boabe în panicul şi nu aveau ştiuleţi.
În 1954, în timpul săpăturilor arheologice realizate în apropiere de regiunea
Mexico-City, la adâncimea de 70 m a fost descoperit polen de porumb. Vârsta
stratului de la acea adâncime este de aproximativ 60 de mii de ani.
La începutul sec. XVI, porumbul a pătruns în Basarabia.
În agricultura mondială, ocupă locul III după suprafaţa cultivată, fiind precedat
de grâu şi orez; se extinde pe o suprafaţă de 147 mil. ha. Cel mai mare producător
de porumb sunt SUA (circa 29 mil. ha), considerate „brâul porumbului”, urmează
China (circa 25 mil. ha) şi Brazilia (12 mil. ha).
Suprafeţele şi producţiile de porumb pe plan mondial, 2006

SUA 28,5 9359,8 267,5
China 27,1 5365,1 145,6
Brazilia 12,6 3382,7 42,6
Mexic 7,3 2966,0 21,7
India 75,9 1938,0 14,7
România 2,5 3575,3 8,9
Moldova 0,459 2878,7 0,132
Mondial 144,3 4815,3 695,2
Pentru Republica Moldova, importanţa economică a porumbului rezultă nu doar

din mărimea suprafeţelor de cultivare, ci şi din producţia mare pe care o oferă.
Condiţiile de mediu sunt favorabile cultivării; ani nefavorabili (ca în cazul grâului)
se atestă rar. Producţia record reprezintă 27,2 tone la ha (a fost obţinută în SUA).
Indicele de producţie – 0,45. Pănuşile reprezintă circa 1/10 din producţia de boabe,
iar rahisul 1/5.
2. Cerealele 145
Dinamica producţiei de porumb în Republica Moldova

Anii Suprafaţa, Producţia Producţia
mii ha medie, kg/ha globală, mii t
1989 314,3 5020 1585,7
1990 258,0 3420 885,5
1991 310,1 4840 1501,2
1992 259,6 2450 635,2
1993 342,6 3870 1324,5
1994 283,4 2220 629,3
1995 307,0 2940 908,2
1996 339,4 2400 988,6
1997 424,8 3970 1717,0
1998 400,0 2270 910,0
1999 396,0 2830 1140,0
2000 414,4 2340 1031,0
2001 474.1 2370 1116,5
2002 446,7 2670 1192,7
2003 557,6 2710 1510,9
2004 584,3 3071 1794,0
2005 361,1 3450 1245,8
Particularităţile morfologice
Porumbul este o plantă ierboasă anuală cu germinare unipolară: embrionul
dezvoltă o singură rădăcină. Din mezocotilul embrionului pornesc 3-7 rădăcini
adventive seminale. Împreună cu rădăcina embrionară, acestea formează sistemul
radicular „temporar” al plantei. La câteva zile după ce răsare, planta formează, la
adâncime mică, primul nod tulpinal. Distanţa dintre sămânţă şi primul nod variază
în funcţie de adâncimea de semănat. Apoi, planta formează pe tulpină, în sol, mai
multe noduri succesive (apropiate mult între ele) şi internoduri scurte, care creează
impresia unui singur nod, comparabil cu nodul de înfrăţire al grâului. Numărul de
noduri formate în sol este specific soiului sau hibridului, variind între 6 şi 10. Din
fiecare nod subteran se dezvoltă 8-16 şi chiar 20 de rădăcini (numite rădăcini
adventive) propriu-zise ale porumbului sau rădăcini permanente.
Între numărul de noduri subterane şi durata perioadei de vegetaţie a porumbului
există o relaţie determinată. Cu cât e mai mare numărul de noduri, cu atât perioada
de vegetaţie a soiurilor sau hibrizilor este mai lungă. Nodurile 2-3 de la suprafaţă
formează rădăcini adventive aeriene, care îndeplinesc funcţia de absorbţie şi
susţinere. În prima perioadă de vegetaţie, la o temperatură favorabilă a solului,
rădăcinile cresc cu viteza de 5-6 cm pe zi. În general, rădăcinile porumbului se
dezvoltă bine atunci când temperatura solului atinge circa 24oC şi acesta conţine
2% oxigen. Sistemul radicular al porumbului este fasciculat.
Tulpina porumbului este formată din 8-12 internoduri, variază mult ca înălţime:
de la 60 cm la 500 cm. Formele de porumb cu perioada de vegetaţie scurtă au tulpina
mai scundă decât formele semitardive sau tardive. În interior, tulpina este plină de
măduvă; la plantele tinere, măduva este mustoasă şi conţine până la 5% de zahăr.
Hibrizii mai tardivi au un număr mai mare de noduri supraterestre, dar şi de
noduri subterane. Hibrizii foarte precoce formează 8-10 internoduri, hibrizii cu
precocitate mijlocie – 14-18 şi hibrizii tardivi – 20-24. 30% din recoltă se formează
din contul fotosintezei tulpinii şi 14% din contul pănuşilor ştiuletelui.
Înfrăţirea se manifestă într-o măsură mult mai mică decât la alte cereale. Lăstarii
laterali sau fraţii pornesc din nodurile tulpinii de la suprafaţa solului. Cea mai redusă
cantitate de lăstărire o au formele ce aparţin porumbului „dinte de cal” şi cea mai
dezvoltată – cele ce aparţin porumbului zaharat.
Frunzele sunt late, mari, dispuse alternativ pe 2 rânduri, pornind câte una de la
fiecare nod. Pe faţa interioară, limbul este glabru, iar pe faţa superioară, pubescent,
păros. În funcţie de condiţiile anului şi de hibrid, suprafaţa frunzelor la o plantă
constituie 0,3-1,5 m2. Pe faţa superioară, în epidermă, se găsesc mai multe celule
biliforme. În condiţii de secetă, acestea pierd apa, limbul lor răsucindu-se spre
interior. Prin acest proces, planta îşi reduce mult suprafaţa de transpiraţie, mărindu-
şi rezistenţa la secetă. Numărul stomatelor este de 7000-8000 buc./cm2 pe faţa
superioară a limbului şi 9000-10000 pe faţa inferioară. În condiţii corespunzătoare
de nutriţie şi umiditate, suprafaţa de asimilaţie la hectar atinge 40000-50000 m2.
Suprafaţa de asimilaţie încetează să mai crească după ce apare paniculul. În condiţii
de irigare însă suprafaţa foliară continuă să crească şi la apariţia inflorescenţei
feminine. Într-o zi, 1m2 de frunze asimilează, în medie, 4-5 g de substanţă uscată
netă; în timpul înfloririi şi al formării boabelor – 8-12 g. Plantele cu frunzele înguste,
care cresc sub unghi ascuţit în raport cu tulpina, sunt mai fecunde, fiindcă se umbresc
mai puţin una pe alta. Frunzele de porumb fără ligulă formează cu tulpina un unghi
de aproximativ 10o, în timp ce frunzele cu ligulă sunt dispuse aproape orizontal. Cu
cât e mai mare numărul de frunze, cu atât mai mare va fi perioada cuprinsă între
răsărirea plantei şi apariţia paniculului.
Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile masculine sunt grupate
într-o inflorescenţă de forma unui panicul, situată terminal pe internodul superior
al tulpinii. Paniculul este compus dintr-un ax principal pe care se prind 10-40
ramificaţii laterale. Pe toată lungimea axului principal şi a ramificaţiilor laterale
ale paniculului sunt inserate spiculeţele, grupate câte 2 la un loc; pe ramurile laterale
2. Cerealele 147
acestea sunt aşezate în 2 rânduri, iar pe axul principal – în mai multe. Fiecare spiculeţ
prezintă 2 flori: floarea are 3 stamine cu antere, în care se află polen de culoare
galbenă-aurie. Pe fiecare panicul se formează 1100-1200 de spiculeţe; 2500 de flori;
7 mii de antere, iar în fiecare anteră se află 2000-2500 de grăuncioare de polen. Un
singur panicul conţine aproximativ 14-18 mil. de grăuncioare de polen, iar pentru
polenizarea tuturor florilor feminine dintr-un singur ştiulete sunt necesare doar 800-
1000 de grăuncioare de polen. În momentul înfloririi, filamentele se alungesc, motiv
din care anterele ies afară din floare, depăşind cu mult glumele şi paleele.
Planta produce o cantitate maximă de polen a treia zi de la începutul înfloririi,
eliberarea maximă de polen producându-se între orele 7.30 şi 9.00. Inflorescenţa
masculină apare înaintea celei feminine, deschiderea anterelor se produce cu 5-7
zile înainte să înflorească florile feminine. Polenul îşi păstrează viabilitatea timp de
1-2 zile. Pe timp uscat, polenul căzut dimineaţa nu mai este viabil în orele de după
amiază; pe timp umed, viabilitatea polenului scuturat se păstrează circa 24 de ore.
Florile feminine se grupează în spice-ştiuleţi cu axul îngroşat, care se dezvoltă sub
teaca frunzei. Ştiuleţii sunt îmbrăcaţi în aşa-numitele pănuşi, care reprezintă teaca
unor frunze modificate. Pe rahisul ştiuletelui (numit ciocălău), spiculeţele sunt dispuse
în rânduri verticale. Rahisului îi revin circa 20-25% din greutatea totală a ştiuletelui.
Datorită aşezării în perechi a spiculeţelor pe rahis, ştiuletele prezintă, de obicei, rânduri
de boabe cu soţ: 8-20. Fiecare spiculeţ are 2 flori: una superioară, fertilă, şi alta
inferioară, sterilă. Glumele şi paleele sunt scurte, aşezate la baza bobului matur.
Ovarul reprezintă un stigmat filamentos, lung, bifurcat la vârf şi acoperit pe
toată suprafaţa cu papile stigmatice. La înflorire, stigmatele se alungesc, ieşind
afară din pănuşi sub forma unui smoc, numit mătasea porumbului. Dacă timpul este
favorabil, mătasea apare în 2-4 zile. Stigmatele sunt gata de fecundare încă până a
ieşi din pănuşi. La 2-3 zile după fecundare smocul de stigmate începe să se
veştejească şi, treptat, se usucă.
Ştiuletele este prins de tulpină printr-un peduncul. Pedunculul este prevăzut cu
noduri de care sunt prinse pănuşile. Numărul acestora corespunde numărului de
frunze dispuse mai sus de punctul de inserţie al ştiuletelui.
Porumbul este o plantă alogamă. Autogamia, adică fecundarea ştiuletelui de
către polenul aceleiaşi plante aproape că este exclusă în condiţii naturale. În cazul
autopolenizării artificiale, producţia de boabe scade. Descendenţa obţinută din
boabele de porumb prin autogamie se numeşte linie genealogică sau linie
consanguinizată. Liniile nu sunt recomandabile pentru producţie, deoarece au
productivitatea redusă, în schimb, ele pot fi aplicate pe larg la producerea seminţelor
hibride. Decurge favorabil polenizarea ce are loc pe timp cald şi umed, cu vânt slab.
Ploaia căzută în perioada înfloririi poate spăla polenul din panicul, iar pe timp uscat,
grăuncioarele de polen îşi pierd viabilitatea. În condiţii nefavorabile de polenizare,
deseori, are loc ştirbirea porumbului. Dacă un hibrid este polenizat cu grăuncioarele
de polen ale altui hibrid, boabele căruia au altă culoare şi altă consistenţă, aceste
caractere vor fi remarcate şi la boabele plantei-mamă. Fenomenul poartă denumirea
de „xenie” (schimbări de culoare, formă, compoziţie chimică în caracterele
endospermului).
O plantă de porumb formează unul sau mai mulţi ştiuleţi. Întâi apare ştiuletele
superior, el fiind şi cel mai dezvoltat. Punctul de inserţie a ştiuletelui pe tulpină
joacă un rol important la cultivarea porumbului. Dacă ştiuleţii sunt fixaţi aproape
de suprafaţa solului, ei se usucă greu şi deseori se deteriorează; fac imposibilă
aplicarea maşinilor de recoltat. Dacă ştiuleţii se află la un nivel prea înalt, tulpina
poate fi frântă uşor de vânt. Optimă este inserţia ştiuleţilor la înălţimea de 60-70
cm de la suprafaţa solului.
Fructul de porumb este o cariopsă. Endospermul porumbului este format din
partea făinoasă şi din partea cornoasă. Endospermul cornos conţine o cantitate mare
de substanţe proteice. Gradul de dezvoltare a endospermului are un caracter distinctiv
pentru diverse convarietăţi de porumb. O altă caracteristică a bobului de porumb este
embrionul mare – 10-15% din greutatea bobului – bogat în substanţe grase.
Compoziţia chimică medie constituie:
– umiditate – 13,32%;
– proteină brută: N x 6,25 – 10,05%;
– grăsime brută – 4,76%;
– extractive neazotate – glucide – 68,17%;
dintre care:
– zaharuri – 2,23%;
– dextrine – 2,47%;
– amidon – 59,08%;
– pentozani – 4,38%;
– celuloză brută – 2,25%;
– cenuşă – 1,45%.
Cea mai mare parte din materia proteică a bobului de porumb, circa 45%, o
formează prolaminele, şi anume zeina, urmând glutelinele (35%) şi globulinele
(20%). Zeina se caracterizează printr-un conţinut ridicat de acid glutamic (31,30%)
şi leucină (25%). La unele forme de porumb a fost atestată şi gena Opaque-2, care
determină creşterea conţinutului de lizină şi triptofan, iar la unele biotipuri, gena
Fluory-2, care condiţionează conţinutul de metionină. Hibrizii care au asemenea
2. Cerealele 149
gene produc boabe cu valoare nutritivă înaltă. Lizina este un aminoacid esenţial
necesar creşterii organismelor tinere. Triptofanul este precursorul vitaminei PP
(acid nicotinic); în lipsa lui apar tulburări neurofiziologice. Gena WXi determină
structura amidonului care, la hibrizii obişnuiţi, este formată din 75% amilopectină
şi 25% amiloză. Hibrizii cu gena Wxi conţin 100% de amilopectină.
Sistematica
Porumbul – Zea mays – face parte din familia Poaceae, subfamilia Panicoidae,
tribul Maydeae. Din tribul Maydeae fac parte şi genurile Teosinte şi Tripsacum.
În funcţie de caracteristicile endospermului, Zea mays a fost clasificată în
următoarele convarietăţi:
Z. M. indurata – porumb cornos, cu boabe tari, lucioase; cu textură cornoasă
în cea mai mare parte a endospermului; cu o cantitate foarte mică de strat amidonos
în jurul embrionului; boabele conţin 65-83% amidon şi 7,7-14,5% proteine. Include
şi forme cu boabe mari şi cu boabe mici, rezistente la frig şi secetă. Se utilizează în
alimentaţie: la prepararea făinii şi ca furaj.
Z. M. indentata sau porumbul dentiform. Se caracterizează prin endosperm
cornos repartizat în părţile laterale ale bobului, textura făinoasă ocupând partea de
mijloc şi cea superioară. La uscare, partea făinoasă se contractă, formând pe partea
superioară a bobului o depresiune asemănătoare cu mişuna dintelui de cal, fapt ce a
determinat denumirea subspeciei. Suprafaţa bobului conţine încreţituri. Boabele
conţin 68-76% amidon şi 8-13% proteine. Este cea mai răspândită subspecie de
porumb cultivată în Republica Moldova.
Z. M. amylaceae – porumbul amidonos. Are bobul rotund, cu suprafaţă mată;
este lipsit de endosperm cornos sau acesta prezintă un strat cornos foarte subţire;
endospermul făinos este format din grăuncioare sferice de amidon, între care se
atestă puţină proteină; are rădăcini adventive slab dezvoltate; capacitate înaltă de
înfrăţire; din cauza higroscopicităţii mari, boabele lui se usucă încet şi se păstrează
prost: conţin 71,5-82,7% amidon şi 6,9-12,2% substanţe proteice. Datorită
embrionului mare, bogat în substanţe grase, acest porumb este foarte important
pentru industria alcoolului, a amidonului şi glucozei.
Z. M. everta – porumbul pentru floricele. Are bobul relativ mic, cu endosperm
cornos, puternic dezvoltat; este lipsit de endosperm făinos, dar dacă şi există, acesta
se află lângă embrion. Când boabele sunt puse la prăjit, apa din grăuncioarele de
amidon se evaporă rapid, iar vaporii presează asupra învelişului şi-l sfârtecă, rezultând
aşa-zisele floricele sau cocoşei. După forma bobului, această subspecie se împarte
în 2 grupuri: 1) orizat, cu boabe restrate în partea coronară şi 2) perlat, cu boabe
rotunde în partea coronară; bobul conţine 62-72% amidon şi 10-14,6% substanţe
proteice. Se foloseşte la prepararea crupelor şi floricelelor. Porumbul everta

formează mulţi ştiuleţi şi are capacitate înaltă de lăstărire. Se cultivă din timpuri
străvechi. Se consideră că a fost primul tip de porumb cultivat.
Z. M. saccharata – porumbul zaharat. În partea coronară şi din flancuri, bobul
este zbârcit şi umplut cu endosperm cornos; conţine foarte puţin amidon (32%) şi
32% amilodextrină, 18-20% substanţe proteice şi 8-9% grăsimi. Se foloseşte în
alimentaţie sub formă de boabe proaspete, fierte şi conservate.
Z. M. ceratina – porumbul ceros. Stratul exterior al endospermului este dur,
asemănător cu ceara, motiv din care suprafaţa bobului este mată, proprietate care îl
diferenţiază de porumbul cornos.
Z. M. tunicata – porumbul îmbrăcat. Se caracterizează printr-o creştere
excesivă a glumelor, ce ajung să acopere complet boabele. Este cel mai vechi porumb
atestat.
Z. M. amylea-saccharata – porumbul amidonos-zaharat. Este o subspecie
intermediară, cu particularităţi specifice formei amylaceae şi formei saccharata:
boabele lui sunt zaharate în partea coronară şi amidonoase în partea inferioară.
Producerea seminţei hibride
Particularităţile porumbului hibrid sunt determinate de fenomenul biologic
cunoscut sub denumirea de vigoare hibridă sau heterozis. Graţie acestui fenomen,
organismele hibride au o vitalitate şi productivitate mai mare decât părinţii lor.
În funcţie de formele iniţiale de porumb, hibrizii au fost sistemetizaţi în câteva tipuri:
1. Hibrizi simpli între soiuri, obţinuţi prin încrucişarea a 2 soiuri.
2. Hibrizi simpli între linii consanguinizate, obţinuţi prin încrucişarea a 2 linii
consanguinizate.
3. Hibrizi simpli între soiuri şi linii consanguinizate, obţinuţi prin încrucişarea
unui soi cu o linie.
4. Hibrizi dubli, obţinuţi prin încrucişarea a 2 hibrizi simpli.
5. Hibrizi triliniari, obţinuţi prin încrucişarea unui hibrid simplu cu o linie
consanguinizată.
Clasificarea hibrizilor în funcţie de perioada de vegetaţie

Precocitatea Grupul Numărul de frunze FAO toC medie
Extratimpurii 1 12-14 100-199 -
Timpurii 2 15-16 200-299 15o
Semitimpurii 3 17-18 300-399 17o
Semitardivi 4 19-20 400-499 19o
Tardivi 5 21-23 500-599 20,5o
Foarte tardivi 6 >23 600-699 -
2. Cerealele 151
200 ore de iradiere = 1oC, temperatură medie.

Hibrizii cu o perioadă de vegetaţie de 105-125 de zile sau FAO 300-450 sunt
mai adaptaţi la condiţiile pedoclimatice ale Moldovei şi asigură producţii mai mari.
Fazele de creştere şi dezvoltare

I. Semănat – răsărire = 12-18 zile.
II. Răsărire – apariţia celei de-a treia frunze = 8-10 zile.
III. Apariţia celei de-a treia frunze – formarea primului internod = 18-32 de zile.
IV. Formarea primului internod – apariţia paniculului = 15-20 de zile.
V. Apariţia paniculului – apariţia stigmatelor = 2-10 zile.
VI. Apariţia stigmatelor – coacerea în lapte = 25-30 de zile.
VII. Coacerea în lapte – coacerea în pârgă = 10-15 zile.
VIII. Coacerea în pârgă – coacerea deplină = 10-15 zile.
Total 100-150 de zile.
Iarovizarea porumbului are loc la faza de încolţire – apariţia celei de-a patra
frunze.
Cerinţe faţă de temperatură. Porumbul este o plantă cu cerinţe sporite faţă
de temperatură; doar temperatura de 10-12oC asigură plante răsărite în termen.
Temperatura optimă pentru creştere şi dezvoltare este cea de 25-30oC; maximă
– la care porumbul încetează creşterea – 45-47oC; la o temperatură de 49-51oC, în
timp de 10 minute, plantele pier. La temperatura de 32-35oC şi umiditatea relativă
a aerului de aproximativ 30%, în răstimp de 1-2 ore după crăparea anterelor,
grăuncioarele de polen se usucă, pierd capacitatea de încolţire, condiţionând
împlinirea slabă a ştiuleţilor. La o temperatură diurnă medie mai mică de 15oC şi
mai mare de 30oC, procesele de creştere se reţin semnificativ. Dacă începutul
vegetaţiei durează (la temperatura de 15oC), porumbul va creşte încet, va avea culoare
galbenă, sistem radicular prost dezvoltat; plantele vor fi uşor atacate de boli, fapt
ce diminuează producţia. Brumele uşoare de -2-3oC distrug frunzele plantelor tinere,
iar temperatura de -4oC distruge întreaga plantă; brumele de -2-3oC, atestate la
sfârşitul vegetaţiei, distrug plantele, reduc capacitatea germinativă a boabelor. În
condiţii de temperaturi ridicate în timpul zilei şi scăzute pe timp de noapte, ritmul
de creştere a plantelor de porumb se reduce, perioada de vegetaţie se prelungeşte
şi producţia scade.
În Republica Moldova, media optimă pentru cultura porumbului o constituie
temperatura de 16-20oC (în luna mai), 19-21oC (în luna iunie), 20-23oC (în luna
iulie), 19-22oC (în luna august) şi 14-17oC (în luna septembrie). Cerinţele
porumbului faţă de căldură se apreciază prin necesarul unităţilor termice (UT), care
se calculează în baza formulei:
unde t1, t2, t3, t4 – temperatura aerului la orele 1, 7, 13, 19, iar 10 este pragul biologic
termic al porumbului.
Deoarece la temperaturi mai mici de 10oC şi mai mari de 30oC creşterea
porumbului încetează, temperaturile mai coborâte sau mai ridicate echivalează cu
0o. Necesarul de UT diferă în funcţie de precocitate:
801-1000 UT – la hibrizii extratimpurii;
1001-1100 – la hibrizii timpurii;
1101-1200 – la hibrizii semitimpurii;
1201-1350 – la hibrizii semitardivi;
1351-1400 – la hibrizii tardivi.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul este o plantă mezofilă, rezistentă la
secetă, particularitate asigurată de sistemul radicular bine dezvoltat şi de capacitatea
plantei de a se adapta la condiţii de secetă prin reducerea suprafeţei de transpiraţie.
În condiţii climaterice variate, coeficientul de transpiraţie constituie 400. Consumul
de apă în perioada de vegetaţie constituie 3500-4000 t/ha.
Pentru germinare, boabele de porumb absorb o cantitate de apă egală cu 27-34%
din greutatea lor. În perioada intensivă de creştere, plantele mature evaporă zilnic 4-4,5
l de apă; 6-10 mm la ha. Pentru a forma 1 t de boabe, porumbul consumă circa 800 t de
apă. Este sensibil la secetă cu 10 zile până la apariţia paniculului şi 20 de zile de la
începutul înfloritului – considerată şi perioadă critică faţă de umiditate a porumbului.
Dacă în perioada cuprinsă între apariţia celei de-a opta frunze şi apariţia panicu-
lului umiditatea este moderată, iar de la apariţia paniculului şi după – scăzută, produc-
ţia de porumb se reduce la jumătate. Producţia se reduce la jumătate şi atunci când
plantele cresc în condiţii de secetă până la formarea primelor 8 frunze şi în condiţii
de umiditate moderată până la înspicare, chiar dacă după aceasta beneficiază de
umiditate optimă.
În cultura porumbului, fără irigare se pot obţine recolte bogate în cazul în care
în lunile iunie, iulie şi august cad nu mai puţin de 200 mm de precipitaţii. Cantitatea
anuală de 500 mm de precipitaţii asigură cele mai bune condiţii de vegetaţie pentru
porumb, sub aspectul regimului de umiditate. Este important ca până la 1 mai să
2. Cerealele 153
cadă cel puţin 100 mm de precipitaţii. Vremea relativ secetoasă din octombrie influ-
enţează pozitiv calitatea porumbului şi asigură cele mai bune condiţii de recoltare
şi condiţionare a recoltei. Însă, multianual, în stratul de 1 m, asigurarea cu apă
pentru perioada de vegetaţie nu depăşeşte 45-55% faţă de nivelul optim. În zonele
de nord ale Republicii Moldova, deficitul de umiditate constituie 150-200 mm, în
cele de centru şi de sud – 260-340 mm; în asemenea condiţii porumbul trebuie
irigat. În perioada de semănat, stratul arabil trebuie umectat până la 25-40 mm,
umectarea fiind insuficientă (mai mică de 20 mm) doar în 5-10% din ani.
Perioada cuprinsă între faza de formare a frunzelor şi apariţia paniculului
durează 60-70 de zile. Creşterea intensivă a frunzelor începe de la frunza a şasea şi
coincide cu prima decadă a lunii iunie.
Condiţiile optime: t = 20-24oC; rezerva de umiditate a stratului de 0,5 m
= 60-70 mm.
La faza de coacere în lapte, umiditatea din stratul de 0,5 m este extrem de
importantă. O cantitate de apă mai mică de 20-25 mm frânează începutul coacerii în
lapte. Conform datelor medii multianuale, în stratul de 0,5 m, cantitatea de apă
accesibilă în raioanele agroclimaterice de nivelul I-II constituie 40-50 mm, în raioanele
de nivelul III – 25-40 mm. Probabilitatea anilor cu rezervă de apă mai mică de 20-25
mm în stratul de 0,5 m constituie 10-20% la nordul şi 30-50% la sudul republicii.
Cerinţele faţă de lumină. Fiind o plantă de origine sudică, porumbul, considerat
plantă de zi scurtă, manifestă pretenţii mari faţă de lumină. Înfloreşte mai repede
atunci când ziua durează 9-8 ore; dacă durata zilei este mai mare de 12-14 ore, perioada
de vegetaţie se lungeşte. La aceeaşi latitudine, la fiecare deplasare cu 16,0 km spre
sud sau spre nord faţă de zona în care a fost creat, un hibrid devine cu o zi mai timpuriu
sau mai tardiv. Insuficienţa luminii, ca urmare a umbririi porumbului de către buruieni
sau a semănatului prea des, conduce la diminuarea suprafeţei foliare, reducând
producţia. Porumbul parcurge stadiul de lumină în timp de 20-25 de zile.
Cerinţele faţă de sol. Porumbul creşte bine şi asigură producţii pe soluri curate de
buruieni, cu textură medie, strat de humus adânc, reacţie neutră a solului (pH – 6,5-7,0).
Porumbul nu rezistă la soluri sărate, înmlăştinite, cu pH mai mic de 5. Cele mai potrivite
pentru porumb sunt cernoziomurile levigate şi solurile aluviale uşoare (nisipo-lutoase şi
luto-nisipoase). În Republica Moldova, solurile cernoziomice ocupă circa 80%.
Amplasarea culturii. Porumbul nu manifestă pretenţii faţă de planta premergă-
toare, dar asigură producţii mai mari după culturile care lasă terenul liber de buruieni,
asigurat cu apă şi elemente de nutriţie. Cele mai bune premergătoare pentru porumb
sunt cerealele de toamnă şi tutunul; mai puţin indicată e sfecla pentru zahăr, care
întrebuinţează multă apă şi extrage un şir de microelemente, în special zinc, necesar
pentru creşterea şi dezvoltarea porumbului. Indiferent dacă se aplică macro- şi
microelemente, această premergătoare asigură oricum producţii scăzute.
Porumbul poate fi cultivat pe acelaşi spaţiu 2 ani consecutiv, iar dacă se intro-
duce sistematic gunoi de grajd – 3-5 ani pe aceeaşi solă. Este o bună premergătoare
pentru culturile de primăvară, deoarece, fiind o prăşitoare, contribuie la distrugerea
buruienilor şi la afânarea solului; datorită îngrăşămintelor chimice şi celor organice
ce i se aplică, lasă solul în stare bună de fertilitate. Este un bun premergător şi
pentru grâul de toamnă, dacă se utilizează hibrizi cu perioada de vegetaţie scurtă. În
cazul în care este utilizat ca premergătoare pentru grâul de toamnă, trebuie luat în
calcul efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin. Mazărea, cartoful, soia,
lucerna sunt destul de rezistente la acţiunea remanentă a dozelor de Atrazin.
Fertilizarea. Pentru a forma 1 t de boabe şi a asigura dezvoltarea în bune condiţii
a celorlalte părţi ale plantei, porumbul consumă 26-30 kg de N; 11-12 kg de P2O5 şi
24-25 kg de K2O. Cele mai importante pentru alimentarea porumbului sunt
perioadele care includ:
1. Formarea primelor 5-7 frunze, când se pune temelia organelor generative
ale plantei. În acest timp, insuficienţa de hrană conduce la micşorarea numărului şi
dimensiunii ştiuleţilor.
2. Apariţia paniculului, când se atestă o creştere intensivă a tuturor organelor
porumbului şi o absorbţie intensivă a substanţelor nutritive. Perioada durează 20 de
zile şi epuizează ½ din cantitatea de substanţe nutritive.
Pentru principalele soluri ale Moldovei, indicii optimi ai componenţei nutritive
sunt următorii:
N = 3 mg;
P2O5 = 2,7 mg;
K2O = 25 mg la 100 g sol,
recomandabile fiind:
40-60 t/ha de îngrăşăminte organice;
100-120 t/ha de îngrăşăminte organice umede;
14-20 t/ha de îngrăşăminte organice avicole.
Insuficienţa zincului (mai puţin de 0,3 mg la 1 kg de sol) şi surplusul de fosfaţi
mobili provoacă cloroza plantelor. La insuficienţa de zinc, plantele tinere au culoarea
mai deschisă, albicioasă, cu fâşii galbene, nervura rămânând totuşi verde. Creşterea
este redusă, internodurile sunt scurte şi înguste. Cu timpul, aceste semne dispar,
dar se formează ştiuleţi mici, slab dezvoltaţi. Pentru prevenirea clorozei, în sol se
introduc 10-15 kg/ha de sulfat de zinc, sub formă de soluţie cu stropitor cu bară.
2. Cerealele 155
Îngrăşămintele ce conţin microelemente sunt mai eficiente când sunt introduse în

brazdă în timpul aratului. Dacă nu s-a introdus în brazdă, sulfatul de zinc trebuie introdus
primăvara, împreună cu erbicidele. Acţiunea negativă a clorozei poate fi micşorată
prin aplicarea, extraradicular, a unor îngrăşăminte suplimentare (soluţie de sulfat de
zinc de 0,8%). Plantele bolnave se tratează la faza de 5-6 şi de 10-12 frunze.
Dacă până la etapa semănatului nu s-au introdus suficiente îngrăşăminte azotate,
în timpul realizării lucrărilor între rânduri trebuie aplicată, cu ajutorul unui cultivator-
hrănitor de plante, hrănirea radiculară suplimentară, doza de N30. În timpul
semănatului, se aplică 100 kg de superfosfat granulat sau 50 kg de amofos.
Colţii de porumb sunt sensibili la concentraţia sărurilor minerale din soluţia solului;
din acest motiv, semănătorile moderne îngroapă granulele de superfosfat cu 2-3 cm
mai adânc şi lateral faţă de seminţe, ca să nu poată veni în contact unele cu altele.
Lucrarea solului. La lucrarea solului se ţine cont de condiţiile de climă,
premergători şi gradul de îmburuienare a câmpurilor. După culturile timpurii, câmpul
trebuie lucrat cu dezmiriştitoarele cu discuri de tip LDG-10 sau cu grape cu discuri
BD-10, BDT-7, la o adâncime de 6-8 cm. Când terenurile sunt îmburuienate cu buruieni
cu lăstărire din rădăcină, discuirea se înlocuieşte cu lucrări de cultivaţie, realizate cu
ajutorul cultivatorului extirpator suspendat (KPŞ-5, KPŞ-9, T-3). Prima cultivaţie se
face imediat după recoltare, la adâncimea de 8-10 cm; a doua – după apariţia rozetei
cu frunze la buruienile multianuale cu lăstărire din rădăcină – la adâncimea de 10-12
cm. Afânarea solului (cu un cultivator extirpator suspendat) se efectuează sub unghi
de 45o faţă de lucrarea precedentă. Peste 2 săptămâni se aplică arătura de toamnă, la o
adâncime de 25-27 cm. Cele mai bune rezultate se obţin la lucrarea cu grape PL-3-
35, înzestrate cu boroane sau cu tăvăluguri, care ară în 2 straturi (PNT-3-40, PNT-4-
40) şi cu plugurile reversibile (PON-3-30, PNO-3-35).
Pe pante, la fiecare 12-15 m, la o adâncime de 50 cm, se efectuează scarificarea
ŞN-2-140.
Lucrări de pregătire a solului înainte de semănat. Primăvara timpuriu, la
starea de maturitate a solului, câmpul se nivelează. În funcţie de starea solului, de
calitatea arăturii şi de înclinarea pantei, lucrările se realizează cu ajutorul grapelor
cu dinţi, grapelor combinate cu târşitoare sau al cultivatoarelor înzestrate cu grape.
Lucrările de pregătire a solului nu sunt recomandabile până la semănat. Dacă în
perioada dintre nivelare şi semănat apar în masă plantulele buruienilor, acestea
trebuie distruse. Cu cât mai multe buruieni răsar în perioada anterioară semănatului,
cu atât mai puţine vor trebui distruse în timpul vegetaţiei.
Combaterea buruienilor constituie principala lucrare de îngrijire a porumbului
şi consună cu ritmul lent de creştere, în fazele iniţiale; cu densitatea redusă a plantelor
la o unitate de suprafaţă; cu rezistenţă la rivalitatea buruienilor. Buruienile pot fi
combătute prin lucrări mecanice, prin utilizarea erbicidelor, prin lucrări mecanice
combinate cu utilizarea erbicidelor. Combaterea pe cale chimică a buruienilor se
face prin stropirea solului cu erbicide de tip Harness 900 EC – 2,5 l /ha, Trophy
90 EC – 2,5 l /ha, Dual Gold 960 EC – 1,6 l/ha, Gesagard 50 FW – 3 l/ha. Erbicidele
se încorporează în funcţie de umiditate şi nivelul de pregătire a solului. Pe terenurile
bine pregătite şi nivelate, unde lipsesc buruienile înrădăcinate, samurasla de floarea-
soarelui şi de grâu de toamnă, erbicidele se încorporează cu ajutorul grapei cu dinţi
flexibili (БП-6A), la o viteză de 7-9 km/oră; cu ajutorul cultivatorului KKУ-5,4,
care asigură rezultate satisfăcătoare. În alte cazuri, erbicidele se încorporează în
sol la o adâncime de 6-8 cm cu ajutorul cultivatoarelor KПC-4 cu grapă ataşată. În
cazul în care erbicidele se aplică după semănat şi până la răsărirea porumbului, ele
trebuie încorporate în sol cu ajutorul grapelor cu dinţi.
Dacă la starea de maturitate a solului, acesta conţine rezerve suficiente de apă,
lucrările se realizează cu ajutorul boroanelor cu discuri (BDT-7) la viteza de 8-10
km/oră şi se lucrează obligatoriu înainte de semănat cu cultivatoare KPS-4, USMC-5,
KŞP-8. Dacă solul este supraumectat sau dacă stratul superior este uscat, erbicidele
se încorporează cu ajutorul cultivatorului KPS-4 sau al grapei flexibile BP-8,
prevăzute cu scuturi şi rotoare metalice subţiri. Rezultate bune se obţin şi atunci
când erbicidele se introduc în bandă, folosindu-se elementele din tehnologia
astrahană (erbicidele se introduc în bandă de 24-26 cm pe rândul de porumb conco-
mitent cu tăierea fisurilor pentru orientare, cu 5 cm mai adânc decât stratul arabil).
Semănatul şi lucrările de întreţinere se realizează mecanizat, agregatele de pe
fisurile pentru orientare asigurând micşorarea zonei de protecţie a plantelor pe rând şi
combaterea buruienilor prin mijloace agrotehnice, protejând plantele de tăiere.
Terenurile îmburuienate cu mei mărunt trebuie cultivate cu culturi ce se seamănă în
rânduri dese, care înăbuşă creşterea şi dezvoltarea buruienilor. Combate eficient
buruienile de mei şi asolamentul mazăre–grâu de toamnă. În cazul în care aceste lucrări
nu pot fi realizate primăvara, înainte de semănarea porumbului pe teren nivelat, se aşteaptă
răsărirea în masă a buruienilor de mei mărunt, care urmează a fi distruse. Aceste câmpuri
se seamănă printre ultimele. Meiul mărunt poate fi distrus şi prin grăpare, până la răsărirea
plantelor şi după; prin cultivaţia între rânduri cu grape de plivit; prin muşuroire.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Pentru a fi protejate de boli, ferite de
mucezire, ocrotite de tăciunele comun, tăciunele prăfos, putregaiul fibros, bolile
ştiuleţilor, seminţele de porumb trebuie tratate cu fungicide precum Vincit minima
SC – 1,5 l/1t, Rolial FLO SL – 2,5 l/t, Maxim Gold 035 FS – 3 kg/t, Raxil 060 FS
– 0,5 kg/t, Signal –3 kg/t, Cosmos 250 FS – 5 kg/t, TMTD,VSC – 4 kg/t.
2. Cerealele 157
Figura 10. Câmp de porumb
Pentru a evita pierderile de pesticide la tratarea, încărcatul, descărcatul,

transportarea seminţelor, acestea se incrustează în bază de polimeri formatori de
peliculă – sare de sodiu carbonic metil celuloză (SSCMC) – praf sau granule de
culoare albă, solubile în apă; norma de consum – 0,2-0,25 kg la 10 l de apă sau cu
soluţie biologic activă sau alcool polivinilic (APV) – praf de culoare albă, solubil
în apă caldă; norma de consum – 0,5 kg la 10 l de apă. Incrustarea seminţelor se
realizează într-un rezervor, 1/3 din volumul căruia se umple cu apă încălzită până la
30oC, în care, prin agitare permanentă, se introduce cantitatea necesară de polimer.
Soluţia se agită încă 10-15 min., apoi se adaugă apă fierbinte de 80-95oC, pentru
APV, şi de 40°C, pentru SSCMC. În soluţia răcită se introduce, prin agitare
permanentă, cantitatea prescrisă de preparat insecto-fungicid. Seminţele se tratează
cu ajutorul maşinilor Mobitox-super, PS-10, PSŞ-3.
Epoca de semănat. Semănatul se realizează atunci când temperatura solului,
la adâncimea de 10 cm, constituie 8-9oC, la ora 8 dimineaţa, când vremea e în curs
de încălzire, este stabilă. Semănatul nu trebuie început înainte ca în sol să se
stabilească temperatura respectivă, deoarece, îmbibate cu apă, seminţele care îşi
prelungesc perioada de germinaţie sunt expuse la mucegai, pot fi atacate de
dăunătorii din sol, motiv din care pot răsări neuniform şi incomplet. Nici întârzierea
semănatului nu este recomandabilă, deoarece, la suprafaţă, solul se usucă repede;
multe boabe nu reuşesc să încolţească, fapt ce conduce la scăderea producţiei.
Calendaristic, în Republica Moldova solul atinge asemenea temperaturi în a treia

decadă a lunii aprilie – prima decadă a lunii mai. Întârzierea cu o zi a semănatului
reduce producţia cu 300 kg/ha. În fiecare unitate agricolă se seamănă 2-3 hibrizi cu
perioadă diferită de vegetaţie. Se recomandă să se semene în primul rând hibrizii
mai tardivi, încheind semănatul cu hibrizii medio-precoci. Fiecare câmp trebuie
semănat în timp de 1-2 zile.
Porumbul se cultivă şi în mirişti, după recoltarea cerealelor sau pe suprafeţele
de pe care s-a evacuat masa verde. Porumbul cultivat în mirişti asigură recolte bune
pentru siloz, iar după culturile pentru masă verde – pentru boabe.
Metoda de semănat. În condiţiile Republicii Moldova, porumbul pentru boabe
se seamănă distant programat, cu intervalul dintre rânduri de 70 cm; cel pentru
siloz – cu distanţa dintre rânduri de 60 cm; cel pentru masă verde – în rânduri dese,
la 15 cm distanţă unul de altul sau distant, la distanţă de 45 cm.
Adâncimea de semănat. Seminţele de porumb se încorporează în sol la o
adâncime de 5-7 cm, pe un pat germinativ umed. Însămânţarea se realizează cu
ajutorul semănătorilor SPC-6MF, SUPN-8, SKPP-12 (de diferite modificaţii),
Multicorn SK-4, SK-6, SK-8, SK-12, SPC-6FS şi SPP-6, de-a curmezişul direcţiei
arăturii, la viteza de 5,5 km/oră. Întâi se seamănă fâşia de întoarcere.
Desimea de semănat. Pentru a asigura densitatea recomandabilă, trebuie
semănate cu 10-15% mai multe seminţe viabile decât prevede norma. Dacă se preco-
nizează operaţii mecanice (grăparea plantaţiilor răsărite, cultivarea între rânduri) –
cu 15-20% mai mult; coeficientul de perisabilitate trebuie să constituie 1,5-2.
Densitatea plantelor de porumb la recoltare, mii plante/ha

Zona
Hibridul
Nordică Centrală Sudică
Porumbeni 295 ACRf semitimpuriu 110-115 60-65 55-60 50-55
Moldavski 291 AMRf mg 115-116 60-65 55-60 50-55
Porumbeni 351 ACRf, mg 113-116 60-65 55-60 50-55
Porumbeni 359 AMRf mg 115-117 55-60 50-55 50-55
Porumbeni 393 MRf 55-60 50-55 50-55
Moldavski 411 MRf, 55-60 50-55 45-50
Moldavski 425 AMRf, semitardiv 120-125 55-60 50-55 50-55
Moldavski 450 MRf, semitardiv 120-125 60-65 50-55 50-55
Porumbeni 457 MRf, semitardiv 125-130 55-60 50-55 50-55
Porumbeni 458 CRf, semitardiv 120-125 55-60 50-55 50-55
Porumbeni 459 MRf, semitardiv 120-125 55-60 50-55 50-55
* La cultivarea pentru siloz, densitatea recomandată a plantelor trebuie majorată cu 5 mii de plante la hectar. Pe solurile
nefertilizate şi cele supuse eroziunii – redusă cu 5-10 mii de plante/ha.
2. Cerealele 159
Densitatea minimă se reglează în condiţiile unei rezerve reduse de umiditate

în sol şi a unui nivel scăzut de fertilizare.
Norma gravimetrică de semănat se va calcula conform următoarei relaţii:
,
unde:
D – densitatea recoltabilă a hibridului, mii plante /ha;
M – masa a 1000 boabe, g;
K – coeficientul de perisabilitate, %;
VU – valoarea utilă, %.
Porumbul este mai sensibil la buruieni decât alte plante prăşitoare şi reacţionează
cu scăderi importante de producţie. Un obiectiv determinat al lucrărilor de îngrijire
îl reprezintă şi combaterea insectelor dăunătoare. Combaterea buruienilor se face
diferenţiat, în funcţie de felul în care a fost erbicidată cultura de porumb. Contra
buruienilor anuale dicotiledonate şi a unor buruieni perene, plantele se stropesc la
faza de 3-5 frunze cu DMA-6 (1 l/ha), Efiron-EC (0,8 l/ha); contra buruienilor anuale
dicotiledonate – cu Harness 900 EC – 3 l/ha; Gesagard 500 FW –3 l/ha.
Sectoarele îmburuienate cu specii dicotiledonate sau cu samuraslă de floarea-
soarelui trebuie stropite, la faza de 3-5 frunze a porumbului, cu unul din erbicidele:
Certo Plus – 0,2 kg/ha, Lontrel 300 SL – 0,5 l/ha, Basagran 48 SA – 2,5 l/ha.
Soluţia de lucru se aplică în proporţie de 250-300 l/ha. După răsărirea porumbului,
preparatele se aplică la temperatura aerului de cel puţin 16°C şi cel mult 25°C.
Când se lucrează intervalele dintre rânduri trebuie să se ţină cont ca lăţimea zonei
de protecţie să nu depăşească 13-15 cm de fiecare parte a rândului. Zonele de
protecţie se lucrează cu grape plivitoare de tip KLŢ-38, între colţii din mijloc ai
cărora se stabileşte o distanţă de 10 cm, iar între ceilalţi – de 4-6 cm; adâncimea de
lucru a grapelor plivitoare se modifică în funcţie de faza dezvoltării buruienilor şi
de compacitatea solului. În cazul în care buruienile din zonele de protecţie ale
rândurilor trebuie acoperite cu sol, iar înălţimea plantelor de porumb este de
12-15 cm, se utilizează muşuroitoare (rariţe) de tip greder. Pentru lucrarea zonelor
de protecţie, atunci când plantele au înălţimea de 25-30 cm, se utilizează
muşuroitoarele cu cormană, de tip KPH-52, KPH-53, sau muşuroitoarele cu discuri,
care se fixează la adâncimea de 6 cm şi la distanţa de 15 cm de la rândul cu plante.
Cele mai bune rezultate se obţin atunci când viteza agregatului depăşeşte 7 km /oră.
Atunci când plantele de porumb ating înălţimea de 50-60 cm, la faza de
10-12 frunze, se aplică suplimentar îngrăşăminte cu azot, câte 30-40 kg de substanţă
activă la ha, cu ajutorul cultivatoarelor KRN-4-2 asamblate cu hrănitoare de plante.
La a doua cultivare, se reînnoiesc fisurile, plantele se muşuroiesc şi se formează

diguri pentru prevenirea scurgerii apelor. Protecţia plantelor contra gărgăriţelor se
face – marginal sau pe întreaga suprafaţă a semănăturilor – cu Karate Zeon 5 CS –
0,2 l/ha sau Decis 2,5 EC – 0,25 l/ha. Soluţia de lucru constituie 300 l/ha. În caz că
apar omizile de stepă (prima generaţie – peste 10 omizi de m. p., a doua şi a treia –
peste 20 de omizi de m. p.), semănăturile se tratează cu Karate Zeon 5 CS – 0,2 l/ha.
Pentru combaterea omizilor de vârste superioare, normele de substanţe chimice se
măresc de 1,5 ori. În caz că planta este atacată de păduchele verde (peste 300-500
de insecte pe o plantă de porumb şi peste 20% din plante colonizate cu acest
dăunător), în lipsă de entomofagi, semănăturile (mai cu seamă sectoarele semincere)
trebuie tratate cu Bi-58 Nou (1,5 litri la 1 ha). În cazul în care raportul entomofagilor
şi al păduchelui verde la porumb constituie 1:30-40 şi sunt colonizate 50% din
plante, tratările cu substanţe chimice sunt insuficiente.
Întreţinerea semănăturilor. Imediat ce se încheie însămânţarea, terenurile se
tăvălugesc cu tăvăluguri inelate cu zimţi de tip 3KNN-2, ajustate la tractorul T-74.
În acest mod, solul se îndeasă, se încălzeşte mai bine şi plantulele răsar mai devreme
şi mai uniform. Cu scopul de a păstra umezeala în sol şi de a distruge cât mai eficient
buruienile, pe terenurile unde porumbul se cultivă fără aplicarea erbicidelor se
exclud toate operaţiile. În funcţie de intervalul de timp cuprins între semănat şi
răsărirea plantelor, pe lan se efectuează 1 sau 2 grăpări.
La faza de 4-5 frunze, buruienile trebuie stârpite prin grăparea semănăturilor.
Această operaţie se efectuează pe diagonală sau de-a curmezişul direcţiei rândurilor,
cu grapele medii de tip BZS-1,0. Ulterior, intervalele dintre rânduri se lucrează cu
cultivatoarele KRN-4,2A, KRN-5,6A, KUP-4,2 şi KUP-5,6 prevăzute cu labe-săgeată
şi labe plate unilaterale, la adâncimea de 5-7 cm. Buruienile pot fi combătute eficient
şi prin aplicarea următoarelor elemente tehnologice:
1. Cultivaţia până la apariţia plantulelor, realizată în combinare cu grapele,
USMK-5,4 + BZSS-1, se aplică la 4-5 zile după semănat, de-a curmezişul rândurilor,
la adâncimea de 3-4 cm, la viteza maximă a agregatului.
2. Cu 2-3 zile până la apariţia plantelor, când germenii ating lungimea de 3-5 cm, se
efectuează grăparea cu grape medii de tip BZSS-1, de-a curmezişul semănăturilor.
În acest caz, buruienile apar la 10-12 zile după apariţia plantelor de porumb.
Recoltarea
Porumbul se maturizează la 55-60 de zile după apariţia stigmatelor, procesul
de maturizare incluzând:
I. Coacerea în lapte, care începe la circa 30 de zile după apariţia stigmatelor:
boabele conţin mai mult de 50% de apă.
2. Cerealele 161
II. Coacerea în lapte-ceară – 45-50% de apă.

III. Coacerea în ceară, care are loc la circa 40-43 de zile după apariţia stigmatelor;
umiditatea boabelor – 32-37%.
IV. Coacerea deplină, care se produce la 55-60 de zile după apariţia stigmatelor;
umiditatea – 30-32%.
La coacerea deplină, atunci când sunt răsuciţi în mână, ştiuleţii de porumb
produc un zgomot distinct de frecare a boabelor; pănuşile sunt uscate; la baza
boabelor apar pete negre. Culoarea plantelor nu constituie un indiciu de maturitate.
Există hibrizi care îşi menţin verde culoarea frunzelor şi a tulpinii şi suculenţa
acestora până la maturitatea completă a boabelor. În toamnele secetoase, porumbul
se maturizează mai devreme şi, în asemenea condiţii, la coacerea completă a
boabelor, se usucă şi frunzele. În cazul în care brumele de toamnă cad mai timpuriu,
frunzele şi tulpinile se usucă înainte de coacerea completă a boabelor. Sporul de
creştere al recoltei boabelor de porumb încetează atunci când umiditatea boabelor
scade până la 33%. În această perioadă trebuie începută recoltarea, realizată în baza
a 2 scheme tehnologice: ruperea şi curăţarea ştiuleţilor; ruperea şi treierarea
ştiuleţilor. Ştiuleţii se recoltează cu combinele ККP-2, ККP-3, Hersoneţ-9,
КSКU-6, Hersoneţ-200, care rup şi curăţă ştiuleţii; taie şi mărunţesc separat
tulpinile şi le evacuează în mijloacele de transport. Ştiuleţii se transportă pe arii de
treierat, se curăţă suplimentar şi se livrează la centrele de colectare a cerealelor
sau se usucă până la umiditatea de 12-14% şi se pun la păstrare.
Porumbul pentru boabe se recoltează cu combine cerealiere, cu adaptorul
PPC-4, KMD-6, HPH-6 ataşat la combinele Niva sau Dоn-1500, care rup şi treieră
ştiuleţii, curăţă boabele, mărunţesc tulpinile, le evacuează în mijloacele de transport.
Această schemă este mai convenabilă decât schema de recoltare în ştiuleţi şi se
aplică în cazul în care umiditatea boabelor nu depăşeşte 30-32%; capacitatea lor
energică este mică. Nerespectarea termenelor de recoltare reduce producţia în
primele 2 săptămâni cu 10-15%, iar peste 30 de zile – cu 20-25%.
Particularităţile de cultivare a porumbului pe terenuri irigabile

Cu 2 săptămâni până la apariţia paniculului şi 20 de zile după apariţia lui, porumbul
este destul de sensibil la insuficienţa de apă. În această perioadă, solul trebuie să
conţină nu mai puţin de 80% din capacitatea minimă pentru apă. Dacă solul este
insuficient umectat, înainte de arat, terenul trebuie irigat cu 250-350 m3 apă/ha. În
perioada de vegetaţie, irigarea trebuie aplicată la faza de 14-15 frunze şi anume:
– la înflorirea în masă – 500-600 m3/ha;
– la formarea bobului – 650-750 m3/ha;
– la umplerea bobului – 650-750 m3/ha.

Pe terenurile irigabile, densitatea plantelor trebuie să fie mai mare decât pe cele
neirigabile. Pentru hibrizii medio-tardivi – 60-65 mii/ha; pentru cei medio-timpurii
– 70 mii/ha; pentru siloz – 80-90 mii/ha. Pe terenurile irigabile, dozele de îngrăşăminte
trebuie mărite cu 50-60%. Irigarea prin aspersiune se realizează cu ajutorul agregatelor
DDA-100M; DDN-70;Voljanca DKŞ-64; Fregat BM-100; Dnepr DF-120. În cazul
irigării, recolta de porumb se calculează în baza gradului de asigurare cu apă;
coeficientul consumului de apă trebuie să constituie 600-700 m3 /t de boabe sau
60-70 mm; coeficientul de folosire a apei productive din sol – 0,9; a precipitaţiilor
– 0,7; a apei pentru irigaţie – 0,8. Dacă înainte de semănat, în stratul de sol de
100 cm se află 120 mm de apă productivă şi cantitatea medie anuală de precipitaţii
constituie 250 mm, iar norma de irigaţie – 2 000 m3/ha, nivelul recoltei va constitui:
120 mm • 0,9 = 108 mm;
250 mm • 0,7 = 175 mm;
2000m3 • 0,8 = 1600 m3/ha sau 160 mm;
443 mm : 60 mm = 7,4 t/ha.
Norma de udare se calculează în baza formulei:
N = 100 · A · C (Bn – Bf),
unde:
N = 100 • A • C (Bn – Bf),
unde:
N = norma de udare, m3/ha,
A = adâncimea stratului de sol socotit pentru umectare, m;
C = greutatea volumetrică a solului, g/cm3;
Bn = umiditatea solului, care corespunde capacităţii minime pentru apă a
solului, % din masa uscată a solului;
Bf = umiditatea reală a stratului de sol calculat înainte de irigaţie, % din masa
solului uscat.
Particularităţile tehnologiei de cultivare a porumbului pe câmpurile

de hibridizare
Porumbul pentru seminţe se cultivă pe soluri fertile, care pot fi irigate sau
asigurate cu apă (lunci, vâlcele). Terenurile de hibridizare trebuie amplasate la o
distanţă nu mai mică de 200 m de alte plantaţii de porumb. Îngrăşămintele minerale
se introduc în funcţie de prezenţa în sol a substanţelor nutritive şi de extragerea lor
de către hibrizi. Pe terenurile de hibridizare, densitatea plantei polenizatoare se
măreşte cu 8-10 mii de plante la ha faţă de cea a plantei-mamă; se reduce numărul
2. Cerealele 163
de spiculeţe fără boabe în ştiulete. Densitatea plantelor-mamă trebuie să constituie

55-60 mii /ha. Se seamănă 8 rânduri materne şi 4 rânduri paterne. Terenurile pe
care, în calitate de forme parentale, sunt semănate linii autopolenizate, trebuie plivite
de 2-3 ori. Până la înflorire, se înlătură toate plantele hibride atipice, operaţie care
solicită atenţie maximă faţă de rândurile paterne. Pe terenurile de hibridizare cu
formă maternă fertilă, principala operaţiune constă în înlăturarea paniculului. Înainte
de înflorire, planta se inspectează zilnic, pentru a determina momentul exact în
care trebuie înlăturate paniculele. Când încep să apară paniculele, este supravegheat
şi terenul pe care seminţele de hibrizi cresc pe baza plantelor sterile. Aceste
supravegheri urmăresc determinarea gradului de sterilitate al formelor materne.
Porumbul pentru seminţe se recoltează la faza coacerii depline, preferabil manual.
În această perioadă, pănuşile sunt galbene, uscate, se desprind uşor de ştiulete.
Cultura intercalată a porumbului şi a plantelor leguminoase

Masa verde de porumb e foarte bogată în hidraţi de carbon, însă conţine puţină
proteină. De aceea, cultura intercalată a porumbului şi leguminoaselor are o
răspândire largă. Cele mai bune plante asociate sunt soia şi bobul pentru nutreţ. Un
hectar de porumb intercalat cu leguminoase asigură cu 150-200 kg de proteină mai
mult decât porumbul pur. Dacă porumbul se cultivă pentru masă verde, cu distanţa
între rânduri de 45-60 cm, trebuie semănate 25-30 kg de porumb şi 30-35 kg de
soia. În rânduri dese – 40-45 kg de porumb şi 45-50 kg de soia. Dacă porumbul
este cultivat pentru siloz, se seamănă două rânduri de porumb şi un rând de soia.
2.9. SORGUL
Importanţa
Cultura sorgului are întrebuinţări multiple şi extinse pe aproape toate
continentele, fiind alimentul de bază a mai multor popoare. Cele mai mari sunt
suprafeţele de sorg din India, China, SUA, Argentina şi din unele ţări africane.
În ultimul timp, odată cu introducerea în cultură a hibrizilor, sorgul se cultivă
atât pentru boabe, cât şi pentru furaj; boabele de sorg sunt pe larg utilizate în
alimentaţia taurinelor, pentru îngrăşarea acestora şi a păsărilor (având o valoare
nutritivă apropiată de cea a boabelor de porumb) sau ca materie primă în industria
alcoolului, iar în unele ţări din Africa şi Asia – ca aliment.
În Republica Moldova, se cultivă pe suprafeţe relativ reduse, folosindu-se mai mult
pentru mături şi ca furaj, utilizându-se boabele obţinute de la hibrizii de talie mică.
Fânul de sorg este relativ sărac în proteine, conţine, în schimb, cantităţi mari
de săruri de calciu şi fosfor, caroten etc.; sub acest aspect este superior porumbului.
Nutreţul murat de sorg are o valoare nutritivă apropiată de cea a porumbului. Plantele
de sorg sunt suculente până la maturitatea boabelor şi conţin cantităţi mari de hidraţi
de carbon, în special zaharuri, fapt ce plasează sorgul printre plantele care se
însilozează uşor.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a sorgului sub diferite forme

% din substanţa uscată
Tipul U.n. la
Apă Extracte
nutreţului Proteine Grăsimi Celuloză Cenuşă 100 kg de
neazotate
nutreţ
Masă verde 72,1 10,1 2,5 50,2 29,8 7,5 23,4
Otavă 77,0 14,4 2,6 44,4 27,4 11,3 19,4
Nutreţ murat 71,5 8,8 3,8 48,2 29,8 9,8 22,0
Fân de otavă 15,0 12,6 3,7 52,0 22,2 9,5 57,4
Fân 15,0 11,3 2,4 45,1 31,7 9,7 49,2
Boabe 16,0 12,9 3,2 77,9 3,5 2,6 118,8
1 2 3 4
Figura 11. Inflorescenţe de sorg
1 – sorg pentru mături, 2 – sorg zaharat furajer, 3 – sorg djugara, 4 – sorg pentru boabe
2. Cerealele 165
Cea mai mare cantitate de zaharuri se conţine în sorgul zaharat. Plantele tinere
de sorg conţin însă şi elemente toxice, precum glicozidul cianogen durina care,
intrând în contact cu o enzimă din stomacul animalelor (emulsina), se descompune
şi pune în libertate acidul cianhidric. Conţinutul de elemente toxice este condiţionat
de vârsta plantelor, climă, sol, precum şi de specie sau soi: este mai înalt la plantele
tinere, în special la otavă, iar pe măsură ce plantele cresc – scade. Condiţiile
nefavorabile pentru creşterea plantelor – seceta, temperaturile scăzute,
îmburuienarea excesivă etc. – conduc la intensificarea acumulării elementelor
toxice. Îngrăşarea excesivă cu azot şi irigarea sporesc conţinutul de durină al
plantelor, deoarece în aceste condiţii se formează în permanenţă lăstari noi, care
sunt deosebit de toxici.
Cele mai sensibile la intoxicaţii sunt vitele cornute mari şi, în general, rumegă-
toarele. La rumegătoare, sucul din rumen are o reacţie apropiată de cea neutră. Sub
influenţa florei microbiene din rumen şi a emulsinei se produce hidroliza glicozidelor,
cu eliberarea elementului toxic – acidul cianhidric. La monogastrice, sucul din rumen
este puternic acid, deoarece conţine acid clorhidric care, împreună cu acidul cianhidric
liber, formează compuşi mai puţin toxici sau netoxici. În proporţie de 0,06%, acidul
cianhidric din sorg nu este toxic, doza letală fiind de 1 mg la 1 kg de greutate vie
pentru vitele cornute mari şi 0,1 mg pentru oi. Sorgul zaharat nu este toxic şi nu
prezintă pericol pentru animale. Pentru a evita intoxicarea animalelor, sorgul nu trebuie
utilizat în stare umedă sau ca iarbă de păşunat. La 3-4 ore după cosire, acidul cianhidric
(care este instabil), se descompune în compuşi netoxici.
Sistematica
Specia de sorg cultivat, Sorghum vulgare, sin. Andropogon sorghum, cuprinde
2 subspecii, care diferă prin morfologia paniculului şi a boabelor: effusum are
paniculul răsfirat; contractum – dens, compact. În funcţie de scopul şi modul de
utilizare, sorgul se divide în mai multe categorii: pentru boabe, pentru mături
(tehnic), pentru extragerea siropului (zaharat), pentru furaj.
Sorgul pentru boabe este cel mai răspândit şi ocupă cele mai mari suprafeţe.
Se cultivă mai multe varietăţi şi forme din subspecia contractum: cu tulpini scurte
sau medii, cu frunze relativ rigide, panicul compact, globulos şi dens, boabe mari.
În ultimul timp, au fost creaţi numeroşi hibrizi de sorg cu talie mică (până la 100
cm înălţime), panicul erect, cu boabe ce se desprind uşor din glume şi care, în
producţie, depăşesc cu 20-30% vechile soiuri; aceşti hibrizi asigură producţii mari
numai în prima generaţie. În Republica Moldova, au fost omologaţi hibrizi precum
Moldavski - 40, Moldavski - 51, Pişcevoi - 1, Porumbeni - 7.
Sorgul zaharat (Sorghum saccharatum) posedă tulpini înalte (până la 3 m),

suculente, cu un conţinut sporit de zahăr. Se foloseşte atât pentru extragerea siropului,
cât şi ca nutreţ, fiind cultivat pentru masă verde sau pentru siloz. În Republica Moldova,
se utilizează hibrizi furajeri ai sorgului zaharat: Porumbeni - 4, Porumbeni - 5.
Sorgul pentru mături (Sorghum vulgare var. technicum) are tulpini mai puţin
suculente, panicul cu ax scurt şi ramificaţii laterale foarte lungi. Se utilizează la
confecţionarea măturilor.
Sorgul furajer are tulpini înalte, subţiri, bogate în zahăr şi cu o capacitate
mare de lăstărire. Hibridul MCS 8203989 a fost omologat şi în Republica Moldova.
Cerinţele faţă de climă şi sol. Fiind originar din zonele călduroase, sorgul are
cerinţe mari faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie este de 12oC, iar
suma temperaturilor efective variază între 2000 şi 5000oC. Hibrizii cultivaţi în
Republica Moldova ajung la maturitate cu 2300-2500oC. La o temperatură mai mică
de 5oC, sorgul nu mai creşte, iar la -1 -2oC plantele pier.
Sorgul este puţin pretenţios faţă de umiditate, fiind foarte rezistent la secetă.
Coeficientul de transpiraţie este de 153-190, cantitatea de apă pentru umplerea
boabelor constituie 25%. Are nevoie de apă în prima parte a perioadei de vegetaţie,
până la apariţia paniculului, apoi suportă bine seceta. Soiurile şi formele de sorg
pentru boabe sunt mai rezistente la secetă decât cele pentru mături sau furaj. Sorgul,
mai ales cel furajer, acceptă irigarea. Cele mai bune pentru sorg sunt solurile luto-
nisipoase, profunde, cu reacţie neutră sau alcalină. Sorgul valorifică şi solurile slab
sărăturate. Ca reacţie fotoperiodică, este o plantă de zi scurtă. Sorgul pentru boabe
poate fi cultivat în zonele de sud ale Republicii Moldova, unde cultura porumbului
nu este sigură, dând producţii mici (anul 2007).
Premergătoarele. Cele mai potrivite premergătoare pentru sorg sunt cerealele
de toamnă, deoarece părăsesc devreme terenul, lăsând timp suficient pentru
combaterea buruienilor şi pregătirea terenului; bune premergătoare sunt şi cerealele
de primăvară, porumbul, alte prăşitoare, care lasă terenul liber de buruieni. După
sorg se pot amplasa doar culturi de primăvară, întrucât el lasă solul secătuit de apă
şi de substanţe nutritive, în special de azot.
Lucrarea solului. Arătura trebuie executată la o adâncime de 25-27 cm, cu
pluguri de care se ataşează scormonitori. După ce sunt colectate premergătoarele
care lasă resturi vegetale, terenul se discuieşte la 10-15 cm, apoi se ară. Înainte de
semănat, terenul se cultivă la adâncimea de 3-4 cm.
Semănatul. Seminţele ce urmează a fi semănate (de regulă, de clasa I) se
2. Cerealele 167
incrustează cu fungicide şi insecticide împotriva bolilor şi dăunătorilor. Semănatul

se realizează la temperatura solului de 14-15o C, la o adâncime de 10 cm. Adâncimea
de încorporare a seminţelor trebuie să reprezinte 3-4 cm. Distanţa dintre rânduri
trebuie să constituie 60-70 cm. Distanţa dintre plante se stabileşte în funcţie de
scopul culturii şi de caracteristicile soiului. La recoltare, sorgul pentru boabe trebuie
să aibă densitatea de 150-200 mii plante/ha, cel pentru siloz –100-120 mii plante/ha,
60-80 mii plante /ha pentru mături.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare celor pentru porumb.
Figura 12. Câmp de sorg
Recoltarea
Recoltarea se efectuează la umiditatea de 17% a boabelor, dacă acestea urmează
a fi depozitate sub formă de boabe, şi la umiditatea de 25-30%, dacă urmează a se
utiliza ca pastă pentru însilozare. Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate
completă (numai inflorescenţele), cu ajutorul combinei. La hibrizii pentru boabe,
tulpinile rămân verzi şi suculente până la maturitatea boabelor, ceea ce face posibilă
stocarea şi însilozarea acestora în condiţii bune. Sorgul pentru siloz se recoltează
– ca şi porumbul – la faza de lapte-ceară sau de ceară. La această fază, sorgul zaharat
conţine în tulpini 16-18% zahăr ce nu cristalizează.
2.10. MEIUL
Importanţa
Meiul este o cereală utilizată în alimentaţia omului şi furajarea animalelor. În
alimentaţie, boabele de mei sunt utilizate sub formă de crupe sau păsat. Făina de
mei se utilizează în amestec cu cea de grâu. Din mei se prepară spirt şi bragă. Boabele
de mei sunt utilizate în hrana animalelor domestice, îndeosebi a vacilor, păsărilor.
O importanţă deosebită pentru hrana animalelor o au paiele (1 kg de paie conţine
0,51 unităţi nutritive) şi pleava (1 kg de pleavă – 0,42 unităţi nutritive). Meiul are şi
unele priorităţi agronomice şi economice. Având o perioadă scurtă de vegetaţie,
epoca de semănat eşalonată în timp, un coeficient mare de înmulţire (cu o tonă de
seminţe se pot însămânţa mai mult de 60 ha), meiul poate fi folosit ca rezervă în
fondul de seminţe, ca a doua cultură succesivă, iar în unele cazuri, pentru
reînsămânţarea plantaţiilor distruse de gerurile puternice.
Figura 13. Mei comun

2. Cerealele 169

Meiul este o specie răspândită pe toate continentele şi, în agricultura mondială,
ocupă mai mult de 32 mil. ha (FAO, 2006), producţia globală constituie 31,8 mil.
tone, iar producţia medie – 9,80 kg/ha. Se cultivă preponderent în regiunile
secetoase; ocupă suprafeţe mari în India (circa 9,5 mil. ha), China (9,0 mil. ha) etc.
Meiul dispune de un înalt potenţial biologic de producţie. Producţia record – 20,1 t/ha
a fost obţinută în Kazahstan, în regiunea Aktiubinsk.
În Republica Moldova se recomandă cultivarea meiului ca plantă succesivă.
Sistematica
Meiul – Panicum miliaceum – face parte din familia Poaceae şi Setaria italica,
incluzând două subspecii: ciumiza – Setaria italica maxima – şi mogarul (părâng) –
Setaria italica mocharium. Specia Panicum miliaceum întruneşte 5 subspecii,
deosebite prin forma paniculului, compacitate şi orientare a ramificaţiilor:
1) subspecia patentissimum – cu panicul foarte răsfirat şi pernuţe la toate
ramificaţiile laterale;
2) subspecia effusum – cu panicul semirăsfirat şi pernuţe numai în partea
inferioară a ramificaţiilor laterale;
3) subspecia contractum – cu panicul adunat şi orientat lateral;
4) subspecia ovatum – cu panicul scurt, oval şi fără pernuţe;
5) subspecia compactum – cu panicul foarte strâns şi ramificaţii laterale.
Varietăţile din cadrul subspeciilor diferă prin culoarea paleelor care îmbracă
bobul. Cele mai răspândite varietăţi ale subspeciei Patentissimum sunt vitellinum
(palee aurii şi galbene, panicul fără antocian), subvitellinum (palee aurii şi galbene,
panicul cu antocian); ale subspeciei effusum-afganicum (palee albe, panicul fără
antocian), afganicum (palee albe, panicul cu antocian); ale subspeciei contractum-
aureum (palee aurii şi galbene, panicul cu antocian).
În Republica Moldova sunt omologate soiurile Mironovskoe 51, Soiuz,
Moldrom 1.

Boabele de mei au o compoziţie apropiată de cea a porumbului, incluzând
10-11% proteină, 60-62% amidon, 3-4% grăsimi, 7,5-8% celuloză.
Aceşti indici variază în funcţie de particularităţile soiului, condiţiile pedocli-
matice, tehnologia de cultivare etc. Crupele din boabele de mei se utilizează în
alimentaţia omului şi se caracterizează printr-o valoare nutritivă deosebită.
Compoziţia chimică a diferitor crupe (%)

Specificare Proteină Grăsimi Amidon Zahăr Celuloză
Mei 12,0 3,5 81,0 0,15 1,04
Orez 6,0 0,5 88,0 0,50 0,30
Hrişcă 10,0 3,0 82,0 0,30 2,00
Ovăz 16,0 6,0 72,0 0,25 2,87
Porumb 12,5 0,6 86,0 - 0,25
Grâu 12,7 0,9 84,2 0,96 0,24
Cerinţe faţă de temperatură. Meiul este o plantă iubitoare de căldură.
Temperatura minimă de germinaţie este de 8-10oC, cea optimă – 20-25oC. Meiul
suportă temperaturile înalte şi vânturile fierbinţi. Temperatura de 38-40oC (care la
multe plante paralizează funcţiile staminelor la doar câteva ore) nu afectează
staminele meiului nici în 48 de ore. La răsărire, meiul este sensibil la temperaturi
scăzute: la o temperatură a aerului de -2-3oC, plantele suferă mult şi pot pieri.
Cerinţe faţă de umiditate. Meiul este una dintre plantele cele mai rezistente
la secetă. Coeficientul lui de transpiraţie constituie 150-250. Pentru germinaţie
este suficientă o cantitate de apă echivalentă cu 25% din masa bobului. Rezistenţa
sporită la secetă este determinată de celulele lui mici şi de parametrii staminelor.
Dacă la ovăz lungimea staminelor este de 72,8 µ, la grâu de 68 µ, atunci la mei e
doar de 35 µ. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele necesită cantităţi variate
de apă: în prima treime a vieţii, când masa supraterestră este slab dezvoltată, consumă
din sol, în medie, 27%; în cea de-a doua treime – 41% şi în ultima – 32% din
cantitatea totală. Perioada critică, în care consumă cea mai mare cantitate de apă,
este cea a formării paniculului. În condiţii extrem de secetoase, meiul manifestă
rara particularitate de a reduce ritmul vegetaţiei, iar în unele cazuri – de a o stopa
cu totul. Când apar condiţii favorabile, meiul îşi reîncepe vegetaţia.
Cerinţe faţă de sol. Meiul vegetează pe diferite tipuri de sol. Cele mai mari
producţii le asigură pe soluri cu fertilitate sporită, comparabile cu cernoziomurile
din Republica Moldova, cu textură fizică uşoară şi reacţie neutră. Solurile cu textura
fizică grea şi supraumectate nu sunt favorabile meiului.
Cerinţe faţă de lumină. Meiul este o plantă de zi scurtă şi, în aceste condiţii,
îşi accelerează formarea organelor reproductive. În condiţii de zi lungă predomină
procesele de creştere. Fiind semănat primăvara, în epoca optimă (luna mai), când
ziua este lungă şi cu tendinţă de majorare, meiul are un ritm lent de creştere. După
22 iunie, când durata zilei se reduce, se schimbă brusc ritmul lui de creştere şi
dezvoltare. Reacţia sa fotoperiodică oferă reala posibilitate de a cultiva meiul ca a
doua cultură (succesivă), după mirişte de orz şi grâu de toamnă.
2. Cerealele 171
Amplasarea culturii. În primele 30-35 de zile meiul manifestă creştere slabă,
fapt ce argumentează intoleranţa meiului faţă de îmburuienare. Din aceste motive, e
preferabil ca meiul pentru boabe să fie cultivat după premergătoare ce corespund
acestor cerinţe. În condiţiile Republicii Moldova, meiul formează producţii mari
dacă se seamănă după cerealele păioase de toamnă şi primăvară. Rezultate bune se
obţin şi după prăşitoare (porumb, sfeclă-de-zahăr, sfeclă furajeră, cartof, harbuz etc.).
În unele cazuri, poate fi cultivat şi după borceagurile de toamnă sau de primăvară.
Meiul se foloseşte la reînsămânţarea terenurilor de pe care au fost distruse, de diverse
calamităţi (secetă, inundaţie), cerealele de toamnă. Se poate semăna cu succes şi ca a
doua cultură (succesivă) în miriştea unor plante care părăsesc terenul devreme (orz,
grâu de toamnă). După recoltarea meiului, rămân încă cel puţin 100 de zile cu
temperaturi moderate, când o nouă cultură (meiul având o perioadă scurtă de vegetaţie)
poate realiza o nouă producţie de boabe sau de masă vegetală preţioasă pentru animale.
La rândul său, meiul este bun premergător pentru culturile de primăvară şi poate
fi utilizat ca plantă protectoare pentru lucernă.
Fertilizarea. Pentru 1 t de boabe şi producţie secundară, meiul extrage din sol
substanţe nutritive în proporţie de N30P12K30. Dozele programate de fosfor şi de
potasiu şi, parţial, de azot se administrează la lucrarea de bază a solului. Restul de
azot trebuie aplicat ca hrană suplimentară în timpul vegetaţiei, în baza diagnozei
foliare. Meiul foloseşte eficient şi efectul remanent al îngrăşămintelor administrate
pentru cultura protectoare (porumb, sfeclă etc.).
Lucrarea solului este asemănătoare celei pentru porumb.
Seminţele folosite la semănat trebuie să corespundă cerinţelor: să fie de clasa I, să
aibă o puritate nu mai mică de 99% şi capacitatea germinativă mai mare de 95%. Înainte
de semănat, seminţele se tratează prin metoda incrustării.
Metoda de semănat. În funcţie de condiţiile naturale, meiul poate fi semănat
în rânduri dese (7,5-15,0 cm) ori distanţat (45 cm). În anii secetoşi, în zona de sud
a Republicii Moldova, se recomandă semănatul distanţat.
Epoca de semănat. Meiul manifestă cerinţe înalte faţă de căldură. Pentru meiul
în cultură pură, optimă pentru semănat este perioada în care, la adâncimea de 10 cm,
solul se încălzeşte până la temperatura de 12-14oC. În condiţiile Republicii Moldova,
asemenea temperaturi constante se atestă, de obicei, în prima decadă a lunii mai. În
a doua cultură, meiul se seamănă până la jumătatea lunii iulie.
Desimea de semănat constituie 300-450 de boabe germinabile la m2, dacă

semănatul se realizează în rânduri dese, şi 150-250 de boabe germinabile la m2,
dacă se aplică metoda distanţată de semănat. Norma de semănat, gravimetria
constituie 18-25 kg/ha; adâncimea de semănat – 3,0-4,0 cm (pe soluri cu textura
fizică uşoară) şi 2,0-3,0 cm (pe soluri cu textura fizică grea).
Lucrările de întreţinere sunt similare cu lucrările de întreţinere a porumbului
şi sorgului.
Recoltarea
Coacerea meiului este neuniformă, se realizează de la partea superioară a
paniculului spre cea inferioară. La coacerea deplină, boabele se scutură. Din aceste
motive, meiul se recoltează divizat, atunci când 80-85% din boabe sunt la faza
coacerii depline sau cu 3-4 zile înainte de coacerea deplină a întregului panicul. La
treierat, combinele se ermetizează. Recoltarea se realizează în termene scurte (2-
3 zile). În funcţie de condiţiile climatice, meiul poate fi recoltat şi direct,
respectându-se aceleaşi cerinţe.
2.11. HRIŞCA
Importanţa
Seminţele de hrişcă sunt utilizate în alimentaţie sub formă de crupe sau produse
din făină de hrişcă şi în industria spirtului şi amidonului. Un loc deosebit îl ocupă şi
în raţia animalelor, unde sunt utilizate, în special, rămăşiţele de la prelucrarea ei.
Paiele de hrişcă, care, prin valoarea lor nutritivă, sunt plasate între paiele de cereale
şi cele de leguminoase, sunt şi ele utilizate în alimentaţia animalelor.
Ca plantă cu epocă târzie de semănat şi cu perioadă scurtă de vegetaţie, hrişca
este utilizată uneori şi în calitate de cultură de rezervă pentru reînsămânţarea
suprafeţelor de cereale distruse de îngheţuri sau de alte calamităţi. Având o perioadă
lungă de înflorire (25-35 de zile), hrişca este valoroasă şi ca plantă meliferă: mierea
de hrişcă posedă proprietăţi curative; în condiţii favorabile, albinele adună 60-100
kg de miere de pe un hectar, iar în unele cazuri, până la 300 kg. Uneori, se procedează
la formarea unui conveier de colectare a mierii în lunile iulie – septembrie prin
semănatul hriştii în 3-4 epoci.
2. Cerealele 173
Figura 14. Hrişcă

În agricultura mondială, hrişca ocupă 2,8 mil. ha (FAO 2006), producţia ei
globală constituie 2,3 mil. tone, iar producţia medie 861 kg/ha. În anul 2006, în
Republica Moldova hrişca ocupa o suprafaţă de cca 700 ha; producţia medie –
1400 kg/ha.
Sistematica
Hrişca face parte din familia Polygonaceae. Genul Fagopyrum al acestei
familii include 2 specii: Fagopyrum esculenthum – hrişca cultivată şi Fagopyrum
tataricum – răspândită ca buruiană în semănăturile grâului şi orzului de primăvară.
Din specia Fagopyrum esculenthum fac parte 2 subspecii: subspecia vulgare, care
se cultivă în ţările europene, inclusiv în Rusia, Ucraina, Polonia, Franţa, Republica
Moldova etc. şi subspecia multifolium, răspândită în special în ţările asiatice.
Subspecia vulgare include varietăţi precum alata, caracterizată prin prezenţa
aripioarelor pe fruct şi aptera – fără aripioare.

Seminţele de hrişcă conţin 62% substanţe extractive neazotate (făina sau crupele
– 76%); 10-11% de substanţe proteice (crupele sau făina – 7-8%), 7-8% grăsimi
(făina sau crupele – 1,5%), până la 2% de substanţe minerale şi cenuşă. Hrişca
conţine şi vitamine (B, B2, PP, P) şi microelemente (cupru, zinc, iod etc.). Pro-
teinele hriştii conţin cantităţi mari de aminoacizi, inclusiv aminoacizi indispensabili
– lizină (7,9%), argenină (12,7%).
Creşterea şi dezvoltarea. Pe parcursul vegetaţiei, care durează 60-90 de zile,
hrişca parcurge 7 faze de creştere şi dezvoltare.
Germinarea hriştii începe la 2-4 zile după semănat şi se produce la temperatura
de 7-8oC. O răsărire uniformă se obţine la temperatura de 15oC.
Plantulele apar la 7-10 zile de la semănat. Răsărirea este epigeică şi, atunci
când apar la suprafaţa solului, cotiledoanele sunt învelite în coaja fructului, pe care
o înlătură în ziua următoare. Această particularitate reglementează strict adâncimea
de încorporare a seminţelor. La răsărire, plantula are o culoare roşiatică, dar la
lumină înverzeşte repede. La 4-7 zile de la răsărire apare prima frunză adevărată,
peste încă 3-5 zile – a doua, după care urmează ramificarea tulpinii. Paralel, are loc
formarea mugurilor florali; în condiţii favorabile, acest proces este eşalonat până
la recoltare. Lăstarii, frunzele şi fructele hriştii se formează concomitent şi, în
condiţii favorabile de umiditate şi hrană, continuă până la recoltare. În funcţie de
soi şi de condiţiile pedoclimatice, la 4-5 săptămâni de la apariţia plantulelor începe
înflorirea, care durează mai mult de 30-40 de zile. Polenizarea este alogamă
entomofilă, se realizează de către albine şi viespi, dar nu este exclusă nici autogamia
redusă. Polenizarea poate fi de 2 tipuri: legitimă, între organe sexuale de acelaşi
fel (stamine şi stiluri scurte sau lungi) şi nelegitimă, între stamine şi stiluri de
lungimi diferite; mai răspândită este polenizarea legitimă: constituie circa 75%.
La 17-20 de zile după fecundare, bobul trece la faza de coacere în lapte şi,
peste 6-7 zile – la coacerea în pârgă. Perioada de vegetaţie este foarte scurtă; în
funcţie de soi şi de condiţiile pedoclimatice, constituie 60-90 de zile.
Hrişca este o plantă precoce, cu o perioadă de vegetaţie de 60-90 de zile şi
poate fi semănată cu succes ca a doua cultură (succesivă) după orz şi grâul de toamnă;
este şi o bună premergătoare pentru alte culturi. Normele fiziologice recomandă
consumarea a câte 7,5 kg de hrişcă pe cap de locuitor. Deoarece hrişca reprezintă a
doua cultură după cerealele de toamnă, necesităţile populaţiei faţă de această cultură
pot fi real asigurate, fiind reală şi posibilitatea majorării producţiei globale până la
30 mii de tone.
2. Cerealele 175
Sistemul radicular al hriştii este pivotant, pătrunde până la 1 m în sol, iar ramifica-
ţiile ei de bază se dezvoltă până la distanţa de 30 cm; cotiledoanele hriştii se ridică
la suprafaţa solului, fapt ce reglementează strict adâncimea de încorporare a
seminţelor.
Tulpina hriştii este rezistentă la polignire şi se ramifică atunci când e semănată
distanţat şi, rar, când e semănată compact.
Înflorirea, formarea fructului şi maturizarea seminţelor au loc eşalonat.
Seminţele germinează la temperatura de 7-8oC, optimă pentru germinare fiind
temperatura de 12-15oC. Hrişca este o plantă pretenţioasă faţă de temperatură.
Îngheţurile târzii de primăvară (-2oC) pot ataca plantele. Temperatura optimă pentru
creştere şi dezvoltare constituie 20-25oC, la umiditatea aerului nu mai mică de
60%. La o temperatură de 12-13oC, hrişca creşte încet.
Hrişca este pretenţioasă şi faţă de umiditate, are un coeficient de transpiraţie
de 500-600. La germinaţie, în funcţie de temperatură, se absorb cantităţi de apă
echivalente cu 40-50% din greutatea seminţelor. Perioada critică este cuprinsă
între înflorire şi formarea boabelor.
Hrişca face parte din categoria plantelor de zi scurtă. La o vegetaţie de zi
lungă, cu tendinţa de alungire, formează doar masă vegetală (sistemul radicular,
ramificarea de tulpină), formarea florilor şi fructelor încetează. În condiţii de zi
scurtă sau cu tendinţă de reducere a duratei, trece la formarea fructelor. Această
particularitate biologică permite efectuarea semănărilor succesive după orz şi grâu
de toamnă.
Hrişca nu este pretenţioasă faţă de sol. Cele mai mari producţii se obţin pe
solurile de cernoziom, bogate în humus şi cu textura uşoară.
Hrişca formează concomitent lăstari noi, frunze şi fructe, motiv din care trebuie
determinate clar fazele ei de creştere şi dezvoltare şi determinată realizarea unor
procedee tehnologice deosebite: polenizarea cu ajutorul albinelor, polenizarea
suplimentară, recoltarea în 2 faze, tratarea primară urgentă a seminţelor cu scopul
de a reduce umiditatea lor până la cea de bază etc.
Condiţiile pedoclimatice ale Republicii Moldova sunt favorabile pentru cultivarea
hriştii şi oferă posibilitatea de a asigura populaţia cu produsele obţinute din ea.
Fiind extrem de solicitată pe piaţă, hrişca are o tehnologie de cultivare complet
mecanizată, fără aplicarea preparatelor chimice şi cu eficacitate economică.
Amplasarea culturii. Terenul pe care urmează a fi semănată hrişca trebuie
curăţat de buruieni, deoarece, la începutul vegetaţiei, ca efect al creşterii reduse,

cultura este atacată de buruieni. În Republica Moldova, hrişca poate fi plantată după
premergătoare precum sfecla-de-zahăr, sfecla furajeră, cartoful, porumbul pentru
boabe, porumbul pentru siloz, cerealele de toamnă şi de primăvară, legumele
timpurii, soia, rapiţa etc.
În zona centrală şi de sud, poate fi semănată ca a doua cultură, după orz şi grâu
de toamnă (prima şi a doua decadă ale lunii iulie). Ca a doua cultură, în zona de
nord, poate fi semănată după borceagul de toamnă şi de primăvară, rapiţa pentru
masă verde, cartoful timpuriu etc.
Fertilizarea. Dacă nu se aplică îngrăşăminte suplimentare, producţii stabile de
hrişcă nu pot fi obţinute nici chiar pe solurile fertile. Hrişca trebuie fertilizată cu
elemente nutritive, deoarece sistemul ei radicular este slab dezvoltat. Pentru a forma
1 t de boabe şi 3 t de paie, din sol se extrag 44 kg de azot, 30 kg de fosfor, 75 kg de
potasiu. Hrişca utilizează postacţiunea îngrăşămintelor administrate plantelor
premergătoare. La lucrarea de bază a solului, se recomandă administrarea N30P60K60,
a substanţelor active sau a 80 kg de salpetru amoniacal, 300 kg de fosfor, 150 kg de
potasiu. Îngrăşămintele sunt eficiente dacă sunt administrate concomitent cu seminţele:
câte 50-75 kg de superfosfat granulat sau 50 kg de amofos la fiecare hectar.
Lucrarea solului se efectuează în funcţie de cultura premergătoare, asigurarea
cu umiditate şi gradul de îmburuienare a solului.
Semănatul
În Republica Moldova sunt omologate soiurile Kazanka, Leana, Roma.
Seminţele de hrişcă sunt uniforme ca mărime şi masă, fiindcă se formează într-o
perioadă îndelungată. Seminţele uniforme, cu MMB peste 23-30 g, asigură un spor
de 300-400 kg/ha, dacă corespund categoriei I şi II a calităţii, au puritatea biologică
mai mare de 98,5% şi o capacitate germinativă de 92-95%. Tratarea seminţelor cu
cenuşă (6 kg) în ziua semănatului asigură un spor esenţial la recoltă.
Protecţia semănăturilor de boli şi dăunători se realizează prin metode
agrotehnice (rotaţia culturilor, lucrarea solului, fertilizarea, pregătirea seminţelor,
epoca optimă de semănat etc.), deoarece albinele care efectuează polenizarea nu
suportă aplicarea preparatelor chimice.
Hrişca se seamănă cu intervale de 15 cm între rânduri, pe teren slab îmburuienat,
îndeosebi după orz şi grâu de toamnă, ca a doua cultură. În aceste condiţii se aplică
semănatul distanţat, cu intervale de 45 cm între rânduri. Metoda permite distrugerea
buruienilor, pe parcursul vegetaţiei, prin remedii tehnologice (grăparea înainte de
răsărire, lucrări mecanice între rânduri etc.).
2. Cerealele 177
Epoca optimă de semănat constituie un element responsabil al tehnologiei de

cultivare. Hrişca suportă o perioadă întinsă de semănat şi, practic, nivelul recoltei
nu se schimbă esenţial. Principiale pentru acest element tehnologic sunt procesele
de acumulare a apei în sol, combatere a buruienilor şi pregătire calificată a patului
germinativ. Pentru cultura pură, optimă este prima decadă a lunii mai, iar după
borceagul de toamnă şi de primăvară – a treia decadă a lunii mai–prima decadă a
lunii iunie, după orz şi grâu de toamnă – prima şi a doua decadă a lunii iulie. În baza
metodei şi desimii de semănat se reglează densitatea plantelor. Semănăturile dese
reduc ramificarea şi recolta seminţelor, semănăturile rărite majorează ramificarea,
lungind durata dintre perioada de înflorire şi maturitate. În acest caz, seminţele se
scutură, fapt ce reduce recolta. Actualmente, parametrii desimii de semănat sunt
stabiliţi în funcţie de metoda de semănat.
Aşadar, în condiţii favorabile, trebuie utilizată o normă de însămânţare mai mică
sau egală cu 1,5 mil. seminţe/ha (40 kg/ha) în cazul metodei distanţate de semănat şi
3,0 mil. seminţe/ha (75 kg/ha) – în cazul metodei de semănat în rânduri dese. În
condiţiile mai puţin favorabile (secetoase), norma de însămânţare se măreşte, deoarece
se reduce capacitatea germinativă şi capacitatea de supravieţuire a plantelor.
Adâncimea de încorporare a seminţelor se reglementează în funcţie de
particularităţile biologice şi condiţiile pedoclimatice. Din considerentul că hrişca îşi
ridică la suprafaţa solului cotiledoanele, adâncimea de încorporare optimă a seminţelor
constituie 3-4 cm, pe solurile cu textura grea, şi 5-6 cm – pe solurile uşoare. Încorporarea
seminţelor de hrişcă la adâncimea optimă şi în mod uniform pe patul germinativ contribuie
la formarea unui sistem radicular suplimentar, fapt ce majorează radical utilizarea
elementelor nutritive din sol şi favorizează producţii mai mari.
Lucrările de întreţinere. Din primele faze de creştere până la acoperirea
completă a terenului, hrişca este foarte sensibilă la îmburuienare. Buruienile din
plantaţiile de hrişcă pot fi combătute prin lucrări mecanice. Imediat după semănat,
ori concomitent cu acesta, se impune realizarea unei tăvălugiri. Deosebit de eficientă
este şi grăparea la 3-4 zile după semănat, când buruienile se află la faza de filament.
Cu ajutorul grapei, se pot distruge până la 80-85% din buruienile răsărite. În timpul
vegetaţiei hriştii, buruienile se combat prin 2-3 lucrări mecanice între rânduri, dacă
semănatul este efectuat distanţat – până plantele acoperă complet terenul şi, biologic,
înăbuşă creşterea buruienilor. Eficientă este şi procedura de amplasare – în perioada
înfloririi – a 2-4 familii de albine la fiecare hectar, pentru a favoriza polenizarea şi
pentru a obţine producţii mai mari de seminţe şi de miere. Dacă familia de albine
este amplasată la distanţa de 0,5 km, recolta se reduce cu 28%, iar la 1 km – cu
48%. În unii ani, se obţin şi recolte majorate şi cantităţi suficiente de miere (60-
100 kg/ha), ambele produse fiind ecologic pure. La faza de înflorire deplină a hriştii,
trebuie realizată polenizarea suplimentară, operaţie care, de regulă, se răscumpără
cu 180-210 kg/ha de seminţe. Polenizarea suplimentară se face prin purtarea unei
sfori cu lungimea de 15-20 m, de-a lungul plantaţiei, cu 25-30 cm mai jos de vârful
inflorescenţelor.
Producţii sporite de hrişcă pot fi obţinute şi pe terenuri irigate. Irigarea trebuie
realizată pe plantaţiile din zonele de sud şi de centru, pe culturile succesive. Se
aplică în doze mici (200-250 m3/ha), înainte de semănat şi pe parcursul vegetaţiei
– înainte de faza critică (între butonizare, înflorire şi formarea fructelor), obţinându-
se 1,5-2,0 t/ha.
Recoltarea. Hrişca se maturizează timp de 25-35 de zile: fructele ei se coc
neuniform. Se recoltează în 2 faze, când 2/3 din fructe au culoare brună, ceea ce
corespunde coacerii în pârgă. Pentru a nu trauma fructele, contrabătătorul combinei
se deschide mai larg, iar turaţiile tobei se reduc la 600 pe minut. După recoltare,
seminţele se curăţă şi se usucă până la umiditatea de bază (14%), fiindcă la o umiditate
mai mare de 15% seminţele se pot strica. Umiditatea sporită prezintă pericol, mai
ales pentru seminţele rezervate ca material semincer.
3. Leguminoasele pentru boabe 179
CAPITOLUL 3
LEGUMINOASELE
PENTRU BOABE

Leguminoasele cultivate pentru boabe fac parte din familia Fabacee. Această
familie include culturi precum mazărea, fasolea, soia, năutul, lupinul, bobul mare,
alunele de pământ, lintea plată, latirul, măzărichea, vigna, dolihosul.
Importanţa. Cultivarea leguminoaselor pentru boabe a favorizat realizarea a
trei obiective esenţiale ale agriculturii:
– sporirea producţiei de boabe;
– sporirea conţinutului de proteine vegetale;
– creşterea fertilităţii solului.
Fiind de 2-3 ori mai bogate în proteine decât cerealele, leguminoasele au fost
clasate în 3 categorii esenţiale, constituite în funcţie de cantitatea de proteină
conţinută:
1) leguminoase cu conţinut sporit de proteine: soia, lupinul, aluna de pământ,
lintea;
2) leguminoase cu conţinut mediu de proteine: bobul, latirul, năutul, mazărea,
fasolea;
3) leguminoase cu conţinut scăzut de proteine: vigna, dolihosul, măzărichea.
În plus, seminţele leguminoaselor mai conţin şi triptofan, treonină, leucină,
lizină, meteonină, iar aminoacizii constituie 4-5% din greutatea lor. Pe rădăcinile
leguminoaselor se dezvoltă bacteriile Radicicola (genul Rizobium), care formează
nodozităţi – umflături în care se acumulează azotul atmosferic şi, graţie compuşilor
azotaţi care rămân în sol împreună cu rădăcinile plantelor, contribuie la îmbogăţirea
acestuia. Bacteriile transformă N2 din atmosferă în amoniac (NH3) care, ulterior,
în prezenţa unor fermenţi precum pepsinul, tripsinul şi himotripsinul, se transformă

în aminoacizi şi proteine.
Prin perii absorbanţi, bacteriile pătrund din sol în rădăcinile leguminoaselor,
iar substanţele secretate de rădăcinile plantelor atrag bacteriile către sistemul
radicular. Rădăcinile se pot infecta numai în cazul în care bacteriile au dimensiuni
mai mici de 0,3 x 10-6. Pătrunse în sistemul radicular, bacteriile se adună într-un
filament de infecţie, unde se şi divid, iar filamentul înaintează, traversând celulele
scoarţei până aproape de endoderm. Celule radiculare aflate în vecinătatea
filamentului de infecţie încep să se dividă intens, constituind începutul nodozităţii.
În perioada cât bacteriile pătrund în plantă, se atestă o stopare în creşterea ei, o
„criză”. Uneori, când planta este slabă şi infecţia puternică, planta poate chiar să
moară. În tot acest răstimp, bacteria se comportă ca parazit şi consumă hidraţi de
carbon din plantă. Ulterior, când bacteria devine lucrătoare, în rădăcină se acumulează
cantităţi mari de azot, care sunt utilizate deja de plantă. Astfel, între bacteriile
fixatoare de azot şi plantele leguminoase se stabileşte o legătură simbiotică: plantele
aprovizionează bacteriile cu hidraţi de carbon şi săruri minerale, iar bacteriile, la
rândul lor, asigură planta cu compuşii azotului. Leguminoasele pentru boabe
acumulează în sol până la 150 kg de azot şi sunt bune premergătoare pentru cerealele
de toamnă şi de primăvară.
Pentru a fixa N2, bacteriile de nodozităţi au nevoie de circa 20 kg de hidraţi de
carbon la 1 kg de N2 fixat; 80 kcal la 1g de N2 fixat, ceea ce constituie de 2,5 ori mai
mult decât necesarul bacteriilor libere fixatoare de N2 – Azotobacter şi Clostridia.
Compoziţia chimică a boabelor de leguminoase

Proteine Media, Amidon, Grăsimi, Celuloză, Cenuşă,
CULTURA
limite, % % % % % %
Mazăre 20,4-35,7 27,8 29,2-54,5 0,7-1,5 5,2-7,7 2,5-3,5
Fasole 17,0-32,1 24,3 50-60 0,7-3,6 2,3-7,1 3,1-4,6
Soia 27,0-50,0 39,0 20-32 13,0-27,0 3,0-7,2 4,0-5,8
Linte 21,3-36,0 30,4 47-60 0,6-2,1 2,4-4,9 2,3-4,4
Năut 18,5-29,7 24,5 47-60 4,0-7,2 2,4-12,8 2,3-4,9
Latir 23,1-34,7 28,7 24,45 0,5-0,7 4,0-4,5 2,5-3,0
Bob 25,9-33,8 30,0 50-55 0,8-1,5 3,0-3,6 2,1-4,0
Lupin albastru 26,3-36,8 32,3 17-39 3,7-21,5 10,5-18,0 2,9-4,2
Arahide 25,0-34,0 29,1 13,7 45-60 1,6 2,9
3.2. Problema proteinei vegetale şi

modalitatea de soluţionare a ei
Proteinele sunt substanţe chimice naturale cu structură macromoleculară, care
se găsesc în toate celulele vii şi au funcţii biologice fundamentale: enzimatice,
hormonale, imunologice. La microscop, proteinele apar ca nişte bastonaşe
gelatinoase subţiri, iar în organele animalelor – sub formă de muşchi, piele, păr. În
plante, se atestă în cantităţi mai mici, toate reprezentând amestecuri de compuşi
organici, care conţin carbon, hidrogen, azot, oxigen, uneori fosfor şi fier şi formează
15% din substanţa uscată a celulelor somatice animale.
Primul aminoacid, component de bază al proteinelor, a fost descoperit de
naturalistul francez Henri Braconnt, în 1818. A fost numit pectină şi inclus în
categoria glucidelor, la fel ca şi glicina, izolată de acelaşi autor doi ani mai târziu,
din hidraţii de gelatină.
Primele cercetări cu privire la descifrarea proteinelor au fost efectuate de chimistul
german Emil Hermann Fischer. El a demonstrat modul în care aminoacizii se combină
în molecula proteică şi modalitatea de legare a acestora. În principiu, substanţele proteice
conţin 54,5-50,6% carbon, 21,5-23,5% oxigen, 6,5-7,3% hidrogen, 0,3-2,5% sulf,
15,0-17,6% azot. În culturile furajere, la o parte de azot revin 6,25 părţi de albumină
(100:16 = 6,25); la cereale – 5,75. Numărul 6,25 sau 5,75 se numeşte coeficient proteic
şi se utilizează la transferarea azotului total în proteină.
Termenul protein include toate substanţele organice care conţin azot:
aminoacizi liberi, amine etc.; albumina este substanţa care conţine azot numai în
aminoacizii care o constituie. În natură, se întâlnesc circa 1010-1012 albumine,
care asigură existenţa speciilor, de la virus până la om. Au fost atestaţi circa 500 de
tipuri de aminoacizi, inclusiv 150 de provenienţă vegetală. Descoperirile anterioare
au demonstrat că din multitudinea de aminoacizi existenţi, viaţa a selectat doar 20:
glicina, alanina, valina, leucina, izoleucina, fenilalanina, prolina, triptofanul, serina,
treonina, metionina, asparagina, acidul glutamic, cisteina, tirozina, histidina, lizina
şi arginina. Plantele şi microorganismele pot sintetiza toţi cei 20 de aminoacizi
necesari pentru organism.
O parte din aminoacizi sunt sintetizaţi şi de organismele animalelor, însă organismul
uman nu poate sintetiza 10 dintre ei: valină, izoleucină, leucină, lizină, metionină, treonină,
triptofan, fenilalanină, arginină, histidină, aceştia fiind obţinuţi din albumina vegetală.
Este vorba de aminoacizii esenţiali, care nu pot fi substituiţi, iar o parte din ei (lizina,
metionina şi triptofanul) sunt consideraţi limitativi, critici.
Problema creşterii producţiei de proteină cu scopul de a îndestula populaţia şi
sectorul zootehnic devine din ce în ce mai acută. Conform datelor FAO, 1/3 din
populaţia globului suferă de deficit de calorii în raţie, iar 1/2 – de deficit de albumină.
Doza zilnică necesară de albumină constituie 90-100 g de persoană, cota albuminei
de provenienţă animală – 0,6 g; adică 35 kg pe an, inclusiv 21 kg de provenienţă
animală, 1-1,2 g la 1 kg de masă corporală.
Producţia globală de proteină vegetală este de 1,5 ori mai mică decât cantitatea
necesară, iar a celei de provenienţă animală este de 3 ori mai mică.
Valoarea biologică a albuminei este nulă în lipsa unui aminoacid esenţial; iar
conţinutul insuficient al unui aminoacid esenţial în comparaţie cu albumina de
provenienţă animală reduce corespunzător valoarea ei biologică. Dacă albumina
cerealelor conţine lizină numai în proporţie de 0,6, comparativ cu cantitatea acesteia
în albumina de provenienţă animală, atunci din 100 g de proteină digestibilă, doar
60 g sunt utilizate de organism la biosinteza ţesutului, restul servind ca material
energetic. Utilizarea reală a albuminei se exprimă prin derivata de la înmulţirea
indicelui valorii biologice a albuminei în % faţă de indicele digestibilităţii. De
exemplu, valoarea albuminei oului constituie 94%, a laptelui – 86%, a cărnii de
porcine – 79%, de bovine – 76%, a albuminei de pâine de grâu – 42%, a mazărei –
44%, a cartofului – 67%.
Valoarea albuminei pâinii de secară este cu mult mai mare decât a celei de grâu,
suficient de mare este şi valoarea albuminei de orez şi a celei de hrişcă. În cazul
grâului, care conţine 12% albumină, se utilizează eficace doar 6%; în cazul orzului –
de asemenea 6% din cele 10%; în cazul porumbului şi sorgului acest indice este de
4,5% din 9%; iar al fasolei – 11% din 23%. Din cele 18,75 g de albumină conţinute
de 100 g de carne se asimilează 18 g, iar din cele 8,68 g de albumină din 100 g de
pâine – 4 g. Prin urmare, este important ca albumina vegetală să se utilizeze în
combinaţie cu acizii esenţiali, pentru a se stabili un echilibru cu aceşti aminoacizi.
În raţia medie a animalelor, la fiecare unitate nutritivă revin 85-86 g de proteină
digestibilă, norma fiind de 105-110 g. Acest deficit reduce producţia cu 30-35%,
consumul de furaj trebuie mărit de 1,5 ori. La producerea 1 kg de proteină de
provenienţă animală se consumă 7 kg de proteină vegetală.
Funcţia albuminei în organism
În organism, albumina îndeplineşte câteva funcţii:
1) de construcţie – constituie 15-20% din masa brută a ţesuturilor sau circa 50%
din masa uscată. Lipidele şi hidraţii de carbon – numai 1-5%; în unele cazuri, în plante,
tuberculii de cartof, boabe, hidraţii de carbon reprezintă circa 90% din masa uscată.
2) catalitică – reprezintă componentul de bază al tuturor fermenţilor şi au rol
excepţional în asimilarea elementelor de nutriţie de către organism;
3) hormonală – prin natura lor, majoritatea hormonilor sunt de origine proteică
(insulina, gonadotrop de stimulare foliculară etc.);
4) de asigurare a imunităţii – au funcţie de protecţie;

5) de transportare a oxigenului, lipidelor, hidraţilor de carbon, vitaminelor,
hormonilor.
6) motrice – participă la toate tipurile de mişcare: contractarea muşchilor – la
animale, mişcarea frunzelor – la plante etc.
7) energetică celulară – la scindarea completă a 1 g de proteină se elimină
17,6 kJ de energie.
3.3. MAZĂREA
Importanţa
Boabele de mazăre se folosesc la producerea crupelor, a concentratelor
alimentare şi furajere.
Ele conţin 17,5 –30% de proteină, 47 –58% de amidon, 1,2 –1,5% de grăsimi,
3–6% de celuloză şi 2,4–3,5% de cenuşă.
Boabele verzi sunt o materie primă valoroasă pentru prepararea conservelor.
100 g de boabe verzi conţin 4,65 g de zahăr, 4,69 g de proteină, 0, 65-0,80 mg de
carotină, 50-62 mg de acid ascorbic.
Mazărea este o cultură preţioasă ca cereală furajeră. 1 kg de boabe conţin
Figura 15. Mazăre

1,17 u.n. şi 180–240 g de proteină digestibilă, 12,5 g de lizină. Masa verde la

începutul înfloritului conţine:
2,5% de proteină; 0,4 grăsimi, 5,1% de hidraţi de carbon, 4,4% de celuloză;
1,2% de cenuşă.
1 kg de paie conţine 0,23 u.n. şi 31 g de proteină.
Cu mai mult de 20 000 de ani în urmă, în perioada neolitică, de rând cu alte
culturi – grâul, orzul, meiul, lintea, latirul – a fost introdusă în cultură şi mazărea.
Patria mazării cultivate – Transcaucazia; Iranul, Turkmenistanul. În Republica
Moldova mazărea a apărut cu 2–3 mii de ani până la era nouă.
Dinamica producţiei de mazăre în

Republica Moldova
Anii Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mii t

1989 71,1 2170,0 154,4
1990 60,7 1650,0 99,0
1991 60,1 1420,0 86,7
1992 52,6 1960,0 103,5
1993 48,2 1919,0 92,5
1994 43,6 1170,0 51,6
1995 28,1 1210,0 34,4
1996 18,3 730,0 13,6
1997 18,7 1580,0 30,4
1998 25,6 2000,0 51,2
1999 30,8 1090,0 34,3
2000 24,5 610,0 15,0
2001 19,5 1940,0 37,8
2002 25,6 960 24,6
2003 19,9 590 11,0
2004 18,4 2500 37,3
2005 20,4 2120 43,3
Sistematica şi caracterizarea morfologică

Mazărea – genul Pisum – include două specii:
P. sativum – mazăre cultivată – are flori albe şi boabe rotunde de culoare albă,
galbenă sau verde: la baza stipelor lipseşte pata de antocian.
P. arvense – mazăre-de-câmp – are de obicei flori roşii-violete şi boabe de
formă unghiulară şi de culoare cenuşie, brună sau neagră: la baza stipelor se găseşte
o pată de antocian.
Mazărea-de-câmp este mai puţin pretenţioasă faţă de sol; creşte bine pe soluri
nisipoase uşoare şi de obicei îmburuienează semănăturile mazării cultivate, reducând
puritatea şi calităţile gustative ale acesteia.
P. sativum se împarte în trei subspecii:
1. ssp. asiaticum;
2. ssp. transcaucasicum;
3. ssp. commune.
Toate soiurile cultivate în Moldova aparţin ssp. commune.
Între soiurile de mazăre deosebim soiuri zaharate, la care păstaia poate fi folosită
în alimentaţie în întregime, şi soiuri nezaharate, la care se întrebuinţează numai
boabele. La formele nezaharate păstaia are un strat de celule pergamentoase, care
lipseşte la formele zaharate.
Soiuri omologate: Alifa, Attica, Gloria, Neosâpaiuşciisea, Omega, Pitulice,
Sandrina, Smaragd, Taloveţ - 60, Verde 1, Vomo-84.
Rădăcina este pivotantă, cu adâncimea de pătrundere până la 100 cm.
Nodozităţile sunt mici, mai mult repartizate pe ramificaţiile laterale.
Soiurile timpurii de mazăre au tulpina scurtă, iar soiurile tardive – înaltă.
La începutul vegetaţiei tulpina este erectă. Mai târziu, prima jumătate se întinde
pe suprafaţa solului.
Frunzele au 2-3 perechi de foliole, ultima foliolă fiind redusă la cârcel ramificat.
Cu ajutorul acestor cârcei plantele se prind unele de altele. La baza frunzelor se
găsesc două stipele mult mai dezvoltate decât foliolele.
În prezent sunt soiuri de mazăre numai cu stipele, foliolele fiind modificate în
cârcei.
Asemenea tip de mazăre este denumit şi „leaf-less”, adică fără foliole, gena
mutantă afila.
Florile sunt solitare, 1-3 la subţioara frunzelor.
Mazărea este plantă autogamă. O plantă înfloreşte 10-12 zile, treptat de la bază
la vârf. O păstaie cuprinde 3-9 seminţe. Păstăile sunt dehiscente: MMB – 50-450 g;
MH – 74-80 kg. Are germinaţie hipogeică.
După durata perioadei de vegetaţie deosebim soiuri:
– timpurii precoce – 60–70 de zile;
– medii precoce – 75–90 de zile;
– tardive – 100–120 de zile.
Seminţele germinează la temperatura de 1–20C, iar plantulele viabile apar la
temperatura medie zilnică de circa 4-50C, plantele de mazăre abia răsărite suportă
uşor îngheţuri de -7-80C. Temperatura optimă pentru creşterea, înflorirea şi
maturizarea mazării este 15–200C, peste 260C influenţează negativ la calitatea şi
cantitatea recoltei.
Mazărea este iubitoare de apă – plantă hidrofilă.
La încolţire seminţele au nevoie de 100-120% de apă faţă de greutatea seminţelor.
Datorită sistemului radicular puternic, cu ajutorul căruia absoarbe apa din
straturile adânci ale solului, mazărea suportă secete de scurtă durată mai bine decât
multe alte culturi de primăvară. Faţă de umiditate mazărea este mai sensibilă în
perioada înfloririi şi împlinirii boabelor. Coeficientul de transpiraţie = 400–500.
Cele mai prielnice pentru mazăre sunt solurile lipsite de aciditate, deoarece
aciditatea sporită înhibă dezvoltarea bacteriilor de nodozităţi.
Pentru mazăre sunt nepotrivite terenurile cu soluri nisipoase uşoare, mai ales
cu umiditate insuficientă şi nestabilă, precum şi terenurile joase, cu nivelul ridicat
al apelor freatice, reacţia pH a solului de 6,7–7,5.
Mazărea este o plantă de zi lungă.
Temperatura cea mai indicată pentru iarovizare este 3-50C şi stadiul durează
10-20 de zile.
Nodozităţile încep să se formeze în faza de 5-8 frunze. Sporirea masei vegetale
atinge valoarea optimă în faza de formare a păstăilor.
Înflorirea începe peste 25-30 de zile după răsărirea plantelor. Mazărea este plantă
autogamă, însă şi polenizarea încrucişată are loc pe timp uscat şi la temperaturi mari.
Amplasarea culturii. Cele mai bune premergătoare pentru mazăre sunt:
cerealele păioase de primăvară, sfecla pentru zahăr, porumbul.
Nu se permite de semănat mazăre pe terenuri învecinate cu ierburi leguminoase
multianuale.
Pe acelaşi câmp mazărea revine peste 5–6 ani.
Lucrarea solului. La lucrarea solului trebuie să se ţină cont de faptul că mazărea
este foarte sensibilă la buruieni.
În condiţiile Moldovei factorul hotărâtor pentru obţinerea unor semănături de
mazăre răsărite uniform şi la timp este umiditatea, totodată mazărea necesită soluri
bine nivelate. De aceea până la semănat solul trebuie lucrat în aşa fel ca să se poată
păstra o cantitate suficientă de umiditate în stratul superior şi să fie bine nivelat.
Dacă mazărea se seamănă după porumb, solul în acest caz trebuie bine curăţat
de resturile vegetale.
Sistemul lucrării de toamnă a solului depinde de premergătoare.

După cerealele păioase se efectuează dezmiriştirea. Peste două săptămâni se
ară la adâncimea de 23-25 cm. Mai departe solul se lucrează după metoda semiogor:
la creşterea buruienilor solul se lucrează cu cultivatorul, iar după depuneri atmosfe-
rice se grăpează.
Dacă în timpul recoltării cerealelor păioase vremea este excesiv uscată şi
arătura formează bulgări, prost se fărâmiţează, pentru fărâmiţare este nevoie de
lucrări suplimentare, ceea ce duce la pulverizarea de prisos a solului şi creşterea
cheltuielilor, atunci, pentru a evita această situaţie, după recoltare se efectuează
dezmiriştirea, repetând acest proces la apariţia buruienilor şi samuraslei şi câmpul
se ară când se creează condiţii favorabile.
Tot aşa se procedează când solul este prea umed.
Cea mai mare parte a semănăturilor de mazăre se amplasează după porumb şi
sfecla pentru zahăr, care se recoltează în septembrie–octombrie, de aceea lucrarea
solului se efectuează prin metoda clasică.
Pentru a tăia şi mărunţi rămăşiţele de tulpini de porumb, câmpul trebuie discuit
în două direcţii cu grape grele BDT-7, BD-10. Acest lucru va îmbunătăţi calitatea
arăturii şi încorporarea în sol a resturilor vegetale.
După recoltarea sfeclei pentru zahăr, câmpul trebuie arat imediat. Dacă solul
se fărâmiţează, el trebuie nivelat. Arătura nivelată din toamnă va uşura executarea
acestei operaţii primăvara, va reduce numărul lucrărilor suplimentare şi va
îmbunătăţi calitatea solului înainte de semănat.
Dacă solul este bine nivelat de cu toamnă, în starea de maturitate a solului
primăvara se poate reduce grăparea şi efectuată cultivaţia înainte de semănat, nivelând
solul suplimentar cu grape combinate cu târşitoarele, nefiind de prisos un tăvălugit.
Fertilizarea. Pentru 100 kg de producţie (boabe şi paie), mazărea utilizează
următoarea cantitate de substanţe nutritive:
N = 4,5-6 kg; Mn, B, Mo = 0,8-1,3 kg;
P2O5 = 1,7-2; K2O = 3,5-4.
Mazărea foloseşte 50-70% din azotul asimilat de către bacteriile de nodozităţi.
În timpul semănatului, în rânduri se introduce superfosfat granulat, 50 kg/ha. Dacă
la 100 g de sol este mai mult de 15 mg P2O5 şi K2O, îngrăşăminte nu se introduc.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Mazărea este atacată de gărgăriţa-
mazării. De aceea seminţele se dezinfectează cu ajutorul afumării, folosind
preparatul metalilclorid în doză de 70gm3.
Umiditatea seminţelor trebuie să fie nu mai mare de 16%. Temperatura aerului

peste 12oC; înălţimea terasamentului – 0,7 m.
Pe terasament se instalează o carcasă cu înălţimea de 50 cm, se acoperă cu peliculă.
Spaţiul liber se formează pentru evaporarea fumiganţilor.
În scopul nimicirii ciupercilor patogene, îndeosebi a ascohitozei şi fuzariozei,
seminţele se tratează cu Vincit Minima SC – 1,5 l/t,TMTD,VSC – 4 kg/t. Contra putre-
gaiului de rădăcină se aplică Tachigaren 70wp – 6,0 l/t pe baza formatorilor de peliculă.
Înainte de semănat, seminţele se tratează cu microelemente: molibden, cobalt,
cu biopreparatul rizotorfin.
200 g rizotorfin se dizolvă în 2 l apă la temperatura camerei; se adaugă 10-15
g s.a. de microelement la norma de semănat, şi cu această soluţie într-un loc umbrit
seminţele se umectează timp de 4-5 min., amestecându-le din când în când.
Însă trebuie menţionat că prin această metoda de tratare a seminţelor cu rizotorfin,
deseori numai 10% de nodozităţi pe rădăcinile plantelor se formează din tulpina de
bacterii selecţionată, restul – din forme spontane, care sunt mai numeroase.
Numai la introducerea biopreparatului din calculul a 300 mil. de bacterii la o
sămânţă se poate obţine 40-90% de nodozităţi productive din tulpini selecţionate.
Mai eficace este încorporarea biopreparatului în componenţa polimerilor la
încrustare.
Prin aceasta pe seminţe se reţine de 20 de ori mai multe bacterii decât prin
inocularea prin metoda obişnuită.
Epoca de semănat. Mazărea este o cultură care se seamănă timpuriu – la
maturizarea fizică a solului, la sfârşitul lunii martie–începutul lui aprilie.
Metoda de semănat. Cea mai potrivită metodă de semănat, în condiţii de
asigurare cu umiditate nestabilă şi insuficientă, este semănatul în rânduri, dese cu
intervalul între rânduri de 15 cm, şi 7,5 cm în regiunile cu umiditate stabilă.
Norma de semănat. În raioanele de nord ale republicii e necesar de semănat
1,4–1,6 mil. de seminţe germinative la ha, iar în cele sudice – 1,4 mil. În anii secetoşi
norma de semănat se micşorează cu 10–15%, iar în anii cu umiditate suficientă se
majorează cu 10%.
Adâncimea semănatului – 4 cm.
1. Tăvălugirea semănăturilor – 3 KKŞ – 6 A.
2. Grăpatul până la răsărirea plantelor peste 5–6 zile după semănat, apoi după
apariţia plantulelor de mazăre când ele formează 3–4 frunze, până la formarea cârceilor:
în a doua jumătate a zilei, când plantele îşi pierd turgescenţa şi se vatămă mai puţin.
Se folosesc grape mijlocii 3BZS – 1, pe solurile uşoare – 3BP – 0,6.

După semănat, până la apariţia plantelor semănăturile se stropesc cu erbicidele:
Leopard 5 EC – 1,5 l/ha; Gesagard 50 FW – 3 l/ha; Pivot 100 SC – 0,75 l; Prometrex
50 SC – 3 l/ha.
O stârpire mai completă a buruienilor în semănăturile de mazăre poate fi
obţinută în cazul aplicării erbicidelor cu acţiune de contact: Basagran 205 l/ha,
care se introduce în perioada când la plante s-au format 5–6 frunze.
În faza de îmbobocire–începutul înfloririi semănăturile de mazăre se tratează
suplimentar extraradicular cu soluţie de îngrăşăminte de Molibden: 100 g s.a. +
100 l de apă la ha.
Cele mai mari daune semănăturilor de mazăre în anii cu veri calde şi ploioase
le cauzează păduchii de frunze. Pentru combaterea acestui dăunător se aplică
srtopirea cu preparatele: Actara 25 WG – 0,1 l/ha, Actellic 50 EC – 1,0 l/ha, Zolone
35 EC – 1,4/ha.
Combaterea gărgăriţei-mazării în faza de la începutul înfloririi, apoi peste 8-10
zile prin stropirea cu Şarpei ME – 0,3 l/ha.
Recoltarea
Mazărea se recoltează în două faze: Secerişul măzării trebuie început când se
îngălbenesc 50–75% de păstăi pe o plantă şi umiditatea seminţelor va fi de 35–40%,
când boabele în păstăi devin tari şi capătă forma şi culoarea caracteristice pentru seminţele
soiului dat. Se folosesc secerători JBA – 3,5A, JRB – 4,2; cositori KS – 2, IA,
dispozitivele PB – 2,1 sau PBA – 4.
Peste 3-4 zile după secerat se începe strânsul şi treieratul poloagelor cu
combinele utilate cu colectoare PPT-3, când umiditatea boabelor va fi de 16-18 %.
Pentru a reduce gradul de fărâmiţare a boabelor, la combine se micşorează
viteza de rotire a tobei până la 450–500 de rotaţii pe minut pe timp stabil cu soare,
iar pe timp posomorât până la 500–600 de rotaţii pe minut.
3.4. FASOLEA
Importanţa
Fasolea este o cultură leguminoasă cu calităţi alimentare valoroase. Boabele
de fasole conţin în medie 24,3% de proteine şi, prin valoarea lor nutritivă, se apropie
de lapte şi carne.
Proteina fasolei conţine toţi aminoacizii indispensabili necesari organismului
uman şi se asimilează în proporţie de 86%.
Boabele conţin până la 50% de amidon, 4% de zaharuri, 3,6% de grăsimi,
vitamine B1, B2, C; de 3 ori mai mult fosfor şi potasiu, de 10 ori mai mult magneziu
şi de 19 ori mai mult calciu decât carnea.
După valoarea nutritivă – 336 kcalorii la 100 g de boabe uscate – fasolea
depăşeşte de 1,5 ori pâinea de grâu şi de 3,5 ori cartofii.
Se utilizează şi la producerea salamului, care conţine 75% fasole şi 25% de
carne de vită.
În hrană se folosesc pe larg de asemenea păstăile verzi, care conţin până la 6%
de proteine.
Figura 16. Fasole

Zama vâscoasă din boabe influenţează pozitiv asupra ficatului şi rinichilor. Valva
păstăii de fasole se întrebuinţează şi ca antibiotic de bolnavii de diabet.
Frunzele fasolei conţin până la 10% de acid citric.
Boabele şi plantele verzi nu se folosesc ca nutreţ pentru animale, deoarece
conţin glucozida fazeolunatina.
Paiele de fasole le consumă numai oile şi caprele, dânduli-se câte 0,2–0,3 kg
pe zi. Fasolea, ca şi alte leguminoase, acumulează azot în sol, eliberează devreme
câmpul şi este o premergătoare bună pentru cerealele de toamnă.
Centrul de provenienţă a fasolei este Mexicul de Sud şi America Centrală.
În Europa fasolea este cunoscută după descoperirea Americii, la început ca plantă
decorativă, apoi ca plantă leguminoasă. În Moldova fasolea se cultivă de circa 300 de
ani, împreună cu porumbul, pe care formele agăţătoare îl însoţesc aproape pretutindeni.
Ea a fost adusă la începutul secolului al XVIII-lea de bulgarii şi găgăuzii
strămutaţi din Peninsula Balcanică.
Sistematica
Fasolea face parte din familia Fabaceae, genul Phaseolus, care include mai
mult de 200 de specii, dintre care 20 cultivate. După provenienţă speciile cultivate
de fasole se împart în două grupuri mari: american şi asiatic.
Grupul american include:
1. Ph. vulgaris – fasole comună
2. Ph. multiflorus – fasole-mare-turcească
3. Ph. acutifolius – fasole Tepare
4. Ph. lunatus – fasole de Lima
Acest grup se caracterizează prin păstăi mari şi plate, cu cioc lung la vârf şi cu
un număr mic de boabe în păstaie.
Grupul asiatic include:
1. Ph. Aureus – fasole-aurie, maş
2. Ph. Mungo – urd
3. Ph. Angularis – adzuchi şi altele
În Moldova sunt răspândite două specii: fasolea comună şi fasolea cu bobul
mare, zisă turcească.
Soiuri omologate: Aluna, Belţkaia 16, Chişinău 15, Concurent, Crizantema,
Floare, Laura, Nicolina, Speranţa, Tatiana, Timpuriu.
Dinamica producţiei de fasole în Republica Moldova

Anii Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mii t
1989 12,0 1090 13,1
1990 11,3 890 10,0
1991 15,1 1200 18,9
1992 17,8 1000 17,8
1993 21,4 1310 28,1
1994 19,5 770 15,0
1995 19,3 890 17,2
1996 21,0 820 17,2
1997 22,4 1260 30,7
1998 22,0 500 11,0
1999 26,4 780 21,2
2000 25,2 550 13,9
2001 29,9 1240 37,0
2002 29,2 740 21,5
2003 23,8 800 19,1
2004 41,5 759 31,5
2005 29,5 1016 30,0
Sistemul radicular al plantei de fasole este mai slab dezvoltat decât al altor
leguminoase pentru boabe.
Tulpina la fasole este de înălţime mică – 30-50 cm, la cea urcătoare – volubilă
– este nedefinită, ajungând la 3-4 m.
Soiurile cultivate au tulpina care ramifică de la bază şi formează păstăile numai
pe aceste ramificaţii.
Primele două frunze pe care le formează planta după răsărire sunt simple, iar
următoarele trifoliate. Frunzele sunt acoperite cu perişori.
Fasolea este o plantă autogamă facultativă.
Florile sunt grupate în racem câte 2-8, albe, alb-verzui-roz sau roşii.
Înflorirea se produce treptat de la bază spre părţile superioare.
Fructul – păstaia – cuprinde 3-7 seminţe. La maturitate păstăile plesnesc cu uşurinţă.
Masa a 1000 seminţe este 160-750 g.
Fasolea este o plantă iubitoare de căldură. Seminţele ei încolţesc mai bine la
temperatura de 20-250C; t0 minimă de încolţire = 8-100C.
La temperatura sub 80C încolţirea are loc mai încet, multe seminţe putrezesc,
iar plantulele apar neuniform şi sunt rare.
În faza de plantule răsărite fasolea nu suportă nici chiar îngheţurile de scurtă

durată, pierind la temperatura de -0,5–-10C, iar temperaturi sub +150C la înflorire
determină căderea florilor.
Pentru creşterea şi dezvoltarea bună a plantelor de fasole temperatura optimă
este de 18-230C.
Fasolea este foarte pretenţioasă faţă de umiditate, mai ales în perioada
încolţirii seminţelor, precum şi în perioada înfloririi şi legării păstăilor. Pentru
germinare seminţele absorb 100–110% de apă faţă de masa lor uscată.
Ea suportă foarte prost nu numai seceta, ci şi surplusul de umezeală. În anii cu vară
umedă şi răcoroasă fasolea este puternic atacată de astfel de boli ca antracnoza şi
bacterioza. Coeficientul de transpiraţie este cuprins între 400 şi 750. Consumul zilnic
de apă poate atinge în perioada înfloritului şi formării seminţelor chiar 5 mm pe hectar.
Surplusul de umezeală în perioada de coacere şi recoltare influenţează negativ
asupra calităţii seminţelor.
Faţă de sol fasolea este mai pretenţioasă în comparaţie cu alte culturi
leguminoase pentru boabe.
Ea se dezvoltă bine pe cernoziomurile fertile şi nu suportă solurile lutoase cu
un nivel ridicat al apelor freatice. pH = 6–7,5.
Fasolea suportă destul de bine o oarecare umbrire, ceea ce permite de a o
cultiva în intervalele dintre pomi şi livezile tinere, în plantaţiile de viţă-de-vie,
precum şi în semănăturile mixte împreună cu porumbul sau alte culturi.
Fasolea se autopolenizează, cu toate că e posibilă şi polenizarea încrucişată cu
ajutorul insectelor, în proporţie de 3-5%.
Amplasarea culturii. Cele mai bune premergătoare pentru fasole sunt culturile
păioase de toamnă, mai puţin bune – orzul şi ovăzul de primăvară, precum şi porumbul
crescut pentru siloz şi boabe.
Se poate de amplasat fasolea după sfecla pentru zahăr, însă în anii cu secetă fasolea
suferă din cauza deficitului de umiditate. Nu trebuie de semănat fasolea după floarea-
soarelui, din cauza îmburuienării cu samuraslă şi atacării de mucegaiul alb şi cenuşiu.
S-a dovedit că semănatul fasolei pe acelaşi câmp, precum şi după soia, mazăre,
bob şi linte este oportun nu mai devreme decât peste 5–6 ani, întrucât este atacată
puternic de boli.
Lucrarea solului se efectuează în funcţie de condiţiile climaterice şi de
premergătoare. Adâncimea optimă a arăturii este de 20–22 cm.
Fertilizarea. Pentru formarea 1 t de boabe şi vrejuri fasolea extrage 90 kg N,
30 kg P2O5, 80 kg K2O, 70 kg CaO.
Sub arătură se introduce P60, K60; 80% de N îl consumă prin simbioză.

Concomitent cu semănatul se administrează 50 kg/ha de amofos sau nitrofoscă
şi 400–500 g s.a. de bor, 150–160 g de zinc, 80–100 g de molibden.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Înainte de semănat seminţele se
tratează cu fungicide şi cu bacterii de nodozităţi. Se foloseşte preparatul rizotorfin
– 200 g la norma de însămânţare. Seminţele tratate cu rizotorfin se amestecă
minuţios, se usucă şi se însămânţează în aceeaşi zi.
Semănatul. Termenul optim pentru semănatul fasolei este perioada când solul
la adâncimea încorporării seminţelor se încălzeşte până la 10–12oC. Acest lucru se
întâmplă la sfârşitul lunii aprilie–începutul lunii mai.
Cea mai potrivită metodă de semănat fasolea este în rânduri distanţate cu
intervale între ele de 45 cm.
Însămânţarea se efectuează cu semănătoarea SPC – 6 M.
Desimea optimă a semănăturilor se socoate atunci când la momentul recoltării
se păstrează 250–300 mii de plante la ha. O astfel de desime se poate atinge la
semănatul a 350–400 mii de seminţe germinative la ha.
Fasolea îşi scoate cotiledoanele la suprafaţa solului, de aceea încorporarea
seminţelor trebuie să se facă la adâncime mică, de 5–6 cm.
1. Imediat după semănat se efectuează tăvălugirea terenului cu tăvăluguri din
inele cu pinteni.
2. Peste 5-6 zile după semănatul fasolei, în faza firelor albe ale buruienilor,
îndeosebi când pe suprafaţă se formează crusta solului, se efectuează grăparea cu
grape medii de-a curmezişul. Pentru a distruge crusta solului se folosesc sapele
rotative.
3. După apariţia plantulelor şi căderea cotiledoanelor, se efectuează o grăpare
de-a curmezişul rândurilor.
4. Pentru combaterea buruienilor şi menţinerea solului în stare afânată, în cursul
vegetaţiei se efectuează 2-3 cultivaţii între rânduri cu cultivatoarele 2KRN – 2,8
m, USMC – 5,4 A sau KRN – 5,6 reutilate pentru lăţimea intervalelor dintre rânduri
de 45 cm.
5. Pentru combaterea buruienilor se folosesc erbicidele Treflan 24 EC – 4 l/ha,
pentru buruienile dicotilidonate, şi Triflurex 24 EC – 4 l/ha, împotriva buruienilor
anuale graminee. În faza a 23-a frunzele sunt eficace: Leopard 5EC – 1,5 l/ha, Pantera
4EC – 1 l/ha. Pe terenuri irigabile se efectuează două stropiri: prima – în perioada

îmbobocirii–începutul înfloririi, a doua – în perioada împlinirii păstăilor. În timpul
creşterii şi dezvoltării plantelor este oportună fertilizare suplimentară cu salpetru
amoniacal, în doze de 45–50 kg/ha.
6. Pentru combaterea gărgăriţei se aplică dezinfectarea – fumigaţie cu metalil
– clorid 70 g/m3.
Recoltarea
Recoltarea începe odată cu maturizarea a 70-80% de păstăi, prin metoda divizată
– în două faze.
Se aplică maşina FA – 4 m utilată cu dispozitiv de făcut poloage, compus din
4–8 sau 12 rânduri.
Fasolea cosită în poloage se lasă 3 – 4 zile pentru zvântare.
Treieratul poloagelor se efectuează cu combinele pentru recoltarea cerealelor
SK “Niva”, utilate cu dispozitiv F-5 pentru treieratul fasolei, care reduce la minimum
fărâmiţarea boabelor.
Gradul de fărâmiţare nu trebuie să depăşească 1–2%. De aceea treieratul
poloagelor va fi mai bine de efectuat în orele de dimineaţă şi în a doua jumătate a
zilei. După treierat boabele trebuie îndată curăţate cu ajutorul maşinilor OVP–20
şi uscate adăugător pe arie.
3.5. SOIA
Importanţa
Soia se utilizează pe larg ca materie primă în industrie, în alimentaţie şi în
calitate de cultură furajeră. Din boabe de soia se fabrică ulei, margarină, săpun,
lapte, conserve ş. a. Soia se utilizează şi la fabricarea produselor de panificaţie şi a
pastelor făinoase, a ciocolatei, cafelei, cacao, brânzei, lacurilor, cleiurilor, vopse-
lelor, linoleumului, masei plastice, glicerinei, acizilor graşi, insecticidelor, petro-
lului sintetic. Boabele de soia conţin 45-48% de proteină, 20-26% de ulei şi 20%
de hidraţi de carbon. În producţia globală a uleiului vegetal, soia ocupă primul loc –
32,8%. 1 kg de soia conţine 1,38 u. n., 290 g de proteină digestibilă, 28,6 g de
lizină, 4,90 g de triptofan, 4,80 g de metionină, pe când 1 kg de porumb conţine 2,9
g de lizină, 0,8 g de triptofan şi 1,9 g de metionină. Utilizată în proporţie de 4-5%
în combinaţie cu făină de grâu, făina de soia sporeşte valoarea nutritivă a produselor
de panificaţie; dintr-un kg de soia se pot obţine 5 l de lapte şi 1,5 kg de deşeuri
bogate în substanţe proteice. Dacă în raţia găinilor se adaugă 10 g de urluială de

soia, găinile dau cu 40-45% mai multe ouă.
În urma prelucrării boabelor se obţin şrot sau macuh, ca produs secundar al
soia. Macuhul conţine 38-39% de proteină, 5,5% de grăsimi, 5-6% de celuloză,
20-30% de substanţe neazotice extractive, 5-6% de cenuşă. Din 100 kg de boabe
se obţin 60-65 kg de şrot, care conţine 40-45% de proteine. Macuhul de soia nu
cedează făinii de peşte şi depăşeşte cu 12% făina de carne şi oase. Dacă în raţia
unei vaci se adaugă zilnic câte 1-2 kg de şrot, mulsorile cresc cu 1,5-2,0 litri. 1 kg
de masă verde conţine 0,2-0,25 u. n., 0,35-0,40 g proteină digestibilă, 70-80 mg de
carotină; paiele şi pleava conţin circa 5% de proteine.
Este mare şi importanţa agrotehnică a soiei, în primul rând în calitate de cultură
fixatoare de azot. Inoculată cu rizotorfin, soia lasă în sol, după recoltare, 40-45 kg/ha
de azot, fiind o bună premergătoare pentru culturile agricole nepăstăioase.
Figura 17. Soia


Centrul de răspândire a soiei este China. Soia este cunoscută ca plantă de cultură
încă din vremuri străvechi, datând cu cel puţin 6 mii de ani înaintea erei noastre.
Din China, a pătruns în Orientul Îndepărtat. În Moldova, se cultivă din 1881.
Suprafeţele şi producţia de soia pe plan mondial, 2006

SUA 28,9 3024,8 87,6
Brazilia 22,0 2379,1 52,3
Argentina 15,0 2680,4 40,4
China 9,1 1703,3 15,5
Canada 1.2 2882,0 3,5
Moldova 0,055 1431,9 0,079
Mondial 92,9 2382 221,5
Sistematica
Soia cultivată aparţine fam. Fabaceae, genul Glycine, sp. Hispida şi este o
plantă anuală erbacee. În cadrul speciei se disting subspecii precum: Manshurica,
Chinensis, Indica, Japonica.
Subspecia Manshurica poate fi cultivată şi în condiţiile ţării noastre: este
rezistentă la cădere, masa a 1000 de boabe constituie 120-130 g. În funcţie de
perioada de vegetaţie, soiurile de soia au fost încadrate în 10 grupuri de maturitate.
Soiurile de soia cultivate în România au fost clasificate în 6 grupuri.
Soiuri omologate în Republica Moldova: Alina, Aura, Belţkaia 82, Bucuria,
Colina, Dorinţa, Glia, Kişiniovskaia-16, Licurici, Mida, Zodiac.
Sistemul radicular este format dintr-un ax principal pivotant, care poate pătrunde
până la 2 m adâncime, şi din ramificaţii laterale, care aprind o rază de 40-70 cm.
Nodozităţile devin vizibile la 10-14 zile după infecţie, iar fixarea azotului începe la
15-20 de zile de la formarea lor; ating dimensiunile maxime la 25 şi 35 de zile de
la apariţie.
Intensitatea fixării azotului se constată după culoarea nodozităţilor în secţiune:
roşu intens indică o activitate de vârf; roz – activitate redusă, iar verde – nodozităţi
inactive. Tulpina este erectă, mai mult sau mai puţin ramificată, în funcţie de soi,
acoperită cu perişori. Soia dispune de 3 tipuri de frunze: cotiledoanele, situate la
primul nod al tulpinii; frunzele unifoliate, situate la al doilea nod al tulpinii, de
care se prind printr-un peţiol cu lungimea de 1-2 cm; frunzele trifoliate, care apar
la nodurile dispuse altern şi legate de tulpină printr-un peţiol lung de 3-30 cm.
Florile sunt grupate în raceme. Fructul reprezintă o păstaie uşor curbată, cu 1-5
seminţe. O plantă poate forma 300-400 de păstăi, inclusiv 30-60 productive. Masa
a 1000 de seminţe însumează 50-400 g.
Soia este o plantă termofilă. La faza de răsărire, temperaturile de -2, -30C nu
produc pagube. Este o plantă cu cerinţe relativ sporite faţă de umiditate. Coeficientul
de transpiraţie constituie 500-700. Coeficientul de consum al apei – 1500-1900
la 1 t de producţie. Pentru umflarea şi germinarea seminţelor sunt necesare
130-160% din masa lor uscată. Perioada critică faţă de umiditate – faza înfloririi şi
coacerea seminţelor. Zilnic, soia consumă în medie: 2-2,5 mm apă – în luna mai,
4,0-5 mm – în lunile iunie–august, 5,5-6,8 mm – în iulie.
Consumul lunar total de apă depăşeşte 120 mm în lunile iunie, iulie şi august.
Reacţia fotoperiodică. Soia este o plantă de zi scurtă. Deplasarea plantei cu
400-500 km spre nord sau spre sud determină devierea duratei de vegetaţie cu 20-
24 de zile. Soia se dezvoltă bine pe soluri cu textură medie, fertile, bine drenate, cu
pH-ul de aproximativ 6,5. Pe solurile uşoare, excesiv nisipoase, soia suferă de
insuficienţă de apă, iar pe cele grele de insuficienţă de aer.
Amplasarea culturii. Soia este o plantă puţin pretenţioasă faţă de planta
premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, păioasele
de primăvară, porumbul, sfecla pentru zahăr.
Fertilizarea. Pentru o recoltă de boabe de 1 t /ha şi una corespunzătoare de
paie, soia extrage din sol 60 kg de N, inclusiv 30 kg molecular; 30 kg de P2O5; 40 kg
de K2O.
Cobaltul aplicat pe plantaţii de soia este capabil să formeze compuşi organici
metalici, care activează diferiţi fermenţi; este un component al vitaminei B12 şi
participă la procesul de fixare a azotului atmosferic de către bacteriile de nodozităţi.
În lipsa acestui element, nodozităţile se dezvoltă prost şi au o culoare palidă. Dacă
planta este asigurată suficient cu cobalt (nu mai puţin de 1,5 mg la 1 kg de sol), pe
rădăcinile ei se dezvoltă nodozităţi măşcate, de culoare roz. Cobaltul acţionează
pozitiv asupra conţinutului de clorofilă şi acidului ascorbic din plante, activează
biosinteza azotului proteic.
Molibdenul joacă un rol important în metabolismul azotat al plantelor; intră în
componenţa nitratreductazei ca ferment-catalizator la reducerea nitraţilor în plante
– activează procesul de fixare a azotului atmosferic; influenţează asupra sintezei
aminoacizilor şi proteinelor, îmbunătăţeşte metabolismul fosforului în plante. La

insuficienţă de molibden, nodozităţile de pe rădăcini nu se dezvoltă sau devin
mărunte, de culoare cenuşie sau brună.
Borul joacă un rol multilateral în viaţa plantelor: influenţează procesele de
creştere, activează formarea şi transportul hidraţilor de carbon; insuficienţa de bor
influenţează negativ asupra conului de creştere a tulpinii şi rădăcinii. Necesitatea
faţă de bor a plantelor creşte mai ales în perioada de înflorire şi formare a ovarului.
El sporeşte numărul de flori şi seminţe.
Zincul, ca unul dintre componenţii fermenţilor, influenţează radical procesul de
oxido-reducere al plantei; metabolismul compuşilor cu fosfor; activează reacţiile de
transformare a hidraţilor de carbon la respiraţie şi fermentare. La insuficienţă de zinc în
plante se acumulează fosfaţi neorganici, care reduc cantitatea de zaharoză şi amidon; se
copleşeşte creşterea internodurilor şi încetineşte creşterea plantei. Zincul influenţează
considerabil fructificarea; intensifică activitatea fermenţilor la încolţirea seminţelor.
Cuprul intensifică respiraţia, influenţează procesul de transformare a
substanţelor azotice, hidraţilor de carbon şi vitaminelor în plante. Sub acţiunea
cuprului se măreşte rezistenţa plantelor la condiţiile nefavorabile ale mediului; la
temperaturi înalte sau joase, secetă, bacterioză şi criptogamie.
Manganul participă la reacţiile de oxidoreducere, influenţează asupra
respiraţiei, fotosintezei şi metabolismului azotic; contribuie la sintetizarea
clorofilei şi vitaminelor. La carenţa de mangan, plantele se îmbolnăvesc de cloroză,
frunzele se acoperă cu pete cenuşii sau galbene.
La soia, îngrăşămintele cu azot se administrează în timpul vegetaţiei, la faza de
2 frunze trifoliate, concomitent cu praşile mecanice, la 20-25 de zile după răsărire,
în baza observării numărului de nodozităţi formate.
Îngrăşămintele ce conţin azot influenţează formarea nodozităţilor la soia
crescută din seminţe tratate cu Rizotorfin.
E mult mai raţional ca îngrăşămintele minerale să fie încorporate la arătura de
toamnă. Pe lângă îngrăşămintele de bază, trebuie încorporate – odată cu semănatul
– doze mici de NPK – câte 15-20 kg /ha. Îngrăşămintele se introduc lateral, cu 4-5
cm mai adânc decât seminţele.
Lucrarea solului
Arătura timpurie se efectuează conform sistemului semiogor. Dacă terenul
este îmburuienat cu buruieni anuale (ştir, spanac-alb, muştar de câmp, mohor,
costrei), el se dezmirişteşte cu ajutorul discurilor LDG-20, 10, 15; iar dacă e
îmburuienat cu buruieni cu lăstărire din rădăcină (pălămidă, volbură, susai), solul
se lucrează pe straturi, la adâncimi diferite: prima afânare se face la 7-8 cm, a doua
– după apariţia rozetei cu frunze; la buruienile multianuale cu lăstărire din rădăcină,
la adâncimea de 10-12 cm, cu ajutorul dezmiriştitorului cu brăzdare PP-l-10-25.
Dacă după premergătoare târzii, în timpul aratului, solul se fărâmiţează bine, el
trebuie nivelat cu grape grele sau cu discuitoare. Pe arătura bine nivelată din toamnă,
primăvara timpuriu se face prima cultivaţie, de-a curmezişul arăturii, cu grape ataşate
– la adâncimea de 6-8 cm, şi înainte de semănat – la adâncimea încorporării
seminţelor. În anii cu primăvara timpurie şi secetoasă, pe solurile curate se reco-
mandă o singură cultivaţie, înainte de semănat, la adâncimea încorporării seminţelor,
iar pe solurile buruienoase – două cultivaţii, la adâncimea de 5-7 cm. Înainte de
semănat, terenul trebuie tăvălugit.
Pentru a combate buruienile dicotiledonate anuale şi cerealiere, se utilizează
erbicide precum Treflan 24 EC – 4 l/ha, Treflurex 240 EC – 4 l/ha, Stomp 330 EC
– 4 l/ha. Erbicidele se introduc cu ajutorul stropitoarelor utilate cu bare de câmp la
adâncimea de 5-7 cm. Un efect bun asigură erbicidele Gezagard 50 WP – 5 l/ha,
Harness 900 EC – 3 l/ha, aplicate până la apariţia plantelor.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Cu 3-4 săptămâni înainte de semănat,
seminţele se tratează cu insecto-fungicide, în baza formatorilor de peliculă aplicând
Fundazol 50 WP – 3 kg/t, TMTD, VSC – 3 kg/t. Înainte de semănat, seminţele
trebuie lucrate cu soluţie de microelemente de 5% şi cu preparatul bacteriilor de
nodozităţi – Rizotorfin. Un gram de preparat conţine 5-8 mld. de bacterii. Rizotorfin
se repartizează în pungi de polietilenă cu greutatea de 400 g. Norma de însămânţare
pentru 1 ha – 200 g. 100 kg de seminţe se stropesc uniform cu 2 l de apă, după care
se presară cu 200 g de Rizotorfin şi se amestecă bine.
Epoca de însămânţare. Soia este o cultură termofilă şi încolţeşte la temperaturi
de 14-160C. Această perioadă coincide cu înfloritul merilor. În Republica Moldova,
cronologic, soia trebuie semănată după ce se seamănă porumbul. La însămânţarea
ei cu 10 zile înainte de termenul optim, într-un sol neîncălzit, seminţele nu încolţesc,
plantulele apar peste 25-30 de zile, sunt sensibile la boli şi dăunători.
Metode de semănat. Se practică semănatul în rânduri distanţate, cu un interval
de 45 cm între ele.
Norma de însămânţare. Norma optimă de însămânţare este de 0,6-0,7 mil. de
seminţe viabile la ha: 70-100 kg/ha, circa 70 de seminţe viabile la 1 m; capacitatea
germinativă – 95%; distanţa dintre seminţe pe rând – 3 cm.
Suprafaţa de nutriţie = 135 cm2.
Adâncimea optimă de încorporare este de 4-5 cm în sol umed şi 6-7 cm în

sol uscat.
Tehnologia include mai multe procedee.
1. Grăparea până la apariţia plantulelor. Se face cu grape BZSS-1,0, la 2-4 zile
după semănarea culturii, cu scopul de a stârpi plantulele filiforme de buruieni şi a sfărâma
scoarţa de la suprafaţa solului, dacă aceasta există. Când buruienile se află la faza de
filament alb, circa 70% din ele pot fi înlăturate prin grăpare. Dacă se întârzie cu doar
câteva zile, buruienile izbutesc să se înrădăcineze şi nu sunt nimicite de dinţii grapelor,
iar plantulele de soia, aflându-se la suprafaţa solului, pot fi considerabil afectate.
2. Grăparea după apariţia plantulelor. Se aplică la faza de 3 frunzuliţe; viteza
grăpării – 5,0-5,5 km /oră.
3. Cultivaţia. Se efectuează la adâncimea de 3-4 cm, imediat ce răsar complet
plantele, apoi la adâncimea de 6-8 cm.
4. Utilizarea erbicidelor. Buruienile se tratează în faza de 2-4 frunze compuse
cu erbicidele Pivot 100 SC – 1,0 l/ha, Pantera 4 EC – 1,0 l/ha, Leopard 5 EC – 2
l/ha, Basagran 45 SA – 3 l/ha.
5. Utilizarea insecticidelor. Pentru a nimici omizile de buhă se utilizează
Arrivo 250 CE – 0,32 l/ha, Zolone 35 EC – 2 l/ha, Karate Zeon 5 CS – 0,4 l/ha. La
începutul formării păstăilor se efectuează îngrăşarea suplimentară cu îngrăşăminte
lichide complexe: N30P20K20 + 200 l de apă. Pe terenurile irigabile, doza îngrăşă-
mintelor se măreşte cu 40-50%. Prima irigare se realizează la faza de îmbobocire,
a doua – la formarea păstăilor, a treia, a patra, a cincea – în perioada de umplere a
boabelor (câte 500-600 m3/ha). După fiecare stropire se realizează afânarea între
rânduri. La fiecare mm de apă de irigaţie, recolta sporeşte cu 4,5 kg.
Pentru a accelera coacerea culturii, se aplică sinicaţia imediat ce plantele
încetează să mai crească şi li se împlinesc păstăile, semănăturile trebuie stropite
cu soluţie de 1% de sulfat de amoniu (NH4)2SO4) cu adaos de 0,01% de 2,4-DA
(sare de amoniu), care accelerează coacerea cu 4-6 zile; sporul de recoltă creşte
cu 200-300 kg/ha; masa a 1000 de seminţe – cu 10-15%; energia germinativă – cu
2-6%, conţinutul albuminei – cu 2,5-4,8%.
Recoltarea
Soia nu poligneşte, iar la coacerea deplină păstăile nu plesnesc, fapt ce permite
recoltarea ei într-o singură fază, cu ajutorul combinei. La coacerea deplină, frunzele
cad, tulpinile şi păstăile se usucă. La scuturarea păstăilor se produce un sunet
caracteristic. În anii cu condiţii climaterice nefavorabile, când coacerea se tărăgă-

nează şi frunzele plantelor nu cad, iar umiditatea lor atinge 40-45%, se efectuează
desicaţia, la brunificarea boabelor din etajul inferior şi mediu. Semănăturile se
tratează cu clorat de magneziu de 60% (20 kg/ha) sau cu Reglone Super 150 SL –
2 kg/ha, consumându-se 100 l/ha de soluţie de lucru la tratarea semănăturilor prin
stropire din avion.
Deoarece inserţia păstăilor nu este înaltă, combina trebuie ajustată la cea mai
joasă mirişte, până la 4 cm. Pentru a reduce fărâmiţarea boabelor, viteza tobei trebuie
redusă la 300-350 de rotaţii pe minut pe timp uscat, şi până la 500-700 de rotaţii –
pe timp mai umed.
3.6. NĂUTUL
Importanţa
Boabele de năut se utilizează în alimentaţia oamenilor şi ca furaj pentru animale.
Ca plantă leguminoasă, năutul contribuie la acumularea în sol a azotului fixat pe cale
biologică. În cadrul asolamentului, năutul părăseşte devreme terenul şi, din aceste
considerente, este o plantă premergătoare potrivită, în primul rând, pentru cerealele
de toamnă, dar şi pentru culturile de primăvară. Importanţa agronomică a năutului
constă în rezistenţa la cădere şi în faptul că, la maturitate, păstăile lui nu plesnesc.
Aceste particularităţi avantajoase determină reducerea pierderilor în timpul recoltării.
Figura 18. Năut

Răspândirea, suprafeţele, producţia

În agricultura mondială, năutul ocupă cca 14 mil. ha. În Republica Moldova, se
cultivă pe suprafeţe neînsemnate.
Sistematica
Năutul – Cicer aeritinum – include 4 subspecii, cea mai importantă fiind
eurasiaticum, prezentată prin mai multe varietăţi. În Republica Moldova se cultivă
soiurile Sovhoznâi-14 (seminţele sunt de culoare cafeniu-intens) şi Volgogradski-
10 (seminţele au culoare galbenă).
Seminţele de năut conţin 46,4-47,9% de amidon; 18,5-28,7% de proteină brută;
6,2-7,2% de grăsimi; 2,5-5,4% de celuloză; 2,5-3,7% de cenuşă. Cenuşa seminţelor
de năut conţine 34,5% de fosfor (P2O5), 28,4% de potasiu (K2O), 20,1% de
magneziu (MgO), 10,2% de calciu (CaO).
Creşterea şi dezvoltarea. Năutul are germinaţie hipogeică; rădăcină de tip
pivotant, cu putere mare de solubilizare; tulpină de 30-50 cm înălţime, muchiată,
acoperită cu peri şi erectă până la maturitate deplină; frunze imparipenat compuse,
cu 7-17 foliole dinţate, acoperite cu perişori ce secretă acid oxalic, malic etc.;
flori de diferite culori (mai des albe), dispuse solitar; înflorire eşalonată, de la bază
spre vârf, care începe la 2-3 săptămâni; polenizare autogamă; păstăi scurte, ovale,
galben-deschise, acoperite cu perişori; 1-3 seminţe în păstaie.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie, năutul manifestă cerinţe diferite faţă de
temperatură. La începutul vegetaţiei, cerinţele faţă de căldură sunt reduse, deoarece
seminţele germinează la 3-4oC şi răsar în mai puţin de 10 zile la o temperatură de
6-8oC. Plantele tinere suportă temperaturi scăzute – de -6oC. Optimă pentru creştere
şi dezvoltare este temperatura de 20-21oC. Suportă mai bine ca alte specii
leguminoase căldurile mari, fapt ce permite cultivarea lui în zona de sud a Republicii
Moldova; este sensibil la temperaturi înalte în perioada înfloritului.
Năutul manifestă cerinţe moderate faţă de umiditate. Pentru germinaţie,
seminţele absorb 75% de apă (raportată la masa lor). Critică pentru consumul de
apă este perioada de îmbobocire – umplere a seminţelor. Coeficientul de transpiraţie
constituie 350-400. Planta este relativ rezistentă la secetă, excesul de umiditate
fiind dăunător şi favorizând apariţia diferitor boli, în special a antracnozei.
Cel mai potrivit sol pentru năut este cernoziomul cu textura medie (spre
uşoară), bogat în calciu; nu rezistă pe solurile grele, slab aerate, prea bogate în apă,
valorificând însă solurile nisipoase.
Năutul este o plantă de zi lungă. Republica Moldova îi oferă condiţii de creştere

şi dezvoltare, motiv din care năutul reuşeşte să vegeteze într-o perioadă scurtă,
încadrată în limitele de 85-90 de zile.
Amplasarea culturii. Premergătoare pentru năut pot fi cerealele de toamnă şi
de primăvară şi porumbul pentru boabe. Nu se cultivă repetat sau după floarea-
soarelui. La rândul său, năutul este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Pentru o producţie de 1 tonă de boabe, plus paiele aferente, năutul
consumă circa 50 kg de azot, 15 kg de fosfor şi 34 kg de potasiu. Utilizează, în
mare parte, azot atmosferic, pe care îl absoarbe prin intermediul bacteriilor. La pri-
mele faze de creştere şi de dezvoltare, necesită cantităţi mici de azot – 30-40 kg/ha.
Lucrarea solului este asemănătoare celei pentru mazăre.
Seminţele pentru semănat trebuie să fie uniforme, cu MMB mare, cu o capacitate
germinativă nu mai mică de 90-95% şi puritatea de 96-99%. Tratamentul cu Nitragin
(suşe active) conferă seminţelor eficacitate bună în anii cu regim hidric favorabil. Utilizat
împreună cu microelemente precum Mo de 0,1% şi Co de 0,1%, Nitraginul contribuie
la majorarea producţiei cu 300 kg/ha. O influenţă pozitivă asupra pregătirii seminţelor
o are scarificarea lor, care reduce procentul de seminţe tari de la 54% la 1%.
Optimă pentru semănatul năutului este perioada de după semănatul cerealelor
de primăvară şi al mazării, când temperatura solului este de circa 3-4oC. Întârzierea
semănatului conduce la uscarea solului, răsărirea neuniformă a plantulelor şi, res-
pectiv, la scăderi de producţie. Pentru zona centrală a Republicii Moldova, optim
este semănatul la 2-3 zile după maturizarea solului. Se dă prioritate semănatului dis-
tanţat, cu o distanţă de 45 cm între rânduri, desimea optimă – 0,7-0,8 mil. seminţe/ha.
Cantitatea de seminţe – 175-200 kg/ha, în funcţie de MMB. În condiţii de regim
hidric favorabil şi pe terenurile cu grad redus de îmburuienare, se poate semăna şi
în rânduri dese, la adâncimea de semănat de 4-5 cm.
În primele 30-35 de zile ale fazei de creştere şi dezvoltare, năutul este sensibil
la îmburuienare. Pentru a nu permite îmburuienarea şi a obţine plante uniforme,
imediat după semănat trebuie realizat tăvălugitul; peste 3-4 zile – grăparea, cu scopul
de a distruge buruienile la faza de filament alb. Ulterior, în funcţie de necesitate, se
efectuează 2-3 cultivaţii între rânduri. Pe terenurile cu un grad sporit de îmburuie-
nare, buruienile se combat cu ajutorul erbicidelor. În timpul lucrărilor de pregătire

a terenului, al cultivaţiei de dinainte de semănat, se aplică erbicidul Treflan 24 EC – 4 l/
ha. Buruienile monocotiledonate pot fi combătute cu erbicidul Fusilade Forte 150 SC
– 2 l/ha, aplicat în perioada de vegetaţie, când buruienile au mai mult de 4-6 frunze.
Recoltarea
Având coacere uniformă şi tulpină erectă, năutul se recoltează mecanizat.
Semănăturile cu grad redus de îmburuienare se recoltează direct, la faza de coacere
deplină. Semănăturile îmburuienate se recoltează divizat, la faza de pârgă, când majoritatea
păstăilor se îngălbenesc, iar boabele devin tari şi au o culoare specifică soiului cultivat.
3.7. LINTEA
Importanţa
Lintea se cultivă pentru boabe, care sunt folosite în alimentaţia umană, la
fabricarea unor sortimente de salam şi ciocolată. Făina din boabe de linte, amestecată
(în proporţie de 10-12%) cu făină de grâu, poate fi
utilizată la prepararea pâinii. Boabele – măcinate sau
întregi – se pot folosi şi în hrana animalelor. Ca hrană
pentru animale pot fi utilizate şi resturile vegetale,
care sunt mai fine decât cele ale mazării şi au o valoare
nutritivă sporită. Boabele sunt rezistente la gărgăriţe
şi pot fi păstrate timp îndelungat.

Lintea se cultivă în mai multe ţări. Plantaţiile de
linte ocupă, global, suprafaţa de 3,8 mil. ha. În
Republica Moldova, cuprinde suprafeţe foarte mici,
chiar dacă potenţialul ei de producţie constituie 2000
kg/ha, iar uneori şi mai mult.
Sistematica
Lintea cultivată, Ervum Lens, sau Lens esculenta
include 2 subspecii: E. L. macrosperma (lintea mare
sau de farfurie) şi E. L. microsperma (lintea măruntă).
Figura 19. Lintea E. L. macrosperma are boabe mari, de 15-20 mm
lungime şi 7,5-10,5 mm lăţime, cu un diametru de 6-9 mm; cotiledoane galbene,

uneori verzi, cu hil alungit. Plantele au înălţimea de 40-75 cm; florile sunt mari,
albe, cu lungimea de 7-8 mm şi nervuri albăstrui. E. L. microsperma are boabe mici
sau medii, cu o lungime de până la 6-15 mm şi lăţimea de 3,5-7,0 mm, iar diametrul
de 3-6 mm; cotiledoane oranj sau verzi. Plantele au înălţimea de 15-35 mm; florile
sunt mici, albastre, albe, cu lungimea de 5-7 mm.
În substanţă uscată, seminţele de linte conţin 21,3-36% de proteine brute;
0,7-1,4% de grăsimi; 2,5-3,6% de cenuşă; 43,8-53,9% de amidon; 2,7-4,5% de
celuloză.
Creşterea şi dezvoltarea. Pentru a germina, seminţele de linte absorb o
cantitate de apă egală cu 100-120% din greutatea lor. La germinaţie, cotiledoanele
rămân în sol, alungindu-se doar epicotilul.
Rădăcina lintei este pivotantă şi pătrunde în sol la o adâncime de 100 cm.
Nodozităţile sunt mici, cele mai multe fiind amplasate pe ramificaţiile laterale. La
începutul vegetaţiei, tulpina este erectă, ulterior, plantele se întrepătrund şi acoperă
suprafaţa solului.
Frunzele sunt paripenate, terminate cu cârcei, cu 3-7 perechi de foliole lungi
de 1-2 cm şi înguste.
Florile sunt dispuse în raceme cu 1-3 sau mai multe flori, ce pornesc de la subsuoara
frunzelor. Culoarea petalelor este mai mult albă (subspecia macrosperma) sau alb-
albastră (subspecia microsperma). Inflorescenţele se formează pe tulpină, treptat, de la
bază spre vârf. Polenizarea este autogamă, dar nu este exclusă nici cea alogamă.
Perioada de vegetaţie, la subspecia macrosperma, durează 80-120 de zile, la
subspecia microsperma – 65-70 de zile. La maturitatea deplină, păstaia se deschide
(plesneşte) şi seminţele cad. Seminţele au formă de disc, culoare galbenă sau brună.
MMB variază în limitele a 55-65 g (subspecia macrosperma) şi 25-30 g (subspecia
microsperma). Pe plan mondial, e mai răspândită subspecia macrosperma – var.
numularia.
Lintea manifestă cerinţe moderate faţă de căldură. Germinează la temperatura
de 4-5oC. Optimă pentru tot timpul vegetaţiei este temperatura de 17-19oC. Lintea
suportă şi temperaturi de -5, -6oC, la care, totuşi, se afectează vârful foliolelor.
Lintea este pretenţioasă şi faţă de umiditate. Pentru a germina, boabele au nevoie
de o cantitate de apă egală cu 100-120% din masa lor. Coeficientul de transpiraţie
se încadrează în limitele a 450-500.
Cele mai potrivite sunt solurile cernoziomice, cu textura medie sau uşoară.
Lintea este o plantă de zi lungă. Perioada de creştere şi dezvoltare se încadrează

în condiţii de zi lungă cu tendinţă de creştere, motiv din care durata perioadei de
vegetaţie constituie 65-100 de zile.
Amplasarea culturii. În prima perioadă de dezvoltare, lintea manifestă o
creştere slabă. Din aceste considerente, trebuie să aibă drept premergătoare
cerealele de toamnă şi de primăvară şi porumbul pentru boabe. Lintea nu se
autosuportă.
La rândul ei, lintea este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă,
preponderent pentru grâul de toamnă: părăseşte devreme terenul, acumulează pe
cale biologică azotul din atmosferă.
Fertilizarea. Lintea reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor. Pentru
fiecare tonă de boabe şi paie, extrage din sol 63 kg de azot, 10 kg de fosfor şi 15 kg
de potasiu, asigurându-şi necesităţile de azot şi din contul celui acumulat în sol
prin intermediul bacteriilor. Din aceste considerente se recomandă aplicarea dozelor
mici (25-30 kg) de azot. De regulă, dozele necesare de fosfor şi potasiu se aplică
în timpul lucrărilor de bază ale solului.
Lucrarea solului. Pentru linte sunt valabile aceleaşi lucrări ca şi în cazul altor
leguminoase pentru boabe cu însămânţare timpurie (mazăre, năut).
Pregătirea seminţelor pentru semănat include următoarele procedee: alegerea
unor seminţe măşcate cu MMB 55-65 g, care să corespundă standardelor clasei I a
calităţii; puritatea 97% şi capacitatea germinativă nu mai mică de 95%; în ziua
semănatului, seminţele se tratează cu Nitragin. Lintea se seamănă primăvara
timpuriu, imediat după semănatul mazării şi năutului. Cea mai avantajoasă metodă
pentru semănat este semănatul în rânduri dese. Desimea de semănat trebuie să
constituie 2,0-3,0 mil. de seminţe germinabile/ha sau 110-165 kg/ha. Adâncimea
de încorporare a seminţelor trebuie să fie de 3-5 cm.
După semănat, se execută tăvălugitul, iar peste 3-4 zile, când buruienile ajung
la faza de filament, se realizează grăparea, care distruge până la 80-85% din buruieni.
Buruienile pot fi combătute şi cu erbicide. Buruienile monocotiledonate şi
dicotiledonate pot fi tratate cu Fusilade Forte 150 SC + Basagran 48 SA în
proporţie de 1,5 + 2 l/ha, după ce lintea răsare, când buruienile monocotiledonate
au 2-6 frunze, iar cele dicotiledonate sunt la faza de rozetă.
Plivitul biologic se realizează cu scopul de a înlătura lintoiul (Vicia sativa var.

lensisperma) care, pe teren, se remarcă printr-un habitus mai mare, foliole mai mari
şi flori colorate. Acest procedeu este obligatoriu mai ales pentru sectoarele semincere.
Recoltarea
Lintea se coace eşalonat şi trebuie recoltată când păstăile inferioare sunt
galbene-brunii, iar cele de la mijloc – galbene, şi când sunt coapte 50% din păstăi.
Depăşirea fazei de recoltare determină plesnirea păstăilor de la baza tulpinii.
Seminţele capătă culoare roşietică, iar calitatea lor se depreciază. Recoltarea înainte
de termen implică majorarea procentului de boabe verzi şi zbârcite, fapt ce reduce
calitatea culturii. Metoda de recoltare este cea divizată sau în două faze.
4. Plante oleaginoase 209
CAPITOLUL 4
PLANTELE OLEAGINOASE

În acest grup sunt incluse plante ale căror seminţe sau fructe conţin ulei gras.
Din categoria lor fac parte oleaginoase propriu-zise, care se cultivă exclusiv pentru
ulei: floarea-soarelui, şofrănelul, rapiţa colza, rapiţa navetă, camelina, muştarul-
vânăt, muştarul-alb, ricinul, perila, lalemanţia, susanul, varza-de-mare, şi oleaginoase
cu utilizare multilaterală, care dau ulei ca produs secundar: bumbacul, inul, cânepa,
soia, arahide, teişorul, chenaful.
Uleiul vegetal reprezintă un compus al glicerinei, al alcoolului trivalent şi al
acizilor graşi:
Palmitic C16H32O2
Stearic C18H36O2 saturaţi
Oleic C18H34O2
Linoleic C18H32O2 nesaturaţi: nesubstituibili, nu sunt
Linolenic C18H30O2 sintetizaţi de organismul omului
Arahidonic C20H40O2
Uleiul vegetal este format, în principiu, din acizi nesaturaţi.

Uleiurile solide se obţin din seminţe de palmier cocotier şi din cele de arbore-
de-cacao, care conţin acizi saturaţi.
În comparaţie cu proteinele şi hidraţii de carbon, grăsimile au valoare calorică
mare: 1 g de ulei elimină la ardere 9 500 cal; 1 g de proteină – 4 400-4 500 cal.; 1 g
de hidraţi de carbon – 4 000-4 500 cal.; la oxidare, din 1 g de ulei rezultă 1,7 g H2O.
Uleiurile vegetale conţin acizi organici nesaturaţi şi au proprietăţi sicative.
Gradul de sicativitate se apreciază după cantitatea de iod pe care o fixează
uleiul. Doza de iod adiţionată de 100 g de ulei este numită „indice iodic”; cu cât
este mai mare acest indice, cu atât este mai pronunţată sicativitatea uleiului. În
funcţie de posibilităţile sicative, uleiurile vegetale se împart în 3 categorii:
1. Uleiuri sicative cu indicele iodic mai mare de 140; în contact cu aerul se
usucă repede: uleiul de in, perilă, lalemanţia, cânepă, camelină. Aceste uleiuri sunt
utilizate în scopuri tehnice, în industria lacurilor şi a vopselelor.
2. Uleiuri semisicative, cu indicele iodic de 100-140: uleiul de floarea-
soarelui, soia, susan, muştar, rapiţă, şofrănel; se întrebuinţează în scopuri alimentare.
3. Uleiuri nesicative, cu indicele iodic mai mic de 100.
4. Ulei de arahide, comestibil şi de ricin – tehnic.
În condiţii de climă rece, indicele iodic se măreşte şi, invers, la cald, scade.
Umiditatea suficientă a solului contribuie la acumularea uleiului şi la creşterea
indicelui iodic. Uleiurile utilizate în alimentaţie sunt mai puţin sicative şi trebuie
să conţină o cantitate minimă de acizi graşi liberi. Prezenţa lor cere o prelucrare
suplimentară.
Indicele care determină conţinutul de acizi liberi din ulei se numeşte indice de
aciditate şi se stabileşte în baza cantităţii de hidroxid de potasiu (în mg), necesară
pentru a neutraliza acizii liberi dintr-un gram de ulei. La uleiurile de calitate
superioară, indicele de aciditate nu e mai mare de 1,3; la cele de calitatea I – 1,3-2,2,
iar la uleiurile de calitatea a II-a, mai mare de 2,2.
Conţinutul uleiului şi calitatea lui la plantele oleaginoase
Conţinutul uleiului, % în Indicele Indicele Indicele de

Cultura
seminţe absolut uscate iodic acetic saponificare
Floarea-soarelui 35-36 119-164 0,1-2,4 180-186
Şofrănelul 25-32 115-155 0,8-5,6 194-203
Susanul 48-63 103-112 0,2-2,3 186-195
Muştarul-alb 30-40 92-112 0,06-8,5 170-184
Muştarul-vânăt 35-47 92-119 0,1-3,0 182-183
Rapiţa de toamnă 45-50 94-112 0,1-11,0 167-185
Rapiţa de primăvară 33-44 101 2 187
Arahida 41-56 83-103 0,03-2,24 182-207
Ricinul 47-58 81-86 0,1-11,0 167-185
Lalemanţia 23-37 162-203 0,8-4,4 181-185
Perila 26-49 181-206 0,6-3,9 189-197
Camelina 25-46 132-153 0,2-12,1 184-188
Macul 46-56 131-143 - 189-198
Uleiurile vegetale servesc şi ca materie primă în industria săpunului, au o capacitate

sporită de saponificare, caracterizată prin indicele de saponificare, care arată proporţia
de hidroxid de potasiu (în mg) neutralizată de acizii liberi sau legaţi cu glicerină într-un
gram de ulei, la fierberea excesivă în soluţie de alcool şi hidroxid de potasiu.
Denumirea de lipide provine din grecescul lipos – gras, grăsime. Grăsimile
fac parte din grupul lipidelor simple şi reprezintă eteri compuşi ai acizilor graşi şi
ai alcoolului trivalent al glicerinei.
Lipidele sunt o sursă energetică importantă a organismului. La arderea a 1 g de
lipide se degajă 9 kcal. Ca răspândire, grăsimile se împart în grăsimi vegetale şi
grăsimi animale. Ele conţin acizi saturaţi şi nesaturaţi. Grăsimile bogate în acizi
graşi saturaţi au stare solidă la temperatura obişnuită, cele bogate în acizi graşi
nesaturaţi au formă lichidă şi se numesc uleiuri.
Grăsimile au un rol energetic şi sunt utilizate de organism în lupta contra
frigului; intră în componenţa celulelor organismului; pot fi sintetizate din produsele
intermediare ale metabolismului proteic şi glucidic, dar nu conţin acizi graşi
polinesaturaţi, numiţi acizi esenţiali. Grăsimile se depozitează ca substanţă de
rezervă în ţesutul adipos, sub piele, în jurul unor organe. Rezervele adipoase cresc
în urma consumului exagerat de grăsimi alimentare şi glucide, cauzând obezitate.
Consumul excesiv al grăsimilor bogate în acizi graşi saturaţi – palmitic, stearic,
butiric, capronic ş. a. – are drept consecinţă creşterea colesterolului în sânge,
depunerea lui pe pereţii arterelor, sclerozarea acestora, contribuie la dezvoltarea
aterosclerozei. Acizii graşi saturaţi sunt conţinuţi în unt, untură de porc, carne,
peşte gras. Printre acizii graşi polinesaturaţi, care nu pot fi sintetizaţi în organism,
se numără acidul linoleic şi acidul linolenic, care, în calitate de acizi esenţiali,
trebuie să pătrundă în organism odată cu hrana. În prezenţa vitaminei B6, acizii
linoleic şi linolenic se transformă în acid arhidonic. Acizii arhidonic şi linolenic
posedă proprietatea de a spori elasticitatea şi micşora permeabilitatea vaselor; de a
forma împreună cu colesterolul compuşi uşor solubili, grăbind transformarea
colesterolului în acizi biliari şi contribuind astfel la eliminarea colesterolului din
organism. Aceşti acizi asigură creşterea şi dezvoltarea normală a organismului.
Acidul linoleic inhibă creşterea tumorilor. Insuficienţa de acizi graşi polinesa-
turaţi provoacă dermatite, micşorează capacitatea de reproducţie. Sursa principală
de acizi graşi polinesaturaţi o constituie uleiurile vegetale nerafinate; acidul linoleic
reprezintă 68% din compoziţia uleiului de floarea-soarelui; 58,8% din cea a uleiului
de soia; 53% din cea a uleiului de porumb; 15% din cea a uleiului de măslin; 8,8%
din compoziţia unturii de porc; 2,2% din cea a grăsimii de vită, 18-23% din cea a
grăsimii de găină; 3,6% din compoziţia untului. Necesarul zilnic de acid linoleic al
organismului este de 2-6 g, ceea ce echivalează cu 10-15 g de ulei vegetal nerafinat.
Pentru a crea un surplus de acid linoleic, omul trebuie să consume zilnic 20-25 g
de ulei vegetal nerafinat. Norma zilnică de acid linolenic reprezintă 0,2-0,6 g.
Acizii graşi saturaţi – palmitinic, stearic ş. a. – sunt conţinuţi în proporţii
satisfăcătoare în grăsimile animale (unt, smântâna, untură). Pentru a-şi sinteza propriile
grăsimi, organismul are nevoie de cantităţi concrete de acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi.
Limitarea considerabilă a grăsimilor în alimentaţie se soldează cu pierderea masei
corporale; scăderea rezistenţei organismului la factorii dăunători din mediu (infecţie,
frig etc.); reţine creşterea şi dezvoltarea organismului tânăr. Surplusul de grăsimi în
alimentaţie conduce la dereglarea metabolismului, favorizează apariţia unor maladii:
ateroscleroza, diabetul zaharat etc., face să sporească masa corpului, micşorează pofta
de mâncare, provoacă disfuncţia ficatului. Deficitul de metionină, colină, lecitină, pe
fondul surplusului de grăsimi, favorizează infiltrarea lipidică a ficatului.
Din acizii graşi nesaturaţi esenţiali şi fosfolipide, organismul sintetizează
prostaglandinele – substanţe cu acţiuni asemănătoare celei a hormonilor, numite şi
hormoni ai ţesuturilor.
În componenţa lipidelor intră lecitina şi colesterolul. Spre deosebire de grăsimile
neutre, aceste substanţe nu au proprietăţi energetice. Lecitina este compusă din glicerină,
acizi graşi, acid fosforic şi colină, are acţiune lipotropă şi este considerată antagonista
colesterolului, cu acţiune antisclerotică, măreşte rezistenţa organismului la substanţele
toxice, stimulează eliminarea bilei; favorizează sinteza eritrocitelor şi a hemoglobinei.
Lecitina face parte din categoria fosfolipidelor, este sintetizată de toate celulele
organismului. (Necesarul zilnic de fosfolipide constituie 5 g). Bogate în lecitină sunt
gălbenuşul de ou, smântâna, frişca, uleiurile vegetale nerafinate. Colesterolul face parte
din grupul stearinelor şi intră în componenţa tuturor celulelor şi lipidelor organismului,
contribuie la sinteza acizilor biliari, a hormonilor glandelor suprarenale, a hormonilor
sexuali; normalizează permeabilitatea membranelor celulare şi, sub acţiunea razelor
ultraviolete, în piele, se transformă în vitamina D3. O parte de colesterol se sintetizează
în organism de unele celule ale ţesuturilor, iar alta – pătrunde odată cu hrana. Bogate în
colesterol sunt gălbenuşul de ou, smântâna, carnea de vită şi de porc, peştele etc.
Colesterolul din produsele alimentare se dizolvă mai greu decât colesterolul endogen.
În organism, colesterolul se sintetizează din acid acetic – produs al metabolismului
intermediar, al glucidelor şi lipidelor. Uleiurile vegetale conţin fosfolipide şi sitosterină,
care micşorează nivelul colesterolului din sânge. Colesterolul se elimină din organism
odată cu bila, prin membrana intestinului gros. Conţinutul redus de colesterol în raţia
alimentară face să sporească sinteza lui în organism. Norma zilnică de colesterol trebuie
să constituie 0,3-0, 6 g. În grăsimi se dizolvă vitaminele liposolubile A, D, E, K.
Omul sănătos trebuie să consume, în medie, o cantitate de grăsimi echivalentă
cu 30% din valoarea energetică a raţiei alimentare. Norma zilnică de grăsimi
constituie 1-1,5 g la 1 kg sau 70-100 g, pentru o persoană cu masa corpului de

70 kg. La calcularea dozei de grăsimi se ţine cont de grăsimile libere şi de cele ce
intră în componenţa produselor alimentare. Uleiurile vegetale trebuie să reprezinte
20 g din grăsimile consumate.
Pe plan mondial, se schimbă permanent structura producţiei de seminţe
oleaginoase: se măreşte producerea de seminţe ale culturilor cu rentabilitate mai
mare: soia, rapiţă. În acelaşi timp, se micşorează suprafeţele de floarea-soarelui.
Producţia de ulei pe plan mondial, 2006
Cultura Ulei, mii t
Floarea-soarelui 10 650 108
Soia 35 090 898
Rapiţa 17 312 274
Porumbul 2 441 570
Bumbacul 4 837 522
Măslinul 2 710 069
Palmierul 37 290 842
Arahidele 5 020 789
Orezul 1 336 142
Producţia de ulei de floarea-soarelui pe plan mondial, 2006

Ţara Producţia, mii t
Rusia 2 449 832
Ucraina 1 939 000
România 350 000
China 220 100
Franţa 414 800
SUA 258 200
India 472 200
Moldova 105 400
Mondial 10 650 108
Producţia de ulei de soia pe plan mondial, 2006

Rusia 36 000
SUA 9 261 500
Brazilia 5 428 000
Moldova 6 700
India 1 709 348
China 6 345 500
Mondial 35 090 898
Producţia de ulei de rapiţă pe plan mondial, 2006

Ucraina 31 800
China 4 749 800
Canada 1 546 400
Germania 2 201 372
Franţa 982 000
India 2 590 000
SUA 495 300
Mondial 17 312 274
Funcţia lipidelor:
– asigură organismul cu acizi graşi;
– acţionează ca izolatori, menţin temperatura organismului;
– asigură organismul cu energie;
– asigură organismul cu vitaminele A, D, E şi K;
– uleiurile vegetale nu conţin colesterol.
Organismul viu nu sintetizează acizii graşi esenţiali (linoleic şi linolenic),
acumulându-le din uleiul vegetal.
Sub acţiunea vitaminei B, acidul linoleic se transformă în acid arahidonic, care
este mai activ în calitate de biocatalizator.
Structura producerii uleiului vegetal pe plan mondial:
din soia – 30%, principalii producători SUA, Brazilia, Argentina;
din palmier – 26,9%, Malayzia;
din rapiţă – 14,6%, China, India;
din floarea-soarelui – 9,4%.
Uleiul de măsline se produce în Spania, Grecia, Italia, Franţa, Portugalia.
4.2. FLOAREA-SOARELUI
Importanţa
Pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul patru în şirul plantelor producătoare
de ulei alimentar, situându-se după soia, rapiţă şi bumbac. Fructele acestei plante –
achenele – conţin 43-32% de ulei, 20% de substanţe proteice, 5% de hidraţi de carbon,
35% de cenuşă. În afară de faptul că se consumă direct, uleiul de floarea-soarelui se
foloseşte şi în industria alimentară, la prepararea margarinei şi a conservelor.
La prelucrarea seminţelor de floarea-soarelui şi după extragerea din ele a uleiului,
se obţin şrotul şi turtele, care constituie 30-45% din masa seminţelor prelucrate.
Şrotul conţine 1% de grăsimi (turtele – 5-7%), circa 20% de hidraţi de carbon, 14%
de pectină, 3,0-3,5% de fitină, vitamine din grupul B, fosfor, calciu şi alte substanţe
importante. Turtele şi şrotul se utilizează pe larg ca nutreţ concentrat pentru animale,
dar şi în calitate de component proteic la producţia diferitor furaje combinate. Un kg
de şrot conţine 1,02 unităţi nutritive şi 363 g de proteină digestibilă. Proteina şrotului
de floarea-soarelui conţine majoritatea aminoacizilor esenţiali.
Calatidiile de floarea-soarelui constituie un nutreţ foarte valoros, conţin
3,5-4% de grăsimi, 5-8% de proteină, 14-17% de celuloză, 13-15% de elemente
minerale (fosfor, calciu, potasiu, magneziu). Un kilogram de calatidii uscate conţine
0,7-0,8 u. n. şi 43 g de proteină digestibilă. Producţia calatidiilor constituie 56-60%
din masa seminţelor. Producţia cojilor de seminţe de floarea-soarelui – pericarpurile
– constituie 16-20% din masa fructelor. Dintr-o tonă de pericarpuri, la hidroliză,
se obţin 100 kg de substituient de glicerină şi 32 1 de alcool etilic, sau 100-150 kg
de drojdii de nutreţ uscat. Din 1 t de pericarpuri se produce o cantitate de alcool
echivalentă cu cea extrasă din aproximativ 252 kg de seminţe.
Din tulpina şi din cojile seminţelor se fabrică carbonat de potasiu, furfurol.
Tulpinile de floarea-soarelui constituie un combustibil valoros, în regiunile în
care lipseşte lemnul pentru foc. Cenuşa ce se obţine reprezintă un îngrăşământ
ecologic valoros, conţine până la 35% de oxid de potasiu.
Floarea-soarelui este şi o plantă meliferă; de pe 1 ha de plantaţii se pot obţine
60-80 kg de miere.
Ca şi cultură prăşitoare, floarea-soarelui contribuie la curăţarea de buruieni a
câmpurilor.
Un hectar cu o producţie de 2,5 t de floarea-soarelui asigură obţinerea a 1 200
kg de ulei, 800 kg de şroturi, 500 kg de coji (70 kg de drojdii), 1 500 kg de calatidii
(1 000 kg de făină de calitate).
Fig. 20. Floarea soarelui

Conţinutul biochimic al seminţelor de floarea-soarelui

Proteină Extractive
Părţile plantei Ulei Celuloză Cenuşă
brută neazotate
Total achenă 43,1-52,5 15,9-21,9 14,6-14,8 17,1-19,5 3,1-3,3
Miez 57,8-68,0 19,8-25,2 7,4-9,2 4,1-5,0 3,4-3,6
Coji 1,0-6,0 1,9-4,2 30,8-36,9 53,3-65,9 1,4-2,8
Turte 6,0-10,0 30,0-35,0 19,0-22,0 12,0-18,0 6,5-7,2
Calatidii 4,8 7,0-9,0 45,1-57,2 18,1 17,2
Proteinele florii-soarelui sunt formate în principal din albumine şi globuline
şi constituie 80-88%.
Suprafeţele şi producţia de floarea-soarelui pe plan mondial, 2006
Rusia 5,9 1 136 6,7
Ucraina 3,9 1 360 5,3
India 2,3 525 1,1
China 1,0 1 766 1,8
SUA 0,7 1 362 0,96
România 0,9 1 554 1,5
Moldova 0,02 13 218 0,37
Mondial 23,7 1 322 31,3
Dinamica producţiei de floarea-soarelui în Republica Moldova
Anii Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha Producţia globală, mii tone
1989 128,0 2 180 278,8
1990 133,0 1 840 224,9
1991 126,0 1 340 168,8
1992 131,0 1 500 196,0
1993 125,0 1 540 193,0
1994 133,0 1 100 146,0
1995 143,0 1 460 208,8
1996 196,0 1 390 272,4
1997 175,0 1 010 176,8
1998 178,2 990 176,1
1999 215,0 1 190 258,6
2000 227,6 1 180 268,4
2001 208,2 1 330 277,7
2002 256,7 1 240 317,5
2003 352,4 1 110 390,0
2004 270,6 1 238 335,2
2005 280,0 1 428 400,0
2006 287,4 1 320 380,0
Sistematica
Floarea-soarelui, Helianthus, face parte din familia Asteraceae. Denumirea
ei provine de la cuvântul grecesc helios – soare şi anthus – floare. La momentul
actual sunt atestate aproximativ 250 de specii de floarea-soarelui, concentrate în
special în America de Nord, şi 17 specii, cultivate în America de Sud. În cultură au
importanţă doar 2 specii:
1) specia anuală – H. Annuus;
2) specia multianuală – topinambur – H. Tuberosus.
Floarea-soarelui anuală se clasifică în:
1) H. Cultus – floarea-soarelui cultivată;
2) H. Ruderalis – floarea-soarelui sălbatică, viguroasă, rezistentă la secetă,
boli şi dăunători; se cultivă în California şi Texas.
Formele sălbatice se ramifică, formează capitule mici, iar seminţele coapte se
scutură.
Floarea-soarelui cultivată se divide în:
1) Ssp. Sativus – floarea-soarelui pentru seminţe;
2) Ssp. Ornamentalis – floarea-soarelui ornamentală, decorativă.
Perioada de vegetaţie a primului grup constituie 75-120 de zile, a celui de-al
doilea – 90-135 de zile. Plantele nu se ramifică, înălţimea lor atinge 65-125 şi
120-190 cm. Celelalte două grupuri sunt mai tardive şi de talie înaltă.
Rădăcina florii-soarelui este pivotantă, puternic ramificată. Ea pătrunde în
sol la adâncimea de 2-2,5 m, ramificaţiile răspândindu-se lateral pe o rază de peste
70 cm. La începutul vegetaţiei, ritmul de creştere al rădăcinii este mult mai accentuat
decât al părţii aeriene. La faza de 4-5 perechi de frunze, rădăcinile ating adâncimea
de 50-70 cm. Intensitatea maximă a creşterii sistemului radicular este remarcată în
perioada cuprinsă între formarea capitulelor şi înflorire.
Tulpina este dreaptă, acoperită cu peri aspri, plină cu măduvă, cu o lungime de
până la 5 m, neramificată la soiurile pentru seminţe şi ramificată, în partea
superioară, la soiurile furajere.
Frunzele de floarea-soarelui sunt mari, de 10-40 cm în lungime, cu peţiol
lung, păroase şi aspre la pipăit. Primele 2-3 perechi de frunze, situate la baza tulpinii,
sunt dispuse în opoziţie, cele superioare – altern. Suprafaţa de asimilare este foarte
mare, uneori depăşeşte 40 mii m2/ha. Soiurile cu perioada de vegetaţie scurtă
formează 23-27 de frunze, iar cele tardive – 34-36. Între înălţimea plantei, durata
perioadei de vegetaţie şi numărul de frunze există o corelaţie pozitivă.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip capitul – calatidiu de forma unui
disc compact. Inflorescenţa conţine 2 tipuri de flori: ligulate şi tubuloase. Florile
ligulate, dispuse într-un singur rând pe marginea inflorescenţei, sunt unisexuate,

motiv din care rămân întotdeauna sterile. Petalele lor sunt mari, de culoare galben-
deschis. Mărimea şi culoarea petalelor atrag insectele, în special albinele, care
realizează polenizarea florilor fertile. Florile tubuloase sunt, de obicei,
hermofrodite. Androceul lor este format din 5 stamine, cu filamentele concrescute
jos şi libere în partea de sus, cu anterele concrescute în formă de tub în jurul stilului.
Gineceul lor este format dintr-un stil, un stigmat bilobat şi un ovar inferior. Numărul
acestora poate atinge 2 500. Capitulele apar la aproximativ 35-40 de zile după răsărire.
Numărul de flori pe care îl va avea un capitul dezvoltat normal se stabileşte la
momentul apariţiei celei de-a 5-a – a 7-a frunze.
În inflorescenţele de floarea-soarelui, înflorirea începe de la florile ligulate şi
continuă spre interior, în 6-8 zone succesive a câte 2-3 rânduri de flori tubuloase.
Polenul, fiind lipicios, este greu transportat de către vânt. Anterele florii-soarelui
eliberează polenul înainte ca stigmatele să ajungă la maturitate. Din această cauză,
polenizarea stigmatelor se face doar cu polenul altor flori. Se poate produce şi
autofecundarea, uneori la 10% din numărul florilor. Din seminţele rezultate din
autofecundare se formează plante cu semne pronunţate de degenerare.
Fructul florii-soarelui reprezintă o achenă. Pericarpul constituie 22-45% din
greutatea fructului. El este acoperit cu un strat de epidermă colorată în negru, alb,
cenuşiu sau dungat. În pericarp, între suber şi sclerenchim, se află un strat de celule
mecanice, numit strat carbonigen. Prezenţa acestuia măreşte rezistenţa fructelor la
atacul moliei florii-soarelui. Acest strat conţine până la 76% de carbon.
Miezul fructului este constituit din sămânţa propriu-zisă. La soiurile
selecţionate, miezul depăşeşte 70-75% din fructul florii. Substanţele de rezervă
ale seminţei sunt depozitate în cotiledoane. Într-o inflorescenţă de floarea-soarelui,
aproape întotdeauna există un procent de fructe cu pericarpul normal dezvoltat, dar
fără miez. Pericarpul fructului se poate dezvolta complet, chiar şi în lipsa fecundării.
Sunt seci, de obicei, seminţele din centrul calatidiilor, uneori proporţia lor poate fi
de 50%. Apariţia seminţelor seci este cauzată de polenizarea incompletă sau de
slaba aprovizionare cu apă a florilor din mijlocul inflorescenţei. După mărimea
seminţelor şi după gradul de completare cu miez, soiurile de floarea-soarelui se
constituie în 3 grupuri:
1. Floarea-soarelui pentru ulei: seminţele sunt mici, cu coajă subţire, miezul
umple complet spaţiul de sub coajă.
2. Floarea-soarelui comestibilă: seminţele sunt mai mari, cu coajă groasă,
miezul mic, umplând doar ¾ din capacitatea seminţei.
3. Floarea-soarelui intermediară: se determină după înălţimea tulpinii; prin
mărimea frunzelor şi capitulilor este aproape de floarea-soarelui comestibilă, iar

prin gradul de completare cu miez – de floarea-soarelui pentru ulei.
Cerinţele faţă de temperatură. Recolte bune de floarea-soarelui se obţin în
regiunile în care temperatura medie a perioadei de vegetaţie (aprilie-august) ajunge
la 18-22oC. Floarea-soarelui este o plantă cu pretenţii medii faţă de căldură –
mezotermă.
Temperatura minimă de germinare constituie 3-5oC. Plantele tinere, cu 1-2
perechi de frunze, rezistă la îngheţuri de până la -6–-80C. Temperaturile mai mici
de zero grade, de lungă durată, pot provoca distrugerea plantei. Brumele târzii,
survenite când floarea-soarelui şi-a diferenţiat deja inflorescenţa, nu distrug plantele,
dar aduc prejudicii conului de creştere, fapt ce condiţionează ramificarea tulpinii
în partea superioară, apariţia a numeroase capitule mici, cu seminţe seci.
În perioada înfloririi, floarea-soarelui necesită temperaturi moderate de
22-24oC; foarte dăunătoare îi sunt temperaturile mai mari de 300C, care conduc la
pierderea vitalităţii polenului şi la creşterea procentului de seminţe seci.
Temperaturile ridicate determină reducerea conţinutului de acid linoleic în uleiul
de floarea-soarelui.
Suma temperaturilor active de peste +100C, atestată în perioada de însămânţare–
răsărire a plantelor, constituie 140-1600C, în perioada de vegetaţie a hibrizilor
precoce – 1450-15000C; a celor tardivi – 1600-18000C.
Cerinţele faţă de umiditate. Floarea-soarelui consumă cantităţi mari de apă.
Coeficientul ei de transpiraţie variază între 400-450. Cu toate acestea, datorită
sistemului radicular foarte bine dezvoltat şi frecventelor hidratări temporare ale
ţesuturilor – ofilirea frunzelor provocată de secetă – cultura este rezistentă la secetă.
Rezistenţa la secetă este favorizată şi de perozitatea plantei. La încolţire, seminţele
de floarea-soarelui absorb 70-100% de apă. Cu cât e mai mare procentul de coajă,
cu atât mai multă apă se cere pentru umplerea seminţelor. De exemplu, floarea-
soarelui comestibilă necesită 132% de apă. În perioada de vegetaţie, o plantă
consumă circa 200 de litri de apă. La formarea a 1 t de seminţe se utilizează
1400-1700 t H2O.
Cerinţele faţă de umiditate variază în funcţie de fazele de vegetaţie. De la răsărire
până la formarea inflorescenţei, în primele 30 de zile, floarea-soarelui consumă
doar 25% din cantitatea totală necesară pentru timpul vegetaţiei. Cea mai multă apă
se consumă în perioada formării capitulului – umplerea seminţelor – 60% şi 17%
până la coacere. Până la apariţia plantelor, în stratul de 20 cm al solului, trebuie să
existe nu mai puţin de 40 mm de umiditate accesibilă. De la apariţia plantelor până

la formarea capitulelor, floarea-soarelui foloseşte umiditatea din stratul de sol de
20 cm, iar de la formarea capitulelor şi până la înflorire – din stratul de 80-160 cm.
Perioada critică pentru apă, în care seceta influenţează negativ producţia şi conţinutul
de ulei din floarea-soarelui, este prima decadă de după înflorirea petalelor.
Cerinţele faţă de lumină. Floarea-soarelui este o plantă de zi scurtă. Timpul
posomorât de la începutul vegetaţiei poate conduce la inhibiţie, la formarea de
tulpini subţiri şi frunze mici, poate reduce recolta. Floarea-soarelui e mai sensibilă
faţă de lumină în perioada cuprinsă între răsărirea plantelor şi formarea a 4-5 perechi
de frunze. De obicei, această perioadă durează 20-24 de zile.
Cerinţele faţă de sol. Ca textură, pentru floarea-soarelui sunt potrivite solurile
medii, lutoase, luto-nisipoase; nepotrivite sunt solurile nisipoase sau compacte,
grele, reci, sărate şi acide. Pe solurile cu textură uşoară coeficientul de ofilire se
manifestă la un conţinut de apă de 6,6%, la o capacitate pentru apă a câmpului de
16,7%, iar plafonul minim este de 13%, fapt ce corespunde cu 70% din capacitatea
câmpului şi 44% din intervalul umidităţi active. Pe solurile cu textură medie, ofilirea
plantelor începe atunci când umiditatea solului scade sub 11%, cerinţele plantelor
şi ale proceselor agrochimice şi pedologice sunt optim satisfăcute, când conţinutul
de apă variază între 18 şi 25%. Pe solurile cu textură grea, coeficientul de ofilire
corespunde unui conţinut de apă de 14%, capacitatea câmpului pentru apă fiind de
24% şi plafonul minim – 21%; acest nivel reprezintă 85% din capacitatea câmpului
şi 70% din intervalul umidităţii active.
Din cauza înrădăcinării voluminoase, floarea-soarelui extrage din sol cantităţi
mari de apă, deoarece pierde tot în cantităţi mari de apă la transpiraţie din cauza
suprafeţei mari de contact a aparatului foliar cu atmosfera şi razele solare. Pe lângă
faptul că sunt mari şi numeroase, frunzele de floarea-soarelui au şi multe stomate
de dimensiuni mari, ceea ce face ca planta să elimine, într-o singură zi de vară, mai
multă apă decât conţine ea în întregime, iar până la maturitate să consume 200- 300
de litri de apă.
Amplasarea culturii. Floarea-soarelui este o plantă ce manifestă pretenţii mici
faţă de planta premergătoare, dacă în cazul acesteia solul e bine aprovizionat cu apă
şi neinfestat de dăunători specifici. Tehnologia prevede cultivarea florii-soarelui
după cerealiere păioase, porumb pentru boabe şi porumb pentru siloz. În asolament,
floarea-soarelui poate fi cultivată pe acelaşi loc peste 6-7 ani în zonele de nord şi
peste 5-6 ani, în raioanele de sud ale republicii. Floarea-soarelui nu trebuie semănată
mai devreme decât peste doi ani pe câmpurile unde s-a cultivat sfeclă pentru zahăr,
mazăre, fasole, tomate şi peste 3-4 ani – după tutun şi soia. Limitările sunt
condiţionate de faptul că, primăvara, rezerva de apă în stratul de 100-200 cm nu
reuşeşte să se restabilească până la nivelul mediu multianual.
În anii cu umectare suficientă, semănată după aceste premergătoare, floarea-
soarelui poate fi atacată de:
• mana florii-soarelui – Plasmopara helianthi;
• putregaiul-alb – Sclerotinia Sclerotiorum;
• lupoaia – Orobanche;
• gărgăriţa-frunzelor – Tanimecus dilaticolis.
Pentru a obţine producţii ridicate, trebuie organizat un asolament în care
ponderea culturii să nu depăşească 18%.
Floarea-soarelui este o bună premergătoare pentru cerealele de primăvară.
Fertilizarea. Pentru 100 kg de seminţe, la care se adaugă şi producţia
corespunzătoare de frunze, tulpini şi inflorescenţe, floarea-soarelui extrage din
sol 6-7 kg de N; 2,5 kg de P2O5 şi 12-15 kg de K2O. O recoltă de 3 000 kg pe ha
utilizează 180-210 kg de N; 75 kg de P2O5 şi 360-450 kg de K2O. Cea mai mare
parte din azot – peste 65% – rămâne în seminţe împreună cu 35% din fosfor şi mai
puţin de 10% din potasiu.
Dacă 100 g de sol absolut uscat de pe cernoziomurile carbonatice conţin mai
puţin de 0,3 mg de Zn, Mg, B, Mn, procesele de creştere se inhibează. La deficitul
de Zn se dezvoltă prost frunzele tinere: ele capătă culoare verde-deschis, apoi se
usucă. Deficitul de Mn reţine conul de creştere. Pe frunzele etajului superior apar
pete de culoare verde-deschis, roşii şi chiar cenuşii. În vederea asigurării plantelor
cu microelemente se administrează hidrosulfat de zinc (ZnHSO4) – 10-15 kg/ha
sau seminţele se prăfuiesc cu îngrăşăminte ce conţin Mo, B, Zn şi Mn – 25-30g la
norma de semănat pentru 1 ha.
Pentru a repartiza uniform îngrăşămintele pe suprafaţa terenului se recomandă
aplicarea a 2 procedee:
1) în timpul dezmiriştirii, se administrează un amestec de fosfor şi potasiu şi
2) imediat înainte de semănat – îngrăşăminte azotate.
În timpul lucrării de bază a solului se încorporează 80-90% din îngrăşămintele
calculate, celelalte se aplică direct pe rânduri, odată cu semănatul: 50 kg de amofos,
50 kg de nitroamofos sau 100 kg de superfosfat la ha.
Lucrarea solului. Dacă floarea-soarelui se seamănă după cerealele păioase,
pe terenuri nepopulate cu buruieni cu lăstărire din rădăcină, solul se lucrează prin
metoda semiogor, care include dezmiriştirea la o adâncime de 5-6 cm cu ajutorul

agregatelor LDG-5 şi MTZ-80 sau LDG-10 şi T-150. La 15-25 de zile după
dezmiriştire, terenul se ară la adâncimea de 20-22 cm cu PTK-9-35 sau KLŢ-7 +
K-701; PLN-6 + T-150; T-150K; T-150K+PLN-5-35 + BZTS-1 sau 3KKŞ-6.
În timpul verii, la apariţia buruienilor, terenul se cultivă, iar după ce cad
precipitaţii – se grăpează. Terenul se cultivă întâi la o adâncime mai mică, apoi la
adâncimi mai mari: de la 8 până la 10-12 cm. Solul se nivelează cu ajutorul
nivelatorului VPN-5,6 sau VP-8. Imediat după ce se recoltează păioasele, câmpurile
îmburuienate cu buruieni cu lăstărire din rădăcină (pălămidă, susai, volbură, cruşăţea
sau bărbuşoară) se dezmiriştesc la adâncimea de 6-8 cm; după regenerare, terenul
se stropeşte cu erbicidul 2,4-DA (4-5 kg/ha), iar peste 12-14 zile – se lucrează cu
dezmiriştitorul polibrăzdar PPL-10-25, asamblat cu grape. După următoarea
regenerare a buruienilor, terenul se ară la adâncimea de 27-30 cm.
Dacă floarea-soarelui se cultivă după porumbul pentru boabe, după recoltarea
acestuia, câmpul se discuieşte în două direcţii, la o adâncime de 6-8 cm, folosindu-
se discurile BD-10, BDT-7, HT-8/3 şi se ară la adâncimea de 25-27 cm. Pentru a
nivela arătura, terenurile drepte şi cele în pantă de până la 3° se discuiesc în două
direcţii. Zăpada se reţine cu ajutorul unui plug de zăpadă de tip SBU-2,6, asamblat
la tractorul DT-75. Digurile de zăpadă se formează la o distanţă de 6-8 m, de-a
curmezişul direcţiei vânturilor dominante.
Primăvara, pe arătura realizată prin metoda semiogor, la apariţia buruienilor, la
adâncimea de 6-8 cm se efectuează o cultivaţie cu ajutorul unui tractor de care se
ataşează grape cu colţi reglabili. Dacă arătura n-a fost nivelată din toamnă, ea se
nivelează primăvara sau în ferestrele de iarnă, când solul ajunge la maturitate şi, în
funcţie de starea solului, se utilizează fie grape cu dinţi 3BZTS-1, fie târşitoare,
grape cu dinţi flexibili BP-8, cultivatorul USMK-5,4.
Aplicarea erbicidelor. Floarea-soarelui posedă o înaltă capacitate de
concurenţă cu buruienile. Cu toate acestea, în semănăturile cu grad ridicat de
îmburuienare, producţia de seminţe scade semnificativ, daune mari pricinuind
buruienile multianuale (pălămida, susaiul, volbura), buruienile anuale (ştirul,
ambrozia, spanacul-sălbatic ş. a.), dar şi gramineele anuale, care usucă şi secătuiesc
solul (mohorul, costreiul etc.). Experienţele au demonstrat că cele mai periculoase
sunt buruienile ce se dezvoltă în prima lună de vegetaţie, după răsăritul plantelor de
floarea-soarelui. Ele trebuie distruse la începutul vegetaţiei florii-soarelui prin
tratare cu erbicide, concomitent cu procesele agrotehnice. Înainte de aplicarea
erbicidelor, suprafaţa solului trebuie nivelată. Bolovanii şi resturile vegetale nu

permit repartizarea uniformă a preparatelor şi influenţează efectul acestora.
Erbicidele se pot repartiza uniform doar în cazul în care se respectă forma soluţiei
de lucru şi dacă toate duzele stropitorii sunt adaptate la acelaşi consum de soluţie.
Se utilizează Acetoclor 900 EC – 2,5 l/ha, Pioner 900 EC – 2,5 l/ha, Barrier 500
SC – 3,5 l/ha. Stropitoarea se ajustează din timp, duzele care deviază cu 5%
consumul de soluţie se reglează sau se înlocuiesc cu altele. Consumul soluţiei de
lucru a erbicidelor trebuie să constituie 300-400 l/ha.
Pentru producţia destinată comerţului se utilizează seminţe cu înalte calităţi
biologice şi de semănat. În cazul florii-soarelui pot fi utilizate atât seminţe de soiuri-
populaţii, cât şi seminţe de hibrizi.
Soiul-populaţie de floarea-soarelui reprezintă o populaţie de organisme
vegetale, create artificial de către om, care posedă anumite particularităţi biologice.
Toţi indivizii soiului au aceleaşi calităţi de productivitate şi aceiaşi indici
morfologici.
Hibridul de floarea-soarelui constituie un produs obţinut prin încrucişarea
liniilor consanguinizate şi alese în mod special. Cei mai răspândiţi sunt hibrizii
simpli şi hibrizii triliniari.
Seminţele de clasa I trebuie să posede un grad de puritate de minimum 99,0%;
cele de clasa a II-a – 98,0%; cele fără coajă – nu mai mult de 1% (clasa I) şi 2%
(clasa II) de impurităţi; seminţele altor culturi trebuie să reprezinte nu mai mult de
5 buc. la 1 kg, inclusiv 2 buc. seminţe de buruieni (clasa I) şi, corespunzător, 15 şi
5 buc. (clasa II); energia de încolţire (germinativă) – nu mai mică de 90%; umiditatea
– nu mai mare de 10% pentru ambele clase (pentru seminţele de rezervă, prevăzute
pentru păstrare – nu mai mare de 7%); facultatea germinativă a seminţelor de soiuri
– nu mai mică de 95% (clasa I) şi 90% (clasa II); facultatea germinativă a seminţelor
hibride de primă generaţie – nu mai mică de 90% (clasa I) şi 85% (clasa II).
În funcţie de regiunile de cultivare, masa a 1 000 de seminţe de floarea-soarelui
trebuie să fie nu mai mică de 50-60 g, iar cea a hibrizilor din generaţia I nu se normează.
În seminţele de floarea-soarelui de clasa I nu se admite prezenţa scleroţilor
putregaiului alb şi cenuşiu, iar în cele de clasa II – se admit nu mai mult de 3 buc/1 kg.
Superioritatea hibrizilor
1. Producţia hibrizilor o depăşeşte cu 15-20% pe cea a soiurilor;
2. Plantele hibrizilor au tulpină mică, egală ca înălţime şi mărime cu calatidiul;
3. Hibrizii înfloresc şi se coc uniform;

4. Recolta timpurie fereşte plantele de vătămare şi de putregai. Perioada de
vegetaţie a hibrizilor durează circa 85 de zile.
Cu o lună înainte de semănat, seminţele se încrustează în baza formatorilor de
peliculă, aplicându-se pesticide precum Signal – 3 kg/t, Cosmos 250 FS – 5 kg/t,
Apron Gold 35 EW – 3,0 kg/t, Carbodan 35 ST – 20 kg/t, TMTD,VSC – 4,0 kg/t.
Preparatele se dizolvă în soluţie de substanţă biologic activă, obţinută din seminţe
de cereale încolţite.
Seminţele de floarea-soarelui se pun într-un extract de 25% şi se umectează
pe parcursul a 12 ore (doza: 100 l de soluţie la 100 kg de seminţe), apoi se usucă şi,
după încrustare, se seamănă. Fiecare gospodărie poate semăna 2-3 hibrizi cu perioade
de vegetaţie diferite. Fiind învelită în coajă groasă şi conţinând mult ulei în miez,
sămânţa necesită o umiditate a solului mai mare şi un timp mai îndelungat pentru a
se îmbiba cu apă. Floarea-soarelui se seamănă înainte de porumb, când temperatura
solului, la adâncimea de încorporare, constituie 8-100C. La o asemenea temperatură,
floarea-soarelui răsare repede şi uniform, de aceea trebuie utilizate toate
posibilităţile de combatere a buruienilor.
Floarea-soarelui se seamănă în rânduri distanţate, la 60 cm unul de altul.
Norma de însămânţare a seminţelor germinative trebuie să fie cu 15-20% mai
mare decât densitatea recomandată înainte de recoltare.
Înainte de recoltare, densitatea hibrizilor trebuie să constituie 50-55 mii/ha;
pe terenurile cu agrofond bogat, se permite îndesarea semănăturilor cu 5-7 mii de
plante. Pentru soiuri, densitatea optimă constituie 45-50 mii plante/ha, iar norma
de însămânţare constituie 5-5,5 kg – pentru soiuri şi 3-4 kg/ha – pentru hibrizi.
Pentru a obţine numărul de plante calculat şi pentru a corecta procentul de răsărire
în câmp, norma de semănat trebuie majorată cu 10-15%; pentru a contrabalansa pieirea
plantelor în urma efectuării lucrărilor agrotehnice – cu 10-12%; în alte scopuri – cu
5%. Densitatea indicată a plantelor poate fi asigurată prin utilizarea semănătorilor
pneumatice de tip SPC-6(8), CУПН-6(8) Multicorn, încadrând viteza de deplasare a
agregatului utilat cu semănătorile SPC-6(8), Multicorn, în limitele a 5-6 km/oră, iar
cu semănătoarea СУПН-6 (8) – în limitele a 5 km/oră.
Pe solurile mai uşoare şi cu umiditatea mai mică, adâncimea de semănat trebuie
să constituie 6-7 cm; pe solurile grele şi umede – 4-5 cm. Adâncimea de semănat
influenţează decisiv procentul de plante răsărite, mai ales în condiţii de secetă,
când chiar dacă solul este umed, îngroparea seminţelor la adâncimi mai mari de 5
cm se răsfrânge negativ asupra răsăririi.
E foarte important ca seminţele de floarea-soarelui să fie încorporate uniform,
la aceeaşi adâncime; dacă se încorporează la adâncimi diferite, devine problematică
îngrijirea semănăturilor: efectuarea grapării, combaterea buruienilor. În vederea

evitării acestor probleme este necesară crearea unui pat germinativ uniform în timpul
cultivaţiei de dinainte de semănat; reglarea minuţioasă a semănătorilor la adâncimea
de incorporare a seminţelor. Respectarea acestor condiţii asigură obţinerea unor
plantaţii cu plante răsărite uniform şi în termen.
Aplicarea fisurii de orientare

La lucrarea solului înainte de semănat, scarificatorul trebuie să taie fisura de
orientare cu 5 cm mai adânc decât stratul arabil. Ulterior, în bandă, trebuie introduse
erbicidele. Procedura se realizează cu ajutorul unui cultivator pe care se montează
un POM-630 şi o rampă cu 6 duze; 2 duze – la mijlocul cultivatorului, la depărtarea
de 350 mm şi 4 duze – peste 700 mm. Înălţimea barei se fixează astfel încât fâşia
de stropire să constituie 240-260 mm; fiecare duză să distribuie norma minimă de
soluţie, 300 l/ha. Semănatul cu precizie, în bandă, urmat de afânarea printre rânduri,
se efectuează deplasând agregatul pe fisura de orientare. Ca urmare, viteza de lucru
se măreşte până la 9-10 km/oră, iar zona de protecţie a plantelor, pe rând, se
micşorează până la 7 cm, evitându-se, astfel, tăierea plantelor.
Soiurile şi hibrizii omologaţi: Hibridul MPC 8506, Hibridul MPC 8607,
Hibridul MPC 8910, Hibridul MPC 8401, Hibridul Luceafărul, Hibridul Speranţa.
Întreţinerea semănăturilor. Imediat după semănat, plantaţiile de floarea-
soarelui trebuie tăvălugite şi grăpate. Scopul acestor lucrări este de a nivela suprafaţa
solului sau de a o tasa, dacă solul e prea afânat. Tăvălugirea se efectuează cu
tăvăluguri din inele cu pinteni de tipul 3KK-6A. Dacă stratul superficial al solului
conţine o cantitate mare de apă, boronitul se realizează după semănat şi nu se
utilizează tăvăluguri. Grăparea realizată până la răsărirea plantelor şi după răsărirea
acestora în combinare cu afânarea solului dintre rânduri cu cultivatoare utilate cu
cuţite pentru prăşit şi muşuruietori asigură combaterea buruienilor, fapt ce facilitează
obţinerea unor recolte stabile de floarea-soarelui, fără a utiliza erbicide.
Grăparea de până la răsărirea plantelor se realizează cu grape cu colţi medii de
tip E3CC-l,0 pe diagonală sau de-a curmezişul semănăturii, la 4-5 zile după semănat,
preferabil cu ajutorul tractoarelor cu şenile. Grăparea de până la răsărirea plantelor
este eficientă numai dacă se respectă anumite măsuri de precauţie. Colţii grapei
distrug uşor plantulele de buruieni la faza de filament alb şi atunci când ele abia
răsar. Adâncimea de lucru a colţilor nu trebuie să depăşească 4-5 cm, la o adâncime
mai mică grapa lucrează instabil, distruge slab buruienile; la o adâncime mai mare –
poate vătăma cultura. Eficienţa grăpării depinde de gradul de nivelare şi tasare a
solului şi de viteza de deplasare a agregatului. Pe o suprafaţă prost nivelată, grapa
distruge superficial buruienile. Viteza constantă a agregatului (8-12 km/oră) asigură
afânarea solului optimal tasat. Dacă seminţele se încorporează la adâncimea de 4-5

cm, grăparea trebuie realizată doar cu grape uşoare.
Scopul grăpării de după răsărirea plantelor este de a combate mohorul, ştirul,
costreiul, procedeul realizându-se cu grape cu colţi medii tip Б3CC-1,0. Dacă
erbicidele se aplică înainte de semănat, grăparea de după apariţia plantelor nu mai
este obligatorie; dacă erbicidele nu se aplică – procedeul este obligatoriu.
Buruienile cauzează pagube mari culturii de floarea-soarelui: pierderile de
producţie ajung până la 60-80%. Consumând mari cantităţi de apă, buruienile
diminuează spaţiile de nutriţie şi cantitatea de substanţe nutritive. Având boli şi
paraziţi comuni cu floarea-soarelui, ele favorizează înmulţirea şi transmiterea
acestora de la an la an; ciuperca Sclerotinia se dezvoltă la fel de bine pe zeci de
buruieni din familia Brassicaceae, Asteraceae, Chenopodiaceae.
Metode agrotehnice:
1) Aratul. Prin arat se combat buruienile rămase în mirişte, iar seminţele acestora
se încorporează adânc în sol, în condiţii în care nu pot germina. Astfel, arăturile mai
adânci reduc îmburuienarea într-o măsură mai mare decât cele superficiale
2) Lucrări superficiale realizate până la semănat. După premergătoare timpurii,
înainte de semănat şi la faza de apariţie a buruienilor, se realizează lucrări superficiale.
Ţinând cont de sensibilitatea mare la îmburuienare a plantelor de floarea-soarelui în
primele faze de vegetaţie, patul germinativ se pregăteşte chiar în ziua semănatului,
pentru a evita, pe cât e posibil, apariţia buruienilor înainte de răsărirea culturii.
3) Grăparea realizată până la şi după apariţia plantelor.
4) Prăşitul mecanic între rânduri şi plivirea pe rând.
Grăparea se efectuează la faza de 2-3 perechi de frunze ale florii-soarelui,
viteza agregatului constituind 4-5 km/oră. Nerespectarea parametrilor indicaţi
conduce la nimicirea unui număr mare de plante. În orele de dimineaţă, plantulele
de floarea-soarelui sunt mai fragile şi, din cauza turgescenţei lor sporite, pot fi
puternic afectate de colţii grapelor. Din acest motiv, grăparea trebuie efectuată
ziua, după ora 11.00, când turgescenţa plantelor scade. Grăparea trebuie aplicată pe
diagonală sau de-a curmezişul semănăturii; dacă solul e prea afânat şi colţii grapei
se adâncesc mai mult de 5 cm, trebuie instalate limitatoare de adâncime.
Afânarea solului dintre rânduri se efectuează cu scopul de a păstra apa în sol şi
de a distruge buruienile în prima perioadă de vegetaţie a florii-soarelui. În condiţiile
Republicii Moldova, sunt eficiente 1-2 afânări între rânduri cu ajutorul cultivatoa-
relor KRN-4,2, KRN-5,6. Prima cultivaţie între rânduri trebuie aplicată atunci când
plantele au 3-4 perechi de frunze. La cultivator se ataşează labe-săgeată, cu lăţimea
de lucru de 270 mm şi două labe unilaterale cu lăţimea de lucru de 165 mm. Folosirea
acestor utilaje face posibilă lucrarea a 70% din suprafaţa semănăturii. În zona de
protecţie a rândurilor, la cultivator se ataşează grape de plivit cu colţi flexibili

KLŢ-38, care distrug buruienile şi afânează solul în această zonă de protecţie.
Ultima cultivaţie între rânduri se efectuează când plantele ating înălţimea de
40-50 cm, cu ajutorul unor cultivatoare speciale. În centru este instalată o labă-
săgeată cu lăţimea de lucru de 270 mm, lateral – 2 labe-muşuroitoare, care acoperă
buruienile cu sol. Adâncimea cultivaţiei între rânduri nu trebuie să depăşească 6-8
cm. Calitatea cultivaţiei depinde şi de reglarea justă, efectuată pe un teren special.
Metode chimice:
Folosirea erbicidelor la combaterea buruienilor este condiţionată de capacitatea
acestor substanţe de a deregla procesele lor vitale: fotosinteza, respiraţia, absorbţia
şi metabolismul elementelor nutritive.
Principalele boli ale florii-soarelui
Mana este o boală provocată de ciuperca Plasmopara helianthi, care se
manifestă la toate fazele de vegetaţie de până la înflorire. La stadiul de plantulă, ea
provoacă moartea mai mult sau mai puţin imediată a culturii. Dacă se declanşează
mai târziu, stopează creşterea culturii: plantele bolnave formează capitule mici care
înfloresc devreme, sunt parţial sterile, aproape neproductive.
Putregaiul-alb este provocat de Sclerotinia sclerotiorum; atacă toate organele
plantei, cu preponderenţă tulpina şi capitulul. În zona afectată, apar pete decolorate
sau brunificate care, în condiţii de umiditate sporită a aerului, se acoperă cu miceliu
alb şi cu scleroţi de culoare neagră, de forme neregulate. Când se formează pe
capitul, scleroţii pot lua forma reţelei alveolare, afectând seminţele. Ţesutul
dezagregat devine sfărâmicios.
Lupoaia florii-soarelui cauzează pierderi mari de recoltă. Agentul patogen este
fanerogama parazit obligat Orobanche cumana, care se dezvoltă la suprafaţa solului,
iar la bază, pe locul de fixare pe rădăcinile plantei gazdă, prezintă o îngroşare sub
formă de bulb, din care pornesc haustorii, care, trecând prin ţesuturile rădăcinii,
ajung la vasele liberiene, de unde preiau seva elaborată.
Măsuri agrotehnice de prevenire a atacului bolilor şi dăunătorilor
1. Respectarea cu stricteţe a rotaţiei de 6-7 ani – cea mai importantă măsură
agrotehnică profilactică.
2. Mărunţirea resturilor vegetale după recoltare şi îngroparea lor odată cu
arătura adâncă, mai ales pe solurile cu risc sporit de atac – măsură agrotehnică
deosebit de eficace.
3. Utilizarea unor doze mari sau unilaterale de azot sporeşte semnificativ
sensibilitatea la boli a florii-soarelui, în schimb, îngrăşămintele cu fosfor şi, în
special, cele cu potasiu, determină o mai bună rezistenţă la atacul de Sclerotinia
sclerotiorum, Phomopsis helianthi, Phoma oleracea şi Sclerotium bataticola.
4. Respectarea epocii optime de semănat, când în sol, la adâncimea de

încorporare a seminţelor, se stabileşte temperatura de 7°C. Deoarece scleroţii şi
sporii ciupercilor patogene devin activi la o temperatură de peste 12°C, semănatul
timpuriu reprezintă o măsură de prevenire a unor boli care se manifestă la primele
faze de vegetaţie ale florii-soarelui.
5. Utilizarea unor seminţe libere de agenţi patogeni şi tratarea cu fungicide
a seminţelor hibrizilor sensibili la boli.
Îmburuienarea manifestă asupra florii-soarelui efecte patologice similare cu
cele produse de densităţile sporite de plante. În plus, unele buruieni sunt plante
gazdă preferate de o serie de boli ale florii-soarelui şi, deci, contribuie nu doar la
propagarea agenţilor patogeni respectivi în perioada de vegetaţie, ci şi la perpetuarea
lor peste iarnă pe resturile vegetale ale buruienilor.
Cu scopul de a distruge agenţii patogeni ai bolilor ce se răspândesc prin interme-
diul materialului semincer, cu o lună înainte de semănat, seminţele de floarea-
soarelui se tratează cu Royal FLO 42 SL – 4 kg/t, Cosmos 250 FS – 5 kg/t, Signal
– 3 kg/t, Carbodan 35 ST – 20 kg/t. În lupta cu mana frunzelor umbelifere seminţele
soiurilor şi ale liniilor materne de pe loturile de hibridare trebuie tratate suplimentar
cu Apron Gold 35 EW – 3,0 kg/t, Carbodan 35 ST – 20 kg/t.
În cazul în care câmpurile sunt invadate de viermele-sârmă (mai mult de 3 ind./m2
la semănatul programat şi mai mult de 5 ind./m2 la semănatul obişnuit), în sol se
introduce insecticidul Provotox GR – 40 kg/ha.
Semănatul florii-soarelui se efectuează în termene optime, când solul este
bine încălzit. Semănăturile timpurii sunt masiv afectate de putregaiul alb, viermele-
sârmă şi alţi dăunători, iar cele tardive – de mana-frunzelor, de putregaiul-cenuşiu.
Gărgăriţa, gândacul pământiu, alţi gândaci de frunze (la o densitate de nu mai
mult de 2 gândaci la 1m2) sunt combătuţi, în funcţie de caracterul populaţiei, cu Decis
2,5 CC – 0,25 l/ha aplicat marginal sau pe toată suprafaţa plantaţiilor. Preparatele se
administrează dimineaţa sau seara, în perioada nutriţiei active a gândacilor.
Loturile semincere trebuie supuse sistematic unui control, în baza căruia să fie
înlăturate plantele afectate de mana frunzelor umbelifere şi de putregaiul-alb. Prima
curăţare se aplică la faza de 3-4 perechi de frunze, a doua – înainte de înflorire, a treia şi
a patra curăţare – după înflorire. Ultima curăţare se efectuează strict înainte de recoltare.
Pentru a accelera recoltarea soiurilor de floarea-soarelui şi a reduce răspândirea
putregaiului-alb şi cenuşiu se efectuează desicarea terenului. Plantaţiile se tratează
la 40-45 de zile după înflorirea în masă, când se încheie procesul de formare şi
împlinire a seminţelor. Umiditatea seminţelor nu trebuie să depăşească 32-35%.
În anii cu o răspândire mai mare a putregaiului-alb şi cenuşiu, desicaţia începe mai
înainte, la o umiditate a seminţelor de 40-45%.
Defolianţi şi desicanţi
Prin stropirea din avion a
Firex 150 SL 2,0-3,30 - semănăturilor la o umiditate a
seminţelor nu mai mare de 38%
Dominator 360 EC 2,5-3,0 -
Prin stropirea plantelor la începutul
Reglone Super 150 3,0 -
brunificării calatidiilor
Bromotril 40 EC 2,0 -
Consumul de apă – 100 l/ha. Abaterea admisibilă de consum a preparatelor
±5%. Dispersia apei trebuie să fie asemănătoare cu ceaţa. Viteza vântului – 5 m/s,
înălţimea zborului avionului – 5 m. La 8-10 zile după desicare, umiditatea seminţelor
scade până la 12-14% – starea de maturitate economică.
Recoltarea
Pentru a evita pierderile şi a menţine calitatea seminţelor oleaginoase trebuie
respectate termenele de recoltare care să prevină şi autoîncălzirea. Termenul de
recoltare se stabileşte în funcţie de biologia plantelor (fazele de dezvoltare a
plantelor), condiţiile climatice şi posibilităţile agrotehnice ale gospodăriei.
Seminţele florii-soarelui se formează relativ devreme, la 35-40 de zile după
înflorirea în masă a plantelor, când umiditatea lor constituie 35-40%. Treptat,
acumularea substanţei uscate scade şi se întrerupe, umiditatea seminţelor
micşorându-se la 18-20%. În perioada maturizării lor fiziologice şi tehnice,
seminţele pierd apă, în principiu, din contul evaporării fizice, a cărei intensitate
depinde, în mare măsură, de temperatura, umiditatea şi circulaţia aerului. Umiditatea
seminţelor reprezintă un indice de bază al maturizării, foarte important şi pentru
aprecierea epocii de recoltare.
În practică, epoca de recoltare începe atunci când 80-85% de calatidii au
culoarea brună şi 15-20% galben-brună. În această perioadă, umiditatea seminţelor
constituie 12-14%. În condiţii nefavorabile, recoltarea poate începe şi când
umiditatea seminţelor este de 16-18%, impunându-se uscarea lor prin ventilaţie
activă şi curăţatul în flux, odată cu recoltarea. În toate cazurile, seminţele din făţare
trebuie supuse curăţării şi uscării până la umiditatea prevăzută de standard – 12%.
Recoltarea florii-soarelui trebuie efectuată în termene restrânse; în acest caz
pierderile provocate de scuturarea seminţelor şi fărâmiţarea lor în timpul treieratului
sunt minime. În condiţiile Republicii Moldova, recoltarea trebuie realizată în 5-7
zile. Recoltele de floarea-soarelui se treieră cu ajutorul unor combine bine reglate
de tip CK-5 Niva, echipate cu dispozitive de recoltat floarea-soarelui PCP-l,5M de
tip Don-1200, utilate cu dispozitivul PCP-8 sau de tip Don-1500, utilate cu

dispozitivul PCP-10.
Pentru a evita decojirea şi spargerea seminţelor, se reglează regimul de lucru
al bătătorului combinei. Dacă umiditatea seminţelor nu depăşeşte 15%, turaţia
optimă a bătătorului constituie 280-300 de rotaţii pe minut.
Calitatea treieratului depinde de distanţa dintre bătător şi contrabătător la fazele
de intrare şi de ieşire. La intrare, distanţa trebuie să reprezinte 40-45 mm, la ieşire
– 20-25 mm. Pentru a evita traumarea seminţelor, trebuie urmărită permanent
calitatea treieratului şi, dacă e necesar, reglată în corespundere cu umiditatea masei
treierate. Viteza de lucru a combinei, asamblate cu dispozitivul ПСП-1,5M, nu
trebuie să depăşească 8 km/oră, iar cu dispozitivul 34-103 A – 5 km/oră.
La recoltare, combina Niva trebuie să recolteze 50-60 ha, iar DON – 1200 şi
DON-1500 – câte 60-70 ha. Pierderile de seminţe şi capitule nu trebuie să
depăşească 2,5%; puritatea lor trebuie să constituie nu mai puţin de 95%, iar
vătămarea lor – până la 1%, inclusiv 0,5% dezghiocate; viteza tobei – nu mai mult
de 300 de rotaţii pe minut. Înălţimea miriştii trebuie să constituie 10 cm, lungimea
tulpinilor mărunţite – 10-12 cm, iar a capitulilor – 4-5 cm.
Particularităţile de cultivare a florii-soarelui pe terenuri irigabile

După ce este arat, terenul trebuie supus la irigarea de aprovizionare, adică
asigurarea fiecărui hectar cu 800-1 000m3 de apă. Procedeul implică:
1. Aplicarea a 3 udări în perioada vegetaţiei: prima – în timpul creşterii rapide
a plantelor, cu 2-3 săptămâni înainte de începutul înfloririi; a doua – la începutul
înfloririi şi a treia – la 7-10 zile după înflorirea în masă. Norma de irigaţie –
600-800 m3/ha.
2. Respectarea normelor cu privire la densitatea plantelor – 55-60 mii
exemplare/ha.
4.3. RAPIŢA
Importanţa
Rapiţa reprezintă una dintre speciile oleaginoase de mare importanţă şi poate
fi pe larg cultivată în Republica Moldova. Are câteva avantaje faţă de floarea-soarelui:
asigură un profit brut mai mare; nu provoacă eroziunea solului; părăseşte devreme
terenul; combate buruienile şi poate fi cultivată fără erbicide; realizează o producţie
ecologic pură. În asolament, poate atinge 25%, valorifică eficient precipitaţiile de
Figura 21. Rapiţă

toamnă-primăvară. Seminţele ei au un conţinut sporit de ulei (42,0-48,0) şi sunt
utilizate pe larg în industrie şi alimentaţie. După rafinare (îndepărtarea gustului
neplăcut şi obţinerea unei culori galben-deschise), uleiul de rapiţă se utilizează
direct în alimentaţie sau, prelucrându-se industrial, se transformă în margarină.
Uleiul de rapiţă se utilizează în industria săpunurilor, a lacurilor, a vopselelor, în
industria textilă; poate fi utilizat la producerea biocombustibilului, cu un randament
de 90%. Un hectar de rapiţă de toamnă poate da circa 1 t de biocombustibil, cantitate
suficientă pentru a lucra mecanizat 8-10 ha de teren agricol.
Turtele rezultate după extragerea uleiului se folosesc în cantităţi moderate în
raţia animalelor, sub formă de furaj concentrat. Rapiţa se cultivă şi ca nutreţ verde
foarte timpuriu. Este o bună plantă meliferă: oferă albinelor o recoltă timpurie de
nectar. De pe un hectar de rapiţă se colectează până la 80-90 kg de miere.

În 2006, suprafeţele cultivate cu rapiţă constituiau 26 425 mii ha. Cele mai mari
plantaţii au fost atestate în China (7 330 mii ha), India (6 750 mii ha), Canada (4 938
mii ha), Germania (1 283 mii ha), Franţa (1 121 mii ha). Producţia globală mondială
constituie 46 255 mii tone, iar producţia medie – 1 750 kg/ha. În SUA, producţia
medie constituie 1 811 kg/ha; în Franţa – 3 542 kg/ha; în Germania – 4 113 kg/ha.
Prin introducerea unor soiuri productive, lipsite de acid erucic, utilizarea
multiplă a uleiului de rapiţă justifică pe deplin majorarea suprafeţelor cultivate în

Republica Moldova. În 2006, în Republica Moldova, plantaţiile de rapiţă ocupau
circa 16 mii ha, urmând ca în perspectivă să cuprindă 100 mii ha; cota ei în asolament
nu trebuie să depăşească 25%.
Sistematica
Rapiţa face parte din familia Brassicaceae, genul Brassica, ce include peste
30 de specii. Ca plante oleaginoase se cultivă 2 specii de rapiţă:
a) rapiţa-mare (rapiţa Colza), Brassica napus oleifera;
b) rapiţa-mică (rapiţa navetă), Brassica oleifera.
Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, soiurile formelor de toamnă
fiind mai productive. În India, rapiţa Colza era cunoscută cu 2.000 de ani în urmă.
În Republica Moldova sunt răspândite următoarele soiuri de rapiţă de toamnă:
Tismeniţki (Ucraina), Colibri, Ascona (Danemarca) şi soiul de primăvară Sputnik.
Compoziţia chimică
În funcţie de specie şi de condiţiile pedoclimaterice, seminţele de rapiţă conţin
40-50% de grăsimi, 9-24% de proteine brute, circa 18% de substanţe extractive
neazotate, 5-9% de celuloză şi 4,2% de cenuşă. Uleiul de rapiţă conţine, în proporţii
diferite, acizi graşi: oleic, linoleic, linolenic, erucic şi palmitic. Acidul erucic este
considerat factor esenţial al unor boli de inimă (alterările generative, unele inflamaţii
etc.).
În alimentaţia omului se utilizează uleiurile ce conţin mai puţin de 10% de
acid erucic sau nu conţin acest acid (tipul 0) şi nici glucozinolaţi (tipul 00). În
cultură, sunt menţinute soiurile mai bogate în acid erucic, datorită valorii lor
industriale. Creşterea conţinutului de acid erucic este condiţionată de temperaturile
ridicate din cursul perioadei de vegetaţie. Scăderea temperaturii şi a umidităţii
determină reducerea conţinutului de acid erucic, creşterea conţinutului de acid
linoleic şi al altor acizi.
Rapiţa are germinaţie epigeică. Rădăcina ei este pivotantă, slab ramificată,
pătrunde în sol la 70-100 cm adâncime. Are o capacitate mare de absorbţie şi o
capacitate relativ redusă de solubilizare a compuşilor greu solubili.
Tulpina rapiţei este erectă, ramificată, cu înălţimea de 1,0-1,5 m, rezistentă la
cădere.
Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-sectate; cele medii şi de pe vârfuri
sunt sesile, lanceolate sau oblong-lanceolate.
Inflorescenţa este un racem. Polenizarea – predominant alogamă, entomofilă.

Fructul este o silicvă cu 10-30 de seminţe. Pe o plantă se pot forma până la
400-600 de silicve. La maturitatea deplină silicvele sunt dehiscente.
Seminţele sunt rotunde, MMB = 3,5-5,6 g. Perioada de vegetaţie a soiurilor
de toamnă este 270-300 de zile, iar a celor de primăvară – de 100-200 de zile.
Rapiţa de toamnă este o plantă care preferă o iarnă blândă, primăvară şi vară
răcoroasă şi umedă. Temperatura minimă de germinaţie constituie 1-2oC. La faza
de rozetă, soiurile de toamnă rezistă la temperaturi stabile de -8 -10oC, fără oscilaţii.
Alternanţele între îngheţ şi dezgheţ pot produce „descălţarea” culturii. Temperatura
optimă pentru creştere şi dezvoltare este de 18-20oC.
Rapiţa manifestă pretenţii faţă de apă. Perioadele critice sunt cele cuprinse
între răsărire şi formarea rozetei şi înflorire–fructificare. Coeficientul de
transpiraţie este de 600-740. Manifestă pretenţii şi faţă de sol. Formează producţii
mari când este cultivată pe soluri cernoziomice, cu textura medie sau uşoară, cu
reacţie neutră. Rapiţa este o plantă de zi lungă.
Amplasarea culturii. Terenurile preconizate pentru însămânţare cu rapiţă
trebuie eliberate până la începutul lunii august sau cu cel puţin 3-4 săptămâni înainte
de semănat, pentru a asigura condiţii bune de lucrare a solului şi pentru acumularea
apei necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare pentru rapiţa de toamnă sunt
culturile păioase, leguminoase, care părăsesc terenul târziu (soia). Nu se recomandă
amplasarea rapiţei de toamnă după floarea-soarelui, sfecla-de-zahăr, porumbul pentru
boabe şi culturile din familia Brassicaceae. La rândul ei, rapiţa este o bună
premergătoare pentru cerealele de toamnă.
Lucrarea solului. Lucrările de bază ale solului pot fi efectuate prin două metode:
arătură şi lucrare superficială. În ambele cazuri, trebuie asigurate distrugerea
buruienilor şi nivelarea solului, se recomandă arătura devreme, cu încorporarea în
sol a resturilor vegetale. Mai întâi se aplică dezmiriştirea, la o adâncime de 6-8 cm.
Arătura se efectuează cu ajutorul unui plug asamblat cu antitrupiţe şi cu un tăvălug cu
pinteni, la adâncimea de 20-22 cm. În condiţiile Republicii Moldova, din cauza secetei
de toamnă, metoda superficială de pregătire a solului este mai eficientă şi se aplică
după dezmiriştire sau discuire cu o grapă cu discuri de tip BDT-7, la adâncimea de 8-
10 cm, şi formarea patului germinativ cu ajutorul cultivatorului USMK-5,4 A.
Fertilizarea. Rapiţa este o consumatoare intensă de elemente nutritive. Pentru
1 t de seminţe şi producţia de biomasă aferentă, consumul este de 50-60 kg de

azot, 24-30 kg de fosfor, 40-50 kg de potasiu, 50-60 kg de calciu. Cu o producţie
de 2 t/ha de seminţe, rapiţa de toamnă extrage din sol N125P72K64 kg.
Dozele de fosfor şi potasiu se aplică la arătură sau discuire. O eficacitate
maximă se obţine administrând îngrăşămintele de azot în 2 etape:
• primăvara devreme, la începutul vegetaţiei, (N30-45);
• în perioada de creştere activă a plantelor. Toamna, îngrăşămintele de azot se
aplică în doze mici (N10-15).
Seminţele trebuie să aibă o capacitate germinativă de minimum 85-90%. Înainte
de semănat, seminţele se incrustează cu fungicide. Epoca optimă de semănat se
încadrează în limitele: a treia decadă a lunii august – prima decadă a lunii septembrie.
În cazul în care se respectă aceste condiţii, rapiţa formează o rozetă din 6-7 frunze
şi suportă temperaturi minime de -10–-15oC.
Cea mai eficientă metodă de semănat pe terenurile cu un grad scăzut de
îmburuienare este semănatul în rânduri dese, cu distanţa de 12-15 cm între rânduri,
utilizând semănătorile SZT-3,6, SZ-3,6A, Amazone-D-8-40, RABE-4 etc. Pe
terenurile cu un grad sporit de îmburuienare, semănatul se aplică la distanţa de 45
cm între rânduri. Norma numerică optimă de semănat în rânduri dese este de
100-110 seminţe la 1 m2 sau 5,8-6 kg/ha. Adâncimea optimă de semănat pe solurile
cu textura uşoară este de 2,5-3 cm, pe cele grele – 2 cm. Majorarea adâncimii de
semănat până la 3-4 cm implică şi majorarea desimii de semănat cu 10-15%.
Prin respectarea minuţioasă a tehnologiilor de cultivare, rapiţa de toamnă poate
garanta o producţie înaltă şi fără aplicarea erbicidelor, buruienile pot fi nimicite
prin metode mecanice şi biologice. În plantaţiile de rapiţă cu desime mică, buruienile
diminuează producţia, cele mai dăunătoare fiind buruienile dicotiledonate anuale,
pălămida, susaiul şi mai ales turiţa agăţătoare. La combaterea buruienilor graminee
şi dicotiledonate anuale sunt utilizate Triflurex 24 EC – 4 l/ha, până la semănat şi
Treflan 24 EC – 4 l/ha, în timpul afânării şi pregătirii solului înainte de semănat.
Cele mai mari daune le provoacă plantelor de rapiţă păduchele-verzei, puricele
culturilor din familia Brassicaceae, viespea-rapiţei, gândacul-lucios, limaxul de
câmp şi gărgăriţa. La apariţia plantulelor de rapiţă, când se atestă 2-3 purici pe un
metru liniar, plantele trebuie stropite cu insecticidul Chinmix 050 EC 0,2 l/ha. În
perioada de vegetaţie, pentru a fi ocrotite de ploşniţe, larva moliei-de-varză,
Figura. 22 Câmp de rapiţă cu cărări tehnologice
gândacul-lucios etc., semănăturile trebuie stropite cu insecticidele Zolone 35 EC

– 1,5-2 l/ha sau Actellic 50 EC – 0,5 l/ha.
Recoltarea
Rapiţa se recoltează prin două metode: directă şi în două faze. Semănăturile
uniform maturizate, curate şi cu o umiditate a seminţelor de maximum 12-13%
trebuie recoltate direct. Semănăturile neuniform maturizate, îmburuienate – în două
faze. Cu ajutorul secerătorilor, plantele se taie la înălţimea de 20–22 cm, când
umiditatea seminţelor este de 25-30%. Treieratul poloagelor se efectuează atunci
când umiditatea seminţelor atinge 7-8%.
Producţii. În condiţiile Republicii Moldova, rapiţa-de-toamnă formează o
producţie de seminţe de 2000-4000 kg la 1 ha, uneori şi mai mult.
CAPITOLUL 5
PLANTELE TUBERCULIFERE
ŞI RĂDĂCINOASE
5.1. CARTOFUL
Importanţa
Cartoful are o deosebită importanţă alimentară, furajeră, industrială, agronomică,
economică şi ecologică. Tuberculii de cartof se utilizează direct în alimentaţie în
peste 400 de reţete culinare, reprezentând un aliment valoros, gustos şi uşor digestibil.
Este considerat, pe bună dreptate, „cea de-a doua pâine” a omului. Se utilizează şi ca
adaos la fabricarea pâinii şi în calitate de furaj. În unele raţii, mai ales ale porcinelor
şi bovinelor puse la îngrăşat, înlocuieşte astfel de concentrate ca orzul şi porumbul.
Este o valoroasă materie primă şi în industria alcoolului, amidonului, dextrinei,
glucozei etc. La prelucrarea industrială a 1 t de tuberculi se poate obţine unul din
produsele: 95 l de alcool, 140 kg de amidon, 100 kg de dextrină, iar prin prelucrarea
alcoolului extras din cartofi se pot obţine 15-17 kg de cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agronomic, cartoful, în primul rând soiurile lui timpurii şi
semitimpurii, este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor cultivate
în zona de nord a Republicii Moldova. După recoltarea cartofului timpuriu şi
semitimpuriu, solurile se încadrează în epoca optimă de semănat a cerealelor de
toamnă, permiţând pregătirea de calitate a patului germinativ.
În cinstea cartofului sunt înălţate 3 monumente. Două dintre acestea cinstesc
memoria lui Augustian Parmanter (1737-1813), medic militar francez, care a
popularizat calităţile şi a recomandat insistent utilizarea cartofului pe teritoriul
Franţei: unul în preajma Parisului, în locul unde pentru prima dată a fost cultivat
cartoful; al doilea – la baştina lui Parmantier, în oraşul Mondidie, pe frontispiciul
căruia stau şi azi gravate cuvintele „Binefăcătorul omenirii” şi aprecierile lui Ludovic
XVI: „Iată, a venit timpul ca Franţa să Vă mulţumească pentru că aţi oferit pâine
unor oameni chinuiţi de foame”.
5. Plante tuberculifere si, radacinoase 237
Al treilea monument este amplasat în Germania, în oraşul Offenburg, şi are gravată

inscripţia: „În anul 1748, aici s-a realizat prima experienţă de înmulţire a cartofului”.
Fiind comercializat în stare proaspătă, cartoful asigură un venit stabil. Produsele
industriale fabricate pe bază de cartof devin din ce în ce mai economice graţie
folosirii unor soiuri de mare randament, cu un conţinut sporit de amidon.
Cultivarea cartofului comportă şi un aspect ecologic: planta este rezistentă la
boli şi dăunători. În condiţiile zonei de nord a Republicii Moldova, se poate încadra
în sistemele moderne de agricultură ecologică prin pretabilitatea la structuri optime
de asolament cu durate diferite, iar graţie particularităţilor biologice este considerat
premergătoare, aproape ideală, pentru cerealele de primăvară.

Cartoful este una dintre principalele plante de cultură mare: ocupă o suprafaţă de
18,8 mil. ha, volumul producţiei constituind 315,1 mil. tone. Este răspândit pe toate
continentele, cultivat în peste 140 de ţări şi asigură, după porumb, cea mai mare plasti-
citate ecologică. Cele mai mari producţii se obţin în zonele cu clima moderată şi în
ţări economic dezvoltate precum Olanda, Marea Britanie, Franţa, Germania, Suedia,
Danemarca, Belgia etc., unde, la producţii medii de peste 30-40 de tone la hectar,
aduce profituri importante. În condiţiile ţării noastre, cele mai mari producţii se obţin
în zona de nord.
Fig. 23. Cartoful

Sistematica
Cartoful face parte din familia Solonaceae, genul Solanum, care cuprinde un
număr foarte mare de specii. Cea mai importantă specie este Solanum tuberosum,
cultivată în întreaga Europă şi pe cea mai mare întindere a celorlalte continente.
Specia Solanum tuberosum cuprinde o mare varietate de forme, deosebite din punct
de vedere morfologic şi biologic.
Cartoful este originar din America de Sud. Arealul lui iniţial cuprindea actualul
teritoriu al statelor Chile, Peru, Bolivia, Columbia. A fost introdus în Europa prin
Spania, în prima jumătate a sec. XVI, găsindu-şi aici o nouă patrie şi fiind cultivat
pe suprafeţe mari.
Soiuri. În Republica Moldova se cultivă soiuri de provenienţă autohtonă sau
aduse din ţările cu bogate tradiţii în ameliorarea cartofului (Olanda, Germania,
România, Rusia etc.). În cultură, se menţin soiurile cele mai productive şi rezistente
la boli (mană, viroze, râie neagră), dar şi cele cu alese însuşiri calitative.
Soiurile de cartof cultivate în Republica Moldova, 2006
Denumirea Anul Anul
Precocitatea Ţara de origine Culoarea
soiului înregistrării reînregistrării
Agata 02 Olanda 2003 - Galben
Sprinter 03 Republica Moldova 1993 2 000 Galben
Vorotânski
03 Rusia 1978 2 000 Galben
Ranni
Svetliaciok 03 Republica Moldova 1984 2 000 Roşu
Gloria 03 Germania 1999 - Galben
Latona 03 Olanda 1999 - Galben
Cleopatra 03 Olanda 1999 - Roşu
Velox 03 Germania 2001 - Galben
Rosara 03 Germania 2001 - Roşu
Impala 03 Olanda 2002 - Galben
Iagodka 04 Republica Moldova 1987 2 000 Roşu
Kondor 04 Olanda 2002 - Roşu
Suceviţa 04 România 2003 - Roşu
Baltica 05 Germania 2003 - Galben
Desiree 05 Olanda 1998 - Roşu
Asterix 06 Olanda 2001 - Roşu
Sante 06 Olanda 2004 - Galben
02 – foarte timpuriu 05 – mijlociu

03 – timpuriu 06 – semitardiv
04 – semitimpuriu
În funcţie de utilizare, soiurile de cartof se împart în 4 categorii:

a) de masă, care au un conţinut redus de amidon (14-17%), coaja fină şi netedă,
ochi superficiali, gust plăcut;
b) industriale, care au un conţinut sporit de amidon (20-25%), productivitate
înaltă;
c) furajere, care au un conţinut sporit de amidon şi conţin multă proteină;
d) universale (mixte), cu utilizare în scopuri culinare, industriale, furajere.
Compoziţia chimică
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof, %
Componente Valori medii Valori minime Valori maxime
Apă 77,5 63 86
Substanţă uscată 22,5 13 36
Glucide, total 18,4 13 30
Proteine 2,0 0,7 4,6
Lipide 0,1 0,02 0,96
Celuloză 0,6 0,2 3,5
Cenuşă 1,0 0,4 1,9
Amidonul reprezintă 95-99% din totalul de glucide, iar mono- şi dizaharidele

– 1,5%. Pe parcursul păstrării, conţinutul de glucoză şi fructoză creşte considerabil,
iar la temperaturi apropiate de 0oC sau după ce se declanşează procesele de germinaţie
a colţilor – până la 8-10%. Amidonul din cartof este constituit din amilopectină
(75-85%) şi amiloză (15-25%), ultima asigurându-i consistenţă la fierbere. În mod
obişnuit, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg de amidon uscat.
Deşi proteina ocupă doar 2% din masa tuberculului de cartof, prezenţa
aminoacizilor esenţiali, raportul echilibrat dintre aceştia şi digestibilitatea ridicată
a albuminelor conferă cartofului o extraordinară valoare alimentară. Cantitatea totală
de proteine ce rezultă din cartofii cultivaţi pe un hectar este comparabilă cu cea
obţinută de pe un hectar cultivat cu grâu.
Cartoful este o plantă anuală erbacee, care se înmulţeşte în cultură pe cale
vegetativă, prin tuberculi, în ultimul timp şi prin butaşi de tulpină, iar în procesul de
ameliorare, se înmulţeşte prin seminţe. La înmulţirea vegetativă prin tuberculi,
imediat după plantare, încep să crească colţii din care, în sol, se formează rădăcinile,
stolonii şi tuberculii, iar la suprafaţa solului – tulpinile cu frunze, flori şi fructe.
Rădăcina cartofului porneşte de la partea subterană a tulpinii şi se ramifică,
formând un sistem radicular fibros, bine dezvoltat. Plantele provenite din seminţe
formează o rădăcină pivotantă, cu numeroase ramificaţii. Marea majoritate a masei
rădăcinilor se află în stratul arabil, 20-30% cresc până la 70 cm (un număr redus de
rădăcini depăşeşte 100 cm, iar uneori atinge chiar 150-200 cm). Lateral, rădăcinile
se dezvoltă pe raza de 30-50 cm. Pe solurile compacte, rădăcinile se dezvoltă mai
mult lateral, pe cele uşoare, străbat profund în pământ.
Stolonii reprezintă ramificaţii ce pornesc din mugurii tulpinali subterani. O
plantă de cartof produce în medie 10-15 stoloni cu lungimea de 5-30 cm. Cu cât
stolonii sunt mai scurţi (mai mici de 10-15 cm), cu atât asigură o formare mai
grupată a tuberculilor în cuib şi favorizează aplicarea metodei mecanizate de
recoltare. Din punct de vedere anatomic, stolonii au structura asemănătoare cu cea
a tulpinii. Stolonii au poziţie orizontală sau oblică, formă cilindrică, sunt mai groşi
decât rădăcinile şi mai cărnoşi.
Tuberculii sunt formaţiuni ale tulpinilor subterane şi, la început, au forma unor
noduli, care, ulterior, crescând în grosime şi lungime, capătă forme şi dimensiuni
caracteristice soiului. Iniţierea tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10-35 de zile
după răsărirea plantei, iar creşterea lor durează 45-85 de zile, variind la soiurile
timpurii şi la cele târzii. La suprafaţă, tuberculul formează nişte proeminenţe
(sprâncene) şi adâncituri (ochi), care, în funcţie de soi, diferă ca număr, formă şi
dispunere şi sunt mai dense spre vârf şi din ce în ce mai rare spre bază. În mod
obişnuit, un ochi are 3 muguri: unul central şi doi laterali. Culoarea tuberculilor
variază în funcţie de soi, este influenţată genetic, poate fi roşie ori galbenă, cu
diferite nuanţe ale acestora.
Pulpa tuberculului este de culoare albă, galbenă etc. De regulă, soiurile ameri-
cane au pulpa de culoare albă, cele germane – în majoritate galbenă, iar cele olandeze,
româneşti – albă sau galbenă.
Tulpina. Din mugurii tuberculilor se dezvoltă tulpini ierboase, purtătoare de frunze
şi flori. Ele pot fi erecte sau uşor arcuite, cu o înălţime de 30-100 cm şi grosimea de
0,6-1,2 cm. Tulpina are aspect de tufă, deoarece dintr-un tubercul-mamă apar 4-8
tulpini. Culoarea tulpinii este verde. Spre maturitate, tulpinile se îngălbenesc şi, treptat,
se usucă şi se lignifică. Uneori, tulpinile pot fi acoperite cu peri rari şi lungi.
Frunzele sunt imparipenat-compuse, alcătuite din 2-5 perechi de foliole, care
pot avea formă elipsoidală, oval-lanceolată sau rotundă. Perechile de foliole mari
alternează cu perechi de foliole intermediare, mai mici. Foliola terminală poate fi
liberă sau cu concreştere unilaterală (concrescută cu o foliolă) sau bilaterală
(concrescută cu două foliole învecinate). Mărimea, forma şi aspectul foliolelor
sunt particularităţi ale soiului.
Floarea. Florile sunt reunite în inflorescenţe, cime simple sau compuse. Floarea
este de tip 5, cu androceul format din 5 seminţe cu anterele unite, gineceul – compus
dintr-un ovar superior bilocular, stilul lung şi stigmatul – de forma unei gămălii.
Abundenţa înfloririi şi durata acesteia prezintă caracteristici ale soiurilor. În general,
soiurile timpurii înfloresc mai puţin. Majoritatea soiurilor nu produc fructe.
Polenizarea este autogamă, însă nu este exclusă nici alogamia. Înflorirea şi
fructificarea nu sunt fenomene constante.
Fructul este o bacă polispermă rotundă, verde-violacee, iar la maturitate – cu
luciu argintiu; conţine 50-100 de seminţe, grupate în două carpele.
Seminţele sunt mici, ovoidale, plate, au circa 2 mm în lungime, culoare alb-
murdar; MMB – 0,5 g.
Cerinţele faţă de temperatură. Cartoful, originar din regiunile muntoase din
America de Sud, este o plantă de climă temperată, umedă şi răcoroasă. Temperatura
minimă de încolţire constituie 5-6oC, iar optimă pentru răsărire – 12-15oC. La
temperaturi sub zero grade, suferă toate organele plantei, tuberculii se îndulcesc,
iar părţile aeriene se veştejesc. Vrejii cresc la 7oC, iar rădăcinile – la 4-5oC. La
plantări timpurii se formează un sistem radicular puternic. Temperatura optimă
pentru creşterea vrejilor este 19-21oC, iar cea maximă – 42oC. La temperaturi mai
mari decât cea optimă se formează vrejuri lungi şi o suprafaţă foliară redusă, fapt
ce conduce la diminuarea producţiei. Temperatura optimă de creştere a tuberculilor
este de 16-18oC, cea minimă – circa 2oC, iar maxima – 29oC. La temperaturi de
peste 29oC tuberculii nu mai cresc.
Cerinţele faţă de umiditate. Cartoful este una dintre plantele cu cele mai
mari pretenţii faţă de aprovizionarea continuă cu apă. Secetele, chiar de scurtă durată,
ca şi excesul de apă, influenţează negativ producţia. Coeficientul de transpiraţie
constituie 323-614. Cea mai mare cantitate de apă o consumă în perioada cuprinsă
între îmbobocire şi maturitate, cu apogeul în perioada înfloririi. La această etapă
are loc creşterea concomitentă a tufei şi a tuberculilor, secetele din această perioadă
cauzând pierderi mari de producţie. Asociată cu temperaturi ridicate, variaţia de
umiditate provoacă pieirea succesivă a stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor
inferioare şi superioare. Cea mai favorabilă umiditate relativă a aerului este 70-
75%. Cartoful pretinde o umiditate moderată şi permanentă în sol, fără a i se reduce
accesul aerului. Excesul de umiditate este foarte dăunător, deoarece lipsa oxigenului
din sol stopează formarea tuberculilor şi conduce la moartea acestora. În zonele
secetoase, cartoful reacţionează pozitiv la irigare, mai ales la cea realizată prin
metoda de picături.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol.
Sistemul radicular relativ slab îi permite să asigure producţii mari pe soluri fertile,
bine aprovizionate cu humus şi cu macro- şi microelemente solubile. Ca textură,
cele mai favorabile sunt solurile nisipo-lutoase, luto-nisipoase, lutoase. Solurile
nisipoase asigură rezultate foarte bune la cultivarea soiurilor extratimpurii şi timpurii,
cu condiţia că irigarea se face paralel cu fertilizarea. Solurile cu textură grea (argiloase)
sunt nepotrivite pentru cartof: reduc şi deformează creşterea tuberculilor; reduc
tuberificarea, iar bulgării de pământ măresc riscul şi procentajul de vătămare în timpul
recoltării. Cartoful valorifică solurile relativ acide (pH – 5-6,5); condiţiile de sol
fiind mai limitative la zonarea cartofului. Astfel, pe solurile favorabile, cartoful suportă
uşor chiar şi condiţiile climatice nefavorabile, iar pe solurile necorespunzătoare chiar
şi clima favorabilă nu poate fi pe deplin valorificată. În condiţiile Republicii Moldova,
cele mai favorabile condiţii de cultivare a cartofului sunt atestate, în primul rând, în
zona de nord, unde se obţin frecvent producţii mari.
Cerinţele faţă de lumină. Este foarte important, atât sub aspect teoretic, cât
şi sub aspect practic, să cunoaştem reacţia fotoperiodică a cartofului. Lumina de zi
lungă influenţează formarea tuberculilor şi fructificarea cartofului, considerat plantă
de zi lungă (ca producătoare de seminţe) şi plantă de zi scurtă (ca producătoare de
tuberculi). Transformarea intensă a stolonilor în tuberculi se produce în condiţii de
zi scurtă. Ziua scurtă şi lumina redusă stimulează formarea unei substanţe care
contribuie la tuberizarea în frunze, care, ulterior, transformă stolonii în tuberculi.
Intensitatea luminii influenţează nu doar producţia, ci şi distribuţia asimilatelor şi
evoluţia aparatului foliar. La o intensitate scăzută a luminii (2 500 de lucşi),
alungirea tulpinii este mai pronunţată decât la intensitatea sporită (8 000-10 000
de lucşi) a acesteia. Intensitatea mare a luminii stimulează şi forţează înflorirea
plantelor. Reacţia fotoperiodică a plantelor de cartof este modificată şi determinată
în funcţie de temperatură. Temperaturile scăzute diminuează condiţiile de zi scurtă
şi, evident, contribuie la îmbunătăţirea formării tuberculilor. Lungimea de 10-12
ore a zilei se consideră pregnant optimă pentru formarea tuberculilor. Dacă durata
zilei depăşeşte 14 ore, o parte din stoloni se transformă în lăstari.
Degenerarea cartofului prezintă un fenomen biologic, care cauzează reducerea
treptată a producţiei. Fenomenul se atestă mai frecvent la soiurile timpurii şi în
zonele mai calde şi mai secetoase. Tuberculii degeneraţi formează colţi-filose,
plante slab dezvoltate, producţii reduse, iar în unele cazuri conduc la dispariţia
soiurilor. Cauzele fenomenului nu au fost descoperite încă; există însă mai multe
supoziţii cu privire la natura lui, presupunându-se că ar fi de natură virusologică sau
ecologică sau că este provocat de îmbătrânirea culturii. Teoria virusologică explică
fenomenul degenerării ca urmare a infectării cu diferiţi viruşi, care se transmit de

la plantă la plantă de către afide sau alte insecte, ciuperci, nematode. La îngălbenirea
părţii aeriene, viruşii migrează în tuberculi, care, aparent, sunt sănătoşi, dar, utilizaţi
la plantare, emit colţi-filose ce generează plante bolnave. La infestări puternice cu
viroze, producţia se reduce cu până la 80-90%. Viruşii X şi S se transmit prin contact
direct, iar viruşii A, M, Y şi VRFC – prin afide.
Pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen, se recomandă cultivarea
soiurilor rezistente la viroze, producerea materialului de plantare în zone izolate
ca spaţiu şi mai răcoroase, depistarea şi înlăturarea plantelor bolnave din sectoarele
semincere, reînnoirea materialului de plantare din zonele mai calde (la 1-2 ani) cu
material produs în zonele mai răcoroase. Degenerarea ecologică este determinată
de condiţiile de mediu, atestate în timpul formării tuberculilor şi păstrării lor.
Temperatura ridicată şi seceta din timpul formării tuberculilor şi solurile grele ca
textură fizică şi cu fertilitate slabă conduc la formarea unor tuberculi mici, degene-
raţi. În zonele secetoase de stepă, acest tip de degenerare se previne prin plantarea
cartofului de soiuri timpurii vara (a treia decadă a lunii iunie), procedeu ce favorizează
obţinerea unui material valoros şi sănătos.
Teoria îmbătrânirii explică degenerarea ca rezultat al folosirii în calitate de
material de plantare a tuberculilor maturi. Îmbătrânirea este mai accentuată la soiurile
timpurii şi în condiţii secetoase, când în cuib se formează tuberculi de vârste diferite,
favorizând apariţia plantelor cu diferite grade de degenerare. Pentru prevenirea
acestui fenomen, se recomandă recoltarea timpurie (până la încheierea înfloririi) a
materialului de plantare. Cauzele degenerării sunt amplu studiate şi analizate de
susţinătorii tuturor acestor 3 teorii. În prezent, se consideră că degenerarea este un
fenomen patologic, provocat de viruşi specifici cartofului, iar condiţiile de mediu
sunt factori ce influenţează apariţia şi răspândirea viruşilor. În zonele secetoase
(zona de sud), degenerarea are aspect ecologic; în zonele cu clima favorabilă –
aspect virotic. În ultimii ani, degenerarea este combătută prin producerea unui
material de plantare „liber de viroze”, cultivat în condiţii climaterice răcoroase şi
umede, favorabile dezvoltării cartofului.
În condiţiile Republicii Moldova, cartoful se cultivă în baza unor tehnologii
specifice:
• tehnologii utilizate primăvara devreme cu scopul de a obţine material de plantare;
• tehnologii utilizate primăvara cu scopul de a obţine marfă pentru consum;
• tehnologii utilizate primăvara cu scopul de a utiliza materialul de plantare pe
teren irigat;
• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor din anul anterior, cu
scopul de a obţine material de plantare;
• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor din anul anterior, cu
scopul de a obţine marfă pentru consum;
• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor abia recoltaţi, cu scopul
de a obţine material de plantare;
• tehnologii utilizate vara (luna iulie) asupra tuberculilor abia recoltaţi cu scopul
de a obţine marfă pentru consum.
Amplasarea culturii. În general, cartoful nu manifestă pretenţii faţă de planta
premergătoare. La amplasarea lui şi la stabilirea locului de rotaţie, trebuie luate în
calcul particularităţile lui biologice. Cele mai bune premergătoare pentru cartof
sunt culturile care părăsesc devreme terenul, lasă solul liber de buruieni şi resturi
vegetale, au sistem radicular bogat, pivotant şi profund, care contribuie la afânarea
solului. Din această categorie fac parte cerealele păioase (de toamnă şi de
primăvară), porumbul pentru boabe, rapiţa, unele legume (varză, castraveţi, morcov
etc.). Nu se recomandă cultivarea cartofului după plante din familia Solanaceae
(tutun, tomate, vinete, ardei etc.), deoarece au boli şi dăunători comuni.
Soiurile timpurii de cartof sunt foarte bune premergătoare pentru majoritatea
plantelor de cultură, îndeosebi pentru cerealele de toamnă. După cartof, solul rămâne
fără resturi vegetale, lipsit de buruieni, într-o stare de afânare corespunzătoare,
condiţii ce permit realizarea unor lucrări superficiale ale solului şi pregătirea lui
pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Cartoful se încadrează în grupul de plante cu cerinţe mari faţă de
elementele nutritive; manifestă un potenţial ridicat de producţie şi are un sistem
radicular slab dezvoltat, cu putere mai redusă de solubilizare a compuşilor chimici
din sol. Consumă cantităţi mari de substanţe nutritive, în special potasiu, azot şi fosfor.
Pentru a obţine 1 t de tuberculi, cartoful trebuie să absoarbă din sol 5,6-5,9 kg de N;
1,6-1,8 kg de P2O5; 7,2-7,5 kg de K2O; 3,1-3,2 kg de CaO; 1,6-1,8 kg de MgO.
Fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice sau minerale separat sau combinat.
Gunoiul de grajd se utilizează în tratarea cartofului în toate ţările cultivatoare, fiindcă
pe lângă sporul foarte mare şi economia de producţie, acesta asigură menţinerea şi
îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi a structurii solului, creşterea pH-
ului şi a fertilităţii. La o suprafaţă de 1 ha se recomandă administrarea a 30-40 de
tone de gunoi de grajd semifermentat, echivalentul a 150-250 kg de N; 90-120 kg
de P2O5; 240-320 kg de K2O.
Lucrarea solului. Cartoful manifestă pretenţii şi faţă de calitatea lucrărilor
(de bază şi de primăvară) ale solului. În cazul cartofului, pregătirea solului implică
nu doar realizarea unui pat germinativ bun, ci şi crearea unor condiţii favorabile
pentru aplicarea elementelor de mecanizare şi a proceselor tehnologice (inclusiv
la recoltare), inclusiv prin evitarea tasării. Trebuie să se aplice arătura adâncă, care,
în funcţie de planta premergătoare, textura fizică a solului şi panta terenului, trebuie
executată diferenţiat. Pe teren plan, arătura trebuie să constituie 28-30 cm; pe pante
şi curbe de nivel –20-22 cm, pentru a evita eroziunea. Pentru Republica Moldova
este recomandabilă lucrarea solului prin metoda semiogor. Până la perioada
îngheţurilor, arătura trebuie lucrată cu un cultivator, de care se ataşează o grapă, cu
scopul de a combate buruienile şi de a nivela solul. Întreţinerea şi nivelarea arăturii
aduce sporuri remarcabile de producţie, mai ales în anii secetoşi.
Lucrările de primăvară încep la faza de maturitate fizică a solului. Pe solurile
ieşite din iarnă, afânate, nivelate şi pregătite pentru plantarea cartofului, este
suficient să se aplice o singură cultivaţie, dacă aceasta se realizează la umiditate
optimă şi la adâncimea de 15-20 cm.
Primăvara, pe solurile compacte, tasate în timpul toamnei, pe care au căzut
precipitaţii abundente ori iarna s-a menţinut un strat gros de zăpadă, trebuie aplicate
2 cultivaţii, neapărat la adâncimea formării cuibului (14-15 cm).
Plantarea cartofului
Înainte de plantare, tuberculii trebuie pregătiţi pentru plantat. Cartofii se
înmulţesc prin seminţe doar prin procese de ameliorare şi cu scopul de a obţine
material hibrid sau de a menţine unele specii care nu produc tuberculi. Tehnologia
necesită cantităţi mari de material de plantare, este destul de costisitoare şi, în
mare măsură, determină nivelul producţiei. Pregătirea tuberculilor pentru plantare
începe imediat după recoltarea loturilor semincere, pe care se aplică tehnologii
specifice de cultivare, care implică:
• amplasarea cartofului în rotaţie după cele mai bune premergătoare şi evitarea
plantelor care au boli şi dăunători comuni;
• asigurarea cartofului cu soluri uşoare sau medii, cu fertilitate uniformă, pentru
a nu provoca modificări morfologice, care ar putea fi confundate cu simptomele
virotice;
• plantarea unui material preîncolţit, asigurându-se astfel o răsărire cu 10-15
zile mai devreme;
• formarea unei desimi de plantare cu 10–20 mii cuiburi/ha mai mare decât
desimea cartofului pentru consum;
• combaterea afidelor cu insecticide sistemice şi realizarea a 2-3 purificări
biologice (smulgerea şi scoaterea plantelor virozate) în timpul vegetaţiei;
• recoltarea cu 10-15 zile mai devreme, la faza în care tufele se fac galbene.
Pregătirea materialului de plantare implică următoarele procedee: alegerea
unui material sănătos, sortarea pe categorii în baza mărimii, încolţirea, iar în anumite
cazuri, secţionarea tuberculilor. Materialul de plantare se sortează, după recoltare
reţinându-se cel valoros şi sănătos. Sortarea pe categorii, realizată în baza mărimii,
şi diferenţierea pe fracţii asigură realizarea precisă a distanţei de rând.
Tuberculii încolţiţi asigură sporuri esenţiale de producţie, în primul rând ale
soiurilor timpurii. Prin utilizarea acestui procedeu tehnologic se pot înlătura
eventualii tuberculi virozaţi (se emit colţi-filose), creîndu-se condiţii de plantare
timpurie. Încolţirea se produce destul de uşor, în încăperi luminoase, la temperaturi
de 12-15oC; durează 30-35 de zile şi include 2 etape:
1) forţarea pornirii colţilor prin ţinerea timp de 8-10 zile la întuneric, în straturi
de 30-40 cm, până se obţin colţi albi cu o lungime de 1-2 mm;
2) încolţirea propriu-zisă, la lumină, în timp de 20-25 de zile, la temperaturi
de 12-15oC şi aerisire bună. Acest procedeu stimulează pornirea mai multor colţi
de pe tuberculul de sămânţă şi contribuie la răsărirea cu 5-10 zile mai devreme şi
mai uniformă. În cazul în care materialul de plantare nu poate fi asigurat în baza
tuberculilor de sămânţă de mărime medie, cu 2-3 săptămâni înainte de plantare se
recomandă secţionarea longitudinală a tuberculilor mai mari, cu scopul de a repartiza
un număr egal de ochi pe ambele secţiuni.
Epoca de plantare. Plantarea se face în strictă corelaţie cu umiditatea solului,
la temperaturi minime. Pentru cartoful neîncolţit, epoca de plantare este condiţionată
de gradul de zvântare a solului la adâncimea de plantare (12-15 cm); temperatura
solului la adâncimea de încorporare a tuberculilor trebuie să constituie 6-8oC.
Deseori, tuberculii încolţiţi se plantează mai devreme, la temperatura minimă a
solului de 5-6oC. Durata optimă de plantare este de 5-6 zile, în special în anii cu
desprimăvărare întârziată. Plantarea timpurie favorizează formarea tuberculilor în
zile scurte şi este foarte importantă pentru soiurile semitimpurii.
În plan calendaristic, în cazul unei desprimăvărări medii, plantarea cartofului
se încadrează în limitele primei şi a celei de a doua decade a lunii aprilie.
Desimea de plantare. Distanţa dintre rânduri trebuie să constituie 60-70 cm,
iar pe rând, între 20 şi 30 cm, în funcţie de soi; soiurile foarte timpurii şi timpurii
acceptă desimea de 65-70 mii cuiburi/ha, iar cele medii şi semitardive – 50-55 mii
cuiburi/ha. În funcţie de masa tuberculilor, cantitatea materialului de plantat trebuie
să constituie 1500-1800 kg/ha; dacă desimea constituie 60 mii/ha, masa tuberculilor
oscilează în limitele a 25-30 g.
Adâncimea de plantare variază în funcţie de condiţiile pedoclimaterice, masa
tuberculilor, epoca de plantare şi metoda de recoltare. Se admite o adâncime mai

mică pe solurile grele şi la începutul plantării. Tuberculii încolţiţi trebuie plantaţi
la o adâncime mai mică, pentru a răsări mai repede. Un factor important care
condiţionează adâncimea de plantare îl reprezintă modul de recoltare. La o adâncime
de plantare de 8-12 cm, adâncimea medie la care se pot forma tuberculii constituie
16 cm. Fiecare centimetru de adâncime în plus implică răscolirea suplimentară a
100-150 tone sol/ha. În cazul recoltării mecanice, limitele de adâncime trebuie să
constituie 5-6 cm, în regiunile favorabile, şi 8 cm – în celelalte zone. Plantarea la
peste 10 cm adâncime creează dificultăţi la recoltarea mecanică.
Perioada cuprinsă între încheierea lucrărilor de plantare şi răsărirea cartofului
include 25-30 de zile, uneori şi mai mult. În acest interval, se distrug buruienile şi
crusta, se refac biloanele pentru o bună acoperire a organelor subterane ale cartofului,
solul se menţine afânat, se combat bolile şi dăunătorii, se realizează irigarea.
Cartoful este foarte pretenţios la aerarea solului. Tasarea solului reduce cu
56% producţia de cartof. Pe lângă reducerea producţiei, tasarea solului modifică
forma şi depreciază calitatea şi proprietăţile culinare ale tuberculilor.
Principalele lucrări realizate în vederea atingerii acestor obiective includ
rebilonatul şi cultivaţiile. Refacerea biloanelor, distrugerea crustei şi a buruienilor
dintre biloane se realizează cu ajutorul unui cultivator echipat cu piese de tip rariţă.
Până la răsărire se efectuează 1-2 lucrări de refacere a bilonului. În timpul cultivaţiei,
solul se afânează, se îmbunătăţeşte regimul lui hidric şi se distrug buruienile. Trebuie
realizate 1-2 cultivaţii între rânduri, urmate de 2-3 bilonări. Biloanele se înalţă cu
circa 20 cm deasupra solului şi contribuie la o mai bună dezvoltare a tuberculilor,
iar prin refacerea lor se combat buruienile.
Nu este exclusă şi tehnologia de combatere a buruienilor prin aplicarea
erbicidelor. În cazul cartofului, buruienile trebuie anticipate prin cercetarea
terenului, a compoziţiei floristice din anii precedenţi, a selectivităţii şi a efectului
erbicidelor. Erbicidarea trebuie realizată cât mai apropiat temporal de răsărirea
cartofului, cu scopul de a-i prelungi, în timp, efectul şi a distruge un număr cât mai
mare de buruieni la faza cea mai sensibilă. Epoca optimă de aplicare a erbicidului
este cu 5-7 zile înainte de răsărirea cartofului. Contra buruienilor anuale dicotile-
donate şi parţial monocotiledonate anuale se aplică erbicidele Ghesagard 50
FW - 4,0 l/ha, Lazurit SP - 1,0 l/ha
Cele mai multe boli ale cartofului sunt cauzate de micoze; acestea sunt larg
răspândite şi cauzează pierderi mari culturii. Majoritatea micozelor se dezvoltă
rapid în sol şi aer umed. Principalele focare de infecţie sunt plantele bolnave,
resturile vegetale, solul, tuberculii pentru seminţe; se răspândesc prin materialul

semincer, insecte, maşini agricole etc. Cele mai răspândite sunt mana,
macrosporioza, râia argintie, gangrena etc.
Mana este cea mai răspândită şi periculoasă boală a cartofului. Ciuperca atacă
frunzele, tulpinile, tuberculii. Primele simptome se atestă pe frunzele inferioare şi
se manifestă sub formă de pete de culoare brună. Tulpinile, petalele şi frunzele
atacate capătă aceeaşi culoare (brună) şi pier. Infecţia pătrunde în tuberculi prin
ochi, lenticele sau leziuni mecanice în câmp. Principalul focar de infecţie sunt
tuberculii mănaţi, în care iernează ciuperca producătoare de mană. Mana se manifestă
mai frecvent în condiţii de irigare. Măsurile fitosanitare aplicabile în cazul manei
presupun distrugerea tuberculilor infectaţi, care trebuie selectaţi la sortare;
dezinfectarea depozitelor, ambalajului, transportului.
Măsurile agrotehnice implică utilizarea soiurilor rezistente, încolţirea cartofu-
lui înainte de plantare. Măsurile chimice presupun aplicarea unor fungicide de prevenire
la faza când plantele ating înălţimea de 25-30 cm. De exemplu: Ridomil Gold MZ 68
WG – 2,5 l/ha, Acrobat MZ 69 WP – 2,0 l/ha, Bravo 500 SC – 1,5 l/ha etc.
Bolile cauzate de viroze sunt răspândite în toate zonele de cultivare şi, după
gradul de afectare a culturii, în multe cazuri depăşesc micozele şi bacteriozele.
Virozele sunt principala cauză a degenerării cartofului. Există peste 20 de viruşi
care posedă o mare capacitate de infecţie şi se răspândesc foarte rapid. Viruşii sunt
strict legaţi de celulele plantelor şi se întâlnesc numai în plantele vii. Cele mai
tipice manifestări ale virozelor sunt mozaicul, deformaţiile, îngălbenirea frunzelor
şi diverse necroze, cauzate de următorii viruşi: X, S, M, Y. Măsurile de protecţie
recomandabile implică utilizarea unui material de plantare sănătos, evitarea
contactului între plantele bolnave şi cele sănătoase, eliminarea plantelor bolnave
din câmp, dezinfectarea utilajului de muncă, respectarea distanţei de izolare dintre
câmpurile semincere şi cele de consum, crearea condiţiilor optime pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor, folosirea soiurilor rezistente: Deziree, Kondor, Gloria.
Dăunătorii. Cei mai răspândiţi dăunători ai cartofului sunt gândacul-de-Co-
lorado, viermii-sârmă, viermii-albi, coropişniţa, afidele cartofului etc.
Măsurile de protecţie. O foarte importantă măsură de protecţie o reprezintă
asolamentul şi amplasarea culturii la o distanţă cât mai mare de câmpul precedent.
Utilizarea insecticidelor reprezintă cea mai eficientă metodă de combatere. Primul
tratament se aplică contra adulţilor hibernaţi, dacă numărul lor este de 1-2 indivizi
pe o plantă. Următorul – la apariţia larvelor de vârsta I şi II. La combaterea gânda-
cului-de-Colorado se utilizează insecticide precum Confidor SL 200 – 0,2 l/ha,
Regent 25 EC – 0,5 l/ha, Zolone 35 EC – 2,0 l/ha. Măsurile de protecţie contra
gândacului-de-Colorado sunt valabile şi pentru ceilalţi dăunători.
Coropişniţa este un dăunător care atacă rădăcinile, tulpinile subterane şi

tuberculii, cauzându-le rozături mari. Afectează mai mult plantaţiile din locuri umede,
bogate în substanţe organice şi mai ales cele pe care s-a introdus mult bălegar.
Măsurile de protecţie. Arătura adâncă şi lucrarea sistematică a solului scade
brusc numărul dăunătorilor; la fel şi săparea gropilor, umplerea lor cu bălegar
primăvara devreme şi toamna; distrugerea insectelor care se acumulează în aceste
gropi la cald. Se pot utiliza şi momeli din grâu, orz, bucăţi de cartof, care sunt
tratate cu insecticid în proporţie de 30-50 g la un kg, cu un adaos de 30 g de ulei
nerafinat de floarea-soarelui. Momelile se încorporează în sol la adâncimea de 2-
3 cm. La un număr mare de vătămători, se aplică, pe suprafeţe mici, 30-50 g de
Zolone 35 EC sau Regent 25 EC 50 ml la 10 litri de apă. Cu această soluţie se
stropeşte 1 m2 de sol.
Irigarea. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă la regimul de apă din sol şi
are nevoie de o umiditate moderată şi permanentă pe tot timpul vegetaţiei. Cartoful
nu suportă excesul de apă, dar nici seceta. Prin irigare, se optimizează temperatura
solului care, pentru a preveni degenerarea tuberculilor, nu trebuie să depăşească
20-25oC. Regimul de irigare trebuie reglat astfel încât să prevină insuficienţa, dar
şi excesul de apă. În general, normele de irigare pentru cartof sunt mai mici şi
plafoanele minime ale udărilor – mai mari decât la alte culturi. Elementele regimului
de irigare al cartofului prezintă unele particularităţi:
– cartoful extratimpuriu şi timpuriu, plantat pe soluri uşoare, trebuie udat
permanent, de la răsărire la recoltare, cu plafon minim 70% din IUA, la 50 cm
adâncime, cu norme de udare de 250-300 m3/ha, la intervale de 4-5 zile, câte 3-4
udări în cazul cartofului extratimpuriu şi 5-8 udări în cazul cartofului timpuriu;
– cartoful de vară pentru consum se irigă în perioada cuprinsă între tuberizare
şi încetarea creşterii tufelor (iunie-iulie), cu plafon minim de 60-70% din IUA, la
50-60 cm, se aplică 6-8 udări în stepă şi 5-6 udări în silvostepă (zona de nord), cu
norme de udare de 300-350 m2/ha, la interval de 6-10 zile;
– la soiurile semitardive (pentru consum de toamnă-iarnă), până la tuberizare
plafonul minim constituie 50% din IUA, la 40-50 cm adâncime, intervalul între
udări – 10-12 zile, norma de udare – 300-350 m3/ha.
Astfel, în total, trebuie aplicate 10-12 udări în zona de stepă, 8-10 udări în
silvostepă. Se poate utiliza atât metoda de irigare prin aspersiune, cât şi metoda
prin brazde. Cea mai eficientă este metoda irigării prin picături, care reduce brusc
consumul de apă.
Recoltarea
Momentul recoltării cartofului se stabileşte în funcţie de scopul cultivării.
Pentru consum extratimpuriu, recoltarea începe în luna mai, atunci când greutatea
tuberculilor noi depăşeşte 30 g. Recoltarea se efectuează eşalonat, pe măsura
livrărilor, se realizează manual (sectoare mici), tuberculii sortându-se şi adunându-
se concomitent. Pentru consumul de vară, cartoful timpuriu se recoltează manual,
în funcţie de necesităţi, sau semimecanizat, sau cu ajutorul maşinii de scos cartofi
MSC-2 sau E-684, atunci când peridermul este bine format. Deoarece la această
fază peridermul tuberculului nu este întărit, vătămările şi exfolierile sunt frecvente,
impunându-se o livrare rapidă.
Recoltarea cartofului pentru seminţe se face înainte de maturizarea fiziologică
a plantelor. Întreruperea vegetaţiei cartofului pentru seminţe constituie o măsură
tehnologică clasică şi se utilizează cu scopul de a împiedica migrarea viruşilor din
posibilele infecţii primare pe frunze spre tuberculi. Întreruperea pe cale mecanică
a vegetaţiei se realizează cu ajutorul maşinii MTV-4.
Recoltele pentru consum de toamnă-iarnă, care urmează a fi păstrate timp
îndelungat, se culeg la maturitate, când peridermul este format (nu se exfoliază
când e fricţionat cu degetul prin apăsare şi împingere) cu ajutorul combinelor pentru
cules cartofi (E-684, CRC-2 etc.).
Durata optimă a perioadei de recoltare este de circa 25-30 de zile şi se înca-
drează frecvent în limitele 20 august–20 septembrie, în funcţie de condiţiile anului,
soi, zonă. O condiţie importantă pentru recoltarea cartofului este temperatura din
sol, umiditatea optimă care permite separarea uşoară a pământului de tuberculi în
procesul de recoltare. Temperatura optimă a solului este de 12-15oC. La valori mai
mici de temperatură, creşte gradul de vătămare; la temperaturi prea ridicate,
tuberculii îşi pierd din turgescenţă.
Producţii. Deoarece se recoltează înainte de maturitate, soiurile extratimpurii
şi timpurii au producţii de circa 10 t/ha. În baza tehnologiilor moderne, prin respec-
tarea cerinţelor, se pot obţine producţii la nivelul potenţialului mediu al soiurilor
omologate – 40-50 t/ha. Potenţialul biologic al cartofului depăşeşte 100 t/ha.
Păstrarea cartofului. Pentru a păstra bine tuberculii de cartofi, trebuie create
condiţii speciale de temperatură, umiditate, aerisire, lumină, care să favorizeze
menţinerea proprietăţilor lui culinare, seminale sau industriale. Durata lungă de
păstrare (5-7 luni), luând în calcul conţinutul ridicat de apă, creează mari dificultăţi.
Prin păstrare bine organizată, pierderile pot fi reduse esenţial, de la 30-40% la mai
puţin de 10%. În timpul păstrării, masa de tuberculi trebuie să traverseze următoarele
procese: transpiraţia, respiraţia, activitatea microbiologică şi repausul germinal.
Cu cât este mai mică transpiraţia, respiraţia şi activitatea microbiologică, cu atât

sunt mai mici pierderile.
Respiraţia este condiţionată de temperatură, umiditate şi aerare, de maturitatea
şi sănătatea tuberculilor. În timpul păstrării, respiraţia trebuie redusă, însă nu sistată,
deoarece procedura poate cauza pierderi mari, provocând respiraţie anaerobă.
Temperatura optimă de păstrare constituie 2,5oC; la această temperatură, cartoful
suferă cele mai mici pierderi naturale. La temperaturi mai ridicate, se intensifică
transpiraţia şi respiraţia, iar la 5-6oC începe creşterea colţilor. La temperaturi mai
mici de 2,5oC, din amidonul cartofului se formează zaharuri mai simple, fapt ce
conduce la îndulcirea tuberculilor (gust neplăcut) şi la intensificarea respiraţiei.
La faza de zvântare a tuberculilor, umiditatea relativă a aerului din depozite
trebuie să fie în limitele a 65-80% sau mai ridicată (85-90%); în perioada de răcire
şi păstrare propriu-zisă şi atunci când tuberculii se pregătesc pentru comercializare,
umiditatea trebuie coborâtă la 75-85%. Aerul din depozite asigură respiraţia aerobă.
Aerisirea intensă amplifică respiraţia (respectiv, consumul de substanţă uscată);
excesul de bioxid de carbon sau lipsa de aer (respiraţia anaerobă) cauzează daune.
Proporţia de oxigen din aerul depozitului trebuie să constituie 5-12%. Doza de
oxigen trebuie redusă treptat: în primele săptămâni, respiraţia este mai intensă,
apoi procentul de oxigen se reduce, iar cel de bioxid de carbon creşte treptat până
la 5-12%. Menţinerea oxigenului şi a bioxidului de carbon în aceste limite asigură
o respiraţie aerobă lentă.
O înverzire uşoară a tuberculilor majorează rezistenţa la păstrare şi, în primul
rând, rezistenţa materialului de plantare. Metodele de păstrare includ păstrarea în
stare proaspătă, păstrarea în stare uscată, păstrarea în formă murată (silozarea).
Cartofii pot fi ţinuţi în spaţii permanente (depozite frigorifice cu ventilaţie meca-
nică, pivniţe, beciuri) sau temporare (silozuri de pământ, macrosilozuri) de depozitare.
5.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR

Importanţa
Sfecla pentru zahăr, regina plantelor de cultură mare, este principala cultură
care asigură Republica Moldova cu materie primă pentru industria zahărului. 25%
din producţia mondială de zahăr se produce din rizocarpii acestei plante. În ţările
tropicale (India, Cuba, Africa, Brazilia, în total 70 de ţări), zahărul se obţine din
trestie-de-zahăr. Zaharoză conţin şi porumbul zaharat, sorgul zaharat, arţarul zaharat,
palmierul zaharat, arborele roşcov, spinul-cămilei.
Figura 24. Sfecla pentru zahăr
Sfecla pentru zahăr se utilizează şi la fabricarea alcoolului: din 100 kg rădăcini

cu un conţinut de zahăr de 17% se obţin 9,8-10,9 l de alcool.
Au întrebuinţare largă şi reziduurile industriale, rezultate în urma extragerii
zahărului. Astfel, melasa reziduală, un lichid gros de culoare brună, conţine 50% de
zahăr, 20% de substanţe organice nezaharate, 10% de cenuşă şi 20% de apă şi se
utilizează atât pentru extragerea în continuare a zahărului şi fabricarea alcoolului,
cât şi în industria alimentară sau la furajarea animalelor. 100 kg de melasă conţin
85 u.n. şi 4,5 kg de proteină digestibilă. Din 100 kg de melasă se obţin 66 l de
alcool. Melasa constituie 4-5% din greutatea sfeclei prelucrate.
Tăiţeii – proaspeţi, muraţi sau uscaţi, – partea insolubilă a sfeclei din care s-au
extras zahărul şi alte substanţele solubile în apă, reprezintă un nutreţ de valoare
pentru animale. Ei conţin, în medie, 15% de substanţă uscată, inclusiv 1,3% de
proteină brută, 0,1% de grăsimi brute, 9,2% de substanţe extractive neazotate, 3%
de celuloză şi 0,7% de cenuşă. Producţia de tăiţei constituie circa 80% din greutatea
sfeclei prelucrate.
Sfecla pentru zahăr este şi o cultură furajeră valoroasă. 100 kg de rizocarpi de
sfeclă pentru zahăr conţin 26 u. n. şi 12 kg de proteină digestibilă, iar 100 kg de
frunze, care reprezintă circa 30-35% din producţia totală a sfeclei pentru zahăr –
20 u. n. şi 2,2 kg de proteină digestibilă. Nămolul de defecaţie, un reziduu al industriei
de zahăr, conţine 0,2-0,7% de acid fosforic, 0,3-0,5% de azot, 0,1-0,2% de oxid de
potasiu şi 60-80% de carbonat de calciu, reprezentând un îngrăşământ preţios de

calciu pentru solurile cu conţinut redus de calciu şi cu aciditate sporită.
Sfecla pentru zahăr are şi o importanţă agricolă deosebită: atunci când este
utilizată o tehnologie complexă de cultivare, contribuie la combaterea buruienilor
şi la intensificarea proceselor biologice.

Sfecla a fost atestată cu 2000 - 2500 de ani înainte de era noastră. Pe teritoriul
Asiei Mici şi al Siriei, precum şi în unele regiuni din munţii Armeniei sunt răspândite
şi acum forme sălbatice de sfeclă. La început, în alimentaţie se utilizau frunzele sfeclei;
în unele regiuni, frunzele de sfeclă se întrebuinţează şi azi în calitate de condiment.
Sfecla pentru rădăcini se cultivă încă din sec. V-IV î. e. n.; în sec. XIII-XIV a
fost adusă şi în Europa de Est. În urma cultivării împreună, din sfecla frunzoasă (sau
Mangol) şi din cea pentru rădăcini, în baza unei selecţii îndelungate, au fost create
forme noi de hibrizi ai sfeclei de masă, din care, mai târziu, s-a format sfecla-de-
zahăr. Primele experienţe europene privind producerea zahărului din sfeclă au fost
realizate în Germania. În anul 1747, Marcgraf a demonstrat că rădăcinile de sfeclă
conţin substanţe zaharate, asemănătoare prin componenţa chimică cu zahărul de
trestie. Discipolul lui, Ahard, experimentând pe diferite forme de sfeclă, a selecţionat
forme noi zaharate şi, în anul 1799, a prezentat un proiect de producere a zahărului
din sfeclă. În anul 1802, concomitent, în Germania şi Rusia (în satul Aleabievo,
regiunea Tula) au fost construite primele fabrici de zahăr. În prezent, zahărul se
produce atât din trestie-de-zahăr, cât şi din sfeclă pentru zahăr.
În lume se produc 144,2 mil. t de zahăr, inclusiv: din trestie-de-zahăr – 114,6
mil. t; din sfeclă pentru zahăr – 29,6 mil. t.
Anual, se consumă 137,3 mil. t de zahăr, circa 19,0 kg pe cap de locuitor; 75% din
volumul total de zahăr se obţine din trestie-de-zahăr şi 25% – din sfeclă pentru zahăr.
Cei mai mari producători de zahăr, 2005

Ţara Total, mil. t Pe cap de locuitor, kg
China 10,14 7,85
SUA 7,5 26
Tailanda 6,9 107
Mexic 5,24 49,9
Australia 5,04 270
Pakistan 3,81 254
Rusia 1,34 16,8
Ucraina 2,01 16,8
Suprafeţele şi producţia de sfeclă pentru zahăr pe plan mondial, 2006

Producţia globală,
Ţara Suprafaţa, mil. ha Producţia, t/ha
mil. t
Franţa 0,37 78,8 29,87
Germania 0,35 57,7 20,64
SUA 0,54 53,09 28,88
Rusia 0,94 32,53 30,86
Ucraina 0,78 28,49 22,42
Polonia 0,26 43,78 11,47
Bielarusi 0,105 37,63 39,80
Moldova 0,042 27,77 11,77
România 0,039 29,43 11,52
Mondial 5,44 47,07 256,40
Producţia de zahăr în Moldova
Anul Producţia, mii tone
1997 203,8
1998 186,6
1999 99,0
2000 102,4
2001 124,9
2002 165,5
2003 107,1
2004 112,0
Dinamica producţiei de sfeclă pentru zahăr în Republica Moldova

Producţia
Anii Suprafaţa, mii ha Producţia, t/ha
globală, mii tone
1950-1955 49,2 164 799,6
1956-1960 64,9 185 1211,0
1961 - 1965 88,9 205 1821,8
1965 -1970 100,6 257 2567,0
1971 -1975 100,7 278 2835,6
1976-1980 112,5 278 3138,0
1981-1985 97,0 242 2355,1
1986-1989 88,9 290 2565,2
1989 86,0 41,9 3612,0
1990 81,5 29,2 2379,0
1991 79,7 28,3 2255,5
1992 82,4 23,9 1969,4
1993 73,3 25,2 1847,2
1994 75,5 18,7 1535,3
1995 81,0 23,3 1887,3
Recolta record în condiţii de irigaţie constituie 189 t/ha. În Danemarca, de pe

fiecare hectar se obţin 9 t de zahăr; în Franţa – 8 t; în Germania – 7 t; în Moldova –
2,5-3 t. Fiecare ha cu o producţie de 30 t/ha, cu un randament de zahăr de 12%, de
melasă – de 4,5%, de tăiţei – de 80% asigură un profit de 1 248 de dolari. Cheltuielile
pe care le necesită cultivarea sfeclei pentru zahăr sunt de aproximativ 420 de dolari:
pentru zahăr – 11 dolari; pentru melasă – 8 dolari; pentru tăiţei – 2 dolari.

Rizocarpul sfeclei pentru zahăr conţine 75% de apă şi 25% de substanţă uscată,
din care 17,5% de zaharoză (C12H22O11
Substanţele azotate reprezintă 1,1-1,2% din sucul celulelor şi sunt compuse

din substanţe azotoase organice: 0,71% din masa sfeclei o constituie proteinele,
0,2% – aminoacizii, 0,15% – amidele, 0,15% – betaina, restul – substanţele azotoase
anorganice – sărurile de calciu şi natriu ale acizilor azotic, azotos şi amoniacal. O
parte din substanţele azotoase se pierd în procesul de fabricare a zahărului, altele,
precum azotul vătămător, cenuşa, pentozanele şi pectinele, sunt dăunătoare.
Azotul din rizocarp se divide în: azot proteic, azot amoniacal (NH4), amoniu
(NH4OH) care se separă din sucul de difuzie şi azotul vătămător: aminoacizii, betaina
(C5H11C2N) – un pigment roşu al sfeclei; nitraţii (N03), care nu se separă din
zemurile de fabricare după purificare şi trece în melasă. O parte de azot antrenează
în melasă 25 de părţi de zaharoză. Astfel, pierderile de zaharoză se pot determina
prin înmulţirea cantităţii de azot vătămător cu 25 – coeficientul melasigen.
Substanţele minerale – cenuşa – constituie 0,4-1% din masa sfeclei şi sunt
formate în special din săruri de K, Na, Mg şi Ca. Sărurile de K şi Na constituie
50-60% din cenuşă. O parte de cenuşă împiedică cristalizarea a cinci părţi de zahăr.
Deoarece în rizocarp sunt conţinute substanţe neazotate, coeficientul de puritate
se determină în baza formulei:
Mărirea coeficientului de puritate cu 1% favorizează obţinerea a 0,2% de zahăr.

Coeficientul de puritate se consideră foarte bun atunci când depăşeşte 90%, şi
mic, dacă nu ajunge la 80%.
Pentru a aprecia producţia probabilă de zahăr se calculează indicele valorii
tehnice, şi procentul de zahăr din suc se înmulţeşte cu coeficientul de puritate, iar
produsul se împarte la 100,
Din 100 kg de zaharoză obţinută din rizocarpi se obţin 80-82 kg de zahăr;

10-14 kg rămân în melasă, 5-6 kg – se pierd.
Se consideră foarte bun indicele mai mare de 14 şi slab cel mai mic de 12.
Sucul se separă de sfeclă prin presare, din terciul de sfeclă bine uniformizat.
Sucul obţinut în acest mod se numeşte „suc normal” şi se deosebeşte de sucul ce se
obţine la fabricarea zahărului, numit „suc de difuzie”.
Producţia de zahăr:
Sistematica
Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta, care include 12
specii anuale şi multianuale. Cea mai reprezentativă este specia Vulgaris, care
include 4 subspecii:
1. B. V. Saccharifera – sfecla pentru zahăr, conţine până la 20% de zahăr;
2. B. V. Crassa – sfecla pentru nutreţ, conţine 5-10% de zahăr;
3. B. V. Cycla – sfecla frunzoasă, cultivată pentru frunze şi peţioluri. Această
specie are rizocarpul mic şi lemnos; conţine 9-14% de zahăr şi este considerată
cea mai veche specie cultivată.
4. B. V. Cruenta – sfecla de masă, care conţine 6-12% de zahăr.
Toate plantele rizocarpice aparţin grupului geofite, cu organe de regenerare
ascunse în sol, epicotilul (capul), hipocotilul (gâtul) şi rădăcina propriu-zisă ale
cărora s-au transformat în organe de acumulare a substanţelor nutritive de rezervă,
iar mugurii de regenerare, care dau naştere tulpinilor, se formează la suprafaţa solului.
Sfecla cultivată este o plantă bienală. În primul an, formează rizocarpul şi rozeta
de frunze; în al doilea – rizocarpul plantat formează rozeta de frunze şi tulpina cu
organele generative. Însă sunt abateri de la ciclul normal de creştere şi dezvoltare,
când în primul an formează lăstari floriferi fiind numite plante florifere, şi în anul
doi de viaţă nu formează lăstari floriferi fiind numite plante neflorifere ,adică plante
care nu fructifică.
Aceste abateri apar în legătură cu condiţiile de vernalizare şi lumină, pe care la
sfecla pentru zahăr le parcurge timp de 15-20 de zile la o temperatură de 0–8oC, o
umiditate suficientă şi acces de aer.
Trebuie să menţionăm că plantele de sfeclă, chiar şi de acelaşi soi sau hibrid, pot
avea o durată diferită a stadiilor de dezvoltare. Unele plante cu stadii scurte izbutesc
să parcurgă amândouă stadiile şi să dea seminţe încă în primul an de viaţă, în special în
cazul unei temperaturi scăzute în timpul primăverii sau în cazul prelungirii orelor
diurne de lumină, precum şi în condiţii de hrană şi umiditate abundentă.
Pentru stadiul de lumină, sfecla are nevoie numaidecât de lumină, substanţe
nutritive, umiditate şi aer. În stadiul acesta temperatura poate să ajungă până la
20-22oC.
Dacă primăvara, de la semănat până la apariţia unei perechi de frunze, este
răcoroasă şi temperatura se menţine de lungă durată +4oC, atunci creşte procentul
de plante florifere care reduc randamentul de zahăr prin lemnificarea pivotului,

dificultatea tăierii tăiţeilor la fabrica de zahăr. Şi invers, dacă primăvara este
călduroasă, la păstrare rizocarpii se păstrează la temperaturi mai mari de 8oC şi în
procesul sortării se ofilesc, atunci fiind plantaţi nu asigură lăstari floriferi în masă
şi reduc randamentul de seminţe.
Rădăcina sfeclei reprezintă corpul real al sfeclei, partea plantei în care se
depozitează zahărul.
Epicotilul reprezintă partea superioară a corpului, pe care sunt dispuse frunzele,
iar în al doilea an – tijele florifere. Epicotilul reprezintă 15-20% din greutatea
corpului sfeclei şi 4-8% din lungimea lui.
Hipocotilul este partea imediat următoare epicotilului, delimitat în partea
superioară de frunzele inferioare ale capului, iar în partea inferioară – de primele
rădăcini laterale ale corpului sfeclei.
Zona hipocotilă este lipsită de rădăcini şi include circa 25-30% din greutatea
corpului şi circa 5-10% din lungimea lui.
Rădăcina propriu-zisă, zona cu un diametru mai mare de 1 cm, este partea
cea mai dezvoltată a corpului sfeclei; reprezintă circa 50-60% din greutatea şi 80-
90% din lungimea plantei. Rădăcina sfeclei pătrunde în pământ până la adâncimea
de 2 m, iar lateral se întinde de la 60 până la 100 cm. Rădăcina tipurilor bogate în
zahăr are formă conică alungită: raportul dintre lungime şi diametru constituie 4:1
– 3:1, pe când la tipurile productive este mai mult ovată; raportul lungime – diametru
2,7:1 – 2,1:1. În structura rădăcinii se pot atesta următoarele deformaţii:
a) ramificaţia – ramificarea părţii inferioare a rădăcinii sau îngroşarea
rădăcinilor laterale apare la arătura superficială, când plantele sunt cultivate pe soluri
pietroase; la introducerea gunoiului de grajd cu paie; atunci când plantele sunt
vătămate de dăunători sau unelte.
b) scorburile, care se formează la ruperea ţesutului de pe capul sfeclei, în
urma creşterii lui neuniforme. Deseori, la păstrarea rădăcinilor, scorbura reprezintă
focarul de ciuperci şi bacterii.
c) policefalia, care apare la creşterea viguroasă a unor muguri, în urma căreia
se formează câteva capete separate.
d) tuberozitatea şi sucitul, care sunt provocate de neuniformitatea creşterii
ţesutului inferior al rădăcinii, compacităţii solului, repartizării neuniforme a
substanţelor nutritive.
Toate aceste carenţe reduc calitatea recoltei.
Aparatul foliar al sfeclei pentru zahăr este foarte dezvoltat; în condiţii normale,
o singură plantă formează 50-70 de frunze. Primele frunzuliţe ale plantei de sfeclă
sunt cotiledoanele, iar la 10-15 zile de la apariţia lor, în zona epicotilului se formează
prima pereche de frunze adevărate şi, succesiv, altele, de formă şi mărime diferită.
În prima perioadă de vegetaţie, planta tânără formează 15-20 de frunze, care,
cu excepţia primelor 6, au o suprafaţă de asimilaţie foarte mare.
În a doua perioadă se dezvoltă alte 15-20 de frunze cu peţiolul mai lung, dar cu
suprafaţa de asimilaţie mai mică decât a frunzelor formate în prima perioadă.
Formării acestor frunze îi corespunde o îngroşare rapidă a rădăcinii, a cărei greutate
se apropie treptat de greutatea aparatului foliar.
În sfârşit, în a treia perioadă, se formează alte circa 20 de frunze. Rădăcina
începe să predomine în greutate asupra aparatului foliar. Aceste ultime frunze au o
suprafaţă de asimilaţie mult mai mică decât primele. Astfel, aparatul foliaceu al
plantei de sfeclă pentru zahăr este format din frunze de diferite vârste. Trăiesc mai
mult şi sintetizează cea mai mare cantitate de zahăr frunzele formate în a doua
perioadă, adică în a doua jumătate a lunii iunie şi în luna iulie.
Sfecla pentru zahăr îşi formează iniţial o suprafaţă mare de asimilaţie, după
care începe o creştere accentuată a rădăcinii şi depunerea de zahăr. E posibil ca
între vigoarea aparatului foliaceu al sfeclei şi producţia de rădăcini şi conţinutul de
zahăr să existe unele corelaţii pozitive.
În al doilea an de vegetaţie, din coletul sfeclei pentru zahăr pornesc una sau
mai multe ramuri pe care sunt dispuse florile.
Plantele florifere pot ajunge până la înălţimea de 120-200 cm. Un procent mic
de plante florifere apar chiar din primul an de cultură, fapt datorat temperaturii
scăzute din perioada de răsărire. De-a lungul ramurilor, sunt dispuse frunze mai
mici decât cele din rozeta formată în anul întâi, alungite, lanceolate şi scurt-peţiolate.
Pe jumătatea superioară a ramurilor, florile sunt grupate câte 2-5 sau chiar câte 10,
într-o glomerulă sesilă.
Floarea se compune din 5 sepale verzi, 5 stamine, un gineceu format dintr-un
ovar monosperm şi un stigmat bi- sau trilobat. La sfecla monogermă florile sunt
dispuse câte una la subsuoara unei frunzuliţe. Datorită acestui fapt, după fecundare,
în glomerulă se formează o singură sămânţă. Sfecla pentru zahăr este o plantă
alogamă, polenizarea ei efectuându-se cu ajutorul vântului şi al insectelor. Perioada
de înflorire a unei plante constituie 10-25 de zile; maturizarea seminţelor are loc
treptat, începând de la axul principal şi continuând cu ramurile secundare, dinspre
partea inferioară spre vârf.
Fructul sfeclei pentru zahăr poligerme este compus; reprezintă o glomerulă
formată prin concreşterea părţii inferioare a mai multor fructe mici – nucule.
Glomerula care cuprinde mai multe fructe este denumită multicarp; cea a sfeclei
monogerme – monocarp. Actualmente soiurile şi hibrizii cultivaţi sunt cu fructe

monosperme – nucule. Seminţele sunt netede, cu lungimea medie de 3 mm, lăţimea
de 2 mm şi grosimea de 1,5 mm; au perispermul dezvoltat, care conţine cea mai
mare parte din substanţele nutritive necesare embrionului. Perispermul provine
din nucela ovulului şi se află în exteriorul sacului embrionar. Fiecare sămânţă se
află în cuibul fructului, este acoperită în partea de sus cu un căpăcel format din
carpelele florii. Dacă se înlătură căpăcelul fructului, seminţele se eliberează uşor.
Cerinţele faţă de temperatură. De la semănat până la maturizarea tehnică, sfecla
pentru zahăr necesită 2 400-2 600°C de unităţi termice. Răsare peste două săptămâni
de la semănat, la temperatura de 6-7°C. Temperaturile mai mici de 4°C, menţinute pe
parcursul răsăritului şi la faza de cotiledoane, stânjenesc vegetaţia plantei şi determină
apariţia lăstarilor floriferi, iar temperaturile de -2°-4°C cauzează degerarea
cotiledoanelor. Plantele cu 2-4 perechi de frunze suportă şi geruri de până la -8°C.
Este mai pretenţioasă faţă de temperatură în perioada mai-iulie, când se
formează aparatul ei foliaceu şi se îngroaşă rădăcina. La această fază, cea mai
potrivită temperatură medie este cea de 18°C. La faza de maturizare, când se depune
şi o mare cantitate de zahăr – lunile august-septembrie – cea mai potrivită
temperatură medie este cea de circa 16-16,5°C. Maturizarea sfeclei este în corelaţie
directă cu temperatura din luna iulie. Cu cât această lună este mai caldă, cu atât
dezvoltarea sfeclei, acumularea zahărului şi maturitatea tehnologică decurg mai
rapid. Procesul de creştere şi acumulare a zahărului continuă activ până la
temperaturi medii de +6°C. Dacă sfecla se recoltează la o temperatură sub zero, se
înrăutăţeşte calitatea ei tehnologică. Sfecla recoltată la o temperatură de -2°C
influenţează negativ producerea zahărului: la dezgheţarea rizocarpilor se produce
invertirea zahărului, în urma căreia o parte din el trece în melasă.
Cerinţele faţă de umiditate. Sfecla pentru zahăr consumă destul de multă apă,
pentru 1 kg de substanţă uscată se utilizează 400-450 kg de apă. Coeficientul de
consum al apei este de 9 mm/t. La cultivarea unui rizocarp cu masa de 500 g, în
perioada de vegetaţie sunt necesari 40-45 l de apă. Pentru a recolta 50 t/ha sunt
necesari 5 000 m3 de apă – 500 mm de precipitaţii, din care 250 mm trebuie să se
acumuleze pe timp de iarnă, iar 250 mm să cadă în timpul vegetaţiei. Ideală ar fi
proporţia anuală de 600 mm de precipitaţii, repartizate astfel:
acumulate pe timp de iarnă – 240 mm iulie – 90 mm
aprilie – 40 mm august – 90 mm
mai – 50 mm septembrie – 60 mm
iunie – 60 mm octombrie – 20 mm
Pentru umflarea şi germinarea seminţelor se cer 150-170% de apă, raportate

la masa seminţelor uscate. Umiditatea optimă a solului – 70-75% din cantitatea
umidităţii active. Coeficientul de transpiraţie al sfeclei semincere constituie 725.
Perioada critică de umiditate este sfârşitul lui iunie - începutul lui iulie. Această
perioadă coincide cu faza de înflorire a plantelor.
Dacă divizăm perioada de vegetaţie în 3 etape a câte 50 de zile fiecare, raportul
de consum al apei pe perioade va fi următorul: 1:9:3, motiv din care cantitatea
depunerilor atmosferice din a doua etapă – iulie-august – are o mare importanţă
pentru sporirea recoltei. Cele mai bune recolte se obţin când coeficientul
hidrotermic pe perioada iunie-august este egal cu 1,4-1,5. În cazul în care
coeficientul hidrotermic este de cca 1,0 recolta constituie 75% din cea maximă,
iar la CH de 0,5 – 50%.
În Republica Moldova, în această perioadă, CH mediu constituie 0,8-1,3. Prin
urmare, se pot obţine 65-90% din recolta real posibilă.
Cerinţele faţă de sol. Solurile optime pentru sfecla pentru zahăr sunt cele
profunde, omogene, foarte bine structurate, cu raportul între nisip şi argilă în limite
foarte strânse, soluri ce se lucrează uşor, cu capacitatea corespunzătoare de reţinere
a apei, permeabile pentru apă şi aer, bogate în substanţe organice şi minerale, cu
reacţie neutră sau uşor alcalină, pH – 6,5-7,2. Nivelul apelor freatice trebuie să fie
nu mai aproape de 1, 5-2 m de suprafaţa solului. Masa volumetrică » 1 g/cm3.
Diametrul glomerulelor de 0,25-7 mm – peste 55%. Porozitatea totală – 50-60%
din volumul solului, inclusiv 55-60% porozitate necapilară – pori cu diametrul mai
mari de 1 mm, iar restul – porozitate capilară mai mică de 1 mm. Sfecla pentru
zahăr suportă soluri sărăturate; cultivată pe terenuri alcaline, asigură recolte bune.
Chehopodiaceele sunt principalele plante ce trebuie cultivate pe soluri sărăturate.
Datorită conţinutului înalt de zahăr, sfecla pentru zahăr este mai rezistentă la
salinitate decât sfecla furajeră. O recoltă de 30 t de rizocarpi şi tot atâtea vrejuri de
sfeclă pentru zahăr extrage din solul salinizat 200-375 kg Cl, considerat principalul
vinovat al salinizării solului. Deci, sfecla pentru zahăr poate servi drept mijloc
biologic de desalinizare a solului.
Filosoful şi botanistul antic Teofrast (sec. IV-III î.e.n.) informează, în lucrarea
sa Istoria plantelor (apărută în 9 volume), că sfecla aparţine plantelor asupra cărora
udarea cu apă salinizată influenţează favorabil.
Cerinţele faţă de lumină. Pentru sfecla pentru zahăr, plantă cu un proces intens
de fotosinteză, lumina este deosebit de importantă. În lipsa insolaţiei directe, procentul
de zahăr scade, iar cantitatea de substanţe nezaharoase şi conţinutul de substanţe
minerale cresc. Pentru formarea şi depunerea zahărului sunt favorabile perioadele de
lumină din lunile august, septembrie şi octombrie, cu condiţia ca frunzele să fie

turgescente. Insuficienţa luminii influenţează negativ şi asupra culturii semincere:
sporeşte numărul de plante nefructifere; plantele roditoare se maturizează cu trei
săptămâni mai târziu decât plantele crescute în condiţii normale de lumină.
Sfecla necesită 35-38 kcal/cm2.
Valoarea energetică: planta întreagă = 4 230 kcal/kg.
Producţia principală = 4 340 kcal.
Fazele de creştere şi dezvoltare includ: 1) încolţire; 2) apariţia cotiledoanelor;
3) prima pereche de frunze; 4) 2-3 perechi de frunze; 5) 4-5 perechi de frunze; 6)
împreunarea frunzelor între rânduri; 7) maturizarea tehnică.
Particularităţile de nutriţie
Sfecla pentru zahăr consumă mai multe substanţe nutritive decât alte plante de
studiul cărora se ocupă fitotehnia. Pentru formarea unei tone de rădăcini şi a
frunzelor corespunzătoare, plantele consumă 5 kg de N; 1,5 kg de P2O5; 6 kg de
K2O, cea mai mare parte din elementele nutritive fiind consumate până în luna iulie
– 73,4% de N; 57,8% de P205 şi 61,1% de potasiu, cu toate că până la această
perioadă se formează doar 43,6% din substanţa uscată totală.
Amplasarea culturii. Sfecla pentru zahăr se seamănă după grâu de toamnă,
cultivat prin metoda semiogor, mazăre şi lucernă. Nu se plantează după porumb şi
alte culturi tardive, deoarece reziduurile vegetale cauzează dificultăţi la lucrarea
solului; primăvara, aceste terenuri solicită lucrări multiple, care conduc la uscarea
solului şi reducerea recoltei cu circa 4-6 t/ha.
Rotaţia în timp a sfeclei pentru zahăr trebuie să fie de 3-4 ani, iar în caz de
infecţii mari ale solului (cu viermele-sfeclei) – nematodul revine pe solă peste 4-
5 ani. Gradul de saturaţie al asolamentului cu sfeclă pentru zahăr nu trebuie să
depăşească 30%.
Sfecla pentru zahăr este o bună premergătoare pentru multe culturi şi, mai
ales, pentru orzul pentru bere, porumb şi alte plante care nu sunt atacate de nematode.
Fertilizarea. Îngrăşămintele trebuie introduse în 2 etape: la arătura de toamnă
şi la cea de primăvară, în rânduri, odată cu semănatul. Este recomandabilă şi
introducerea a 40-60 t de gunoi de grajd, care elimină 25% din masa totală a CO2,
precum şi gunoi de grajd fără aşternut semilichid – câte 80-100 t/ha. Îngrăşămintele
organice trebuie repartizate uniform pe teren şi încorporate în sol în timp de 3-4
ore. Nerespectarea acestor cerinţe reduce cu 20-30% eficacitatea îngrăşămintelor
organice. 1 t de gunoi de grajd asigură un surplus de producţie de 0,5 t/ha. Pentru a

obţine 38-40 t/ha de rizocarpi trebuie introduse, în medie, nu mai puţin de
380-400 kg s. a. NPK. 1 ha de plantaţie de sfeclă consumă pe zi circa 1 t de CO2
(conţinutul de CO2 din aer este de 0,03%). Astfel, îngrăşămintele organice au rolul
important de sursă a elementelor de nutriţie şi de CO2.
Dacă, din lipsă de îngrăşăminte, fertilizarea nu s-a efectuat toamna, se permite
administrarea lor primăvara, în timpul primei lucrări a solului, aproximativ 80%
din dozele de fosfor şi potasiu şi până la 50% din doza de azot. Restul cantităţii de
fosfor şi potasiu şi până la 10% din cantitatea de azot se vor administra lângă rând,
concomitent cu semănatul. Cel mai bine se pretează la această fertilizare
îngrăşămintele complexe; amofosca, nitroamofosca. Restul de azot se va administra
în spaţiul dintre rânduri, ca nutriţie suplimentară la a doua praşilă, când planta a
format 4-5 perechi de frunze, cu ajutorul fertilizatorului USMC-5,4. În acest mod
se asigură necesarul de azot al plantelor pe întreg parcursul vegetaţiei. Dacă pe
câmpul destinat sfeclei pentru zahăr s-a administrat gunoi de grajd, dozele de fosfor,
potasiu şi o parte mică din azot se pot aplica în 2 etape, în timpul primei lucrări a
solului şi în timpul semănatului, lângă rând, iar restul de azot – în timpul vegetaţiei.
Îngrăşămintele administrate simultan cu seminţele trebuie introduse cât mai adânc
în sol. Azotul se aplică în perioada de vegetaţie, la mijlocul spaţiului dintre rânduri
(10-12 cm), se evită aplicarea lui pe frunzele plantelor, mai ales când se foloseşte
ureea. Cel mai indicat îngrăşământ pentru perioada de vegetaţie este azotatul de
amoniu (34,6%). Dacă nu se respectă datele recomandate, fertilizarea suplimentară
este ineficientă: se admite, totuşi, ca excepţie, doar pe terenurile care n-au primit
cantitatea suficientă de îngrăşăminte de bază, cu scopul de a completa suma
substanţelor nutritive necesare pentru formarea recoltei planificate. Pentru a obţine
efectul scontat, fertilizarea suplimentară trebuie aplicată nu mai târziu de faza de 5
perechi de frunze adevărate. Aplicată mai târziu, fertilizarea suplimentară influen-
ţează nesemnificativ recolta şi înrăutăţeşte esenţial calitatea rădăcinilor. În perioada
de vegetaţie, e raţional să se introducă toate 3 componente în doze de: N30 P30 K30 la
o adâncime de 10-12 cm, în stratul umed al solului. Pe câmpurile pe care doza
totală calculată de PK a fost introdusă în timpul aratului, se aplică suplimentar doar
îngrăşăminte azotice: N30-40.
Sfecla pentru zahăr este o plantă foarte sensibilă la insuficienţa borului. Solurile
normale nu trebuie neapărat tratate cu bor, dar trebuie să se ia în calcul că lipsa
borului provoacă putrezirea „inimii” sfeclei, fenomen manifestat deosebit de evident
în verile secetoase. E binevenită administrarea uniformă, înainte de semănat, a unei
cantităţi de 15-20 kg/ha borax (supradozarea borului este toxică pentru plante);
boraxul se dizolvă în apă şi se administrează ca orice altă soluţie.
Un efect bun asigură 100 g de gunoi uscat de păsări. Pentru combaterea

putregaiului-inimii sfeclei pentru zahăr şi a putregaiului uscat, pe terenurile cu ape
freatice apropiate se introduc în rânduri 3-5 kg/ha îngrăşăminte cu bor şi mangan: -
0,5-0,9 kg/ha ş.a.
Amendamentele
Sfecla pentru zahăr creşte bine la pH neutru sau uşor alcalin. Pe solurile cu pH
mai mic de 6,5, producţia se reduce cu circa 10% faţă de cea obţinută pe soluri cu pH
7. Aplicarea amendamentelor calcaroase trebuie realizată toamna, la o arătură adâncă,
indiferent dacă se foloseşte oxidul de calciu, piatra de var sau spuma de var. Aplicarea
în primăvară a amendamentelor cu calciu are un efect nesemnificativ asupra producţiei
de rădăcini, dar reduce conţinutul de zahăr şi măreşte conţinutul de azot vătămător.
Lucrarea solului. Sfecla pentru zahăr are nevoie de un teren bine mărunţit la
suprafaţă, nivelat şi afânat pe un strat cât mai adânc. Obligatorie pentru pregătirea
terenului este dezmiriştirea, care se execută concomitent cu recoltarea culturii
premergătoare sau imediat după recoltare. Acest procedeu agrotehnic permite
păstrarea în sol a circa 40-60 mm de umiditate remanentă; asigură combaterea
eficientă a buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor; favorizează îmbunătăţirea calităţii
lucrărilor ulterioare. În cazul în care solul este lucrat în stil semiogor timpuriu de
toamnă, arătura se aplică cel târziu peste 15-30 de zile după dezmiriştire, ţinându-
se cont de faptul că tărăgănarea acestei lucrări micşorează cu 2,5-4,0 t/ha producţia.
Arătura trebuie realizată la o adâncime de 32-35 cm, obligatoriu cu un plug cu
cormană, asamblat cu un tăvălug dinţat sau cu o grapă cu colţi. Arătura executată
vara se menţine afânată şi curată de buruieni până în toamnă şi se nivelează minuţios
prin lucrări de discuire şi grăpare. În anii în care a doua jumătate a verii este secetoasă
şi nu poate fi realizat aratul timpuriu, terenurile se dezmiriştesc, cu scopul de a
păstra umiditatea şi a distruge buruienile apărute, aratul amânându-se pentru un timp
mai favorabil. La fel se lucrează şi solul prea umed. În vederea unei nivelări cât mai
bune a terenului, arătura de toamnă se realizează cu o grapă cu discuri, iar dacă apar
buruieni şi samuraslă se aplică o cultivaţie, concomitent cu boronitul.
În paralel cu pregătirea solului după metoda semiogor, unele gospodării aplică
un sistem de lucrări care includ dezmiriştirea după recoltare; aratul la adâncimea
de 18-20 cm la începutul lunii august şi aratul solului la începutul lunii octombrie.
Acest sistem nu cedează în faţa metodei semiogor timpuriu de toamnă, mai ales pe
solurile presate puternic către toamnă. Dar, din cauză că aratul se realizează târziu
şi solul rămâne nenivelat, primăvara trebuie aplicate mai multe afânări,
nerecomandabile pe timp secetos.
Pe sectoarele infestate de buruienile cu rizomi ce dau lăstari din rădăcină, se

recomandă aplicarea unui sistem special de lucrare a solului, care prevede
dezmiriştirea la o adâncime de 10-12 cm. La răsărirea plantulelor de buruieni cu
frunză lată (susaiul, alte buruieni) în sol se introduce o doză dublă de erbicid 2,4 DA,
iar peste 5-7 zile se aplică prima discuire. În continuare, pe măsura apariţiei unor noi
rozete şi plantule, se aplică încă 1-2 discuiri, iar la sfârşitul lunii septembrie - începutul
lunii octombrie – terenul se ară la o adâncime de 32-35 cm, nivelându-se concomitent.
În cazul în care arătura a fost executată cum trebuie şi terenul bine nivelat, pentru
pregătirea corespunzătoare a patului germinativ, primăvara, în preajma semănatului,
se realizează o singură lucrare superficială cu ajutorul cultivatorului USMK-5,4, sau
cu alte mijloace adecvate, la adâncimea de încorporare a seminţelor. O asemenea
lucrare de primăvară a solului conduce la micşorarea pierderilor de apă, crearea
condiţiilor necesare pentru germinaţia înaltă a seminţelor, răsărirea uniformă şi rapidă
a plantelor, reducerea consumului de energie şi carburanţi. Dacă solul nu a fost bine
nivelat toamna, el se nivelează minuţios primăvara. Primul procedeu agrotehnic,
orientat către păstrarea umezelii, nivelarea şi afânarea suprafeţei terenului îl va
constitui grăparea de primăvară, cât mai timpuriu. Grăparea se va realiza cu un agregat
compus din grape medii sau din târşitoare şi grape. Solurile îndesate sunt parcurse
întâi de grape, iar apoi – în cuplare – şi de grape târşitoare. Pe solurile puhave lucrarea
se aplică într-o direcţie, pe cele îndesate – în două. Agregatele se deplasează de-a
curmezişul arăturii sau sub un anumit unghi faţă de direcţia acesteia.
În preajma semănatului, se pregăteşte patul germinativ. Se ţine cont de faptul
că lucrările de primăvară nu trebuie să depăşească profunzimea de 2-4 cm şi nu
trebuie repetate mai ales în primăverile secetoase, când în stratul germinativ se
înregistrează deficit de umiditate. Este interzisă pregătirea patului germinativ cu
ajutorul grapei cu discuri, întrucât aceasta secătuieşte solul. Dacă, înainte de semănat,
solul conţine bulgări mai mari de 30 mm sau este foarte afânat, trebuie aplicat
tăvălugitul cu tăvăluguri netede sau din inele cu pinteni.
Reţinerea zăpezii. Un strat de zăpadă de 1 cm este egal cu 2 l de apă pe 1 m2.
Fiecare cm de zăpadă asigură 200 kg/ha spor de producţie. Zăpada se reţine cu
plugul de zăpadă-formator de poloage: SVU-2,6. Se realizează când stratul de zăpadă
atinge 12-15 cm. Poloagele de zăpadă trebuie dispuse la distanţa de 6-8 m unul de
altul, de-a lungul şi de-a curmezişul terenului. După căderea zăpezii şi egalarea
terenului cu poloage, aratul zăpezii se repetă.
Primăvara timpuriu, pe pante se presară de-a curmezişul, în fâşii, cenuşă, cu
scopul de a regla reţinerea apei provenite din topirea zăpezii. La maturitatea solului,
se aplică grăparea cu boroane grele (3BTZS-1) şi cu boroane uşoare cu dinţi (3-
OR-0,7) la o adâncime de 2,5-3 cm. Întârzierea cu o zi a boronitului reduce recolta

cu 1 t/ha. Nivelarea cu târşitoarele ŞB-2,5+3-OR-0,7 se face sub unghi de 40o faţă
de arătură. Pe un teren lucrat, bulgării trebuie să fie mai mici de 1,5 cm, înălţimea
coamelor fiind nu mai mare de 1,5 cm.
Erbicidarea. Contra buruienilor se aplică erbicidele: Dual Gold 960 EC –
1,6 l/ha, Frontier optima – 4,0 l/ha, Goltix 70 WP – 6,0 l/ha cu încorporare în sol.
Lucrări până la semănat se efectuează cu ajutorul cultivatorului USMK-5,4,
la o adâncime cu 1,0-1,5 cm mai mică decât adâncimea de încorporare a seminţelor.
Dacă adâncimea afânării este cu 4-7 mm mai mare decât adâncimea de încorporare
a seminţelor, gradul de germinare scade cu 7-8%. Intervalul dintre lucrarea solului
şi semănat nu trebuie să depăşească 2-3 treceri ale agregatului. Lucrarea solului
concomitent cu tăierea fisurii permite:
– reducerea cheltuielilor de energie din contul afânării doar a zonei rândurilor;
– reducerea de peste 3 ori a consumului de erbicide.
Adâncimea fisurilor de orientare trebuie să fie cu 5 cm mai mare decât stratul
arabil. Dacă se utilizează tractorul T-50S, intervalul tăietorului fisurii de pe
semănătoare este asimetric între rândurile 3 şi 8, iar ecartamentul egal cu 2250 mm:
dacă se utilizează tractorul MTZ, la care ecartamentul este de 1.800 mm, intervalul
tăietorului fisurii este simetric, iar între rândurile 3 şi 9 – egal cu 2 700 mm. La
întreţinerea semănăturii cu ajutorul extirpatorului, zona protectoare se reduce la
3-5 cm.
Înainte de semănat, seminţele se încrustează în baza formatorilor de peliculă
aplicându-se preparatele Tachigaren 70 WP – 8,0 kg/t, Apron Gold 35 EW – 3 kg/t,
Semafor 20 ST – 4,0 kg/t, Furadan 35 ST – 30 kg/t, Carbodan 35 ST – 20 kg/t,
Cosmos 250 FS – 5 kg/t, TMTD, VSC – 8,0 kg/t.
Soiuri şi hibrizi omologaţi. În Republica Moldova, au fost înregistraţi 18 hibrizi
şi soiuri de sfeclă pentru zahăr, cu o productivitate de 40-50 t /ha, 11 dintre ei fiind
omologaţi: Moldavskaia odnosemianaia-41, Uladovskaia odnosemianaia-35,
Anca, Gala, Astro, Danubia, Oryx, Adeline, Gisela, Ovatio, Ariana.
Seminţele pot fi drajate, adică acoperite cu anumite substanţe în componenţa
cărora pot intra, ca materia1 de umplutură, unele insectofungicide, erbicide,
substanţe nutritive. Proporţia dintre greutatea seminţelor de sfeclă şi greutatea
substanţelor nutritive este de 1:2,5, adică, după tratare şi uscare, greutatea unui kg
de seminţe devine de 3,5 ori mai mare. Seminţele de sfeclă pentru zahăr destinate
obţinerii de rizocarpi trebuie să întrunească următoarele condiţii:
– germinarea nu mai mică de 80%;

– monocarpia nu mai mică de 85%;
– uniformitatea – 85%;
– puritatea – 98%.
Nu se permite însămânţarea, dacă seminţele nu sunt însoţite de un buletin de
certificare, elaborat de laboratoarele specializate în analiza valorii pentru cultură a
seminţei de sfeclă. Tradiţional, se utilizează două fracţii de seminţe: 3,5-4,5 mm şi
4,5-5,5 mm. În prezent, seminţele se distribuie nu în funcţie de greutate, ci în unităţi
de semănat. O unitate de semănat (1 U) conţine 100 000 ±2% seminţe.
Semănatul se efectuează primăvara, cât mai timpuriu, când temperatura solului
la adâncimea de încorporare a seminţelor constituie 4-5oC şi se menţine constantă
2-3 zile.
Semănatul realizat la epoca optimă asigură o răsărire bună a plantelor,
evitându-se atacul bolilor şi vătămătorilor specifice primelor faze de vegetaţie,
precum şi pierderile provocate de dezvoltarea buruienilor.
Termenul optim de semănat este destul de restrâns şi orice întârziere a lucrărilor
de semănat impune încorporarea seminţelor într-un sol semiumed sau chiar uscat,
la adâncimi prea mari, fapt ce condiţionează micşorarea considerabilă a gradului de
germinaţie a seminţelor în câmp, rărirea semănăturilor şi, în consecinţă, pierderi
mari de recoltă, care ajung până la 20-22%.
Nu se recomandă nici realizarea prea devreme a semănatului, deoarece
seminţele incorporate în sol rece, deşi sunt îmbibate cu apă, germinează mai încet,
plantele răsar târziu (în a 18-25-a zi după semănat), incomplet şi neuniform, au
energie insuficientă de creştere, sunt atacate mai intens de putregaiul rădăcinii şi
de dăunătorii din sol, creşte procentul de plante florescente.
Pentru ca plantulele să răsară uniform şi rapid, întreaga plantaţie de sfeclă pentru
zahăr trebuie semănată în 3-4 zile, iar pe un teren concret – în 1-1,5 zile.
Adâncimea încorporării seminţelor. Seminţele se încorporează la diferite
adâncimi, în funcţie de condiţiile meteorologice concrete, calitatea pregătirii patului
germinativ şi varietăţile solului. Dacă umiditatea solului este normală, patul
germinativ are o structură omogenă, o densitate favorabilă şi un grad optim de
nivelare, seminţele de sfeclă pentru zahăr trebuie incorporate la adâncimea de
3,0-3,5 cm, iar dacă primăvara este secetoasă sau, din diferite motive, semănatul s-
a efectuat cu întârziere – la 3,5-4,0 cm. O condiţie obligatorie este ca seminţele să
fie încorporate uniform, la o adâncime stabilită, într-un strat de sol umed, pe un pat
tare. Adâncimea de încorporare a seminţelor se verifică de cel puţin 2-3 ori în
timpul zilei. Abaterea de la norma adâncimii de încorporare nu trebuie să depăşească
±0,5 cm. În condiţii de secetă, ca şi pe soluri prea înfoiate, bogate în substanţe

organice, concomitent cu semănatul sau imediat după el, ogorul trebuie tăvălugit,
rezultate bune oferind aplicarea tăvălugirilor medii crenelaţi 2KKN-2,8.
Densitatea optimă a plantelor este stabilită în funcţie de gradul de
aprovizionare cu apă, de potenţialul de fertilizare a solului, particularităţile soiurilor
şi hibrizilor cultivaţi şi trebuie să constituie 75-95 mii de plante recoltabile la
hectar. Densitatea minimă se recomandă în condiţiile unei rezerve reduse de
umiditate în sol şi a unui nivel scăzut de fertilizare. Când condiţiile de asigurare a
plantelor cu apă şi substanţe nutritive devin favorabile, densitatea lor creşte.
Densitatea lanului de sfeclă pentru zahăr influenţează substanţial greutatea medie a
rădăcinilor şi componenţa lor fracţională. Pentru menţinerea densităţii optime la
hectar, paralel cu procedeele mecanizate, trebuie efectuate, la timp şi în bune condiţii
de calitate, răritul şi prăşitul plantaţiei. În cazul în care densitatea plantelor este
mare, producţia medie de rădăcini se micşorează, iar procentul de rădăcini mai
mici de 200 g creşte ca urmare a reducerii spaţiului de nutriţie ce revine unei plante,
şi invers, în cazul în care densitatea plantelor este mai mică decât cea optimă, creşte
greutatea medie a rădăcinilor, mărindu-se şi procentul de rădăcini cu greutatea mai
mare de 600-800 g. Şi în primul, şi în al doilea caz, consecinţele sunt negative,
întrucât rădăcinile mici se pierd în timpul recoltării, iar cele prea mari au conţinut
de zahăr şi calităţi tehnologice scăzute.
Norma de semănat. Între cantitatea necesară de seminţe la hectar, gradul de
germinaţie a acestora şi densitatea plantelor există legături strânse, fapt ce trebuie
luat în calcul la determinarea normei de semănat. Cu cât este mai mare germinaţia
seminţelor în câmp şi cu cât mai puţine acţiuni negative se exercită asupra plantulelor,
cu atât mai mare trebuie să fie distanţa dintre seminţe (mai mic numărul de seminţe),
deoarece, pe parcursul vegetaţiei, din diferite motive, se pierd 10-15% din numărul
de plante răsărite. Însămânţarea se face la o distanţă de 14-15 cm între seminţele
de pe acelaşi rând (1,6-1,5 unităţi de semănat), distanţa dintre seminţele de pe rând
poate fi mărită până la 16-17 cm (1,4-1,3 unităţi de semănat), dacă se preconizează
o germinaţie a seminţelor în câmp mai mare de 75%. În ambele cazuri trebuie să
fie respectate următoarele cerinţe:
– arătura trebuie minuţios nivelată din toamnă;
– patul germinativ trebuie să posede o structură omogenă, o densitate favorabilă
şi un grad optim de nivelare;
– trebuie utilizate seminţele monogerme cu germinaţia de peste 95%, tratate
cu insectofungicide eficiente;
– trebuie asigurate, obligatoriu, protecţia de boli, vătămători şi buruieni a
seminţelor şi plantelor, după răsărire;
– semănatul trebuie realizat în termene optime, cu semănători de tip Unicorn.

Dacă una dintre aceste condiţii nu poate fi îndeplinită, semănatul se face la
distanţa de 11-12 cm între seminţe pe rând (2,0-1,85 unităţi de seminţe la hectar)
cu semănătoarea de tip Multicorn, urmând ca după ce plantele vor răsări să se
realizeze corecţia densităţii. Pe solurile grele, puţin structurate, pe terenurile
îmburuienate sau pe cele afectate de pericolul apariţiei în masă a dăunătorilor,
cantitatea de seminţe la hectar trebuie mărită până la 2,2-2,5 unităţi, după răsăritul
plantelor executându-se răritul manual.
Uneori, gospodăriile cultivatoare de sfeclă sunt nevoite să reînsămânţeze unele
suprafeţe. Seminţele din solul semiuscat absorb încet apa, nu încolţesc şi-şi pierd
facultatea germinativă. Alteori seminţele sunt atacate de dăunători şi boli. Au fost
atestate şi cazuri când semănăturile de sfeclă au suferit de pe urma condiţiilor
meteorologice nefavorabile sau de pe urma atacului dăunătorilor (gărgăriţa-sfeclei,
viermii-sârmă, buha-semănăturilor, musca-sfeclei ş. a.) şi a bolilor.
De regulă, primele semănături asigură producţii de rădăcini şi de zahăr mai
mari decât cele repetate, de aceea câmpul destinat reînsămânţării trebuie analizat
cu grijă, pentru a stabili cauzele ce au provocat neîncolţirea seminţelor sau pieirea
plantulelor. Iar în cazul în care pe 1 m.l. au rămas mai puţin de 2 plante (40 de mii la
hectar), terenul se reînsămânţează. Reînsămânţarea trebuie realizată, cel târziu, până
în a doua decadă a lunii mai.
Interacţiunea dintre distanţa dintre seminţele de pe acelaşi rând,

germinaţia seminţelor în câmp şi densitatea plantulelor
Dacă se preconizează germinaţia seminţelor în
Distanta dintre Norma de
câmp,%
seminţe pe semănat,
50 55 60 65 70 75 80
rând, cm unităţi/ha
Densitatea, mii plantule la 1 ha
9 2,46 123 135 148 160 172 184 197
10 2,22 111 122 133 144 155 166 177
11 2,02 100 110 120 130 140 150 160
12 1,85 93 101 111 120 129 139 148
13 1,77 85 97 106 115 124 133 141
14 1,60 79 87 95 103 110 118 126
15 1,48 74 81 89 96 103 111 118
16 1,39 70 76 89 90 97 104 111
17 1,30 65 74 78 84 91 97 104
18 1,23 61 67 74 80 86 92 98
În cazul în care semănatul se efectuează la densitatea finală, numărul nuculelor

la 1 m.l. se calculează în baza următoarei formule:
unde:
N. b. – numărul glomerulelor semănate pe 1 m.l., bucăţi;
D.F. – densitatea finală a plantelor înainte de recoltare, bucăţi/ha;
L. – lăţimea intervalului dintre rânduri, m;
Kp. – coeficientul de perisabilitate naturală a plantelor în timpul vegetaţiei –
1,1-1,2;
Rc – procentul de plante răsărite în câmp
Rl (100 - C )
Rc. = ,
100%
C – micşorarea procentului de plante răsărite în câmp: 20-25%;
Re – procentul de răsărire în laborator.
Dacă procentul de răsărire în laborator constituie 85%, iar densitatea finală –
100 000 plante/ha; C este de 20; Kp – de 1,2; L – de 0,45 m
,
atunci:
glomerule la 1 m.l.
Norma de însămânţare în kg/ha

unde M – masa a 1.000 seminţe, g;
Dacă M = 16 g.
Norma de semănat şi adâncimea încorporării se stabileşte în câmp, în brazdă,

în baza unor treceri de control (cu brăzdare nivelatoare pentru acoperirea seminţelor
ridicate), calculându-se numărul de seminţe şi adâncimea încorporării lor de fiecare
brăzdar.
Toate secţiile de semănat trebuie să aibă acelaşi interval între rânduri, abaterea
admisibilă ± 10 mm.
Tehnica de semănat. Sfecla pentru zahăr se seamănă cu ajutorul maşinilor de
precizie EST-12A şi SST-12C, la o viteză de deplasare de 3,5-4 km/oră sau cu
tractoare de tip T-70S şi MTZ. Distanţa între rânduri trebuie să constituie 45 cm.
Se recomandă ca semănătorile să fie trase de tractoare cu şenile, fixate în urma
tractorului, astfel încât rândurile de sfeclă să nu cadă pe urmele lăsate de tractor.
Înainte de a începe semănatul, câmpul se revizuieşte, se determină direcţia de
deplasare a agregatului, de obicei de-a curmezişul arăturii şi se pregătesc fâşiile de
întoarcere. Dacă se utilizează semănători cu 12 rânduri, lăţimea fâşiei de întoarcere
trebuie să fie egală cu patru treceri ale semănătorii, iar dacă se lucrează cu semănători
cu 18 rânduri – cu trei treceri. Fâşiile de întoarcere se seamănă înaintea întregului
masiv. Pentru a asigura liniaritatea rândurilor, prima trecere a semănătorii se face
în baza unei linii jalonate (jaloanele se fixează la marginea câmpului), iar treceri1e
ulterioare – pe urmele marcatorului. Pe capota tractoarelor se instalează un vizor,
pe T-70S, în dreapta axei longitudinale a tractorului, la depărtarea de 225 mm, iar
pe MTZ – pe axa longitudinală. La semănătoarea SST-12B, marcatorul se fixează pe
urma pe care va merge agregatul în timpul afânării, de-a lungul rândurilor, până la
apariţia plantelor. La tractorul cu şenile T-70S, marcatorul de urmă se instalează pe
semănătoare în două locuri: între distribuitoarele 6 şi 7, 8 şi 9 ale secţiei semănătorii.
În primul caz, agregatul va fi condus astfel încât vizorul să coincidă cu canelura
formată; în al doilea – ca şenila dreaptă a tractorului să coincidă cu canelura.
Imediat după semănat, terenul se tăvălugeşte cu tăvălugi din inele cu pinteni
(3KKŞ-6) sau cu tăvălugi netezi (3KVG-1,4), asamblaţi cu o grapă uşoară (3BP-0,6).
Lucrările de îngrijire se efectuează cu scopul de a menţine afânat stratul superficial
al solului, favorizând absorbţia de către plante a apei şi substanţelor nutritive. Un
alt obiectiv al lucrărilor de îngrijire este combaterea buruienilor, faţă de care sfecla
pentru zahăr este mai sensibilă decât alte plante prăşitoare şi la care reacţionează
cu scăderi considerabile de producţie. Cu cât terenul este mai îmburuienat şi cu cât
se întârzie mai mult lucrările de combatere, cu atât sunt mai mari pierderile de pro-
ducţie. Cele mai răspândite şi mai nocive sunt buruienile anuale (costreiul, mohorul,
meiul sălbatic, ştirul-obişnuit) şi buruienile perene (susaiul-de-câmp, pălămida şi
volbura). Buruienile pot fi combătute prin lucrări mecanice şi manuale, prin
utilizarea erbicidelor sau combinat, prin lucrări mecanice şi utilizarea erbicidelor.
Prima variantă tehnologică, cea fără utilizarea erbicidelor, implică următoarele
lucrări:
• în a patra şi a cincea zi după semănat, când seminţele de sfeclă pentru zahăr

încep să încolţească, se aplică o grăpare cu grape uşoare în direcţia transversală
semănatului. Aceasta permite combaterea a până la 60% din plantulele de buruieni
la faza “firelor albe” şi creează condiţii bune pentru încolţirea seminţelor de sfeclă.
Viteza de deplasare a agregatului trebuie să constituie cel mult 3 km/oră. În
primăverile reci, lucrarea poate fi repetată;
• concomitent cu pronunţarea rândurilor, se aplică praşila mecanizată, la
adâncimea de 3-4 cm, pe spaţiul dintre rânduri, cu ajutorul unor cultivatoare echipate
cu discuri de protecţie şi cuţite tip săgeată. Pe lângă combaterea buruienilor,
procedura reprezintă şi un mijloc esenţial de combatere a putregaiului. Pe parcursul
vegetaţiei, până când aparatul foliar acoperă complet spaţiul dintre rânduri, se aplică
cel puţin 2-3 praşile: când buruienile sunt mici şi gradul de umiditate a solului
permite o lucrare de calitate. Prima praşilă mecanizată între rânduri, la o adâncime
de 5-6 cm, cu viteza de 4-5 km/oră, se realizează când plantele au patru frunze
adevărate. Afânările ulterioare se fac în funcţie de căderea precipitaţiilor, gradul de
bătătorire a solului, de dezvoltare a plantelor, de îmburuienare a semănăturilor. În
cazul umidităţii normale a solului, afânările la 8-10 cm dau rezultatele cele mai
bune, iar pe timp secetos – cele la 5-7 cm;
• praşilele mecanice nu asigură combaterea buruienilor ce vegetează pe rând,
din acest motiv ele trebuie urmate de 2-3 praşile manuale. Prima praşilă se
realizează concomitent cu răritul plantulelor, lăsându-se la 1 m.l. câte 4-5 plantule
mai bine dezvoltate. Combaterea mecanică a buruienilor de pe rând se realizează cu
ajutorul cultivatorului de tip USMK-5,4 echipat cu muşuroitoare. Acest agregat
afânează solul, distruge buruienile din spaţiile dintre rânduri, astupă cu pământ
buruienile ce vegetează pe rând, provocând înăbuşirea acestora – procese ce
Fig. 25. Câmp de sfeclă pentru zahăr

contribuie la reducerea sau chiar excluderea praşilelor manuale şi asigură producţii

mai mari de rădăcini şi de zahăr decât praşilele mecanice obişnuite.
Pe parcursul vegetaţiei, concomitent cu muşuroirea sfeclei pentru zahăr, se
aplică 3 praşile mecanizate:
– prima, la adâncimea de 6-8 cm, cu o viteză de 4-5 km/oră, se realizează
atunci când plantele au 4-6 frunze adevărate;
– a doua, la adâncimea de 8-10 cm, cu o viteză de 8-10 km/oră, la 12-15 zile
după prima;
– a treia, la adâncimea de 8-12 cm, la viteza maximă a tractorului, la 12-15 zile
după a doua.
Este important ca lucrarea de muşuroire să se execute cât mai timpuriu, la faza
de creştere a buruienilor, când acestea au înălţimea mai mică de 3-4 cm. Fiecare zi
de întârziere scade eficienţa acestei lucrări.
Irigarea constituie şi ea un mijloc de sporire şi stabilizare a producţiei agricole,
deoarece atât lipsa apei, cât şi existenţa ei în cantităţi insuficiente influenţează
negativ asupra proceselor de fotosinteză: intensifică respiraţia şi, implicit, determină
scăderea şi deprecierea calităţii producţiei, conduce la degradarea solului. Aplicarea
corectă a agriculturii irigate, cu norme optime de irigaţie, corelate la cerinţele
biologice ale sfeclei pentru zahăr şi la condiţiile solului, asigură sporirea
productivităţii şi oferă posibilitatea de a păstra şi îmbunătăţi fertilitatea solului.
Eficacitatea irigării este mai vădită în anii arizi, când sporul de producţie în urma
irigării este de 28-35 t/ha, bineînţeles, dacă se respectă toate elementele tehnologice.
Irigarea este un mijloc suplimentar de asigurare a plantelor cu apă ca adaos la preci-
pitaţii. Lipsa precipitaţiilor pe timp de primăvară, combinată frecvent cu temperaturi
înalte şi cu umiditatea scăzută a aerului, cu vânturi puternice şi secetoase, acţionează
negativ asupra dezvoltării plantelor. Posibilitatea de a iriga după semănat conduce
la optimizarea adâncimii de încorporare a seminţelor şi la micşorarea normei de
semănat. După semănat, însă, eficacitatea irigării, în funcţie indirectă de condiţiile
climatice favorabile, este nesemnificativă şi se manifestă doar în anumiţi ani. În
toţi ceilalţi ani, pentru a asigura răsărirea uniformă şi explozivă a plantelor, se
utilizează rezervele naturale de apă. În vederea aprovizionării plantelor cu necesarul
de umezeală, trebuie respectat şi aplicat în timp util întregul complex de măsuri
agrotehnice destinate înmagazinării, păstrării şi utilizării economice a apei. Pentru
a asigura răsărirea plantelor, nu trebuie aplicată o irigare abundentă, fiindcă ea
conduce la înrăutăţirea considerabilă a regimurilor de aeraţie, a celor termice ş. a.,
fapt ce acţionează negativ asupra dezvoltării plantelor. Cantităţile mici de apă fac
posibilă evitarea formării crustei, în caz contrar urmînd a fi aplicată o afânare
transversală direcţiei semănatului, cu grape uşoare.
Sfecla pentru zahăr consumă mai multă apă în următoarele perioade:

1) de la semănat până la 20-25 iunie;
2) de la 20-25 iunie până la 15-20 august;
3) de la 20 august până la recoltare.
Masa principală a recoltei se acumulează în a doua perioadă, când planta
consumă mai multă umiditate şi mai multe substanţe nutritive. În vederea obţinerii
unor recolte mari, în această perioadă, irigarea se realizează atunci când, în stratul
de 80 cm, umiditatea scade până la 75-80% din capacitatea de apă a câmpului. În
medie, în funcţie de depunerile atmosferice, în această perioadă se aplică 2-3 udări,
cu o normă de umiditate de 600-700 m3/ha.
În prima perioadă, umiditatea solului înainte de udat trebuie să constituie
70-75% în stratul de 30-50 cm, iar în a treia – 65-70% la adâncimea de 30-50 cm.
Ultima udare se face cu 15-20 de zile înainte de recoltare; un interval mai mic
reduce conţinutul de zahăr în rădăcini.
Dacă primăvara este secetoasă şi, la adâncimea de încorporare a seminţelor,
umiditatea solului e mai mică de 75% din capacitatea de apă a câmpului, după semănat
trebuie realizată o irigare cu un consum de apă de 150-200 m3/ha, iar după maturi-
zarea solului – grăparea de-a curmezişul rândurilor. Pentru irigare, se foloseşte apă
cu o mineralizare nu mai mare de 0,7 g/1 l ; 0,07%. La o mineralitate a apei de 0,8
g/l, norma de udare se reduce până la 1500-1600 m3/ha. Corespunzător, se reduce
şi numărul udărilor.
Apa mineralizată cu mai mult de 1 g/l nu se foloseşte la irigaţie.
Norma de udare m3/ha H=100 • K • M (Kp-U),
unde:
K – capacitatea calculată de răspândire a rădăcinilor;
M – masa volumetrică, g/cm3;
Kp – capacitatea câmpului pentru apă, % faţă de masa solului absolut uscat;
U – umiditatea reală a solului, %.
Capacitatea câmpului pentru apă în stratul de 1 m al solului – 25-26%.
Prima udare se aplică, conform calculelor, la adâncimea de 0,5 m; rezerva de
apă în sol se calculează în baza formulei:
RUM = 10 • a • m • u,
unde:
RUM – rezerva de umiditate în sol, la capacitatea minimă, mm;
a – adâncimea stratului calculat pentru umectare, m;
m – masa volumetrică a acestui orizont, g/cm3;
10 – coeficientul de calculare a rezervei de apă, în mm.
RUM = 10 • 1,32 • 0,5 • 25 = 165,0 mm.
Limita inferioară de umectare – umiditatea critică – constituie 75% din

capacitatea de apă a câmpului, sau:
,
adică, rezerva activă de umiditate în stratul de 0,5 mm al solului: 165-123,7 = 41,3
mm. Această umiditate constituie norma calculată de udare – 413 m3/ha.
Următoarea udare se calculează pentru adâncimea 0,6 m:
RUM =10 • 1,32 • 0,6 • 25 = 198 mm
sau
,
198-148,5 = 49,5.
Norma de udare = 495 m3/ha.
A treia udare se calculează pentru adâncimea de 0,8 m:
RUM = 10 • 1,32 • 0,8 • 25 = 264,0 mm,
364-198 = 66 mm.
Norma de udare = 660 m3/ha.
Graficul – calendar de udare a sfeclei penru zahăr
(adâncimea apelor freatice – 2,5 m)
Norma de
Nr. Denumirea udărilor şi condiţiile de Termene
udare, Notă
crt. reglare a termenelor şi normelor calendaristice
m3/ha
1. De umectare 5-10.IV 150-200 Numai în primă-
veri secetoase
2. I 10-15.VI 400-500
3. II 25-30.VI 600-700
4. III 15-20.VII 600-700
5. IV 1-5.VIII 600-700
6. V 15-20.VIII 400-500
7. VI 1-5.IX 300-400 Nu mai târziu de
15-20 de zile înain-
te de recoltare
Suma depunerilor dintre perioadele de
udare:
a) până la 10 mm Udarea următoare nu se anulează
b) 45 mm Udarea următoare se anulează
c) 10-45 mm Termenul de udare se deplasează cu o zi mai târziu
la fiecare 4 mm de depuneri ce depăşesc 10 mm
9. Adâncimea apelor freatice 1,5-2,5 mm Numărul de udări se reduce cu 25-30%, cu
excepţia udării de umectare
12. Adâncimea apelor freatice 1,5mm Udările se exclud, cu excepţia udării de umectare
Cea mai eficientă metodă de udare este udarea prin aspersiune. După udare şi după
maturizarea solului se recomandă afânarea între rânduri, la adâncimea de 6-10 cm, până
la împreunarea frunzelor în rânduri. Pe terenurile irigabile, este recomandabilă cultivarea
hibrizilor medio-precoci, care asigură o recoltă cu 800-1200 kg/ha mai mare decât alţi
hibrizi. După control, densitatea plantelor trebuie să constituie 100-120 de mii de plante
la hectar. Pe terenurile irigabile, dozele de îngrăşăminte minerale trebuie mărite cu 50-
70% comparativ cu dozele ce se aplică pe terenurile neirigabile.
Norma de îngrăşăminte organice poate fi mărită până la 60-90 t/ha. Celelalte
elemente tehnologice de cultivare a sfeclei pentru zahăr pe terenuri irigabile sunt
analogice cultivării pe terenurile neirigabile.
Protecţia contra bolilor şi dăunătorilor. Sfecla pentru zahăr este afectată de
specii de dăunători şi boli precum puricii-de-pământ ai sfeclei, gărgăriţele-sfeclei,
păduchele-frunzei şi păduchele-rădăcinii, molia-mineră a sfeclei, buha-verzei,
putrezirea rădăciniţei de sfeclă, cercosporioza, făinarea, rapănul-sfeclei, mana-
sfeclei, mozaicul-sfeclei, virusul mozaicului-sfeclei, putrezirea-sfeclei. În anumiţi
ani, plantaţiile culturii sfeclei pentru zahăr pot fi atacate de omizile-de-câmp,
gândacul-ţestos al sfeclei, gândacul-sfeclei, ploşniţa-sfeclei, putregaiul fuzarioz,
fomoza-sfeclei, rugina-sfeclei şi putrezirea-sfeclei în silozuri.
Pentru combaterea bolilor se aplică tratarea seminţelor cu preparatele Semafor
20 ST – 4,0 l/t, Carbodan 35 ST – 25 kg/t, Tacigaren 70 WP – 6,0 kg/t sau Royal
FLO – 6,0 l/t.
Pentru combaterea dăunătorilor se aplică insecticidele Arrivo 250 CE – 0,4
l/ha, Volaton 50 CE – 1,5 l/ha; Zolone 35 EC – 3,0 l/ha, Actellic EC – 2,0 l/ha, BI
58 Nou – 1,0 l/ha.
Contra bolilor se utilizează: sulfat de cupru – 6,0 kg/ha, Zeamă Bordeleză de
1 %, Impact 25 SC – 0,25 l/ha, Fundazol 50 WP – 0,6 l/ha.
Recoltarea
Recoltarea sfeclei pentru zahăr implică 2 aspecte deosebit de importante:
stabilirea epocii de recoltare şi organizarea recoltării.
Recoltarea sfeclei trebuie să înceapă când rădăcinile ei au cel mai mare conţinut
de zahăr, cea mai mare greutate. Epoca de recoltare se determină şi în baza aspectului
exterior al plantelor. În general, începutul maturităţii este marcat de schimbarea
culorii frunzelor din verde pronunţat în verde-deschis. La sfecla matură, rămân verzi
doar frunzele tinere din mijlocul rozetei. Recoltarea sfeclei pentru zahăr trebuie
începută în a doua decadă a lunii septembrie şi definitivată înainte de 1 noiembrie.
Cu 25-30 de zile înainte de recoltare, plantaţia de sfeclă se stropeşte cu reglatoare
de creştere. Hidrozida alcoolului maleic măreşte procentajul de zahăr cu 0,6-0,7%:
2-2,5 kg/ha + 300 l H2O + 150 g de săpun.

HAM încetineşte formarea noilor frunze şi creşterea celor tinere; maximizează
productivitatea fotosintezei.
Sfecla se recoltează cu ajutorul unui complex constituit din maşina de recoltare
a frunzelor BM-6, BM-6A, MBS-6 şi maşina de recoltare a rădăcinilor RKS-6 ş.a.
Terenurile deja lucrate cu maşinile de strâns frunze (BM-6) trebuie ulterior,
obligatoriu, afânate la o adâncime de 12 cm cu ajutorul cultivatorului USMK-5,4M.
Pe solurile grele, afânarea reduce cu 7-10% pierderile de rădăcini. Până la
recoltarea în masă, plantaţiile de sfeclă se împart în parcele. Întâi se recoltează
fâşia de întoarcere şi trecerile între parcele. Pentru complexele de recoltare cu 6
rânduri, lăţimea maximă a parcelelor trebuie să includă 240 de rânduri. Recoltarea
fâşiilor de întoarcere şi a coridoarelor dintre parcele se realizează prin metoda de
transbordare. În funcţie de configuraţia câmpului şi de lungimea postatei, se aplică
3 metode de deplasare a agregatelor la cormană.
Maşinile de recoltat frunzele trebuie să asigure o tăiere normală a 90% din
rădăcini, pentru ca materia primă să poată fi transportată la fabrica de zahăr, fără a fi
curăţată suplimentar manual şi să aibă un grad de impuritate cu masă verde nu mai
mare de 3%. Rădăcinile cu peţioli cu lungimea de 2 cm nu trebuie să depăşească
proporţia de 5%. Impuritatea frunzelor recoltate cu pământ – 0,5%, pierderile masei
verzi pe suprafaţă – nu mai mult de 10%. Pierderile rădăcinilor rămase pe suprafaţa
terenurilor şi în sol nu trebuie să depăşească 1,5% din masa totală. Impuritatea
totală a rădăcinilor recoltate nu trebuie să depăşească 10%. Tăierea vrejurilor trebuie
să fie cu 1 cm mai jos de baza peţiolilor frunzelor inferioare. La tăierea cu 1 cm
mai jos, pierderile din masa rizocarpului constituie 7-9%, cu 2 cm – 15-20%; la o
recoltă de 50 000 kg sunt furajate 7,5-10,0 t de rizocarpi.
Cultivarea sfeclei prin răsad. În Japonia, 96% din suprafeţele de sfeclă sunt
cultivate prin răsad.
• Răsadul se creşte 42-45 de zile în sere. La fiecare m = 250 de bucăţi.
• Răsadul se plantează în perioada optimă de semănat sfecla, folosindu-se
maşinile SKM-6A.
• Se reduc cheltuielile pentru aplicarea fungicidelor, insecticidelor, erbicidelor,
la formarea densităţii.
• Perioada de vegetaţie a sfeclei se lungeşte cu 42-45 de zile.
• Recolta rizocarpilor şi producţia de zahăr sporeşte cu 20%.
Particularităţile de cultivare a butaşilor de sfeclă pentru zahăr

Tehnologia cultivării sfeclei pentru butaşi nu diferă prea mult de tehnologia
industrială de cultivare a sfeclei.
1. Plantaţiile semincere trebuie precedate de cerealele de toamnă, lucrate prin

metoda semiogor, după mazăre şi lucernă.
2. Pentru a limita răspândirea bolilor virotice şi criptogamice şi a vătămătorilor,
semănăturile pe care se obţin butaşi trebuie amplasate la o distanţă de minimum 2
km de plantele semincere de sfeclă.
3. Dozele de îngrăşăminte minerale – 1,8-2 t/ha sau N180 P180 K120.
4. Metoda de însămânţare – distanţat.
5. Se obţin 10-11 plante la 1 m.l.: 180 mii/ha plante recoltabile.
6. Se exclude răritul manual.
7. Randamentul butaşilor – 120-130 mii/ha: masa optimă – 350 g.
8. Recoltarea începe la temperatura de 7-9°, în a doua decadă a lunii octombrie;
rămăşiţele de peţioli de pe rădăcini trebuie să aibă lungimea de 0,3-1 cm.
9. Cea mai bună metodă de păstrare – în tranşee. Pereţii tranşeelor se stropesc
cu lapte de var de 20%. Adâncimea tranşeelor – 70 cm, lăţimea – 90 cm, lungimea
– la alegere, la fiecare 20 m, cu baraje de pământ de 20-30 cm, pentru a evita
răspândirea proceselor de putrezire. Producţia de rădăcini se aşază în straturi cu
grosimea de 50 cm; se acoperă cu un strat de paie şi pământ cu grosimea de 25-30
cm. Când temperatura în tranşee scade până la 2-3°C, stratul de acoperire se
completează până la 60-70 cm cu sol şi se nivelează.
Cultura semincerilor de sfeclă pentru zahăr

1. Semincerii se plasează după cele mai bune premergătoare – cerealele de
toamnă, după o lucrare de tip semiogor.
2. La arătura de toamnă, se distribuie 40 t de îngrăşăminte organice N240 P240
K120, la transplantare – N60P60K30.
3. Înainte de transplantare, terenul se cultivă la adâncimea de 14-16 cm şi,
suplimentar la lucrarea de bază a solului, se realizează:
– dezmiriştirea cu brăzdare, la adâncimea de 16-18 cm;
– arătura, la începutul lui octombrie, la adâncimea de 37-40 cm.
4. În timpul cultivaţiei, înainte de transplantare, se introduc erbicide precum:
Dual Gold 960 EC – 1,6 l/ha, Pyramin FL – 6,0 l/ha;
5. Cel mai bun termen de plantare a butaşilor – prima săptămână a lucrărilor de
câmp, până la 10 aprilie. Întârzierea plantării cu 8-10 zile reduce recolta.
6. Rădăcinile se plantează cu ajutorul maşinilor VPG-4, VPU-2,8; încărcătorul
SAZ-3502.
7. Schema de plantare în funcţie de fracţiune:
– 500-800 g = 70x60 cm – densitatea 23,8 mii/ha,
– 250-500g = 70x45 cm – densitatea 30,6 mii/ha,
Fig. 26. Sfeclă seminceră
– 150-250g = 70x35cm – densitatea 40,8 mii/ha.

Butaşii se aşază în sol cu atenţie, astfel încât vârful lor să nu fie îndoit, iar
epicotilul – să vină cu 2 cm sub nivelul solului.
8. După plantare, solul se tăvălugeşte cu tăvălugi netezi, iar peste câteva zile,
când buruienile sunt la faza de „fir alb”, se aplică grăparea cu grape uşoare.
9. La apariţia plantelor, se aplică afânarea între rânduri şi fertilizarea cu N20P25K20
la adâncimea de 10-12 cm. Adâncimea afânărilor următoare se micşorează cu 2-3 cm.
10. În timpul vegetaţiei se aplică 3-4 afânări între rânduri.
11. A doua fertilizare suplimentară se realizează la faza apariţiei tulpinilor
florifere; doza de azot se micşorează de două ori, iar a PK se măreşte cu 30%.
12. La faza înfloririi în masă, se aplică ciupitul, adică îndepărtarea vârfurilor
de creştere la 2-3 cm. Se aplică şi tratarea chimică cu ajutorul hidrazid-acidului
maleic de 0,1%. Acest preparat opreşte creşterea lăstarilor tineri, sporeşte afluxul
substanţelor nutritive către organele generative, 100g HAM + 1001 H2O.
13. Dacă mai mult de 0,5% din plante sunt afectate de mana frunzelor, semincerii
se stropesc cu zeamă bordeleză de 1 % de 2-3 ori, la un interval de 10-12 zile.
14. Polenizarea suplimentară se realizează cu ajutorul unei bucăţi de pânză de
sac, cu lungimea de 20-25 cm şi lăţimea de 10-12 cm, întinsă pe o funie.
15. Recoltarea începe când 35-40% din fructe ale majorităţii plantelor sunt brunifi-
cate. Semincerii se cosesc cu ajutorul secerătorilor JBA-3,5 JUS-4,2 ş. a. După zvântare
se adună cu ajutorul culegătorului PTP-4,2, ataşat la o combină de tip SK-5, SK-6.
16. Seminţele se curăţă cu maşina OVP-20; apoi se sortează cu maşina OŞ-4,5
şi se usucă până la umiditatea de 14,5%.
5.3. SFECLA FURAJERĂ

Sfecla furajeră are o valoare nutritivă foarte mare. 1 kg de masă uscată
corespunde 1 u.n., de masă brută – 0,12-0,13 u.n. Conţinutul de substanţă uscată
constituie 9-17%. Principalul element de nutriţie al sfeclei este zahărul – 7-8%
din substanţa uscată, până la 10-12% în masa brută; proteina constituie 1,3-1,5%.
Animalele au nevoie de cantităţi de zahăr identice cu proteina conţinută în raţia
lor. Raportul ideal dintre proteină şi zahăr este de 1:1,2 sau 1:1,5. Utilizate în
proporţie de 22% de către vacile mulgătoare, aceste substanţe azotate sporesc cu
10-15% cantitatea de lapte şi scad cu 20% consumul de nutreţuri. 25 kg de sfeclă
furajeră înlocuiesc 3 kg de concentrate, 40 kg de sfeclă – 5 kg de concentrate. O
cotă de sfeclă furajeră de 5, 15 sau 30 kg folosită în raţia vacilor mulgătoare reduce
cheltuielile de nutreţuri concentrate cu 19,5, 44 şi 44,3%.
Frunzele reprezintă 35-40% din recolta biologică. O recoltă de 30 t/ha de
rizocarpi poate asigura 2 000-3 000 u.n. Ca structură a aminoacizilor, albumina din
frunze se apropie de structura lucernei, care, conform FAO, este un etalon. Ele
conţin 15-16% de proteină.
Sfecla furajeră Beta vulgaris crassa are hipocotilul de culoare galbenă, roz,
portocalie, violetă, alb-verzuie. Epicotilul şi hipocotilul ei includ până la 65% din
masa rizocarpului. Sfecla furajeră diferă de sfecla pentru zahăr prin diversitatea
formelor, culoare şi încorporare în sol. Cu cât partea ei supraterestră este mai
dezvoltată, cu atât soiul este mai exigent faţă de umiditate.
Figura 27. Sfeclă furajeră

Sfecla furajeră formează cu mult mai puţine inele cu fascicule libero-vasculare

– 5-8, între care se găsesc celule mari parinchematice cu un conţinut redus de zahăr.
Frunzele sfeclei furajere au formă cordat-ovată, sunt mai glabre, dispuse mai
orizontal, numărul lor final mai mic cu 20-30% decât la sfecla pentru zahăr.
Perioada de vegetaţie constituie 125-150 de zile, cu 25-30 de zile mai puţin
decât a sfeclei pentru zahăr.
Seminţele sfeclei furajere germinează la temperatura de 2-5°C; plantule viabile
se obţin la temperatura de 6-7°C; plantele răsar uniform la temperatura de 12-15°C;
plantulele răsărite suportă îngheţuri de până la –4–5°C; favorabilă pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor este temperatura de 15-20°C.
Toamna, plantele îşi încetează creşterea la temperatura stabilă de 6°C. Frunzele
suportă temperaturi de - 6°C, iar rizocarpii neacoperiţi îngheaţă la -2°C şi nu mai
pot fi păstraţi.
Particularităţile de cultivare şi păstrare

Sfecla furajeră se seamănă la intervale de 45-60 cm dintre rânduri, cu o densitate
finală de 70-80 de mii de plante pe hectar. Pentru a obţine asemenea producţii, umiditatea
solului trebuie menţinută la 75-80% faţă de capacitatea de câmp pentru apă.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se efectuează 4-5 udări cu norma de 600-
700 m3/ha. Drept criteriu de stabilire a termenelor de recoltare poate servi
îngălbenirea frunzelor. La recoltarea frunzelor se lasă peţioli de 2-4 cm.
Rădăcinile de sfeclă furajeră se păstrează în silozuri de suprafaţă în formă de
prismă triunghiulară, cu baza de 2,5-3 m, înălţimea de circa 1,5-2 m şi lungimea de
25-30 m. La marginea silozului, rădăcinile se aşază cu coletul în afară, iar în interior
– în vrac. De-a lungul stratului de siloz se sapă un şanţ cu lăţimea de 30 cm şi
adâncimea de 40 cm, peste care se aşează un grătar de şipci, iar la distanţa de 2-3 m
se distribuie coşuri de aerisire, confecţionate din material lemnos sau tulpini de
floarea-soarelui etc. cu înălţimea de 2-3 m, făcându-l să rămână cu 20-30 cm
deasupra silozului.
Se protejează contra îngheţurilor cu ajutorul unui strat de paie de 50-60 cm.
Pentru 1 t de rizocarpi sunt necesare 30-40 de kg de paie, peste care se aşază un
strat de pământ de 20-30 cm. Temperatura optimă de păstrare – 2-3°C.
CAPITOLUL 6
PLANTELE TEXTILE –
ASPECTE GENERALE
Din multitudinea de specii vegetale cu proprietatea de a forma fibre celulozice

în ţesuturile părţilor aeriene, se cultivă doar un număr restrâns. Acestea se clasifică,
în mod obişnuit, în funcţie de organul din care se extrag fibrele:
1. Specii la care fibrele se formează în frunze, prin modificarea unor celule
ale nervurilor. Cele mai importante specii din acest grup sunt:
• Sisalul (Agave sisalana – fam. Agavaceae), plantă perenă, tropicală, produce
fibre grosiere, rezistente, folosite la fabricarea sforilor, frânghiilor etc., cultivată
în zona tropicală din America.
• Inul de-Noua-Zelandă (Phormiumm tenax – fam. Liliacceae), cultivat în ţara
de origine, Australia şi în sud-estul Asiei, pentru fibre grosiere utilizate la
confecţionarea pânzei de sac şi ambalaj, dar şi a aţei, a sforilor etc.
• Iuca (Jucca filamentosa – fam. Liliaceae), plantă perenă, originară din
America. Din frunzele ei uscate se extrag fibre cu mare rezistenţă la rupere, ce
servesc la fabricarea sforilor pentru legat baloturi şi a pânzei pentru saci.
• Cânepa-de-Manila (Musa Textiles – fam. Musaceae), plantă tropicală, perenă,
din care se extrag fibre grosiere, lucioase, albe şi rezistente la rupere, neîntrecute
pentru fabricarea sforilor.
2. Specii cu fibre localizate în ţesuturile tulpinii. La aceste plante, fibrele se
formează din celule generate de periciclu şi sunt denumite obişnuit fibre periciclice.
Înglobează multiple specii, din care următoarele se cultivă pe suprafeţe mari:
• Inul pentru fibre (Linum usitatissimum – fam. Linaceae), plantă anuală,
cultivată în climatul răcoros şi umed pentru fibre subţiri, rezistente, lucioase, cu
variate utilizări industriale.
• Cânepa pentru fibre (Cannabis sativa – Fam. Cannabinaceae), plantă anuală,
cu cerinţe mai reduse faţă de umiditate decât inul, produce fibre mai grosiere şi
mai aspre, dar mai rezistente la putrezire decât cele de in.
• Ramia (Boehmeria nivea şi B. utllis – fam. Urticaceae), plantă perenă,
cultivată în arealul bumbacului pentru fibre lungi (22-25 cm), cu neîntrecută fineţe,
6. Plantele textile - aspecte generale 283
luciu şi rezistenţă la rupere şi cu multiple utilizări industriale, inclusiv fabricarea

hârtiei pentru bancnote.
• Iuta-de-India (Chorchoruss olitorius – fam. Tiliaceae), specie anuală,
subtropicală, cultivată în sud-estul Asiei, se consideră cea mai importantă plantă
producătoare de fibre pentru frânghii, pânză de sac, preşuri etc.
• Chenaful sau Zămoşiţa (Hibiscus cannabinus – fam. Malvaceae), originar
din regiunile sudice ale Africii, se cultivă în sudul Asiei, are fibrele cu fineţe apropiată
de fibrele inului, nu absorb apă, poate înlocui iuta la confecţionarea sacilor destinaţi
produselor higrofile (zahăr, ciment), a pânzeturilor pentru ambalaje şi mobilă.
• Teişorul (Abutilon avicennae – fam. Malvaceae), plantă anuală, cultivată în
China şi Rusia, cu fibrele mai grosiere decât ale cânepei, dar mai rezistente la
putrezire, se utilizează în aceleaşi scopuri, dar şi la izolarea cablurilor.
3. Specii care formează fibrele pe tegumentul seminţei. Aceste fibre provin
din celulele tegumentului extern al seminţelor. Grupul are un singur reprezentant:
• Bumbacul (Gossypium hirsutum – bumbac-păros; G. barbadense – bumbac
egiptean, ambele originare din America, şi Gossypium herbaceum – bumbac-
erbaceu, originar din India şi Pakistan, toate aparţinând fam. Malvaceae).
După repartiţia arealului de cultură, care trebuie corelat cu cerinţele faţă de
căldură, plantele textile se clasifică în: plante cultivate în zone nordice (inul pentru
fibre); plante cu arealul în climat temperat: cânepa, teişorul; plante ale zonelor
sudice: bumbacul, iuta, sisalul, ramia.
Importanţa plantelor textile se datorează fibrelor celulozice, care constituie
produsul principal, cu variate utilizări în multiple domenii industriale, îndeosebi în
industria textilă. Datorită însuşirilor lor, fibrele textile vegetale rămân de neînlocuit
în fabricarea multor produse, mai ales a ţesăturilor destinate lenjeriei. Tot în acest
scop, fibrele de bumbac şi de in se amestecă în proporţie de 33-66% cu cele sintetice.
Unele plante textile (in, cânepă, bumbac) au seminţele bogate în ulei, fiind în
acelaşi timp şi plante oleaginoase. Lemnul, după extragerea fibrelor din tulpini,
constituie un valoros combustibil.
CAPITOLUL 7
TUTUNUL
Tutunul se cultivă pentru frunzele destinate fumatului, dar şi ca materie primă
pentru un anumit asortiment de articole. Din tutun se produc ţigarete, ţigări cu
carton, ţigări de foi, tutun de fumat, tutun de pipă, tutun pentru narghilea, tutun de
prizat, tutun de supt şi tutun de mestecat.
• ţigări – reprezintă un tip de articole din tutun, confecţionate din tutun prelucrat,
tăiat, învelit într-un sul longitudinal de hârtie, cu secţiune rotundă sau ovală, cu sau
fără filtru; tutunul prelucrat utilizat în acest caz este destinat în mod direct fumatului;
• ţigări cu carton – sunt un tip de articole din tutun confecţionate din tutun
tăiat şi muştiuc, sub formă de sul din hârtie de muştiuc, învelit cu hârtie de pergament
sau de ţigaretă. În muştiucul ţigării poate fi introdus şi material de filtrare;
• ţigări de foi – constituie un tip de articole din tutun ce conţin ca materie
primă tutunul pentru ţigări de foi şi alte materii prime de tutun; au 2 straturi; sunt
umplute cu tutun tăiat, mărunţit sau tutun întreg pentru ţigări de foi, învelit în una
sau mai multe foi de tutun prelucrat sau reconstituit;
• ţigarete (cigarillos) – sunt un tip special de articole din tutun, similare ţigărilor
de foi, de dimensiuni mai mici. Ţigaretele pot avea muştiuc de filtrat şi pot fi învelite
cu hârtie specială;
• tutunul de fumat – este un tutun tăiat, destinat preparării manuale a ţigărilor
sau ţigărilor cu carton de însuşi consumatorul;
• tutunul de pipă – tutun tăiat, sucit, presat, destinat fumatului cu ajutorul pipei;
• tutunul pentru calian – amestec de tutun tăiat sau mărunţit şi adaosuri
alimentare gustative-aromatice, componente ce conţin zahăr şi umectanţi, destinat
fumatului cu ajutorul narghilelei;
• tutunul de prizat – preparat din tutun prelucrat şi alte componente, măcinat
până la stadiul de pulbere fină, destinat consumului prin prizare;
• tutunul de supt – preparat integral sau parţial din tutun prelucrat, mărunţit şi/
sau sub formă de pudră, destinat consumului prin supt;
• tutunul de mestecat – tutun prelucrat, tăiat sau mărunţit, destinat consumului
prin mestecare.
Din frunzele de tutun se extrage acidul nicotinic (vitamina PP), utilizat la tratarea
diferitor afecţiuni. Din frunze se mai extrage acidul citric; Nicotiana rustica conţine
7. Tutunul 285
10-15% de acid citric. Seminţele de tutun conţin 35-40% de ulei semisicativ, utilizat
în alimentaţie şi în industria vopselelor. Turtele rezultate din extragerea uleiului nu
conţin nicotină şi pot fi utilizate în hrana animalelor.
Savanţii americani au elaborat o serie de metode de extragere din tutun a proteinei
utilizate ca supliment alimentar. Proteina din tutun posedă o puritate excepţională –
99,97% – şi poate fi utilizată de bolnavii de rinichi. Din tutun se poate extrage mai
multă proteină decât din orice altă cultură agricolă. Prelucrat corespunzător, tutunul
poate servi şi ca nutreţ excelent pentru animale. Se prelucrează nu frunzele pentru
marfă, dar întreaga masă ce rămâne în câmp după recoltarea frunzelor. De pe 1 ha se
pot obţine până la 5 t de asemenea nutreţ uscat. Valoarea energetică a acestui produs
nu e mai mică decât a fânului de lucernă şi costă de două ori mai ieftin. Din tutun se
mai obţine şi praful de tutun, extractul de tutun sau nicotina, utilizate ca insecticide.
Din inflorescenţe şi resturi de frunze se obţine ulei volatil.

Centrul de origine a tutunului este America. Cu mult înainte de venirea europenilor
pe noul continent, indienii din America de Sud utilizau tutunul pentru fumat, ca
medicament contra durerilor de cap, pentru tratarea rănilor. Seminţele de tutun au
fost aduse în Europa în anul 1518 şi, iniţial, tutunul se cultiva ca plantă decorativă.
Denumirea generică – nicotiana – provine de la numele lui Jean Nicot,
ambasadorul francez la curtea portugheză, care, începând cu 1561, a fost iniţiatorul
cultivării, utilizării şi studierii tutunului. În Anglia, tutunul a început să fie fumat în
anul 1570; în Turcia – în 1605, iar în anul 1610 a căpătat deja o răspândire extrem
de largă. Actualmente, tutunul se cultivă în circa 100 de ţări, producţia mondială a
ţigărilor constituind 4 580 mld. bucăţi.
Fig. 28. Tutunul

Suprafeţe şi producţia tutunului pe plan mondial, 2006

Ţara Suprafaţa, ha Recolta, kg/ha Producţia globală, t
Brazilia 497 267 1 820 905 352
India 370 000 1 486 550 000
SUA 135 360 2 497 338 060
Turcia 190 000 736 140 000
Moldova 3 500 1 385 4 850
China 1 377 200 1 996 2 750 000
Mondial 3 896 580 1 724 6 719 314
Dinamica producţiei de tutun în Republica Moldova

Producţia globală,
Anul Suprafaţa, mii ha Producţia, kg/ha
mii tone
1960 14,6 10,90 15,9
1965 35,4 13,80 48,9
1970 53,4 16,20 87,0
1975 66,0 14,60 92,0
1980 65,8 18,90 78,1
1985 75,9 15,60 122,0
1986 68,7 19,30 132,6
1987 61,8 18,90 117,0
1988 42,4 18,50 78,3
1989 35,5 1900 67,4
1990 32,1 2060 66,2
1991 31,5 2000 62,8
1992 28,1 1510 42,4
1993 31,2 1400 50,2
1994 28,3 1380 39,2
1995 20,0 1260 25,2
1996 16,3 1140 18,6
1997 17,2 1330 23,0
1998 21,8 1280 28,0
1999 18,2 1200 22,4
2000 23,5 1080 25,3
2001 16,9 930 15,7
2002 9,1 1540 14,0
2003 5,6 1250 6,9
2004 6,2 1270 7,9
2005 10,0 1000 10,0
2006 3,5 1390 4,8
7. Tutunul 287
Sistematica
Tutunul aparţine familiei Solonaceae, genul Nicotiana. Principalele specii de
tutun, N. tabacum şi N. rustica sunt originare din America. Mexic şi America
Centrală reprezintă centrul genetic al N. rustica, iar vestul continentului sud-
american (Ecuador, Peru, Bolivia) – al N. tabacum.
Cele două specii de tutun sunt de origine emfidiploidă. Nicotina tabacum este
un hibrid natural obţinut din N. silvestris şi N. tomentosa, iar N. rustica provine din
încrucişarea speciilor N. paniculata şi N. undulata.
Soiuri. În prezent, se cultivă numeroase soiuri de tutun, care diferă din punct
de vedere biologic, morfologic şi calitativ. În baza acestor criterii şi a destinaţiei
lor în consum, soiurile se împart în mai multe tipuri: oriental, semioriental, Virginia,
de larg consum, Burley şi tutunul pentru ţigări de foi.
Soiuri de tutun omologate în Moldova

Perioada de
vegetaţie: plan- Nr. de Conţinutul Calităţi
Coeficientul
Soiuri tarea, coacerea frunze, de nicotină, fumative,
Smuk
frunzelor buc. % puncte
superioare, zile
Moldavski 456 132 30-40 2,2 0,38 37,8
Doina 211 100-110 25-35 2,0 0,58 38
Moldavski 272 110-120 29-30 0,5-1,2 0,45 39
Trapezond 209 120-130 - 2,2 0,74 37,5
Virginia 401 119-121 25-60 0,5 - -
Burley 320 110-115 22-24 1,6 - -
Jubileu-M 130-140 28-31 2-3 0,3 -
Rădăcina tutunului este pivotantă, cu numeroase ramificaţii ce pătrund în sol

la adâncimea de 1,5 m.
Tulpina este rotundă, pubescentă, cu lăstari laterali în partea superioară.
Înălţimea ei e de 150-180 cm.
Frunzele sunt alterne, rareori peţiolate, cu marginea întreagă şi de forme diferite:
rotundă, ovală, lat-ovală, oval-alungită, cardioformă, eliptică, lanceolată, pubescentă.
Inflorescenţa este un panicul corimbiform.
Florile sunt de tipul 5, dispuse pe peduncule cu bractee tubulare. Corola este
infundibuliformă, cu îndoitura pentagonală, albă, roz sau roşie şi are 5 stamine.
Tutunul este o plantă cleistogamă autogamă-facultativă.
Fructul este o capsulă compusă din 2 compartimente ce conţin numeroase
seminţe; se deschide cu 2 valve. În inflorescenţă, în funcţie de soi, se formează de la
30 până la 120 de capsule. Fiecare capsulă conţine aproximativ 2,5-4 mii de seminţe.
Seminţele sunt mici, rotunde, asimetrice, cu suprafaţa alveolată, grunţuroase, brune-
cafenii. Lungimea seminţei constituie 1,4-0,9 mm, iar lăţimea – 0,3-0,6 mm. Masa a
1 000 de seminţe variază între 0,08-0,1 g; 1 g de seminţe include 10-15 mii de bucăţi.

Calitatea florilor de tutun se apreciază în baza a 4 categorii de caractere:
– merceologice
– chimice
– tehnologice
– pentru fumat
Caracterele merceologice includ, în principiu, caracterele exterioare:
culoarea, compacitatea, elasticitatea, durabilitatea. Culoarea deschisă, în limita unui
tip de foi, e specifică tutunului de calitate, cu gust incomplet. O culoare închisă e
caracteristică pentru foile cu tărie ridicată şi cu gust deplin. Culoarea şi nuanţele
verzi semnalează calitatea inferioară a tutunului.
Compacitatea ţesutului frunzei caracterizează raportul dintre masa frunzei şi
volumul ei, g/cm3. Ţesutul frunzei poate fi foarte compact, cu o compacitate medie
şi lax, poros.
Frunzele cu ţesutul compact au, de obicei, un gust tare, mai aromat decât al
celor poroase. Elasticitatea reprezintă însuşirea frunzelor de tutun de a se întinde
fără a se rupe. Tutunul de calitate înaltă are elasticitate bună. Conţinutul de răşină
ce determină însuşirea de a se lipi a frunzelor este o particularitate a tutunului
aromatic şi de calitate înaltă.
Caracterele tehnologice: mărimea frunzelor, procentul nervurii principale,
materialitatea, masa volumetrică.
În funcţie de mărimea frunzelor, tutunul se divide în specii cu frunze mici – până
la 20 cm în lungime; specii cu frunze de lungime medie – 20-30 cm şi specii cu
frunzele mari – mai mari de 30 cm. Foile de tutun cu procentajul nervurii mai mic de
18% se consideră foi cu nervura subţire; cu 18-24% – foi cu nervura medie; mai mari
de 24% – foi cu nervura groasă. Procentajul maxim al nervurii ajunge la 34-36.
Foile de tutun cu compacitatea sau masa volumetrică de 0,66 g/cm3 şi mai
mult au o compacitate mare; cele de la 0,65 până la 0,48 g/cm3 – compacitate
mijlocie; cele de 0,47 g/cm3 şi mai mici – compacitate scăzută.
Cu cât e mai mare masa volumetrică, cu atât mai multe unităţi de articole de
tutun se produc dintr-o unitate de masă de materie primă.
Indicii chimici: conţinutul nicotinei, a hidraţilor de carbon, a acizilor organici,
7. Tutunul 289
a răşinii, a uleiului eteric, a cenuşii etc. Cantitatea şi raportul acestor substanţe în

frunze caracterizează calitatea fumului de tutun. Compoziţia chimică a frunzelor,
respectiv a foilor după fermentare, determină însuşirile fumative ale tutunului.
Substanţa uscată a frunzelor de N. tabacum conţine, în medie, 80% de compuşi
organici şi 20% de compuşi minerali.
Nicotina (C10H14N2) este letală pentru om în doză de 40 mg. Conţinutul de
nicotină este influenţat de factori genetici (specie, soi), ecologici şi agrofitotehnici.
Nicotina rustica conţine 6-8% de nicotină, iar Nicotina tabacum – 0,3-5%.
Nicotina este conţinută în toate organele plantei, cu excepţia seminţelor mature,
cea mai mare cantitate aflându-se în frunze.
Frunze – 66,5% Inflorescenţă – 2,4%
Tulpină – 15,0% Seminţe – 0%
Rădăcină – 16,2%
Frunzele etajului superior conţin mai multă nicotină decât cele de la etajul de jos.
Compuşii organici sunt reprezentaţi prin: hidraţi solubili, compuşi azotaţi, acizi
organici, răşini şi uleiuri eterice. În funcţie de soi şi de condiţiile de vegetaţie,
hidraţii de carbon constituie 2-27% şi au o influenţă deosebită asupra însuşirilor
fumative ale tutunului.
Celuloza, în proporţie de 7-8%, are rolul principal în întreţinerea arderii
tutunului.
Compuşii azotaţi din frunzele de tutun sunt reprezentaţi, în principiu, de
proteine, care pot fi până la 20%. Substanţele albuminoide influenţează arderea şi
gustul tutunului. Într-o proporţie prea ridicată, împiedică arderea şi imprimă fumului
un gust iute şi o aromă neplăcută. Pentru tutunurile de calitate superioară, albuminele
nu trebuie să depăşească 8% din substanţa uscată.
Raportul dintre conţinutul de glucide solubile şi cel de substanţe albuminoide
este un criteriu de apreciere a calităţii tutunului. Acest raport poartă denumirea de
coeficient Şmuk; cu cât este mai mare acest coeficient, cu atât este de calitate mai
bună tutunul. Tutunurile superioare au coeficientul Şmuk de 1,5-3, iar cele inferioare
– în jur de 1,5, de calitate medie – aproape de 1,0.
Frunzele verzi conţin o cantitate mică de acizi organici; în urma procesului de
fermentare, ele ajung la 12-16%. Răşinile şi uleiurile eterice sunt componente de
maximă importanţă, ele constituind aroma tutunului. Proporţia lor în frunzele uscate
şi nefermentate este de 6-17%, respectiv până la 1,5 %. Tutunul conţine 8-25%
substanţe minerale, aproximativ 75% dintre care sunt compuşi ai calciului şi
potasiului. Oxidul de potasiu favorizează cel mai mult arderea, într-o măsură mai
mică oxidul de calciu.
Combustia este unul dintre factorii principali ai calităţii tutunului. Tutunul,

indiferent cât de tare este, e de calitate superioară doar dacă arde bine, uniform. La
o ardere bună, cenuşa este albă şi bine legată.
Clorul are cea mai puternică influenţă negativă asupra arderii tutunului. Potasiul
şi natriul favorizează arderea. Cea mai adecvată apreciere a demnităţii tutunului
pentru fumat este degustarea, care se face în baza unei scale de 50 de puncte: 25 de
puncte pentru aromă şi 25 de puncte pentru gust. Produsele de tutun care au obţinut
44 de puncte sunt considerate de categorie superioară; cele care au obţinut 44-39
de puncte – de bună calitate; cele cu 39-35 de puncte – de calitate inferioară; cu 30
de puncte – de calitate proastă.
Nu există nici un tip de tutun care, ca demnitate de fumat, să corespundă tuturor
cerinţelor. De exemplu, materia primă are o aromă puternică, plăcută, însă are un
gust pătrunzător sau are gust plăcut, însă aromă insuficientă. Din acest motiv,
fabricarea produselor pentru fumat presupune amestecul diferitor tipuri de tutun.
În funcţie de calitatea gustului şi aromei, materia primă de tutun se împarte în 2
categorii: de schelet şi de umplutură. Materia primă de schelet serveşte ca material
de bază ce completează volumul ţigaretelor şi ţigărilor. Tutunul de umplutură are o
aromă intensivă şi, din acest motiv, se adaugă la cel de schelet. Printre tutunurile de
schelet se numără: Trapezond, Ostrolist, Immunâi; printre cele de umplutură –
Samsun, Diubec, Havana.
Cerinţele faţă de temperatură. Seminţele de tutun încep să încolţească la
temperatura de 10-12oC. La o temperatură mai mare de 35oC, tutunul încetează să
crească; la temperatura de 17-18oC, încolţirea seminţelor îşi extinde durata.
Seminţele încolţite suportă geruri de -4oC; plantele mature, însă, sunt sensibile şi
la temperaturi de -2 -3oC; în unele cazuri chiar şi la temperatura de -1oC. În perioada
de coacere a frunzelor, temperatura trebuie să fie de minimum 24-25oC.
Cerinţele faţă de umiditate. Prima perioadă de vegetaţie în câmp, care cuprinde
35-40 de zile după răsădire, se caracterizează prin creşterea lentă a plantelor şi un
consum redus de umezeală: maximum 50 ml pe zi pentru o plantă. Următoarele 40-
50 de zile se caracterizează prin acumularea accelerată a masei vegetale şi un consum
mare de apă – până la 2 l la o plantă; ulterior, acumularea masei organice se reduce
treptat, consumul de apă scade la 250 ml pe zi. Coeficientul de transpiraţie al
tutunului constituie 500-600. Tutunul nu suportă umectarea excesivă, cere aerisirea
sistemului radicular.
Cerinţele faţă de lumină. Tutunul este o plantă iubitoare de lumină. Iluminarea
7. Tutunul 291
insuficientă îi reţine dezvoltarea, îi lungeşte perioada de vegetaţie, îi reduce esenţial

calitatea.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai potrivite pentru tutun sunt solurile uşoare după
compoziţia mecanică radicală, structurate, cu un conţinut de humus de peste 2-
2,5%. Valoarea optimă a pH-ului solului la începutul vegetaţiei este aproape de 6
(considerată slab acidă); apoi de 7,5-7,9 (slab alcalină). Excesul de humus
înrăutăţeşte calitatea tutunului de fumat.
Tehnologia de cultivare a răsadului de tutun

Organizarea serelor şi răsadniţelor. Fiecare hectar de plantaţii de tutun are
nevoie de 60-70 m2 de suprafaţă utilă de răsadniţe. În apropiere trebuie să existe un
rezervor cu apă ce să poată asigura 5-6 l pe zi la 1m2.
Pentru sere şi răsadniţe se alocă un teren plan sau cu pantă lină, înclinată spre
sud sau sud-vest. Astfel de sectoare sunt iluminate mai bine. Preferate pentru
tehnologia de organizare a răsadniţelor sunt sectoarele cu soluri uşoare, luto-
nisipoase şi nisipo-lutoase. Aceste soluri sunt considerate soluri calde şi contribuie
la creşterea şi dezvoltarea bună a răsadului. Nu se recomandă construirea de sere
pe soluri grele, argiloase, care reţin multă apă, se încălzesc încet şi contribuie la
apariţia şi răspândirea bolilor. Nu se admite amplasarea serelor nici în locuri joase.
Apele freatice trebuie să se afle la adâncimea de cel puţin 1,5-2,0 m.
Pentru a evita bolile, răsadniţele nu se amplasează în apropierea instalaţiilor de
uscare, a câmpurilor ocupate cu tutun şi cartofi, a plantaţiilor de piersic şi cais. Distanţa
de la aceste obiecte trebuie să fie de cel puţin 500 m. Sectoarele destinate răsadniţelor
nu trebuie să fie îmburuienate cu susai, pir ş. a. buruieni care dau lăstari din rădăcină
şi cu rizomi. Cele mai bune sunt sectoarele care au fost ocupate de culturi cerealiere
păioase, ierburi perene sau pârloagele. Sectoarele se ară la adâncimea de 25-30 cm,
se grăpează şi, până la construcţia serelor, se menţin libere de buruieni.
Pregătirea amestecului nutritiv. Pentru obţinerea unui răsad de calitate se
utilizează un amestec nutritiv cu o componenţă mecanică uşoară. Răsadul de tutun dezvoltă
un sistem radicular viguros, la o grosime de cel puţin 8-10 cm a stratului nutritiv. Pentru
1 m2 de suprafaţă din sere şi răsadniţe trebuie pregătit 0,11 m3 de amestec nutritiv, iar
dacă ţinem cont de necesitatea presării răsadului – 0,13 m3. La 1 ha de răsadniţe se cer
10 m3 de amestec nutritiv, inclusiv 6 m3 de mraniţă, 3 m3 de pământ de pădure şi 1 m3 de
nisip de râu. Pentru a micşora gradul de infectare a amestecului cu dăunători şi agenţi
patogeni, el se pregăteşte cu 3-4 zile înainte de utilizare. Pentru presarea după semănat
şi întreţinerea răsadului se pregăteşte amestecul de mraniţă şi nisip în raport de 3:1.
Amestecul nutritiv se pregăteşte prin 3 metode:
Fig. 29. Creşterea răsadului de tutun în seră
1) Prepararea componentului nutritiv prin amestecarea mecanică a mraniţei,

a pământului structural şi a nisipului în raport de 2:1:1. Mraniţa trebuie să fie bine
putrezită şi nesărată, nisipul – fără particule mâloase. Toate componentele se prepară
separat, se cern printr-un ciur cu ochiuri de 1-1,5 cm şi se amestecă. Elementele
pentru presărare se cern printr-un ciur cu ochiuri de 0,5 cm. Mraniţa bine păstrată
este de culoare neagră sau cafeniu-închis, lasă urme pe piele atunci când este strivită
între degete. În calitate de pământ structural se foloseşte pământul înierbat de pădure.
Se alege un sector cu sol de structură uşoară, care conţine humus în proporţii mari,
se scoate stratul superior de 2-3 cm grosime şi apoi se extrage pământul de ţelină
la adâncimea de 10-15 cm.
2) Pregătirea amestecului nutritiv cu utilizarea băligarului, a pământului şi
a îngrăşămintelor minerale prin metoda „platforma deschisă”. Se aleg sectoare cu
soluri uşoare, irigabile, bogate în humus, care se discuiesc şi pe care se aplică
uniform 700 t/ha de băligar şi 7 t/ha de superfosfat, încorporate odată cu arătura.
Ulterior, sectorul se întreţine în stare umedă şi afânată pe toată adâncimea stratului
de compostare. Sectorul se udă o dată la 10-15 zile şi se afânează cu grapa cu
discuri sau cu cultivatorul. Compostul se irigă de 1-2 ori cu must de băligar. La
respectarea acestei tehnologii, compostul se maturizează peste 1,5-2 luni.
7. Tutunul 293
Compostul, maturizat cu ajutorul buldozerului, se strânge în grămezi pentru păstrare.

De pe o suprafaţă de 1 ha se obţin circa 3 000 t de amestec nutritiv.
3) Aşezarea în siloz de câmp a băligarului şi a pământului. În acest scop, pe
un teren protejat de vânturi şi inundaţie se aşază un strat de pământ structural de
ţelină de 5 cm, pe el se aşază un strat de gunoi de grajd amestecat cu paie – 5 cm,
pământ afânat şi umectat etc. Stivuirea se încheie cu un strat de pământ de 10 cm.
Straturile se udă cu suspensie de superfosfat – 1 kg/1 m3 de compost care contribuie
la accelerarea putrezirii substanţelor organice. Ca în stivă să se poată acumula apă
de ploaie, suprafaţa ei trebuie să aibă forma unei pâlnii, cu lăţimea de 2-3 cm şi
înălţimea de 1,5 m, lungimea liberă. La respectarea acestor condiţii, temperatura
din interiorul stivei atinge 45-50oC, temperatură la care mor şi agenţii patogeni, şi
seminţele buruienilor ce încolţesc. Peste o lună şi jumătate, stiva se amestecă, se
udă uniform, straturile superficiale se aşază la mijloc. Compostul pregătit are
culoarea brun-închis. Compostul se prepară primăvara, recomandabil în aprilie-
mai. Înainte de a pregăti amestecul nutritiv, compostul se cerne printr-un ciur cu
ochiuri de 1,0-1,5 cm şi, în funcţie de volum, se adaugă 25% de nisip de râu.
Metodele de încălzire a serelor. Cea mai eficientă este metoda combinată de
încălzire. Solul se încălzeşte cu apă încălzită până la temperatura de 40-50oC, care
trece prin tuburi de polietilenă cu diametrul de 20-25 mm, instalate în straturi, pe
un aşternut de nisip, la adâncimea de 30 cm. Pentru încălzirea apei circulatoare se
utilizează cazane de încălzit apă. Pentru încălzirea aerului se utilizează generatoare
de căldură şi conducte de polietilenă cu diametrul de 700 mm. La 1 m2 de seră se
consumă 18-20 kg de motorină.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Concomitent cu pregătirea serelor se
pregătesc şi seminţele de tutun; ele se dezinfectează, se tratează cu stimulatori, se pun
la încolţit. Dezinfectarea se face cu Fundazo 50 WP. Pentru 1 kg de seminţe se pregătesc
2 l de soluţie de lucru (2 g la 1 l de apă) sau se utilizează permanganat de potasiu de
0,005%. Umpluţi 2/3 cu seminţe, sacii de pânză se ţin timp de 10-15 min. în soluţie.
Germinarea seminţelor. Pentru sporirea energiei de încolţire şi a gradului de
germinaţie a seminţelor, ele se stimulează după dezinfectare, fiind dispuse în
săculeţe şi ţinute 24 de ore în soluţie de acid tartric de 0,1% (3 g/kg) în încăpere, la
temperatura de 20 (+2)oC; cantitatea soluţiei trebuie să fie de 2-3 ori mai mare
decât masa seminţelor – preferabil, 3 l de soluţie.
Peste 24 de ore, fără a fi clătite, seminţele se plasează în lăzi de lemn (de
40×50×5 cm) cu fundul de pânză; se acoperă cu ţesătură umedă şi se pun la încolţit
în 5-6 etape, cu intervale de 2-3 zile între ele.
Seminţele fiziologic maturizate, cu vârsta de peste un an, se pun la germinat la
temperatura constantă de 27-30oC, se amestecă de 2-3 ori pe zi, pentru a îmbunătăţi

accesul aerului la ele. Regimul de temperatură în timpul germinării poate fi respectat
în termostate cu reglarea automată a temperaturii. În fiecare termostat se pun câte
4 lăzi, în fiecare ladă câte 2 kg de seminţe. Seminţele mai tinere nu reuşesc să-şi
încheie coacerea şi, în aceste condiţii, germinează încet. Pentru ca seminţele
proaspăt recoltate să poată germina e necesar să li se asigure o temperatură variabilă:
27-30oC, pe parcursul primelor 6 ore, succedate de o temperatură de 15-20oC timp
de 18 ore. Apoi, temperatura se ridică până la 27-30oC şi se coboară din nou la
15-20oC ş.a.m.d. Procedura contribuie la încolţirea uniformă şi asigură apariţia
punctului alb, care, de regulă, se remarcă peste 3-5 zile.
Seminţele de tutun proaspăt recoltate sunt sensibile la lumina zilei. Pentru a le
accelera procesul de germinare, ele trebuie amestecate de 2-3 ori pe zi în prezenţa
luminii. Seminţele stimulate germinează cu 1-2 zile mai repede. Când 60-70% din
seminţe au încolţit, ele se zvântează până la febrilitate. Nu se admite formarea unor
colţi mai lungi decât sămânţa, deoarece asemenea colţi se rup uşor. Dacă suprafaţa
de semănat nu este încă pregătită sau dacă temperatura din sere este scăzută şi în
baza ei nu se poate începe semănatul, seminţele se pun în frigidere, unde temperatura
se menţine la nivelul de +1 +2oC.
Epoca de semănat. Răsadul de tutun se creşte în răsadniţe timp de 45-50 de
zile. Însămânţarea serelor şi răsadniţelor începe, în raioanele de nord, cel târziu la
1 martie, iar în cele sudice – cel târziu la 25 februarie. Însămânţarea se termină în
a doua decadă a lunii martie.
Norma de însămânţare. De obicei, sunt sănătoase şi se dezvoltă normal
răsadurile ce nu depăşesc densitatea de 1 200 bucăţi/1 m2. Norma optimă de
însămânţare este 0,25-0,3 g seminţe uscate la 1 m2. Se seamănă 0,2 g seminţe
stimulate pe 1 m2. Cota de încolţire a seminţelor se calculează în baza suprafeţei
utile de 500 m2: se cântăresc 150 g de seminţe uscate şi se pun la încolţire. Ulterior,
seminţele încolţite se împart în funcţie de suprafaţa straturilor şi se seamănă separat
pe fiecare strat.
Adâncimea de semănat. Înainte de semănat, suprafaţa straturilor se nivelează
bine, se bătătoreşte uşor şi se udă uniform pe toată adâncimea stratului de amestec
nutritiv. Pentru distribuirea corectă a seminţelor pe suprafaţa straturilor, înainte de
semănat, ele se amestecă cu nisip uscat, cernându-se în prealabil printr-un ciur cu
ochiuri de 0,25 cm. După însămânţare, seminţele se prepară cu mraniţă cu grosimea
de 0,5 cm. Suprafaţa straturilor se bătătoreşte uşor şi se udă cu stropitoare prevăzute
cu pulverizare mică, până la umectarea deplină a stratului presărat.
Lucrări de întreţinere. Sistemul de măsuri agrotehnice de stimulare a răsadului
7. Tutunul 295
include: udatul, reglarea temperaturii şi umidităţii aerului, presărarea, nutriţia,

plivitul, răritul plantelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, pregătirea răsadului
pentru plantare, într-o strânsă relaţie cu fazele de formare a răsadului:
faza I – apariţia plantulelor şi formarea frunzuliţelor cotiledonate;
faza II („cruciuliţe”) – apariţia a 2 frunzuliţe adevărate şi dezvoltarea
cotiledoanelor;
faza III („urechiuşe”) – creşterea şi formarea frunzelor în formă de urechiuşe
(frunzele se ridică în sus);
faza IV – răsadul este gata pentru plantare; formarea tulpinii; a 5-6 frunze
adevărate şi a sistemului fasciculat radicular.
Udatul corect constă în menţinerea stratului superior al solului, 8-10 cm, într-o
stare medie de umectare: atât uscarea, cât şi supraumidificarea acestui strat, mai ales
la vârsta tânără a răsadului, reţine creşterea sau provoacă atacul bolilor. De la semănat
până la faza de „cruciuliţe” sau până la înrădăcinare, răsadul se udă mai des, însă cu
cantităţi mici de apă – 0,5 l/m2. În acest răstimp, sistemul radicular se dezvoltă încet.
Începând cu faza de „cruciuliţe”, udările se efectuează mai rar, însă cu o cantitate mai
mare de apă. Cu cât răsadul este mai în vârstă, cu atât mai rar şi mai abundent se udă.
Temperatura apei pentru udat trebuie să fie de 20-25oC. Răsadul mai în vârstă se udă
o dată pe zi, din contul o căldare de apă la 3-4 m2. Suprafaţa solului trebuie să se
zvânteze până la următoarea irigare. Între faza de „cruciuliţe” şi faza de „urechiuşe”,
straturile trebuie uscate periodic, fapt ce accelerează creşterea sistemului ei radicular.
Reglarea temperaturii şi a umidităţii aerului în sere. Tutunul este o plantă
termofilă. Pentru dezvoltarea şi creşterea normală a răsadului, temperatura aerului
din sere (de la semănat şi până la apariţia plantulelor) se menţine la 25-28oC, iar
temperatura solului (la adâncimea de 10 cm) – 10oC. După apariţia plantelor,
temperatura aerului trebuie să fie de 18-25oC. Temperatura se reglează prin încălzire
şi prin aerisire, inclusiv prin suflarea de aer rece. Umiditatea aerului se reglează cu
ajutorul unor ferestre de aerisire, croite în acoperişul serei şi care trebuie să ocupe
10-15% din suprafaţa acoperişului. Umiditatea ridicată a aerului se determină prin
prezenţa picăturilor de apă pe partea interioară a peliculei; pentru determinarea ei
exactă, în sere trebuie să se afle psihrometre. Pe timp senin şi însorit, temperatura
şi umiditatea aerului în serele de peliculă creşte mai repede decât în răsadniţele cu
geamuri şi poate atinge 40oC. De aceea, serele trebuie aerisite mai des, pe durate
mai lungi decât răsadniţele. Pentru aerisire, se deschid ferestruicile şi se ridică
puţin părţile laterale ale peliculei. Dacă această operaţie se realizează incorect şi
pe timp nepotrivit, răsadul se poate îmbolnăvi şi chiar pieri.
Presărarea, terotajul. La formarea unui sistem radicular bine dezvoltat
contribuie presărarea cu mraniţă sau cu amestec nutritiv în zona coletului plantelor.

Presărarea previne dezgolirea rădăcinilor răsadului în timpul tasării amestecului
nutritiv şi îmbogăţeşte amestecul cu substanţe nutritive. Răsadul poate fi presărat
din momentul din care frunzele plantelor se separă de sol. Până la faza de “urechiuşe”
se aplică cel puţin 3-4 presărări, după rărirea răsadului, după fiecare plivire şi după
fiecare scoatere a răsadului din sere.
Fertilizarea suplimentară a răsadului. Prima îngrăşare suplimentară se
realizează la începutul fazei de „cruciuliţe”, cu 15 g de salpetru amoniacal, 30 g de
superfosfat şi 10 g de sare de potasiu la 10 l de apă pentru 5 m2 de răsadniţe. În
următoarele faze de dezvoltare a răsadului, dozele de îngrăşăminte se dublează.
Soluţia îngrăşămintelor minerale (pentru o suprafaţă concretă) se pregăteşte în ziua
îngrăşării suplimentare. Îngrăşămintele se dizolvă separat, deoarece la amestecul
salpetrului amoniacal cu superfosfatul se pierde o mare cantitate de azot. Succesiunea
dintre îngrăşămintele minerale şi cele organice, aplicate în scopul fertilizării
suplimentare, îmbunătăţeşte calitatea răsadului.
La fertilizarea suplimentară, în calitate de îngrăşământ organic este utilizat
gunoiul de păsări sau mustul de băligar. Soluţia de gunoi de păsări se prepară în
modul următor: o căldare de gunoi de păsări se pune în butoi, deasupra se toarnă 3
căldări de apă caldă, infuzia mestecându-se de 3-4 ori. Soluţia îşi încheie fermentarea
atunci când nu se mai degajă bulbuci de aer. Înainte de administrare, o căldare de
infuzie se dizolvă cu încă 7 căldări de apă. Soluţia obţinută se strecoară prin sită, iar
apoi se udă cu ea răsadul; o căldare la 5 m2. După aplicarea acestei soluţii, răsadul
se udă cu apă curată. Înainte de a se introduce, mustul de băligar se diluează în
proporţie de 5 la 1; infuzia se strecoară cu o sită; cu o căldare de soluţie se udă 5 m2
de plantaţie. După tratare, plantulele se spală cu apă curată.
Plivitul şi răritul. Pentru a îmbunătăţi condiţiile de creştere şi dezvoltare a
răsadului de tutun, buruienile trebuie nimicite prin metoda chimică sau prin plivirea
manuală. Înainte de plivit, răsadul se udă, iar după plivit se presară cu mraniţă sau cu
amestec nutritiv şi se udă abundent din nou. Rezultate bune dau Dual 99 CE – 0,3
ml/m2, Stromp 330 EC – 0,4 ml/m2, Treflan 24 EC – 0,4 ml/m2, Triflurex 240 EC
– 0,4 ml/m2. Erbicidele se introduc cu ajutorul stropitorii portative, acoperind
uniform suprafaţa, cu 2-3 zile înainte de însămânţare. Consumul de apă trebuie să
constituie 700 l/ha sau 0,07 l/m2. Erbicidele se încorporează în sol cu ajutorul
greblelor, la adâncimea de 2-3 cm. Dacă plantulele au răsărit prea des, la sfârşitul
fazei de „cruciuliţe”, răsadul trebuie neapărat rărit.
Protecţia răsadului contra bolilor şi dăunătorilor. Creşterea unui răsad de
calitate şi viguros este una din principalele etape în tehnologia de cultivare a tutunului
7. Tutunul 297
pentru a obţine o recoltă înaltă de materie primă. Dacă măsurile propuse anterior
n-au fost respectate, se creează condiţii optime de dezvoltare a micozelor. Pentru
a combate putrezirea neagră a rădăcinii şi mucelaginirea tulpinii, înainte de semănat,
în sol se încorporează preparatul biologic Trihodermin Th-7f-BL lichid 20 ml/m2.
În lipsa Trihoderminului Th-7f-BL lichid, în sol se încorporează 30-40 g/m2 de
cenuşă şi se amestecă uşor. Cenuşa de lemn apără răsadul de agenţii patogeni în
perioada cea mai sensibilă, cuprinsă între apariţia mlădiţelor şi faza de “cruciuliţă”
la tutun. Se recurge şi la metoda chimică de combatere a micozelor. Contra putrezirii
negre a rădăcinii şi tulpinii se utilizează Fundazol 50 WP - 3,0 g/m2, prin udare
înainte de semănat sau după apariţia primelor simptome. Contra focului sălbatic,
plantele se tratează cu soluţie de zeamă bordeleză (2-3 g/m2). La apariţia focarelor
de micoze, ele se nimicesc cu soluţie de 0,5% de permanganat de potasiu.
Dacă apar coropişniţe, în galeriile lor se aplică momeală preparată din 1 kg de
boabe de grâu, tratate cu 80-100 ml de Actelic 50 EC şi 20-30 ml de ulei de floarea-
soarelui. Contra limacşilor, plantele de pe parcele se prăfuiesc cu cenuşă sau cu 30-
40 g de superfosfat în orele de seară, cu intervalul de 20-30 min. Dimineaţa, răsadul
se udă. În jurul serelor, teritoriul se menţine curat, în caz contrar, în perioada de
călire a răsadului, tripsul virofor migrează şi transmite viroza – boala petelor bronzate.
Pregătirea răsadului pentru plantare. Cu 7-10 zile înainte de plantarea în
câmp, începe călirea răsadului. În acest scop se reduce brusc numărul udărilor, iar
cu 2-3 zile înainte de plantare, acestea se întrerup complet. În perioada de călire în
sere, se deschid complet ferestruicile. În această perioadă răsadul trebuie să devină
atât de puternic încât să nu se ofilească nici chiar dacă nu este udat. Se consideră
călit răsadul care, îndoit în jurul degetului, nu se rupe. Răsadul standard, bun pentru
plantarea în câmp, trebuie să aibă lungimea de 12-14 cm de la colet până la vârful
frunzei superioare; pentru plantarea mecanizată – până la 16 cm şi 5-4 frunzuliţe
dezvoltate, să aibă sistemul radicular bine dezvoltat. Tulpina răsadului standard trebuie
să fie mlădioasă, rezistentă şi neînăsprită.
Scoaterea şi pregătirea răsadului pentru plantare. Această procedură se
realizează în mai multe reprize, pe măsura creşterii plantelor, la intervalul de 3-5
zile. Pentru sădirea a 1 ha de tutun sunt necesari 60 m2 de răsad. Cu 1-2 ore înainte
de a fi scos, răsadul se udă abundent, astfel încât solul să se umezească la adâncimea
de pătrundere a rădăcinilor. Răsadul se scoate după ce frunzele s-au uscat. Scoaterea
răsadului cu frunzele umede este contraindicată, deoarece în lăzi, răsadul umed se
încălzeşte şi se deteriorează repede. Afară de aceasta, răsadul nu se udă de cu seară,
deoarece în timpul nopţii el absoarbe multă apă, devine fragil şi, în timpul plantării,
o mare parte din material se rupe.
Răsadul trebuie scos cu glomerule de pământ. Smulgerea răsadului se efectuează

fir cu fir, apucând cu degetele unei mâini 2 dintre cele mai dezvoltate frunze. Răsadul
scos se aşază atent în cealaltă mână, îndreptând rădăcinile cu frunzele spre sine.
Când în palmă se adună aproximativ 50 de plante, ele se pun în ladă. Cu cât mai bine
se păstrează rădăcinile, cu atât mai repede se înrădăcinează plantele în câmp.
Specificul de plantare include modelarea şi evitarea unei tratări pe câmp înainte de
finalizarea plantării. Înainte de plantare, rădăcinile răsadului se înmoaie în mocirlă
(„boltuşcă”). La 2 căldări de lut se adaugă ˝ căldare de băligar proaspăt de vite şi
pesticide (50 ml Fundazol 50 WP, 25 ml de Bi-58 Nou 10 ml/m2).
Răsadul bun de plantat în câmp trebuie să aibă lungimea de 12-14 cm de la
colet până la capătul frunzelor superioare. Pentru plantarea mecanizată, răsadul
trebuie să fie de 16-18 cm înălţime, cu 5-6 frunzuliţe dezvoltate, în afară de cele
cotiledonate. Grosimea tulpinii trebuie să constituie 4-5 mm. Cu 1-2 ore înainte
de a fi scos, răsadul trebuie udat abundent, astfel încât solul să se umezească la
adâncimea de pătrundere a rădăcinilor.
Nu se permite udarea răsadului în ajunul scoaterii lui; de obicei, în timpul
nopţii el absoarbe prea multă apă, devine fragil şi se rupe în timpul plantării. Răsadul
se scoate împreună cu o bucată de sol, fiecare plantă separat.
Cel mai bun ambalaj pentru transportarea în câmp a răsadului sunt lăzile (1 x
0,7 m, înălţimea de 20 cm). Într-o asemenea ladă încap 15-20 mii de plante. Pe
fundul ei se aşterne un strat de amestec nutritiv de 2-3 cm bine umectat. Peste
fiecare 2-3 rânduri, radicelele se presoară cu amestec nutritiv mărunţit şi se udă.
Lăzile cu răsad se acoperă cu pânză de sac şi se păstrează la umbră.
Tehnologia de cultivare a tutunului în câmp

Amplasarea culturii. În asolament, tutunul trebuie amplasat după grâul de
toamnă, păioasele de primăvară, sfecla pentru zahăr. Nu se admite introducerea în
asolament a florii-soarelui, cartofului şi altor culturi solanacee.
Fertilizarea. Pentru formarea 1 t de frunze uscate şi aproximativ a aceleaşi
cantităţi de tulpini, tutunul extrage din sol 45-50 kg de azot, 12,5-12 kg de fosfor şi
75-80 kg de potasiu. Îngrăşămintele organice se introduc la cultura premergătoare
(35-40 t/ha). Azotul din gunoiul de grajd acţionează mai lent şi mai uniform.
Îngrăşămintele minerale se introduc ţinându-se cont de asigurarea solului cu
elemente de nutriţie şi de recolta planificată. Pentru satisfacerea deplină a cerinţelor
plantelor faţă de substanţele nutritive, la plantarea răsadului se poate introduce
N15P30K30 odată cu apa pentru plantare. Dacă este necesar, fertilizarea suplimentară
se face în timpul primei afânări între rânduri, cu N30P60, la adâncimea de 12-16 cm.
7. Tutunul 299
Tutunul reacţionează foarte bine la aplicarea microelementelor, care se introduc

la cultivaţia de dinainte de răsădire, în cantităţi de 4-6 kg/ha sau ca nutriţia
suplimentară extraradiculară, cu soluţie de sulfat de zinc în concentraţie 0,2% şi cu
molibdat de amoniu şi acid boric – 0,1%.
Fertilizarea suplimentară extraradiculară cu microelemente trebuie îmbinată
cu stropirea plantelor cu pesticide.
Lucrarea solului. După cerealele păioase, lucrarea de bază a solului include
dezmiriştirea concomitent cu sau după recoltarea premergătoarei (la adâncimea de
5-6 cm) şi aratul de toamnă (la adâncimea de 25-27 cm). După porumb, se efectuează
discuirea solului în 2 direcţii (la adâncimea de 5-6 cm); arătura – la 25-27 cm.
După sfecla pentru zahăr, doar arătura (la adâncimea de 27-30 cm). Pe solurile
erodate, lucrarea de bază trebuie efectuată de-a curmezişul pantei. Lucrările de
dinainte de plantare includ nivelarea solului sub un unghi de 45o faţă de direcţia
aratului şi întreţinerea solului în stare afânată şi liber de buruieni.
Cu 3-4 zile înainte de plantarea răsadului se efectuează ultima cultivaţie, la
adâncimea de mers a brăzdarului maşinii de plantat a răsadului, iar la plantarea
manuală – puţin mai în faţă decât adâncimea plantării, astfel încât sub rădăcini să nu
se mai afle sol afânat.
Pregătirea câmpului pentru plantare. După ultima cultivaţie, sectorul se
împarte în fâşii de 40 m lăţime. Între fâşii se lasă drumuri de 4 m lăţime. Pe pante,
fâşiile trebuie să fie mai înguste, până la 20-25 m, şi dispuse pe diagonală. Tutunul
se plantează de la nord spre sud. În acest caz, plantele primesc mai multă lumină
solară. La plantare, se utilizează răsad sănătos, călit, cu un sistem radicular bine
dezvoltat. Conul de creştere al tulpinii nu trebuie acoperit cu pământ. Rădăcinile
trebuie să fie în poziţie verticală, neîndoite, în timpul plantării solul dinspre ele se
apasă uşor. În funcţie de sol, o plantă consumă 0,5-0,75 l de apă.
Termenele de plantare a răsadului în câmp. Plantarea răsadului în câmp
începe atunci când temperatura solului, la adâncimea de 10-12 cm, constituie mai
mult de 10oC. Termenul optim de plantare a tutunului pentru raioanele de sud şi
centru este cuprins între 20 aprilie şi 20 mai; pentru cele de nord – de la 25 aprilie–
15 mai. În primele 5-7 zile trebuie plantate minimum 30% din suprafaţă, în
următoarele 10-12 zile – 55-60%, iar în ultimele 3-5 zile – 10-15%. Pentru
răsădirea răsadului în câmp se aplică maşini suspendate de plantat răsaduri SKN-6A
şi SKN-6, ataşate la tractoarele Bielarusi de toate modificaţiile.
Desimea plantării tutunului. Desimea optimă a plantelor de tutun este de
55,6 mii/ha. Distanţa dintre plante pe rând – peste 20 cm, distanţa între rânduri –
90 cm.
Completarea golurilor. Dacă gradul de rărire a plantelor depăşeşte 7%, la cel

mult 3-5 zile după plantare locurile goale trebuie completate, utilizându-se răsadul
standard. Dacă se întârzie completarea, eficacitatea scade.
Lucrarea solului în perioada de vegetaţie a plantelor. Prima afânare între
rânduri se efectuează la 8-10 zile după plantare, la adâncimea de 6-8 cm, următoarele
– peste fiecare 12-15 zile; a doua şi a treia – la 10-12 cm; a patra – la 5-6 cm.
Suprafaţa afânată dintre rânduri trebuie să fie netedă, adâncimea canalelor nu trebuie
să depăşească 4 cm. Stratul umectat inferior nu trebuie întors la suprafaţă.
Copcitul sau politul. Concomitent cu primele cultivaţii, în intervalele dintre
rânduri şi afânările de pe rând ale plantaţiilor de tutun se realizează copcitul, adică
îndepărtarea frunzelor inferioare ale răsadului. Când îşi încheie creşterea, aceste
frunze se îngălbenesc treptat şi se usucă. Ele consumă neproductiv umezeala şi
sunt vectorii multor boli şi dăunători. Îndepărtarea acestor frunze facilitează afânarea
solului în intervalele dintre rânduri şi pe rânduri; îmbunătăţeşte aerisirea plantaţiilor,
contribuie la o coacere mai bună a frunzelor principale. Frunzele de răsad vătămate
de boli se ard sau se îngroapă adânc.
Protecţia plantelor în câmp. Aproximativ 10-15%, iar în ultimii ani, în unele
gospodării, până la 50% din recolta globală a materiei prime de tutun e compromisă
de boli, dăunători şi buruieni. Pentru a combate insectele dăunătoare din sol
(viermele-sârmă), prin metoda probelor de sol, se realizează evidenţa indivizilor.
La 2 indivizi pe 1 m2 se aplică metoda semănăturilor tratate cu seminţe otrăvite de
cereale. Ca insecticide se aplică: Actellic 50 CE, Zolone 35 CE, Bi-58 Nou.
Prima tratare a plantelor de tutun se efectuează la 10-15 zile de la plantare,
următoarele – la fiecare 15-20 de zile. Se recomandă efectuarea a minimum 3-4
tratări pentru tutunul Semioriental şi 5-6 pentru tipurile Virginia şi Burley.
Combaterea la timp a dăunătorilor este indirect eficace şi contra virozelor. De
aceea, împotriva tripsului şi păduchelului-verde, toate tratările sus-menţionate se
combină cu insecticide Actellic 50 CE – 1,0 l/ha; Bi-58 Nou – 1,0 l/ha). Norma de
consum 300-400 l/ha, în funcţie de faza de dezvoltare a tutunului. Ultimele
tratamente în câmp contra păduchelui şi tripsului sunt eficiente şi contra omizii
capsulelor, care provoacă mari daune recoltei, în special sectoarelor semincere,
distrugând inflorescenţa şi seminţele.
Contra plantelor parazitare – lupoaia şi cuscuta – se recomandă respectarea
strictă a asolamentului. Loturile atacate de plantele parazitare se ară la o adâncime
de minimum 30 cm. Arătura de toamnă asigură o incorporare mai adâncă a seminţelor
de buruieni. În următorii ani, arătura se face mai sus de nivelul stratificării
seminţelor, pentru ca acestea să nu fie întoarse.
7. Tutunul 301
Recepajul reprezintă retezarea plantei la circa 10 cm de la suprafaţa solului. Se

aplică în cazul culturilor distruse de grindină, când lanul se reface într-un “copil” care,
îngrijit, asigură o producţie de foi suficientă, dar cu o calitate ceva mai slabă. Pentru a fi
eficient, recepajul trebuie efectuat înainte de 20 iulie. În anii favorabili, la plantaţiile
timpurii, prin recepaj după recoltare, se poate obţine a doua recoltă de frunze.
Cârnitul şi copilitul tutunului. Sub aspect economic, organele generative ale
plantei de tutun – bobocii, florile şi capsulele de seminţe – reprezintă un fel de
balast nefolosit în producţie. În perioada formării lor se consumă substanţe nutritive
formate în frunze, motiv din care acestea îşi pierd densitatea şi se dezvoltă
incomplet, reducând recolta la hectar, înrăutăţind compoziţia chimică şi calităţile
materiei prime de tutun.
Cârnitul şi copilitul se realizează prin metoda chimică, aplicând sarea
trietanolamin a hidrazidei acidului malic – HAM-T. Sub influenţa HAM-T, plantele
de tutun suportă următoarele modificări: se întrerupe creşterea inflorescenţelor;
se copleşeşte creşterea celor 2-3 internoduri superioare şi a frunzelor de pe ele;
se intensifică într-o anumită măsură creşterea frunzelor din etajul mediu. Toate
florile, capsulele verzi şi bobocii cad, lăstarii floriferi se zbârcesc şi se usucă.
Copilii de pe plante întrerup creşterea, nu se formează copili noi.
Frunzele culese de pe plante tratate cu HAM conţin mai mulţi hidraţi de carbon şi
mai puţine substanţe albuminoase, fapt ce determină creşterea coeficientului Smuk.
Cel mai potrivit termen pentru tratarea plantelor cu preparatul HAM-T îl
reprezintă începutul fazei de înflorire, care, de fapt, coincide şi cu a doua recoltare
a frunzelor. Tratamentul se aplică atunci când 10% din plante se află la faza de
înflorire, iar 60-70% – la faza de butonizare. Stropitul se realizează cu stropitori
cu tracţiune mecanică OVT-1, OVT-1A sau din elicoptere. La tratarea terestră se
aplică o soluţie de 1,5% de sare de trietanolamin HAM-600 l/ha, iar la tratarea din
avion – soluţie de 2% (450 l/ha). În ambele cazuri, consumul de HAM constituie
9 kg/ha s.a. sau 30 kg de preparat la ha.
Acţiunea HAM-T se manifestă peste 8-12 zile, iar efectul fiziologic deplin –
peste 28-30 de zile. La acest moment, frunzele din toate etajele, inclusiv din cele
superioare, ating coacerea tehnică şi pot fi recoltate într-o singură repriză.
Cârnitul şi copilitul chimic sporesc considerabil rentabilitatea tutunăritului:
se reduc cheltuielile de muncă cu 87 ore/om la 1 ha, iar rentabilitatea creşte de
1,2-1,3 ori.
Recoltarea frunzelor de tutun. De obicei, frunzele de tutun se maturizează la
50-60 de zile după plantarea în câmp. Frunzele se maturizează pe etaje: de jos în
sus; se recoltează în starea de maturizare tehnologică, determinată în baza
următoarelor caractere: frunza care a atins maturitatea tehnică devine densă, culoarea
ei se face mai deschisă; marginile şi vârful limbului se îndoaie în jos şi întreaga
frunză se lasă, într-o anumită măsură, în jos. Din cauza secreţiei abundente a
substanţelor răşinoase, suprafaţa frunzei devine lipicioasă, creşte fragilitatea ei; ea
se desprinde uşor de tulpină, emiţând un zgomot caracteristic. În funcţie de
particularităţile biologice ale solului, de condiţiile de cultivare şi de climă, durata
perioadei de maturizare tehnică variază. Pe timp ploios şi răcoros, frunzele rămân
în stare de maturitate tehnică 10-15 zile. Pe timp cald şi uscat, această perioadă se
reduce la 5-7 zile. În funcţie de condiţiile de cultivare, maturizarea tuturor frunzelor
de pe plantă durează 2-2,5 luni. La maturitatea tehnologică, frunzele conţin 78-
83% de apă, 17-22% de substanţă uscată. Randamentul frunzelor uscate constituie
16-18% : 6:1. Frunzele de tutun se recoltează numai pe etaje, în circa 5 reprize:
frunzele galbene – în 2-3 reprize.
Frunze de jos 3-4 10%
Frunze de sub mijloc 4-5 15%
Frunze de mijloc 5-7 35%
Frunze de sub vârf 5-6 28%
Frunze de vârf 4-5 12%
Tutunul se recoltează dimineaţa, după ce scade roua, sau după amiază. Frunzele
strânse după-amiază conţin o cantitate mai mare de substanţă uscată şi reprezintă o
materie primă de calitate mai înaltă. Ziua, din cauza arşiţei, frunzele se veştejesc şi,
fiind aşezate în ambalaj, se alterează uşor. După precipitaţii abundente, când frunzele
devin turgescente şi fragile, recoltarea nu se recomandă. Trebuie să se aştepte 2-3
zile, până frunzele vor reveni la starea de maturitate tehnică. Pe vreme secetoasă,
când frunzele încep să se pârlească, recoltarea trebuie să înceapă înainte de apariţia
elementelor maturităţii tehnice. În timpul recoltării, frunzele se aşază peţiolurile
spre peţiol. Aşezarea corectă contribuie la păstrarea mai bună a frunzelor şi sporeşte
productivitatea muncii în timpul înşirării lor. Frunzele de tutun recoltate se scot
din spaţiile dintre rânduri şi se aşază în ambalaj – containere, saci de pânză, coşuri,
lăzi, cu peţiolurile spre pereţii ambalajului sau spre marginile pânzei şi se transportă
spre locul de înşirare. S-a constatat că transportarea frunzelor de tutun în containere
instalate în automobile datate cu ascensor hidraulic reduce cu 12% leziunile
mecanice ale frunzelor în timpul transportării, încărcării şi descărcării faţă de
leziunile provocate în cazul transportării în ambalaj de pânză. La fiecare 50 ha trebuie
să existe 2 agregate VUK-3 cu 2 seturi de containere. Frunzele aduse la locul de
înşirare se descarcă şi se aştern pe podea, într-un strat de până la 30 cm, cu peţiolurile
în sus, dacă tutunul va fi înşirat în aceea zi, sau cu peţiolurile în jos, dacă tutunul se
va înşira în ziua următoare. Din containere, frunzele se amplasează în teancuri. Înainte
7. Tutunul 303
de înşirare, frunzele se sortează pe calităţi. Toate frunzele răscoapte, nematurizate,

cu leziuni mecanice, vătămate de boli şi dăunători, se înşiră pe şire aparte. Frunzele
trebuie sortate şi după mărime – frunzele foarte mari sau foarte mici se înşiră separat.
Se aplică următoarele metode de înşirare a frunzelor pentru uscare:
– pe şire, cu ajutorul maşinilor de tutun TPM-69M şi Criuleanca-3 sau manual;
– pe arcuri duble, cu ajutorul dispozitivelor speciale sau manual;
– pe casete aciculate, mecanizat sau manual;
– stivuirea în containere.
Densitatea repartizării frunzelor pe şire depinde de mărimea lor şi de metoda de
uscare. La uscarea în căsuţe, frunzele primelor recoltări se înşiră pe sfori de 3 m lungime
– câte 2,5-3 ace, iar frunzele următoarelor recoltări – câte 2-2,5 ace. La uscarea cu
încălzire artificială a tutunului, pot fi înşirate 3-3,5 ace pe sfoară. Frunzele răscoapte şi
nematurizate se înşiră mai rar şi se usucă separat. La înşirarea manuală a frunzelor se
utilizează ace cu lungimea de 70 cm. Fiecare înşirătoare trebuie să aibă 6-8 ace.
Cantitatea optimă a frunzelor pe un metru liniar este de 1,2-1,5 kg, uniform
distribuite pe şiră. La fixarea pe ace metalice duble – câte 2-2,5 kg la 1 m. La
fixarea frunzelor pe acele casetelor pentru uscare în masă compactă – 34-35 kg
sau 900-1 400 de frunze: +10%. Peţiolurile frunzelor trebuie să iasă din casetă cu
6 cm. Frunzele se aranjează în casete cu peţiolurile în sus.
Uscarea tutunului. În timpul uscării are loc fixarea calităţii materiei prime:
culoarea, aroma, structura ţesutului, caracterele fizice şi chimice. Uscarea tutunului
urmăreşte scopuri precum:
a) păstrarea integrităţii frunzei de tutun până la terminarea fazei de fermentare
sau îngălbenire;
b) stoparea activităţii fermentative prin înlăturarea la timp a umezelii din frunze
– faza de uscare;
c) uscarea deplină a frunzei, nervurilor principale şi a peţiolurilor.
Procesul de uscare poate fi împărţit în 3 faze: prefermentare, uscarea limbului şi
uscarea completă. Fermentarea are drept scop asigurarea descompunerii fermentative
a compuşilor organici complecşi în compuşi mai simpli; amidon – în zahăr, albumină –
în aminoacizi. În paralel, are loc şi descompunerea clorofilei. Aceste procese pot decurge
doar la o anumită temperatură şi umiditate: t = 25-35o, umiditatea aerului 75-90%. În
timpul fermentării, frunzele de tutun, pe lângă pierderea apei, consumă substanţă uscată,
cantitatea căreia depinde de durata procesului: cu cât procesul fermentării decurge mai
lent, cu atât sunt mai mari pierderile: durata lui constituie 2-3 zile.
Dispariţia culorii verzi şi apariţia culorii galbene la 2/3 din limbul frunzelor
este un semn că procesul de fermentare s-a încheiat. La alegerea metodei de
fermentare trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
• dacă timpul este cald, tutunul se fermentează pe rame, în cărucioare, căsuţe;

• dacă timpul este rece (toamna) – în şire, pe podea, în straturi de 20 cm;
• după recoltarea definitivă a tutunului, înainte de îngheţurile de toamnă – în grămezi.
Regimul de temperatură şi umiditate necesar pentru uscarea

tutunului în masă compactă
Umiditatea relativă a aerului,
Durata procesului, ore Temperatura aerului, C°
%
Prefermentarea frunzelor
0-10 25-31 95-91
11-20 32-36 90-85
21-48 37-38 84-71
Fixarea culorii (uscarea) limbului
50-55 39-42 70-60
56-48 43-70 55-30
Uscarea suplimentară a nervurilor şi peţiolilor
91-120 71-76 25-18
Răcirea şi umectarea
2-3 25-35 85-95
La dospitul în căsuţe, tutunul se atârnă imediat după înşirare. Căsuţa trebuie încărcată
timp de o zi, apoi acoperită – lateral şi deasupra – cu peliculă, pentru 2-3 zile. Căsuţele
trebuie să aibă lăţimea de 3 m, lungimea de 21 m, înălţimea stâlpilor inferiori – 1,6 m.
Şirele cu frunze se aşază de-a curmezişul, în 3-4 etaje. Distanţa între şire trebuie
să constituie 10-15 cm. Frunzele primei şi a celei de a doua recolte se usucă timp
de 12-15 zile, ale celei de-a treia şi ale următoarelor – 18-20 zile. Timp de 4 rotaţii
pe sezon, în căsuţă se pot usca aproximativ 1 tonă de frunze.
Păstrarea şi prelucrarea tutunului uscat. Încăperile destinate pentru păstrare
trebuie să fie curate, cu podeaua de lemn.
Cele mai bune condiţii: t +15-20oC şi umiditatea relativă a aerului 65-70%.
Tutunul uscat se păstrează bine la atârnarea a câte 3-4 şire.
Cel mai bun tutun se amplasează în partea din mijloc a încăperii. Atârnarea
havanelor trebuie să fie destul de compactă.
După uscare, în masă compactă, tutunul se sortează şi se împachetează imediat.
Frunzele de tutun se sortează în stos şi, prin metoda simplificată, în păpuşi.
Stosul este un mănunchi de 20-25 de frunze netezite, puse de-a latul una peste
alta, fără să fie legate. Mărimea frunzelor care constituie stosul poate devia cu cel
mult 1/5 faţă de lungimea frunzei principale pentru stosul dat. Frunzele se adună în
7. Tutunul 305
mănunchi astfel încât limbul unei frunze să se suprapună peste limbul altei frunze,
iar peţiolul şi nervura mediană să formeze o linie. Fiecare frunză se netezeşte în
timpul formării stosului. Frunzele se sortează pe calităţi merceologice, se curăţă
de pământ şi nisip. Această metodă de sortare se aplică, în special, la prelucrarea
materiei prime de calitatea I. La aplicarea metodei simplificate, frunzele scoase de
pe şire, fără a fi netezite, se aşază în baloturi, în mănunchiuri a câte 20-30 de frunze.
Această metodă de scoatere solicită mai puţine braţe de muncă. Introducerea liniilor
de sortare în flux, înzestrate cu prese TPM, contribuie la reducerea cheltuielilor de
braţe de muncă, majorează productivitatea, industrializează ramura. Pentru reducerea
pierderilor şi cheltuielilor de braţe de muncă, la ambalare se recomandă utilizarea
unor prese care să preseze o singură dată.
Umiditatea materiei prime în timpul ambalării în teancuri nu trebuie să
depăşească 20%. În conformitate cu standardul, dimensiunile teancului trebuie să
constituie: lungimea – 80 cm, înălţimea – 53 cm, lăţimea – în funcţie de lungimea
frunzelor. Masa fiecărui teanc nu trebuie să depăşească 30 kg.
Baloturile se confecţionează din bucăţi de pânză cu lungimea de 150 cm şi
lăţimea de 30-50 cm, în care se învelesc frunzele, cu cotoarele în afară. Umiditatea
tutunului din baloturi nu trebuie să depăşească 18%. Baloturile se fac de formă
dreptunghiulară, cu dimensiunile cuprinse între: lungimea – 55 cm, lăţimea – 30 cm,
înălţimea – 58-60 cm, masa fiecărui balot – 20 kg. Fiecare teanc sau balot se
marchează.
Uscarea tutunului după diferite scheme tehnologice

Uscarea
Uscarea combinată
Uscarea artificială în
Indicii naturală în masă com-
în pe
căsuţe pe ace pactă de tip
havane cărucioare
Bulc curing
Durata uscării, ore 554 79 194 331 11,8
Pierderi de substanţă, % 20,8 13 20,3 20,7 17,1
Consumul de combustibil, kg - 0,9 0,9 0,7 1,1
la 1 kg de tutun uscat
Productivitatea uscătoriilor de tutun

Cu utilaj naţional ТУ – 801-78, Americană
Japoneză
ТГ-2,5 СТМ-60 Moldova Paul 77-77
Productivitatea unei camere
10-12 8-10 8-10 8-10 7-10
pe sezon, tone
CAPITOLUL 8
P L A N T E L E A R O M AT I C E
ŞI MEDICINALE
8.1. LEVĂNŢICA
Importanţa
În flora spontană, lavanda, numită şi levănţică, creşte la altitudinea de 600-1800 m
pe povârnişurile însorite şi uscate, calcaroase, cu expoziţie sudică, în zonele muntoase
ale bazinului Mării Mediterane, în sudul Franţei, în
Spania, Italia, Dalmaţia, Grecia, în ţări din nordul Africii.
Lavanda se cultivă pe o suprafaţă de circa 50 mii ha.
În Republica Moldova, primele plantaţii
industriale au apărut în anii 1948-1949; în anii 1980-
1989 suprafaţa lor a ajuns la circa 5 000 ha.
Actualmente, suprafaţa cultivată cu lavandă constituie
circa 600 ha în raioanele din centrul şi sudul
republicii. Lavanda se cultivă pentru obţinerea
materiei prime – inflorescenţe recoltate la faza
înfloririi depline – din care se produce uleiul volatil,
utilizat pe larg în industria parfumurilor şi a
produselor cosmetice, la fabricarea săpunului şi în
industria medicamentelor; inflorescenţele uscate se
folosesc în medicina tradiţională. Florile proaspete
conţin 0,8-1,6% de ulei volatil, componentele
principale ale căruia sunt acetatul de linalil (38-48%)
şi linaloolul (20-40%), însoţit de alcooli liberi
precum geraniolul, nerolul, lavandulolul, citronelolul,
Figura 30. Levănţica borneolul. Uleiul volatil de lavandă este introdus în
8. Plante aromatice si
, medicinale 307
farmacopeile mai multor ţări. Se recomandă în tulburări digestive, ca sedativ central

în cefalee, carminativ, stimulent general etc. şi manifestă acţiune antiseptică şi
cicatrizantă.
Florile se folosesc pentru infuzii cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos.
Ceaiul se utilizează în tratarea bolilor de ficat şi rinichi, a bolilor hipertensive.
Lavanda este şi o excelentă plantă meliferă: de pe un hectar de plantaţie se obţin
150-200 kg de miere aromatică cu însuşiri curative; se utilizează şi în plantaţiile
antierozionale şi ca plantă decorativă în parcuri şi în zonele verzi.
La o recoltă medie de 5 000-6 000 kg/ha de inflorescenţe proaspete, lavanda
asigură o producţie de ulei volatil de 45-50 kg/ha.
Particularităţi morfologice
Lavanda este un subarbust cu rădăcină groasă, lignificată şi cu ramificaţii
multiple, ajungând în sol la profunzimea de 2,0-2,5 m. Tulpina este puternic
ramificată (până la 400 şi mai mulţi lăstari arcuiţi) de la colet, formând o tufă
aproape semiglobuloasă, înaltă de 45-80 cm. Lăstarii anuali sunt lemnificaţi în
jumătatea bazală şi ierboşi în jumătatea apicală. Frunzele persistente sunt opuse, de
culoare cenuşie, liniar lanceolate, pubescente pe ambele părţi, cu lungimea de l,3-
2,2 cm. Florile, cu petale preponderent violet-albăstrui de 5-7 mm lungime, sunt
grupate în inflorescenţe spiciforme, compuse din 5-8 sau 12 pseudoverticile
suprapuse. Fiecare pseudoverticil este format din 3-7 flori. Inflorescenţele au tije
lungi de 10-26 cm, în funcţie de soi şi provenienţă. Fructele sunt nişte nucule mici,
brune aproape negre, netede, lucioase, situate la baza caliciului persistent. Înfloreşte
în iunie-iulie, MMB – 0,8-l,l g.

Lavanda sădită cu butaşi începe să dea rod în anul II de vegetaţie: în primul an,
inflorescenţele solitare apărute se înlătură pentru stimularea ramificării tulpinilor şi
formării tufei. În anul II de vegetaţie, inflorescenţele formate se recoltează la înflorire
şi constituie 800-1 500 kg/ha ori 15-20% din recolta medie a plantaţiilor pe rod.
La tufele pe rod se remarcă următoarele faze de dezvoltare:
a. înverzirea de primăvară – la vârful lăstarilor cu frunze cenuşii de toamnă
apar noi frunze verzi, cu lungimea de 15-20 mm;
b. formarea tijelor florale – la vârful lăstarilor anuali noi apar tije florale de
2-3 cm, care ies deasupra ultimei perechi de frunze, în formă de săgeată;
c. butonizarea – la vârful tijelor florale se formează muguri de culoare
albăstruie;
d. început de înflorire – se deschid primele flori la 9-10% din inflorescenţele

de pe tufă;
e. înflorire deplină – peste 70% din florile inflorescenţelor au înflorit ori
înfloresc (coacere tehnică pentru materia primă);
f. formarea seminţelor – toate florile au trecut de faza de înflorire, iar seminţele
se separă cu greu la fricţionarea inflorescenţei şi nu au culoare cafeniu-brunificată;
g. maturizarea seminţelor – seminţele au culoare brună şi la fricţionare se
separă uşor din caliciile florilor.
Sistematica
Genul Lavandula al familiei Lamiaceae include peste 30 de specii, importanţă
economică şi industrială având speciile:
• Lavandula angustifolia ( L. vera, L. officinalis) – lavanda cu frunze înguste
ori lavanda adevărată;
• Lavandula latifolia (L. spica) – lavanda cu frunze late;
• Lavandula hibrida – lavandinul, un hibrid natural, steril, obţinut din
Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia.
În condiţii naturale, în flora spontană din munţii maritimi ai zonei mediteraneene
Lavandula angustifolia formează desişuri naturale pe versanţii alpini la altitudinea
de 600-1 800 m. Lavandula latifolia ocupă acelaşi areal, dar la poalele munţilor,
la altitudinea de până la 400-700 m. Lavandula latifolia are frunze mai mari şi mai
late decât Lavandula angustifolia şi formează un subarbust mai viguros, de 90-
120 cm; realizează producţii mai mari, dar uleiul volatil este de calitate inferioară,
cu miros puternic de camfor. Lavandinul natural creşte la altitudinea de 500-800 m
în zona de contact dintre arealurile lavandei cu frunza îngustă şi ale lavandei cu
frunza lată, unde se creează condiţii de interpolenizare naturală. Este mai productiv
decât Lavanda adevărată, deşi calitatea uleiului este inferioară celui de lavandă,
dar este vulnerabil la secetă şi iernare. În condiţiile Moldovei, în anii 4-5 de vegetaţie,
lavandinul îngheaţă la geruri de -12–15°C. În zona mediteraneeană, lavandinul se
cultivă pe suprafeţe considerabile în Franţa pentru producerea uleiului volatil ieftin,
substituent al uleiului de lavandă.
Soiuri
Pe plantaţiile Republicii Moldova se cultivă soiurile vechi Krâmceanka, Sineva
şi Raniaia şi sunt omologate soiurile Chişinău-90, Chişinău-32, Vis Magic-10.
, medicinale 309
Lavanda este o plantă cu cerinţe mari faţă de temperatură şi lumină, plantele
mature fiind tolerante la secetă şi sol.
Cerinţele faţă de temperatură. Temperatura este principalul factor care
limitează răspândirea lavandei de la sud către zonele de silvostepă. Plantele îşi încep
vegetaţia la temperaturi diurne de 10-12°C. Plantaţiile pe rod rezistă la temperaturi
de iernare de -15 – -16°C, iar sub un strat de zăpadă de 8-10 cm – la geruri de -
25°C. Acumularea uleiului volatil în inflorescenţe are loc mai intensiv la
temperaturile diurne de 28-32°C pe fundalul unor asigurări bune cu apă.
Cerinţele faţă de lumină. Lavanda şi lavandinul sunt specii iubitoare de lumină,
nu suportă umbra altor plante şi a buruienilor. Plantele de lavandă crescute între
rândurile de pomi din livezi, ca şi plantele îmburuienate, au recolta scăzută şi conţin
cu 40-50% mai puţin ulei volatil decât cele crescute pe loturi curate, însorite,
conţinutul de acetat de linalil fiind şi el scăzut. Vremea ploioasă şi noroasă din
timpul înfloririi şi recoltării reduce producţia de ulei volatil până la 50%.
Cerinţele faţă de umiditate. Lavanda pe rod suportă bine seceta, formând o
producţie bună în zonele cu precipitaţii anuale de 400-500 mm, dacă ele cad
preponderent înaintea perioadei de recoltare, când propice lavandei este vremea
uscată, caldă şi însorită. Umiditatea este strict necesară pentru asigurarea unei
răsăriri uniforme a seminţelor. Plantulele răsar numai atunci când stratul superficial
de sol, în care sunt încorporate seminţele, este suficient de umed. Umiditatea este
un factor decisiv în cazul producerii de butaşi înrădăcinaţi. Transplantarea definitivă,
pe plantaţii, a butaşilor şi puieţilor de lavandă poate fi eficientă doar în sol umed.
Dacă solul nu e suficient de umed, transplantarea trebuie obligatoriu însoţită de
udarea plantelor în cuib.
Cerinţele faţă de sol. Lavanda nu manifestă pretenţii faţă de sol şi poate creşte
pe soluri sărace, erodate şi uscate. Însă rezultatele cele mai bune se obţin pe soluri
adânci, bogate în calcar, permeabile, cu ape freatice adânci (sub 2,5 mm). Nu sunt
recomandabile solurile foarte nisipoase, grele, năclăioase şi reci.
Alegerea terenului. Lavanda creşte pe acelaşi loc 10-15 şi mai mulţi ani, de
aceea se repartizează pe terenuri în afara asolametului, pe povârnişuri cu expoziţie
sudică sau sud-vestică, bine protejate de vânturile puternice. Pe povârnişurile cu
expoziţie nordică lavanda îngheaţă deseori şi dă o materie primă mai săracă în ulei
volatil.
Plantaţiile industriale se amplasează pe terenuri, cu pantă de cel mult 10-12°,

pe care lucrarea solului, îngrijirea plantaţiilor şi recoltarea se pot efectua mecanizat.
Lavanda poate reveni pe acelaşi teren peste 4-5 ani.
Lucrarea solului. Terenul pe care se cultivă lavanda trebuie curăţat în prealabil
de buruieni, mai ales de cele perene (pir, pălămidă ş. a.) care copleşesc puternic
tufele de lavandă, fapt ce cauzează îmbătrânirea şi distrugerea lor rapidă. Pe
terenurile fără buruieni perene, după recoltarea culturii premergătoare se execută
lucrarea etajată a solului şi arătura de desfundare la o adâncime de 45-50 cm. La
arătura de bază se introduc îngrăşăminte organice: 60-80 t/ha gunoi de grajd sau
deşeuri semifermentate. După arătura de desfundare, suprafaţa câmpului se nivelează
cu ajutorul grederului asamblat cu o grapă târşitoare şi cu ajutorul cultivatorului.
Arătura de bază se face cu 30-40 de zile înainte de plantare.
Înainte de plantare, solul se lucrează la adâncimea de 14-16 cm, ori se ară din
nou cu plugul fără cormane la 16-18 cm; apoi se nivelează cu cultivatorul şi grapele.
Creşterea materialului de plantat

Colectarea butaşilor se execută cu o zi înainte de sau în ziua sădirii.
Pentru tăiere se folosesc lăstari de un an lemnificaţi de pe plante semincere în
vârstă de 4-5 ani.
Figura 31. Câmp de levănţică

, medicinale 311
Tăieţi la bază, lăstarii se transportă în şopron, unde se taie din ei butaşi de o

lungime de 8-10 cm.
Dintr-un lăstar bine dezvoltat se capătă 2-3 butaşi.
Partea superioară nematurizată a lăstarului nu se foloseşte, frunzele în partea
de jos a butaşului nu se defoliază.
Termenele optime de colectare şi plantare a butaşilor sunt sfârşitul lui septem-
brie şi, integral, luna octombrie.
Colectaţi şi legaţi câte 100 de bucăţi, butaşii se aranjează cu baza în nisip umectat
în lăzi şi se transportă la locul de plantare, în sere.
În sere solul se acoperă cu un strat de amestec nutritiv de 12-15 cm, se nivelează
şi se presară un strat de 5-6 cm cu nisip.
Butaşii se plantează manual la adâncimea de 5-6 cm după schema 4×5 cm.
După plantare se efectuează o udare abundentă. Temperatura optimă pentru
înrădăcinarea butaşilor este de 22-25oC.
Iarna butaşii se udă, se plivesc de buruieni şi se tratează suplimentar cu soluţie
de nitrofoscă în concentraţie de 3%.
Primăvara, când sporul de creştere a butaşului atinge 5 cm, se retează la 2-3 cm,
de la vârful butaşului.
Următoarea retezare se execută peste 1,5-2 luni la nivelul de 10-12 cm de la
suprafaţa solului, cu scopul de a forma partea aeriană şi a îmbunătăţirii formării
rădăcinilor.
Scoaterea materialului de plantat se înfăptuieşte în octombrie.
Din clasa întâi fac parte butaşii cu un număr de ramificaţii de cel puţin 3 bucăţi,
lungimea masei principale a rădăcinilor de cel puţin 150 mm şi grosimea coletului
de minim 8 mm. La clasa a doua se atribuie butaşii cu dimensiuni de respectiv
2:120:4.
Plantele semincere se plantează după schema 100x100 cm.
O metodă mai puţin răspândită de cultivare a levănţicăi este cultura fără răsădire,
prin semănatul seminţelor la locul permanent. Semănatul se înfăptuieşte pe teren
bine nivelat şi tăvălugit în noiembrie cu semănătoarea Skon-4,2 la adâncimea de
1,5-2 cm, cu norma de însămânţare de 6-8 kg/ha. Distanţa dintre rânduri este de
100 cm.
În faza de 8-10 perechi de frunze se face răritul, lăsându-se câte 15-20 de
plante la 1 m.l. Pe măsură ce apar inflorescenţele, ele se înlătură.
În anul doi de creştere plantaţia se fertilizează suplimentar cu 120 kg/ha de
azot, 120 kg/ha de fosfor, 60 kg/ha de potasiu ş.a.
O plantaţie de levănţică asigură recolte mari timp de 4-5 ani, după care ea se ară.
Seminţele se folosesc de pe seminceri din anul doi-trei de vegetaţie.
Plantarea
Această lucrare trebuie realizată toamna, începând cu decada a doua a lunii
octombrie (dacă solul este suficient de umed) ori primăvara, la prima urgenţă.
Plantarea se face la distanţa de 1,0 m dintre rânduri, distanţa dintre plante pe rând
fiind de 0,5-0,6 m sau 17-20 mii butaşi /ha. Pe terenuri plane, rândurile se distribuie
de la nord la sud, de-a curmezişul ori sub unghi faţă de direcţia vânturilor dominante.
Pe povârnişuri, rândurile se dispun de-a curmezişul pantei. Înainte de sădire, câmpul
se marchează, se împarte în parcele cu suprafaţa de cel mult 3-4 ha. Între parcele se
lasă drumuri tehnologice cu lăţimea de 3-4 m. Sădirea se face mecanizat, cu maşini
de tip LPM-4, sau manual, adâncit, astfel încât coletul butaşului să fie încorporat în
sol la 5-7 cm, iar la suprafaţa solului să rămână 6-8 cm din vârfurile butaşilor.
Înainte de sădire, rădăcina se mocirleşte în zeamă de lut (sol) şi băligar. Butaşul
sădit bine nu trebuie să poată fi smuls din sol cu o forţă de 2 kg. Gradul de prindere
la o sădire de bună calitate trebuie să fie de 95-99%.
În primul an de vegetaţie, primăvara timpuriu, se verifică starea plantelor sădite
toamna: dacă se observă descălţarea lor din cauza gerurilor, plantele se îndreaptă,
se muşuroiesc suplimentar, solul din jurul lor se îndeasă. Ulterioarele lucrări de
îngrijire (a plantelor tinere, pe rod) includ praşilele mecanizate ale intervalelor
dintre rânduri şi plivitul manual pe rânduri. Cultivaţia rândurilor se face până la
recoltare, la o adâncime de 6-8 cm. După recoltare, se efectuează o cultivaţie adâncă,
la 10-14 cm, fapt ce stimulează acumularea umidităţii şi creează condiţii de înnoire
a sistemului radicular hrănitor. De obicei, pe plantaţiile pe rod se aplică 3-4 praşile
mecanizate între rânduri şi 2-3 pliviri manuale ale rândurilor.
În primul an de vegetaţie, lavanda formează un număr mic de inflorescenţe, care
trebuie înlăturate până la începutul înfloririi, fapt ce contribuie la dezvoltarea mai
bună a tufelor, provoacă formarea unor lăstari suplimentari. Toamna, pe plantaţiile
tinere, se lichidează golurile, plantându-se cu butaşi bine dezvoltaţi, de clasa I.
După 6-7 recoltări, productivitatea plantaţiilor scade şi ele trebuie întinerite.
Întinerirea se realizează toamna ori primăvara devreme, prin înlăturarea lăstarilor
îmbătrâniţi de pe tufele ce ajung la înălţimea de 5-6 cm de la suprafaţa solului, cu
unelte manuale sau cu ajutorul cositorilor de tip KIR-1,5. Buruienile din plantaţiile
de lavandă pot fi combătute cu ajutorul unor erbicide precum Treflan 24 EC –
, medicinale 313
3,0 l/ha ş.a. până la începutul vegetaţiei. Noul erbicid Pantera 4 EC – 1,5 l/ha, cu
un efect de distrugere totală a buruienilor graminee, se aplică la faza de 3-4 frunze
a buruienilor monocotiledonate, până la înmugurirea ori după recoltarea culturii.
Lavanda este relativ slab atacată de boli şi dăunători. Uneori tufele sunt atacate
de omizile buhăi gama, greieri-de-câmp, lăcuste, omizi-de-câmp, nematode, cicade
sau de boli precum mucegaiul rădăcinilor, atestat frecvent pe solurile năclăioase şi
cu ape freatice superficiale. Combaterea acestor dăunători se face prin metode
recomandate şi pentru alte culturi.
Fertilizarea. Lavanda reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor. Drept
îngrăşământ de bază poate fi utilizat gunoiul de grajd (60-80 t/ha) sau deşeurile de
plante aromatice semifermentate, combinate cu 400-500 kg/ha de superfosfat. Dacă
nu au fost aplicate anterior, îngrăşămintele organice trebuie înlocuite cu P100 K100
în timpul arăturii de bază.
Începând cu anul doi de vegetaţie, toate plantaţiile pe rod trebuie fertilizate
suplimentar cu azot în doza N45 primăvara devreme, până la începutul vegetaţiei, şi
cu P45 după recoltare, aplicate cu ajutorul cultivatorului KRN-4,2.
Recoltarea. Conţinutul de ulei volatil din inflorescenţele lavandei sporeşte pe
parcursul a 8-10 zile de la începutul înfloririi, pe măsură ce florile se deschid.
Tehnic mature pentru recoltare sunt considerate plantaţiile cu un număr de flori
înflorite şi postînflorite de 60-70%. Recoltarea se face în timp de 10-12 zile,
termen ce asigură obţinerea unei producţii mari de inflorescenţe şi de ulei volatil.
Începutul recoltării se stabileşte prin analize de laborator şi trebuie să corespundă
fazei de acumulare suficientă a uleiului volatil în inflorescenţe, caracteristică soiului
cultivat. Ca materie primă aromatică, inflorescenţele se taie cu tije de cel mult 10
cm, calculate de la verticilul inferior. Recoltarea se face pe timp cald şi însorit, pe
parcursul întregii zile. Pe timp ploios şi foarte posomorât, conţinutul de ulei volatil
din inflorescenţe scade şi recoltarea trebuie sistată. Recoltarea se efectuează manual,
cu secera, mai ales pe povârnişuri. Pe terenurile drepte şi pe cele cu panta de până
la 3°, recoltarea se face în mod mecanizat, cu ajutorul maşinilor de tip LUM-2.
Recoltarea mecanizată, deşi micşorează cheltuielile, nu este recomandabilă pentru
plantaţiile tinere şi cele semincere, deoarece combina LUM-2 traumează esenţial
lăstarii şi tasează puternic solul, afectând producţia pentru anul viitor şi longevitatea
plantaţiilor.
Inflorescenţele recoltate se transportă la fabricile de prelucrare. Inflorescenţele
trebuie prelucrate în stare proaspătă uşor ofilită, pe parcursul a 2-3 ore după
recoltare. Strânse şi depozitate în grămezi de 50-80 cm şi mai mari, inflorescenţele
se încălzesc, se încing, pierd din uleiul volatil, se compromit repede.
Pentru a obţine un ulei volatil de calitate, trebuie utilizată materie de calitate,

care să corespundă cerinţelor standardului:
• inflorescenţele să fie proaspete, tăiate la faza de înflorire, să conţină maximum
10% impurităţi de frunze şi alte părţi ale plantei;
• conţinutul de buruieni şi alte plante nearomatice să constituie cel mult 1%;
• să conţină cel mult 5% de flori nematurizate şi mature brunificate.
8.2. MENTA
Importanţa
Frunzele de mentă sau planta întreagă sunt utilizate ca materie primă ce
conţine ulei volatil (0,5-3,50% din substanţa uscată) cu largi utilizări în industria
medico-farmaceutică, alimentară şi cosmetică etc. Elementul principal al uleiului
volatil de mentă este mentolul, iar al celui de mentă-creaţă – carvona. Turtele
obţinute după extragerea uleiului volatil constituie un furaj valoros pentru oi etc.
sau se pot utiliza ca îngrăşământ organic (după compostare).
Menta este folosită şi ca un component al diferitor ceaiuri medicinale.
Menta (menta-bună, izma-bună – Mentha piperita) şi menta creaţă (Mentha
crispa) sunt plante ierboase, perene. În general, se recomandă cultivarea lor ca plante
anuale, însă, uneori, cultura se menţine şi doi (trei) ani. Speciile cultivate sunt hibrizi
naturali, în general autosterili, dar există şi biotipuri autofertile, care oferă noi
posibilităţi cu privire la ameliorarea culturii prin aplicarea hibridării sexuate.
Printre soiurile cultivate de Mentha piperita se numără Columna şi Cordial,
printre cele de Mentha crispa – Mencris şi Record.
Menta necesită un climat mai răcoros, suficient de umed, dar cu mult soare.
În mod curent, menta se înmulţeşte prin stoloni recoltaţi de la culturile ce se
desfiinţează sau din culturi speciale de la care se pot obţine 8-10 t de stoloni/ha.
Pentru a putea fi plantaţi, stolonii trebuie să ajungă la faza de 3-4 noduri. Plantarea
se face toamna (octombrie) şi numai în cazuri excepţionale primăvara, în rigole
deschise de cultivator, amplasate la distanţe de 70 cm şi la 10-12 cm adâncime,
asigurând o densitate de 25-30 plante/m2. Stolonii se aşază în rigole cap la cap,
apoi se acoperă; nu se plantează în sol uscat, deoarece se deshidratează. Pe fiecare
hectar să plantează circa 1 200 kg de stoloni de mentă de bună calitate (proaspeţi şi
curăţaţi).
, medicinale 315
Fig. 32. Menta
Lucrările de întreţinere. Buruienile trebuie combătute prin praşile şi pliviri.

Se pot aplica şi erbicide precum Gesagarde 50 FW 2 l/ha. Toamna, pe plantaţiile
de mentă se aplică o arătură de acoperire.
În anul al doilea, primăvara, terenurile se grăpează pentru nivelare, iar după
răsărirea plantelor se fac praşile mecanice între rânduri, cu scopul de a reface
rândurile şi a le plivi.
La deficit de umiditate, se aplică 3-5 udări cu norme de 400-500 m3 de apă la
hectar.
Recoltarea. În funcţie de destinaţia producţiei, masa proaspătă a mentei (cosire
la faza de înflorire a 50-75% din plante), respectiv frunzele (când au 5-6 cm lungime;
în mai multe etape: primele două manual, iar a treia prin uscarea plantelor cosite la
începutul înfloririi) se recoltează pe timp însorit, călduros, între orele 10.00-14.00.
Condiţionarea. Planta se usucă pe cale naturală (în şoproane, poduri sau încăperi
curate, bine aerisite şi uscate) sau artificial, la o temperatură de 35°C. Randamentul

de uscare al frunzelor este de 6:1, iar cel al plantei întregi – 4:1.
Producţia. Se obţin 10-20 t/ha de masă proaspătă, respectiv 2,5 t/ha de masă
uscată sau 1 000-1 300 kg/ha de frunze uscate.
8.3. SALVIA
Importanţa
În Republica Moldova, salvia (şerlai, iarba-Sfântului-Ioan) este cultivată pentru
ulei eteric pe o suprafaţă de cca 2000 ha.
Uleiul eteric al salviei, cu aromă plăcută, este conţinut în inflorescenţe care
constituie 0,25%-0,33% din greutatea brută. Dintr-o tonă de inflorescenţe se obţin
1,2-1,5 kg de ulei eteric.
Uleiul se foloseşte pe larg în industria: parfumurilor, la fabricarea săpunurilor
ş.a. În industria alimentară salvia se întrebuinţează pentru aromatizarea vinurilor, a
berii şi băuturilor nealcoolice. În medicină uleiul eteric de salvie se foloseşte ca
antiseptic şi pentru tratamentul radiculitei.
Seminţele salviei conţin 25-32% de ulei gras cu însuşiri tehnice înalte. El este
folosit în producţia ceramicii etc.
Deşeurile rămase după prelucrarea salviei reprezintă un îngrăşământ preţios.
În afară de aceasta, salvia este o plantă meliferă. Fiecare hectar asigură până la
300 kg de miere cu gust şi aromă plăcută.
Caracteristica morfologică
Salvia – Salvia sclarea – este o plantă erbacee perene din familia lamiaceelor.
Seminţele de la o plantă sânt biologic neomogene, diferite. Din unele cresc
plante care, fiind semănate înainte de iarnă, înfloresc în primul an de vegetaţie –
acestea-s forme anuale de primăvară, altele în primul an de vegetaţie formează numai
rozeta cu frunze, iar în anul al doilea înfloresc şi fructifică – acestea-s forme de
iarnă bienale. Aproximativ 2-3 % de plante care înfloresc în primul an suportă geruri
de –25° si fructifică în anul al doilea, al treilea şi chiar în anul patru de vegetaţie.
Plantele anuale care înfloresc în primul an de vegetaţie, ca regulă, în timpul
iernii pier.
Rădăcina este pivotantă, pătrunde în sol până la 2 m. În stratul arabil salvia
dezvoltă o reţea deasă de rădăcini active, hrănitoare.
Tulpina este erectă cu patru muchii, ramificată, în partea de jos lemnificată, în
, medicinale 317
Fig. 33. Salvia

cea de sus ierboasă, ajungând la 2 m înălţime, acoperită cu perişori scurţi şi se
termină cu o inflorescenţă în formă de panicul de 40-70 cm lungime.
Frunzele sunt opuse, mari, cu peţiolul lung, oval-cardiforme, slab sau puternic
pubescente, în funcţie de asigurarea plantelor cu umezeală.
La insuficienţă de umezeală frunzele formează pe suprafaţă o pubescenţă
păroasă, care apără limbul frunzei de supraîncălzire de razele solare şi reduce
intensitatea transpiraţiei.
Florile sunt mari, bisexuate, cu pedunculi scurţi, câte 3-5 în semiverticile de
culoare roz-violetă, albastru-deschis, mai rar albă.
Floarea are 4 stamine: două bine dezvoltate şi două mai scurte. Înfloreşte salvia
în iunie timp de 25-30 de zile. Florile din inflorescenţă se desfac câte 8-12 pe zi:
la început semiverticalele din partea de jos a ramurii centrale şi de pe ramurile de
ordinul întâi, iar pe urmă treptat se desfac şi celelalte flori.
Fructul este o nucuşoară rotundă, uşor comprimată prin părţi, cu un desen în
formă de plasă-sită.
Seminţele au formă ovală, de 2,4-2,7 mm lungime, de culoare cafeniu-deschis,

până la cafeniu-închis.
Greutatea a 1000 de seminţe este de 3-5 grame.
Salvia este o plantă termofilă , încolţirea seminţelor începe la temperatura de
8-10°C, însă condiţii optime se creează la 25-28°C.
În faza de 10-12 perechi de frunze salvia rezistă la geruri de -28-30°C. Plantulele
tinere suportă îngheţuri de -6–-8°C.
Masa supraterestră şi organele reproductive cresc intensiv la temperatura medie
diurnă de 19-21°C.
Sinteza uleiului eteric în inflorescenţă decurge mai intensiv la o temperatură
de 25-30°C.
Salvia este o plantă rezistentă la secetă. Cerinţe mari faţă de umiditate are în
faza de încolţire a seminţelor.
Necesarul de apă în perioada încolţirii constituie 600-700% faţă de masa
seminţelor uscate.
La insuficienţa de apă în perioada încolţirii în jurul seminţei se formează o
peliculă impermeabilă, care reţine dezvoltarea embrionului şi seminţele cad într-o
stare de anabioză, din care cu greu pot fi reanimate.
Salvia este o plantă de zi lungă, iubitoare de lumină. Chiar o umbrire de scurtă
durată în perioada formării rozetei reduce considerabil intensitatea înfloririi şi
productivitatea plantei.
De aceea salvia se cultivă pe terenuri deschise cu expoziţie sudică, curate de buruieni.
Salvia este o plantă puţin pretenţioasă faţă de soluri. Materie primă de calitate
superioară înaltă se obţine pe toate solurile, în afară de cele puternic sărăturate,
îmlăştinate şi cu nivelul apelor freatice aproape de suprafaţă – 1 m şi mai puţin.
Nu sunt potrivite solurile argiloase grele, năclăite şi cele nisipoase.
Pe solurile sărace, erodate salvia asigură o producţie de inflorescenţe mai mică,
însă conţinutul de ulei eteric este mai înalt decât pe solurile fertile.
În perioada iniţială de creştere, salvia are un sistem radicular slab dezvoltat şi
necesită îngrăşăminte minerale, mai ales cu fosfor şi azot.
Amplasarea culturii. Cele mai bune premergătoare pentru salvie sunt cerealele
de toamnă, culturile furajere recoltate timpuriu pentru masă verde şi fân, după care
terenul se curăţă de buruieni prin lucrarea solului după metoda de semiogor.
, medicinale 319
Se admite amplasarea salviei şi după porumb pentru siloz, dacă umiditatea

solului permite de a se efectua în bune condiţii lucrarea solului.
Salvia lasă după cultivare în sol, cu rămăşiţele vegetale, de 1,5 ori mai multă
masă organică decât nivelul producţiei.
La o recoltă medie pe 2 ani de 10 t/ha de inflorescenţe, masa rămăşiţelor
vegetale constituie 15 t/ha. Din cauza conţinutului înalt de lignină rămăşiţele vegetale
se descompun încet – timp de doi ani. Produsele descompunerii rămăşiţelor de
mirişte sunt toxice pentru plantulele de salvie. Dacă stropim plantulele de salvie cu
un extract apos din stratul arabil al solului pe care salvia s-a cultivat câţiva ani de-a
rândul în monocultură, ele la început îşi încetinesc creşterea, iar mai târziu pier.
Aceste toxine dispar abia peste 3 ani, după aratul câmpului de salvie. Deci,
pentru o cultivare reuşită a salviei în asolament ea trebuie cultivată pe unul şi acelaşi
câmp al rotaţiei nu mai devreme decât peste patru ani.
Salvia este atacată de putregaiul-alb Scleratina libertina, care duce la peirea
parţială ori totală a plantelor la începutul anului al doilea de vegetaţie şi la o scădere
bruscă a productivităţii ori pieirea deplină a plantelor.
Experienţele arată că scleroţiul putregaiului-alb la o adâncime de 20-30 cm se
descompune în timp de 3 ani.
Pe suprafaţa solului agentul patogen al putregaiului-alb piere în curs de doi ani.
Ţinând cont de aceste date, se recomandă să se revină abia peste 6-7 ani pe
câmpurile în care salvia a fost atacată de putregaiul-alb.
Lucrarea solului. Dacă salvia se seamănă după culturile păioase, îndată după
recoltare şi eliberarea câmpului se execută dezmiriştirea, se introduc îngăşămintele
de bază şi se ară la adâncimea de 25-27 cm.
După arat şi până la începutul lui octombrie câmpul se lucrează după tipul
semiogorului.
La repartizarea salviei după porumb pentru siloz miriştea se lucrează cu grapa
cu discuri BDT-7. Aratul la adâncimea de 25-27 cm se efectuează cel târziu cu
30-35 de zile înainte de semănat.
Salvia este o cultură microspermă, de aceea se practică o încorporare
superficială a seminţelor. Solul pentru semănat se pregăteşte minuţios, se nivelează
şi se tăvălugeşte moderat.
Cultivaţia înainte de semănat se efectuează la adâncimea de 5-6 cm, în agregat
cu grapa târşitoare ŞB – 2,5.
Fertilizarea. Salvia reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor
organice, în îmbinare cu cele minerale. Se recomandă o doză de 20 t/ha de
îngrăşăminte organice.
Cu o producţie de 3 t/ha de inflorescenţe salvia extrage din sol de pe un ha:

300 kg de azot, 75 kg de fosfor şi 300 kg de potasiu.
Fertilizarea suplimentară cu azot se recomandă la maturizarea fizică a solului,
iar cu fosfor în timpul primei şi celei de-a doua lucrări a intervalelor dintre rânduri.
În al doilea an de viaţă salvia trebuie fertilizată suplimentar în funcţie de
cantităţile de îngrăşăminte aplicate în anii precedenţi.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Salvia asigură plantule răsărite uniform
numai când este semănată în preajma iernii, în a doua jumătate a lunii octombrie –
prima decadă a lui noiembrie, când temperatura solului scade până la 4-6°C.
Plantulele răsar primăvara. Semănatul mai devreme poate să asigure plantule răsărite
din toamnă, care însă vor pieri iarna.
Dacă solul este destul de umezit, seminţele de salvie devin mucilaginoase,
încolţesc repede şi energic.
Semănatul de primăvară nu asigură desimea necesară a plantelor şi de aceea el
poate fi aplicat numai în cazul pierii semănăturilor din preajma iernii. La insuficienţă
de umezeală, după ce s-au mucilaginat, îşi pierd umiditatea formând o membrană
impermeabilă pentru apă şi aer. În aşa caz, răsar numai în prezenţa umiditătii
neîntrerupte sau la îngheţare iarna.
Pentru semănatul de primăvară se folosesc numai seminţe fermentate.
Seminţele se amestecă cu nisip uscat, cernut prin sită cu ochiurile de 1,5 mm.
La 1 kg de seminţe se iau 2 kg de nisip şi, după aceea, amestecul se umezeşte
treptat, amestecându-se permanent.
La fiecare 10 kg de seminţe se consumă 6 l de apă. Amestecul de seminţe şi
nisip se umezeşte de 3 ori, timp de 1-2 ore.
Nisipul se adaugă cu scopul de a împiedica aglutinarea seminţelor în urma
mucilaginării, de a îmbunătăţi aeraţia seminţelor în procesul fermentării.
După introducerea ultimei porţii de apă, amestecul de seminţe şi nisip se cerne
printr-o sită cu orificiile de 2-3 mm şi se lasă în grămezi pentru fermentare. Grosimea
seminţelor în grămezi trebuie să fie de cel mult 50-60 cm, fermentarea seminţelor
decurge normal atunci când temperatura se păstrează la nivelul de 20-22°C.
Temperatura se regulează prin grosimea stratului de seminţe şi prin lopătare,
în cursul zilei seminţele se amestecă de cel puţin patru ori.
După 4-5 zile seminţele încolţesc. Grămada se năruie, seminţele se aştern
într-un strat subţire şi se usucă. Când ajung la o stare curgătoare, imediat se
însămânţează.
Dacă pentru semănat se folosesc seminţe din anul curent, ele trebuie supuse
suplimentar încălzirii solare în august-septembrie, timp de 10-12 zile. În acest scop
, medicinale 321
seminţele se aştern într-un strat subţire de 4-5 cm şi se amestecă periodic de 2-3

ori pe zi. Încălzirea seminţelor cu ajutorul căldurii solare accelerează maturizarea
şi îmbunătăţeşte calităţile germinative ale seminţelor.
Semănatul. Pentru semănat se folosesc seminţe cu capacitatea de încolţire de
cel puţin 70%.
Pentru a obţine o recoltă înaltă numărul plantelor la 1 ha trebuie să fie de
300-400 de mii în primul an de vegetaţie şi de 150-200 de mii în al doilea an. O
astfel de desime se obţine la norma de însămânţare de 8-10 kg/ha.
Această normă este de câteva ori mai mare decât cea calculată. Cotiledoanele
salviei străbat cu greu stratul acoperitor de sol. De aceea procentul de răsărire în
câmp este foarte mic – până la 25-30%.
Adâncimea de îngropare a seminţelor depinde de compoziţia mecanică a solului:
pe solurile grele 2-3 cm, pe cele uşoare 3-4 cm.
Salvia se seamănă în rânduri distanţate cu intervalul dintre rânduri de 70 cm.
Însă o recoltă maximă asigură semănăturile cu distanţa dintre rânduri de 45 cm,
ceea ce face posibilă o distribuire uniformă a plantelor în rânduri, folosirea mai
eficientă a suprafeţelor de nutriţie şi lumina, exclude inhibiţia reciprocă a plantelor.
Semănăturile în rânduri distanţate la 70 cm permit de a mări suprafaţa cultivabilă
şi de a efectua lucrările de îngrijire cu viteze sporite, ceea ce reduce preţul de cost
al producţiei.
Mai uniform se repartizează seminţele cu semănătoarea SKON-4,2, care are
limitatori de adâncime.
Îngrijirea semănăturilor în primul an de vegetaţie. După topirea zăpezii,
stratul superficial al solului, fiind bătotorit, pe măsura uscării, formează o crustă,
pe care plantulele fragile ale salviei nu sunt în stare s-o străbată, de aceea prima
lucrare de îngrijire a salviei, semănate în preajma iernii, este grăparea de primăvară
devreme, cu grape medii de-a curmezişul rândurilor.
Grăparea de primăvară nimiceşte 50-60 % de buruieni.
În anii cu primăvara rece şi umedă seminţele de salvie încolţesc şi dau colţi de
1 cm. În cazul acesta semănăturile nu se grăpează. Înainte de răsărirea plantelor se
execută cultivaţia oarbă pe urma lăsată de tractor în timpul semănatului.
Se recomandă de semănat salvia cu o plantă indicatoare: grâu-de-toamnă ori
secară-de-toamnă – câte 3-4 kg/ha.
Cultura-indicator se seamănă în mijlocul intervalelor dintre rânduri si încolţeşte
din toamnă. Primăvara, odată cu apariţia buruienilor, se afânează între rânduri până
la încolţirea salviei. În timpul acesta cultura-indicator este nimicită de organele
lucrătoare ale cultivatorului.
Prima cultivaţie a intervalelor dintre rânduri se face la adâncimea de 6-8 cm

imediat după apariţia plantulelor. După aceasta se execută plivitul manual pe rânduri.
Ulterior, pe măsura necesităţii, se efectuează încă 2-3 afânări între rânduri şi
1-2 pliviri pe rânduri.
Salvia este o cultură foarte plastică: dacă semănăturile sunt rare, ea înfrăţeşte
puternic, formând până la 10-12 tulpini productive, iar în semănăturile dese se
autorăreşte.
Pe solurile foarte fertile desimea optimă este de 25-28, iar pe solurile erodate
cu o cantitate mică de humus – 15-20 de plante la 1 m.
Îngrijirea plantelor de salvie în al doilea an de vegetaţie. Primăvara devreme,
până la începutul regenerării, semănăturile se grăpează cu grape grele de-a
curmezişul rândurilor în 1-2 urme şi se fertilizează cu îngrăşăminte cu azot.
Resturile vegetale se strâng şi se ard. În al doilea an de viaţă salvia formează
repede o rozetă bine dezvoltată şi copleşeşte buruienile din rânduri şi din jurul plantelor.
În perioada de vegetaţie se fac 2-3 cultivaţii între rânduri la adâncimea de 6-3 cm
şi un plivit pe rânduri.
Recoltarea. Salvia se recoltează în faza coacerii lapte-ceară a seminţelor din
partea inferioară a inflorescenţelor, când 70-75% din corole s-au scuturat. Salvia
sintetizează ulei eteric numai până la începutul coacerii seminţelor.
Recoltarea se efectuează mecanizat, folosind secerătorile JŞ-3,5, combinele
pentru însilozare SK-2,6 şi combinele de cereale reutilate.
Inflorescenţele se taie deasupra perechii superioare de frunze adevărate. Materia
primă nu se fărâmiţează.
Cu cât intervalul dintre recoltare şi prelucrarea materiei prime este mai mic,
cu atât este mai mare randamentul de ulei. După trei ore de la tăiere, inflorescenţele
pierd până la 40% din uleiul eteric.
Pe timp ploios recoltarea se întrerupe, şi se reînoieşte peste 12-15 ore.
Scade randamentul de ulei şi în zilele cu vânt uscat şi fierbinte.
Dacă timpul nu este prielnic, recoltarea se face noaptea şi în orele de dimineaţă.
Materia primă conţine cea mai mare cantitate de ulei dimineaţa între orele 7-9
şi seara între orele 16-20.
, medicinale 323
8.4. MĂRARUL
Importanţa
Ca plantă legumicolă şi condimentar-aromatică, mărarul este cultivat din cele
mai vechi timpuri, actualmente cultivându-se aproape pretutindeni, cu excepţia
Extremului Nord.
Toate părţile supraterestre ale plantei – frunzele, tulpinile nelignificate,
inflorescenţele şi, mai ales, seminţele – conţin ulei volatil puternic mirositor. Până
la faza de înflorire deplină, plantele conţin 75-86% de apă; 4,5-6,0% de hidraţi de
carbon, 3,5-5,0% de celuloză; circa 6-7% de substanţe minerale; vitaminele A, C,
B, B2, B6, PP, carotină, acid pantotenic şi folie.
Materia primă proaspătă, recoltată la faza de fructificare, conţine 0,35-0,75%
ulei volatil, în cantităţi mai mari acesta se găseşte în inflorescenţe şi în fructe.
Uleiul volatil de mărar are o compoziţie chimică complexă, care diferă în funcţie
de faza de dezvoltare, de condiţiile meteorologice şi pedoclimatice de creştere a plantei.
Datorită compoziţiei sale chimice specifice, întreaga masă, iarba şi, mai ales,
fructele au miros puternic, gust plăcut şi multiple utilizări. Mărarul se cultivă pe
terenuri legumicole ca plantă condimentar-aromatică.
Figura 34. Mărarul

Iarba proaspătă – frunzele şi tulpinile tinere nelignificate – se utilizează la

aromatizarea bucatelor. În industria alimentară sau în condiţii casnice, mărarul se
utilizează la prepararea conservelor din castraveţi, tomate, dovlecei, la prepararea
marinadelor, ca aromatizant în industria conservelor din peşte, a brânzeturilor, a
mezelurilor. Plantele mature din perioada de formare a fructelor se utilizează la
condimentarea murăturilor.
Uleiul eteric şi seminţele de mărar se utilizează în medicina clasică şi în
medicina populară. Din fructele de mărar se prepară Anetin – un medicament utilizat
la tratamentul bolilor cardiace.
Unii compuşi ai uleiului volatil (carvona, limonenul) se utilizează pe larg în
industria băuturilor răcoritoare, la producerea pastei de dinţi, a gumelor de mestecat.
Deşeurile rezultate din prelucrarea materiei prime sunt bogate în substanţe
nutritive şi se folosesc ca nutreţ.
Mărarul (Anethum graveolens), numit şi mărar-mirositor, este o plantă erbacee
anuală, din familia apiaceelor.
Rădăcina lui este pivotantă, fusiformă, subţire, albicioasă, penetrează solul
până la adâncimea de 40-60 cm, are multiple rădăcini laterale suplimentare.
Tulpina este erectă, înaltă (80-130 cm), cilindrică, glabră, de culoare verde,
cu striaţii line, cu dungi alternative albe-verzi.
Frunzele ditripentate, sectate, cu segmente filiforme (cele inferioare – peţiolate;
cele superioare – aşezate în teci cu margine albă) sunt altern amplasate pe tulpină.
Inflorescenţa reprezintă o umbrelă compusă, cu 20-30 şi mai multe raze, având
până la 15 cm în diametru. Florile sunt mici, nu au caliciu, cu petalele de culoare galbenă.
Fructul este o achenă ovală, turtită, de culoare galben-brună sau brun-roşiatică,
cu marginile în formă de aripi. Semănat în pragul iernii sau primăvara la prima
urgenţă, mărarul înfloreşte în iulie, iar seminţele se maturizează în august. Masa a
1 000 de seminţe atinge 1,2-1,8 g.
Soiuri. La producerea uleiului volatil de mărar se folosesc soiuri de utilizare dublă
(ca plantă condimentară şi ca plantă aromatică) precum Armenesc-269, Gribovski,
Ogorodnâi. Soiurile Comun şi Superducat asigură o producţie mai mare de ulei volatil.
Este o plantă legumicolă condimentar-aromatică, cu potenţial adaptiv consi-
derabil.
Cerinţele faţă de temperatură. Mărarul nu manifestă cerinţe sporite faţă de
, medicinale 325
temperatură. Seminţele lui încep să germineze la temperaturi de 6-8°C. Plantele tinere,

cu 2-3 frunze, suportă şi temperaturi de -2–-3°C. Suma temperaturilor active pentru
întreaga perioadă de vegetaţie (răsărirea, maturizarea seminţelor) constituie
1400-1500°C. Seminţele (fructele) se formează la temperaturi diurne medii de
20-21°C. La temperaturi mai mari, perioada de înflorire şi maturizare a seminţelor
este mai scurtă. La temperaturi diurne de peste 25°C, procesul de acumulare a uleiului
volatil în frunze şi fructe se intensifică. La temperaturi sub 20°C în perioada de
formare a umbelelor şi pe fundalul unei bune asigurări cu umiditate, mărarul îşi
intensifică acumularea masei vegetale; manifestă în schimb un randament scăzut la
formarea uleiului volatil şi este supus riscului de a fi atacat de fomoză şi cercosporoză.
Cerinţele faţă de lumină. Mărarul manifestă cerinţe sporite faţă de lumină,
mai ales în perioada de până la formarea umbelelor. La o lumină slabă, în plantaţii
dese, mărarul se ramifică slab sau nu se ramifică deloc; uleiul volatil se acumulează
în cantităţi mici. Insolaţia puternică stimulează ramificarea plantelor, formarea
umbelelor şi fructificarea, favorizează acumularea de principii active în plantă, mai
ales a uleiului volatil.
Cerinţele faţă de umiditate. În condiţiile Republicii Moldova, umiditatea
constituie un factor important pentru asigurarea unei producţii mari de materie
primă de mărar. La faza de formare a seminţelor, mărarul este destul de rezistent la
secetă. Critice pentru aprovizionarea cu apă sunt perioadele cuprinse între
germinarea seminţelor şi formarea a 3-4 frunze şi între începutul formării tulpinilor
şi începutul înfloririi.
Precipitaţiile din timpul înfloririi nu influenţează producţia de materie primă,
dar, uneori, acţionează negativ asupra fructificării şi acumulării de ulei volatil în
umbele.
În anii secetoşi, producţia de materie primă scade, iar conţinutul de ulei volatil
din organele mărarului creşte semnificativ.
Cerinţele faţă de sol. Mărarul manifestă cerinţe sporite faţă de sol, preferând
solurile humice, permeabile, cu un regim hidric echilibrat. Productive pentru mărar
sunt cernoziomurile tipice, obişnuite, precum şi cele aluvionale cu pH-ul de 6,0-
8,0. Mărarul manifestă cerinţe sporite şi faţă de substanţele nutritive, îndeosebi
faţă de cele ce conţin azot şi fosfor.
Ca plantă anuală, mărarul se cultivă în asolamente specializate ori în asolamente
pentru cereale şi furaje, precum şi în asolamente legumicole, pe soluri bine
aprovizionate cu apă, cu o capacitate sporită de câmp pentru apă.
Pentru a asigura răsărirea uniformă a mărarului, cultura trebuie semănată în

pragul iernii sau primăvara, la prima urgenţă, deoarece seminţele lui încolţesc la
temperaturi de 6-8oC în stratul de 0-10 cm. În prima perioadă a ciclului de vegetaţie,
din cauza creşterii lente, mărarul este puternic copleşit de buruieni, fapt ce impune
cultivarea lui pe terenuri relativ libere de buruieni. Premergătoare bune pentru mărar
sunt cerealele de toamnă, leguminoasele pentru boabe şi borceagurile furajere
anuale cultivate pentru masă verde şi pentru fân, după care solul poate fi lucrat prin
metoda semiogor negru. Mai puţin potrivite sunt câmpurile pe care a fost cultivat
porumbul pentru boabe sau porumbul pentru siloz, deoarece resturile de rădăcini şi
cioturile rămase nu permit efectuarea unui semănat de calitate şi complică îngrijirea
mecanizată dintre rânduri la etapa iniţială de vegetaţie.
Lucrarea solului. Dacă mărarul se cultivă după culturi cerealiere lipsite de
buruieni perene, sistemul de lucrare de bază a solului include o discuire de dezmiriştire
la 6-8 cm, cu efectuarea peste 10-15 zile a unei arături de bază, la 24-26 cm adâncime.
În cazul terenurilor invadate de buruieni perene, după discuirea de dezmiriştire vor
apărea rozetele plantulelor de buruieni, care trebuie erbicidate cu Treflan 24 EC –
4,0 l/ha. La 10-15 zile după administrarea erbicidelor, trebuie executată arătura de
bază. Mărarul nu acceptă arături mai adânci de 20 cm, deşi arătura adâncă reprezintă şi
o metodă eficientă de distrugere a buruienilor şi a rezervelor lor de seminţe, o
simplificare a volumului de lucrări de îngrijire a plantaţiilor. Arătura de bază se
realizează prin ataşarea la plug a unei grape ori a unui tăvălug cu pinteni.
În cazul în care mărarul se seamănă în pragul iernii, lucrările de bază ale solului
trebuie executate cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de semănat.
Pregătirea patului germinativ se va realiza prin 1-2 cultivări superficiale (5-6
cm) cu ataşarea la cultivator a unei grape grele. Mărarul se seamănă la adâncimi
mici, de aceea solul trebuie foarte bine nivelat şi tasat cu târşitoarele de tip ŞB-2,5
şi cu tăvălugul inelat sau cu pinteni.
Mărarul poate fi semănat toamna şi primăvara devreme. Seminţele de mărar nu
au un repaus seminal şi, imediat după coacere, pot răsări (încă din toamnă).
Seminţele proaspete pot fi semănate în august-septembrie, obţinându-se toamna
plante verzi ca produs legumicol-condimentar. Ca plantă aromatică, mărarul trebuie
semănat toamna, înainte de îngheţurile din noiembrie, când temperatura medie a
solului, în stratul de 0-10 cm, este mai mică de 6°C. La temperaturi mai mari,
seminţele de mărar încolţesc toamna şi pot compromite semănăturile.
Semănatul de primăvară se realizează devreme, odată cu semănatul ovăzului şi
, medicinale 327
mazării, distanţa dintre rânduri reprezentând 15-30 cm pe solurile fertile şi libere

de buruieni şi 45-60 cm – pe terenurile mai puţin fertile, afectate de buruieni, care
necesită lucrarea mecanizată a plantaţiilor. Mărarul semănat pe soluri fertile poate
realiza producţii mari, dacă distanţa dintre rânduri constituie 50 cm la densitatea de
250-267 plante/m2. Norma de seminţe pentru materia primă aromatică reprezintă
10-12 kg/ha. Seminţele de mărar au greutatea hectolitrică mică, sunt puţin friabile,
fapt ce complică semănatul lor uniform cu semănători sau cu distribuitori cu cilindru
canelat. Pentru a mări friabilitatea şi a obţine semănături uniforme, în prealabil,
seminţele trebuie amestecate cu granule calibrate de superfosfat cu diametrul de
2-3 mm: la o parte (conform greutăţii) de seminţe se adaugă 1-1,5 părţi de
superfosfat; amestecul se pregăteşte înainte de semănat.
Semănatul se efectuează cu semănători de tip SO-4,2 ori cu semănători pentru
cerealiere reutilate. Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 1,5-3,0 cm; pe
solurile grele ca structură granulometrică – mai mică. Pentru semănat se utilizează
seminţe de calitate cu puritatea fizică de 97% şi germinaţia de minimum 80%.
Îngrijirea semănăturilor de mărar implică grăparea cu grape plivitoare înainte
de răsărire (dacă se formează crustă), cultivarea între rânduri (între benzi) şi prăşitul
manual pe rânduri. Pentru a întreţine plantaţiile fără buruieni, în condiţiile Republicii
Moldova trebuie efectuate, în medie, 3-4 lucrări mecanizate între rânduri şi 2-3
praşile manuale pe rând. Dacă la apariţia a 2-3 frunze, densitatea plantulelor
depăşeşte 300 unităţi/m2, plantaţiile trebuie rărite prin grăpare sau buchetare. La o
densitate mai mică, plantaţiile de mărar nu se răresc.
Pe plantaţiile de mărar, buruienile se combat prin aplicarea erbicidului Treflan
24 EC 4,0 l/ha, cu încorporare imediată în sol aplicată înainte de răsărire ori la faza
de 2-3 frunze adevărate.
Fertilizarea. Cultura mărarului realizează producţii mari de materie primă şi
seminţe numai pe soluri bine fertilizate; pe soluri cernoziomice carbonatice cea
mai bună producţie de mărar se obţine la doza N80P80K40; din aceasta, P80K40 se
administrează în timpul arăturii de bază, iar N60, în timpul cultivaţiei de pregătire a
patului germinativ.
Dacă îngrăşământul de bază nu a fost aplicat anterior, concomitent cu cultivaţia
de dinainte de semănat, în sol trebuie introduse 100-150 kg/ha de superfosfat
granulat. Superfosfatul se încorporează în sol cu ajutorul semănătorilor cerealiere
de tip SZU-3,6 de-a curmezişul viitoarelor rânduri de mărar, iar la cultivaţia de
dinainte de semănat se introduce N60.
Boli şi dăunători. Cele mai periculoase pentru cultura mărarului sunt

cercosporoza şi formoza.
Cercosporoza atacă frunzele, tulpinile şi fructele, determinând reducerea
producţiei de materie primă cu până la 50-60%. În unele cazuri, boala poate
compromite pe deplin recolta de fructe. Primele semne de atac apar în lunile iunie-
iulie, sub formă de membrană mucoasă falsă de culoare cenuşiu-albicioasă. Boala
se dezvoltă pe fundalul umidităţii abundente, provocate de picăturile de ploaie sau
de rouă. Posterior, boala se manifestă prin apariţia unor umflături mici, de culoare
neagră, în care se dezvoltă pocnidiile de ciuperci, şi se transmite prin seminţele
infectate sau prin resturi de plantă.
Fomoza apare la mijlocul verii, sub formă de membrană falsă de culoare
cenuşiu-deschis, cu diametrul de 1-2 mm, dispusă pe frunze şi tulpini. Ulterior,
ciuperca atacă şi razele umbelelor, membranele căpătând o culoare neagră. Fomoza
provoacă uscarea frunzelor, frângerea tulpinilor, căderea fructelor. Boala micşorează
producţia de materie primă şi conţinutul de ulei volatil, pierderile ajungând uneori
până la 50-60%. Boala se manifestă puternic în anii ploioşi şi pe fundalul unei
temperaturi diurne mai mici de normă.
Bolile se combat pe cale fitosanitară:
¨ prin respectarea rotaţiei culturilor, reîntoarcerea pe aceeaşi solă în asolament
a apiaceelor peste 4-5 ani;
¨ prin amplasarea plantaţiilor pe terenuri deschise, bine aerisite şi dispunerea
rândurilor în direcţia vânturilor, cu scopul de a asigura o mai bună turbulenţă a
curenţilor de aer;
¨ prin realizarea cât mai devreme a semănatului, cu scopul de a asigura plantelor
o maturizare timpurie;
¨ prin tratarea seminţelor (cu cel mult 8-10 zile înainte de semănat) cu TMTD,
VSC - 3 kg/t;
¨ prin realizarea unui semănat cu distanţa de 60-70 cm între rânduri pe
terenurile mai prost aerisite de curenţii de aer;
¨ prin tratarea plantelor cu zeamă bordeleză de 1% sau cu alţi derivaţi ai
cuprului la începutul atacului în masă;
¨ prin aerisirea plantelor, cosind, la fiecare 50-60 m de plantaţie, coridoare
cu lăţimea de 4-8 m;
¨ prin asigurarea unei densităţi optime. Plantaţiile cu o densitate mare sunt
mai puternic atacate de boli.
Cel mai frecvent, plantaţiile de mărar sunt atacate de dăunători polifagi precum
omida de stepă şi viespea-coriandrului, care se combat cu preparatul BI 58 Nou – 1 l/ha.
, medicinale 329
Recoltarea. Masa supraterestră a plantelor de mărar acumulează ulei volatil

până la faza de lapte-ceară a seminţelor din umbelele centrale. În această perioadă,
frunzele din etajele de jos încep să se brunifice, iar plantele capătă un miros puternic
aromat – simptome pentru începerea recoltării.
Deoarece partea apicală a plantelor de mărar, mai ales umbelele cu seminţe,
conţine mai multe principii active, în calitate de materie primă pentru uleiul volatil
se utilizează plantele proaspete, recoltate în perioada de formare a seminţelor în
umbele. Lungimea tulpinilor de mărar, începând de la vârful plantei, nu trebuie să
depăşească 70 cm. Culoarea materiei prime trebuie să includă nuanţe de la verde la
brun; mirosul trebuie să fie specific mărarului proaspăt, gustul – picant, puţin amărui.
Recoltarea trebuie realizată cu ajutorul cositorilor de tip KPI-2,4 sau a combinelor
furajere de tip E-281. Materia primă tocată se încarcă în containere basculante şi
se prelucrează cu vapori, în instalaţii de tip PPO-4.
În condiţiile Republicii Moldova, mărarul atinge maturitatea tehnică în a doua
jumătate a lunii iulie, la temperaturi diurne sporite, de 28-32°C, fapt ce-i favorizează
acumularea uleiului volatil.
Mărarul cultivat pentru ulei volatil trebuie prelucrat timp de 8-10 zile. Seminţele
maturizate din umbelele centrale se scutură uşor şi se acoperă cu o cuticulă slab
permeabilă care, în timpul prelucrării, eliberează mult mai greu uleiul volatil, fapt
ce măreşte durata distilării, sporeşte cheltuielile de combustibil, pierderile de ulei
volatil. Din acest motiv, recoltarea trebuie începută la faza de lapte-ceară a umbelelor
centrale şi încheiată înainte de maturizarea seminţelor din umbelele centrale. În
cazurile în care există suprafeţe şi volume mari de materie primă, pentru a evita
pierderile de ulei se recomandă recoltarea doar a părţilor de sus ale plantelor cu
umbele, a seminţelor şi frunzelor verzi, tăind doar 40-50 cm din partea superioară
a plantei: în etajele medii şi cele de jos producţia de ulei volatil este redusă.
Recoltarea se realizează pe vreme uscată, însorită; poate fi efectuată şi ziua şi
noaptea. De regulă, se prelucrează materia primă proaspătă; ofilirea plantelor în
poloage nu cauzează mari pierderi de ulei, ci, dimpotrivă, favorizează procesul de
prelucrare. În condiţii de producţie, randamentul mediu de ulei volatil de mărar
constituie 0,35-0,45%, iar în condiţii favorabile sau pe timp de secetă – 0,60%.
Pierderile de ulei volatil şi deşeurile constituie 0,011-0,013%.
Producţii. Pe soluri fertile şi la o îngrijire bună, de pe plantaţiile dense de
mărar se pot obţine 9 000-10 000 kg/ha materie primă şi 50-60 kg/ha ulei volatil
cu un conţinut de carvonă de 40-42%. Producţiile de pe solurile fertilizate sau de
pe cele cu fertilitate naturală medie constituie 6 000-8 000 kg/ha de plante proaspete
şi 40-45 kg/ha de ulei volatil. Plantele ce asigură producţii mai mici de 30 kg/ha
ulei volatil sunt, practic, nerentabile.
8.5. CORIANDRUL
Importanţa
Uleiul volatil de coriandru, ca substanţă medicamentoasă, este menţionat pentru
prima oară în Germania, în anul 1537.
În prezent, coriandrul este cultivat ca plantă aromatică şi medicinală în
majoritatea ţărilor din centrul şi sudul Europei, în Asia, America, Australia şi Noua
Zeelandă. Cel mai mare producător de fructe şi ulei volatil de coriandru este Rusia,
unde, în anumiţi ani, plantaţiile atingeau 200 mii de hectare.
De regulă, coriandrul se cultivă pentru obţinerea
seminţelor şi, într-o măsură mai mică, în calitate de zarzavat
condimentar.
Fructele sunt utilizate la aromatizarea produselor ali-
mentare (conservelor, sucurilor, băuturilor etc.) şi pentru
obţinerea uleiului volatil.
Uleiul volatil de coriandru se utilizează în parfumerie,
industria săpunului, la obţinerea unor produse cosmetice,
aromatizarea tutunului, a unor produse alimentare; datorită
proprietăţilor bactericide şi fungicide, se utilizează şi în
farmacologie.
Până la 85% din producţia de ulei volatil de coriandru
se utilizează ca materie primă pentru producerea substan-
ţelor sintetice aromate.
Fructele de coriandru conţin macro-şi microelemente
în cantităţi de până la 4-5%, ulei volatil (0,15-1,7%), lipide,
glucide, substanţe azotoase.
Componentul principal al uleiului volatil este d-
linaloolul, cantitatea căruia variază între 50% şi 90%. După
obţinerea uleiului volatil, din fructele de coriandru se
extrage uleiul gras, utilizat la fabricarea săpunului, a
acizilor graşi. Şrotul de coriandru – deşeu rezultat după
extragerea uleiului volatil şi a celui gras – constituie un
nutreţ preţios, conţinând 30-32% de albumine, 6,0-6,7 de
grăsimi, importante cantităţi de vitamine A, C, E.
Coriandrul este un bun melifer: în cazul unei înfloriri
Fig. 35. Coriandrul abundente, recolta de miere atinge 500 kg/ha.
Suprafeţele globale ocupate de cultura coriandrului
, medicinale 331
sunt estimate la circa 300 de mii de hectare, cei mai mari producători fiind Rusia,
Ucraina, Bulgaria, România, China, Polonia, Germania.
Coriandrul – Coriandrum sativum – este o plantă erbacee anuală din familia
Apiaceelor. Sistemul radicular pivotant pătrunde în sol până la 2,5 m, însă
majoritatea rădăcinilor active este concentrată în stratul de 0-40 cm.
Tulpina este erectă sau geniculată, cilindrică, glabră, ramificată, de culoare
verde, deseori cu nuanţe violacee; în funcţie de soi şi de condiţiile de vegetaţie,
înălţimea plantelor variază de la 20 la 150 cm; fiecare ramură se termină cu o
inflorescenţă.
Frunzele sunt glabre, de culoare verde-deschis; cele inferioare au limbul întreg,
marginea dinţată sau trilobată, frunzele superioare, simplu penate, au foliole
orbicular-cuneate. Frunzele inferioare de pe tulpină sunt peţiolate, iar cele
superioare – sesile.
Florile sunt dispuse în umbele compuse, cu peduncul lung, lungi de 1,5-2 cm,
fără involucru. Corola dialipetală are 5 petale albe sau roz-crem. Cele 5 stamine au
antere ovoidale, stilul şi stigmatul sunt nişte capitute de circa 2 mm. La baza stilului
se află o glandă nectariferă. Ovarul e dispus inferior şi este bilocular. Coriandrul
este o plantă xenogenă (cu polenizare încrucişată), polenizată mai ales de insecte.
Fructul sferic, tare, nuculiform constă din două hemicarpe de culoare brun-
deschis; la presare sau lovire puternică, se desfac în semifructe glabre. Ajunse la
maturitate, fructele se scutură uşor, au un miros şi gust aromat plăcut.
Masa a 1 000 de fructe are valori cuprinse între 5 şi 16 g.
În majoritatea ţărilor se cultivă populaţii locale de coriandru.
În condiţiile de silvo-stepă şi stepă din ţările europene, o producţie sporită o
au soiurile ruseşti Luci, Smena, Iantari, cu o perioadă de vegetaţie de 95-110 zile;
ele produc o recoltă de peste 1100-1500 kg/ha şi au un conţinut de ulei volatil în
fructe de 1,7-2,4%.
Ciclul de dezvoltare a coriandrului include 5 faze principale: semănat – răsărire
15-20 de zile; răsărire – formarea primelor tulpini 30-35 de zile; formarea tulpinilor
– înflorire 15-20 de zile; înflorire – formarea fructelor 10-15 zile; formarea
fructelor – maturizarea deplină 20-40 de zile. Durata perioadei de vegetaţie (răsărire
– maturizare) este de 85-120 de zile şi depinde de soi şi de 2 factori principali:
temperatura şi durata zilei. În zonele nordice, perioada de vegetaţie durează mai
mult, iar în cele sudice – mai puţin. Scăderea temperaturii încetineşte dezvoltarea,
în timp ce creşterea duratei zilei o grăbeşte.
Cerinţele faţă de temperatură. Temperatura minimă, necesară pentru încolţirea
seminţelor de coriandru constituie 4-5°C, optimă – 10-12°C. La temperatura solului
(în stratul de 0-5 cm) de 15-17°C, coriandrul răsare la 12-15 zile de la semănat; la
temperatura de 10-12°C – peste 20-22 de zile, iar la temperatura de 6-8°C – peste
30-40 de zile. Seminţele abia germinate suportă îngheţuri de până la -8°C, iar plantele
tinere (cu 4-6 frunze în rozetă) rezistă şi la geruri de -16–-18°C. La faza de formare
a tulpinilor, coriandrul devine foarte sensibil la temperaturi negative şi poate fi afectat
de cele mai uşoare îngheţuri. Suma temperaturilor pozitive necesare pentru perioada
cuprinsă între semănat şi maturitate trebuie să constituie 1 900-2 000°C, iar pentru
perioada dintre răsărire şi maturizare – 1 700-1 800°C. Temperaturile ridicate (peste
25°C) influenţează negativ înflorirea şi polenizarea florilor, sporind numărul de flori
nelegate. Temperaturile moderate diurne de 23-25°C ale aerului şi absenţa vânturilor
calde şi uscate influenţează pozitiv acumularea uleiului volatil în fructe.
Cerinţele faţă de umiditate. La faza de rozetă, coriandrul suportă satisfăcător
seceta din sol. La faza formării tulpinii, insuficienţa umidităţii în sol sporeşte creşterea
plantei, micşorează ramificarea posterioară a tulpinilor şi numărul de flori în umbele.
La faza înfloririi, seceta acţionează nefavorabil asupra fructificării. Alternarea bruscă
a vremii umede cu cea uscată sporeşte căderea fructelor. Condiţiile optime de
umiditate constituie 60% din capacitatea capilară pe fundalul aprovizionării suficiente
cu NPK şi favorizează organogeneza şi formarea unui număr sporit de flori.
Cerinţele faţă de lumină. Coriandrul este fotofil, nu suportă umbrirea, este o
plantă de zi lungă. Suma orelor de iluminare solară necesară pentru parcurgerea
fazelor cuprinse între răsărire şi înflorire deplină constituie 900-940 de ore, iar
cea pentru întreaga perioada de vegetaţie – 1 400-1 500 de ore. Până la formarea
tulpinii, aflarea coriandrului în stare de îmburuienare şi umbrire provoacă
îngălbenirea, întârzierea creşterii şi, prin urmare, scăderea bruscă a recoltei, chiar
dacă, ulterior, buruienile ar fi distruse.
Cerinţele faţă de sol. Coriandrul manifestă cerinţe sporite faţa de sol. Cele mai
bune recolte se obţin pe soluri fertile cernoziomice, bogate în humus, cu reacţia aproape
neutră (pH 6,4-7,5). Pe solurile acide, cu pH-ul egal cu 5,5, producţia de fructe scade
până la 50%. Pentru cultura coriandrului sunt propice şi solurile brune de pădure, cu un
conţinut de humus mai mare de 3,0% în stratul arabil; nu sunt însă favorabile solurile
grele ca şi compoziţie granulometrică, argiloase, mlăştinoase, precum şi cele nisipoase,
fără structură, sau sărace în substanţe nutritive. Cerinţele sporite ale culturii coriandrului
faţă de fertilitatea solului sunt determinate de particularităţile lui biologice: pentru o
, medicinale 333
producţie de 1 t de fructe, coriandrul extrage din sol, în medie, 42 kg de N; 16 kg de

P2O5; 10 kg de K2O, 47 kg de CaO, 10 kg de MgO.
În prima jumătate a perioadei de vegetaţie, coriandrul creşte şi se dezvoltă lent şi
poate fi atacat de buruieni. Din această cauză, el se repartizează în asolament după
cerealele de toamnă, care, pe lângă o rezervă sporită de umiditate a solului, asigură şi
o îmburuienare minimă. Premergătoare bune pentru coriandru sunt borceagurile de
culturi anuale cultivate pentru nutreţ, leguminoasele pentru boabe, porumbul pentru
siloz şi culturile păioase de primăvară. Nu se recomandă ca premergătoare tutunul,
sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui, iarba-de-Sudan, care usucă solul la mare
adâncime şi extrag din el mari cantităţi de substanţe nutritive accesibile. La rândul
său, coriandrul este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, porumb, mazăre,
floarea-soarelui ş. a. şi poate fi semănat din nou pe aceeaşi solă peste 3-4 ani.
Lucrarea solului. Sistemul de pregătire de bază şi de pregătire a solului pentru
semănat solicită ca, înainte de aceste operaţii, câmpul să fie curăţat de buruieni şi
asigurat cu un regim favorabil de nutriţie şi umiditate. După recoltarea culturii
premergătoare, dacă umiditatea solului o permite, se efectuează arătura de bază, la o
adâncime de 22-25 cm, cu plugul şi cu boroanele. Pe terenurile cu îmburuienare
sporită ori cu umiditate insuficientă, lucrările de pregătire a solului încep cu
dezmiriştirea realizată cu discuitorul la o adâncime de 6-8 cm; peste 10-15 zile,
terenul se ară superficial (12-15 cm) cu dezmiriştitorul cu brăzdare cu boroane ataşate,
iar peste încă 14-20 de zile, se efectuează aratul de bază de toamnă, la adâncime de
25-27 cm. Ulterior, dacă este necesar, pământul se lucrează până toamna târziu cu un
cultivator la care se ataşează boroane, pentru a distruge plantulele de buruieni.
Solul se pregăteşte pentru semănat primăvara devreme şi procedura include
operaţiuni de nivelare minuţioasă, grăpare imediat ce se poate ieşi în câmp şi o
cultivaţie la adâncimea de 5-6 cm, concomitent cu grăparea.
Fertilizarea. Pe solurile cernoziomice, brune de pădure, podzolice se aplică
îngrăşăminte minerale ce conţin azot, care măresc producţia de fructe cu 30-33%.
Pe solurile cernoziomice, se recomandă introducerea a P60, în timpul arăturii de
bază, şi N50-60, în timpul cultivaţiei de primăvară. Concomitent cu semănatul, trebuie
administrate doze de fosfor – P20 pe rânduri.
Coriandrul se înmulţeşte prin seminţe. El se seamănă în rânduri rare, cu intervale
de 45-60 cm; pe solurile fertile şi libere de buruieni se recurge la semănatul în
rânduri dese, la distanţe de 15 cm. În Ungaria şi România, coriandrul se seamănă

distanţat, la 25-30 cm între rânduri, deoarece distanţa de 15 cm favorizează
dezvoltarea bolilor. Adâncimea de semănat constituie 4-5 cm. Germinaţia optimă a
seminţelor în câmp are loc în anii cu primăveri umede. În funcţie de densitatea
planificată şi distanţele dintre rânduri, norma de semănat poate varia între 8-10 kg/
ha şi 25-30 kg/ha. Semănatul distanţat, cu intervalele de 45-60 cm, se efectuează
cu norma de 1,1-1,8 mil./ha sau 10-14 kg/ha. În cazul semănatului în rânduri dese,
la 15 cm, norma optimă e de 25-30 kg/ha sau 3,0-3,5 mil. Epoca optimă de semănat
este primăvara devreme, când în sol, la adâncimea de încorporare a seminţelor,
temperatura constituie 10-12°C, iar la adâncimea de 10 cm – 7-8°C. În zonele
sudice, aride, coriandrul poate fi semănat în pragul iernii. În unele cazuri, se admite
şi semănatul vara (în august), astfel încât, la venirea îngheţurilor, plantele să ajungă
la faza de 6-8 frunze.
Înainte de semănat, seminţele de coriandru sunt supuse unui tratament cu aer
cald. La temperatura de 20-25°C, tratamentul termic menit să sporească energia
germinativă trebuie să dureze 5-6 zile. În acest scop, seminţele se înşiră pe o platformă
însorită ori într-o încăpere bine încălzită (22-25°C) şi se amestecă periodic. Procesul
se încheie când se obţine o umiditate stabilă, de 7-8%, a seminţelor.
Îngrijirea semănăturilor de coriandru implică grăparea înainte şi după răsărirea
plantelor, lucrarea spaţiilor dintre rânduri şi prăşitul manual pe rânduri. Grăparea
semănăturilor de coriandru înainte de răsărirea plantelor, efectuat la începutul
încolţirii seminţelor, când lungimea colţilor nu depăşeşte 1,5-2 cm, contribuie la
distrugerea a peste 70% din buruienile răsărite. Grăparea de după răsărirea plantelor
poate fi începută în momentul apariţiei celei de-a 3-a frunze adevărate şi trebuie
terminată, cel târziu, la faza de 5-6 frunze. Grăparea de după răsărirea plantelor se
efectuează cu grape medii, diagonal faţă de rânduri. Pentru câmpurile semănate în
rânduri rare, prima lucrare mecanizată se efectuează la adâncimea de 5-6 cm, când
rândurile sunt bine conturate, folosindu-se cultivătorul prăşitor, prevăzut cu discuri
de protecţie. Praşilele manuale pe rânduri se efectuează după necesitate, de obicei,
de 2-3 ori. În cadrul sistemului de întreţinere a semănăturilor de coriandru, numărul
lucrărilor mecanice şi manuale poate fi redus prin aplicarea erbicidelor. Când
plantele de coriandru au 2-3 frunze adevărate, pentru combaterea buruienilor pot fi
folosite erbicidele Treflan 24 EC - 4 kg/ha ş. a.). În funcţie de gradul de îmburuienare,
pot fi utilizate şi alte erbicide. Erbicidele se administrează prin stropire cu soluţie
apoasă, în doză de 500-600 l/ha. Lucrările de îngrijire a plantaţiilor semincere
, medicinale 335
presupun şi purificarea biologică, îndepărtarea – înainte de înflorire – a plantelor

netipice, slab dezvoltate ori bolnave.
Boli şi dăunători. Printre bolile coriandrului, frecvent întâlnite este bruni-
ficarea inflorescenţelor şi înnegrirea fructelor. Boala apare în timpul formării
fructelor, sub formă de pete uleioase brun-închis, dispuse spre vârful fructelor,
care, fiind atacate, se înnegresc, rămân mici sau sunt distruse în întregime.
Combaterea bolii se face prin tratarea seminţelor cu fungicide şi prin acţiuni
fitosanitare: încorporarea adâncă a rămăşiţelor după recoltare, utilizând plugul cu
antetrupiţă; arderea resturilor rezultate de la treieratul şi condiţionatul recoltei. De
multe ori, cultura suferă de ramularioza coriandrului. Aceasta boală poate ataca
coriandrul de-a lungul vegetaţiei, începând cu faza cotiledoanelor, rozetei, formarea
tulpinilor şi bobocilor florali. Se manifestă prin formarea unor pete necrotice
alungite care, mărindu-se, se contopesc şi provoacă uscarea parţială sau totală a
organului atacat. Combaterea bolii este foarte dificilă şi prevede: respectarea
asolamentului şi semănatul repetat al coriandrului pe aceeaşi solă peste cel puţin
3-4 ani, folosirea soiurilor comparativ rezistente la această boală, folosirea
seminţelor de calitate înaltă şi neinfectate. Uneori, coriandrul este atacat de rugină,
care apare pe tulpini şi pe frunzele din partea inferioară, sub formă de pustule brun-
castanii, compuse din uredospori. Ulterior, pustulele se măresc, devin brun-
negricioase, constituite din teleutosporii ciupercii. Frunzele coriandrului pot fi
atacate de mană, care se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete decolorate,
unghiulare sau de formă neregulată, care se brunifică ulterior. Coriandrul mai este
atacat şi de cercosporoză, care apare pe frunze sub formă de pete neregulate. În
dreptul petelor se observă o pulbere fină, de culoare alb-intens sau cenuşie.
Bolile menţionate mai sus pot fi prevenite prin procedee agrotehnice, de igienă
culturală. În caz de atac, plantele semincere preţioase se stropesc cu zeamă bordeleză
de 1%. În cazul coriandrului, au fost semnalate şi cazuri de îmbolnăvire de putregaiul-
rădăcinilor. Cei mai des întâlniţi dăunători sunt viespea-coriandrului, ploşniţa-
umbelelor, unii dăunători polifagi, afidele. Pentru combaterea dăunătorilor pot fi
utilizate produsele: Decis 25 CE 0,025 l/ha şi BI 58 Nou – 1,0 l/ha.
Ploşniţa umbeliferelor aduce daune plantaţiilor de coriandru, anason, chimion,
fenicul, mărar şi alte specii apiacee, dezvoltând 2-3 generaţii pe an. Dăunătorul
adult provoacă înţepături adânci organelor din etajul superior, distruge ţesutul celular
şi sistemul vascular, conducând la uscarea inflorescenţelor, a vârfurilor tulpinilor,
a florilor, a fructelor. Ploşniţa afectează mai grav plantele tinere: depune câte un ou
pe tulpinile tinere şi pe peţiolul frunzelor. Larvele se hrănesc cu sucul plantelor,
provocând distrugerea celulelor, sistarea creşterii organului respectiv şi, prin
urmare, micşorarea producţiei cu 40-80%. Pierderile cauzate de ploşniţe pot fi

diminuate prin respectarea igienei culturale, ca şi în cazul celor provocate de viespi.
Pentru prevenirea atacului ploşniţelor, se recurge la izolarea în spaţiu a coriandrului
de alte apiacee (3-4 km).
Recoltarea
Deoarece fructele din umbele de ordin diferit nu se maturizează în acelaşi
timp, se recomandă recoltarea coriandrului în 2 faze. Cositul în poloage se face cu
vindroverul, când 50-60% din fructe au ajuns la maturitate şi au culoarea galben-
brună, iar frunzele majorităţii plantelor sunt uscate. În condiţii normale, când
brazdele se usucă în timp de 5-6 zile, umiditatea fructelor scăzând până la 10-13%,
trebuie început treieratul cu combina cu culegător (picup). Pentru a evita zdrobirea
fructelor, turaţia tobei se reduce la 500-550 de rotaţii pe minut, spaţiul dintre tobă
şi contrabătătorul tobei la ieşire se măreşte până la 18-20 mm, iar clapa ventilatorului
se închide aproape complet. Cea mai bună metodă de reducere a cheltuielilor şi
pierderilor la recoltarea coriandrului o constituie desicarea-uscarea plantelor
nerecoltate în câmp, prin stropire din elicopter cu desicantul clorat de magneziu
5-10 kg/ha sau cu Reglon (0,5 kg/ha) în termenele recomandate pentru recoltarea
în 2 faze. La 4-5 zile după tratarea cu substanţe desicante, coriandrul se usucă
complet şi poate fi începută recoltarea directă cu combina. Spargerea fructelor de
coriandru la recoltare, şi prin batozare, reduce considerabil conţinutul de ulei volatil
– până la 50%. De pe un hectar se pot recolta peste 1000-1500 kg/fructe.
Prelucrarea materiei prime

Uscarea. Imediat după recoltare, fructele se curăţă la selector şi se întind în
straturi subţiri la soare, pentru a se usca până la umiditatea de 10-13%, care permite
păstrarea fructelor de coriandru în depozite, fără modificări esenţiale ale calităţii.
Păstrarea fructelor la o umiditate mai mare de 13% provoacă pierderi de până la
20-30% de ulei volatil, iar în caz de autoaprindere ele pot fi compromise definitiv.
Uscarea fructelor de coriandru poate fi efectuată şi artificial, în uscătorii, la
temperaturi de 60-70°C.
, medicinale 337
8.6. FENICULUL
Importanţa
Feniculul, numit şi molură, mărar-dulce, anason-dulce, este una dintre cele
mai vechi plante medicinale şi aromatice, care se întâlneşte în flora spontană din
zona mediteraneană, în nordul Africii, Asia Mică şi Asia Centrală.
În anii 1986-1990, feniculul ocupa în Moldova suprafeţe de 1,0-1,5 mii ha.
Actualmente, suprafeţele ocupate de această cultură sunt minore – sub 100 ha, dar
feniculul este o cultură tehnică de perspectivă.
Feniculul se cultivă mai cu seamă pentru fructe, utilizate în mai multe ramuri ale
industriei şi în medicină. Din fructele de fenicul, precum şi din plantele întregi, recoltate
în perioada de coacere în lapte-ceară a fructelor din umbela centrală, se obţine uleiul
volatil. Uleiul volatil din fructe variază între 3,0 şi 6,0%, în funcţie de soi şi de condiţiile
de cultivare, iar pentru obţinerea lui din plante proaspete – 0,45-0,82%.
Fructele şi plantele mature întregi conţin până la 18-20% de lapte. Planta
conţine celuloză circa 14%, glucide, proteine 14-22% pectine 5-7%, cenuşă.
Datorită principiilor active multiple şi diferite, produsele din fenicul au diverse
utilizări în industrie şi medicină. Uleiul volatil de fenicul are acţiune antispastică,
stimulează secreţia lactată, are proprietăţi sedative. Extern, are o acţiune
antiinflamatoare şi este un antiseptic. Intern, se recomandă în tratamentul balonărilor
Fig. 36. Feniculul

abdominale, al tusei, al bronşitelor şi astmului bronşic. Fructele se folosesc şi în

calitate de condiment în industria alimentară, iar uleiul volatil – la fabricarea
bomboanelor, băuturilor, articolelor de cosmetică.
Soiurile omologate în Republica Moldova sunt anuale şi fac parte din familia
Apiaceelor. Dintre numeroasele specii ale genului Foeniculum se cultivă
preponderent feniculul-comun, care include 2 varietăţi – feniculul-dulce (anual) şi
feniculul-amar (peren).
Rădăcina feniculului este pivotantă, pătrunde în sol până la adâncimea de 80-100
cm, grosimea de sub colet nu depăşeşte 10-42 mm şi are multiple rădăcini laterale
absorbante.
Tulpina atinge 1,2-2,0 m în înălţime (la formele perene) şi 80-400 cm (la
formele anuale), este ramificată, cilindrică, cu striaţii fine, glabră.
Frunzele sunt mari, amplasate altern pe tulpină, penat-sectate, cu segmente
subţiri filiforme, cele inferioare sunt peţiolate, iar cele superioare sunt sesile.
Florile au petale mici, galbene, de 1 mm în lungime şi 5 stamine cu o corolă
pentapetală caducă. Pistilul este costat, ovarul inferior are 2 cuiburi. Inflorescenţa este
o umbelă compusă din 10-15 umbele simple, construite fiecare din 10-20 de flori.
Fructul este o diachenă de culoare cenuşie sau brun-verzuie, glabră, oval-
alungită, cu 2 mericarpuri separate, care au 5 coaste longitudinale proeminente;
lungimea fructului este de 8-10 mm, lăţimea – 2-3,5 mm. Masa a 1 000 de seminţe
variază între 4,0-5,2 g.
Maturizarea tehnică a seminţelor soiurilor cultivate în Republica Moldova
(Mărţişor, Krâmskii) se produce în a doua jumătate a lunii august. Perioada de
vegetaţie a soiurilor timpurii constituie 145-160 de zile, iar a celor tardive perene
– 170-180 de zile. Pe parcursul vegetaţiei, feniculul parcurge următoarele faze
principale de dezvoltare:
a) răsărire, durata dintre semănat şi răsărire constituie 20-25 de zile;
b) începutul formării tulpinilor; intervalul dintre răsărire şi formarea tulpinilor
constituie 45-50 de zile;
c) îmbobocire (apariţia umbelei centrale): intervalul dintre începutul formării
tulpinilor şi îmbobocire constituie 18-20 de zile;
d) înflorire: intervalul dintre îmbobocire şi înflorire, calculat în raport cu
dezvoltarea umbelei centrale, constituie 20-24 de zile;
e) maturizarea (brunificarea seminţelor): intervalul dintre înflorire şi
maturitatea deplină constituie 50-60 de zile.
Între îmbobocire şi înflorire se produce ramificarea tulpinii.
, medicinale 339
Feniculul este o plantă cu cerinţe moderate faţă de temperatură şi cerinţe sporite
faţă de lumină, apă şi sol.
Cerinţele faţă de temperatură. Pentru germinare, seminţele de fenicul au
nevoie de o temperatură minimă de 6-8°C, temperatura optimă fiind de 16-18°C,
în condiţii de umiditate suficientă. Suma temperaturilor necesare pentru parcurgerea
perioadei de dezvoltare cuprinsă între răsărire şi înflorire este de 1450-1500°C.
Formarea normală a fructelor şi acumularea în ele a uleiului volatil decurge normal
la temperaturi medii zilnice de 19-21oC. La temperaturi mai mari, procesul de
maturizare a seminţelor se accelerează.
Dacă sunt muşuroite în pragul iernii, plantele de fenicul rezistă la temperaturi
de -10– -18°C, în cazul în care sunt acoperite şi cu un strat de zăpadă de 10-15 cm.
Iarna, plantele nu au repaus biologic şi încep uşor sa vegeteze în săptămânile cu
temperaturi pozitive ridicate din ianuarie–februarie, după care îngheaţă uşor la
temperaturi sub 0– -5°C. Muşuroirea plantelor la finele toamnei le protejează contra
creşterii, provocate de „ferestrele” de încălzire din timpul iernării. Ele pot fi
productive în al doilea an de vegetaţie.
Cerinţele faţă de lumină. Lumina este un factor decisiv pentru realizarea unor
producţii bune de fenicul. Insolaţia slabă micşorează ramificarea plantelor şi reduce
producţia de fructe şi ulei volatil.
Cerinţele faţă de umiditate. Feniculul este considerat o plantă rezistentă la
secetă, dar are, în timpul vegetaţiei, momente critice privind aprovizionarea cu apă.
Astfel, în timpul germinaţiei, seminţele de fenicul solicită o umiditate înaltă a
solului în stratul de 0-10 cm, fapt ce determină densitatea plantelor şi reuşita culturii.
A doua perioadă critică cu cerinţe sporite faţă de umiditatea solului este cuprinsă
între formarea şi ramificarea tulpinilor, până la înflorire. Depunerile atmosferice
după înflorire nu influenţează pozitiv cantitatea producţiei de fructe şi, adeseori, se
reflectă negativ asupra calităţii lor. În anii secetoşi şi uscaţi, în perioada formării
fructelor şi maturizării lor, conţinutul de ulei volatil este sporit, iar în cei ploioşi –
diminuat faţă de normă. Conţinutul de anetol în uleiul volatil este şi el mai înalt în
anii secetoşi, fiind puţin influenţat de temperatura aerului în această perioadă.
Cerinţele faţă de sol. Pe soluri humice şi cu un regim hidric echilibrat pot fi
obţinute producţii mari de fenicul. Propice pentru cultură sunt soiurile cernoziomice
şi aluvionale, lucrate adânc, cu reacţie alcalină. Nu sunt indicate solurile saline,
năclăioase.
Datorită perioadei îndelungate de germinare a seminţelor în câmp şi creşterii
lente în prima parte a ciclului vegetal de după răsărire, când buruienile prezintă cel
mai mare pericol pentru reuşita culturii, feniculul se amplasează pe soluri relativ
curate. De regulă, în asolament el este repartizat după cerealele păioase, culturile
furajere, care se recoltează devreme şi permit lucrarea de bază a solului în iulie-
august. După culturile legumicole şi după cartof, pot fi obţinute recolte bune de
fenicul. Culturile premergătoare nerecomandabile pentru fenicul sunt floarea-
soarelui, porumbul pentru boabe şi ierburile furajere perene. Ultimele sunt
incompatibile cu feniculul deoarece sunt frecvent atacate de diferite specii de
cuscută, care atacă şi feniculul. Eximele radiculare de fenicul stimulează germinaţia
şi creşterea seminţelor de cuscută din rezerva lor din sol. Plantat după unele ierburi
perene, feniculul poate fi puternic atacat de cuscută, torţei, borangic şi alte specii
de parazit. Feniculul este atacat de aceleaşi boli ca şi mărarul şi alte apiacee,
apiaceele fiind şi ele contraindicate ca premergătoare pentru fenicul.
Mărarul şi feniculul sunt specii genetic apropiate, adesea se pot obţine hibrizi
între aceste culturi. De aceea, loturile semincere ale acestor specii trebuie amplasate
la o distanţă de minimum 1 000 m.
Lucrarea solului. În perioada pregătirii solului se aplică procedee agrotehnice
necesare pentru curăţarea de buruieni şi pregătirea patului germinativ. Modul de
pregătire depinde de condiţiile concrete şi de premergătoare. În cazul amplasării
după cereale de toamnă, într-un câmp liber de buruieni multianuale, solul se
pregăteşte după sistemul de ogor de toamnă: discuire de dezmiriştire după recoltarea
culturii premergătoare, la o adâncime de 6-8 cm, iar peste 10-15 zile se ară cu
plugul cu antetrupiţe, la o adâncime de 22-24 cm. Dacă solul este îmburuienat cu
buruieni cu înmulţire cu muguri din rădăcină (pălămidă, susăiţă) ori stoloni, după
discuire, când apar lăstari noi de buruieni, se face o erbicidare cu sare aminică de
2,4 DA – 2,5 kg/ha, prin stropire, ori cu 8-10 kg/ha de Utal. Peste 10-15 zile se
efectuează arătura de bază; în mod normal, la 10-12 zile după arătura efectuată în
agregat cu grape sau tăvălug cu pinteni trebuie efectuată o cultivaţie pentru nivelarea
solului şi distrugerea plantulelor de buruieni.
Primăvara, înainte de semănat, trebuie aplicată o cultivaţie cu boroane grele la
adâncimea de 6-8 cm. Cultivaţia trebuie aplicată cu 2-3 zile înainte de semănat.
Strict înainte de semănat trebuie efectuată o tăvălugire de nivelare şi tasare a solului.
Fertilizarea. Feniculul reacţionează bine la îngrăşăminte. Majoritatea
cercetătorilor recomandă ca feniculul să fie fertilizat cu îngrăşăminte minerale
, medicinale 341
N60P60K60, sau în doze mai mari, aplicate culturii premergătoare. Gunoiul de grajd
trebuie şi el administrat în doze de 20-30 t/ha culturii premergătoare, pentru a evita
creşterea excesivă a masei vegetale la fenicul în detrimentul producţiei de fructe.
Semănatul. Feniculul se seamănă primăvara timpuriu; este posibil şi semănatul
în pragul iernii, care asigură o răsărire mai devreme primăvara şi o producţie înaltă,
dar acesta poate fi compromis în cazul încălzirilor de scurtă durată din timpul iernii:
seminţele încolţite în acest timp îngheaţă uşor la temperaturi ulterioare sub 0°C.
Semănatul de primăvară se face la prima urgenţă, astfel încât seminţele să poată
utiliza umiditatea din stratul superficial al solului ca factor important pentru
germinare. Feniculul se cultivă ca şi cultură prăşitoare cu 60-70 cm distanţă între
rânduri. Semănatul se face cu semănători de tip SO-4,2. Norma de seminţe pentru
plantaţiile industriale este de 9-10 kg/ha, iar pe loturile semincere – de 6-8 kg/ha;
adâncimea de încorporare a seminţelor este de 3-4 cm pe soluri grele şi de 1-5 cm
pe cele cu structura granulometrică uşoară, sau dacă stratul superficial al solului nu
are umiditate suficientă.
Este important ca seminţele de fenicul să nu fie infestate cu seminţe ale unor
specii de cuscută, care sunt greu separabile de cele ale feniculului, şi care pot
compromite cultura. Cu 2-3 zile înainte de semănat, seminţele trebuie tratate cu un
fungicid de tip TMTD, VSC - 3 kg/t.
După răsărire şi conturarea rândurilor, plantaţiile semănate cu norma de 10 kg /ha
au o densitate superioară normei. Pentru reglarea densităţii şi distrugerea plantulelor
de buruieni anuale se recomandă grăparea acestei plantaţii. După grăpare trebuie să
rămână nevătămate 50-60 plante/m2. În primele faze de dezvoltare, feniculul este
sensibil la îmburuienare, care poate diminua producţia cu 50-60%. Pentru distru-
gerea buruienilor, trebuie realizate 3-4 cultivări între rânduri şi 2-3 praşile manuale
pe rând.
Buruienile pot fi combătute şi prin aplicarea erbicidelor Treflan 24 EC – 4 l/ha,
Prometrin 50 SC – 3 l/ha.
Feniculul este deseori afectat de cercosporoză şi fomoză, care atacă frunzele,
tulpinile şi fructele, diminuează producţia până la 50-60%. Bolile apar în iulie, sub
formă de membrane false de culoare brună sau cenuşiu-albicioasă şi se dezvoltă
numai în prezenţa umidităţii (rouă sau picături) pe plante, în condiţii de umiditate
sporită a aerului şi în absenţa curenţilor de aer. Boala se transmite prin seminţe şi
resturi de plante. Combaterea ei se face prin tratarea seminţelor cu fungicide şi
prin măsuri profilactice: izolare în spaţiu de culturi înrudite (mărar), amplasarea
rândurilor în direcţia dominantă a vânturilor şi pe terenuri bine aerisite, stropirea

plantelor înainte de înflorire cu zeamă bordeleză de 1% sau cu alte preparate ce
conţin cupru.
Recoltarea
Pentru producţia de fructe, feniculul se recoltează în 2 faze, când 50% din
fructele din umbela centrală sunt coapte. Plantele se cosesc în poloage, la înălţimea
de 20-25 cm. După uscarea şi reducerea la 10-12% a umidităţii fructelor, plantele
se treieră cu ajutorul combinelor, astfel evitându-se fărâmiţarea fructelor. Seminţele
treierate se curăţă imediat şi se usucă suplimentar. Recoltarea feniculului în 2 faze
consumă multă energie şi provoacă pierderi de fructe. Pentru producerea uleiului
volatil din fructe, ele trebuie măcinate, iar durata distilării este de 30-32 de ore,
ceea ce este iarăşi costisitor.
În ultimul timp, se aplică pe larg tehnologia de producere a uleiului volatil din
plante întregi proaspete, recoltate la faza de lapte-ceară a seminţelor din umbelele
centrale. Recoltarea se face cu ajutorul unei combine furajere, care taie, toacă şi
încarcă masa proaspătă direct în containere mobile.
Uleiul se obţine prin distilare cu vapori de apă. În acest caz, producţia de ulei
volatil este aproape de 2 ori mai mare decât cea obţinută din fructe de pe acelaşi
câmp cu cca 20%. Conţinutul de ulei volatil din materia primă din plantele întregi
atinge, în condiţiile Moldovei, 0,8%.
La soiurile de fenicul omologate, producţia de fructe atinge 1 200-1 500 kg/ha,
recordul mondial fiind de 2 560 kg/ha. Recolta de plante proaspete este de
7000-9000 kg/ha pe soluri fertile; producţia de ulei volatil din fructe atinge
30-40 kg/ha, iar din plante întregi – peste 50-60 kg/ha.
8.7. ARMURARIUL
Importanţa
Armurariul este o plantă originară din estul zonei Mării Mediterane şi din Asia
Centrală, unde se întâlneşte în flora spontană. În unele ţări ca Franţa, Italia, Germania,
Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Rusia se cultivă ca plantă medicinală. În
Republica Moldova, cultura a fost testată pe suprafeţe limitate, în zonele de sud-
est şi de sud, unde condiţiile pedoclimatice îi sunt favorabile.
Armurariul este o plantă medicinală comparativ nouă, dar de mare perspectivă,
datorită însuşirilor curative ale plantei, mai ales principiilor active din seminţe. Se
, medicinale 343
Fig. 37. Armurariul
utilizează fructele, care conţin silimarină. Au o importanţă curativă deosebită. Ele

mai conţin până la 32% de ulei gras, mucilagii, aminoacizi. Fructele şi preparatele
medicamentoase extrase din ele au o acţiune hepatoprotectoare şi antihepatotoxică
şi sunt utilizate în tratamentul afecţiunilor ficatului. În baza lor se produce medi-
camentul Carsil.
Armurariul este o specie ierboasă anuală, cu rădăcina fusiformă, pivotantă,
sub colet, grosimea ei este de 8-15 mm, pătrunde în sol până la 1 m.
Tulpina este erectă, înaltă de 50-140 cm, ramificată în partea superioară, cu
şanţuri longitudinale, pubescentă.
Frunzele sunt sesile alungit-ovate, lungi de 8-15 cm, amplasate altern pe tulpini,
glabre, pătate cu alb, într-un model mozaical. Nervurile frunzelor se prelungesc pe
margine cu câte un ghimpe.
Florile sunt roşii, grupate în antodii cu diametrul de 4-6 cm, tubulare,
hermafrodite, receptaculul este cărnos; involucrul care acoperă antodiile este format
din foliole tari, terminate cu un spin viguros, lung de 1,0-1,5 cm. Armurariul
înfloreşte în perioada iunie–august.
Fructul este o achenă, prevăzută cu un papus alb, MMB – 25-30 g.
În ontogeneza armurariului pot fi distinse câteva faze de dezvoltare: răsărirea
plantulei, aparţia rozetei, formarea tulpinilor, ramificaţia tulpinilor, îmbobocirea,
înflorirea, maturizarea seminţelor. Deoarece provine din zone sudice, în condiţiile de
stepă ale ţării noastre manifestă cerinţe specifice faţă de factorii de creştere şi dezvoltare.
Cerinţele faţă de temperatură. Armurariul este o plantă termofilă şi necesită
temperaturi ridicate (28-30°C) în timpul înfloririi şi fructificării. Primăvara,
seminţele răsar în mod normal, când temperatura solului, la adâncimea de 10 cm,
constituie 8-10°C. Imediat după răsărire, plantulele sunt sensibile la îngheţuri; ajunse
la faza de rozetă dezvoltată, plantele obţinute prin autoînsămânţare ori semănate în
septembrie–octombrie suportă temperaturi negative de -8–-10°C.
Cerinţele faţă de umiditate. Armurariul manifestă cerinţe moderate faţă de
umiditate în timpul vegetaţiei. Dacă în momentul semănatului solul conţine
suficientă umiditate în stratul superficial (0-10 cm), se poate obţine o răsărire
uniformă şi o densitate optimă a plantei.
Seceta prelungită în timpul vegetaţiei intensive, în fazele de îmbobocire şi
început al înfloririi, influenţează negativ producţia de fructe, dar măreşte conţinutul
de principii active în seminţe.
Cerinţele faţă de lumină. Fiind o plantă de stepă, provenită din zonele sudice,
preponderent aride, armurariul este o cultură iubitoare de lumină, nu suportă
umbrirea de buruieni, mai ales înainte de îmbobocire. Lumina intensivă directă
este benefică pentru creştere şi pentru formarea unor organe generative viguroase
şi influenţează pozitiv acumularea principiilor active în seminţe.
Cerinţele faţă de sol. Armurariul nu manifestă cerinţe deosebite faţă de sol şi
se dezvoltă satisfăcător pe solurile erodate, puţin fertile. Cele mai mari producţii
de seminţe se obţin pe soiuri cernoziomice cu textura medie, profunde şi
permeabile. Pentru cultura armurariului sunt contraindicate solurile argiloase, grele,
năclăioase, precum şi cele sărăturoase, reci şi impermeabile.
Soiuri. Cultură comparativ nouă, armurariul n-a fost profund studiat pentru a
se selecta soiuri speciale. În majoritatea ţărilor se cultivă unele populaţii adoptate
la condiţiile pedoclimatice concrete.
Tehnologia de cutivare
Fiind o plantă anuală, armurariul se cultivă în asolamentele specializate de plante
medicinale ori în asolamente mixte cu plante legumicole sau furajere. Premergători
buni pot fi cerealele, porumbul pentru siloz şi cel pentru boabe. Nu sunt recoman-
dabile în calitate de premergătoare unele specii care au boli comune cu armurariul
, medicinale 345
sau impurifică materia primă: floarea-soarelui, tutunul ş. a. Cultura poate reveni pe

acelaşi teren peste 3-4 ani.
Fertilizarea. Armurariul are o reacţie pozitivă accentuată la fertilizarea cu
doze optime de îngrăşăminte minerale.
În condiţiile Republicii Moldova, pe soluri cernoziomice bogate în potasiu,
doza optimă pentru armurariu va fi N60P60K60, din care P60K60 se administrează la
arătura de bază, iar N60 – la cultivaţie, înainte de semănat. Ele pot majora cu 24-
29% producţia de fructe şi de silimarină.
Lucrarea solului se efectuează în funcţie de premărgătoare, asigurarea cu
umiditate şi gradul de îmburuienare.
Semănatul
Armurariul se seamănă primăvara foarte timpuriu, cu semănători de tip SPC-6
ori SO-4,2. Semănatul timpuriu asigură o răsărire uniformă a culturii, influenţând
pozitiv recolta de fructe. Cantitatea de seminţe necesară este de 8-10 kg la hectar.
Se vor folosi seminţe de calitate cu puritatea de 95% şi germinaţia facultativă de
90%. Armurariul se seamănă la distanţe de 60-70 cm între rânduri, adâncimea optimă
de încorporare a seminţelor în sol constituind 3-4 cm.
Imediat ce plantele au răsărit şi rândurile s-au conturat, trebuie începute lucrările
de îngrijire: praşile mecanice între rânduri şi praşile manuale pe rând. Prima praşilă
mecanică se aplică cu cultivatorul utilat cu discuri de protecţie a plantelor de pe
rând. În timpul perioadei de vegetaţie trebuie executate 2-3 praşile mecanice între
rânduri şi 1-2 praşile manuale. Densitatea optimă a armurariului este de 25-30
plante/m2. Plantaţiile dese se răresc până la densitatea optimă, iar cele cu densitatea
de 70-80 plante/m2 la răsărire nu trebuie rărite. Buruienile din plantaţiile de
armurariu pot fi combătute prin erbicidare cu preparat Gesagard 50 FW – 5 l /ha.
Erbicidul se aplică prin stropire preemergent, la 1-2 zile după semănat.
Boala care atacă cel mai frecvent plantaţiile de armurariu este putregaiul rădăcinilor.
Ciuperca afectează coletul, pe care apare o pâslă deasă, apoi ţesutul se brunifică, iar
planta întreagă se ofileşte treptat. Pentru prevenirea atacului de putregai se recomandă
respectarea asolamentului şi a măsurilor de igienă culturală. Înainte de semănat, seminţele
trebuie tratate cu TMTD, VSC 6,0 kg/t). Armurariul mai este uneori atacat şi de făinare.
Făinarea se combate prin stropire cu soluţie de Fundazol 50 WP – 0,6 l/ha.
Printre dăunători s-au remarcat răţişoarele şi gândacul-pământului, care atacă
plantulele. Aceşti dăunători se combat prin acţiuni organizatorice: respectarea
asolamentului, evitarea amplasării după culturi atacate de dăunători similari, arătura

adâncă după recoltarea premergătoarei, semănatul cât mai timpuriu, eliminarea
buruienilor.
Recoltarea
Armurariul se recoltează când 60-70% din inflorescenţe sunt uscate, înainte
ca ele să se desfacă şi să elibereze fructele, care pot fi uşor suflate de vânt. La
această fază, frunzele se scutură, iar întreaga plantă începe să se usuce. Armurariul
se recoltează cu ajutorul combinei de tip Sampo-500 sau SK-5 Niva, reglate
corespunzător, pentru a nu permite spargerea fructelor şi a nu le arunca odată cu
masa vegetală pe care o elimină combina.
Imediat după recoltare, producţia trebuie condiţionată şi curăţată. Ulterior,
fructele de armurariu se usucă până la umiditatea de 11-12% prin lopătări repetate,
ele fiind întinse la soare pe o arie, în strat subţire. Seminţele uscate se ambalează în
saci de pânză şi se păstrează în depozite curate şi bine aerisite.
8.8. GĂLBENELELE
Importanţa
Gălbenelele, ca plante medicinale, sunt cultivate pe larg în întreaga lume, fiind
cunoscute încă din antichitate. Datorită conţinutului bogat în principii active al materiei
prime, au diverse utilizări în medicina tradiţională şi ştiinţifică. În medicină sunt
utilizate inflorescenţele sau produsele fabricate din ele. Florile au o acţiune
cicatrizantă, antiinflamatorie, bactericidă. Sub formă de infuzii, tincturi, ele se utili-
zează la cicatrizarea şi vindecarea rănilor, ulceraţiilor, eczemelor, degerăturilor.
Ceaiurile şi infuzia de gălbenele au acţiune curativă în tratarea afecţiunilor hepatobiliare,
reduc moderat tensiunea arterială sangvină, influenţează cardiotonic şi hipotensiv.
Florile proaspete şi uscate, cu miros specific, se folosesc ca insecticid în încăperi.
Florile ligulate uscate sunt folosite drept condiment şi colorant alimentar.
Soiuri: Soiurile Diana şi Nataly, create în Republica Moldova, se află încă la
etapa de omologare. Pentru condiţiile pedoclimatice ale Republicii Moldova, cel
mai recomandabil soi este Petrana.
Cerinţele faţă de temperatură. Gălbenelele manifestă cerinţe moderate faţă
de temperatură. Seminţele îşi încep germinaţia la temperatura de 2-4°C, germinând
mai bine la 20-30°C. Plantulele cu 1-2 frunze suportă şi bruma de -2–-4°C.
, medicinale 347
Fig. 38. Gălbenelele

Conţinutul optim de principii active în antodii se atestă în toiul verii, când
temperaturile diurne oscilează între 25 şi 30°C.
Cerinţele faţă de umiditate. Specia nu este pretenţioasă la umiditate, însă în
condiţiile insuficienţei acesteia, îşi stopează procesul de ramificare şi nu formează
inflorescenţe noi. Seceta influenţează negativ masa şi involutitatea inflorescenţelor.
De aceea, pe solurile cu textură uşoară, conţinut redus de humus, gălbenelele trebuie
cultivate în condiţii de irigare.
Cerinţele faţă de lumină. Gălbenelele manifestă pretenţii moderate faţă de
lumină şi se admite cultivarea lor în livezile tinere, unde sunt parţial umbrite. În condiţii
de umbrire esenţială ele îşi reduc dimensiunile antodiilor şi cota de flori ligulate.
Cerinţele faţă de sol. Gălbenelele nu manifestă pretenţii faţă de sol, dar se
dezvoltă mai bine şi formează recolte mai consistente dacă sunt amplasate pe soluri
fertile, humice, afânate, bine aprovizionate cu apă şi care se încălzesc uşor. Nu sunt
recomandabile solurile saline sau cele invadate de buruieni.
Premergătoarele. În cultura industrială, gălbenelele se cultivă în asolamente
specializate de plante medicinale, în asolamente legumicole sau de culturi de câmp.
Ele nu sunt pretenţioase faţă de cultura premergătoare, dar se obţin recolte mai
mari, stabile şi cu cheltuieli reduse dacă sunt amplasate pe lucernişte arată, după
culturi prăşitoare, borceaguri pentru furaj sau leguminoase pentru boabe. Foarte
reuşite în calitate de premergătoare sunt cerealele păioase de toamnă, care lasă
terenul curat de buruieni şi asigură condiţii optime pentru pregătirea de bună calitate
a solului până la semănat, condiţie determinantă uneori pentru reuşita culturii.
Gălbenelele nu trebuie plantate pe aceeaşi solă decât peste 4-5 ani, pentru a
evita samurasla în al doilea an după cultură şi pentru a preveni răspândirea şi atacul
bolilor şi dăunătorilor.
Fertilizarea. Având o perioadă de vegetaţie destul de lungă, gălbenelele reac-
ţionează pozitiv la administrarea îngrăşămintelor. În condiţiile Republicii Moldova,
pe soluri cernoziomice se pot aplica P45K45 la arătura de bază şi N45-60 – primăvara,
la cultivarea premergătoare semănatului. Odată cu semănatul se încorporează local
şi superfosfat granulat (30-40 kg/ha), mai ales pe soluri cu fertilitate redusă şi
când îngrăşământul de bază lipseşte sau a fost aplicat în doze mici.
Lucrarea solului. Pregătirea de bază a solului se realizează în funcţie de cultura
premergătoare.
Gălbenelele se seamănă primăvara, la prima urgenţă.
Semănatul se efectuează cu semănători legumicole de tip SO-4,2. Pentru
sporirea consistenţei seminţelor, înainte de semănat ele se amestecă cu o cantitate
dublă de superfosfat granulat, procedeu ce asigură o mai bună distribuţie a seminţelor
în sol şi, respectiv, a plantelor pe teren. Adâncimea de încorporare a seminţelor
reprezintă 2-3 cm. Norma de semănat este de 6-7 kg/ha pe plantaţiile semincere şi
de 10 kg/ha – pe plantaţiile destinate recoltării antodiilor.
După răsărire, când se conturează deja rândurile, lucrările de întreţinere trebuie
efectuate cu mijloace mecanice. Praşilele mecanice se realizează cu ajutorul
cultivatorului KRN-4,2, utilat cu discuri de protecţie a plantelor pe rând. Adâncimea
de lucru a cultivatorului trebuie să constituie 6-8 cm la prima praşilă şi 8-10 cm –
la următoarele. Lucrările mecanice se completează cu praşile şi pliviri manuale, în
funcţie de gradul de îmburuienare a plantaţiei.
Buruienile pot fi combătute prin utilizarea erbicidelor. Pentru condiţiile
pedoclimatice ale Republicii Moldova se recomandă Treflan 24 EC 4 l/ha, care trebuie
aplicat la cultivarea sau discuirea de dinainte de semănat. Pe plantaţiile semincere,
unde densitatea la răsărire depăşeşte 100 plante/ m2, trebuie efectuată o rărire a
plantelor, de-a curmezişul rândurilor cu grapa sau în timpul primei praşile manuale.
, medicinale 349
Daune considerabile poate provoca gălbenelelor buha-salviei, care îi nimiceşte

frunzele şi florile, buha-verzei, ploşniţa-sfeclei, care se combat cu Decis Profi
250 WC – 0,05 l/ha. În a doua jumătate a verii, plantele de gălbenele sunt foarte dur
şi frecvent atacate de făinare de mană.
În plantaţii industriale, cultivate pentru materie primă, bolile şi dăunătorii
gălbenelelor se combat prin măsuri fitosanitare: respectarea igienei culturale,
asolamente, distrugerea la timp a buruienilor şi rămăşiţelor plantelor premergătoare,
tratarea seminţelor cu pesticide TMTD, VSC – 3 kg/t înainte de semănat. Pe plantaţii
semincere se admite combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea. Antodiile de gălbenele se recoltează pe măsura înfloririi (din iunie
până în septembrie). Ele se culeg manual, în coşuri sau sacoşe de pânză, fără a fi
presate puternic. În prima perioadă de înflorire, recoltarea se repetă la 2-3 zile,
mai târziu – la 4-5 zile, în total executându-se 15-20 de recoltări. După fiecare 5-6
recoltări trebuie aplicată o praşilă mecanică printre rânduri. Cu cât se vor culege
mai des, cu atât gălbenelele vor forma mai multe inflorescenţe şi vor înflori mai
abundent. Inflorescenţele recoltate nu trebuie ţinute mult timp în grămezi sau coşuri
la locurile de colectare, deoarece se încălzesc şi se încing, pierzându-şi culoarea
şi calitatea. Ele trebuie uscate la umbră, în încăperi bine aerisite şi curate, pe rame,
pânze, hârtii, în straturi subţiri (600 g/m2), fiind amestecate şi întoarse cu
regularitate. În cazul culturii industriale pe suprafeţe mari, poate fi utilizată şi metoda
de uscare artificială în uscătorii speciale. Antodiile se consideră uscate dacă la
apăsarea cu degetul în centrul inflorescenţei aceasta se risipeşte.
Imediat după uscare, materia primă de gălbenele se ambalează, pentru a se evita
degradarea ei (decolorare, brunificare), în lăzi căptuşite cu hârtie sau în saci de
pânză. Până la momentul livrării, producţia ambalată se păstrează în depozite
întunecoase, bine aerisite, uscate şi curate. Producţia de inflorescenţe uscate a
gălbenelelor constituie 800-1 000 kg/ha pe terenuri fertile fără irigare şi peste 1
200 kg/ha – pe terenurile irigabile. Pentru obţinerea cantităţilor necesare de seminţe,
gălbenelele trebuie cultivate pe loturi semincere, izolate în spaţiu, iar cele pentru
obţinerea materiei prime – la o distanţă de 250-300 m.
Seminţele de gălbenele se maturizează neuniform, motiv din care primele
seminţe mature se recoltează manual, în coşuri, sacoşe. După 2-3 recoltări manuale,
plantaţiile semincere se lasă pentru maturizare în masă şi recoltare mecanizată cu
ajutorul combinei Sampo. Seminţele proaspăt recoltate se curăţă urgent de impurităţi,
se usucă la soare, în straturi subţiri, fiind des întoarse, apoi se vântură. Seminţele
uscate se curăţă, se fracţionează şi apoi se ambalează în saci de pânză sau hârtie, se
depozitează în încăperi uscate, bine aerisite. De pe loturile semincere se obţin
producţii de 600-800 kg/ha.
8.9. ISOPUL
Importanţa
Calităţile gustative şi curative ale materiei prime de isop (Herba Hyssopi) sunt
condiţionate de bogata lor compoziţie chimică. În planta de isop se conţin 0,40-1,40%
ulei volatil din masa absolut uscată ori 0,11-0,28% din masa proaspătă. În afară de ulei
volatil, planta de isop conţine şi flavonoide, acizi organici, citosterol, glucide, taninuri,
răşini, substanţe amare. Datorită compoziţiei chimice specifice a uleiului volatil, infuziile
şi alte extracte din plante de isop au o acţiune şi antiseptică, isopul fiind un tonic amar.
În medicina ştiinţifică isopul este puţin studiat, dar în medicina populară
produsele din isop sunt folosite pe larg. Infuziile de isop, separat şi în asociaţii cu
alte plante, se utilizează la tratarea bronşitelor cronice, astmului bronşic.
Pentru acţiunea lui puternic antiseptică şi cicatrizantă, isopul este utilizat la
pregătirea băilor, compreselor şi la spălături.
Isopul este apreciat ca plantă condimentară: în industria alimentară. În ţările
orientale, isopul se utilizează la prepararea băuturii tonice răcoritoare. Unele
popoare aromatizează cu isop caşcavalul topit şi brânzeturile. Uleiul volatil şi
extractele din isop se folosesc în industria de parfumuri şi cosmetică, la
aromatizarea şampoanelor, săpunurilor, detergenţilor.
Fig. 39. Isopul

, medicinale 351
Isopul este şi o plantă meliferă preţioasă, asigură producţii de până la 60 kg/ha

de miere cu aromă originală şi calitate superioară. Este şi o plantă decorativă, folosită
în construcţiile urbanistice verzi. Având un sistem radicular puternic dezvoltat, isopul
poate fi folosit şi în plantaţiile antierozionale.
Isopul a fost introdus în cultură ca plantă aromatică şi medicinală în India,
Ungaria, Italia etc. În Republica Moldova, se cultivă pe suprafeţe reduse. Pe glob,
există 3 000 ha plantate cu isop.
Isopul este un subarbust din familia Lamiaceae. La plantele ce se înmulţesc
prin seminţe sistemul radicular este pivotant, pătrunde în sol până la 1,5-1,8 m şi
are multiple rădăcini laterale. Plantele sădite prin butaşi formează un rizom subteran
de 6-8 cm lungime, brun, de la care pornesc numeroase rădăcini lemnificate, care
penetrează solul până la adâncimea de 100-120 cm şi formează mici rădăcini laterale.
De la colet ori rizom pornesc mai multe tulpini erecte ori arcuite în sus, care
conferă plantei un aspect de tufă. Fiecare lăstar anual este lignificat la bază, ramificat
în partea superioară şi patrulater în secţiune. Tulpinile tufelor pe rod ating înălţimea
de 60-80 cm. În funcţie de suprafaţa de nutriţie, la fiecare tufă de isop persistă de la
8-10 până la 40-50 de tulpini.
Frunzele isopului sunt amplasate opus pe lăstarii anuali, alungit lanceolate, ascuţite
la vârf, întregi, cu marginea puţin răsucită în jos, lungi de 2-4 cm şi late de 4-9 mm,
glabre, lucioase, cu peţiol scurt ori sesile, se păstrează verzi în timpul iernilor blânde.
Florile sunt grupate câte 5-9 în inflorescenţe spiciforme, aşezate la subsuoara
frunzelor superioare. Caliciul florilor este tubular, corola bilabiată, de culoare
violacee de diferite nuanţe, albă ori roz. Staminele florilor (4 la număr, dintre care
2 împreună cu stigmatul bifurcat) depăşesc cu 3-4 mm corola. Pistilul are ovarul
superior cu două stigmate şi 4 lobi.
Fructul conţine 4 nucule brun-închis, ovate, netede, localizate la baza caliciului
persistent.
Isopul înfloreşte în lunile iulie–august, fructele se maturizează în august–
septembrie, MMB – 0,9-1,3 g. Este o plantă xenogamă. Populaţiile locale includ o
mare diversitate de forme, care diferă atât prin înălţimea şi vigoarea tufelor, cât şi
prin culoarea corolei florilor şi conţinutul de ulei volatil. Aceste caractere se
manifestă în mod diferit în diferite condiţii pedoclimatice.
În zonele mediteraneene, isopul realizează producţii satisfăcătoare timp de
10-12 ani. În condiţiile Republicii Moldova, se cultivă timp de 4-6 ani pe acelaşi
loc. Există opinii că pe terenurile fertile, dacă ar fi recoltat la faza de îmbobocire–
înflorire, isopul ar putea realiza două recolte. În condiţiile ţării noastre, isopul
cultivat pe soluri neirigate regenerează lent şi nu poate forma a doua recoltă.
Cerinţele faţă de temperatură. Isopul este o plantă termofilă, cu potenţial mare
de adaptabilitate: iarna, dacă solul este acoperit cu zăpadă, rezistă şi la temperaturi de
până la –30°C. De regulă, culturile de isop îngheaţă parţial ori se răresc esenţial din
cauza îngheţurilor de -10–-15°C după „ferestrele” de iarnă cu temperaturi pozitive.
Temperaturile diurne mari din perioada de îmbobocire–înflorire influenţează pozitiv
asupra procesului de acumulare a uleiului volatil în materia primă.
Cerinţele faţă de lumină. Isopul este o plantă iubitoare de lumină, ceea ce
este un factor hotărâtor al producţiei de ulei volatil. Plantele nu suportă umbrirea,
mai ales cea cauzată de buruieni; plantaţiile destinate producerii de ulei volatil trebuie
amplasate pe terenuri bine luminate, pe pantele sudice.
Cerinţele faţă de umiditate. În primul an de vegetaţie, isopul manifestă cerinţe
sporite faţă de umiditatea solului (mai ales în stratul superficial), necesară pentru a
obţine o răsărire uniformă a seminţelor. Plantaţiile pe rod sunt rezistente la secetă
după îmbobocire–înflorire, realizează producţii şi fără irigarea solului.
Cerinţele faţă de sol. Isopul nu manifestă cerinţe mari faţă de sol, realizează
producţii bune chiar şi pe soluri erodate, calcaroase. Pentru plantaţiile de isop nu
sunt indicate solurile grele, cu apă freatică la adâncime mai mică de 2 m şi invadate
de buruieni perene. Cele mai indicate sunt solurile fertile, humice, cernoziomice,
cu textura uşoară şi medie.
Soiuri. În majoritatea ţărilor se cultivă populaţii locale, adaptate ecologic. În
ţara noastră a fost creat şi omologat soiul Safir, cu flori de culoare violet-deschis,
cu o producţie stabilă, care, în cercetări comparative, a depăşit cu 49,5% populaţia
locală sub aspectul producţiei de ulei volatil.

În primul an de vegetaţie, pe suprafeţele înfiinţate prin semănatul direct în
câmp, isopul se dezvoltă lent şi doar o parte din lăstarii de la etajele superioare,
ating faza formării seminţelor şi maturizării lor. Seminţele pentru reproducerea
isopului se obţin de pe semănăturile din anii 2 şi 3 de vegetaţie, când plantele
traversează următoarele faze de dezvoltare:
a) înverzirea tufelor – începutul vegetaţiei, când apar primii lăstari anuali de
culoare verde-deschis, cu lungimea de 1-2 cm, din care încep să se desfacă primele
2 frunze, lanul de isop are culoarea verzuie;
b) început de formare a lăstarilor anuali, când apar din abundenţă lăstari de
2-3 cm, cu 2-3 perechi de frunze;
, medicinale 353
c) ramificare, când la mijlocul lăstarilor anuali care au format 10-12 perechi

de frunze, de la subsuoara frunzelor, apar lăstari laterali de 1-2 cm;
d) îmbobocire – apariţia bobocilor de culoare violetă, roz ori albă la aproximativ
50-60% din lăstarii de la etajele superioare;
e) înflorire deplină, când peste 50% din inflorescenţe au florile deschise ori
înflorite deja;
f) brunificarea seminţelor, când peste 50% din seminţele inflorescenţelor au
culoarea brună, iar celelalte sunt de culoare mai deschisă, au consistenţă de ceară
ori lapte-ceară;
g) maturizarea deplină a seminţelor, când toate inflorescenţele au culoarea
brună, seminţele se scutură uşor şi au culoarea brun-închis, aproape neagră, cu un
luciu pronunţat. În această perioadă, o parte din seminţele primelor flori deschise
s-au scuturat deja.
În primul an de vegetaţie, în loc de înverzirea tufelor, se manifestă faza de
răsărire; apar de 20-30 plante/m. l., iar rândurile se conturează bine. Pentru a obţine
seminţe prin recoltare divizată, la faza brunificării lor, perioada de vegetaţie trebuie
să constituie 132 de zile, iar în cazul recoltării directe, mecanizate a seminţelor,
perioada de vegetaţie trebuie să constituie 152 de zile.
Ca plantă perenă, isopul se amplasează în afara asolamentului. El realizează
producţii de materie primă de calitate bună cu conţinut sporit de ulei volatil pe
terenuri însorite, cu expoziţie sudică şi fertilitate medie. Se poate cultiva pe terenuri
erodate, de pantă şi ca o cultură antierozională. Ca premergătoare pot fi utilizate
culturile cerealiere şi leguminoasele timpurii, prăşitoarele fertilizate cu îngrăşă-
minte organice (sfecla pentru zahăr şi sfecla furajeră, cartoful).
Fertilizarea. Îngrăşămintele organice şi minerale aplicate în timpul arăturii
de bază influenţează puternic producţia de materie primă şi ulei volatil. Isopul
Fig. 40. Câmp de isop

răscumpără foarte bine dozele de N60P60K60 introduse la arătura de bază. În condiţiile

Republicii Moldova, în cazul în care îngrăşămintele de bază P60K60 au fost introduse
în timpul arăturii, în al doilea an de vegetaţie, hrana suplimentară cu N120 sporeşte
cu 56% producţia.
Plantaţiile pe rod trebuie fertilizate cu azot N60 în fiecare an, primăvara, la
prima urgenţă.
Lucrarea solului. Lucrările de bază ale solului trebuie realizate în funcţie de
premergătoare, nivelul de umiditate şi gradul de îmburuienare.
La crearea noilor plantaţii de isop se utilizează seminţe certificate. Dacă solul
este afânat la o adâncime mare, înainte de semănat, el se lucrează cu un tăvălug
neted sau cu pinteni de tip 3 KKŞ-6. Odată cu pregătirea patului germinativ, în sol
se încorporează îngrăşămintele minerale azotoase. Înainte de semănat, seminţele
de isop se tratează cu fungicide de tip TMTD, VSC – 3 kg/t.
Isopul se seamănă cu ajutorul semănătorilor legumicole de tip SO-4,2 sau cu
alte semănători adaptate pentru semănatul seminţelor mici. Brăzdarele semănătorilor
trebuie utilate cu limitatoare de adâncime. În condiţiile Republicii Moldova, optimă
pentru semănat este perioada din pragul iernii, la sfârşitul lunii octombrie şi prima
jumătate a lunii noiembrie, când temperatura medie a aerului este mai mică de 5°C
şi se află în scădere. Semănatul de primăvară se realizează la prima urgenţă.
Seminţele semănate în pragul iernii răsar uniform primăvara devreme, cresc şi se
dezvoltă mai timpuriu. Pe terenurile însămânţate în pragul iernii, buruienile apar
primăvara mai devreme, mărind astfel perioada de îngrijire a semănăturilor. Din
acest motiv, semănatul în pragul iernii se practică pe terenuri relativ libere de bu-
ruieni şi pe soluri uşoare, luto-nisipoase şi nisipo-lutoase, care pierd repede umidi-
tatea şi se usucă rapid în stratul superficial de 2-3 cm. Pe solurile grele, puternic
îmburuienate, se recomandă semănatul timpuriu de primăvară. În acest caz, patul
germinativ se pregăteşte prin lucrarea superficială a solului – grăpare cu grape grele
ori cultivaţie la 5-6 cm cu grape ataşate la cultivator, imediat ce solul s-a zvântat şi
poate fi lucrat; plantarea culturii în epoci târzii provoacă o răsărire neuniformă,
diminuează producţia şi uniformitatea distribuirii plantelor.
Isopul trebuie semănat la o distanţă de 70 cm între rânduri, iar pe soluri erodate
sau pe pantă, distanţa dintre rânduri trebuie să constituie 100 cm. Semănăturile la
care distanţa dintre rânduri este mai mică (45-50 cm) doar în primul an de vegetaţie
sunt mai productive decât cele distanţate (70-75 cm), în schimb lucrarea între rânduri
este mai dificilă. Norma de seminţe de bună calitate pentru un hectar este de 5-6 kg.
, medicinale 355
Normele mai mici sunt mai greu de realizat cu tehnica disponibilă, iar cele mai
mari sunt mai costisitoare şi nu stimulează creşterea producţiei. Pentru a asigura o
distribuire uniformă, înainte de semănat, seminţele se amestecă cu o cantitate egală
ori dublă de superfosfat granulat ori mraniţă uscată, cernută printr-o sită cu orificii
rotunde de 2,0-2,5 mm. Adâncimea de încorporare a seminţelor va fi de 2,0-2,5 cm.
Lucrările de întreţinere. Pe semănăturile din pragul iernii, isopul răsare
timpuriu, când temperatura solului constituie 3-4°C şi se află în creştere (în martie).
În cazul semănatului timpuriu de primăvară, isopul răsare cu 15-20 de zile mai
târziu. Imediat după conturarea rândurilor se execută prima praşilă mecanică între
rânduri, cu un cultivator prevăzut cu discuri de protecţie a plantulelor, la adâncimea
de 5-6 cm. După 5-6 zile de la prima cultivaţie, semănăturile cu densitatea de peste
60-80 plantule/m2 se grăpează de-a curmezişul rândurilor cu grape uşoare. Mai
departe, pe măsura necesităţilor, se efectuează 3-4 praşile mecanice între rânduri
şi pliviri manuale în rând, pentru a menţine plantele curate de buruieni şi solul
afânat. Din al doilea an de vegetaţie, primăvara timpuriu, se aplică nutriţie
suplimentară de azot, cu dispozitivul suspendabil de tip RUM-0,5, apoi se efectuează
prima cultivaţie între rânduri, cu grape prăşitoare ataşate la cultivator. Culturile cu
densitate mare la răsărire (peste 89 plantule/m2) pot fi rărite după prima cultivaţie
ori imediat după răsărire. Densitatea recomandabilă a semănăturilor de isop în primul
an de vegetaţie trebuie să constituie 20-25 plante/m2. Semănăturile de isop realizează
o densitate a plantulelor de peste 100 unităţi/m2. Aceste semănături necesită o rărire
prin buchetare cu înlăturarea a 50% din plantule. Buchetarea facilitează lucrările
de întreţinere, iar în anii secetoşi asigură producţii mai mari decât pe loturile
nerărite. În cultura realizată prin semănat direct în câmp, pe parcursul vegetaţiei,
isopul se autorăreşte până la densitatea optimă, care, în anul 4 de vegetaţie, constituie
13-19 plante/m2 ori 19-48% din densitatea iniţială. În cultura cu densitatea de peste
46 plante/m2 se manifestă tendinţa de micşorare a conţinutului de ulei volatil al
materiei prime şi, implicit, scăderea producţiei de ulei volatil.
În semănăturile de isop, buruienile pot fi combătute eficient prin aplicarea
erbicidelor. Pe soluri uşoare, luto-nisipoase, cu compoziţia granulometrică medie,
primăvara, până la răsărire, se aplică Prometrex 50 SC – 3,0 l/ha. Buruienile
monocotiledonate se combat prin erbicidare cu Fusilade Forte 150 EC – 1,0 l/ha
ori Pantera (2 l/ha), când buruienile au înălţimea de 8-10 cm, folosind 300-400 l/
ha de soluţie apoasă. Îngrijite în mod corespunzător, semănăturile şi plantaţiile de
isop menţin o productivitate economic acceptabilă pe parcursul a 5-6 ani, ulterior
urmând să fie defrişate.
Deoarece în Republica Moldova isopul a fost introdus în cultură relativ de
curând, el nu şi-a format încă o entomofaună a dăunătorilor specifici, care ar produce

pagube importante producţiei. Cercetările şi observaţiile din ultimii ani în zona
centrală a Moldovei au relevat că isopul este atacat uneori de unii dăunători polifagi
cum ar fi larva fluturelui-alb-american, îndeosebi când cultura este amplasată în
vecinătatea speciilor arboristice, a fâşiilor silvice de protecţie. Atacul se manifestă
preponderent în iunie, în perioada începutului îmbobocirii. Combaterea dăunătorilor
se face prin recoltarea masei ierboase înainte de răspândirea în masă a dăunătorului,
pentru obţinerea masei uscate. Pe astfel de suprafeţe, de regulă, a doua coasă are
dimensiuni economic acceptabile. Pe suprafeţele de isop pe rod destinate producerii
uleiului volatil, la un prag de dăunare de 3 larve/m2, dăunătorul se combate prin
tratarea cu preparatul Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha. Începând cu anul 3 de vegetaţie,
isopul este atacat de boli virotice, precum şi de putregaiul rădăcinilor. Ultimul se
manifestă sub formă de brunificare şi putrezire a sistemului radicular, îngălbenirea
plantelor, uscarea lor, plantele atacate se smulg uşor din sol. La un atac puternic,
boala se răspândeşte treptat sub formă de focare circular-ovale. Prin urmare, în
câmp se formează locuri rărite sau chiar goale, unde isopul nu creşte deloc. În urma
atacului putregaiului rădăcinilor (fuzarioză), recolta se reduce substanţial, densitatea
plantelor scade, fapt ce scurtează durata de exploatare a suprafeţelor pe rod.
Lucrări de întreţinere obligatorii sunt respectarea igienei culturale, extragerea
şi arderea resturilor vegetale primăvara, aplicarea sistematică a îngrăşămintelor,
evitarea semănatului prea dens, precum şi evitarea amplasării culturii pe terenuri
cu ape freatice superficiale (1,0-1,5 m). Ca măsură chimică se recomandă tratarea
seminţelor înainte de semănat cu TMTD, VSC – 3 kg/t.
Virozele sunt mai persistente pe plantaţiile îmbătrânite, sădite cu butaşi şi puieţi,
şi se manifestă mai puternic în anii secetoşi, în lunile mai şi iunie. Terenurile de isop
puternic atacate de viroze şi alte boli trebuie defrişate şi înlocuite cu altele noi.
Recoltarea
Cercetările efectuate recent în condiţiile zonei centrale a Republicii Moldova
asupra unei culturi de isop de soiul autohton omologat Safir, în anii 3 şi 4 de vegetaţie,
înfiinţată cu seminţe semănate direct în câmp, au relevat că, în condiţiile locale se
pot obţine 2 recolte de masă uscată medicinală, dacă prima coasă se face la faza
ramificării şi începutului de înflorire. Producţia masei necesare în cazul a 2 recolte
pe an va constitui 2700-3200 kg/ha. O recoltă echivalentă de masă uscată se obţine
de la o singură coasă, dacă se face în perioada post-înflorire – formarea seminţelor.
Ultima variantă este mai avantajoasă, mai ieftină şi mai uşor de executat şi permite
plantelor să se pregătească fiziologic mai bine pentru iernare. Din punct de vedere
, medicinale 357
organizatoric, recoltarea cu 2 coase (prima în iunie şi a doua în septembrie) este

acceptabilă şi permite ca uscătoriile să fie folosite eşalonat o perioadă mai lungă
de timp, obţinând o producţie de masă uscată de bună calitate. Pe suprafeţele mici,
recoltarea se face manual, cu secera ori coasa, tăind partea ierboasă bine foliată,
astfel încât pe lăstarii anuali să mai rămână câte 2-3 perechi de frunze active,
necesare pentru regenerarea posterioară a tufelor.
Pe suprafeţe mari, recoltarea se face cu combine ori cositori furajere, care
pun materia primă în poloage (brazde). Impurităţile (buruienile rămase) se înlătură
manual din brazde. După ofilire şi uscarea parţială, plantele tăiate se culeg din brazde,
se cară pe arie ori în uscătorii pentru uscarea, sortarea şi ambalarea plantelor uscate.
Dacă materia primă este destinată producerii uleiului volatil, isopul se recoltează
în perioada post-înflorire – formarea seminţelor, când doar în vârful inflorescenţelor
mai rămân unele flori solitare deschise. În această perioadă, conţinutul de ulei volatil
al materiei prime proaspete este mai înalt, iar producţia de ulei volatil – maximă.
Pentru materia primă aromatică, destinată distilării cu vapori, se va obţine o singură
recoltă (în iulie–august), care asigură o producţie de ulei volatil de calitate superioară
de 20,3 kg/ha. Recoltarea isopului, indiferent de destinaţia materiei prime, se va
face pe timp cald, însorit, fără vânturi puternice, după ce roua s-a evaporat.
Pentru producerea uleiului volatil, recoltarea se face cu combine furajere de
tip E-281, KPI-2,4, KPG-5, care taie, toacă şi încarcă materia primă proaspătă în
containere KTT-18 ori remorci.
Uscarea materiei prime. Materia primă destinată producerii masei uscate (Herba
Hyssopi) se usucă pe cale naturală, utilizându-se toate încăperile disponibile în
gospodărie – şoproane, poduri, magazii, pătule, care vor fi pregătite în acest scop:
curăţate, dezinfectate şi bine aerisite, pentru înlăturarea mirosurilor nespecifice.
Uscarea se poate face şi în uscătorii speciale, pe cale artificială, la temperaturi de
30-35°C. Înainte de punerea la uscat, din materia primă se înlătură manual impurităţile
biologice (buruienile, plantele altor specii) şi anorganice. Masa uscată se ambalează
în saltele şi se depozitează la întuneric în încăperi uscate, curate, bine aerisite.
Uneori masa ierboasă de isop este solicitată sub formă de gerebelt – masa de
frunze, calicii de flori şi flori fără tulpini. Gerebeltul se obţine prin batozarea masei
uscate şi înlăturarea tulpinilor prin sitare. Din vracul obţinut se înlătură, de
asemenea, fragmentele mărunte de plantă şi impurităţile minerale, care trec prin
site cu orificii de 1,0 mm. Produsul farmaceutic finit Gerebelt este alcătuit din
fragmentele de frunze, calicii şi flori cu miros aromat specific, puternic şi cu gust
aromat, uşor arzător. Ca şi masa uscată întreagă, gerebeltul sitat se ambalează în
saci ori saltele şi se depozitează în încăperi curate, uscate şi bine aerisite.
Producerea seminţelor de isop

Înmulţirea isopului pe cale generativă presupune producerea unor seminţe de calitate
şi ieftine. Isopul înfloreşte eşalonat, de aceea în inflorescenţe, către sfârşitul înfloririi,
există deja şi seminţe brune, în părţile bazale şi de mijloc. În semănătură rară, isopul
înfloreşte mai abundent. La creşterea seminţelor, se va ţine cont de aceste particularităţi.
Seminţele de isop se obţin de pe loturi semincere semănate cu seminţe certificate ori
sădite cu butaşi de soiuri ori provenienţe omologate sau recomandate spre cultivare,
semănate la distanţa dintre rânduri de 70-100 cm şi cu o normă de 3-4 kg/ha. Loturile
semincere pot fi înfiinţate şi cu butaşi certificaţi, prin sădirea a 40 mii unităţi/ha. Ele se
amplasează pe soluri fertile, humice, luto-nisipoase, după premergătoare care eliberează
devreme terenul şi permit efectuarea de bună calitate a lucrărilor (cereale păioase,
leguminoase pentru boabe, borceaguri). Fertilizarea pe loturile semincere include
administrarea în timpul arăturii de bază a 30-40 t/ha de gunoi de grajd.
Sistematic, începând cu anul II de vegetaţie, primăvara timpuriu, până la începutul
înverzirii tufelor, se aplică nutriţie suplimentară cu azot (azotat de amoniu). Lucrările
de întreţinere includ praşile mecanice între rânduri şi praşile manuale pe rând, ori
de câte ori este nevoie, pentru a menţine lotul semincer curat de buruieni, iar solul
dintre rânduri – afânat. În primul an de vegetaţie, semănătura se răreşte prin buchetare
mecanizată până la densitatea de 10-15 plante/m2. În anul II de vegetaţie se fac
purificări biologice, cu înlăturarea plantelor bolnave şi care diferă prin culoarea
florilor. Seminţele se obţin, de regulă, de pe plantaţiile din anii 2 şi 3 de vegetaţie.
Cercetările au demonstrat că, pe suprafeţele îmbătrânite de isop, producţia de
seminţe este mică şi constituie în medie 60-80 kg/ha. Epoca optimă de recoltare
pentru obţinerea seminţelor este atunci când pe 50-60% din lungimea inflorescenţei
seminţele s-au brunificat, iar unele seminţe au culoarea brună-negrie. Recoltarea
se efectuează divizat: plantele se taie mecanizat în poloage dimineaţa, pe rouă; peste
4-5 zile, când seminţele se usucă şi se scutură uşor la frecare manuală; poloagele
se treieră cu o combină utilată cu culegător. Pe loturile semincere mici, plantele
uscate se treieră la batoze staţionare speciale. Dacă se va aştepta până la maturitatea
seminţelor în toată inflorescenţa, pierderile vor constitui mai mult de jumătate din
producţia potenţială de seminţe, isopul având o coacere eşalonată a seminţelor. În
anul III de vegetaţie, la faza optimă de recoltare, producţia de seminţe atinge 232
kg/ha, iar pe plantaţiile din anul IV de vegetaţie – 187 kg/ha.
La 30-40 de zile după recoltare, seminţele de isop au o germinaţie de 80-
85%. Curăţate la timp, uscate şi condiţionate, ele păstrează o germinaţie de peste
50% pe parcursul a 3 ani după recoltare. În condiţii de depozitare, seminţele de
isop îşi păstrează facultatea germinativă timp de 3-4 ani.
9. Bostanoasele 359
CAPITOLUL 9
BOSTĂNOASELE
Bostănoasele sunt un grup de plante ce fac parte de familia Cucurbitaceae.
Cele mai răspândite genuri ale acestei familii sunt: harbuzul (Citrullus), zămosul
(Cucumis), dovleacul (Cucurbita) etc. În condiţiile Republicii Moldova, ele au o
importanţă agronomică şi economică vădită. Fiind produse dietetice, bostănoasele
sunt utilizate pe larg în hrana omului (în stare proaspătă şi la fabricarea melasei, a
mierii, dulciurilor etc.). Din sămânţa bostănoaselor se extrage ulei (20-40%) cu
calităţi gustative înalte. O importanţă furajeră deosebită o are harbuzul furajer. Din
punct de vedere agrofitotehnic, plantele din familia Cucurbitaceae sunt prăşitoare
şi contribuie la curăţarea terenului de buruieni.
În Republica Moldova există condiţii pedoclimaterice favorabile pentru
cultivarea harbuzului, a zămosului, dovleacului şi dovlecelului, a căror producţie
constituie respectiv 45-70 t/ha, 40-60 t/ha, 90-100 t/ha şi respectiv 80-90 t/ha.
În ultimii ani, s-au extins suprafeţele plantate cu harbuji alimentari, asigurate
prin implementarea soiurilor şi hibrizilor timpurii şi extratimpurii cu potenţial înalt
de producţie (50-60 t/ha) şi calităţi gustative bune.
În prezent, bostănoasele se cultivă pe o suprafaţă de 3,44 mil. ha. Producţia lor
medie constituie 27 576 kg/ha. Cele mai mari suprafeţe sunt cultivate în China
(2 016 000 ha; producţia medie – 33 887 kg/ha), Turcia (160 000 ha; producţia
medie – 26 875 kg/ha). În Republica Moldova, plantaţiile de bostănoase ocupă
peste 5 000 ha, producţia medie constituind 11 200 kg/ha.
Sistematica
În cadrul genului Citrullus astăzi se cultivă masiv 2 specii: Citrullus edulis –
harbuzul alimentar şi Citrullus colocyntoides – harbuzul furajer.
Genul Cucumis include 16 specii, cea mai mare răspândire având-o C. Melo.
Zămosul cultivat (C. Melo) este reprezentat prin 8 varietăţi, care fac parte din 2
grupuri. La baza grupării stau anumite particularităţi ale fructului: consistenţa
miezului şi a placentei. Din primul grup fac parte varietăţile cu miezul dens şi
placenta uscată: cantalup, amer, zard; din al doilea – varietăţile cu miezul moale şi
placenta lichidă: handaleac, adana, casaba, placenta.
Dovleacul (bostanul) este reprezentat prin următoarele specii: dovleac

comestibil (Cucurbita maxim), dovleac muscat (Cucurbita moschat), dovleac
pepo, care include următoarele subspecii – Cucurbita pepo esculenta, dovlecel
(Cucurbita pepo geralmontia) şi patison (Cucurbita pepo patison).
Fig. 41. Plantaţie de bostan
Soiuri de dovleac omologate în Republica Moldova

Denumirea Categoria de
Specia, subspecia Direcţia de utilizare Categoria
soiurilor maturitate
Mramornaia C. maxima cp – stare proaspătă 06–semitardivă S–soi
Hersonskaia C. maxima cp – stare proaspătă 05–mijlocie S–soi
Iubileinaia C. moschata cp – stare proaspătă, 05–mijlocie S–soi
70 in – industrializare
Sotă 38 C. pepo geralmontia cp, in 04-semitimpurie S–soi
Lenuţa C. pepo geralmontia cp, in 03–timpurie F1
Vodopad C. pepo geralmontia cp, in 03–timpurie F1
Eskenderany C. pepo geralmontia cp, in 02–foarte F1

timpuriue
Nahodka C. pepo geralmontia cp, in 03–timpurie F1
Helena C. pepo geralmontia cp, in 03–timpurie S
Belâi C. p. patison cp, in 05–mijlocie S

Auriu C. p. patison cp, in 04–semitimpurie S
9. Bostanoasele 361
Soiuri şi hibrizi de zămos (pepene galben) în Republca Moldova
Grupa de
Denumirea Direcţia de utilizare Categoria
maturitate
Basarabia stare proaspătă 03–timpurie S – soi
Pridnestrovskaia stare proaspătă 03–timpurie S
Camelia stare proaspătă 03–timpurie S
Zaryana stare proaspătă 03–timpurie F1
Fig. 42. Plantaţie de zămos
Harbuzul este o cultură care se consumă în stare proaspătă şi murat. Graţie

conţinutului de substanţe ce reglează unele funcţii fiziologice în organismul uman,
harbuzul se utilizează atât ca desert, cât şi ca mijloc ecologic de tratament şi
profilaxie a bolilor de ficat, rinichi, precum şi la ameliorarea funcţiei inimii şi
activităţii generale a organismului uman. Harbuzul furajer conţine o cantitate mare
de pectină (14-18%) şi poate fi folosit ca materie primă la fabricarea pectinei,
utilizată pe larg în industria alimentară, de prelucrare a laptelui, textilă, farmaceutică.
Soiurile de harbuz omologate în Republica Moldova

Categoria de Soi, Condiţii de
Denumirea soiului, hibridului Tipul plantei
maturitate hibrid cultivare
1. Astrahanski – stare proaspătă 05–mijlocie Cu plete medii S Câmp deschis
2. Roza Iugo-Vostoka, stare 04-semitimpurie Cu plete lungi S Câmp deschis

proaspătă
3. Tavriiski – stare proaspătă 05–mijlocie Cu plete lungi S Câmp deschis
4. Crisby – stare proaspătă 03–timpurie Cu plete medii F1 Câmp deschis
Teren protejat
5. Lady – stare proaspătă 02–foarte Cu plete lungi F1 Câmp deschis
timpurie Teren protejat
6. Helen – stare proaspătă 02–foarte Cu plete scurte F1 Câmp deschis
timpurie Teren protejat
7. Madera – stare proaspătă 02–foarte Cu plete scurte F1 Câmp deschis
timpurie
8. Crimson sweet – stare 04-semitimpurie F1 Câmp deschis
—”—
proaspătă
9. Topgun – stare proaspătă 03–timpurie F1 Câmp deschis
—”—
Teren protejat
10. Eureka – stare proaspătă 02–foarte F1 Câmp deschis
—”—
timpurie
11. Pektinâi – furajer 07–tardivă —”— S Câmp deschis
Figura 43. Plantaţie de harbuz

9. Bostanoasele 363
Bostănoasele sunt pretenţioase faţă de temperatură. Seminţele de harbuz
germinează la temperatura de 15-17oC; cele de zămos – la 14-16oC; cele de dovleac
– la 9-11oC. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare a plantelor de harbuz şi
zămos este de 20-30oC, iar a dovleacului – de 18-22oC. Temperatura maximă, la
care scade brusc intensitatea fotosintezei, este 40-45oC. Scăderea temperaturii până
la 12-15oC influenţează negativ asupra procesului de creştere şi dezvoltare a
culturilor bostănoase. La temperatura de 0-1oC, plantele de harbuz şi zămos pier,
iar cele de dovleac sunt vătămate considerabil.
Ca plante xerofite, culturile bostănoase manifestă cerinţe reduse faţă de umiditate.
Rezistenţa lor la secetă este determinată de capacitatea înaltă de absorbţie a sistemului
radicular. La transpiraţie, bostănoasele elimină mai multă apă decât alte plante cultivate.
La harbuz, de exemplu, coeficientul mediu de transpiraţie este de 600; la zămos – de
620, iar la dovleac de 750. Dimineaţa, transpiraţia dovleacului este mai slabă decât a
harbuzului şi zămosului, la prânz şi spre seară fiind mai ridicată. La harbuzul furajer,
intensitatea transpiraţiei este mai sporită decât la harbuzul de masă.
Bostănoasele se dezvoltă bine în condiţiile umidităţii relative de 60-70% a
aerului. Pentru umflarea seminţelor de harbuz sunt necesare 48-50% de apă raportată
la masa lor uscată; iar a celor de zămos – 41-45%. Cele mai mari cerinţe faţă de
umiditate bostănoasele le manifestă în perioada de înflorire şi fructificare.
Cerinţele culturilor bostănoase faţă de sol sunt deosebit de mari, extrem de
exigente fiind faţă de structura şi compoziţia fizică a solului. Bostănoasele realizează
cele mai mari producţii pe soluri cernoziomice, bogate în substanţe organice, cu
textură uşoară. Harbuzul este mai puţin sensibil la reacţia neutră a solului, creşte
bine şi pe solurile acide (pH = 5,0). Zămosul se dezvoltă mai bine pe solurile cu pH
= 6,7. Bostănoasele necesită elemente minerale uşor asimilabile. Ele nu rezistă la
concentraţiile sporite de săruri în sol. Fosforul şi potasiul influenţează asupra
dezvoltării organelor reproductive şi contribuie la formarea florilor, accelerarea
coacerii şi creşterii conţinutului de zahăr în miezul fructelor.
Bostănoasele sunt iubitoare de lumină. Ca reacţie fotoperiodică, sunt plante
de zi scurtă. Harbuzul şi soiurile timpurii de zămos sunt neutre fotoperiodic. Soiurile
semitimpurii şi tardive reacţionează pozitiv la micşorarea până la 10 ore a duratei
de lumină. Plantele sunt deosebit de sensibile la durata fotoperiodică pe parcursul
primelor 28-30 de zile, după apariţia plantulelor.
În condiţiile Republicii Moldova, premergătoarele de bază ale bostănoaselor
sunt: ierburile anuale şi perene, cerealele de toamnă şi de primăvară, mazărea verde,
porumbul. Pe acelaşi teren, bostănoasele pot fi amplasate nu mai devreme de 5-7
ani; la rândul lor, în cadrul asolamentului, bostănoasele pot fi bune premergătoare
pentru cerealele de toamnă şi primăvară.
Lucrarea solului. Lucrarea de bază a solului se realizează diferenţiat, în funcţie
de planta premergătoare. Arătura se aplică la adâncimea de 27-30 cm pe solurile
nisipo-lutoase şi la adâncimea de până la 25 cm – pe cele argilo-nisipoase.
Primăvara, înainte de semănat, se efectuează grăparea şi cultivarea terenului, ultima
– la adâncimea încorporării seminţelor, 6-8 cm.
Fertilizarea. Pentru a forma 1 t de producţie, bostănoasele exportă din sol
cantităţi mari de N, P2O5 şi K2O.
Gunoiul de grajd reprezintă un îngrăşământ valoros pentru bostănoase. Epoca
optimă de aplicare a gunoiului de grajd este toamna, în timpul arăturii de bază. Rezultate
bune se obţin şi prin completarea gunoiului de grajd cu îngrăşăminte minerale.
Pregătirea seminţelor pentru semănat include sortarea, termosterilizarea,
înmuierea, încolţirea, scarificarea, incrustarea etc. În majoritatea cazurilor, masa
seminţelor constituie un indice de mare importanţă: din seminţele mari, maturizate
pe deplin, cresc plante sănătoase. Seminţele se sortează conform greutăţii lor
specifice, se ţin în soluţie de 9% de sare de bucătărie timp de 1-2 minute, spălându-
se apoi în apă curată şi uscându-se.
Termosterilizarea seminţelor are un efect dezinfectant, nimiceşte o parte
considerabilă din agenţii patogeni ai bolilor şi dăunătorilor. Se utilizează şi metoda
încălzirii seminţelor, timp de 10-12 zile, la soare, prin acoperirea unui strat de 5-6
cm de seminţe cu o peliculă de polietilenă. Seminţele se termosterilizează şi în
termostat, cu 1-2 zile înainte de semănat, timp de 24 de ore, la o temperatură de
40oC. Ca să încolţească bine, seminţele se ţin timp de 18-24 de ore în apă şi se
păstrează până la germinare la temperaturi de 22-30oC. La încrustare se adaugă
insectofungicide şi microelemente (săruri de bor, zinc, molibden etc.) şi stimulatori
de creştere (lapte, gunoi de grajd, extract din frunze de aloe).
Epoca de semănat. Epoca optimă pentru semănatul culturilor bostănoase este
temperatura de 15-18oC la adâncimea de încorporare a seminţelor. În condiţiile
Republicii Moldova, când solul atinge asemenea temperaturi, stratul de 0-10 cm se
usucă, motiv din care dovleacul şi dovlecelul trebuie semănaţi la temperatura de
9. Bostanoasele 365
10oC a solului, la adâncimea încorporării seminţelor; harbuzul – la temperatura de

12oC; zămosul – de 14oC. În plan calendaristic, în zonele de sud şi de centru,
semănatul dovleacului poate fi început în a doua, iar al harbuzului şi zămosului în a
treia decadă a lunii aprilie, în zona de nord – cu o săptămână mai târziu.
Metoda şi desimea de semănat. Bostănoasele se seamănă distanţat. În
condiţiile Republicii Moldova, suprafeţele optime de nutriţie pentru diferite soiuri
şi hibrizi de harbuz, zămos, dovlecel sunt:
– pentru hibrizi foarte timpurii şi timpurii – 0,7 x 0,7 m;
– pentru hibrizi medii 1,4 x 0,7 m;
– pentru hibrizi semitardivi şi tardivi 1,4 x 1,4 m.
Pentru dovleacul şi harbuzul furajer, schema optimă este de 1,80 x 1,00 m.
Adâncimea optimă de semănat constituie 6-8 cm. Semănatul mecanizat al
bostănoaselor se efectuează cu ajutorul semănătorilor de tip SPC-6, SUPN-8 etc.
Întreţinerea semănăturilor. Harbuzul şi zămosul trebuie semănate împreună
cu o cultură indicatoare (floarea-soarelui). Metoda are avantaje în organizarea
sistemului de îngrijire cu utilizarea maşinilor şi majorează producţia prin atragerea
insectelor pentru polenizarea alogamă a plantelor. Culturile bostănoase suferă mult
din cauza copleşirii lor de către buruieni, mai ales în perioada de până la împletirea
curpenilor. Buruienile pot fi combătute cu erbicide sau prin alte metode.
Desimea de semănat a bostănoaselor şi norma gravimetrică, kg/ha

Semănatul mecanizat
Semănatul
Cultura metoda semănatului metoda punctată
manual
în rânduri sau în cuiburi
Harbuzul de masă:
Soiuri, hibrizi cu seminţe mărunte 1,2-1,5 2,0-2,5 0,9-1,9
Soiuri, hibrizi cu seminţe medii 1,5-2,0 2,5-3,0 1,2-2,3
Soiuri, hibrizi cu seminţe mari 2,0-2,5 3,0-4,0 1,5-2,7
Harbuzul furajer 2,5-2,7 3,0-4,0 2,0-3,0
Zămosul 1,0-1,3 2,0-2,5 1,5-2,0
Dovleacul:
cu seminţe mărunte 1,5-1,8 1,8-2,0 1,5-2,0
cu seminţe medii 1,8-2,0 2,0-2,5 2,0-2,5
cu seminţe mari 2,0-2,5 2,5-4,0 2,5-3,5
Dovlecelul, patisonul 3,0-4,0 4,0-5,0 2,0-3,5
Concomitent cu semănatul trebuie să se efectueze şi tăvălugirea; la 4-5 zile

după semănat, când buruienile se află la faza de filament alb, se realizează grăparea
de-a curmezişul rândurilor, la viteză mică. În cazul în care semănatul se efectuează
prin utilizarea plantei indicatoare şi asigură o răsărire mai intensă, se recomandă

cultivarea preemergentă între rânduri. În acest mod se nimicesc buruienile, se
formează un strat bine afânat şi bine aerisit, se reduce transpiraţia. Importanţă
economică are în acest caz şi grăparea postemergentă, la faza de 3-4 frunze a
plantelor şi la faza de filament a buruienilor. În perioada de vegetaţie se efectuează
2-3 cultivaţii între rânduri. Prima lucrare între rânduri se efectuează la faza de 5-6
frunze, la o adâncime de 10-12 cm. A doua cultivaţie se efectuează la adâncimea de
6-8 cm, pentru a nu vătăma sistemul radicular al plantelor. Lucrările se efectuează
cu ajutorul cultivatorului KRN-4,2, KRN-5,6. Concomitent cu lucrările spaţiului
dintre rânduri se efectuează şi lucrarea manuală a spaţiilor dintre plante pe rând,
utilizându-se erbicide care dau eficienţă economică.
În timpul lucrărilor de dinainte de semănat, se recomandă administrarea
Dualului Gold 960 EC – 1,6 l/ha, Treflanului 24 EC – 4 l/ha pe plantaţiile de
harbuz, dar nu mai târziu de 12-15 zile înainte de semănat. Pe plantaţiile de dovleac
şi dovlecel, înainte de semănat se poate administra Devrinol 45 F – 3 l/ha.
Recoltarea
În funcţie de condiţiile anului, harbuzul se culege de 1-2 ori selectiv şi o dată
definitiv. Gradul de maturitate al fructelor se determină după culoarea şi desenul
caracteristic al fructului, starea cârceilor şi a petalelor de lângă pedunculul fructului,
de la subsuoara frunzelor, după sunetul dur caracteristic harbuzului copt. Termenele
recoltării se planifică în funcţie de data apariţiei florilor feminine şi a primului fruct
legat. La soiurile de harbuz omologate în Republica Moldova, perioada cuprinsă între
legatul fructului şi coacerea lui este egală cu aproximativ 30-35 de zile.
Zemoşii se culeg la fiecare 4-5 zile. În funcţie de soi şi de condiţiile anului, se
pot efectua de la 3-4 până la 7-8 recoltări. În timpul coacerii, zemoşii îşi schimbă
culoarea, cel mai frecvent în galben; au miros parfumat, specific soiului, pe pedicel
– crăpături abia vizibile. Caracteristică pentru majoritatea soiurilor este desprinderea
uşoară a fructelor de pedicel.
Dovleacul se culege o singură dată, înainte de îngheţuri. La coacere, fructele
îşi schimbă culoarea şi desenul de pe scoarţă, pedicelul lor se usucă. Fructele de
dovleac se culeg manual, cu tot cu pedicel, pentru că în locul ruperii pot pătrund
agenţi patogeni ce le provoacă putrezirea.
Dovleceii se culeg manual, la fiecare 2-3 zile, de 15-20 de ori pe sezon. Fructele
se rup la faza de coacere tehnică, cu tot cu pedicel, când ating lungimea de 12-20
cm şi grosimea de 4-8 cm.
9. Bostanoasele 367
Metoda de cultivare şi termenele de utilizare a

producţiei bostănoaselor în Republica Moldova
Termenele de Începutul Producţia din
Plantarea răsadului
Cultura semănat coacerii sere,
sau semănatul în câmp câmp, kg/ha
pentru răsad fructelor kg/m2
Cultura de câmp
Semănatul în epoca optimă
Dovlecel - 20-25IV 20-30VI - 27000-30000
Zămos - 1-10V 5-15VIII - 10000-13000
Harbuz - 1-7V 15-20VIII - 14000-18000
Semănatul devreme sub peliculă – mulci
Dovlecel - 15-20IV 10-15VI - 30000-35000
Zămos - 15-20IV 20-30VII - 14000-18000
Harbuz - 15-20IV 30VII-15VIII 14000-20000
Cultura de răsad fără acoperire
Dovlecel 10-15IV 28IV-5V 10-15VI - 27000-30000
Zămos 5-8IV 5-10V 15-28VI 13000-16000
Harbuz 5-8IV 5-10V 25VII-10VIII - 16000-25000
Cultura de răsad, acoperită temporar cu peliculă
Dovlecel 30III-5IV 15-20IV 25-30V - 30000-50000
Zămos 20-25III 20-25IV 25VI-15VII - 16000-20000
Harbuz 20-25III 20-25IV 10-20VII - 18000-25000
Cultura forţată în sere
Serele de iarnă cu geamuri
Zămos 18-21I 10-12II 27IV-5V 2,4-3,8
Harbuz 18-21I 10-12II 10-15V 3,6-7,4
Serele de peliculă cu încălzire
Zămos 15-20II 8-10III 15VI-1VII 3,2-4,0
Harbuz 15-20II 8-10III 15-20VII 4,0-6,8
Serele de peliculă pentru răsad după răsadul culturilor legumicole
Dovlecel 17-20IV 4-6V 22-25VI 10-12
Zămos 17-20IV 7-10V 25-28VII 1,5-2,0
Harbuz 15-20IV 7-10V 15-18VIII 2,4-3,1
Paralel cu semănatul bostănoaselor în epoca optimă, în cultura de câmp se
aplică diferite metode de accelerare a procesului de fructificare: semănatul devreme
sub peliculă – mulci, cultura de răsad fără acoperire, cultura de răsad acoperită
temporar cu peliculă. O accelerare sporită în dezvoltarea bostănoaselor o produce
cultura forţată în sere, realizată cu scopul de a obţine producţie timpurie, pe teren
protejat. Se folosesc preponderent serele de iarnă, cu geamuri; serele cu peliculă,
cu încălzire; serele cu peliculă pentru răsad, după răsadul culturilor legumicole.
Metodele de accelerare a procesului de fructificare a bostănoaselor contribuie
la prelungirea perioadei de întrebuinţare a lor până la 4-5 luni.
CAPITOLUL10
IERBURILE LEGUMINOASE
Leguminoasele includ o grupă importantă de specii din familia Fabaceae cu
conţinut ridicat de substanţe proteice şi săruri minerale, care sunt bine consumate
de toate speciile de animale, îmbunătăţesc însuşirile fizico-chimice ale solului,
dau producţii şi au capacitate mare de otăvire.
Ierburile leguminoase perene includ următoarele specii:
1. Trifolium pratense – trifoi roşu
2. Trifolium repens – trifoi alb
3. Trifolium hibridum – trifoi hibrid
4. Medicago sativa – lucernă sinilie
5. Medicago falcata – lucernă galbenă
6. Melilotus albus – sulfină albă
7. Melilotus officinalis – sulfină galbenă
8. Onobrychis transcaucasia – sparceta transcaucaziană
9. Onobrychis arenaria – sparceta de nisip
10. Onobrychis viciifolia – sparceta comună
11. Lotus corniculatus – ghizdei comun
Ierburile leguminoase anuale:

1. Ornithopus sativus – seradelă comună
2. Vicia sativa – măzărichea de primăvară
3. Vicia villosa – măzărichea de toamnă viloasă
4. Vicia panonica – măzărichea de toamnă panonică
5. Trifolium resupinatum – trifoi persan
Unele specii produc meteorizaţii (lucerna), altele intoxicaţii la animale
(sulfina), iar altele au un gust amar datorită cumarinei.
La pregătirea fânului se produc pierderi mari prin scuturarea frunzelor, care
reprezintă partea cea mai valoroasă a plantelor. În tehnologiile mixte ierburile
leguminoase trebuie să ocupe 25-30%, pentru a obţine furaj bogat şi echilibrat în
substanţe nutritive.
10. Ierburi leguminoase 369
Formele de creştere
După forma de creştere, leguminoasele pot avea tufă, tulpini târâtoare şi tulpini
agăţătoare.
Leguminoasele cu tufă
La aceste plante lăstarii cresc mai mult sau mai puţin vertical, formând o tufă.
În funcţie de talie, ele pot fi folosite prin cosit sau păşunat. După recoltare, din
mugurii de pe colet, care se află la 2-3 cm în sol, se formează alţi lăstari. La lucernă
galbenă se pot forma lăstari şi din mugurii de pe rădăcini. Din această grupă fac
parte: ghizdeiul, lucerna-albastră, sparceta, trifoiul-roşu, trifoiul-roz.
Leguminoasele cu tulpini târâtoare

Lăstarii acestor plante formaţi din muguri de pe colet rămân culcaţi pe sol, iar la
noduri se formează rădăcini adventive. Aceste leguminoase se înmulţesc şi vegetativ,
acoperind bine terenul. Sunt specifice modului de folosire prin păşunat: trifoiul-alb.
Leguminoasele cu tulpini agăţătoare

Prezintă frunze paripenate cu cârcei cu care se prind de alte specii care se
pretează la folosirea prin cosit având productivitatea mare şi talie înaltă. Din această
categorie fac parte genurile: măzărichea.
Lăstărirea leguminoaselor. Prin lăstărire se înţelege formarea de noi lăstari
din mugurii aflaţi pe colet. Spre deosebire de graminee, la leguminoase lăstarii
sunt ramificaţi. Lăstărirea poate fi influenţată prin aerul din sol şi prin modul de
folosinţă.
Otăvirea leguminoaselor. Leguminoasele se refac mai repede şi produc un
număr mai mare de coase decât gramineele. Majoritatea speciilor otăvesc de 3-4
ori în cursul unei perioade de vegetaţie: lucerna-sinilie, trifoiul-roz, trifoiul-roşu.
Alte specii, cum sunt sparceta, otăvesc mai slab.
Ritmul de creştere si vivacitatea

Leguminoasele au o vivacitate mai mică decât gramineele, dar ritmul de dezvoltare
este mai rapid. Din acest punct de vedere leguminoasele se clasifică astfel:
· leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate mică: sulfina-albă,
sulfina-galbenă, trifoiul roşu, care trăiesc 2-3 ani;
· leguminoase cu ritm de dezvoltare şi vivacitate mijlocie sunt specii care se
dezvoltă mai lent şi trăiesc 5-10 ani, ca de exemplu: ghizdeiul, lucerna-albastră,
sparceta.
Cerinţele leguminoaselor faţă de condiţiile de mediu

Cerinţele faţă de apă. Deşi consumă cantităţi mari de apă, ca şi gramineele,
leguminoasele, având rădăcini profunde, sunt mai rezistente la secetă. Aşa sunt,
spre exemplu: ghizdeiul, lucerna-albastră, lucerna-galbenă, sparceta.
Leguminoasele care nu suportă secetă sunt: trifoiul-roz, trifoiul-roşu.
Leguminoasele sunt sensibile la excesul de apă din sol. Sunt mai rezistente la
excesul de umiditate: trifoiul-roz.
Cerinţele faţă de aer. Leguminoasele au cerinţe mari pentru aerul din sol,
deoarece bacteriile fixatoare de azot sunt aerobe. În timpul vegetaţiei, cerinţele
maxime faţă de aerul din sol sunt în perioada formării lăstarilor.
Cerinţele faţă de reacţia solului şi substanţele nutritive. Unele specii de
leguminoase, cum sunt trifoiul-alb şi ghizdeiul, sunt indiferente faţă de reacţia
solului. În general, leguminoasele cresc pe soluri cu o amplitudine a pH-ului cuprinsă
între 4,5 şi 7,5.
O particularitate deosebită a leguminoaselor este posibilitatea de a folosi azotul
din aer prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot. Cerinţele lor faţă de azotul
din sol sunt reduse. Fosforul, potasiul şi calciul le pot folosi din substanţele greu
solubile ale solului datorită puterii mari de dizolvare prin intermediul secreţiilor
radiculare. Leguminoasele au cerinţe ridicate pentru unele elemente cum sunt
molibdenul şi sulful.
Valoarea economică a leguminoaselor

Leguminoasele au o valoare economică mare datorită producţiilor mari, a
comestibilităţii ridicate şi conţinutului ridicat de proteine. De asemenea,
leguminoasele au un conţinut ridicat de fosfor, calciu şi magneziu, fiind mai bogate
în caroten şi vitamina C.
Luând în considerare aceste însuşiri, se consideră valoroase economic speciile:
lucerna-albastră, trifoiul-roşu, trifoiul-alb, sparceta urmate de trifoiul-roz. Unele
specii sunt mai puţin consumate datorită cumarinei conţinute în plantă, cum ar fi,
spre exemplu, speciile genului Sulfina, iar altele pot provoca intoxicaţii la animale.
10.2. LUCERNA
Importanţa
În zonele de stepă şi silvostepă, lucerna este considerată una dintre culturile
primordiale utilizate la consolidarea bazei furajere şi principala sursă de producere
a proteinei vegetale. Lucerna contribuie la ameliorarea mediului ecologic al
agrolandşaftului, la acumularea azotului biologic în sol, la îmbunătăţirea însuşirilor
fizice şi chimice ale solului, la formarea şi restabilirea structurii acestuia. Fiind
crescută pe acelaşi loc 3 ani la rând, lucerna lasă în stratul arabil al solului 35-50 t
de masă radiculară şi 150-200 kg de azot, ceea ce echivalează cu 30-40 t de gunoi
de grajd la hectar. Pătrunzând la mari adâncimi, rădăcinile de lucernă absorb şi lasă
în straturile superficiale ale solului elemente nutritive preţioase precum calciul,
magneziul etc., ameliorând considerabil parametrii fizici şi chimici ai solului. După
un ciclu de cultură al lucernei, solul devine mai structurat, este mai bogat în substanţe
organice şi minerale.
Această cultură furajeră poate da 7 recolte pe an, cu o producţie totală de peste
70-80 t de masă verde sau 6-8 t de fân la hectar.
100 kg de masă verde conţin 20 u. n. şi 20,3% de substanţe proteice. 100 kg de
fân – 40 u.n., 11,6 kg de proteină digestibilă, 1,8 kg de calciu, 0,22 kg de fosfor şi
4,5 kg de carotină. În 100 kg de făină – 73 u. n., 22,8 kg de proteină digestibilă,
1,3 kg de calciu, 0,17 kg de fosfor, 12 g de carotină, 1,03% de lizină, 0,55 g de
triptofan, 0,38 g de metionină. 1 kg de fânaj conţine 0,38 un.n., 6,8 g de proteină
Fig. 44. Lucerna

digestibilă, 37 mg de carotină, fiecărei u.n. de fânaj din lucernă îi revin 170-180 g

de proteină digestibilă. Frunzele conţin de două ori mai multe substanţe proteice şi
mai mulţi hidraţi de carbon solubili şi de 4 ori mai puţină celuloză decât tulpinile.
Fânul bine pregătit depăşeşte prin valoarea sa nutritivă boabele de ovăz şi alte cereale.
Global, suprafeţele plantate cu lucernă ocupă peste 25 mil. ha. În Republica
Moldova se cultivă pe aproximativ 250 mii ha.
Sistematica
Lucerna aparţine familiei Fabaceae, genul Medicago şi include 36 de specii
anuale şi perene, dintre care 4 sunt mai răspândite:
1. Lucerna comună, albastră – M. sativa.
2. Lucerna-galbenă – M. falcata.
3. Lucerna Hmelevidnaia – M. lupylina.
Mai răspândite sunt formele hibride, obţinute prin încrucişarea speciei de
lucernă-albastră cu lucerna-galbenă. Sistemul radicular este puternic dezvoltat,
pătrunde adânc în sol (la 2-3 şi chiar 10 m).
Rădăcina lucernei este pivotantă, cu numeroase ramificaţii secundare, pe care
se formează nodozităţi cu bacterii.
Din colet pornesc numeroase tulpini ramificate, care formează tufe. În primul
an de vegetaţie lucerna formează 3 tulpini, în anul doi – 15-17, în anul trei – peste
20 de tulpini pe o plantă. În primul an, gradul de înfrunzire constituie 50% din masa
supraterestră, în anul doi şi trei – aproape 40%.
Frunzele sunt compuse din 3 foliole oval-alungite, în jumătatea superioară –
zimţate.
Inflorescenţa este un racem alungit (până la 8 cm), format din flori de culoare
violetă.
Fructul este o păstaie răsucită de câteva ori în spirală, care conţine 3-4 seminţe
de culoare galbenă sau galben-verzuie.
Seminţele au formă de rinichi, sunt lungi de 2 mm şi late de 1 mm. Greutatea
medie a 1 000 de boabe este de 2,5 g.
Cultura lucernei dă rezultate bune pe soluri brun-roşcate de pădure, pe
cernoziomuri degradate şi pe aluviuni bogate în calciu şi nu acceptă solurile prea
grele sau prea uşoare, solurile pietroase sau acide. Temperatura minimă pentru
germinarea seminţelor de lucernă este cuprinsă între 1 şi 4°C. La temperaturi de
15°C, lucerna răsare la 3-4 zile. Plantele tinere, abia răsărite, nu suportă temperaturi
mai mici de -4°C, dar cele mature rezistă şi la geruri de -25°C, fără a fi acoperite
cu zăpadă. Sub zăpadă, lucerna rezistă şi la temperaturi de -40°C. Regenerarea de
primăvară începe la temperaturi de 7-9°C. De la regenerarea de primăvară până la
înflorire este necesară suma de temperaturi pozitive de circa 800°C.
Lucerna este o plantă mezofită tipică, cu cerinţe medii faţă de umiditate. La
încolţire, seminţele absorb aproximativ atâta apă, cât cântăresc ele înseşi.
Coeficientul de transpiraţie este de 700-900.
Lucerna este o plantă de zi lungă şi este expusă pericolului de a fi umbrită de
culturile protectoare, care blochează creşterea şi înrădăcinarea plantulelor răsărite.
După ce sunt recoltate culturile protectoare, plantulele lucernei slăbesc şi pier,
dacă temperatura diurnă e prea ridicată.
Lucerna manifestă pretenţii faţă de fosforul din sol, deoarece asimilează slab
compuşii greu solubili. Pentru a forma 1 t de fân, lucerna extrage aproximativ 6 kg
de P2O5 şi 17-20 kg de K2O.
Lucerna este o plantă de primăvară. În primul an de vegetaţie, poate asigura şi
roadă de seminţe. Din seminţe creşte o singură tulpină, tulpinile noi apar din mugurii
care se amplasează pe colet. Fiecare tulpină vegetează un an, iar pentru masă verde
– câteva săptămâni.
Amplasarea culturii. Cele mai potrivite premergătoare pentru lucernă sunt
păioasele de toamnă şi timpurii de primăvară, porumbul pentru siloz şi porumbul
pentru boabe (când resturile vegetale se încorporează reuşit în sol), sfecla-de-zahăr
şi sfecla furajeră, cartoful, culturile legumicole.
Pe terenuri irigate şi în anii cu toamne ploioase, în zonele sudice, lucerna
poate fi amplasată şi în miriştea orzului de toamnă şi de primăvară, după ce sunt
recoltate culturile anuale pentru masă verde, pe terenurile de pe care s-a recoltat
cartoful timpuriu etc. În asolamente, lucerna nu trebuie cultivată pe acelaşi câmp
decât după un interval de 5-6 ani. Trebuie evitate câmpurile îmburuienate cu pir,
obsigă, pălămidă, alte buruieni perene periculoase.
Fertilizarea. Pentru o recoltă de 10 t de fân, ea exportă din sol peste 260 kg
de azot, 66 kg de fosfor, 150 kg de potasiu şi 290 kg de calciu. Prin intermediul
bacteriilor de nodozităţi de pe rădăcinile ei, lucerna asimilează azotul din aer şi, în
acest mod, îşi satisface necesarul de azot. Dar pentru a şi-l putea acoperi complet,
se recomandă ca, înainte de semănat şi după fiecare coasă, să se aplice suplimentar
30-35 kg de azot la fiecare hectar. Doza de fosfor şi potasiu trebuie să constituie

câte 90-120 kg/ha. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu sunt mai eficiente atunci
când se administrează integral, pentru tot ciclul de folosire, în timpul arăturii de
bază. Lucerna foloseşte cantităţi mari de potasiu.
Pentru a se preveni atacul bolilor şi dăunătorilor, cu 1,5-2 luni înainte de
semănat, seminţele de lucernă trebuie tratate cu TMTD, VSC – 4,0 kg/t, Cosmos
250 FS – 5 l/t şi microelemente. Lucerna poate fi semănată atât primăvara cât şi
vara târziu. Epoca de semănat este influenţată de gradul de îmburuienare a solului,
de asigurarea cu apă, de calitatea pregătirii solului. Semănatul de primăvară asigură
răsărirea la timp şi uniformă a plantelor, şi recolta e mai mare, în comparaţie cu cea
semănată vara. Pe masivele pe care solul nu a fost suficient de bine pregătit primăvara
ori care este îmburuienat, semănatul trebuie realizat mai târzu. Semănatul de vară
trebuie realizat pe sectoare irigate, pe miriştile de după coase sau pe miriştea
culturilor păioase, după recoltarea culturilor pentru nutreţ şi a celor cerealiere,
termenul limită pentru semănat lucerna fiind sfârşitul lunii august–începutul lunii
septembrie. Lucerna pentru nutreţ se seamănă în cultură pură sau împreună cu o
cultură protectoare. În calitate de plantă protectoare, trebuie folosit orzul de
primăvară pentru boabe ori ovăzul pentru nutreţ verde, iar pe masivele mai
îmburuienate, porumbul pentru nutreţ recoltat până la 7 august.
La semănat în cultură ascunsă, norma de semănat a culturii protectoare se reduce
cu 30-50%, iar a lucernei se măreşte cu 15-20%.
În Republica Moldova sunt omologate 4 soiuri de lucernă: Altuna, Raduga,
Avanta-AS şi Rassvet. Semănatul lucernei se realizează atunci când temperatura
solului, în stratul 0-5 cm, atinge 7-8°C. La semănatul prea timpuriu, unele seminţe
îşi pierd facultatea germinativă, putrezesc, sunt vătămate de dăunători: terenul este
puternic îmburuienat încă la apariţia plantulelor de lucernă. Adâncimea de semănat
este cuprinsă între 1,5-2 cm. Norma de semănat a lucernei pentru nutreţ, în rânduri
dese, constituie 20–25 kg/ha. Terenul se tăvălugeşte, înainte şi după semănat.
Îngrijirea semănăturilor
Crusta de la suprafaţa solului se distruge cu grapa rotativă sau cu tăvălugul din
inele cu pinteni, în orele de dimineaţă. Dacă plantele răsărite sunt atacate de gărgăriţe,
plantaţia trebuie tratată cu insecticide. Pentru a combate buruienile dicotiledonate
din culturile de lucernă din primul an de viaţă, se aplică procedee agrotehnice, iar
în perioada de după răsărire – se aplică preparatul 2,4 DM – 2,5-3,5 kg /ha în faza
de 3-4 frunze trifoliate şi Basagran 48 SA – 2,0 l /ha, consumul soluţiei de lucru

fiind de 300-400 l /ha. Din culturile de lucernă fără plantă protectoare, buruienile
pot fi înlăturate şi prin cosirea vârfurilor, când plantele ajung la o talie de 30-35
cm. Prin acest procedeu, se distruge un mare număr de buruieni anuale, fără ca
semănăturile de lucernă să fie afectate în mod substanţial. Primăvara devreme, înainte
ca plantele să intre în vegetaţie, sectoarele de lucernă din al doilea an şi din anii
ulteriori trebuie lucrate cu grape grele perpendicular semănăturii.
Primăvara şi după fiecare coasă trebuie înlăturate resturile vegetale de pe pajişti,
după grăparea terenului. Recoltarea se realizează la o înălţime de 6-7 cm, iar masa
vegetală poate fi evacuată de pe câmp nu mai târziu de 3 zile de la cosire. Masa
vegetală de lucernă poate fi folosită şi în stare proaspătă ca hrană pentru animale,
dar şi la pregătirea fânului.
Particularităţile de cultivare a lucernei pentru nutreţ în condiţii de irigare.
În condiţii de asigurare normală cu apă, semănăturile de lucernă din primul an de
viaţă consumă 4 000-4 500 m3/ha, iar cele din al doilea şi al treilea an – 5000-6000
m3/ha. În anii cu condiţii de umiditate medie, semănăturile neirigate de lucernă
realizează 2-3 coase. Irigarea lucernierelor asigură 4-5 coase în zona de sud şi 3-4
coase în zona de nord a Republicii Moldova.
În condiţii de irigare, cantitatea de îngrăşăminte trebuie majorată cu 20-30%.
În perioada de timp între semănat şi prima coasă trebuie efectuată doar o singură
udare, când umiditatea solului constituie 65-70% din CCA, norma de udare
constituie 400-500 m3/ha. Celelalte irigări (în caz de lipsă de precipitaţii atmos-
ferice) trebuie realizate la 12-15 zile, când umiditatea din sol ajunge la 75-80%
din CCA, norma de udare constituind 600-700 m3/ha. Irigarea trebuie întreruptă cu
6-8 zile înainte de cosit. În condiţii medii de umiditate, semănăturile de lucernă din
primul an de viaţă trebuie irigate de 3-4 ori, norma de irigare constituind 1200-2600
m3/ha. Irigarea lucerniei anului doi şi trei de viaţă trebuie realizată la umiditatea de
75-80% din CCA; norma de udare constituind 600-700 m3/ha. În anii cu condiţii de
umiditate medie, trebuie administrate 4-5 irigări în zona de nord şi 5-6 irigări în
cea de sud. Principalul mod de irigare este prin aspersiune. Irigarea provoacă o
tasare puternică a solului, de aceea primăvara devreme terenul trebuie discuit de-a
curmezişul semănaturii, unghiul minim de instalare a discurilor constituind 14-15°.
Completarea lucernierelor rărite. Covorul vegetal al lucernei din anul patru
(uneori şi al celor din anul trei) se răreşte puternic. Plantaţiile pot fi restabilite
prin semănatul de completare, cu cerealiere de toamnă. Procedeul asigură sporirea
recoltei de masă verde. Pe asemenea sectoare, ultima coasă trebuie executată nu
mai târziu de jumătatea lunii septembrie, aplicându-se îngrăşăminte suplimentare.
Plantaţiile se lucrează cu dezmiriştitorul în două direcţii, pe diagonală, după care se

seamănă culturile de toamnă. În acest scop pot fi utilizate secara, grâul şi orzul de toamnă.
În condiţii de irigare ori în cazul în care cad ploi abundente, în calitate de cultură de
completare trebuie utilizat raigrasul înalt. În funcţie de gradul de rărire a pajiştii, norma
de semănat a culturilor de completare trebuie să constituie 60-70% din norma
recomandată pentru semănatul lor în stare pură. Primăvara devreme, se aplică fertilizarea
suplimentară cu îngrăşăminte azotate, după care urmează grăparea semănăturii.
Cultivarea lucernei pentru seminţe

Semincerii de lucernă trebuie amplasaţi în vecinătatea pânzelor forestiere, a
masivelor de păduri ori a pajiştilor naturale, unde îşi fac cuiburi albinele sălbatice
şi bondarii – principalii polenizatori ai acestei culturi. Condiţii bune pentru
polenizare se asigură pe malurile stâncoase ale râurilor şi râpelor prevăzute cu un
covor ierbos de acoperire bine încălzite de razele solare, unde de asemenea trăiesc
şi se dezvoltă albinele sălbatice, bondarii etc.
Relieful şi expoziţia sectorului constituie şi ele un factor important pentru cultura
lucernei de sămânţă. În zona de nord a Moldovei, cele mai bune rezultate se obţin pe
plantaţiile pe care semincerii sunt amplasaţi în partea superioară a versanţilor cu
expoziţie sudică, unde apele freatice nu se ridică la suprafaţă. Amplasarea semincerilor
pe platou conduce la polignirea pajiştii. Recolte bune semincerii realizează când sunt
amplasaţi pe terasele mijlocii şi superioare ale râurilor mari şi mici. În regiunile de
sud ale republicii, preferabile pentru semincerii de lucernă sunt terenurile drepte,
sectoarele joase cu soluri fertile, bine asigurate cu umezeală sau terenuri irigate.
Sectorul destinat obţinerii seminţelor de lucernă trebuie, în mod obligatoriu, izolat
spaţial cu aproape de 1 500 m de plantaţiile vechi de lucernă. Cele mai bune
premergătoare pentru semincerii de lucernă sunt cerealele de toamnă şi de primăvară.
Lucerna pentru seminţe trebuie semănată pe sectoare bine pregătite şi libere
de buruieni. Epoca optimă de semănat o reprezintă decada a doua şi a treia a lunii
aprilie, când solul, la adâncimea încorporării seminţelor, se încălzeşte până la 7-
8°C. Lucerna pentru seminţe poate fi semănată şi vara, dar numai pe terenuri irigate,
în mirişti, după coase, ori în miriştile culturilor păioase. În condiţiile Republicii
Moldova este justificat semănatul lucernei fără plantă protectoare, în rânduri
distanţate (cu intervalul dintre rânduri de 50 cm, cu norma de semănat 3-5 kg /ha
concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor în doză de 120 kg.
Întreţinerea semănăturilor. Buruienile dicotiledonate pot fi eficient combătute
prin tratarea semănăturilor de lucernă de vârstă diferită cu Basagran 48 SA – 2 l/ha
pentru lucerna răsărită, când plantulele au deja formate primele 2-3 frunze trifoliate,
iar pentru lucerna mai în vârstă, când covorul vegetal atinge înălţimea de 10-12 cm.
Dacă în anul însămânţării, lucerna nu se utilizează pentru obţinerea seminţelor, ea
trebuie cosită la începutul înfloritului. Când lucerna se cultivă cu cultură protectoare,
trebuie să se recolteze la timp cultura protectoare. Toată masa cosită trebuie
evacuată din câmp, în timp de 3-4 zile, iar sectorul – menţinut până la sfârşitul
perioadei de vegetaţie în stare curată şi afânată.
Primăvara, semănăturile din anii precedenţi trebuie grăpate în 2 treceri de-a
curmezişul rândurilor, iar în caz de necesitate, trebuie executate discuirea şi fisurarea.
Aceste procedee agronomice contribuie la nimicirea dăunătorilor, reducerea
gradului de îmburuienare, la ameliorarea proprietăţilor hidrofizice ale solului.
Una dintre măsurile obligatorii şi de cea mai mare importanţă privind îngrijirea
semănăturilor, o reprezintă combaterea dăunătorilor, care, prezenţi în număr mare,
pot compromite în totalitate recolta de seminţe. Pentru a evita atacul vătămătorilor
asupra semincerilor de lucernă, trebuie aplicat un complex de măsuri agrotehnice
de combatere şi respectat asolamentul. Succedarea corectă a culturilor în asolament
creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea plantelor, contribuie la reducerea
efectivului de dăunători, întrerupe legăturile trofice dintre dăunători şi planta-gazdă.
Complexul de măsuri agrotehnice mai include: respectarea distanţei de izolare
de la semincerii vechi, menţinerea semănăturilor în stare curată (fără buruieni),
recoltarea fără pierderi, executarea grăpării ori discuirii de primăvară, evacuarea
de pe câmp a resturilor vegetale şi arderea acestora şi a miriştii. Epocile optime de
executare a tratamentelor chimice sunt: faza regenerării (primăvara, când plantele
au înălţimea de 10-12 cm), faza îmbobocirii şi faza de formare a fructului (când
păstăile din etajul inferior încep a deveni de o culoare întunecată). Cele mai potrivite
epoci de executare a tratamentelor chimice ale plantaţiilor semincere, după a doua
coasă, sunt: faza de apariţie a tulpinii florifere; faza de îmbobocire şi faza iniţială
de legare a fructului. Dacă după prima coasă a lucernierelor plantaţia este atacată
de mai mulţi dăunători, se recomandă aplicarea a 3 tratamente de insecticide; după
a doua coasă – două tratamente. Printre insecticidele recomandabile se numără
Zolone 35 EC – 2,0 l/ha; Decis forte 120 EC – 0,5 l/ha; BI 58 Nou – 1,0 l/ha.
Reglarea condiţiilor de formare a seminţelor prin cosiri intermediare. Cele
mai avantajate plantaţii de lucernă pentru seminţe în condiţiile Moldovei sunt,
plantaţiile de prima coasă. Rezerva de umiditate acumulată în perioada de toamnă–
iarnă, temperatura normală şi umiditatea relativă favorabilă a aerului, atestate la
faza primei coase, favorizează crearea unui bogat covor vegetal, formarea unor
raceme mari şi sănătose. Plantaţiile de a doua coasă se dezvoltă în condiţii de
temperaturi înalte şi umiditate relativ joasă. Din acest motiv, fazele de dezvoltare a
plantelor se produc în intervale de timp mai reduse, organele generative sunt mai
puţin dezvoltate, productivitatea seminceră a coasei a doua fiind mult mai joasă. În
unele cazuri, e recomandabil să se lase pentru seminţe plantele pentru a doua coasă.
Acest lucru se face în cazul în care precipitaţiile abundente din perioada primei
coase provoacă creştere vegetativă luxuriantă şi o polignire puternică a plantelor.
Producţia colectată la această coasă se va utiliza pentru furajare, iar pentru obţinerea
seminţelor se va rezerva producţia din a doua coasă. În condiţii de surplus de
umezeală, precum şi în cazul irigării, seminţele obţinute din recolta celei de-a doua
coase sunt mai asigurate cu polenizatori; în acest caz trebuie să se ia în calcul
faptul că productivitatea seminceră a recoltei din a doua coasă depinde substanţial
de epoca de recoltare a primei coase pentru furajare. Plantaţiile neirigate trebuie
cosite la faza apariţiei tulpinii florifere (la aproximativ 40-45 de zile după începutul
regenerării), seminţele colectându-se din aşa-numita coasă intermediară. Plantaţiile
trebuie cosite la începutul îmbobocitului.
Recoltarea seminţelor. Cel mai răspândit mod de recoltare a loturilor
semincere de lucernă este recoltarea în 2 faze; mai rar se realizează recoltarea
directă. Recoltatul în 2 faze trebuie început atunci când 70-75% din păstăi se
brunifică deja; recoltarea directă trebuie începută când 90-95% din păstăi sunt deja
brunificate. O atenţie deosebită trebuie acordată pregătirii şi echipării tehnicii de
recoltare; trebuie înlăturate de la combine elementele care pot provoca pierderi de
seminţe la recoltarea în 2 faze, nu trebuie să se admită suprauscarea masei vegetale
cosite, aşezată în poloage. Plantele uscate excesiv se fărâmiţează puternic la treierat,
creează multă pleavă, din care sistemul de curăţare al combinei nu reuşeşte să separe
decât o parte din seminţe, fapt ce provoacă mari pierderi de producţie de bază. Pe
timp însorit, cu soare, poloagele nu trebuie uscate mai mult de 3-4 zile, timp
suficient pentru ca păstăile să poată fi mai uşor treierate, iar sistemul de curăţare a
combinei să le poată separa din masa vegetală. În cazul în care combina nu este
dotată cu un dispozitiv special, păstăile treierate trebuie transportate la făţare,
împreună cu seminţele, supuse uscării suplimentare şi trecute din nou prin aparatul
treierător al batozei. După recoltare, câmpul trebuie curăţat de resturi vegetale.
Seminţele extrase din păstăi trebuie curăţate imediat cu ajutorul maşinilor de curăţat
cereale de tip Petkus. Curăţarea definitivă a seminţelor se efectuează la maşini
electromagnetice 3MC-1A. Seminţele destinate păstrării trebuie să aibă umiditate
nu mai mare de 10%.
10.3. SPARCETA
Importanţa
Sparceta se furajează în hrana animalelor sub diferite forme: masă verde, fân,
fânaj sau faină vitaminoasă. Nutreţul de sparcetă dispune de un coeficient mare de
digestibilitate, un conţinut ridicat de proteină, cantităţi mari de săruri minerale şi o
serie de vitamine, în special provitamina A şi vitamina C.
Deoarece pentru Republica Moldova sunt caracteristice relief cu pante, alunecări
de teren, suprafeţe supuse eroziunii, sparceta este cea mai indicată cultură pură,
precum şi în amestec cu graminee perene. Ea asigură producţii bune, ameliorează
esenţial fertilitatea solului, combate eroziunea. Consumată în stare proaspătă,
sparceta nu provoacă meteorizaţii la animale.
Indicatorii calităţii (%) şi valoarea nutritivă a sparcetei

Unităţi
Substanţe
Tipul de Substanţă Proteină Grăsimi nutritive,
extractive Celuloză Cenuşă
nutreţ uscată brută brute la 100 kg
neazotate
de nutreţ
Masă verde 21,2 3,6 1,2 11,2 3,3 1,6 22
Fân 81,8 18,3 3,4 34,7 22,3 6,8 58
Figura 45. Sparceta

Sparceta îmbogăţeşte solul cu azot şi, datorită sistemului radicular, care poate
solubiliza compuşi greu solubili, menţine în sol săruri de fosfor, calciu şi potasiu
în forma uşor accesibilă pentru alte plante. Cantităţile însemnate de rădăcini, rămase
după cultivarea sparcetei, echivalează ca efect fertilizant cu 20-30 t de gunoi de
grajd la ha. În medie, producţia de masă verde a sparcetei constituie 25-30 t/ha;
producţia de fân – 5-6 t/ha şi de seminţe – 1,0-1,2 t/ha.
După conţinutul de proteine digestibile (în fân – 106 g la 1 kg şi 196 g la 1
u.n.), sparceta se apropie de lucernă care, în medie, conţine 116 g de proteină la 1
kg de nutreţ şi 256 g la 1 u. n. După valoarea lui nutritivă, fânul de sparcetă este ceva
mai eficient decât lucerna: 0,5 u.n. la 1 kg de fân, faţă de 0,40 u.n. la lucernă. După
producţia de fân, pe terenurile neirigabile, sparceta depăşeşte cu 20-25% lucerna;
este o plantă meliferă, asigurând o recoltă de miere de 80-100 kg /ha.
Sparceta fertilizează solul cu 100-120 kg de azot biologic la hectar.
Sistematica
Sparceta aparţine genului Onobrychis, care include mai multe specii,
majoritatea multianuale şi doar câteva anuale. În Republica Moldova se cultivă pe
larg 3 specii:
Sparceta comună (O. viciifolia);
Sparceta de nisip (O. arenarea) ;
Sparceta transcaucaziană (O. Antasiatica).
Păstăile sunt semirotunde, cu o lungime de 6 mm, dens pubescente, cu 3-8
dinţi puţin dilataţi, cu lungimea de 1-2 mm.
Masa a 1 000 de păstăi constituie 14-24 g. Se cultivă ca tip de iarnă; asigură 2
coase pe an, nu este pretenţioasă faţă de sol; este rezistentă la secetă.
Dintre soiurile testate în Republica Moldova, cel mai reuşit este soiul
Iujnoukrainski.
Seminţele de sparcetă încep să încolţească la 1-2°C. Plantulele suportă
îngheţurile de până la -5–-6°C. La faza de 6-7 frunze, rezistenţa la ger scade brusc,
dar plantele mature suportă -20–-22°C. Sparceta este o plantă xerofită tipică.
Coeficientul de transpiraţie constituie 500-700. Este deosebit de pretenţioasă faţă
de umiditate în fazele de îmbobocire–înflorire şi regenerare. Sparceta asigură
recolte mari şi pe soluri sărace, pietroase, amplasate pe pante pronunţate şi erodate;
pe terenuri calcaroase, cretoase sau marnoase; suportă rău solurile acide şi sărate.
Este o plantă de zi lungă.
Premergătoarele. În prima perioadă de vegetaţie, sparceta creşte încet şi poate
fi afectată de buruieni. Din acest motiv, în rotaţie trebuie să urmeze după plantele
care lasă terenul curat, în special după cerealele păioase şi prăşitoarele bine îngrijite
în perioada de vegetaţie. Nu se autosuportă, de aceea trebuie să revină pe acelaşi
teren abia peste 7-8 ani.
Fertilizarea. Pentru 1 t de masă verde, sparceta extrage din sol 11 kg de azot, 2
kg de fosfor şi 5,8 kg de potasiu, iar pentru 1 t de fân – 25,6 kg de azot; 7,18 kg de
fosfor; 20 kg de potasiu şi 11-12 kg de calciu. Sistemul de fertilizare este condiţionat
de proprietatea sparcetei de a fixa azot prin simbioza cu bacteriile de pe nodozităţi. În
condiţii favorabile pentru simbioză, administrarea îngrăşămintelor ce conţin azot este
ineficientă. La cultivarea sparcetei, împreună cu o cultură protectoare, doza de
îngrăşăminte ce conţine azot nu trebuie să depăşească 45-60 kg /ha de substanţă activă.
O doză mai mare favorizează creşterea şi dezvoltarea culturii protectoare şi frânează
creşterea şi dezvoltarea plantelor tinere de sparcetă. Pe solurile sărace, sparceta
reacţionează pozitiv la îngrăşămintele ce conţin azot, aplicate în doze de N30 odată cu
semănatul, deoarece nodozităţile se formează la faza de 3 frunze adevărate.
Pentru a obţine producţii mari, trebuie semănate seminţe condiţionate de
sparcetă, iar pentru a evita infectarea cu boli şi dăunători, seminţele trebuie
incrustate. În acest scop se utilizează formatorii de peliculă – sare de sodiu carboxil
metil celuloză (200 g), alcool polivinilic (500g) în amestec cu 10 l apă la 1 t de
seminţe sau îngrăşăminte lichide complexe – 3 l + 7 l apă la 1 t de seminţe. În
soluţia formatorului de peliculă se adaugă preparatele TMTD,VSC – 4 kg/t, Cosmos
250 FS – 5 l/t şi microelemente. Pentru a activiza fixarea azotului, seminţele se
inoculează cu Rizolignin. Pachetul cu praf de bacterii de nodozităţi selectate se
amestecă cu 1,5 1 de apă şi, cu suspensia obţinută, se prelucrează norma de
însămânţare necesare pentru 2 ha. Este important ca în procesul tratării seminţele
să nu fie supuse acţiunii razelor solare. Este eficientă inocularea executată
concomitent cu incrustarea seminţelor.
Uneori, sparceta formează seminţe tari, a căror pondere poate ajunge la 25%;
ele germinează mai greu – în anumite cazuri, chiar în anul II, fapt ce influenţează
negativ asupra productivităţii. De aceea, înainte de semănat seminţele de sparcetă
trebuie expuse timp de 1-2 zile la soare, pentru a majora procentul de germinare.
O altă metodă de sporire a productivităţii este umectarea seminţelor timp de

24 de ore şi zvântarea lor înainte de semănat. Sparceta se seamănă primăvara
timpuriu, la maturitatea fizică a solului. Dacă după recoltarea cerealelor de toamnă
cad ploi abundente, sparceta poate fi semănată şi vara în a doua jumătate a lunii
iulie. Semănatul de vară este eficient în cazul sparcetei transcaucaziene, deoarece
aceasta este o plantă ce se dezvoltă toamna şi, în primul an de utilizare, poate oferi
2 coase sau o producţie pentru seminţe. Semănăturile timpurii de primăvară asigură
o singură coasă care, prin valoarea ei, este cu mult mai mică decât cele obţinute în
urma semănatului de vară.
În funcţie de gradul de îmburuienare a terenului, sparceta poate fi semănată în
cultură pură şi împreună cu o cultură protectoare. Sparceta în cultură pură asigură
recolte înalte de masă verde, dar oferă un randament mai mare dacă este cultivată
împreună cu o cultură protectoare, de exemplu cu porumb pentru nutreţ recoltat la
sfârşitul lunii iulie, semănat cu un interval între rânduri de 45 cm, ori amestec de
mazăre cu ovăz pentru masă verde.
Sparceta pentru masă verde se seamănă în rânduri dese, cu intervalul de 15 cm.
Semănatul se efectuează cu semănătorile SZT-3,6. Norma de însămânţare constituie
4,5-5,0 mil. de seminţe viabile la ha sau 90-100 kg/ha.
Seminţele de sparcetă se încorporează la adâncimea de 2-3 cm, iar în condiţii
de umiditate insuficientă şi nestabilă până la 4 cm.
Întreţinerea semănăturilor
Imediat după semănat, trebuie aplicat tăvălugitul, operaţie absolut necesară în
cazul în care solul este uscat. Pentru a preveni formarea crustei, se realizează grăpatul.
Sparceta are o putere redusă de străbatere, de aceea prezenţa crustei răreşte
considerabil semănăturile. Dacă este semănată împreună cu o cultură protectoare,
aceasta trebuie recoltată la timp. Cultura protectoare trebuie cosită la o înălţime a
miriştii de 15-20 cm; dacă se coseşte la o înălţime mai mică, se distruge şi o bună
parte din lăstarii de sparcetă, fapt ce blochează creşterea în continuare a plantelor.
Recolta culturii protectoare este imediat transportată din câmp. Toamna târziu, cu
ajutorul maşinii ŞN-2-140, se realizează fisurarea la o adâncime de 45 cm, lăţimea
fisurilor fiind de 2-3 cm. Începând cu anul II de vegetaţie, primăvara, şi după fiecare
coasă, sparceta se grăpează şi i se înnoiesc fisurile. Pentru a evita rărirea plantelor
din semănăturile de sparcetă şi a preveni scăderea producţiei, toamna, cu 35-45 de
zile înainte de îngheţurile permanente, sparceta nu se mai coseşte.
Măsurile de combatere a bolilor. Cele mai răspândite şi mai periculoase boli
ale sparcetei sunt:
Făinarea, care afectează frunzele, tulpinile, inflorescenţele şi păstăile. Pe

frunze apar pete (depuneri arahnoide) de culoare albă cu spori. Făinarea provoacă
daune considerabile plantelor semincere, reducând recolta acestora până la 50%.
Fuzarioza plantelor. Frunzele infectate se apleacă în jos, cu timpul se usucă
şi cad. Tulpinile rămân uscate, de culoare cafenie. Sursa de răspândire a fuzariozei
sunt resturile vegetale şi solul. Unele specii de fuzarioză infectează rădăcina, care,
în consecinţă, putrezeşte.
Rugina care are drept agent patogen ciuperca parazită. Boala infectează
frunzele, tulpinile, inflorescenţele şi păstăile. La plantele infectate se dereglează
asimilarea, frunzele cad. Se infectează mai puternic plantaţiile vechi. Principalele
măsuri agrotehnice de combatere: cositul timpuriu al masei vegetale infectate,
adunarea resturilor după coasă, respectarea asolamentelor.
Sparceta este afectată şi de puricii de frunze, precum şi de gărgăriţa sparcetei,
care atacă frunzele şi mugurii florali, iar larvele ei – nodozităţile şi rădăcinile.
Gărgăriţele se combat cu Bi 58 nou – 1,5 l/ha. Respectarea rotaţiei culturilor şi a
celorlalte măsuri tehnologice contribuie la reducerea tratamentelor chimice.
Recoltarea
Sparceta pentru fânaj, fân şi masă verde tocată se recoltează la mijlocul fazei
de înflorire. Pe măsură ce frunzele îmbătrânesc, numărul de tulpini se reduce, iar
masa lor se majorează. Frunzele şi inflorescenţele conţin de 3,5-4 ori mai multe
substanţe proteice şi de 20 de ori mai multe vitamine decât tulpinile. Tulpinile
conţin de 2-3 ori mai multă celuloză, asimilată prost de animale, motiv din care
sparceta trebuie recoltată când procentul de frunze este maxim. Dacă sparceta nu
se colectează la timp, direct din poloage, se înregistrează pierderi mari: se rup
frunzele, inflorescenţele, vârfurile tulpinilor. Dacă se reţine cu o singură zi în
poloage, regenerarea întârzie cu 2 zile, iar dacă se reţin în poloage timp de 5-6 zile,
poate cauza rărirea considerabilă a plantaţiei.
O mare importanţă o are înălţimea cositului. Un cosit prea jos afectează
regenerarea tulpinilor şi micşorează recolta coasei ulterioare. Sparceta trebuie
cosită la înălţimea de circa 6 cm de la suprafaţa solului, ultima coasă – la înălţimea
de 8-10 cm. La această înălţime de cosire, în plantă se păstrează mai multe substanţe
plastice; în plantaţii se reţine mai bine zăpada; plantele regenerează mai bine în
primăvara următoare.
Sparceta trebuie recoltată atunci când solul este bine uscat.
Colectarea fânajului. Sparceta se coseşte cu ajutorul cositorilor strivitoare
KSK-100, E-284, KS-2,1. Masa verde se zvântează în timp redus; la o umiditate de
aproximativ 70% se adună în poloage, iar colectarea şi mărunţirea poloagelor se

realizează la umiditatea de 60%. Masa tocată, cu o umiditate de 50-60%, se
amplasează în rezervoare pentru fânaj. Termenul de plasare în tranşee trebuie să
constituie nu mai mult de 2-3 zile, implicând tasarea continuă, până la sfârşitul
însilozării, cu tractoare grele. Fânajul bine tasat şi nivelat se acoperă cu peliculă şi
se presară cu un strat de paie tocate, sau cu alte materiale care evită putrezirea
stratului superficial al fânajului.
Pregătirea făinii vitaminoase. Pentru pregătirea unei tone de faină sunt
necesare 4-5 t de masă verde, cu umiditatea de 75%. Făina vitaminoasă se pregăteşte
din masa proaspăt cosită, mărunţită în segmente de 2-3 cm lungime. Intervalul dintre
cositul masei verzi şi zvântarea ei nu trebuie să depăşească 2 ore. Uscarea masei se
execută în uscătoarele rotative AVM-0,4, AVM-0,5.
Pregătirea fânului. Iarba zvântată, cu o umiditate nu mai mică de 55%, se
colectează în poloage. Brazdele trebuie să fie uniforme ca lăţime (1,2 m) şi ca
masă. În timpul adunatului în poloage, pierderile totale de fân nu trebuie să
depăşească 2,5%. Masa cosită şi adunată se întoarce de pe o parte pe alta cu ajutorul
maşinilor. La o umiditate de 40-45%, frunzele de sparcetă sunt aproape uscate: la
compresiune, din tulpini iese apa. În poloage, fânul se zvântează până la umiditatea
de aproximativ 25-30%. Imediat după zvântare, când atinge umiditatea de 25-33%,
cu ajutorul maşinilor pentru adunat şi presat fân, fânul se adună în rulouri. În fânul
presat, la umiditatea de 20-22%, se păstrează mai bine substanţele nutritive.
Capacitatea maximă a rulourilor presate constituie 180-200 kg/m3.
Rulourile cu diametrul de 1,5 m, capacitatea de 100-200 kg, 100-200 kg /m3
şi masa de până la 500 kg sunt cele mai rentabile. Ele se adună, se încarcă şi se
aranjează în stive, iar pentru adunarea în poloage, presarea fânului în rulouri
dreptunghiulare, cu masa de 27 kg şi legarea lor automată, se utilizează maşinile de
tip PS-1,6. Cea mai bună calitate o are fânul care se păstrează în magazii speciale.
Cultura sparcetei pentru seminţe

Cele mai înalte producţii de seminţe, sparceta le asigură pe soiurile cu fertilitate
naturală redusă, cu creştere vegetativă mai puţin abundentă. Terenurile pe care se plantează
sparceta pentru seminţe trebuie să fie bogate în calciu, să posede drenaj natural.
Pentru a obţine material semincer cât mai mult şi de calitate, semănatul trebuie
realizat primăvara timpuriu, la prima urgenţă, în rânduri dese fără plantă protectoare,
cu acelaşi număr de seminţe germinabile ca şi la sparceta pentru furaj.
Semănăturile de primăvară, fără cultură protectoare, se dezvoltă relativ încet,
iar ştirul, loboda cresc repede şi pot crea un înveliş protector natural ce să conducă
la slăbirea considerabilă a semănăturilor sau chiar la pieirea lor completă. De aceea,

pentru a le combate eficient, trebuie efectuat cositul sanitar al vârfurilor, fără a
atinge plantele de sparcetă. Pe terenurile însămânţate distanţat, la apariţia buruienilor,
trebuie efectuate 2-3 praşile mecanice.
Bolile şi vătămătorii se combat prin metoda integrată, respectându-se rotaţia
culturilor şi, în caz de necesitate, prin tratamente chimice, preparatele aplicându-
se în perioada de vegetaţie.
Sparceta este o plantă alogamă facultativă. Se polenizează cu ajutorul insectelor.
Polenul aproape că nu se răspândeşte prin intermediul vântului. Un rol important în
polenizarea florilor revine albinelor domestice. De aceea transportarea stupilor de
albine lângă terenul semincer de sparcetă este o condiţie obligatorie. Cu cât prisaca
se află mai aproape de terenul semincer, cu atât plantaţia e mai des frecventată de
albine şi producţia e mai mare. La fiecare hectar sunt necesare 3-4 familii de albine,
stupii repartizându-se în diferite locuri, la un interval de 650-700 m unul de altul.
Recoltarea
La determinarea termenelor de recoltare trebuie să se ţină cont de faptul că
păstăile de sparcetă ajung la maturitate eşalonat. Mai întâi se maturizează păstăile
din partea inferioară a inflorescenţei; ultimele – cele din partea superioară. Seminţele
coapte se scutură repede. În anii obişnuiţi, pierderile cauzate de scuturări depăşesc
25%. Recoltarea se efectuează divizat, când 50-60% din păstăi au culoarea brun-
deschis. La 1-2 zile după zvântarea poloagelor, plantaţiile se treieră cu combina.
Pentru a micşora pierderile de seminţe cauzate de scuturare, treieratul trebuie
efectuat noaptea, dimineaţa sau seara. După recoltare seminţele trebuie să se vânture
şi să se usuce imediat. Umiditatea seminţelor la păstrare nu trebuie să depăşească
14%. Periodic, în timpul păstrării, seminţele se amestecă, deoarece păstăile
sparcetei absorb uşor apa. Paiele obţinute după treierat se utilizează ca furaj grosier
pentru ovine şi la producerea de făină vitaminoasă. Mărunţite în câmp, ele pot fi
utilizate şi la fertilizarea solului.
CAPITOLUL 11
IERBURILE GRAMINEE

Plantele din această grupă fac parte din familia Poaceae. În ţara noastră se
întâlnesc peste 260 de specii de graminee, din care circa 70% sunt perene.
Gramineele anuale sunt mai puţin răspândite.
Principalele graminee perene sunt:
Firuţa – Poa pratensis
Golomaţul – Dactylis glomerata
Raigrasul italian – Lolium multiflorum
Raigrasul comun sau zizania – Lolium perenne
Raigrasul înalt, ovăscior – Arrenatherum elatius
Păiuşul de livadă – Festuca pratensis
Pirul siberian – Agropyrum sibiricum
Pirul pectinat – Agropyrum pectiniforme
Pirul gras – Cynodon dactylon
Timoftica – Phelum pratense
Obsiga nearistată – Bromus inermis
Ierburile graminee anuale:

Părângul, dughia – Setaria italica moharium
Ciumiza – Setaria italica maxima
Mei african, sau perlat – Pennisetum thyphoides
Paiza – Echinochloa frumentacea
Iarba-de-Sudan – Sorgum sudanense
Pentru cunoaşterea mai bună a caracterelor seminţelor ierburilor graminee,

ele pot fi grupate în modul următor:
1. Cariopse îmbrăcate cu lungimea până la 3 mm – dughia, ciumiza.
10. Ierburi graminee 387
2. Cariopse îmbrăcate cu lungimea mai mare de 3 mm – păiuşul de livadă,

raigrasul comun sau zizania, obsiga nearistată, iarba de Sudan.
3. Cariopse îmbrăcate artistate – raigrasul înalt, raigrasul italienesc.
Gramineele perene realizează, în general, producţii mari, reacţionează bine la
fertilitate şi la celelalte măsuri de sporire a producţiei, au capacitate mare de înfrăţire
şi de otăvire, sunt bine consumate de animale, iar valoarea nutreţului este ridicată,
reprezentând un furaj energetic. De asemenea, gramineele perene sunt adaptate la
condiţii ecologice extrem de variate, posedă o plasticitate ecologică ridicată.
Sistemul radicular
Gramineele au rădăcini fasciculate, pătrund în sol până la 1 m şi chiar mai mult.
Înrădăcinare mijlocie de 60–80 cm au păiuşul de livadă, raigrasul comun,
timoftica, golomăţul.
Specie cu înrădăcinare superficială de 30-50 cm este firuţa.
Durata vieţii rădăcinilor gramineelor perene este de un an la raigrasul comun,
iar la pirul pectinat, firuţă rădăcinile trăiesc mai mulţi ani, asigurând perenitatea
plantaţiilor, deci şi o durată mai lungă de viaţă.
Înfrăţirea gramineelor
Procesul de formare de noi lăstari la graminee din nodurile bazale ale tulpinii se
numeşte înfrăţire, iar lăstarii noi formaţi se numesc fraţi. La baza primei frunze formate
în cursul răsăririi, în interiorul şi la baza tecii acesteia se află meristemul formativ al
tulpinii, din care se formează alte frunze, prin alungire telescopică. Când se formează
cea de-a patra frunză, iau naştere rădăcinile adventive şi un nou lăstar, după care apar
şi ceilalţi lăstari sau fraţi, cu o creştere asemănătoare cu cea a tulpinii principale şi
posibilitatea de a se hrăni independent prin formarea de noi rădăcini adventive. Procesul
de înfrăţire decurge rapid. Alungirea tulpinilor se produce mai târziu, după acumularea
temperaturilor specifice. În acest timp, meristemul apical se modifică, formându-se
primordiile inflorescenţei. Această formaţiune se numeşte apex. La apariţia
primordiilor organelor florale, tulpinile se alungesc rapid, după care urmează fazele
de burduf, de înspicare, înflorire şi formare a seminţelor.
În faza de alungire a tulpinilor, procesul de înfrăţire încetează datorită producerii
unui blocaj hormonal asupra mugurilor care nu au început alungirea, precum şi a
lăstarilor porniţi în creştere, producându-se în continuare dezvoltarea inflores-
cenţelor la cele câteva tulpini formate.
Pentru a favoriza în continuare formarea de noi lăstari, deci producţii sporite
de nutreţ, este necesar ca apexul să fie suprimat când acesta se află la o înălţime de
5–15 cm deasupra nivelului nodurilor de înfrăţire. Determinarea momentului optim
de recoltare se poate face prin secţionarea lăstarilor.
În acest moment înălţimea lăstarilor variază, în funcţie de specii, între 25 şi 50 cm.
Deosebirea ierburilor graminee după înălţime şi gradul de înfrunzire

Caracterele de etaje superioare de etaje medii de etaje inferioare
1. Înălţimea tulpinii, cm 70 – 150 50 – 70 40 – 50
2. Proporţia lăstarilor Predomină lăstarii Aproximativ Predomină lăstarii
alungiţi şi scurţi alungiţi egală scurţi
3. Inserţia frunzelor Majoritatea frunzelor Frunzele sunt Majoritatea frunzelor
se află în partea situate se află la baza tulpinii
superioară a tulpinii proporţional
4. Folosirea Fâneaţă Mixt Păşunat
5. Speciile Raigras înalt Pirul pectinat Firuţă
Obsigă nearistată Raigras comun
Raigras italian
Golomăţ
Timoftică
Gramineele au două feluri de lăstari: scurţi şi alungiţi. Lăstarii scurţi sunt
alcătuiţi numai din frunze, teacă şi limb, iar lăstarii alungiţi pot fi vegetativi şi
generativi, adică formează inflorescenţe, aşa cum s-a menţionat anterior.
În funcţie de raportul dintre lăstarii scurţi şi alungiţi, gramineele se clasifică astfel:
1. Graminee cu talie înaltă sau de etaj superior, la care predomină lăstarii
alungiţi. La acestea, majoritatea frunzelor se află de-a lungul tulpinilor, iar uneori
lipsesc frunzele bazale. Aceste graminee se pretează la recoltarea prin cosire, fiind
cunoscute sub denumirea de „graminee de fâneaţă”. Din această grupă fac parte:
raigrasul înalt, obsiga nearistată, golomăţul, raigrasul italian, timoftica.
2. Graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu, cuprinzând speciile la care
proporţiile dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi sunt aproximativ egale. Tulpinile au
atât frunze situate pe nodurile superioare, cât şi pe cele situate la baza tulpinii.
Aceste specii se pot folosi atât prin cosit, cât şi prin păşunat, adică mixt. Din această
grupă fac parte: pirul pectinat, păiuşul-roşu.
3. Graminee de talie joasă sau de etaj inferior, care se caracterizează prin
predominarea lăstarilor scurţi cu o mare parte a frunzelor situate la baza tulpinilor.
Aceste specii se pretează pentru păşunat, ele mai numindu-se si graminee de păşune.
Din această categorie fac parte: pirul gras, firuţa, raigrasul comun.
După modul în care se face înfrăţirea, gramineele se împart în următoarele grupe:
1. Graminee stolonifere. Speciile din această grupă formează, la nodurile de
înfrăţire, lăstari ce pot avea creştere verticală sau orizontală. Fraţii cu creştere
orizontală se formează sub nivelul solului, la o adâncime cuprinsă între 5 şi 20 cm
şi poartă denumirea de stoloni sau rizomi, după lungimea şi grosimea lor. La nodurile
stolonilor se formează lăstari erecţi ce produc, la rândul lor, alţi stoloni. Tot la
nodurile stolonilor se formează în pajişti un covor ierbos încheiat.
Pajiştile dominate de gramineele stolonifere se folosesc numai prin cosit. În

cazul păşunatului, solul se tasează. Aceste pajişti realizează producţii satisfăcătoare
prin fertilizarea cu doze moderate de îngrăşăminte, irigaţii şi folosire raţională.
Din această grupă fac parte: pirul gras, pirul târâtor ş.a.
2. Gramineele cu tufa rară. Nodurile de înfrăţire la aceste specii se află la
adâncimea de 3-5 cm în sol. Fraţii noi formaţi se distanţează de lăstarul principal,
dând tufei aspectul de vas, mai îngust la baza şi mai larg în partea superioară. Gramineele
cu tufă acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, înţelenind terenul.
Majoritatea gramineelor cu tufa rară sunt plante valoroase din punct de vedere fu-
rajer, fiind adaptate la soluri mai tasate, slab aerate, dar fertile şi bine aprovizionate cu apă.
Aceste specii sunt productive şi se pretează în funcţie de talie şi etajare, la
folosirea prin cosit, păşunat sau mixt.
Din această grupă fac parte: raigrasul înalt, golomăţul, raigrasul comun,
timoftica.
3. Gramineele cu tufa mixtă. La aceste specii, din nodurile de înfrăţire se
formează atât lăstari aerieni, cât şi stoloni subterani, mai scurţi. Lăstarii aerieni
formează tufe rare. Rezultă deci tufe rare unite prin stoloni scurţi. Această configuraţie
a tufelor realizează un covor ierbos încheiat şi o ţelină elastică rezistentă la păşunat.
4. Gramineele cu tufa deasă. La aceste graminee nodul de înfrăţire este situat
foarte aproape de suprafaţa solului, sau chiar la suprafaţa solului, iar fraţii sunt
strâns alăturaţi între ei, dând aspectul unor tufe compacte. Acest mod de înfrăţire
determină o mare rezistentă la condiţiile de viaţă neprielnice altor graminee. Datorită
unor astfel de însuşiri, aceste specii se pot menţine în pajişti timp îndelungat în
condiţiile unor soluri compacte şi cu un strat gros de ţelină. Majoritatea suprafeţelor
de pajişti dominate de gramineele cu tufă deasă au valori economice scăzute.
Un gramineu cu tufa deasă este negara.
Deosebirea ierburilor graminee după tipul de înfrăţire
Caracterele Cu tufa laxă Cu tufa Rizoidale
compactă
Amplasarea nodului În sol la 3-5 cm La suprafaţa În sol
de înfrăţire solului
Poziţia lăstarilor Sub un unghi faţă de Fraţii sunt strânşi Din rizomi se
tulpina principală alăturaţi între ei dezvoltă verticala
Folosirea Fâneţe, păşunat, mixtă Fâneţe, păşunat Fâneţe
Speciile Pirul pectinat, raigrasul Firuţa Obsiga nearistată,
înalt, golomăţul, Pirul târâtor
păiuşul de livadă,
raigrasul italian,
timoftica
Otăvirea gramineelor
Otăvirea este însuşirea speciilor de a-şi reface masa organelor aeriene după
cosit sau păşunat. Refacerea gramineelor are loc prin formarea de noi lăstari,
alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost afectat şi a frunzelor la
care nu a fost afectat ţesutul meristematic.
Pentru practică acest lucru are o importanţă deosebită în folosirea eşalonată a
nutreţului verde. De asemenea, de otăvire depinde, în mare parte, şi productivitatea
speciei. Otăvirea este influenţată pozitiv de o bună aprovizionare a solului cu
elemente nutritive, în special cu azot, precum şi de un regim favorabil de umiditate.
Păşunatul abuziv cu un număr mare de animale, precum şi cositul la înălţime prea
mică de sol influenţează negativ otăvirea. De asemenea, recoltarea gramineelor în
preajma iernii, împiedică acumularea de substanţe de rezervă în plante pe seama
cărora se realizează otăvirea în anul următor.
Procesul de otăvire se caracterizează prin viteza de otăvire, energia de otăvire
şi capacitatea de otăvire.
Viteza de otăvire este timpul necesar plantelor de a se reface pentru o noua
recoltare.
Energia de otăvire se referă la numărul de refaceri într-o perioadă de vegetaţie.
În cazul fâneţelor se exprimă un număr de coase, iar în cazul păşunilor în numărul
ciclurilor de păşunat.
Capacitatea de otăvire reprezintă cantitatea de masă verde sau fân obţinută în
urma otăvirii în cursul unei perioade de vegetaţie.
După capacitatea de otăvire, gramineele se împart în următoarele grupe:
Gramineele cu capacitatea mare de otăvire sunt cele de la care se obţin 2-3
coase pentru fân sau 4-5 cicluri de păşunat: golomăţul, raigrasul italian, raigrasul
comun.
Gramineele cu capacitatea mijlocie de otăvire sunt cele de la care se obţin 2
coase pentru fân respectiv 3-4 cicluri de păşunat: păiuşul de livadă, timoftică.
Gramineele cu capacitatea mijlocie de otăvire asigură o singura recoltă pentru
fân şi o otavă ce se poate păşuna, sau doua cicluri de păşunat: obsiga nearistată.
Ritmul de dezvoltare si vivacitatea gramineelor

În general, se constată că speciile de graminee care ajung mai repede la
maturitatea biologică prin fructificare trăiesc mai puţin, şi invers. Din acest punct
de vedere se deosebesc:
– graminee cu ritm de dezvoltare rapid si vivacitate scurta. Acestea fructifică
în anul semănatului, dau producţii maxime în al doilea an şi trăiesc foarte puţin,
menţinându-se în cultură 2-3 ani. Spre exemplu: raigrasul înalt, raigrasul italian,
raigrasul comun.
– graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. La aceste specii
fructificarea se produce în anul al doilea de la semănat dau producţii maxime în anul
al treilea şi trăiesc 5-8 ani. Spre exemplu: golomăţul, păiuşul de livadă, timoftica.
– graminee cu ritm de dezvoltare lent si vivacitate mare. Fructifică în anul al
doilea de la semănat, producţiile maxime de nutreţ se obţin în al treilea şi al patrulea
an de viaţă şi trăiesc peste 10 ani. Asemenea graminee sunt obsiga nearistată, firuţa.
– graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste
specii fructifică foarte târziu, după 3-8 ani, şi pot trai până la 35-45 de ani.
Cunoaşterea ritmului de dezvoltare şi a vivacităţii gramineelor este necesară
la alcătuirea amestecurilor pentru semănat în funcţie de durata de folosinţa necesară.
Vivacitatea gramineelor şi capacitatea de otăvire

Specia Inflorescenţa Durata vieţii, Anul de recoltă Numărul de
ani mixtă coase
Golomăţul Panicul 5-8 3-4 2-3
Raigrasul înalt Panicul 2-3 2-3 2-3
Raigrasul italian Spic 2-3 2-3 2-3
Raigrasul comun Spic 2-3 2 2-3
Păiuşul-de-livadă Panicul 5-8 2-3 2
Pirul pectinat Spic 2-8 2-4 1
Obsiga nearistată Panicul 10 2-3 1
Timoftica Panicul specific 5-8 2-3 2
Firuţa Panicul 10 3-4 2-3
Precocitatea gramineelor
Precocitatea se referă la perioada de timp de la intrarea în vegetaţie şi până la
înspicare. Sub acest raport, gramineele se împart în precoce, intermediare şi tardive.
Gramineele precoce înspică la circa 30 de zile de la intrarea în vegetaţie. Acestea
sunt raigrasul înalt, firuţa.
Gramineele intermediare înspică după circa 50 de zile de la începerea vegetaţiei.
Aşa sunt golomăţul, păiuşul-de-livadă, raigrasul comun.
Gramineele tardive, cum sunt obsiga nearistată, timoftica, dau în spic doar
după 60-70 de zile de la intrarea în vegetaţie.
Prin lucrări de ameliorare s-au obţinut chiar în cadrul unei specii soiuri cu
precocitate diferită. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru practică, deoarece
se pot realiza conveiere verzi de pajişte, adică asigurarea ritmică cu nutreţ verde pe
seama pajiştilor semănate, prin cultivarea de specii sau soiuri cu precocitate diferită.
Relaţiile gramineelor cu factorii de vegetaţie

Cerinţele faţă de apă. Gramineele perene au un consum de apă mai ridicat cu
50-100% comparativ cu cerealele, datorită perioadei mai lungi de vegetaţie. În
cursul perioadei de vegetaţie consumul diferă şi este, de asemenea, diferit după
modul de folosire prin cosit ori păşunat.
În cazul cositului, în primele faze ale vegetaţiei plantele pot creşte la un regim
de umiditate de circa 25-30% din capacitatea totală pentru apă a solului. În perioada
alungirii lăstarilor, umiditatea din sol trebuie să fie de trei ori mai mare. Cel mai
mare consum de apă se înregistrează în perioada premergătoare înfloririi.
În cazul folosirii prin păşunat consumul de apă este mai uniform în cursul
perioadei de vegetaţie, urmând să se asigure o umiditate în sol care să reprezinte
50-60% din capacitatea totală pentru apă a solului în decursul perioadei de vegetaţie.
Faţă de cerinţele generale prezentate anterior, există graminee xerofile, adaptate
la condiţii de uscăciune, cum ar fi pirul pectinat, dar cu valoarea economică scăzută.
Speciile mezofile golomăţul, păiuşul-de-livadă, raigrasul comun, firuţa sunt
cele mai valoroase graminee perene. Speciile mezoxigrofile şi xigrofile se întâlnesc
pe pajişti naturale cu umiditate în exces.
Cerinţele faţă de temperatură. Majoritatea speciilor perene suportă tempera-
turile scăzute din cursul iernii sau ridicate din cursul verii. Specii mai puţin rezistente
la temperaturile scăzute din cursul iernii, fără strat acoperitor de zăpada, sunt
raigrasul înalt, golomăţul, păiuşul-de-livadă, raigrasul comun.
Gramineele perene sunt, în schimb, sensibile la oscilaţiile bruşte de temperatură
din primăvară.
Cerinţele faţă de aerul din sol. Gramineele sunt plante puţin pretenţioase
faţă de regimul de aer din sol. Gramineele stolonifere au cerinţe mai mari, datorită
stolonilor şi înfrăţirii situate la o adâncime mai mare în sol. Gramineele cu tufa
rară şi cele cu tufa mixtă au cerinţele cele mai reduse, datorită prezenţei
perenchimelor.
Cerinţele faţă de sol şi substanţele nutritive. În general, gramineele perene
sunt mai puţin pretenţioase faţă de sol. Totuşi, între diferite specii sunt diferenţieri
în ceea ce priveşte textura solurilor mai uşoară, pe când graminee ca păiuşul-de-
livadă cresc pe soluri mai grele.
Majoritatea gramineelor perene au cerinţe moderate faţă de substanţele
nutritive din sol. Din elementele nutritive, gramineele au cerinţe ridicate pentru
azot, reacţionând puternic prin sporuri de producţie la fertilizarea cu acest element.
Faţă de celelalte elemente nutritive, gramineele sunt mai puţin pretenţioase.
Valoarea economică a gramineelor

Majoritatea gramineelor au valoare economică apreciabilă, caracterizându-se
prin productivitate şi valoare nutritivă ridicată.
Productivitatea gramineelor perene depinde de capacitatea de înfrăţire, de
otăvire şi de masa vegetativă produsă. Gramineele cu productivitate mare sunt
raigrasul înalt, golomăţul, raigrasul italian, firuţa.
Un gramineu cu productivitate mijlocie este firuţa.
Valoarea furajeră depinde de consumabilitate, compoziţia chimică şi digesti-
bilitate. Consumabilitatea gramineelor este în funcţie de specie, faza fenologică,
specia de animale. Spre exemplu, golomăţul, cunoscut ca o foarte bună plantă de
nutreţ, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie are un conţinut scăzut de proteină brută
şi ridicat de celuloză, ceea ce duce la obţinerea unui furaj inferior din punct de
vedere calitativ.
Gramineele cu consumabilitate ridicată sunt raigrasul înalt, păiuşul-de-
livadă, raigrasul comun, timoftica, firuţa.
Graminee cu grad scăzut de consumabilitate sunt speciile de Stipa ş.a. În ceea
ce priveşte digestibilitatea gramineelor, aceasta este diferită de la o specie la alta,
iar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de vârsta şi de proporţia dintre tulpini şi
frunze. În general, digestibilitatea este corelată cu consumabilitatea.
Norma de semănat a ierburilor graminee

Seminţe Cantitatea
MMB,
Specia germinabile, de seminţe,
g
buc./m2 kg/ha
1 Bromus inermis – obsiga nearistată 800 - 1000 3,5 - 4,0 40
2 Dactylis glomerata – golomăţul 2000 - 2500 0,8 - 1,5 25
3 Festuca pratensis – păiuşul-de-livadă 1500 - 2000 1,6 - 2,4 30
4 Arrhenatherum elatius – raigrasul înalt 800 - 1000 2,3 - 3,5 30
5 Phleum pretense – timpoftica 2500 - 3000 0,3 - 0,5 16
6 Agropyrum pectiniforme – pirul pectinat 1500 - 2000 1,3 - 2,2 15
7 Poa pratensis – firuţa 5000 - 7000 0,3 - 0,4 18
11.2. IARBA-DE-SUDAN
Patria ierbii-de-Sudan este considerat platoul Sudanului din Africa, unde ea
creşte şi în timpul de faţă sub formă sălbatică. Ea asigură 30 t de masă verde la
hectar. După cosire sau păşunare excesivă, iarba-de-Sudan regenerează repede şi,
în timpul zvântării, nu-şi pierde frunzele. Iarba-de-Sudan este o plantă bună pentru
cultură dublă: la semănatul după culturi care se recoltează timpuriu, ea dă 2 coase
valoroase de masă verde. 100 kg de nutreţ din iarba-de-Sudan conţin: u.n. şi respectiv
proteină digestibilă: masă verde – 17 şi 1,3; fân – 52 şi 6,5; otavă – 22,3 şi 2,5.
Iarba-de-Sudan se caracterizează printr-o rădăcină puternică, fasciculată, care
pătrunde adânc în pământ, până la 2,5 m.
Tulpina ei este cilindrică, fără pubescenţe, înaltă, de obicei de 1,5-2 m. Iarba-
de-Sudan se înfrăţeşte foarte bine, are până la 25 de tulpini. Tulpina are 6-9 frunze,
puţin aspre, cu teaca netedă şi, uneori, de culoare violetă.
Inflorescenţa este un panicul erect, de până la 40 cm lungime. La vârful
ramificaţiilor sunt repartizate 3 spiculeţe, inclusiv unul fructifer şi 2 sterile – cele
laterale. În funcţie de gradul de
înclinaţie al ramificaţiilor principale
faţă de axul paniculului, se atestă
câteva tipuri de inflorescenţe:
puternic răsfirată, semicomprimată,
comprimată, aplecată şi asemănă-
toare cu sorgul. Cele mai răspândite
sunt tipurile cu panicul puternic
răsfirat, răsfirat şi semicomprimate.
Dintr-o inflorescenţă se recoltează,
în medie, 4-5 g de seminţe.
Fructul este o cariopsă cu
palee de formă ovală, puţin turtită,
lucioasă, de culoare cafeniu-roş-
cată. Greutatea a 1 000 de seminţe
este, în medie, de 10-15 g.
Maturitatea pentru coasă
survine la 50-60 de zile după
apariţia plantulelor. Perioada de
vegetaţie durează 100-130 de zile.
Fig. 46. Iarba-de-Sudan
Iarba-de-Sudan este o plantă termofilă. În absenţa unei cantităţi suficiente de
căldură, ea se dezvoltă prost şi nu atinge înălţimea obişnuită.
Temperatura optimă de germinare a seminţelor este cuprinsă între 20o şi 30oC,
iar cea minimă –14oC. Îngheţurile de –3 – –4oC distrug uneori complet semănaturile.
Iarba-de-Sudan este una dintre ierburile furajere foarte rezistente la secetă,
având proprietatea de a-şi înceta creşterea în timpul secetelor prelungite, pentru a
şi-o reîncepe odată cu prima ploaie. Nu suportă excesul de umiditate. Aplicarea a
2-3 udări sporeşte producţia cu 50-90% .
Iarba-de-Sudan nu are pretenţii faţă de sol. Suportă destul de uşor solurile
sărăturate şi poate fi cultivată şi pe nisipuri. Suportă şi soluri puţin acide. La formarea
unei tone de substanţă uscată exportă din sol 25-30 kg de N; 6-7 kg de P2O5; şi
15-17 kg de K2O.
Maturitatea pentru coasă coincide cu începutul apariţiei paniculului, la 50-60
de zile după răsărit; a doua coasă – la 35-45 de zile după prima coasă; a treia – la
30-35 de zile după a doua coasă.
Iarba-de-Sudan este o plantă enemofilă, adică se polenizează cu ajutorul vântului.
Iarba-de-Sudan se poate cultiva după orice plantă. Este preferabil însă să se
semene după culturi care lasă terenul curat de buruieni.
Iarba-de-Sudan se poate semăna în mirişte, după secara pentru nutreţ, borceagul
de toamnă sau rapiţă, obţinându-se astfel două recolte anual, pe acelaşi teren.
Formând o masă supraterestră puternică şi un sistem radicular dezvoltat, iarba
de Sudan usucă puternic solul şi influenţează negativ plantele semănate după ea,
dacă după recoltare nu cad precipitaţii. Iarba-de-Sudan reacţionează pozitiv la
îngrăşăminte organice sau chimice. Deoarece este rezistentă la cădere,
îngrăşămintele pot fi adăugate în cantităţi mai mari.
Iarba de Sudan se seamănă când, la adâncimea de încorporare a seminţelor,
solul atinge temperatura de 12-14oC. Pentru fân şi nutreţ verde se seamănă în rânduri
dese, la distanţă de 15 cm, folosindu-se 30-35 kg de seminţe/ha. Pentru producerea
de seminţe, semănatul se face distanţat la 45-60 cm, norma de semănat constituie
12-15 kg /ha. În amestec cu soia, iarba-de-Sudan se seamănă tot prin metoda
obişnuită, norma de însămânţare constituind 18-20 kg de seminţe de iarbă şi 35-40
kg de seminţe de soia la ha.
În ambele cazuri, adâncimea de însămânţare constituie 4-6 cm. După
însămânţare, terenul se tăvălugeşte cu tăvăluge din inele cu pinteni, metodă ce
sporeşte cu 20% gradul de germinare în câmp, plantulele răsar cu 2-3 zile mai
repede.
Pentru combaterea buruienilor, terenul se grăpează înaintea şi după apariţia
plantulelor. Recoltarea ierbii-de-Sudan pentru fân se face la momentul în care încep
să apară primele panicule. Pentru masă verde, recoltarea începe mai devreme, când
plantele au ajuns la înălţimea de 50 cm şi trebuie încheiată la momentul apariţiei
paniculelor.
Recoltarea pentru seminţe se face la faza de coacere deplină a seminţelor de
pe tulpina principală.
12. Culturi furajere netraditionale – aspecte generale 397
CAPITOLUL 12
CULT URI FURAJERE NETRADITIO NALE
– ASPECTE GENERALE
Structura culturilor furajere include, de obicei, lucerna, sparceta, porumbul,

soia etc. Însă un rol important în creşterea producţiei de nutreţuri îl au noile culturi
furajere netradiţionale:
Silifia cu frunza perfoliată – Silphium perfoliatum
Rapontic – Rhaponticum carthamoides
Simfitum – Simphitum asperum
Crambe cu frunza cordată – Crambe cordifolia
Ciumărea – Galega orientalis
Aceste culturi au o serie de caractere agronomice pozitive şi negative.
Caracteristici pozitive:
¨ Sunt multianuale – pot fi folosite timp de 12-15 ani;
¨ Productivitate înaltă – 80-150 t /ha, în timp ce culturile furajere tradiţionale
asigură 25-50 t/ha;
¨ Asigură unităţile nutritive cu proteină digestibilă, conform normelor zootehnice;
¨ Culturile netradiţionale pot otăvi, asigurând până la 3-4 coase;
¨ Suportă geruri de până la 30-35oC, iar primăvara, la începutul regenerării,
îngheţuri de –6 –8oC;
¨ Sunt rezistente la poligniri pe agrofonduri bogate;
¨ Au o productivitate seminceră înaltă.
Caracteristici negative:
Ö Culturile furajere netradiţionale se coc neuniform şi se scutură;
Ö Organele generative inserate etajat fac dificilă aplicarea maşinilor la recoltare;
Ö Seminţele multor culturi au un repaus îndelungat, motiv din care trebuie
stratificate sau scarificate;
Ö La păstrare, seminţele îşi pierd capacitatea germinativă.
Productivitatea înaltă multianuală, valoarea nutritivă suficientă, însilozarea bună,
capacitatea de a vegeta primăvara timpuriu până toamna târziu compensează din
plin unele proprietăţi negative a acestor culturi.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Andrieş, S. Optimizarea regimurilor nutritive ale solurilor şi productivitatea plantelor
de cultură. Chişinău, 2007. 374 p.
2. Bârnaure, V. Fitotehnie / Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu. Bucureşti, 1976.
3. Bâlteanu, Gh. Fitotehnie. Vol 2. Olifere, textile, tuberculifere şi rădăcinoase.
Bucureşti: Ed. Ceres, 1993. 547 p.
4. Bâlteanu, Gh., Bârnaure, V. Fitotehnie. Vol. I. Bucureşti: Ceres, 1989. 413 p.
5. Bâlteanu, Gh., Bârnaure, V., Fazecaş, J. Fitotehnie. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1979. 698 p.
6. Bâlteanu, Gh., Salontai, Al., Vasilică, C. ş. a. Fitotehnie. Bucureşti: Ed. Didactică şi
pedagogică, 1991. 515 p.
7. Boincean, B. P. Ékologičeskoe zemledelie v Respublike Moldova (Sevooboroty i
organičeskoe vesestvo počvy). Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1999. 268 p.
8. Buiucli, P. I. Tverdaâ ozimaâ pšenica. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1983. 222 p.
9. Donea, V., Starodub, V., Răsoi, M. ş. a. Bazele fitotehniei. Chişinău: Ed. UASM, 2002.
248 p.
10. Florea, V. Cultura plantelor medicinale. Chişinău, 2006. 316 p.
11. Gricenko, V. V., Kološina, Z. M. Semenovedenie polevyh kul’tur. Moskva: Ed. Kolos,
1984. 272 p.
12. Hlebnikov, V., Sveatskaia, E., Aniuhovskaia, I. ş. a. Cultivarea bostănoaselor. Chişinău:
„Basarabia”, 1991. 112 p.
13. Ionel, A., Cotea, Victoria. Tehnologia culturilor agricole. Iaşi. Ed.: Glasul Bucovinei,
1996. 270 p.
14. Pascal, V. A. Kukuruza v Moldavii. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1985. 341 p.
15. Kulešov, N. N. Agronomičeskoe semenovedenie. Moskva: Sel’hozizdat, 1963. 304 p.
16. Lupaşcu, M. Agricultura ecologică şi producerea furajelor în Republica Moldova.
Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1998. 485 p.
17. Lupaşcu, M. Agricultura Moldovei şi ameliorarea ei ecologică. Chişinău: Ed. Ştiinţa,
1996. 107 p.
18. Lupaşcu, M. F. Ékologiâ i intensifikaciâ polevogo kormoproizvodstva. Chişinău:
Ed. Cartea Moldovenească, 1989. 427 p.
19. Lupaşcu, M. F. Intensifikaciâ polevogo kormoproizvodstva. Chişinău: Ed. Cartea
Moldovenească, 1980. 424 p.
20. Lupaşcu, M. F. Lűcerna na kormovye celi. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească,
1977. 156 p.
21. Lupaşcu, M. F. Lűcerna. Moskva: Ed. Agropromizdat, 1988. 256 p.
22. Lupaşcu, M. F. Odnoletnie kormovye kul’tury. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească,
1972. 240 p.
23. Macűk, L. S. Mnogoletnie kormovye travy v Moldavii. Chişinău: Ed. Cartea
Moldovenească, 1968. 249 p.
399
24. Majsurân, N. A., Stepanov, V. N., Kuznecov, V. S. i dr. Rastenievodstvo. Moskva: Ed.
Kolos; 1971. 487 p.
25.Mihalčevskij, V. D. Orošenie polevyh kul’tur v Moldavii: (Tehnologiâ vozdelyvaniâ).
Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1980. 142 p.
26. Morar, G. Certificarea şi controlul calităţii seminţelor. Cluj Napoca: Ed. Agronomia,
1993. 242 p.
27. Morar, G. Producerea şi înmulţirea cartofului de sămânţă. Cluj Napoca: Ed. Rizoprint,
1999. 123 p.
28. Morar, G., Mogârzan, A., Ştefan, M. Fitotehnie. Iaşi: Ed. Ion Ionescu de la Brad,
2004. 557 p.
29. Moraru, Şt. Tratat de fitotehnie. Cultura plantelor de câmp: Cereale. Iaşi: Ed.
Dosoftei, 1998. 212 p.
30. Muntean, L. Mic tratat de fitotehnie. Vol. 1. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Bucureşti: Ed. Ceres, 1995. 286 p.
31. Muntean, L. Mic tratat de fitotehnie. Vol. 2. Plante oleaginoase, textile, tuberculifere
şi rădăcinoase. Bucureşti: Ed. Ceres, 1997. 289 p.
32. Munteanu, L., Borcean, I., Axinte, M. ş. a. Fitotehnie. Iaşi: Ed. Ion Ionescu de la
Brad, 2001. 640 p.
33. Musteaţă, Gr. I. Dostiženiâ v éfiromasličnom proizvodstve N. R. Bolgariâ i Mol-
davskoj SSR. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească; Plovdiv: Hristo G. Danov, 1979. 248 p.
34. Musteaţă, Gr. Vozdelyvanie aromatičeskih rastenij. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1988. 195 p.
35. Musteaţă, Gr. Cultivarea plantelor aromatice. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească,
1988. 240 p.
36. Nosatovskij, A. I. Pšenica (biologiâ). Moskva: Ed. Kolos, 1965. 568 p.
37. Posypanov, G. S., Dolgodvorov, V., Korenev, G. i dr. Rastenievodstvo. Moskva: Ed.
Kolos, 1997. 447 p.
38. Rastenievodstvo / pod red. Gh. S. Posypanova. Moskva: Ed. Kolos, 2006. 611 p.
39. Ševeluha, V. S. Periodičnost’ rosta sel’skohozâjstvennyh rastenij i puti ee
regulirovaniâ. Minsk: Ed. Uradžaj, 1977. 422 p.
40. Sidorov, M., Vanicovici, Gh., Coltun, V. ş. a. Agrotehnica. Bălţi: Presa universitară
bălţeană, 2006. 296 p.
41. Siminel, V. Producerea şi studiul seminţelor, recunoaşterea şi aprobarea culturilor
de soi. Chişinău: Ed. Tipografia Centrală, 1999. 560 p.
42. Starodub, V., Georghiev, N. Fitotehnie.Chişinău: Ed. Museum, 2008, 542 p.
43. Sinâgin, I. I. Plosadi pitaniâ rastenij. Moskva: Rossel’hozizdat, 1975. 382 p.
44. Snegur, M. I.; Mihal’čevskij, V. D., Bondarenko, Ű. M. Programirovanie urožaâ
polevyh kul’tur. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească, 1987. 176 p.
45. Špaar, D. Saharnaâ svekla. Minsk: Ed. Oreh, 2004. 325 p.
46. Stakanov, F. S. Fasol’. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 1986. 193 p.
47. Strona, I. G. Obsee semenovedenie polevyh kul’tur. Moskva: Ed. Kolos, 1965. 287 p.
48. Toaming, H. F. Ékologičeskie principy maksimal’noj produktivnosti posevov.
Leningrad: Ed. Gidrometizdat, 1980. 263 p.
49. Vavilov, P. P. Rastenievodstvo. Moskva: Ed. Kolos, 1979. 495 p.
50. Žučenko, A. A. Adaptivnoe rastenievodstvo. Chişinău, 1990. 431 p.
VICTOR STARODUB
TEHNOLOGII
ÎN FITOTEHNIE
Formatul B5. Coli de autor 21,2

Centrul Editorial al UASM, 2008
MD-2049, or. Chişinău, str. Mirceşti, 42
tel. /373 22/ 432 575
fax /373 22/ 432 659

Fitotehnie Final

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Fitotehnie Final

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

Lucrarea a fost aprobată de Senatul Universităţii Agrare de Stat din Moldova în

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE ............................ 5

CAPITOLUL 2. CEREALELE .............................................................................. 75

CAPITOLUL 3. LEGUMINOASELE PENTRU BOABE ................................... 179

CAPITOLUL 4. PLANTELE OLEAGINOASE ................................................... 209

CAPITOLUL 5. PLANTELE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE ............. 236

CAPITOLUL 6. PLANTELE TEXTILE – ASPECTE GENERALE .................... 282

CAPITOLUL 7. TUTUNUL ................................................................................. 284

CAPITOLUL 8. PLANTELE AROMATICE ŞI MEDICINALE ........................ 306

CAPITOLUL 9. BOSTĂNOASELE .................................................................... 359

CAPITOLUL10. IERBURILE LEGUMINOASE ............................................... 368

CAPITOLUL 11. IERBURILE GRAMINEE ...................................................... 386

CAPITOLUL 12. CULTURI FURAJERE

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ....................................................................... 398

1.1. Fitotehnia ca ramură a agriculturii

4) Legea restituirii în sol a substanţelor nutritive extrase de către plantă.

azotate, toxice; substanţe antibiotice – substanţe organice, produse de microorga-

1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul şi

1.3. Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii

Tehnologia ecologică (termen similar cu tehnologia organică sau biologică)

1.4. Gruparea culturilor de câmp

1) cereale păioase: grâul, orzul, secara, ovăzul, porumbul, sorgul, meiul,

1. 5. Procesul fotosintetic şi legităţile de

necesar alimentaţiei omului, animalelor şi organismelor vegetale lipsite de clorofilă.

Semănături teoretic posibile – 6,0-8,0%.

procesului. În cadrul lui, se formează potenţialul fotosintetic al suprafeţei foliare.

1.6. Suprafaţa de nutriţie şi

1.7. Tipurile de producţie şi factorii

constituită din 2 tipuri de produse: produsul principal şi produsul secundar,

dezvoltată în baza a 400 de iazuri, cu un volum de apă suficient pentru irigarea a

consumă 50%, în al doilea 30%, în al treilea – 15%, în al patrulea –5% din

Resursele biologice de protecţie a plantelor trebuie estimate cu scopul de a

1.8. Bazele fundamentale utilizate la modelarea

Clasificarea fragmentelor şi particulelor de sol

Fracţiunea Diametrul fragmentelor şi particulelor, (mm)

Constituenţii minerali ai solului sunt dependenţi de fracţiunile granulometrice.

Însuşirile fizice ale solului

Clasificarea solurilor după conţinutul lor în argilă, praf şi nisip

coloidal, gradul de structurare, nivelul de umiditate şi pH-ul solului. Cu cât aderenţa

Permeabilitatea solului reprezintă proprietatea fizică prin care se reflectă

Valorile coeficientului de ofilire şi ale capacităţii pentru apă

Apa accesibilă plantelor într-un moment oarecare este diferenţa dintre

Aerul atmosferic şi aerul din sol

Compoziţia aerului atmosferic şi a aerului din sol, %

Oxigenul este tot atât de necesar plantelor ca şi animalelor, fiind folosit în

Fosforul participă la sinteza proteinelor, mai ales în organele de reproducere

consistenţă frunzelor bătrâne şi ţesuturilor de protecţie. Neutralizează acizii organici

Soluţia solului şi proprietăţile ei

face prin operaţia denumită amendare şi se realizează folosind anumite substanţe

Regimul termic al solului

Temperatura minimă şi optimă a solului pentru germinarea

Constanta termică a unor plante de cultură

Cunoaşterea constantei termice, cât şi a condiţiilor climatice din fiecare zonă,

O altă cale de formare a humusului este cea microbiană. Microorganismele

Fertilitatea naturală (potenţială) a solului este un rezultat al fenomenelor

Sortimentul principalelor îngrăşăminte

În Republica Moldova principalele tipuri de soluri, cernoziomurile, constituie

Fondul funciar după modul de folosinţă (la 01.01.2007)

Suprafaţa cultivată cu principalele grupuri fitotehnice de toate categoriile

Producţia medie la hectar pentru principalele culturi agricole

2003 2004 2005 2006