Hrisov - Studiu de Arhiva

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA“
FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ
HRISOVULAnuarul Facultăţii de Arhivistică

XIII (2007)
Serie nouă
Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

BUCUREŞTI – 2007
COLEGIUL DE REDACŢIE
Melentina Bâzgan
Constantin Burac
Olga Cicanci
Maria Dragomir
Pavel-Mircea Florea
Irina Hriţcu
acad. G. Mihăilă
Juliana Mikoletzky
Sime Pirotici
Ileana-Maria Ratcu
Ioan Scurtu
REDACTOR ŞEF
Pavel-Mircea Florea
SECRETAR DE REDACŢIE
Ileana-Maria Ratcu
Responsabilitatea asupra formei şi conţinutului studiilor şi articolelor le revine

autorilor.
SUMAR
FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ – 15 ANI DE LA ÎNFIINŢARE

Cuvânt înainte.............................................................................................................. 13
I. DIN ISTORICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ARHIVISTIC ROMÂNESC

IOAN DRĂGAN – O privire franceză asupra arhivisticii româneşti la 1943 ..... 15
GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu şi învăţământul arhivistic din
România................................................................................................................. 23
MIRELA COMĂNESCU – Cursurile de limbă şi paleografie slavo-română
– de la Şcoala de Arhivistică la Facultatea de Arhivistică ................................... 34
NICOLAE ISAR – Completări privind viaţa şi activitatea profesorului
Emil Vîrtosu........................................................................................................... 40
MIHAI SORIN RĂDULESCU – Profesorul I. Ionaşcu ....................................... 49
II. STUDII ŞI ARTICOLE

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU - Nicolae Iorga (1871-1940). Orizonturi
ale creaţiei şi opera ............................................................................................... 61
VASILE MĂRCULEŢ – Consideraţii asupra legăturilor Ţării
Româneşti cu coloniile genoveze din nordul Mării Negre în anii
1462-1463.............................................................................................................. 71
DRAGOŞ ŞESAN - De la obiceiul pământului la pravilele
împărăteşti în documentele din Ţara Românească ............................................... 81
OLGA CICANCI - Hrisant Notara în viaţa politică a Ţărilor
Române.................................................................................................................. 91
RAFAEL-DORIAN CHELARU - Relaţiile dintre domnie şi
misionarii apostolici din Moldova în sec. XVII-XVIII......................................... 101
SIME PIROTICI – Câteva reflecţii cu privire la Revoluţia de la
1848 prilejuite de cartea lui Nicolae Isar, Din istoria generaţiei de
la 1848. Revoluţie – exil – destin istoric ............................................................. 116
IOAN CODRUŢ LUCINESCU - Situaţia evreilor în Principatele
Române în secolul al XIX-lea .............................................................................. 134
MARIANA-DELIA POHRIB – Un medic aflat în slujba
comunităţii gălăţene. Dr. Aristide Serfioti .......................................................... 142
DIANA JOIŢA - Drepturile minorităţilor naţionale în
administrarea publică locală din România (1925-2001) .................................... 155
VIRGIL COMAN - Aspecte privind istoria meglenoromânilor din
Sud-Estul Europei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial ....................... 167
-3-
VIRGILIU Z. TEODORESCU - Simboluri de for public ale
cinstirii eroilor români din cel de al doilea război mondial ............................... 183
SIME PIROTICI - La începuturile Iugoslaviei – Siguranţa şi
Ministerul de Externe Român pe urmele terorismului iugoslav.......................... 195
MIHAIL OPRIŢESCU - Planul Marshall. Politică, economie şi
reconstrucţie în Europa postbelică ..................................................................... 209
III. ŞTIINŢE AUXILIARE . TEORIE ŞI PRACTICĂ ARHIVISTICĂ
MARIA DRAGOMIR - Câteva aspecte privind scrierea latină

folosită în Cancelaria Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare ........................... 221
ILEANA-MARIA RATCU - Formule de introducere în
documentele de limbă germană de pe teritoriul ţării noastre în
secolele XV-XVI................................................................................................... 227
ANA-FELICIA DIACONU - Heraldică medalistică din primul
deceniu postdecembrist ....................................................................................... 234
ALEXANDRA ZBUCHEA - Rolul marketingului în dezvoltarea
ofertei publice a Arhivelor................................................................................... 249
GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-IULIAN
PAVEL - Spaţii cu destinaţie de arhive. Măsuri generale de
prevenire a incendiilor ........................................................................................ 264
IV. DOCUMENTE
G. MIHĂILĂ - „Colecţiunea de documente istorice române aflate

la Wiesbaden” şi donate Academiei Române de Dimitrie A.
Sturdza................................................................................................................. 269
MIRELA COMĂNESCU – Două documente slavo-române.............................. 276
PAVEL MIRCEA FLOREA – Câteva acte emise de mari
dregători în doua jumătate a secolului al XVII-lea............................................. 281
HANS-BERND SPIES – „Kirchberg, das in keinem Betrachte ein
Castell ist”. Ein Brief Friedrich Ludwig Heinrich Rumpachs an
Heinrich Stephani (1796) („Kirchberg, care nu e în nici un caz
(un) Castel(l)”. O scrisoare a lui Friedrich Ludwig Heinrich
Rumpach către Heinrich Stephani) ..................................................................... 292
ANA DOBREANU – Crâmpeie din corespondenţa lui Alexandru
Vlahuţă ................................................................................................................ 305
V. CRONICĂ, RECENZII, PREZENTĂRI ŞI NOTE BIBLIOGFRAFICE
Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică din 12-13 iunie 2007,

organizat de Şcoala de Arhivistică de la Marburg (ILEANA-MARIA
RATCU) .................................................................................................................... 307
-4-
Maria Dragomir, Glosar de termeni şi expresii latine din
documente latino-maghiare (secolele XVI-XVII), Bucureşti, Matrix
Rom, 2007, 215 p. (ILEANA-MARIA RATCU) ...................................................... 309
Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova – Catalog,
vol. I, prefaţă de prof. dr. Gabriel Ştrempel, Iaşi, Editura Junimea,
2006, 502 p. + 25 facsimile. (DRAGOŞ ŞESAN) .................................................... 310
Colonel (r) dr. Cristache Gheorghe, general de brig. (r) dr. Florian
Tucă, Voievozi, domni, principi, regi, preşedinţi şi alţi şefi de stat în
spaţiul românesc. Dicţionar, ediţia a 2-a adăugită, Bucureşti, Editura
D.C. Promotions, 2006, 398 p.................................................................................... 312
Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică,
Bucureşti, Editura Omonia, 2006, 260 p. + 119 ilustraţii (OLGA
CICANCI).................................................................................................................. 313
Leonidas Rados, Sub semnul Acvilei. Preocupări de
bizantinologie în România până la 1918, Bucureşti, Editura Omonia,
2005, 366 p. (OLGA CICANCI) ............................................................................... 313
Nicolae Isar, Sub semnul „Luminilor”. Figuri din epoca de la
1821, Bucureşti, Paideia, 2006, 240 p. + ilustraţii (ILEANA-MARIA
RATCU)..................................................................................................................... 315
Dimitre Onciul, Miscelaneu. Studii, cuvântări, prelegeri, Ediţie
îngrijită de Constantin Burac, Bucureşti, Renaissance, 2006, 303 p. ....................... 316
Constanţiu Dinulescu, Generalul Radu R. Rosetti. Omul şi opera,
Craiova, Editura Universitaria, 2004, 318 p. (ILEANA-MARIA
RATCU)..................................................................................................................... 318
Dănuţ Pop, Doru E. Goron , Prefecţii judeţului Sălaj: o istorie în
documente, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2007, 254 + ilustraţii.............................. 319
VI. MISCELLANEA
Absolvenţii Facultăţii de Arhivistică. Promoţiile 2003, 2004, 2005,

2006, 2007 ................................................................................................................. 321
Absolvenţii cursurilor matesterale ale Facultăţii de Arhivistică
2005, 2006, 2007........................................................................................................ 334
Noutăţi editoriale (CONSTANTIN BURAC)..................................................... 339
-5-
CONTENTS
THE FACULTY OF ARCHIVAL SCIENCES – THE 15TH ANNIVERSARY

Foreword ............................................................................................................... 13
I. REFERENCE POINTS IN ROMANIAN ARCHIVAL EDUCATION

IOAN DRĂGAN – A French Opinion on the Romanian Education
in 1943................................................................................................................... 15
GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu and the Romanian
Archival Education................................................................................................ 23
MIRELA COMĂNESCU – Slavonic-Romanian Language and
Palaeography Courses – from the School of Archival Sciences to
the Faculty of Archival Sciences ........................................................................... 34
NICOLAE ISAR – Some More Data on Professor Emil Vârtosu’s
Life and Activity..................................................................................................... 40
MIHAI SORIN RĂDULESCU - Professor I. Ionaşcu ......................................... 49
II. STUDIES
ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU – Nicolae Iorga (1871-1940). Levels of
his Creation ........................................................................................................... 61
VASILE MĂRCULEŢ – Opinions on Wallachis’s Relationships
with the Genoese Colonies North of the Black See between 1462-
1463 ....................................................................................................................... 71
DRAGOŞ ŞESAN – From the Local Custom to Princely Code of
Laws in Wallachian Documents ............................................................................ 81
OLGA CICANCI – Hrisant Notara’s Role in the Romanian
Principalities’ Political Life .................................................................................. 91
RAFAEL-DORIAN CHELARU – The Relations between the
Prince and Apostolic Missionaries in Moldavia during the 17th –
the 18th Centuries................................................................................................. 101
SIME PIROTICI – Thoughts about the 1848 Revolution originated
in by Professor Nicolae Isar’s Book “Aspekts from the 1848
Generation’s History. Revolution – Exile – Historical Destiny .......................... 116
IOAN CODRUŢ LUCINESCU – Jew’s Position in the Romanian
Principalities during the 19th Century ................................................................. 134
MARIANA-DELIA POHRIB – A Doctor serving the Community
of Galaţi. Dr. Aristide Serfioti............................................................................. 142
DIANA ŢOLEA – National Minorities Rights in Romanian Locall
Public Administration (1925-2001)..................................................................... 155
-6-
VIRGIL COMAN – Aspects concerning Megleno-Romanian’s
History in South-Eastern Europe at the End of the Second World
War ...................................................................................................................... 167
VIRGILIU Z. TEODORESCU – Public Forum Symbols
honouring Romanian Heroes of the Second World
War ...................................................................................................................... 183
SIME PIROTICI – The Beginnings of Yugoslavia – The Security
Police and the Romanian Foreign Ministery shadowing the
Yugoslavian Terrorism ........................................................................................ 195
MIHAIL OPRIŢESCU – The Marschall Plan. Politics, Economy
and Reconstruction in Post-War Europe............................................................. 209
III. AUXILIARY SCIENCES. ARCHIVAL THEORY AND PRACTICE
MARIA DRAGOMIR – Some Aspects concerning the Latin

Writing used in Moldawian Chancellery during Stephen the
Great’s Reign ...................................................................................................... 221
ILEANA-MARIA RATCU – Salutation Sentences in German
Documents issued on Romanian Territory during the 15th – the 16th
Centuries ............................................................................................................. 227
ANA-FELICIA DIACONU – Medals Heraldry during the first
Decade after the 1989 Revolution ....................................................................... 234
ALEXANDRA ZBUCHEA – The Role of Marketing in
Developing Archives Public Offer....................................................................... 249
GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-IULIAN
PAVEL – Archives Precincts. General Measures for Fire
Prevention ........................................................................................................... 264
IV. DOCUMENTS
G. MIHĂILĂ – „Romanian Historical Documents Collection in

Wiesbaden” donated to the Romanian Academy by Dimitrie A.
Sturdza................................................................................................................. 269
MIRELA COMĂNESCU – Two Slavonic-Romanian Documents ..................... 276
PAVEL MIRCEA FLOREA – Some Documents issued by
Great Dignitaries in the second Half oh the 17th Century .......................281
Castell ist”. A Letter written by Ludwig Heinrich Rumpach to
Heinrich Stephani (1796) .................................................................................... 292
ANA DOBREANU – Pieces of Alexandru Vlahuţă’s Letters............................. 305
-7-
V. CHRONICLE, REVIEWS, PRESENTATIONS AND BIBLIOGRAPHICAL
NOTES
The 12th Colloquy of Arhivistics, June 12-13, 2007, organised
by Marburg School of Archivistics............................................................................. 307
Maria Dragomir, Glossary of Latin Terms and Expressions in
Latin-Hungarian Documents (16th-17th Centuries), Bukarest, Matrix
Rom, 2007, 215 p. (ILEANA-MARIA RATCU) ...................................................... 309
Olimpa Mitric, Romanian Manuscripts in Moldavia.
Catalogue, I. Volume. Foreword by Prof. Ph.D Gabriel Ştrempel, Iaşi,
Junimea, 2006, 502 p. + 25 facsimiles (DRAGOŞ ŞESAN) ..................................... 310
Col. (r) PhD Cristache Gheorghe, General (r) PhD Florian
Tucă, Voivodes, Rulers, Princes, Kings, Presidents and other State
Supreme Leaders within the Romanian Territory, 2. edition, Bukarest,
D. C. Promotions, 2006, 398 S. ................................................................................. 312
Paula Scalcău, Hellenism in Romania. A Chronological
History, Bukarest, Omonia 2006, 260 S. + 199 illustrations (OLGA
CICANCI).................................................................................................................. 313
Leonidas Rados, Under the Sign of the Eagle. Byzantinology
concerns in Romania up to 1918, Bukarest, Omonia, 2005, 366 S.
(OLGA CICANCI) .................................................................................................... 313
Nicolae Isar, Bukarest, Under the Sign of Enlightenment.
Personalities of the Age of 1821, Paideia, 2006, 240 S. +
illustrations (ILEANA-MARIA RATCU) ................................................................. 315
Dimitre Onciul, Miscellanes. Studies, Speches, Conferences,
edited by Constantin Burac, Bukarest, Renaissance, 2006, 303 S............................. 316
Constanţiu Dinulescu, General Radu R. Rosetti. The Man and
his Work., Craiova, Universitaria, 2004, 318 S. (ILEANA-MARIA
RATCU)..................................................................................................................... 318
Dănuţ Pop, Doru E. Goron , Prefekts of Sălaj County: A
History in Documents, Zalău, Caiete Silvane, 2007, 254 + illustration.................... 319
VI. MISZELLANEEN
The graduates of the 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 .................................... 321
The graduates of the Master coures organised by the Faculty of
Archival Science 2005, 2006, 2007 ........................................................................... 334
New Publications (CONSTANTIN BURAC) .............................................. 339
-8-
INHALTSVERZEICHNIS
DIE FAKULTÄT FÜR ARCHIVISTIK – DAS 15-JÄHRIGE JUBILÄUM

Vorwort ........................................................................................................................ 13
I. AUS DER GESCHICHTE DES RUMÄNISCHEN ARCHIVUNTERRICHTS
IOAN DRĂGAN – Ein französischer Blick auf die rumänische

Archivistik von 1943 ............................................................................................ 15
GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu und der
Archivunterricht in Rumänien ............................................................................. 23
MIRELA COMĂNESCU – Die Vorlesungen für slawisch-
rumänische Sprache und Paläographie – von der Archivschule
zur Fakultät für Archivistik.................................................................................. 34
NICOLAE ISAR – Ergänzungen zu dem Leben und der Tätigkeit
des Professors Emil Vârtosu................................................................................ 40
MIHAI SORIN RĂDULESCU - Der Professor I. Ionaşcu................................ 49
II. STUDIEN UND ARTIKEL
ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU – Nicolae Iorga (1871-1940).
Schaffenshorizonte und das Werk ........................................................................ 61
VASILE MĂRCULEŢ – Überlegungen über die Beziehungen der
Walachei zu den genuesischen Kolonien im Norden des
Schwarzen Meeres in den Jahren 1462-1463 ...................................................... 71
DRAGOŞ ŞESAN – Vom Gewohnheitsrecht zu den „kaiserlichen
Gesetzen” in den walachischen Urkunden .......................................................... 81
OLGA CICANCI – Hrisant Notara in dem politischen Leben der
Rumänischen Länder............................................................................................ 91
RAFAEL-DORIAN CHELARU – Die Beziehungen zwischen der
Herrschaft und den apostolischen Missionaren in der Moldau in
den 17.-18. Jahrhunderten ................................................................................. 101
SIME PIROTICI – Einige Überlegungen zu der Revolution von
1848 anlässlich des Buches von Nicolae Isar, Aus der Geschichte
der Generation von 1848. Revolution – Exil – Historisches
Schicksal............................................................................................................. 116
IOAN CODRUŢ LUCINESCU – Die Situation der Juden in den
Rumänischen Fürstentümern im 19. Jahrhundert.............................................. 134
MARIANA-DELIA POHRIB – Ein Arzt im Dienst der Galatzer
Gemeinschaft, Dr. Aristide Serfioti.................................................................... 142
-9-
DIANA JOIŢA – Die Rechte der nationalen Minderheiten in der
lokalen öffentlichen Verwaltung in Rumänien (1925-2001) .............................. 155
VIRGIL COMAN – Aspekte der Geschichte der
Meglenorumänen in Südosteuropa gegen Ende des zweiten
Weltkriegs........................................................................................................... 167
VIRGILIU Z. TEODORESCU – Symbole der öffentlichen Foren
zu Ehren der rumänischen Helden des zweiten Weltkriegs................................ 183
SIME PIROTICI – Die Anfänge von Jugoslawien – Die Sicherheit
und das Rumänische Außenministerium auf der Spur des
jugoslawischen Terrorismus .............................................................................. 195
MIHAIL OPRIŢESCU – Der Marschallplan. Politik, Wirtschaft
und Wiederaufbau .............................................................................................. 209
III. HISTORISCHE HILFSWISSENSCHAFTEN. ARCHIVISCHE THEORIE
UND PRAXIS
MARIA DRAGOMIR – Einige Aspekte über die lateinische
Schrift in der moldauischen Kanzlei unter Stephan dem Großen ..................... 221
ILEANA-MARIA RATCU – Einleitungsformeln in den
deutschen Urkunden auf dem Gebiet unseres Landes in den 15. –
16. Jahrhunderten.............................................................................................. 227
ANA-FELICIA DIACONU – Die Medaillenheraldik in dem
ersten Jahrzehnt nach der Wende ...................................................................... 234
ALEXANDRA ZBUCHEA – Die Rolle des Marketings in der
Entwicklung des öffentlichen Angebots des Nationalarchivs ............................ 249
GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-
IULIAN PAVEL – Für Archiv bestimmte Räume. Allgemeine
Vorbeugunsmaßnahmen gegen Brände ............................................................. 264
IV. URKUNDEN UND DOKUMENTE
G. MIHĂILĂ – „Die Sammlung von rumänischen historischen
Urkunden von Wiesbaden”, geschenkt der Rumänischen
Akademie von Dimitrie A. Sturdza..................................................................... 269
MIRELA COMĂNESCU – Zwei slawisch-rumänische Urkunden................... 276
PAVEL MIRCEA FLOREA – Einige in der zweiten Hälfte des
17. Jahrhunderts von großen Würdenträgern ausgestellte
Urkunden ........................................................................................................... 281
Castell ist”. Ein Brief Friedrich Ludwig Heinrich Rumpachs an
Heinrich Stephani (1796)................................................................................... 292
ANA DOBREANU – Fragmente aus der Korrespondenz von
Alexandru Vlahuţă ............................................................................................. 305
- 10 -
V. CHRONIK, BUCHBESPRECHUNGEN, BERICHTE UND
BIBLIOGRAPHISCHE ANGABEN
12. Archivwissenschaftliches Kolloquim der Archivschule
Marburg, 12. -13. Juni 2007 ..................................................................................... 307
Maria Dragomir, Glossar von lateinischen Termini und
Ausdrücken aus den lateinisch-ungarischen Urkunden (16.-17.
Jahrhundert), Bukarest, Matrix Rom, 2007, 215 S. (ILEANA-MARIA
RATCU)..................................................................................................................... 309
Olimpa Mitric, Rumänische Handschriften aus der Moldau –
Katalog, I. Band mit einem Vorwort von Prof. Dr. Gabriel Ştrempel,
Jassy, Junimea Verlag, 2006, 502 S. + 25 Faksimiles (DRAGOŞ
ŞESAN) ..................................................................................................................... 310
Oberst der Reserve Dr. Cristache Gheorghe, General der
Reserve Dr. Florian Tucă, Woiwoden, Fürsten, Prinzen, Könige,
Präsidenten und andere Staatschefs auf dem rumänischen Gebiet.
Wörterbuch, 2. ergänzte Ausgabe, Bukarest, D. C. Promotions Verlag,
2006, 398 S. ............................................................................................................... 312
Paula Scalcău, Der Hellenismus in Rumänien. Eine
chronologische Geschichte, Bukarest, Omonia Verlag, 2006, 260 S. +
199 Abbildungen (OLGA CICANCI)........................................................................ 313
Leonidas Rados, Unter dem Zeichen des Adlers.
Byzantinistische Beschäftigungen in Rumänien bis 1918, Bukarest,
Omonia Verlag, 2005, 366 S. (OLGA CICANCI)..................................................... 313
Nicolae Isar, Unter dem Zeichen der Aufklärung. Gestalten der
Epoche von 1812, Bukarest, Paideia, 2006, 240 S. + Abbildungen
(ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................... 315
Dimitre Onciul, Miszellen. Studien, Vorträge, Vorlesungen,
herausgegeben von Constantin Burac, Bukarest, Renaissance, 2006,
303 S. ......................................................................................................................... 316
Constanţiu Dinulescu, Der General Radu R. Rosetti. Der
Mann und sein Werk, Craiova, Universitaria Verlag, 2004, 318 S.
(ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................... 318
Dănuţ Pop, Doru E. Goron , Die Präfekten des Kreises Sălaj:
eine Geschichte in Urkunden, Zalău, Caiete Silvane Verlag, 2007, 254
+ Abbildungen ........................................................................................................... 319
VI. MISZELLANEEN
Abgänger der Fakultät für Archivistik. Jahrgänge 2003, 2004,
2005, 2006, 2007........................................................................................................ 321
Abgänger der Magisterkurse an der Fakultät für Archivistik
2005, 2006, 2007........................................................................................................ 334
Neue Veröffentlichungen (CONSTANTIN BURAC) .................................. 339
- 11 -
CUVÂNT ÎNAINTE
Facultatea de Arhivistică sărbătoreşte anul acesta 15 ani de la înfiinţare,

înfiinţare care a fost privită încă de la început de către iniţiatorii săi ca un act de
reconstituire, întrucât noua instituţie de învăţământ superior îşi propunea în continue
în forme noi tradiţia învăţământului de specialitate arhivistică, inaugurată în 1924
prin Şcoala practică de arhivari-paleografi, care a devenit din 1938 Şcoala de
Arhivistică, denumire generică sub care va fi mai cunoscută în ciuda de repetatelor
schimbări de nume şi de statut (1931 – Şcoala superioară de arhivistică şi
paleografie; 1932 – Şcoala specială de arhivistică şi paleografie; 1938 – Şcoala de
arhivistică; 1948 – Institutul de arhivistică, bibliologie şi muzeografie). Din 1950,
singura modalitate de pregătire a arhiviştilor era o secţie de specialitate, funcţionând
pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii bucureştene, iar din 1956 va deveni o
subsecţie în cadrul Catedrei de istoria românilor, ce va funcţiona până în anii ‘70,
astfel că Arhivele au organizat forme interne de pregătire profesională şi specializare
a arhiviştilor şi arhivarilor. Din martie 1980 s-a înfiinţat Centrul de perfecţionare a
pregătirii de specialitate a cadrelor din sistemul Arhivelor Statului1.
În urma hiatusului produs în perioada comunistă în ceea ce priveşte formarea
specialiştilor arhivişti, prin desfiinţarea chiar şi a Secţiei de arhivistică de la
Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureştii, viitorii arhiviştii puteau fi recrutaţi
dintre absolvenţii Facultăţilor de Istorie sau Filologie sau altor specializări conexe,
neavând o pregătire arhivistică adecvată şi adesea nereuşind să se apropie de
documente cu tot entuziasmul şi dragostea adevăraţilor împătimiţi ai Arhivelor.
În anii ‘90 instituţia resimţea o acută lipsă de specialişti, iar Facultatea de
Arhivistică era chemată să ofere viitorilor arhivişti o pregătire serioasă, la nivelul
exigenţelor actuale din sistemul Arhivelor. Aceste exigenţe se referă la stăpânirea
teoriei şi practicii arhivistice, pentru a putea răspunde vastei problematici pe care o
presupune munca în arhive şi totodată pentru a contribui la adaptarea Arhivelor
Naţionale la nivelul atins de cercetarea arhivistică în străinătate, în Franţa,
Germania, Austria, mai cu seamă pentru că Şcolile franceză, austriacă şi germană de
arhivistică au determinat şi influenţat în mare măsură dezvoltarea arhivisticii
româneşti. Aşa cum observa Robert-Henri Bautier în 19432, specific pentru ţara
noastră este că există multe limbi de izvor, astfel că pentru un arhivist este necesară
cunoaşterea atât a paleografiei chirilice, cât şi a unei alte limbi de izvor şi paleografii
aferente (slavă, latină, maghiară, germană, greacă, turco-osmană ş.a.). De aceea,
absolvenţii Facultăţii de Arhivistică sunt chemaţi să cunoască cel puţin o limbă veche
şi paleografie, pentru a se putea îngriji în continuare de prelucrarea fondurilor
documentare scrise în diverse limbi vechi de izvor, dar să stăpânească şi cât mai
multe limbi de circulaţie internaţională, pentru a fi capabili a se informa şi a fi la
curent cu stadiul actual al cercetării arhivistice pe plan internaţional.
- 12 -
În această direcţie, cadrele didactice ale Facultăţii de Arhivistică au avut ca
preocupare permanentă dezvoltarea unui sistem de relaţii internaţionale cu instituţii
de învăţământ superior cu profil asemănător, implicarea în proiecte internaţionale
unde experienţa lor putea fi valorificată, specializarea în centre universitare de
prestigiu atât a tinerilor profesori, cât şi a studenţilor.
La început, Facultatea de Arhivistică a pornit la drum cu un nucleu mic de
cadre didactice proprii, nucleu care s-a dezvoltat cu trecerea fiecărui an în parte,
astfel că de la organizarea unei singure Catedre de Arhivistică-Istorie, odată cu anul
universitar 2007-2008 vor funcţiona două catedre: o Catedră de arhivistică şi o
Catedră de istorie. Preocupările ştiinţifice şi didactice ale cadrelor didactice ale
facultăţii sunt reflectate şi în revista „Hrisovul” serie nouă. Publicaţia şi-a început
existenţa în 1941 ca buletin al Şcolii de arhivistică, încetându-şi apariţia, din păcate,
destul de timpuriu, şase ani mai târziu. Iniţiativa publicării studiilor şi articolelor
cadrelor didactice şi colaboratorilor instituţiei noastre într-o revistă a Facultăţii de
Arhivistică a fost luată în 1995, când apare primul număr din seria nouă a
„Hrisovului”. Astăzi revista se află la cel de-al XIII-lea număr al său.
În 15 ani de fiinţare, Facultatea de Arhivistică a pregătit 12 promoţii de
arhivişti, marea majoritate a absolvenţilor desfăşurându-şi cu mult succes activitatea
în sistemul Arhivelor. Este una din preocupările cadrelor didactice ale Facultăţii de
Arhivistică de a urmări traiectul profesional al absolvenţilor şi cu satisfacţie am putut
constata integrarea celor mai mulţi dintre ei în sistemul Arhivelor Naţionale, precum
şi dorinţa de a-şi îmbunătăţi activitatea profesională. În ciuda tinereţii lor, mulţi
conduc Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale, iar altora li s-au încredinţat funcţii
de mare responsabilitate în fruntea instituţiei Arhivelor. O preocupare a lor a fost
continua perfecţionare şi specializare, prin cursuri aprofundate sau masterale
organizate de alte instituţii de învăţământ superior din ţară şi de peste hotare, iar din
2003 chiar de facultatea noastră. Astfel, Facultatea de Arhivistică a organizat cursuri
de masterat cu tematici precum „Surse şi informare în istorie”, „Arhivistică
contemporană”, „Arhivistică medievală”. În acest an universitar, cursurile masterale
organizate au ca tematică aprofundarea „Limbilor vechi şi a paleografiilor”, fiind
singurul masterat cu o asemenea focusare. De asemenea, putem afirma, că deja un
număr considerabil de absolvenţi ai Facultăţii de Arhivistică urmează cursuri
doctorale sau au obţinut deja titlul de doctor în ţară sau în străinătate.
Realizările Facultăţii de Arhivistică sunt în primul rând cele ale absolvenţilor
săi. Acestor împliniri, la care însă putem adăuga, pe lângă îmbunătăţirea consistentă
a bazei materiale a instituţiei, a fondului de carte al bibliotecii, mai ales constituirea
unui colectiv de cadre didactice şi al unui spirit aparte, care va face ca Şcoala de
Arhivistică românească să se dezvolte în beneficiul păstrării, conservării şi
valorificării ştiinţifice a patrimoniului arhivistic naţional.
Redacţia
1
I. Burlacu, M. Dogaru, I. Gal et. al., Dicţionar al Ştiinţelor Speciale ale Istoriei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 148-149
2
Ioan Drăgan, O privire franceză asupra arhivisticii româneşti, în „Hrisovul” XIII/2007, p. 17
- 13 -
DIN ISTORICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC
O PRIVIRE FRANCEZĂ ASUPRA ARHIVISTICII

ROMÂNEŞTI LA 1943
Ioan DRĂGAN
Revista prestigioasei „Şcoli de diplomatică” din Paris, Bibliothèque de l’Ecole

des chartes, publica în tomul său pe anul 1943 o amplă dare de seamă asupra arhivelor
româneşti din perioada 1939-1943, sub semnătura lui Robert-Henri Bautier.
Prezentarea cuprinde perioada primilor ani ai celui de-al doilea război mondial,
marcată de primele mari realizări ale epocii Sacerdoţeanu: cuprinderea Şcolii de
Arhivistică în sistemul învăţământului superior, înfiinţarea Institutului de cercetări
arhivistice, apariţia Hrisovului şi a altor publicaţii ale Şcolii şi ale Arhivelor Statului.
Tânărul autor, absolvent proaspăt al Ecole des chartes, este plăcut surprins de
modul în care „se dezvoltă cu mult curaj şi entuziasm, în pofida războiului şi a
realităţilor dificile” tânăra arhivistică românească, pe care o descrie cu vădit interes în
cele mai mici detalii, pe baza publicaţiilor care i-au fost accesibile.
Robert-Henri Bautier (n. 1922) începea atunci, în 1943, o carieră strălucită de
arhivist şi medievist, renumit în Franţa şi pe plan internaţional. A fost, succesiv,
arhivist şi director departamental, membru al Şcolii franceze de la Roma, conservator
la Arhivele Naţionale între 1948-1958, responsabil între altele cu Stagiile
internaţionale, profesor la Ecole des chartes între 1961-1992. A fost membru fondator
al revistei Archivum (1951-1968), secretar general al Consiliului internaţional al
Arhivelor, astăzi este membru de onoare al aceluiaşi organism, statut rezervat celor
mai proeminenţi reprezentanţi ai arhivisticii mondiale. Este membru şi a condus un şir
impresionant de societăţi savante franceze şi străine din domeniul istoriei,
diplomaticii, heraldicii, sigilografiei ş. a. Este membru al prestigioasei Academii de
Inscriptions et Belle-Lettres, onorat cu numeroase distincţii franceze şi străine, între
care Legiunea de Onoare.
- 14 -
A elaborat lucrări fundamentale de istorie generală a Evului Mediu, de istorie
a instituţiilor, a bisericii, istorie economică şi socială, de diplomatică, sigilografie,
istoriografie, geografie istorică, istorie a artei, muzeografie şi, desigur, arhivistică.
Cităm, pentru ilustrare, doar câteva din vasta sa bibliografie: L’exercice de la justice
publique dans l’Empire carolingien (teză de licenţă la Ecole des Chartes - 1943),
Recherches sur la chancellerie royale au temps de Philippe IV (1964, în seria
„Bibliothèque de l’Ecole des Chartes”), Recueil des actes d’Eudes, roi de France,
888-898 (1967), Les sources de l’histoire économique et sociale du Moyen Âge (seria
1-2, 1968-1984), The economic development of Medieval Europe (1971), Les origines
de l’abbaye de Bouxières-aux-Dames (diocèse de Toul). Reconstitution du chartrier et
édition critique des chartes antérieures à 1200 (1987), Chartes, sceaux et
chancelleries. Études de diplomatique et de sigillographie médiévales, (1990, culegere
de studii, 2 vol. ), Vocabulaire international de la sigillographie (1990), Commerce
méditerranéen et banquiers italiens au Moyen Âge (1992, culegere de studii),
Vocabulaire international de la diplomatique (1994).
Textul de mai jos, depistat cu ocazia Stagiului internaţional de la Paris din anul 2003,
reprezintă o recunoaştere internaţională a stadiului atins de arhivistica românească în
prima jumătate a secolului trecut, îndeosebi sub conducerea luminată a lui Aurelian
Sacerdoţeanu. Este, mutatis mutandis, un ideal, la care la care generaţia actuală de
arhivişti are să cugete şi să aspire cu toată hotărârea.
Ioan Drăgan
ACTIVITATEA ISTORICĂ ŞI ARHIVISTICĂ DIN ROMÂNIA,

DUPĂ 19391
În domeniul istoric şi arhivistic, ca şi în cel al învăţământului superior în
general, România a depus de vreo două decenii şi, mai ales de la începutul actualului
război, un efort remarcabil, care merită să fie mai bine cunoscut în Franţa. Dificultatea
limbii, raritatea comunicaţiilor actuale, numărul mic de publicaţii care reuşesc să ne
parvină ne împiedică să aflăm realizările pe care românii le înregistrează, în ciuda
războiului în care sunt angajaţi. Ele sunt opera a doi oameni care continuă cu
demnitate lucrarea regretatului maestru Nicolae Iorga şi anume, dl. Constantin Moisil,
fost director general al Arhivelor şi dl. Aurelian Sacerdoţeanu, care i-a succedat în
1938.
1
„Bibliothèque de l’Ecole des Chartes”, t. CIV, 1943, p. 286-292
- 15 -
La 25 iunie 1925, sub conducerea d-lui C. Moisil, a fost promulgată legea de
organizare a Arhivelor Statului, act fundamental pentru arhivele româneşti. Cam în
aceeaşi epocă a fost fondată Şcoala practică (sau superioară) de arhivişti paleografi,
destinată să formeze arhivişti, bibliotecari şi experţi în scriere. Modelul pentru aceasta
a fost Şcoala de diplomatică din Paris (Ecole des Chartes). La fel ca şi aceasta la
origine, începuturile au fost marcate de diverse tatonări şi se părea că ea nu răspunde
în întregime speranţelor care s-au pus în ea; programa cursurilor şi numărul catedrelor,
recrutarea profesorilor şi elevilor, situaţia în raport cu Direcţia Arhivelor şi cu
Universitatea nu au putut fi stabilite decât progresiv, iar dificultăţile bugetare n-au
fost, desigur, fără efect asupra dezvoltării şcolii.
Cu toate acestea, o lege din 23 mai 1942 privitoare la organizarea
învăţământului superior, datorată ministrului Ioan Petrovici, el însuşi profesor, a venit
să dea un nou elan activităţii arhivistice din România. Printre „şcolile superioare
speciale” prevăzute de această lege figurează Şcoala de Arhivistică. Statutul său
merită să fie rezumat. Şcoala are ca scop formarea de arhivişti, bibliotecari, erudiţi şi,
ca şi în formula sa precedentă, experţi în scriere. Ea s-a instalat la Bucureşti în
clădirile Direcţiei Generale a Arhivelor, iar în fruntea sa a fost aşezat directorul
arhivelor, cu rang de rector. Candidaţii trebuie să aibă bacalaureatul şi să susţină un
examen de admitere; numărul lor nu pare limitat, dar nu este în general mai mare de
10 sau peste, bărbaţi şi femei. La sfârşitul studiilor, ei primesc Diploma şcolii sau
Certificate atestând cursurile de specialitate urmate. Această diplomă sau certificatele
le dau acces în funcţii publice sau private, corespunzătoare specialităţii lor; ele pot fi
echivalate cu licenţa universitară. Corpul profesoral este format din profesori titulari,
având rangul de profesori agregaţi ai Universităţii, şi din profesori auxiliari cu rang de
conferenţiari universitari. Limita de vârstă este de 63 de ani pentru primii, 60 pentru
ceilalţi şi 57 pentru lectori, repetitori şi asistenţi. Şcoala e plasată în competenţa
Universităţii din Bucureşti, care controlează activitatea corpului profesoral şi
eliberează diplomele. Durata studiilor este de 3 ani şi organizarea lor, pe care o vom
examina mai încolo, este imitată după cea a Ecole des Chartes. Adăugăm că studenţii
în istorie ai Facultăţii de Litere din Bucureşti au posibilitatea să urmeze cursurile
şcolii.
Trăsătura originală a recentei întemeieri este aceea că, în anexa acestei Şcoli
funcţionează un Institut de cercetare arhivistică, care aminteşte de a noastră Ecole
pratique des Hautes-Études. Scopul său este de a grupa în jurul profesorilor un număr
de elevi care, sub conducerea lor, să se formeze în critica izvoarelor şi, prin activitate
practică, să înveţe împreună să pună o problemă şi să-i dezbată soluţiile. Acest Institut
este destinat prin urmare să corecteze ceea ce învăţământul Şcolii ar putea aborda
puţin prea teoretic; am putea fi interesaţi mai îndeaproape cum sunt organizate studiile
sale. De pe acum par să fie mai multe secţiuni: paleografie, critica textelor, instituţiile
şi dreptul românesc, arheologie naţională creştină şi barbară. Învăţământul este
susţinut de profesorii Şcolii de Arhivistică şi de specialişti, dintre care unii sunt
absolvenţi ai Şcolii, alţii ai Facultăţii de Litere.
- 16 -
Cât despre Şcoala de Arhivistică, ea posedă azi 11 catedre, învăţământul fiind
repartizat pe un ciclu de trei ani; toate sunt consacrate ştiinţelor auxiliare le istoriei.
Directorul Şcolii, care este şi directorul Arhivelor, este ca şi la noi titularul unui curs.
Pentru însuşirea paleografiei, în România există o mare dificultate, deoarece însăşi
istoria ţării şi diversitatea civilizaţiei sale au făcut să nu ajungă cunoaşterea unei
singure limbi pentru citirea textelor vechi, ci a mai multor limbi: există texte scrise în
chirilică, în slavonă, în neo-greacă, în latină şi în turcă, fără a uita textele româneşti,
germane şi altele. Problema s-a rezolvat creându-se patru catedre de paleografie şi prin
adăugarea studierii scrierii la cea a limbii. Există prin urmare catedre de Limba şi
paleografia latină, Paleografie şi limbă medio- şi neo-greacă, de Paleografie şi limbă
română şi de Paleografie şi limbă slavonă. Celelalte catedre ale Şcolii sunt cele de
Bibliografie, biblioteconomie şi bibliologie, de Arhivistică, sigilografie şi heraldică,
de Diplomatică generală şi românească, de Istoria dreptului şi a vecilor instituţii
româneşti, de Izvoarele istoriei românilor, de Arheologie medievală şi modernă, în
fine, o catedră de Expertiză grafică şi grafologie. La aceste cursuri obligatorii se
adaugă câteva cursuri facultative, de critica textului, genealogie şi cronologie,
încredinţate profesorului de diplomatică, şi cursuri de numismatică susţinute de
profesorul de arhivistică.
Să ne fie permis a spune câteva cuvinte despre membrii corpului profesoral, şi
înainte de toate despre dl. Aurelia Sacerdoţeanu, directorul general al Arhivelor
Statului român, care pare să-şi asume rolul de conducător al studiilor istorice din ţara
sa, după tragica dispariţie a lui Nicolae Iorga. Dl. Sacerdoţeanu aparţine uneia din
primele promoţii ale şcolii de arhivişti-paleografi din Bucureşti (1926-1927). El a fost
în Franţa, ca trimis al Academiei Române şi a urmat cursuri la Ecole des Chartes.
Licenţiat, apoi doctor în litere, a fost numit în decembrie 1929 profesor suplinitor de
diplomatică, iar în februarie 1930 şi-a asumat, printre altele, suplinirea Catedrei de
istorie a instituţiilor; la 30 aprilie 1931 a fost titularizat ca profesor de diplomatică. În
1938 i-a succedat d-lui C. Moisil ca director general al Arhivelor şi director al Şcolii,
unde a continuat să predea diplomatica. Aceste funcţii grele nu l-au împiedicat să
realizeze numeroase lucrări personale şi efectiv lui i se datorează avântul arhivistic al
României contemporane.
Alături de el se află dl. Constantin Moisil, fostul director al Şcolii, care, cu
toate că a atins vârsta de pensionare, a solicitat să continue să predea arhivistica, în
mod dezinteresat. Printre colaboratorii lor trebuie să numim pe d-ra Maria
Dumitrescu, licenţiată în litere, arhivist-paleograf, absolventă a Şcolii noastre Practice
de Înalte Studii, bibliotecar şef al Arhivelor, numită la 30 octombrie 1940 profesor de
bibliografie; pe d-ra Elena Bogdanovici, licenţiată în drept, fostă elevă a Şcolii de
arhivistică (expertiză grafică); pe d-ra Maria Holban, fostă elevă a Şcolii noastre de
Înalte Studii, doctor în litere, licenţiată în drept, care utilizează cu uşurinţă limba
noastră (paleografie latină); pe dl. Emil Vârtosu, actualmente mobilizat, licenţiat în
filologie modernă, doctor în litere, fost elev al Şcolii de Înalte Studii de la Paris,
arhivist, apoi sub-director al Arhivelor Statului din Bucureşti, titularizat în 1941 ca
- 17 -
profesor de paleografie română; pe domnul I. D. Condurache, doctor în drept al
Universităţii din Paris care, după numirea sa la Teheran, în calitate de ministru
plenipotenţiar al României, este suplinit de domnul Constantin Andreescu (istoria
dreptului); pe domnul Alexandru Elian, doctor în litere şi asistent universitar
(paleografie greacă); pe domnul Dan Simonescu (izvoare istorice); pe domnul P.P.
Panaitescu, profesor la Facultatea de litere, actualmente suplinit de domnul Damian
P. Bogdan, doctor în litere, absolvent al Şcolii şi asistent universitar (paleografie
slavă); în sfârşit, dl. Ioan Hudiţă, fost profesor la Liceul din Chişinău (arheologie).
Încă de la refacerea Şcolii de arhivistică în 1942 s-a decis, după modelul Şcolii
noastre, că ea va publica o colecţie de facsimile pentru a servi la însuşirea paleografiei.
Aproape imediat, aceasta a început să apară sub titlul de Culegere de facsimile pentru
Şcoala de Arhivistică, sub redacţia prof. Aurelian Sacerdoţeanu. Ea cuprinde 5 serii:
latină, greacă, română, slavonă şi turcă; încă din anii 1942-1943 a apărut câte o
fasciculă din fiecare. Prima fasciculă de facsimile de texte latine, publicată de Maria
Holban, profesor al şcolii, şi Virginia Sacerdoţeanu, asistentă la Facultatea de litere,
cuprinde 25 de documente din anii 1283-1612. Planşele sunt precedate de o scurtă
introducere în care se găseşte, după data actului, analiza lui, urmată de transcrierea
primelor şi ultimelor rânduri, de cotă şi, dacă e cazul, de o scurtă descriere a
originalului. Reproducerile au trebuit să fie, din păcate, reduse şi lectura unor planşe
este câteodată destul de dificilă. Planul celorlalte serii este asemănător. Fascicula
seriei greceşti, 25 de documente dintre 1614-1693, se datorează profesorului Aurelian
Sacerdoţeanu şi lui Mihail G. Regleanu, arhivist principal la Arhivele Statului din
Bucureşti; prima fasciculă a seriei româneşti (18 documente dintre 1331-1596) cu
reproduceri excelente, este de asemenea opera activului director Aurelian
Sacerdoţeanu. În sfârşit, fasciculele seriilor slavă (20 documente dintre 1369-1428), şi
turcă (28 documente dintre 1578-1824) se datorează respectiv lui Aurelian
Sacerdoţeanu şi Damian P. Bogdan şi lui H. Dj. Siruni.
În această privinţă, să semnalăm, de asemenea, în trecere, apariţia în 1938 a
unui manual de paleografie latină, al cărui autor este M. Andreescu, profesor
suplinitor de istorie a dreptului la Şcoala de arhivistică. Mai mult, pe lângă acest
manual, nu este inutil să cităm studiul domnului D. Ciurea asupra scrierilor latineşti în
Ţările Române, apărut în 1940 în revista Ephemeris daco-romana (t. IX, p. 181-241).
De la reorganizarea sa, Şcoala de arhivistică a ţinut să posede, ca şi Şcoala noastră şi
după exemplul său, o revistă consacrată „studiului şi tehnicii disciplinelor auxiliare ale
istoriei”, Hrisovul, care are ca subtitlu „buletin al şcolii de arhivistică” şi apare sub
direcţia d-lui A. Sacerdoţeanu (redacţia şi administraţia: Bucureşti, str. Arhivelor,
nr. 4). Această revistă, de o bună ţinută, arată foarte bine, pe hârtie semiglasată, cu
planşe şi ilustraţii. Primul număr nu ne-a sosit încă dar, după scrisorile primite la
biroul revistei şi reproduse în următorul, se pare că apariţia a fost foarte bine primită în
mediile ştiinţifice din România, unde a fost considerată ca o necesitate.
Volumul al II-lea (397 p. din 1942, apărut în realitate în iulie 1943) are 5 părţi:
mai întâi studii (de la p. 13-216), a căror majoritate priveşte istoria Europei de Răsărit.
- 18 -
Menţionăm ca prezentând un interes mai general articolele lui Em. Condurachi asupra
fenomenelor premedievale de circulaţie monetară românească în regiunea danubiană,
al lui Al. Iordan asupra formatelor de hârtie, un studiu de terminologie al lui D. H.
Muster, Bibliografie, bibliologie şi biblioteconomie, o Listă de şefi barbari din evul
mediu de R. Greceanu, şi Note pentru cercetările genealogice româneşti de Aurelian
Sacerdoţeanu. A doua parte este consacrată omagiilor şi necroloagelor; a treia – unor
notiţe bibliografice. Aceasta este urmată de o parte administrativă unde figurează
listele profesorilor, ale elevilor şi foştilor elevi, ca şi textul şi analiza legilor,
regulamentelor şi dispoziţiilor privind şcoala. Volumul se încheie cu o cronică a şcolii.
Din 1942, Şcoala de Arhivistică publică, între altele, o serie de volume sub titlul
Lucrările Şcoalei de Arhivistică. Primul (63 de pagini), datorat lui Alexandru Iordan, a fost
consacrat bibliografiei lui V. A. Urechia; el nu ne-a parvenit. Al doilea (160 p, 2 pl. ), apărut
în 1943, cuprinde discursuri inaugurale din anul şcolar 1942-1943, şi lecţiile de deschidere
ale principalelor cursuri ale şcolii. Relevăm aici în special o introducere la cronologie a
directorului A. Sacerdoţeanu, care este în realitate un mic tratat de cronologie tehnică, urmat
de o bibliografie utilă, mai cu seamă pentru Europa de est, de un catalog de sfinţi, cu data
sărbătorii lor, şi de numeroase tabele de concordanţă. Celelalte lecţii sunt cele ale lui A.
Iordan, Importanţa bibliografiei în formarea bibliografilor şi bibliotecarilor, al lui I.
Andreescu Factorii întemeierii unui stat, în special a României, al lui Em. Condurachi
Tezaurele monetare din regiunea carpato-danubiană şi semnificaţia lor pentru România, al
lui Dan Simonescu, Spiritul critic în vechea istoriografie românească. Volumul se termină
prin catalogul expoziţiei organizate la Arhivele Statului din Bucureşti cu ocazia deschiderii
cursurilor.
Şcoala de Arhivistică nu deţine monopolul activităţii istorice. Arhivele
Statului, sub impulsul aceluiaşi director, nu sunt mai puţin active. Din 1936-1939 ele
au publicat din nou Revista Arhivelor care, inaugurată în 1924, a trebuit să înceteze în
1929. Această revistă este consacrată, după subtitlul său, ştiinţelor auxiliare ale
istoriei: „Arhivistica, Cronologia, Diplomatica, Heraldica, Genealogia, Istoria
instituţiilor, Miniaturistica, Paleografia, Sigilografia”. Ea reapare acum sub direcţia
d-lui A. Sacerdoţeanu şi cuprinde numeroase articole de mare interes. Semnalăm în
special studiul d-rei Maria Holban, apărut în franceză în 1939 sub titlul De la guivre
des Visconti à la salamandre de François Ier (t. III/2, p. 240-253). Revista publică, de
asemenea, rapoartele Directorului General al Arhivelor către Consiliul de
perfecţionare, şi ale directorilor regionali către Directorul General (v. rapoartele din
1941 în: tom V1, 1942, p. 166-209).
În 1939 a fost deschisă o nouă colecţie „Biblioteca Arhivelor Statului”, unde a
apărut, sub redacţia d-lui A. Sacerdoţeanu, Inventarul Arhivelor Statului, care a fost
recenzat chiar aici de către dl. Ch. Samaran („Bibliothèque. de l’Ecole des chartes”, t.
CI, 1940, p. 244). Este prima încercare de inventar al Arhivelor româneşti, încă destul
de incomplet, fiindcă formula sa oscilează de la aceea de repertoriu numeric la cea de
inventar sumar al fondurilor. Partea cea mai importantă (p. 9-331) priveşte Direcţia
Generală din Bucureşti: Secţia istorică (care cuprinde între altele fondurile de la Iaşi şi
- 19 -
Bucureşti, Secţia administrativă (depunerile preşedinţiei Consiliului şi ministerelor),
Secţia juridică, biblioteca şi secretariatul. Restul volumului (p. 333-407) tratează mult
mai succint arhivele celor 8 direcţii regionale, de la Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova,
Iaşi, Năsăud, Timişoara şi Braşov.
Lucrările de inventariere urmează în ritm activ şi Repertoriul documentelor
turceşti din Arhivele Statului din Bucureşti se află actualmente sub tipar, în timp ce un
Inventar al documentelor Ţărilor Române dinainte de 1600 se află în curs de
elaborare.
Dacă am ţine să facem un tablou complet al activităţii istorice contemporane
din România ar trebui să mai cităm numeroase publicaţii apărute în ultimii ani, fie în
volume, fie în reviste, precum: Revista Istorică, Revue historique du Sud-Est
Européen sau Arhiva Românească. Semnalăm numai apariţia a două noi reviste:
Analele Moldovei (revistă de cercetare istorică şi ştiinţifică), care are ca autori „o
mână de cercetători pasionaţi de cunoaştere şi de a-şi comunica unii altora
descoperirile”, a cărui prim număr a apărut în 1941, şi Apulum „buletin al Muzeului
regional Alba-Iulia”, al cărui prim volum poartă datele 1939-1942.
Astfel, se dezvoltă cu curaj şi entuziasm, în pofida războiului şi a realităţilor
dificile, mişcarea istorică şi arhivistică din România. Să ne fie permis, în încheiere, să
salutăm prieteneşte tânăra erudiţie românească, dintre care mulţi reprezentanţi
eminenţi au venit să se formeze la noi, şi să-i fie îngăduit, de asemenea, mai mult
decât secularei Şcoli de diplomatică să ureze viaţă lungă Şcolii de Arhivistică, care
tocmai s-a reorganizat la Bucureşti şi care manifestă deja o rară vitalitate.
Robert-Henri Bautier
Notă complementară:
Tomul V/2 al Revistei Arhivelor (Bucureşti, 1943), care tocmai ne-a parvenit, anunţă
(p. 496) întemeierea a 3 noi institute de cercetări istorice: 1) Institutul de studii şi cercetări
balcanice, la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de litere, sub direcţia profesorului Victor
Papacostea, 2) Institutul de istorie naţională pe lângă Facultatea de litere Cluj-Sibiu2, sub
conducerea prof. I. Lupaş, 3) Institutul de istorie universală „A. D. Xenopol”, pe lângă
Facultatea de litere din Iaşi, sub direcţia prof. Al. P. Boldur.
Aceste trei institute reunesc 42 de angajaţi şi dispun de un buget de 23 milioane lei. Ele se
adaugă celor patru institute mai vechi: Institutul de istorie universală „Nicolae Iorga” din
Bucureşti (director G. I. Brătianu); Institutul de istorie naţională din Bucureşti (director C. C.
Giurescu); Institutul de istorie naturală3 din Cluj-Sibiu şi Institutul de turcologie din Iaşi, care
aveau deja un personal de 39 de membri şi un buget de 23 milioane de lei.
Aceeaşi fasciculă a Revistei Arhivelor recenzează o nouă şi interesantă publicaţie
periodică „Analele Institutului Statistic al României”, sub redacţia dr. Sabin Manuilă (t. I,
Bucureşti, 1942).
R-H. B.
2
Institutul clujean a fost întemeiat în 1920
3
Eroare evidentă. Este vorba de Institutul de istorie naţională din Cluj-Sibiu
- 20 -
Zusammenfassung
Der Autor des Artikels entdeckte 2003 das vorliegende Material anlässlich
des Internationalen Fortbildungskurses für Archivistik in Paris. Dieses Material
wurde 1943 von Robert-Henri Bautier, dem bekannten französischen
Archivwissenschafler verfasst und spricht über den Stand der rumänischen
Archivistik während des zweiten Weltkriegs, indem man die Archivschule als
universitäre Einrichtung, die Gründung des Instituts für archivwissenschaftliche
Forschungen, das Erscheinen der Zeitschrift „Hrisovul“ und anderer
Veröffentlichungen des Staatsarchivs und der Archivschule erwähnt.
- 21 -
AURELIAN SACERDOŢEANU ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL
ARHIVISTIC DIN ROMÂNIA
Gheorghe POPA
Despre Aurelian Sacerdoţeanu, personalitate a arhivisticii şi istoriografiei

româneşti s-au scris multe lucrări, studii şi articole. Aproape toate s-au aplecat asupra
activităţii ştiinţifice a profesorului, asupra realizărilor sau nerealizărilor sale ca director al
Arhivelor Statului. Mai puţine scrieri au apărut în legătură cu locul său în învăţământul
arhivistic din România, într-o perioadă esenţială pentru formarea instituţiei.
Mi-am propus ca din lucrări publicate, din documente, să-l prezint, pe cât posibil, pe
Aurelian Sacerdoţeanu în preocuparea sa pentru pregătirea personalului necesar
Arhivelor Statului, instituţie încărcată de istorici şi nu numai, cu cele mai mari
responsabilităţi în documentarea ştiinţifică. Fiind unul din mulţii săi studenţi, mi-a
făcut mare plăcere să-l identific pe profesorul meu în lumea anilor 1929-1970, să-l
înţeleg şi să-l judec aşa cum ne-a cerut la cursuri, fără părtinire şi fără menajamente.
Arhivele Statului şi personalul lor de început
După 1831, la înfiinţare, Arhivele Statului nu dispuneau de personal calificat.
Primii desemnaţi să lucreze cu documentele au fost grămăticii, adică oameni pricepuţi
în ale scrisului din prima jumătate a sec. al XIX-lea, şi boiernaşi ai administraţiei.
Firesc, dacă ne gândim că Arhivele Statului au fost create să preia şi să gestioneze
documentele create de instituţiile administraţiei1. Numai că, odată cu trecerea anilor,
de la mânăstiri, de la persoane particulare au fost aduse documente vechi, a căror
descifrare ridica probleme deosebite.
Cercetarea documentelor scrise cu secole în urmă întâmpina dificultăţi
extraordinare pentru că nu existau specialişti care să cunoască paleografiile şi vechile
limbi de cancelarie, slavona şi greaca. Presaţi de nevoia de a găsi soluţii, s-a recurs la
constituirea unor comisii formate din oameni pricepuţi, în stare să le citească2. În 1841
1
În 1847 Arhivele Statului făceau parte din structura Ministerului din Lăuntru, iar personalul se
compunea dintr-un nacealnic, un supt nacealnic, doi scriitori şi două slugi. Arhivistul statului se numea de
către domn din doi candidaţi propuşi de către Obşteasca Adunare (Regulamentul Organic întrupat cu
legiuirile din 1831, 1832, 1833 şi 1834 tipărit de Z. Carcalechi, tipograful curţii).
2
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare cităm D.A.N.I.C.), fond personal Aurelian
Sacerdoţeanu, dosar 49, f. 28
- 22 -
s-a înfiinţat în Ţara Românească o comisie care să strângă, să traducă şi să transcrie în
condici documentele referitoare la bunurile mânăstireşti. Această comisie a lucrat
temeinic şi cu mult spor până în 1862 când a fost încorporată în Arhivele Statului,
împreună cu tot materialul adunat3. Dar cu alcătuirea acestei comisii problema
pregătirii personalului necesar cercetării documentelor existente în ţară nu a fost
rezolvată. Conducătorii Arhivelor Statului, cunoscuţi oameni de cultură, şi-au dat
foarte repede seama că, de descifrarea documentelor vechi, de pregătirea unor
specialişti în paleografii depinde viitorul cercetării istorice a ţării.
În 1862 avem consemnate primele demersuri făcute pentru înfiinţarea unei
instituţii de învăţământ care să se ocupe de pregătirea personalului necesar Arhivelor
Statului. La 31 octombrie 1862 prin Decretul lui Alexandru Ioan Cuza s-au unit
direcţiile de la Iaşi şi Bucureşti realizându-se Direcţia Generală a Arhivelor Statului4.
Imediat după numire, primul director general al Arhivelor Statului, Gheorghe
Bengescu II a solicitat autorităţilor înfiinţarea unui Institut de paleografie, pentru că
nedescifrarea documentelor constituia cea mai dificilă oprelişte în calea cercetării
istorice din ţara noastră.
Demersurile directorului general Gheorghe Bengescu II nu au dat rezultate.
Rezultate nu au apărut nici în 1870, la intervenţiile lui Grigore Manu directorul
general de atunci al Arhivelor Statului. Aceeaşi soartă au avut-o şi încercările de la
sfârşitul sec.al XIX-lea făcute de doi mari istorici ai românilor, şi ei directori ai
Arhivelor Statului, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Dimitre Onciul. Onciul a realizat
totuşi un pas înainte. Ca profesor universitar, îşi ţinea aplicaţiile practice cu studenţii
în Arhivele Statului5.
Prima şcoală arhivistică
Terenul era însă pregătit. În 1923, ajuns la conducerea Arhivelor Statului,
Constantin Moisil a reluat demersurile pentru înfiinţarea învăţământului arhivistic6. În
raportul din 16 februarie 1924, adresat Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, susţinea
că activitatea Arhivelor Statului nu se poate desfăşura în condiţii normale fără să se
înfiinţeze pe lângă Direcţia Generală o şcoală practică de arhivistică şi paleografie.
Ţelul declarat al şcolii era să pregătească specialişti pentru Arhivele Statului din
Bucureşti şi din teritoriu, să răspândească cunoştinţele practice necesare înţelegerii
importanţei documentelor de arhivă şi, ceva foarte pretenţios, să contribuie la
stăpânirea metodologiei cercetării istorice.
De data aceasta Arhivele Statului au avut câştig de cauză. Ministerul Instrucţiunii
Publice şi Cultelor comunica că a aprobat înfiinţarea unei şcoli pe lângă Direcţia
Generală a Arhivelor Statului pentru formarea de arhivişti-paleografi. Se propunea ca
3
Ibidem
4
Corneliu Mihail Lungu, Învăţământul arhivistic între tradiţie, prezent, perspectivă, în „Hrisovul”, IX,
Serie nouă, Bucureşti, 2003, p. 33
5
Arhivele Statului 125 de ani de activitate 1831-1856, Bucureşti 1957, p. 64
6
Despre activitatea lui C. Moisil vezi Zoe Petre, Constantin Moisil, în „Hrisovul”, VIII, Serie nouă,
Bucureşti, 2002, p. 89-92
- 23 -
împreună cu Nicolae Iorga să se alcătuiască un ante proiect de lege care să fie trimis
după aceea spre dezbatere în Parlament7.
La 25 iunie 1925 a fost promulgată Legea pentru organizarea Arhivelor
Statului care prin art. 15 recunoştea Şcoala superioară de arhivistică şi
paleografie.
Este locul potrivit să subliniem rolul deosebit pe care l-a avut Constantin
Moisil în organizarea Şcolii de arhivistică. Ideea ca prin şcoală să treacă nu numai cei
care doreau să devină slujbaşi ai Arhivelor Statului, ci şi cei care îşi propuneau să se
dedice ştiinţelor ce au legătură cu materialul arhivistic i-a aparţinut. O găsim
exprimată foarte clar într-o adresă din 8 februarie 1938 trimisă Ministerul Educaţiei
Naţionale8. Tot el a avut grijă ca profesorii şcolii să fie selecţionaţi cu cea mai mare
atenţie dintre „cei mai distinşi şi erudiţi membri ai corpului didactic universitar şi
secundar, specializaţi în materiile ce urmau să le predea”9.
O impresie asupra Şcolii de arhivistică ne-o putem face din prezentarea
profesorilor şi obiectelor de studiu. În 1930 corpul didactic se compunea din: C.
Moisil (arhivistică sigilografie şi heraldică), N. Cartojan (paleografie română), I.
Ştefănescu (paleografie greacă), H. Stahl (expertiză grafică), M. Holban (palografie-
latină), P.P. Panaitescu (izvoarele istoriei românilor şi paleografia slavă), C. C.
Giurescu (instituţiile vechi româneşti), N. Georgescu Tistu (bibliologie) şi I.C. Filitti
(vechiul drept românesc)10. Pentru că C.C. Giurescu a fost împiedicat la un momentdat
să-şi predea cursul, exigentul Constantin Moisil, la 6 februarie 1930, a propus
Ministerului Instrucţiuni şi Cultelor ca postul să fie suplinit de Aurelian Sacerdoţeanu,
care se număra printre cei dintâi absolvenţi ai şcolii11. La rândul său C. C. Giurescu a
intervenit la ministru şi a solicitat să fie înlocuit de Aurelian Sacerdoţeanu pe care îl
aprecia pentru că „era doctor în litere şi un mare admirator al scrierilor bazate pe
cercetarea documentelor”12.
Drumul parcurs de şcoală a fost presărat cu multe greutăţi. Articolul 15 din
Legea de înfiinţare a Arhivelor Statului prevedea ca în bugetul Ministerului
Instrucţiunii Publice şi Cultelor să se înscrie în fiecare an o sumă pentru plata cadrelor
didactice şi pentru alte cheltuieli ale Şcolii de Arhivistică. Din 1925 şi până în 1930
ministerul a alocat, pentru cei 10 profesori, numai 100.000 lei anual, sumă cu totul
insuficientă13. În intervalul 1931-1936 nu s-a prevăzut în buget nicio sumă pentru plata
profesorilor, deci, timp de 5 ani, s-au făcut cursuri în mod gratuit. Abia începând cu
anul şcolar 1936-1937 s-a trecut din nou la alocarea sumei anuale de 100.000 lei
pentru retribuirea profesorilor specialişti.
7
Coreneliu Mihail Lungu, art. cit., p. 35
8
D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 20/1938, f. 45
9
Ibidem
10
Ibidem, dosar 9/1930, f. 7
11
Ibidem, f. 12
12
Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 9, f. 115
13
Ibidem, dosar 20, f. 4-5
- 24 -
Aceste piedici nu au reuşit să-i clintească pe întemeietori din părerea că o astfel de
instituţie este deosebit de importantă pentru societate. Nu numai că nu au făcut paşi
înapoi, dar s-au străduit şi au reuşit ca în şcoală, pe lângă arhivişti, să pregătească
experţi grafologi pentru justiţie şi oameni potriviţi pentru funcţionarea bibliotecilor (a
se vedea cursul de bibliologie al lui N. Georgescu Tistu).
De la Constantin Moisil la Aurelian Sacerdoţeanu
În 1938, prin pensionarea lui Constantin Moisil, Aurelian Sacerdoţeanu a fost numit la
conducerea Arhivelor Statului şi, implicit, a Şcolii de Arhivistică14. Acesta avea o
mare experienţă didactică, iar ca perseverent cercetător al documentelor îşi da foarte
bine seama de ce cunoştinţe trebuia să dispună un absolvent ca să dea rezultate.
Aurelian Sacerdoţeanu a amplificat nivelul de predare şi a structurat catedrele
în aşa fel încât să le orienteze spre erudiţie. În 1940, Şcoala avea catedră de
paleografie română, slavă, latină şi greacă. În toate cazurile paleografiile au fost
completate cu studiul limbilor textelor. La catedra de diplomatică (generală şi
românească) a adăugat cronologia, metrologia şi critica textelor. Expertiza grafică atât
de necesară unui jurist dar şi unui specialist în arhivistică se preda împreună cu istoria
scrisului. Cursul de bibliologie a fost întregit cu biblioteconomie şi bibliografie. La
cursul de arhivistică s-a adăugat sigilografia, heraldica şi genealogia. S-au introdus
cursuri noi: numismatică (generală şi românească), epigrafia greacă, latină, medievală
şi modernă şi arheologie medievală. S-au extins cursuri de istoria dreptului vechi
românesc (civil şi canonic), izvoarele istoriei românilor (interne şi externe) şi
instituţiile vechi româneşti15.
Aurelian Sacerdoţeanu a păstrat tot ce gândise şi realizase înaintaşul său, C. Moisil, pe
care-l stima şi pe care l-a păstrat ca profesor în şcoală şi după pensionare. La fel a
procedat şi în cazul lui Henri Stahl. În adresele către Ministerul Educaţiei prin care
solicita angajarea acestora, pe primul îl numeşte „conducătorul de început al acestei
şcoale”, iar pe al doilea „creatorul expertizei grafice la noi pe baze ştiinţifice” şi
„nepreţuit colaborator în munca noastră spre mai bine”16.
Interesat să aibă profesori cât mai buni, Aurelian Sacerdoţeanu a intervenit la
Ministerul Educaţiei Naţionale prin raportul din 12 decembrie 1940 ca să-i plătească
pe Damian P. Bogdan şi Dan Simonescu cu o indemnizaţie lunară de 1600 lei pentru
aportul lor deosebit la catedră17.
Eforturile depuse de Sacerdoţeanu au făcut ca la începutul anului universitar
1940-1941 Şcoala de Arhivistică din Bucureşti să aibă profesori de seamă: Emil
Vârtosu la paleografia latină, Al. Elian la paleografia greacă, Maria Holban la
paleografia latină, A. Sacerdoţeanu la diplomatică, I. Hudiţă la arheologia medie şi
modernă, Maria Dumitrescu la bibliografie, Dan Simonescu la izvoarele istoriei
14
Ana Felicia Diaconu, Aurelian Sacerdoţeanu, în „Hrisovul”, VIII, Serie nouă, Bucureşti, 2002, p. 93-96
15
16
Ibidem, dosar 20. f. 16
17
Ibidem, f. 238
- 25 -
românilor, Damian P. Bogdan la paleografia slavă şi Emil Condurachi la arhivistică,
sigilografie, heraldică şi numismatică18.
Prin Legea de modificarea învăţământului superior din 4 noiembrie 1938 Şcoala de
Arhivistică a fost inclusă în învăţământul universitar. Durata cursurilor a fost ridicată
la 3 ani permiţând o mai bună organizare a procesului de instruire. Pentru că numărul
cursurilor era prea mare, ceea ce împiedica aprofundarea cunoştinţelor, profesorul
Aurelian Sacerdoţeanu a prezentat Ministerului Educaţiei Naţionale un referat prin
care a solicitat modificarea art. 6 din Regulamentul Şcolii de Arhivistică, în funcţie
încă din 193119.
Cerea ca materia de studiu să fie împărţită în cursuri comune şi cursuri
speciale. Erau considerate cursuri speciale: paleografia latină, greacă, slavă,
bibliologia şi expertiza grafică şi cursuri comune: paleografia română, diplomatica
generală şi românească (cu critica textelor, cronologia şi genealogia), arhivistica cu
sigilografia, heraldica şi numismatica, dreptul vechi românesc cu instituţiile vechi
româneşti, izvoarele istoriei românilor cu miniaturistica, arheologia medie şi modernă.
Profesorul Sacerdoţeanu a impus ca în primii ani de studiu să se facă paleografiile şi
cursurile cu caracter practic pentru ca elevii să poată lucra pe documente, iar în anul
III să se predea obiecte de studiu cu înalt grad de generalizare. Tot în anul final se
aloca timp pentru realizarea lucrării de diplomă care presupunea cercetări în arhive şi
biblioteci20.
Prezentările de mai sus nu sunt întâmplătoare. Le-am făcut pentru a scoate încă o dată
în evidenţă seriozitatea cu care profesorii Şcolii de Arhivistică înţelegeau să-şi facă
datoria faţă de o instituţie pe care o respectau, Arhivele Statului şi faţă de generaţiile
care trebuiau să abordeze conservarea şi valorificarea documentelor de pe o poziţie
superioară, comparabilă cu cea din ţările civilizate ale Europei. Această viziune era
determinată de faptul că profesorul Aurelian Sacerdoţeanu frecventase ca bursier
Ecole Roumaine din Franţa şi cursurile libere a încă trei institute superioare: Sorbona,
Ecole Nationale de Chartes şi Institut du Pantheon, unde a asimilat cunoştinţele
predate de profesori vestiţi21.
Cea mai autorizată apreciere asupra Şcolii de Arhivistică o găsim la Nicolae
Iorga. Ca organizare, ca pregătire a studenţilor – scria marele istoric – Şcoala din
Bucureşti nu este cu nimic inferioară celei din Paris. Nota lui Iorga l-a bucurat pe
Aurelian Sacerdoţeanu pentru că indirect se referea şi la munca sa. De aceea a copiat-o
şi sub ea a ţinut să noteze „transcrisă de mine, A. Sacerdoţeanu”22.
Şcoala de Arhivistică şi-a desfăşurat cursurile la nivel înalt, cu seriozitate,
datorită organizării şi profesorilor de care dispunea. Rândul acestora a fost îmbunătăţit
18
19
Ibidem, f. 163
20
Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, d. 26, f. 161
21
Ana Felicia Diaconu, art. cit. p. 94
22
D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 20, f. 62
- 26 -
cu Mihai Berza (metodologie, genealogie şi heraldică), Constantin Andreescu (istoria
vechiului drept românesc şi instituţii vechi româneşti) şi Constantin Grecescu (izvoare
interne şi externe ale istoriei românilor). Aurelian Sacerdoţeanu preda arhivistica,
diplomatica generală românească şi cronologia, iar Emil Condurachi numismatica,
sigilografia, arheologia medie şi modernă23.
Odată cu reînfiinţarea Şcolii de Arhivistică, prin Decretul Lege nr. 386/1942, a
luat fiinţă Institutul de cercetări arhivistice.2 Din Regulamentul de organizare rezultă
că acesta avea ca scop, pe de o parte să dezvolte cercetările de specialitate în legătură
cu izvoarele trecutului, cu arhivele, bibliotecile şi muzeele, iar pe de alta să difuzeze
noţiunile şi metodele cele mai potrivite, necesare adunării, conservării, studierii şi
utilizării mărturiilor istorice. Institutul îşi propunea să publice sinteze şi monografii, să
organizeze conferinţe publice, să întreţină relaţii cu alte institute de cercetări din ţară şi
din străinătate, să ia parte la congrese, să organizeze cursuri de specializare folosind
profesorii Şcolii de Arhivistică, ai Facultăţii de litere şi filosofie sau alţi specialişti din
ţară, să organizeze cursuri libere. Două lucruri aveau urmări imediate: organizarea
unui serviciu de documentare ştiinţifică şi colaborarea la „Hrisovul”, periodicul de
specialitate al Şcolii de Arhivistică24.
Spaţiul nu ne permite să abordăm pe larg aceste probleme dar trebuie să
subliniem că apariţia revistei „Hrisovul” a Şcolii de Arhivistică a trezit mult interes în
lumea cercetării istorice din ţara noastră. A impresionat prin nivelul înalt de abordare a
problemelor arhivistice şi, mai ales, prin ţinuta şi exigenţele formulate în ceea ce
priveşte publicarea documentelor. Asupra primului număr s-au pronunţat mulţi oameni
de cultură, aproape toţi exprimând în rândurile scrise bucuria pentru apariţia revistei şi
nedumerirea în legătură cu preconizata desfiinţare a Şcolii de Arhivistică.
Pentru a prezenta starea de spirit a timpului, redăm în continuare fragmente
din câteva scrisori. Începem cu Henri Stahl, fost Profesor al Şcolii de Arhivistică,
expert grafolog pe lângă curţi şi tribunale. Îi scria lui Sacerdoţeanu: „Vă confirm
primirea numărului 1 din Hrisovul pentru care vă mulţumesc călduros şi vă rog a primi
felicitările mele, pentru prea frumoasa prezentare a acestei lucrări documentare. Cu
privire la pericolul desfiinţării Şcoalei de Arhivistică, cred că dacă această şcoală nu ar
fi fost, ar fi trebuit înfiinţată. Dacă nu se poate concepe, de pildă, desfiinţarea
renumitei Ecole de chartes, deşi toate documentele Evului mediu sunt studiate şi
reproduse în frumoase facsimile, cu atât mai mult cuvânt, dispariţia unei şcoli similare
la noi unde, până în 1863, s-a scris în chirilică, nu se poate admite. Nu e ţară în care să
fie mai mare nevoie de arhivişti-paleografi ca în ţara noastră”25.
La rândul său prof. I. Lupaş scria: „Am primit ieri, la şedinţa Academiei
Române, frumosul dar de Crăciun, închinat prin vol. I al Hrisovului ca jertfă
23
Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, d. 61/1943-1949, f. 5
24
Ibidem, f. 15. Vezi şi Dumitru Andronie, Maria Ignat, Centenar Aurelian Sacerdoţeanu (1904-2004),
Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 130-133
25
- 27 -
neprihănită la altarul istoriografiei noastre. Te felicit din toată inima pentru acestă
impunătoare realizare ştiinţifică”26.
I. Andrieşescu, conducătorul seminarului de arheologie şi preistorie al
Facultăţii de filosofie şi litere din Universitatea Bucureşti nota la rândul său: „Am
primit la vreme frumoasă publicaţia Hrisovul de care m-am bucurat şi pentru care
mulţumesc foarte mult. Conţinutul e bogat şi variat, totul foarte util. Istoricul Şcoalei,
convingător. Mulţi din foştii elevi ai Şcoalei sunt astăzi cercetători, care de care mai
învăţaţi şi folositori acolo unde lucrează”27.
Încheiem aprecierea făcută asupra Şcolii cu o declaraţie a lui Nicolae Iorga:
„Consider şcoala specială de arhivistică de la Arhivele Statului ca un aşezământ de
mare valoare, corespunzător cu Ecole de chartes din Paris şi demnă de a fi trecută la
şcolile speciale într-un adaus, eventual la decretul lege”28.
Apariţia Hrisovului, în 1941, revistă dedicată exclusiv ştiinţelor auxiliare ale
istoriei, a fost deosebit de oportună şi a contribuit la formarea unei imagini pozitive
atât asupra Şcolii, cât şi a Arhivelor Statului. Fiecare volum apărea în 500 de
exemplare şi era trimis tuturor instituţiilor similare din străinătate. În acelaşi număr de
exemplare Şcoala a mai editat publicaţii sub titlul „Lucrările Şcoalei de Arhivistică” şi
„Carnetul studentului” instrument de lucru deosebit de folositor, deoarece cuprindea
bibliografia disciplinelor de studiu29. În toate se află iniţiativa şi priceperea
neobositului Aurelian Sacerdoţeanu.
Succesele obţinute au început să deranjeze anumite cercuri. A produs o reacţie
negativă propunerea făcută Ministerului Educaţiei de profesorul Sacerdoţeanu la 29
ianuarie 1940 în numele Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie ca în noua
Lege a învăţământului să fie înscrisă obligativitatea ca toate posturile vacante de
arhivari, paleografi şi bibliotecari de la Arhivele Statului sau de la instituţii cu arhivari
şi registratori generali, plătite sau subvenţionate de stat, ţinut, judeţ, municipiu sau
comună să fie ocupate prin concurs numai de către absolvenţii cu diplomă ai Şcolii sau
ai uneia similare din străinătate. De asemenea a propus ca experţii grafici de la toate
instituţiile justiţiei să se recruteze tot dintre absolvenţii Şcolii (sau uneia similare din
străinătate)30.
Suntem convinşi că nu la nevoia de a găsi locuri de muncă pentru elevii Şcolii de
Arhivistică s-a gândit prof. Sacerdoţeanu atunci când a venit cu asemenea propuneri. Avea
în vedere ca prin introducerea în lege a unei asemenea clauze întreaga activitate arhivistică
din unităţile statului să fie exercitată de personal cu înaltă calificare. Aplicarea unei
asemenea legi ar fi schimbat total situaţia arhivistică din România, soarta documentelor.
Din păcate, nu numai că propunerile nu au fost acceptate, dar a venit Legea 922/1941
care a desfiinţat Şcoala Superioară de Arhivistică.
26
Ibidem, f. 23
27
Ibidem, f. 1
28
Ibidem, dosar 20, f. 62
29
Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 61/1943-1949, f. 51
30
- 28 -
Prin Legea de organizare a învăţământului superior din 23 mai 1942, Şcoala
de Arhivistică a fost repusă în drepturi. Disciplinele au fost împărţite în 11 catedre
fundamentale. Prin reforma învăţământului din 1948 a fost transformată în Institutul
de arhivistică, care la un moment dat s-a numit Institutul de Arhivistică, Bibliologie şi
Muzeografie31.1
Se părea că după 23 August 1944 învăţământul arhivistic din România va lua
amploare. În acest context Aurelian Sacerdoteanu analiza şi îşi punea problema dacă,
în această conjunctură mai era bine ca şcoala să rămână la 3 ani de studiu. În cele din
urmă a ajuns la concluzia că pentru pregătirea elementelor care intrau direct în
producţie erau suficienţi trei ani, dar în viitor, când se va reglementa organizarea
doctoratului, şcoala să se prelungească cu încă 2 ani, rezervaţi acestuia32.
Şcoala avea 23 posturi de profesori, dar se considera că fiecare profesor
trebuie să aibă cel puţin un asistent, să dispună de 1-3 preparatori în laboratoare de
optică, mulaje, analize şi expertize, patologia scrisului şi a hârtiei33. Pentru practica
studenţilor se solicita dotarea cu 4 ateliere de legat cărţi, de analizat materiile prime şi
pentru desen34.
Speranţele prof. Sacerdoţeanu veneau din faptul că Arhivele Statului
obţinuseră rezultate deosebite. Reuşiseră să tipărească un mare număr de cărţi,
majoritatea instrumente de lucru fără de care cercetarea istorică nu s-ar fi ridicat la
nivelul exigenţelor. Este vorba de Catalogul actelor Ţării Româneşti, Indici
cronologici, de inventare arhivistice35.
Numai aparent lucrurile stăteau aşa de bine. În cadrul corpului profesoral erau
tendinţe excentrice şi disensiuni, alimentate de factorul politic şi de preocuparea
Universităţii Bucureşti de a-şi îmbunătăţi cadrele. Din 1942, Emil Condurachi, în
vederea încadrării la Universitate, a început să îi facă opoziţie lui Sacerdoţeanu. În
1947, cu sprijinul prof. C. Daicoviciu, Condurachi a fost încadrat în Universitate36.4 La
ideile lui E. Condurachi s-a raliat şi profesorul C. Andreescu şi corpul profesoral al
Institutului de Arhivistică nu mai era, moralmente, la nivelul merituoşilor
întemeietori37.
Firescul avea să se producă. În 1950 Institutul a fost desfiinţat, ceea ce a
însemnat o grea lovitură dată întregii activităţi arhivistice din ţară. Un învăţământ de
înaltă ţinută aşezat temeinic pe activităţi practice, care aborda pe lângă arhivistică
discipline înrudite, ca bibliologia şi muzeografia, a încetat să mai existe.
Şi la Arhivele Statului lucrurile evoluau tot în această direcţie, în detrimentul calităţii,
contrare ordinii cerute de o astfel de activitate. Într-o scrisoare din 4 aprilie 1950,
31
Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 49, f. 30 şi 82
32
33
Ibidem, f. 105
34
Ibidem, f. 106
35
36
37
- 29 -
arhivistul şef Lăzărescu cerea preşedintelui sindicatului salariaţilor din învăţământ să
se facă “o grabnică cercetare la faţa locului”38. Era semnalată tendinţa din ce în ce mai
accentuată, de la Arhivele Statului de încetinirea muncii, încălcarea normelor de lucru,
instigări la nesupunere faţă de măsurile conducerii. Autoritatea lui Aurelian
Sacerdoţeanu a fost subminată cu perseverenţă de cei care nu erau capabili
profesional, încurajaţi de faptul că profesorul nu avea o susţinere politică. Fiu de preot,
cu studii în străinătate, Sacerdoţeanu era directorul potrivit, dar nu şi acceptabil pentru
autorităţile timpului şi ca urmare a fost schimbat din funcţie.
Aurelian Sacerdoţeanu, profesor al Facultăţii de Istorie
După 1950, activitatea de pregătire a personalului necesar Arhivelor Statului a fost
pusă pe seama Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Pregătirea arhivistică a
studenţilor consta dintr-un curs de ştiinţe auxiliare în anul I, curs de paleografie
chirilică şi slavonă în anul II şi curs facultativ de epigrafie în anul III. În anii IV şi V
de studio, 10 studenţi din fiecare serie formau o grupă care se specializa în arhivistică,
urmând pe lângă cursurile generale de istorie, unul special de arhivistică.
Pregătirea arhiviştilor la Facultatea de Istorie prezenta un avantaj, dar şi multe
dezavantaje. Pozitiv era faptul că spre deosebire de Şcoala Superioară şi de Institutul
de Arhivistică la facultate se studia la un nivel superior, istoria, absolut necesară celui
care se ocupă cu conservarea şi descifrarea documentelor. Oricât am încerca să
inovăm, este foarte evident că activitatea arhivistică, fără instruirea istorică, nu se
poate face.
Dezavantajele pregătirii arhivistice la Facultatea de istorie erau mai multe. În
primul rând numărul foarte mic al orelor acordate cursurilor de ştiinţe auxiliare şi
nivelul scăzut la care se predau, ori ştiinţele auxiliare constituie fundamentul pregătirii
arhivistice. Am putea spune că nu se poate considera arhivist cel care nu a studiat
diplomatica, cronologia, heraldica, genealogia etc. Întărim cele de mai sus cu câteva
rânduri dintr-o scrisoare datată 20 decembrie 1960 a lui Aurelian Sacerdoţeanu către
Constantin Turcu, arhivist la Iaşi din care se desprinde dezamăgirea în legătură cu
felul cum se predau ştiinţele auxiliare şi arhivistica la Facultatea de istorie din
Bucureşti: „Mă gândesc că trebuie să încetez de a mai pune suflet în această chestiune
şi să consider că ştiinţele auxiliare ale istoriei nu mai au ce căuta în pregătirea
istoricilor noştri. Odată cu aceasta trebuie să moară şi arhivistica”39.
Tot la capitolul minusuri se înscrie pregătirea sumară în domeniul
paleografiilor. Dacă la Şcoala superioară de arhivistică paleografiile constituiau, în
mai mulţi ani, cursuri de bază, la Facultatea de Istorie se întindeau pe un singur an şi li
se acorda importanţă scăzută. Dezavantajul cel mai mare consta în pregătirea practică,
cea care a făcut din Şcoala de Arhivistică o instituţie deosebit de apreciată. La
Facultatea de Istorie practica se desfăşura formal. De fapt, unii studenţi de la
38
39
Corneliu Mihail-Lungu, Maricica Ifrim, Ana Felicia Diaconu, Aurelian Sacerdoţeanu – corespondenţă,
1928-1974, Bucureşti, 2004, p. 261
- 30 -
arhivistică aveau posibilitatea să efectueze practică la Institutul de istorie de pe lângă
Comitetul Central al P.C.R., iar cei din grupele de modernă şi contemporană la
Arhivele Statului. Cursurile şi seminariile se derulau de asemenea manieră, încât în
timpul facultăţii studentul se întâlnea cu documentul numai sub formă de planşe în
albumele de paleografie.
La Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Aurelian Sacerdoţeanu nu
şi-a găsit locul pe care îl merita pentru că nu era de acord cu modalităţile de organizare
a materiei şi de desfăşurare a cursurilor. A fost primit cu multă răceală în corpul
profesoral, iar de-a lungul anilor i s-au adus învinuiri nedreptăţite. A fost acuzat că nu
se apropie de studenţi, ceea ce nu era adevărat, lucru pe care l-am constatat personal.
Profesorul organiza duminica vizite la monumente şi în locuri cu rezonanţă istorică la
care noi, studenţii participam cu plăcere şi interes. Avea convingerea că un arhivist, un
istoric trebuie să fie informat. La rândul său dascălul nostru era totdeauna informat şi
avea o deschidere care ne impresiona pe toţi. Cu profesorul Aurelian Sacerdoţeanu se
putea aborda orice temă culturală şi nu numai.
Cursurile se desfăşurau degajat şi îi făcea mare plăcere să antreneze studenţii
la discuţii. Impunea respect prin claritatea expunerilor şi prin exigenţa de la examene,
calităţi care veneau din pregătirea şi experienţa sa de viaţă. Ne domina prin calmul şi
răbdarea cu care ne asculta părerile, prin faptul că nu dădăcea şi oricât de dificilă ar fi
fost o lucrare, lăsa studentul să-şi găsească singur drumul potrivit.
Pentru denigrarea lui Aurelian Sacerdoţeanu s-au făcut multe. S-a recurs chiar
şi la presă. Iată ce scria Constantin Turcu în 1959: „Am citit la 24 februarie cu destulă
amărăciune atacul din ziare împotriva dumneavoastră. Câtă lipsă de adevăr! Dvs. va să
zică faceţi parte dintre acei profesori care trăiţi departe de studenţi! Dar eu îmi aduc
aminte că acum trei ani, urcând Ceahlăul, v-aţi întâlnit cu un grup compact de tineri
studenţi ai secţiei arhivistice şi toţi v-au înconjurat cu entuziasm, povestindu-vă fel de
fel de lucruri din călătoria lor şi întrebându-vă la fel. Oare acest fapt nu e dovadă că
sunteţi iubit de studenţime?”40
La Facultatea de istorie Aurelian Sacerdoţeanu şi-a urmat drumul său
meticulos, organizat. Pe de o parte a format profesional mulţi studenţi, iar pe de
alta, a elaborat cursul de arhivistică, fiind singurul român care a reuşit să
abordeze şi să se ridice de la activităţile concrete din depozitele de arhivă până
la exigenţele erudite ale unei lucrări ştiinţifice.
Elaborarea cursului i-a luat mulţi ani de muncă, a stârnit invidie şi a fost
nevoit să se confrunte cu numeroase greutăţi. Elocvente sunt rândurile pe care le scria
la 27 iunie 1964: „…În sfârşit cursul meu de arhivistică a ajuns la minister, adică la
editură, care, nici mai mult nici mai puţin, îmi cere să îl reduc la jumătate, fiindcă atât
e trecut în planul editorial. Este multă muncă băgată acolo şi mult împodobită cu
suferinţe morale. După 12 ani de tribulaţii nu cred că mai este cazul să-mi fac această
operaţie sângeroasă şi am să renunţ la el. Am şi spus-o impegatului ministerial…”41
40
Ibidem, p. 248
41
Ibidem, p. 277
- 31 -
Aurelian Sacerdoţeanu nu a fost înfrânt. Cursul său s-a publicat mai târziu. Într-un
bilanţ pe care şi l-a făcut asupra activităţii sale în 1970 mărturisea: „Cu toate puterile
mele şi nu cu puţine sacrificii materiale, am servit culturii româneşti, pe toate căile
posibile. Stau drept, cu fruntea sus în faţa oricărei judecăţi prezente sau postume.”42
Într-adevăr, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu a fost şi a rămas un model atât ca om,
cât şi în plan profesional. A excelat şi a direcţionat activitatea arhivistică prin
terminologie, metodica cercetării istorice şi acurateţea editării textelor. Lucrarea
Arhivistica rămâne unicat în peisajul plin de sacrificii al arhivisticii româneşti.
Zusammenfassung
Nach einer Einführung über die Geschichte des rumänischen Archivs und die
Versuche der Gründung des archivwissenschaftlichen Unterrichts verfolgt der Autor
die Tätigkeit des Professors Aurelian Sacerdoţeanu im Rahmen der Archivschule und
nach 1950 an der Bukarester Geschichtefkultät.
42
Ana Felicia Diaconu, art. cit., p. 96
- 32 -
CURSURILE DE LIMBĂ ŞI PALEOGRAFIE
SLAVO-ROMÂNĂ – DE LA ŞCOALA DE ARHIVISTICĂ
LA FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ
Mirela COMĂNESCU
Şcoala practică de arhivari-paleografi a fost inaugurată la 28 noiembrie 1924,

cu un dublu scop: de a pregăti „personalul de specialişti necesar arhivelor centrale şi
regionale, precum şi arhivelor şi registraturilor diferitelor autorităţi”, dar şi pentru a
înlesni „amatorilor şi colecţionarilor de documente vechi, proprietarilor de arhive
familiale şi tuturor celor ar voi să cerceteze şi să studieze documentele noastre, putinţa
de a descifra şi de a înţelege aceste preţioase rămăşiţe culturale lăsate de strămoşi1.
Încă de la început, alături de cursuri arhivistică, izvoarele istoriei românilor,
de paleografie româno-chirilică, greacă, latină erau şi cursuri de paleografie slavă, pe
care le susţinea profesorul universitar P. Cancel. Acesta a ţinut prima lecţie la
4 decembrie 1924, fiind suplinit în anul 1925 (aprilie-mai) de către A. Balotă, iar în
anii 1926-1927 de Elena Eftimiu. Începând cu anul 1929 cursul a fost încredinţat lui P.
P. Panaitescu. Din anul 1939, prin adresa nr. 1038 din 17 octombrie 1939, asistentul
Damian P. Bogdan, „diplomat al şcoalei noastre şi doctor în litere, cu multe lucrări de
specialitate elogios apreciate de critică”2 este numit profesor la catedra de paleografie
slavă la început în calitate de profesor suplinitor, acesta continuând opera începută de
predecesorii săi până la desfiinţarea Şcolii, în anul 1941. În urma referatului întocmit
de către Ştefan Ciobanu la 18 iunie 1942, prin care acesta apreciază în mod deosebit
activitatea lui Damian P. Bogdan, atât ca asistent la catedra de istoria slavilor de la
Universitatea din Bucureşti, cât şi pe cea depusă la Arhivele Statului şi la secţia
manuscrise a Academiei Române, fapt ce demonstrează „o serioasă pregătire
ştiinţifică, o metodă minuţioasă de cercetare şi o cunoaştere adâncă a textelor vechi
româneşti”3, la 26 septembrie 1942 Ministerul Culturii şi Cultelor anunţă numirea lui
Damian P. Bogdan ca profesor definitiv la Şcoala Superioară de Arhivistică din
Bucureşti.
1
Constantin Moisil, Din istoria Şcoalei de Arhivistică, în „Hrisovul”, I, 1941, p. 25
2
Aurelian Sacerdoţeanu, Partea administrativă a Şcolii de Arhivistică, în „Hrisovul”, II, 1942, p. 262
3
Pentru mai multe informaţii, vezi Mirela Comănescu, Preţuitori ai arhivelor – Damian P. Bogdan, în
„Revista Arhivelor”, nr. 1, 2006
- 33 -
Programa întocmită de către profesor urmărea pentru anul I de studiu o
introducere în limba slavă veche prin studierea limbii slave, familiarizarea cu
alfabetul, fonetica, mijloacele de transcriere, studiul morfologiei, în special a
pronumelui, substantivului şi verbului. Tot în primul an se făcea şi o scurtă
introducere în studiul redacţiei ruso-ucrainene, medio-bulgare, sârbe şi slavo-române4.
Lecţiile ţinute la anul II conţineau predarea gramaticii slave vechi – substantivul, dar
şi introducerea în studiul textelor slavo-române din toate cele trei ţări române5.
Cursurile din anul III erau dedicate, în special, inscripţiilor slavo-române şi pisaniilor.
Dintre studenţii lui Damian P. Bogdan din anul 1946 s-au remarcat în special
Damaschin Mioc, student în anul III, şi Haralambie Chirică, din anul III, care la
examenul parţial au obţinut nota 86.
În anul 1949, Damian P. Bogdan alcătuieşte bibliografia pentru cursul de slavă
veche7. Dându-şi seama de necesitatea studierii cât mai profunde şi mai atente a
paleografiei slavo-române profesorul a militat pentru înfiinţarea unui post de asistent
la catedra de paleografie slavă8.
În programa analitică întocmită în anul 1949, cursul de paleografie slavă era
structurat pe parcursul a trei ani, două treimi fiind alocate seminarului şi lucrărilor
practice. În anul I, studenţii erau familiarizaţi cu obiectul şi însemnătatea paleografiei,
cu principalele redacţii, cu alfabetele slave. În cel de al treilea curs, Damian P. Bogdan
le făcea studenţilor o introducere în istoria limbii slave vechi şi a celor medio-slave
ucraineană, sârbo-croată, polonă ş.a. Tot în anul I li se preda un curs extrem de
interesant şi util pentru înţelegerea cât mai exactă a limbii documentelor slavo-
române, cât şi a celorlalte redacţii slave, şi privea reformele ortografice ale
patriarhului bulgar Eftimie din Târnovo, Constantin Kostenečki în Serbia, cât şi despre
cea a lui Petru I în Rusia. Foarte complet şi documentat era şi cursul referitor la
izvoarele cercetărilor paleografice, profesorul dând informaţii nu numai în ceea ce
priveşte textele slave vechi şi medii, dar şi a numărului lor, depozitul şi bibliografia
aferentă fiecăruia. Tot în anul I se făcea o clasificare a textelor atât după criterii
interne, cât şi externe, a tipurilor de scriere (uncială, semiuncială şi cursivă), li se
vorbea despre sisteme speciale ale scrierii (prescurtarea, ligatura, monograma,
monocondil, criptogramă etc.), sistemele de punctuaţie, semnele diacritice, despre
datarea documentelor. În cadrul aceluiaşi curs, studenţii aflau şi informaţii referitoare
la materialele de scris, formatul, ornamente şi scriitorii actului. După ce studenţii se
familiarizau cu aceste texte, în lecţia a IX-a, Damian P. Bogdan le vorbea despre
fonetica slavei vechi, morfologie (cu accent pe substantiv, pronume şi verb), dar şi
despre sintaxă. În ultima lecţie, a XXIII-a, din anul I, studenţii aflau despre elementele
4
Ibidem, f. 76
5
D.A.N.I.C, fond Şcoala de Arhivistică, ds. 70, f. 70
6
Ibidem, f. 110
7
Ibidem, ds. 105, f. 27-32
8
Ibidem, în procesul verbal al şedinţei din 18 noiembrie 1949, ds. 105, f. 72
- 34 -
necesare descrierii unui text şi despre modul de editare. Cursul pentru acest an era
extrem de complet şi bine documentat, cu foarte multe informaţii bibliografice9.
La seminar se lucra cu ajutorul ediţiilor facsimilate, în primele două trimestre,
la lectură şi transcriere, iar în ultimul şi la traducerea şi analiza acestor texte sub toate
aspectele: paleografic, gramatical şi lingvistic. Se foloseau în special lucrările lui P. A.
Lavrov, V. Sčepkin, I. V. Iagić ş.a.
În anul II se punea accent pe studierea textelor slavo-române (manuscrise,
documente, tipărituri), din secolele XIII-XVII, scrise pe teritoriul celor trei Ţări
Româneşti. În prima oră de curs li se vorbea studenţilor despre însemnătatea
paleografiei slavo-române pentru studierea aprofundată şi temeinică a istoriei
naţionale. Numeroase ore de curs erau dedicate clasificării textelor, limbii acestora,
documentelor, cât şi sistemelor speciale ale scrierii, semnelor de punctuaţie şi a celor
diacritice. La seminar se analizau sub toate aspectele prezentate în orele de curs
diferitele texte, folosindu-se albume, studii şi ediţii ale lui Ioan Bogdan, I. Bianu, Paul
Mihailovici, Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu, Emil Turdeanu, dar şi Culegerea de
facsimile întocmită special pentru necesităţile cursului de paleografie slavă de la
Şcoala de Arhivistică de către Aurelian Sacerdoţeanu şi Damian P. Bogdan10.
Deşi era un curs destul de comprimat, profesorul, pentru a se face cât mai bine
înţeles de către studenţi, face şi o prezentare a transformărilor fonetice ce au avut loc
în celelalte redacţii (în special a celei ruso-ucrainene, medio-bulgare şi sârbo-croate),
pentru ca aceştia să poată observa influenţele pătrunse în documentele noastre de
cancelarie11.
În anul III se punea accent, în special, pe inscripţiile din Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania în secolele XIV-XVII (numărul, depozitul, limba, scriitorii,
bibliografia etc.). La seminar se analizau aceste inscripţii din toate punctele de vedere,
cu ajutorul reproducerilor aflate în lucrări precum Les arts mineurs en Roumanie a lui
N. Iorga, Bule de aur sigilare de la domnii Ţării româneşti şi ai Moldovei întocmită de
C. Moisil, lucrările lui G. Balş: Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bisericile şi mănăstirile
moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din
veacurile XVII şi XVIII, cât şi în Albumul paleografic moldovenesc a lui I. Bogdan şi
în lucrarea lui Emil Turdeanu La broderie religieuse en Roumanie12.
Munca depusă de către slavist pentru alcătuirea cursului a fost una migăloasă
şi dificilă având în vedere faptul că nu exista un curs general de slavă veche sau de
paleografie, acesta trebuind să apeleze la cele apărute peste hotare, în special în Rusia,
sau la studiile publicate în diferite periodice de slavişti precum I. Bogdan, Stoica
Nicolaescu, P. P. Panaitescu ş.a13.
9
Ibidem, f. 63-72
10
Pentru informaţii privind bibliografia cursului, vezi Ibidem, dosar 119, f. 77-79
11
Ibidem, dosar. 119, f. 54-58
12
Vezi programa completă pentru cei trei ani în Ibidem, dosar 90, f. 28-37, ds. 119, f. 1-9, Idem, fond
Bogdan Damian, ds. 28, f. 6-14
13
Acest lucru rezultă şi din fişele păstrate în fond, sau, Idem, Fond Bogdan Damian, ds. 29-31
- 35 -
Trebuie amintit faptul că primul manual de paleografie slavo-română publicat
la noi aparţine lui Damian P. Bogdan şi fostului său profesor, Henri Sthal, lucrare pe
care aceştia au dedicat-o lui Ioan Bogdan14.
În anul 1950, Damian P. Bogdan avea un chestionar pentru examenul de
paleografie slavă. Astfel, pentru anul I întrebările erau de genul: Ce este limba slavă?;
Care sunt premisele politico-sociale ale creării primului alfabet slav?; Ce este alfabetul
glagolitic?; Ce este alfabetul chirilic?; Care sunt şi unde se păstrează textele slave
vechi?; Ce este reforma patriarhului bulgar Eftimie şi cea a lui Constantin
Kostenečki?; Care sunt particularităţile fonetice ale limbii slave vechi?; Care sunt
particularităţile morfologice ale limbii slave vechi?; Care sunt particularităţile
sintactice ale limbii slave vechi?; Care sunt elementele de validare ale documentelor?;
Cum circulau textele?; Care sunt metodele de descriere şi editare a unui text.
Pentru anul II profesorul pregătea întrebări precum: Ce se înţelege prin texte
slavo-române?; Care sunt cele mai vechi texte slavo-române şi unde se păstrează?;
Care sunt studiile şi ediţiile româneşti de paleografie slavo-română?; Care sunt
particularităţile fonetice ale textelor slavo-române?; Care sunt particularităţile
morfologice şi sintactice ale textelor slavo-române?; Care sunt studiile româneşti
privind limba textelor slavo-române; Ce cuprinde data textelor slavo-române şi cum se
pot data textele fără dată; Care sunt metodele de descriere şi editare a unui text.
Pentru anul III întrebările se prezentau în felul următor: Ce se înţelege prin
epigrafia slavo-română?; Care sunt cele mai vechi inscripţii slavo-române şi unde se
păstrează?; Cum se înfăţişează semiunciala şi cursiva inscripţiilor slavo-române?; Ce
cuprinde data inscripţiilor slavo-române şi cum se pot data inscripţiile fără dată?; Care
sunt metodele de descriere şi editare a unei inscripţii slavo-române?15.
Considerăm că prezentarea activităţii profesionale a slavistului Damian P.
Bogdan, ca profesor la Şcoala de Arhivistică este un omagiu adus strădaniilor sale de a
lăsa în urmă numeroase studii şi mai ales valoroasa lucrare, apărută în anul 1978,
Paleografia slavo-română, folosită de noi şi astăzi atât în pregătirea cursurilor şi
seminariilor de la Facultatea de Arhivistică, cât şi pentru întocmirea diferitelor studii.
Alături de aceste lucrări de un real folos ne este cursul de Slava veche şi slavonă
românească realizat la Universitatea din Bucureşti de un colectiv coordonat de
regretatul Pandele Olteanu şi din care au făcut parte G. Mihăilă, Lucia Djamo-
Diaconiţă, Mihai Vrabie, Elena Linţa, Olga Staicovici, Mihai Mitu, şi care a văzut
lumina tiparului în anul 1975.
Mai nou, cursul întocmit de către profesorul Mihai Mitu de la Universitatea
din Bucureşti, pune accent pe toate genurile de texte slavo-române din care a extras
câteva pe care le-a prezentat în anexe, acestea fiindu-ne extrem de folositoare în
activitatea de seminar pentru anii III şi IV.
14
Olimpia Guţu, Contribuţia învăţământului arhivistic la dezvoltare slavisticii româneşti, „Hrisovul”,
serie nouă, VIII, p. 70
15
Vezi lista tuturor întrebărilor, D.A.N.I.C., fond Bogdan Damian, ds. 119, f. 80-84
- 36 -
De asemenea, cursul apărut la Moscova în anul 2003, întocmit de către C.A.
16
Voilova , ne este de un real folos, în special, în activitatea de seminar, acesta
dispunând la final de un extrem de valoros set de exerciţii pentru fiecare parte de
vorbire studiată. Totodată, Dicţionarul17 apărut tot la Moscova în anul 1999, realizat
de un colectiv de slavişti de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică a Academiei
Ruse de Ştiinţe şi de la Institutul de Slavistică al Academiei de Ştiinţe al Republicii
Cehe este extrem de util pentru lămurirea unor cuvinte şi expresii întâlnite de către noi
în diferite texte vechi slave.
Numeroasele schimbări intervenite de-a lungul timpului în cei 15 ani de
activitate a Facultăţii de Arhivistică nu au afectat decât în foarte mică măsură
organizarea cursului de Slavă veche şi slavonă românească, acesta fiind împărţit, în
prezent, pe parcursul celor trei ani de studiu, în felul următor: în anul I se pune accent
pe contextul istoric al apariţiei alfabetului slav, pe studierea textelor glagolitice şi
chirilice păstrate, şi, cel mai mult timp, este dedicat studiului gramaticii slave vechi, la
seminar analizându-se, cu ajutorul ediţiilor apărute până în prezent, diferite texte.
În anul II se studiază redacţiile slavone: medio-bulgară, ruso-ucraineană,
sârbo-croată, ceho-moravă şi slavo-română, iar la orele de seminar se discuta despre
diferite texte aparţinând acestor redacţii, scoţându-se în evidenţă, în special acele
caracteristici ce se regăsesc şi în textele slavo-române.
Cursul anului III este dedicat studierii în amănunt a slavonei româneşti atât din
punctul de vedere al grafiei şi foneticii, cât şi al morfologiei şi lexicului.
Pe lângă aceste materiale amintite, faptul că suntem deja în mileniul III, al
informatizării, ne obligă să ne adaptăm noilor cerinţe ale celor care doresc să studieze
această paleografie fie mai rapid, fie mai concret. Pentru o restructurare a materialului
clasic, trebuie să apelăm „la eliminări determinate de necesitatea de a aborda zone şi
sfere de cunoaştere cerute de activitatea de viitor”18. Trebuie să ne gândim în special la
aspectul vizual al predării, crearea unei baze de date pe suport electronic şi care poate
fi oricând completată şi îmbunătăţită atât cu noi date cât şi cu noi studii apărute atât în
ţară cât şi pe plan internaţional, la diferite congrese de specialitate. O activitate de
acest gen a fost începută de către profesorul universitar dr. Pavel Mircea Florea de la
Facultatea de Arhivistică, dar, pentru ca această bază de date să fie cât mai utilă, ea
trebuie îmbunătăţită de cât mai multe persoane cu preocupări în acest domeniu.
De asemenea, faptul că acum se pot fotografia sau scana diferite documente ne
ajută extrem de mult în activitatea de seminar, în special la paleografie, studenţii
având acces mai uşor la un număr mult mai mare de documente, pe care le pot studia
din toate punctele de vedere, mult mai bine decât până acum, când se lucra cu albume,
16
7. !. %≅6:≅&∀, ΕΗ∀∆≅Φ:∀&β>Φ846 β2Ζ8, )∆≅Λ∀, ;≅Φ8&∀, 2003, 368 p
17
ΕΗ∀∆≅Φ:∀&β>Φ846 Φ:≅&∀∆∴ (Β≅ ∆ϑΦ8≅Β4Φβ< X – XI &,8≅&), 2
, 42∗∀>4,, ΦΗ,∆,≅Η4Β>≅,, ;≅Φ8&∀, 32∗∀Η,:∴ΦΗ&≅ «ΧϑΦΦ846 β2Ζ8», 1999, 842 p
18
Maria Dumitrescu, Slavistica – azi şi mâine (Domeniul lingvistic), în „Romanoslavica”, XXIX,
Bucureşti, 1991, p. 242
- 37 -
facsimile sau copii xerox. Posibilităţile oferite de tehnologiile informatice pentru
slavistică sunt foarte largi şi variate, putând ajuta studentul şi în însuşirea mai uşor,
vizual, atât a caracteristicilor paleografice a textelor prezentate la curs, cât şi a
vocabularului.
Suntem conştienţi că trebuie să ne orientăm cursul în raport cu cerinţele
viitorului specialist, să răspundem cu flexibilitate şi capacitate de adaptare la noile
cerinţe europene, fără însă a face rabat de la calitate şi fără a renunţa la tot ce s-a făcut
bun în acest domeniu de-a lungul timpului, de către toţi cei care şi-au îndreptat atenţia
asupra domeniului slavisticii, atât de important pentru istoria şi cultura naţională.
Zusammenfassung
Der Artikel konzentriert sich auf die Vorlesungen und Seminare für slawisch-
rumänische Sprache und Paläografie und auf die Hochschulprofessoren, die sie von
den Anfängen der Archivschule bis heutezutage an der Fakultät für Archivistik hielten.
- 38 -
COMPLETĂRI PRIVIND VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
PROFESORULUI EMIL VÎRTOSU
Nicolae ISAR
În completarea unui articol publicat cu câţiva ani în urmă în paginile acestei

1
reviste , ni se pare interesant să aducem aici o serie de date noi privind activitatea unuia
dintre profesorii de seamă ai vechii Şcoli Superioare de Arhivistică, distinsul erudit care a
fost Emil Vîrtosu. Profesor al acestei instituţii în anii 1934-1950. După desfiinţarea
acesteia, el şi-a continuat activitatea în anii 1950-1965, până la pensionare, în cadrul
Facultăţii de Istorie (Catedra de arhivistică) a Universităţii din Bucureşti (aşa cum făcuse şi
fostul director al Şcolii, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu).
Aşa cum am mai subliniat, ca specialist în paleografia chirilică, a fost un
profesor apreciat şi iubit de studenţi, serii după serii datorând acestuia iniţierea în
tainele acestei discipline, indispensabile cercetării ştiinţifice în domeniul istoriei
naţionale. A fost în acelaşi timp un autor de mare prestigiu, în urma sa rămânând o
serie de lucrări fundamentale, privind studiul paleografiei româno-chirilice, instituţia
Domniei, revoluţia din 1821 şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu, despre Ionică
Tăutu, Constantin Brâncoveanu ş.a2.
Nu vom reveni în paginile care urmează asupra formării intelectuale a
eruditului profesor, şi asupra activităţii sale la vechea Şcoală de Arhivistică, ci ne vom
opri asupra celei de a doua părţi a activităţii sale, mai puţin cunoscută, din anii
comunismului, în cadrul Facultăţii de Istorie (1950-1965), bineînţeles, o serie de date
din activitatea sa anterioară reieşind şi din documentele pe care le comentăm aici,
vizând această a doua parte a activităţii profesorului3.
Ne oprim asupra acestor aspecte ale activităţii profesorului din deceniile VI-
VII ale secolului trecut pentru că ele sugerează atmosfera în care au funcţionat în
1
Vezi N. Isar, Centenar – profesorul Emil Vîrtosu (1902-1977), în „Hrisovul”, serie nouă, VII, 2002,
p. 111-116
2
Un comentariu asupra principalelor sale lucrări, vezi, între altele, în articolul nostru citat mai sus,
precum şi Enciclopedia istoriografiei române, Bucureşti, 1978
3
Procedăm la o asemenea documentare, pornind de la dosarul „de cadre” al profesorului E. Vîrtosu
existent în Arhiva Universităţii din Bucureşti, ds. 3417, al Serviciului Personal (ds. neclasificat,
nenumerotat).
- 39 -
aceste decenii – în plină epocă de afirmare a dogmatismului ideologic – şi alţi iluştri
profesori-istorici. A fost o perioadă, pe care am trăit-o, în parte, ca studenţi, iar apoi,
cadre didactice în această facultate şi, peste timp, nu putem decât să resimţim toată
înţelegerea şi tot respectul pentru modul cum unii dintre foştii noştri profesori au
înţeles în acei ani să-şi facă datoria de „dascăli”, în ciuda greutăţilor şi umilinţelor de
tot felul.
Între altele, fişele personale de cadre sunt documente revelatoare în ceea ce
priveşte activitatea universitarilor români în aceste decenii, în plus ele conţinând date
şi amănunte biografice pe care nu le găsim în alte izvoare.
Iată, de pildă, fişa personală contrasemnată de profesorul Emil Vîrtosu, la 30
ianuarie 1961, din care aflăm date pe care, în parte, le cunoşteam: data naşterii, 21 oct.
1902; locul naşterii, Galaţi; numele părinţilor, Alexandru şi Elena, decedaţi amândoi la
această dată; numele soţiei, Pelletier Aimée-Emilie-Annette, născută la Paris, în 1906.
Sunt indicate de asemenea, numele celor trei copii: Marina, născută în 1935, studentă
la Facultatea de Medicină; Ileana, născută în 1939, absolventă a Facultăţii de
Filologie; Mihail, născut în 1946, elev în clasa a IX-a, toţi membri U. T. M.,
completează cu grijă profesorul rubrica respectivă. Despre sine, la rubrica de
apartenenţă politică înainte şi după 23 August completează „fără”, la rubrica averea
părinţilor înainte de 23 August, menţionează: „casă naţionalizată”, iar la rubrica
averea personală până la 1948 şi după această dată, notează: „casa în care locuim
făcută în rate la Soc. Locuiţe Eftine”.
De asemenea, la rubrica de Studii a fişei sunt indicate date pe care le
cunoşteam: absolvent al Liceului „V. Alecsandri” din Galaţi din 1921; absolvent al
Facultăţii de Litere şi Filosofie, specialitatea, Filologie modernă, în 1925, doctorat în
istorie etc.
Fără îndoială, o asemenea fişă personală, cu numeroasele amănunte pe care le
solicita privind originea socială şi starea materială a profesorului în cauză, precum şi a
rudelor apropiate, conferă o evidentă notă de umilinţă la adresa celui obligat să o
completeze. Dar aceasta era realitatea timpului; autorităţile universitare, în
conformitate cu dispoziţiile superioare ale „conducerii de partid şi de stat”, urmau să
cunoască în amănunte biografia salariaţilor - inclusiv cu detalii de viaţă personală – şi
această fişă, cum vom vedea, era doar unul din documentele de acest gen care
trimiteau la atmosfera apăsătoare în care trebuia să se desfăşoare activitatea
universitarilor.
Evident, pentru cercetătorul-istoric din zilele noastre, aşa cum observăm,
asemenea documente îşi au însemnătatea lor ca izvoare istorice pentru reconstituirea
biografiei şi activităţii semnatarilor. Uneori, sub acest raport, ele ne oferă amănunte
interesante, în ciuda caracterului pe cât de ridicol, pe atât de umilitor al diverselor
rubrici din această fişă. Una dintre aceste rubrici, de pildă, care cerea răspuns, se
chema: Lucrări de creaţie şi participări la manifestări de artă (se vor trece în ordinea
cronologică felul manifestărilor: concerte, spectacole, expoziţii personale, colective,
de stat sau particulare, compoziţii, materiale de propagandă etc.) înainte de
- 40 -
23 August în ţară şi în străinătate. Şi iată ce putea să completeze profesorul Vîrtosu
drept răspuns la această rubrică: „Consider activitatea ştiinţifică drept formă
specifică de creaţie pentru cei ce, nefiind artişti – de niciun fel – nu pot avea alte
manifestări creatoare personale”(s. n., N. I. ).
Iată şi alte rubrici din această fişă ale cărei răspunsuri subliniază sau
completează unele aspecte ale activităţii profesorului. Astfel, la rubrica, Dacă a fost în
străinătate, când, unde şi în ce calitate, semnatarul fişei, cu grijă, răspunde: „Franţa,
Italia, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Turcia, Grecia, Elveţia etc. pentru studii şi
cercetări de specialitate (arhive, biblioteci, muzee, expoziţii etc. ), publicând unele din
rezultatele cercetărilor. Între altele, am căutat să aflu mormântul lui I. Tăutul la
Istanbul; soarta lui seamănă cu a lui N. Bălcescu” (s. n. N. I. ).
Unele amănunte biografice puţin cunoscute ni le oferă coloanele fişei privind
situaţia militară a semnatarului: locotenent în rezervă la Marină, absolvent al Şcolii
navale din Constanţa, decorat cu „Virtutea militară, cl. III, nenavigant, pentru
activitatea marinărească”.
Trecem peste rubricile cu menţiunea celor patru fraţi ai profesorului,
Alexandru, Petre, Ion, Gheorghe, şi două cumnate. La o altă rubrică, privind
apartenenţa politică a rudelor despre unul dintre fraţi, Petre Vîrtosu, semnatarul este
obligat să precizeze că acesta fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc, „arestat
înainte de 1952, acum – în 1961 – liber şi în câmpul muncii”. În sfârşit, o rubrică
finală a fişei cerea menţionarea persoanelor, care îl puteau recomanda pe semnatar,
pentru activitatea dinainte şi după 23 August, cu adresa lor şi, ca un amănunt de
interes biografic, menţionăm aici câteva din numele indicate de semnatar, altfel, bine
cunoscute: Mihail Ciobanu, prof. univ.; J. Byck, prof. univ.; acad. D. Panaitescu-
Perpessicius, N. Deleanu, Octav Livezeanu ş. a.
Informaţiile acestei fişe personale la care ne-am referit, cu data de 30 ianuarie
1961, sunt completate de profesor într-o amplă autobiografie, datată februarie 1961,
un alt document, obligatoriu, în dosarul de cadre al profesorului. Cunoaştem însă din
acest dosar alte trei autobiografii ale sale, anterioare, datate, succesiv, în: noiembrie
1949, iulie 1950, februarie 1952; toate sunt deosebit de interesante cu unele amănunte
necunoscute, privind reconstituirea vieţii şi activităţii profesorului Emil Vîrtosu. Sunt
interesante aceste piese de dosar şi din alt punct de vedere, urmărind mai ales, prin
comparaţie, „noutăţile” aduse de autor, de la o dată la alta, în prezentarea unor
amănunte biografice; anume, ele vorbesc de evoluţia sufletească a semnatarului
autobiografiei sub tensiunea „grijii” de a-şi acoperi pe deplin punctele delicate ale
biografiei, susceptibile de a stârni suspiciuni care i-ar fi putut periclita continuitatea
serviciului, în condiţiile existenţei unor norme riguroase vizând originea socială şi
atitudinea faţă de regimul comunist. Vom observa că, pentru a se menţine în post,
pentru a evita compromisul total al încadrării în sistem, prin intrarea în rândurile
Partidului Comunist, un profesor universitar de prestigiu ca Emil Vîrtosu – cum au
procedat însă şi alţii, pe lângă domnia sa – trebuia să se autocenzureze, să facă
compromisuri minore, de ordin formal, în declaraţiile sale autobiografice, în dorinţa de
- 41 -
a-şi asigura continuitatea în munca cu studenţii şi a-şi asigura totodată unicul mijloc
de existenţă.
Din lipsă de spaţiu nu vom putea da integral una sau alta dintre biografiile
profesorului amintite mai sus, ci vom relua numai unele fragmente, menite să
lămurească unele aspecte mai puţin cunoscute din activitatea sa, totodată, cum am
menţionat, să sublinieze presiunea ideologică la care era supus, implicit, pentru a
nuanţa într-un anume fel unele amănunte biografice.
Primele trei biografii, din anii 1949, 1950 şi 1952, au un text aproape identic,
stând sub semnul realităţii cvasi-identice a acestor ani; foarte probabil, ca şi în cazul
celorlalţi universitari, odată fixat cadrul general al expunerii, el era reluat în anul sau
în anii următori, cu unele mici modificări de ordinul oportunităţi.
De la începutul textului, aflăm că tatăl istoricului, Alexandru, era salariat
public, mai corect, preot, termen pe care semnatarul dorea să-l evite, dată fiind
suspiciunea la ordinea zilei, în ochii autorităţilor comuniste, privind această categorie
profesională; de asemenea, găsim aici informaţia despre acelaşi părinte, Alexandru, că
a murit în vara anului 1917, „în timpul şi din cauza războiului”, lăsând în urma sa o
familie cu serioase greutăţi.
Despre apartenenţa politică a părinţilor autorul notează: „Politică, părinţii mei
nu ştiu să fi făcut! Sunt sigur, însă, că, dacă au făcut politică, această politică a lor a
fost preocuparea, de fiecare zi, de a-şi putea hrăni, educa şi instrui cei 7 (şapte) copii,
toţi, băieţi, câţi ne mai aflam în viaţă până la începutul războiului: 1916-1918”.
Formula „politică.... nu ştiu să fi făcut”, privitoare la părinţi, cu sublinierea greutăţilor
de familie, cum observăm, revine constant în toate variantele acestei autobiografii din
anii menţionaţi.
Mai departe, textul autobiografiei cu toate variantele sale, ne oferă imaginea
tânărului, obligat, din adolescenţă, să se ocupe, nu numai de studii, ci şi de grijile familiei:
„Nu împlinisem, încă, 15 ani, când, în acelaşi timp cu tatăl meu, mor, pe
front, doi fraţi, al treilea este luat prizonier, al patrulea este trimis pe front.
Liceul l-am urmat la Liceul V. Alecsandri din Galaţi.
Dând lecţii, până în ultima clasă de liceu, am ajutat pe mama care, văduvă,
cu o mică pensie, trebuia să crească şi pe cei doi fraţi ai mei, mai mici; ceilalţi doi,
mai mari, se întreţineau singuri, cum puteau.
La Universitate, aş fi vrut să urmez Medicina, dar, neavând mijloace, am
urmat Literele, deoarece, astfel, am putut lua un serviciu, spre a mă întreţine, singur,
în Bucureşti”(s. n. N. I. ).
Apoi, autorul trimite la cercetările şi studiile sale de tinereţe între care unul,
despre Tudor Vladimirescu, îi adusese un premiu al Academiei Române, precum şi la
numeroasele călătorii de studii în străinătate.
A doua parte a autobiografiei, este pusă sub titlul Atitudinea politică, fiind
binecunoscut autorului imperativul de a insista asupra acestui aspect şi, bineînţeles,
găsea prilejul de a sublinia unele aspecte din activitatea sa publică din tinereţe, care
- 42 -
păreau a corespunde exigenţelor autorităţilor comuniste vizându-i pe vechii
universitari. În acest sens, iată ce putea să scrie profesorul, convins că, peste anumite
note îngroşate, nu ascundea adevărul:
„Fiind de foarte tânăr un om al muncii, am fost, din totdeauna, alături de
lupta oamenilor muncii, în scopul dobândirii unei bune stări pentru clasa
muncitoare, şi am luptat însumi împotriva abuzurilor, a nedreptăţilor, a
discriminărilor censuale sau rasiale, pentru apărarea libertăţii de gândire, de
scris şi de muncă etc.
Evident, această atitudine s-a cristalizat în anii studenţiei. Atunci am luat
parte, prin scris, vorbă şi fapte, la multe din manifestările unui mic număr de
studenţi democraţi, activând şi în cadrul Ligii pentru apărarea drepturilor
omului. În ziarele vremii (Adevărul, Dimineaţa etc. ), începând din toamna
anului 1922, se poate găsi semnătura mea în josul multor manifeste democrate
studenţeşti. Am luat parte la toate manifestările democrate studenţeşti împotriva
lui Numerus clausus, pentru eliberarea prof. Constantinescu-Iaşi, pentru
dizolvarea Centrului studenţesc etc.
În aceste condiţii, se va înţelege uşor de ce n-am militat – şi n-aş fi putut
milita vreodată subt nicio formă, în nicio organizaţie politică, sau paramilitară,
legionară, fascistă sau hitleristă.
Sărac, de o constituţie fizică fără rezistenţă la eforturi, exemplar din
generaţia subnutrită a războiului 1916-1918, am considerat că prima mea datorie
era de a-mi desăvârşi pregătirea profesională, singura creatore şi în măsură să
înlăture diletantismul. La aceasta se adăuga şi constatarea, descurajatoare, că nu
eram înzestrat cu un temperament de adevărat luptător”(s. n. N. I. ).
Iată, dar, aici, răspunsul la întrebarea privind politica făcută de profesor
înainte de 23 August; dacă nu a fost membru al vreunui partid politic „burghez”, dar
nici al Partidului Comunist sau organizaţiilor politice afliliate, trebuia să reiasă măcar
simpatia sa pentru mişcarea democratică!
Dar, mai departe, obligatoriu, autobiografia trebuia să cuprindă
consimţământul la justeţea actului de la 23 August, înlăturând posibilele suspiciuni în
această privinţă:
„Cum am privit ziua de 23 August?
Pentru mine, ca şi pentru cei ce s-au preocupat vreodată de un viitor mai
bun al oamenilor muncii de la noi, această zi a fost un pas hotărâtor în viaţa ţării
noastre. Din acea clipă, despărţindu-se de tovărăşia hitleristă, ţara noastră
începea, şi putea începe, o viaţă nouă, regăsindu-şi fiinţa proprie şi propriul
drum către ţeluri cari erau ale omenirii întregi. Dezvoltarea evenimentelor a
confirmat aşteptările”. (s. n. N. I. )
Astăzi, la o apreciabilă distanţă în timp de anii acestui apăsător dogmatism, ne
putem imagina cu câtă strângere de inimă putea profesorul să-şi ţină condeiul în mână
scriind aceste rânduri, fie şi numai pentru faptul că asemenea declaraţii, la care era
obligat, nu aveau nicio legătură cu exigenţele predării disciplinei sale la catedră!
- 43 -
Am citat aici din textul primei autobiografii a profesorului Emil Vîrtosu, din
1949, cum am arătat, cele următoare, menţionate de noi, preluând în cea mai mare
parte acest text cu unele adaosuri, mai ales privind atitudinea politică. Astfel, în
autobiografia din 1952, pe lângă cele menţionate în variantele anterioare, din 1949 şi
1950, privind activitatea sa din anii studenţiei, apar câteva informaţii noi: „Am fost
reţinut politic pentru foarte scurt timp, la Prefectura Poliţiei, în toamna anului
1922. Mai târziu, la Siguranţa Generală, iar în Aprilie 1925, am fost citat ca
martor al apărării, la Consiliul de Război, în procesul celor 59 fruntaşi
comunişti” (s. n. N. I. ). De asemenea, în locul comentariului vizând atitudinea faţă de
actul de la 23 August, apare o explicaţie mai succintă menită să justifice şi
neînscrierea sa în rândurile Partidului Comunist, reorganizat recent: „[...] deoarece în
vremuri grele pentru clasa muncitoare, nu m-am înscris într-o organizaţie
politică specifică, am considerat că nu am dreptul să o fac mai târziu, după 23
August 1944, atunci când lupta clasei muncitoare triumfase şi fără sprijinul meu
direct. Pentru aceste motive, în prezent, fac politica clasei muncitoare, dar nu
sunt înscris în partid”. (s. n. N. I. )
În schimb, autorul se simte obligat să adauge aici unele „dovezi” concrete ale
adeziunii sale la regimul comunist: era înscris în sindicat din 1945 în cadrul
Institutului de Arhivistică, fusese responsabil la gazeta de perete (!), apoi, absolvise un
curs de marxism-leninism la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române şi
urma un curs de istorie a Partidului Comunist Bolşevic, la Faculatea de Istorie.
Desigur, asemenea „mărturii” ale profesorului „de adeziune” la regimul
comunist ne apar azi încărcate de ridicol, dar ele vorbesc de la sine despre atmosfera
în care era obligat să lucreze un profesor erudit ca Emil Vîrtosu, de gradul până la care
putea să meargă cu compromisuri şi concesii mărunte faţă de regim: pe de o parte,
pentru a evita, cum am menţionat, compromisul total, intrarea în rândurile Partidului
Comunist, pe de alta, pentru a-şi putea menţine postul la catedră.
La aproape un deceniu de la autobiografia la care ne-am referit puţin mai sus,
în autobiografia din februarie 1961, găsim o serie de amănunte nemenţionate anterior,
deşi structura textului rămâne neschimbată. O explicaţie nouă survine privind
activitatea sa din răstimpul celui de-al doilea război mondial, după precizarea că în
anii anteriori nu fusese înscris în nicio organizaţie politică: „Totuşi, în timpul celui
de-al doilea război mondial, fiind mobilizat ca ofiţer de marină în rezervă, am
scris, potrivit dispoziţiilor primite, o serie de reportaje despre faptele de arme ale
Marinei, publicate sub titlul: Pretutindeni! Totdeauna! Prin demobilizare, în
octombrie 1945, încetând calitatea şi obligaţiile mele din timpul războiului, mi-
am recâştigat libertatea de gândire şi acţiune. Iar sensul preocupărilor personale
se poate vedea şi din lucrarea publicată în iulie 1944: Tudor Vladimirescu, Pagini
de revoltă, ediţia a II-a”. (s. n. N. I. )
De data aceasta, cum se vede şi în continuarea textului autobiografiei, autorul
pare a găsi în opţiunea sa pentru cercetarea „răscoalei poporului în 1821” elemente de
susţinere a „adeziunii” sale la regimul comunist; fără a mai face declaraţii de aprobare
- 44 -
a actului de la 23 August, el ţine să sublinieze, odată cu opţiunea pentru această
tematică, etapa nouă în care a intrat creaţia sa ştiinţifică după 23 August 1944. Scotea
în evidenţă, pe bună dreptate, meritele sale ştiinţifice şi, trimiţând la predarea
paleografiei chirilice în Facultatea de Istorie, avea grijă să sublinieze că an de an îşi
îmbunătăţeşte „interpretarea marxist-leninistă”. Încheia el textul acestei autobiografii
cu o declaraţie formală de loialitate, pe care o socotea, desigur, foarte necesară:
„Evident, nu pot spune că am ajuns la desăvârşirea predării paleografiei
chirilice, dar mă străduiesc cât mai mult să răspund încrederii ce mi s-a acordat
de Partid şi Guvern prin recunoaşterea titlului de doctor în ştiinţele istorice şi
acordarea gradului didactic superior de profesor de paleografie chirilică” (este vorba,
de fapt, de o nouă recunoaştere a acestor titluri care se făcuse recent, n. n. N. I.).
Din nou, se poate face aici acelaşi comentariu: ca să poată să-şi menţină
funcţia didactică şi munca cu studenţii, care îi era dragă profesorului – era munca lui
de o viaţă -, asemenea declaraţii formale contau prea puţin. De altfel, cum vom vedea
mai departe, referindu-ne la o altă categorie de piese din dosarul profesorului,
asemenea declaraţii nu puteau să înşele vigilenţa serviciului de specialitate al
Universităţii.
Este vorba de referatele pe care serviciul de cadre al Universităţii, pe baza
caracterizărilor venite de la decanatul facultăţii, le făcea asupra profesorilor. În cazul
profesorului Emil Vîrtosu dispunem de o serie de trei referate de acest gen, numai
unul dintre ele fiind datat (18 ianuarie 1956). Făcând o sinteză a datelor biografice, în
partea finală a referatului se formulau aprecieri generale asupra calităţilor profesionale
şi politice ale profesorului.
Este interesant că formulele cu care se fac aceste caracterizări în cazul
profesorului E. Vîrtosu sunt aproape identice de la un referat la altul. Sub raportul
pregătirii ştiinţifice, citim: „Profesorul este bine pregătit, fiind considerat unul dintre
cei mai buni profesori de specialitate”; „Îşi îndeplineşte corect sarcinile didactice şi
caută să pregătească pe studenţi în materia de specialitate”; „Colaborează la publicaţii
de documente ale Institutului de Istorie, îndeplinind corect sarcinile didactice” etc.
Altfel stau, însă, lucrurile sub raport politico-ideologic: „Nu are suficientă pregătire
ideologică şi nici spirit ideologic organizatoric şi de colaborare pentru a conduce
catedra” (de Arhivistică, n. n. N. I. ); „Nu are activitate obştească. În probleme politice
are atitudine rezervată, deşi în perioada studenţiei a activat în Liga drepturilor
omului”; „are atitudine neutră în problemele politice”. Mai grav: „în diferite ocazii, la
manifestări publice, în Consiliul facultăţii etc., a dovedit uneori o poziţie
obiectivistă antimarxistă” (s. n., N. I. ).
Invariabil, se trimite la caracterizarea făcută de conducerea facultăţii:
„Decanatul Facultăţii de Istorie face aprecieri asupra profesorului Vîrtosu Emil ca
fiind util facultăţii, numai în măsura în care este specializat şi atâta vreme cât există o
secţie de arhivistică” şi concluzia finală, repetată, este categorică: „Din referinţele
membrilor de partid rezultă că nu se poate conta pe dânsul, considerându-l că ar
fi oricând împotriva regimului nostru” (s. n., N. I. ). Apare chiar în referatul cu data
- 45 -
de 18 ianuarie 1956, o recomandare, peste care ulterior ştim că s-a trecut: „Datorită
atitudinii sale politice, nu sântem de acord să i se confere gradul didactic
superior” (s. n., N. I. ).
Iată, deci, cum declaraţiile de fidelitate faţă de regim din fişele personale sau
din autobiografii nu impresionau nici decanatul facultăţii, nici serviciul de cadre al
Universităţii, poziţia conferită profesorului fiind aceea de tolerat, ca specialist,
deocamdată, greu de înlocuit.
Dacă aceasta era atmosfera de la locul de muncă al profesorului, concomitent,
în locuinţa sa, cum rezultă dintr-un memoriu semnat de acesta, aflat în dosarul de
cadre al Universităţii, de-a lungul multor ani, cel puţin în anii 1950-1957, situaţia era
dramatică. În locuinţa profesorului, în camera sa de lucru, fusese plasat printr-o
repartiţie a autorităţilor un lucrător de miliţie, spaţiul de locuit pentru profesor, soţia sa
şi cei trei copii, fiind redus la două camere; or, abuziv, noul locatar, pentru a se
extinde, închide holul de acces la dependinţe, obligându-l pe vechiul proprietar să
ocolească prin curte pentru a ajunge la dependinţe, îl şicanează în permanenţă, în fel şi
chip etc. Profesorul s-a judecat de-a lungul anilor cu autorităţile, cerând să-i fie
reîntregit spaţiul locativ în virtutea dreptului de proprietate repartizându-se chiriaşului
(între timp, ajuns din plutonier major locotenent major, o altă locuinţă), punându-se
astfel capăt unei situaţii insuportabile. Nu ştim cum s-a rezolvat coşmarul de la
domiciliu al profesorului, dar este suficient să înţelegem din acest memoriu condiţiile
sociale pe care regimul comunist al timpului, trecând peste reguli proprii drepturilor
elementare ale omului, putea, să le confere unui profesor universitar, suspectat şi la
locul de serviciu că „nu se poate conta pe el”.
Evident, trimiţând la cazul profesorului Emil Vîrtosu şi reconstituind cât de
cât atmosfera timpului aşa cum rezultă ea din documentele pe care le cunoaştem, nu
este greu de înţeles că un asemenea caz nu a fost izolat. Acest caz, pe care l-am
prezentat aici, ne sugerează să privim cu atenţie şi înţelegere viaţa şi activitatea unor
asemenea erudiţi profesori, în deceniile de regim comunist; în ciuda dificultăţilor şi
condiţiilor, adesea extrem de umilitoare, în care au funcţionat, cu preţul unor
„compromisuri” insignifiante – în primul rând, declaraţii de loialitate faţă de regim, în
texte care nu erau destinate publicităţii -, ei şi-au făcut din plin datoria de dascăli,
contribuind la instruirea şi educaţia multor generaţii de arhivişti-istorici, mulţi dintre
aceştia ajungând nume ilustre ale istoriografiei române contemporane.
Pe de altă parte, cu privire la serviciul de cadre – azi, serviciul de personal –,
la administraţia universitară superioară, la care am făcut trimitere, nu trebuie să
înţelegem că funcţionarii respectivi sau conducătorii de instituţii erau, cu toţii, rău
intenţionaţi şi lipsiţi de scrupule; înainte de toate, şi ei erau simple piese ale unui
sistem uriaş, fiindu-le dat să se supună aceluiaşi imperativ, valabil pentru toţi cetăţenii
statului, care se numea a trăi. În această privinţă, noi înşine am avut prilejul, de-a
lungul timpului, să întâlnim, între cei amintiţi, mulţi oameni de bine, conştienţi de
limitele morale ale atribuţiilor lor oficiale, şi orice judecată, când ne referim la toţi
- 46 -
aceştia – funcţionari sau cadre universitare de conducere – trebuie să fie una
individuală, iar nu globală.
Trimiţând la aceste aspecte ale activităţii profesorului Emil Vîrtosu din anii
comunismului, cum am mai menţionat, ne putem imagina atmosfera în care au
funcţionat în aceşti ani şi alţi iluştri profesori aparţinând aceleiaşi generaţii – Aurelian
Sacerdoţeanu, D.P. Bogdan, Ion Ionaşcu, Gh.T. Ionescu ş.a. -, ca să ne referim numai
la cei care au ilustrat Catedra de arhivistică a Facultăţii de Istorie, şi la pilda cărora, de
râvnă didactică şi spirit de sacrificiu – ca şi în cazul profesorului Emil Vîrtosu – ar
trebui să ne îndreptăm, cu recunoştinţă, toată atenţia.
Zusammenfassung
Mit Rücksicht eines früher in dieser Zeitschrift veröffentlichten Artikels bringt

der Autor eine Reihe neuer Informationen vor allem über den zweiten Teil der
Tätigkeit des gelehrten Professors Emil Vârtosu in den Jahren 1950-1965, im Rahmen
des Lehrstuhls für Archivistik der Bukarester Geschichtefakultät.
Aufgrund von unveröffentlichten Dokumenten werden hier die schwierigen
Bedingungen vorgestellt, in denen er seine Tätigkeit entfalten musste, aber auch die
vorbildliche Art, in der er verstand, seine didaktischen Ziele zu erreichen, so dass er
zu der Ausbildung mehrerer Generationen von Historikern und Archivaren beitrug.
- 47 -
PROFESORUL I. IONAŞCU
Mihai Sorin RĂDULESCU
Formaţia lui I. Ionaşcu datează de la sfârşitul anilor ’20, iar influenţa pe care a
exercitat-o el asupra multor istorici se situează între începutul anilor ‘50 – când a
devenit universitar, director la Arhive şi apoi director al Muzeului de Istorie a
Bucureştilor şi sfârşitul deceniului opt. Deşi cariera sa mai importantă a început în
vremea lui Mihail Roller – alături de care s-a şi aflat în colectivul de redacţie al DIR -,
I. Ionaşcu a adus un suflu de autentic profesionalism în meseria invadată în acei ani de
ideologie. I se poate reproşa într-un fel că atunci când istorici însemnaţi din vechea
generaţie – precum Gheorghe Brătianu, Nicolae Bănescu, Victor Papacostea şi alţii –
fuseseră epuraţi din facultate, el s-a numărat printre cei care le-au luat locul. Se pare că
proiectarea sa pe orbita universitară se datorează chiar lui Mihail Roller, aflat în
căutare de cadre noi, dar oameni valoroşi din punct de vedere profesional - care
urmau să le înlocuiască pe cele vechi. În toate domeniile şi cu precădere în cele
tehnice, regimul nou instaurat a folosit oameni formaţi înainte de război.
Nu este vorba aici de a-l „scuza” pe I. Ionaşcu, ci de a încerca să înţelegem
care a fost rolul său, complex de altminteri, în istoriografia românească. A fost
oarecum eclipsat de alţi colegi de generaţie, mult mai strălucitori în arta oratoriei
universitare. I. Ionaşcu a fost un istoric „cuminte”, legat – uneori chiar robit – de
documente, dar poate că este demnă de admirat tocmai această dedicaţie tăcută faţă de
meseria sa, această îndelungată stăruinţă asupra unor subiecte, această pasiune pentru
detaliu şi pentru afirmaţiile bine documentate. La acest istoric nu se întâlneşte plăcerea
de a epata prin citate din autori străini şi prin recursul la bibliografia de ultimă oră.
Este însă în scrierile sale o dorinţă tenace de a zidi pentru multă vreme, ceea ce face ca
aproape tot ceea ce a aşternut pe hârtie să-şi păstreze – cu mici excepţii ale unor
concesii din anii ’50 - valabilitatea şi astăzi. Nu se poate concepe istoria centrului
Bucureştilor, a unor instituţii de anvergură precum Academia domnească de la Sf.
Sava şi Universitatea, a multor biserici şi mănăstiri din Ţara Românească, a unor
personaje marcante din evul mediu, fără contribuţiile lui I. Ionaşcu. Poate fi el taxat cu
eticheta de „factolog” şi lăsat pradă unei uitări, chipurile, meritate? Mai degrabă pare
că astăzi, când orice discurs istoriografic – oricât de îndepărtat de litera documentului
- pare posibil, ar fi necesar să-l elogiem pe I. Ionaşcu a cărui seriozitate nu trebuie
confundată cu vetusteţea.
- 48 -
Nu a fost purtătorul unui nume ilustru şi nu şi-a făcut studiile în străinătate.
Fiu de preot din satul Tulnici (jud. Vrancea)1, a învăţat la Facultatea de Litere din
Bucureşti. A funcţionat mai întâi ca profesor şi director al Şcolii Normale „Preda
Buzescu” din Slatina2 şi apoi la Bucureşti, ca director al Şcolii de la „Sf. Ecaterina”,
acolo unde astăzi este sediul Institutului Teologic. Curioasă coincidenţă în ceea ce
priveşte primul său loc de muncă: cea mai veche şi mai importantă şcoală din capitala
judeţului Olt este Şcoala Ionaşcu, iar istoricul – purtător al acestui nume, dar
neavând nicio legătură cu fondatorul şcolii – şi-a avut întâiul loc de muncă tocmai la
Slatina.
Prima sa lucrare de anvergură este cartea - apărută în 1934 - despre bisericile
din judeţul Olt. O recomandă scurta prefaţă a lui N. Iorga care avusese astfel de
preocupări – de culegere a inscripţiilor din biserici – încă din tinereţe, ca şi mai târziu.
„Nu putem fi îndeajuns recunoscători acelora cari, ca d. I. Ionaşcu, vechiul şi bunul
mieu elev, străbat un Ţinut şi până la ultima bisericuţă de sat, înjghebată din loadbe de
lemn, pentru a adăugi la cunoaşterea trecutului şi artei neamului nostru./Opera d-lui I.
Ionaşcu e preţioasă şi printr-aceea că ne lămureşte asupra unei regiuni foarte puţin
cunoscute supt acest raport, ba aproape inexistente, afară de ceea ce, odinioară, un
harnic institutor, a scris despre curăţelul oraş care e capitala ei./Descripţiei i se alipesc
ştiri, foarte bogate, cu privire la toţi aceia cari s-au învrednicit cu ceva la ctitoriile prin
care li se păstrează şi li se va păstra numele”3.
Truda istoricului în vârstă de 32 de ani la data publicării cărţii a fost
încununată în 1935 cu un premiu al Academiei Române. Lucrarea mărturiseşte
afinitatea profesională puternică care l-a legat pe I. Ionaşcu de acel fertil istoric care a
fost Ioan C. Filitti4, cu o generaţie mai în vârstă decât tânărul cărturar vrâncean.
Subiectele abordate, metoda folosită, viziunea asupra problemelor se aseamănă cu cele
ale lui Filitti, deşi acesta din urmă, nefiind universitar, nu l-a influenţat pe cale directă,
aşa cum avea să o facă I. Ionaşcu cu o serie de istorici de astăzi pe care i-a avut
studenţi.
După profesoratul de la Slatina a urmat cel de la Buzău, care a lăsat şi el urme
în scrierile sale: Ştiri nouă asupra Mănăstirii Ciolanu (Buzău) (1936), Mănăstirea
Izvorani (Buzău), ctitoria Episcopului Luca (1583-1604) (1936), Un fost metoh al
Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău) (1936), Un şcolar al seminarului Chesarie
acum o sută de ani: V. Caloianu de la Stâlpu (Buzău) 1819 – 1885 (1937), Material
documentar privitor la istoria seminarului din Buzău. 1836 – 1936 (1937), volum
premiat de Academia Română în 1939.
1
Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 177-178
(articol de Nicolae Stoicescu).
2
Vezi „Anuarul Şc. Normale <<Preda Buzescu>> din Slatina pe anii 1927 – 1930”, Craiova, 1930
3
I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Prefaţă de N. Iorga, Craiova, Ramuri, 1934, p. III
4
I. Ionaşcu s-a raportat şi direct la Ioan C. Filitti, vezi I. Ionaşcu, Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva
acte privind pe boerii Rudeni, extras din „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, 1935
- 49 -
Locul îi era la Institutul de Istoria Românilor de la Facultatea de Litere din
Bucureşti şi aducerea sa acolo s-a şi realizat în 1942, în calitate de şef de lucrări, pe
lângă profesorul Constantin C. Giurescu şi alături de Constant Grecescu. Aceasta
explică de altfel şi publicaţiile sale din acei ani în „Revista Istorică Română”. In 1948
a devenit cercetător la Institutul de Istorie (care nu primise încă numele fondatorului
său, N. Iorga), unde avea să rămână până în 1955, făcând parte din colectivul de
editare a Documentelor privind Istoria României (DIR).
Ideea unui institut genealogic – despre care scriseseră George D. Florescu şi
Gheorghe Bezviconi - a fost transpusă în realitate pentru prima oară în 1943, la
iniţiativa generalului Mihai Racoviţă-Cehan. În ziua de 7 martie a acelui an, în casa
acestuia a avut loc reuniunea de constituire a Cercului Genealogic Român, la care au
participat specialişti ai acestor cercetări, între care şi I. Ionaşcu care a jucat un anumit
rol în acest context. Aceasta se vede din faptul că aproape o lună mai târziu, la 11
aprilie, membrii fondatori s-au adunat în sediul şcolii Sf. Ecaterina – al cărei director
era I. Ionaşcu - pentru a adopta proiectul de statut; preşedinte a fost ales amintitul
general, vice-preşedinte – George D. Florescu, iar membrii ai comitetului de
conducere – procurorul Constantin I. Prodan, profesorul Ion Ionaşcu şi Gheorghe
Bezviconi5.
I. Ionaşcu a ocupat între 1953-1956 funcţia de director-adjunct în Arhivele
Naţionale, alături de Vasile Maciu care i-a succedat lui Aurelian Sacerdoţeanu la
conducerea instituţiei6. De departe nu era singurul „om vechi” pe care noul regim îl
încadrase în sistemul arhivelor. Fusese chiar cazul lui Aurelian Sacerdoţeanu,
mentorul a generaţii de arhivişti de după cel de-al doilea război mondial, al
arhivistului Mihail Regleanu şi al multor altor specialişti din acest domeniu. Accentul
pus pe valorificarea fondului arhivistic face ca publicaţiile scoase de Arhivele Statului
în acei ani să fie folosibile şi astăzi, în ciuda schimbărilor de regim şi de mentalitate
care s-au produs de atunci.
I. Ionaşcu a avut, de asemenea, o contribuţie de marcă la organizarea
Muzeului de Istorie a Bucureştilor, în fruntea căruia s-a aflat, ca director, între 1956 –
1959. Sub conducerea lui şi-au găsit refugiul o serie de specialişti cu dosar
„nesănătos”, precum Petre Ş. Năsturel – devenit chiar şeful secţiei de istorie medievală
-, Paul Cernovodeanu, ca şi tineri de viitor, ca arheologul Panait I. Panait7 şi mulţi
alţii. În acea atmosferă de ideologizare copleşitoare, Palatul Şuţu a fost – ca şi alte
5
„Arhiva Genealogică Română”, Bucureşti, ianuarie 1944, pp. 85-86, 88
6
Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp. 178, 359. Vezi şi Arhivele Statului 125 de ani de activitate
1831-1856, Bucureşti 1957, p. 217
7
Acesta i-a şi dedicat lui I. Ionaşcu o mică evocare, apărută în „Cercetări arheologice în Bucureşti”, vol.
III, 1981, pp. 295-296. De asemenea, idem, In memoria arheologilor pământului Bucureştilor, în
„Cercetări arheologice în Bucureşti”, vol. V, 2002. Adresez şi pe această cale respectuoase mulţumiri
foştilor săi studenţi, profesorii Nicolae Isar, Constantin Rezachevici şi Panait I. Panait, pentru
solicitudinea cu care au răspuns interesului şi curiozităţii mele privitoare la I. Ionaşcu
- 50 -
instituţii ale istoriografiei româneşti – o oază benefică. Ca director al Muzeului
Bucureşti, I. Ionaşcu a fost şeful şantierului arheologic al Capitalei, la care au
colaborat o serie de arheologi „recuperaţi” din Vechiul Regim, precum Gheorghe
Cantacuzino – nepot de fiu al Nababului - şi Dinu V. Rosetti, nepot de fiu al lui C. A.
Rosetti8.
I. Ionaşcu a constituit, aşadar, un colectiv de oameni capabili, a dirijat –
nefiind însă arheolog – fructuoasele lucrări arheologice din acei ani şi a condus
operaţia de organizare a expoziţiei permanente9 care avea să fie deschisă publicului –
cu sens, fireşte, aniversar - la 24 Ianuarie 1959. După ce şi-a îndeplinit cu
conştiinciozitate misiunea, I. Ionaşcu, considerat probabil – pe bună dreptate – un om
„vechi”, a trebuit să părăsească funcţia de director, rămânând însă dascăl la Facultatea
de Istorie, de unde avea să iasă la pensie. Aici a susţinut cursul şi seminarul de istorie
medie românească (prima parte, până la Mihai Viteazul), vădindu-şi erudiţia şi
rigoarea în faţa a numeroşi studenţi. Toţi foştii săi spudei mi-au lăudat la el cultul
documentului, vastitatea cunoştinţelor şi valoarea lecţiilor sale, chiar dacă nu era un
foarte bun vorbitor.
Deşi nu a predat propriu-zis ştiinţele auxiliare, a fost foarte apropiat de
acestea, un teoretician şi un practician al lor. A făcut chiar parte din catedra de
Arhivistică a Facultăţii de Istorie – care avea să se unească ulterior cu catedra de
Istoria României -, alături de Damian P. Bogdan, Aurelian Sacerdoţeanu, Gh. T.
Ionescu, Aneta Boiangiu şi Vitalie Stănică10. A publicat numeroase documente,
cercetând cu acribie istoria multor proprietăţi, filiaţii şi genealogii11. Găsea chiar o
deosebită voluptate în expunerea unor interminabile şi fascinante precizări
genealogice12 şi e sigur că studiul familiilor boiereşti din Ţara Românească s-a
îmbogăţit considerabil în urma cercetărilor sale.
Studiul său despre Mănăstirea Hurezi nu este doar o ediţie a 63 de documente
legate de aceasta, ci constituie o veritabilă istorie erudită a mănăstirii în veacul al
XVIII-lea, precum şi a boierilor Brâncoveni din acest secol13. În general, istoricul
aşezămintelor monastice – şi în corelaţie cu ele al instituţiilor de învăţământ - l-a
preocupat pe I. Ionaşcu de-a lungul întregii sale vieţi.
8
Vezi Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, sub redacţia Prof. I. Ionaşcu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1959, p. 6
9
Vezi cele scrise de Traian Udrea şi Nicolae Stoicescu în „Studii”, an XII, nr. 5, 1959, p. 235 şi urm. De
aemenea, vezi Florian Georgescu, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului Bucureşti la a 50-a
aniversare, în „Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie”, VIII, 1971, pp. 28-29
10
Robert Deutsch, op. cit., p. 54
11
Vezi, de pildă, I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, Ramuri, 1934, pp. 98 – 106
(„Câteva notiţe cu privire la familia Delenilor”), precum şi multe alte capitole din această carte.
12
Idem, Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva acte privind pe boerii Rudeni, în „Arhivele Olteniei”, nr.
77-78, 1935
13
Idem, Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurez, extras din „Arhivele Olteniei”, nr. 79-82, mai-dec. 1935
- 51 -
A pus în ordine arhiva Eforiei Spitalelor Civile, dând la iveală un volum de
documente memorabil despre Mănăstirea Colţea. „Vechea şi importanta arhivă a
Eforiei – scria I. Ionaşcu în prefaţă – se găsea în anii din urmă într-o stare ce nu
permitea cercetarea ei. În dorinţa de a cunoaşte conţinutul acestei bogate colecţii de
documente, am cerut îngăduinţa să întocmesc un inventar al documentelor existente.
Aprobându-mi-se cererea, am păşit la clasarea materialului. Pe măsură ce aranjam
actele, făceam şi transcrierea celor mi se păreau mai interesante, în vederea publicării
lor, deoarece conducătorii instituţiei îşi exprimaseră între timp dorinţa de a vedea dat
la iveală un istoric temeinic al celor două aşezăminte din secolul al XVIII-lea, Colţea
şi Pantelimonul, care – împreună cu Filantropia – au fuzionat în epoca Regulamentului
Organic şi au dat astfel naştere Eforiei Spitalelor Civile de astăzi”14.
Sunt constante ale scrisului său, care în ultimii ani de viaţă, sub influenţa
profesoratului, a îmbrăţişat şi chestiuni de istorie generală, precum domnia lui Mihai
Viteazul.
De asemenea, ca una dintre contribuţiile sale majore la studiul ştiinţelor
auxiliare fie amintit amplul său text despre cronologie, publicat ca introducere la seria
de Documente privind Istoria României, care face şi astăzi autoritate.
A încetat din viaţă în 1979, ca urmare a unui accident vascular pe care l-a avut fiind în
concediu la Câmpulung Muscel. A fost adus la spitalul din Piteşti şi apoi la Bucureşti
unde a încetat din viaţă15. A avut o fiică, Yvonne, căsătorită cu medicul Floru de la
Institutul Danielopol; în urmă cu câteva decenii s-au stabilit în Franţa16.
I. Ionaşcu a locuit în Bucureşti multă vreme pe Bulevardul Magheru, într-un bloc
vechi în care la parter se află cinematograful „Studio”. Foştii săi studenţi mi-au spus
că avea acolo o bibliotecă bogată, plină cu extrase. Biroul său poate fi recunoscut şi
astăzi privind faţada blocului: acolo unde se află fereastra cea mai mare. După
cutremurul din martie 1977 a trebuit să se mute din acel apartament, pe una din
străzile din vecinătate. Ce s-o fi întâmplat oare după moartea sa cu arhiva şi cu
biblioteca pe care o strânsese?
Se poate considera că I. Ionaşcu a dat doar „girul” său unor instituţii
organizate de regimul comunist? Ar fi foarte simplist să privim lucrurile doar în acest
fel. Distanţa în timp oferă şansa seninătăţii în aprecieri, încercând să priveşti atât
umbrele, cât şi luminile unei epoci. I. Ionaşcu face parte din categoria acelor
intelectuali din perioada interbelică ce au dus mai departe în perioada comunistă,
idealul profesiunii lor. In fond, nu este puţin lucru.
14
Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea, publicate de I. Ionaşcu,
Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1941, p. V
15
Informaţie de la arheologul Panait I. Panait (februarie 2007)
16
Informaţie de la acad. Ştefan Ştefănescu (februarie 2007)
- 52 -
Listă de lucrări (selectivă)*
1930
1. Anuarul Şc. Normale “Preda Buzescu” din Slatina pe anii 1927 – 1930, Craiova, 1930;
1934
2. Biserici, chipuri şi documente din Olt, Prefaţă de N. Iorga, Craiova, Ramuri, 1934, 272 p. cu
43 ilustr. + 2 f. (premiată de Academia Română în mai 1935);
(recenzie de Damian P. Bogdan, în „Revista Istorică Română”, t. IV, 1934, fasc. 1-4, 16 p. )
3. Boierul Sandu Bucşănescu (+ 1760). Acte şi însemnări, în „AO”, XIII, nr. 74-76, 1934, pp.
328-337, 422 – 436; (extrasul de la Bibl. Fac. de Ist. are 33 p. )
1935
4. Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurez după documente inedite din arhiva Eforiei
Spitalelor Civile, extras din „AO”, nr. 79-82, mai – dec. 1935, 191 p.;
5. Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva acte privind pe boerii Rudeni, extras din „Arhivele
Olteniei”, nr. 77-78, 1935, 25 p.;
1936
6. Despre hatmanul moldovean Andrei, ajuns mare logofăt al lui Mihai Vodă Viteazul, extras
din „CI”, X-XII, 1936, 9 p.;
7. Ştiri nouă asupra Mănăstirii Ciolanu (Buzău), extras în revista „Îngerul”, VIII, 1-2, 1936,
47 p.;
8. Recensii şi întâmpinări. 1. Elena Perticari – Davila. 2. I. C. Filitti. 3. Şt. N. Ricman ş. a. 4.
D. Furtună. 5. G. Potra. 6. V. Mihordea. 7. Maiorul Gh. I. Buzescu. 8. Preotul Grigore N.
Popescu, extras din „AO”, nr. 83-85, 1936, 40 p.;
9. Note şi întâmpinări. Despre neamul Buzeştilor. Maiorul Gh. I. Buzescu: Reconstituiri
istorice privind familia Buzeştilor, partea I şi II, Sibiu, 1933, 1936, în „AO”, XV, nr. 83-85,
ian. -iun. 1936, pp. 223-228;
10. Mănăstirea Izvorani (Buzău), ctitoria Episcopului Luca (1583 – 1604), Buzău, f. ed. ,
1936, 67 p.;
11. Un fost metoh al Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău), Buzău, [f. e. ], 1936, LIX +
146 p. + arborele genealogic al fam. Cârlova;
1937
12. Un şcolar al seminarului Chesarie acum o sută de ani: V. Caloianu de la Stâlpu (Buzău)
1819 – 1885, extras din revista “Muguri” nr. 7-10, 1936; nr. 1-3, 1937, Buzău, 47 p.;
13. Material documentar privitor la istoria seminarului din Buzău. 1836 - 1936, Prefaţă de
preotul C. Minculescu, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria
Naţională, 1937, XXII + 275 p. + 21 [sau XLII] pl. (premiată de Academia Română în mai
1939);
- 53 -
14. Vechimea mânăstirii din pădurea cea mare de la Bolintin, extras din „RIR”, vol. VII, 1937,
17 p.;
1938
15. Mănăstirea Târgşor un fost metoh al spitalului Pantelimon, extras din „BOR”, anul LVI,
nr. 7-8, iulie – august 1938, 75 p. + 2 pl.;
16. Şcoala de la Colţea în veacul al XVIII-lea, extras din „BOR”, anul LVI, nr. 11-12, nov. -
dec. 1938, 15 p.;
17. Şcoale la Buzău pe lângă episcopie înainte de 1836, extras din vol. Istoria Seminarului din
Buzău, Bucureşti, Monitorul Oficial Imprimeria Naţională, 1938, 20 p.;
18. Ştiri noi despre mitropolitul Grigorie Dascălul, extras din „BOR”, anul LVI, nr. 1-4, ian. -
apr. 1938, 14 p.;
19. Catagrafia preoţilor din eparhia Buzăului în anul 1835, extras din revista „Ingerul”, anul
X, nr. 1-2, 1938;
1939
20. Documente prahovene, extras din revista „Cunoaşterea Prahovei”, anul I, nr. 2, Ploieşti,
1939, 16 p.;
21. Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, în „RIR”, IX, 1939, pp. 246-263;
22. Episcopul Misail (1732 – 1740) şi averea Episcopiei Buzăului după ridicarea lui de ruşi,
extras din revista „Ingerul”, anul XI, nr. 6-7, 1939, 36 p.;
23. O soră necunoscută a lui Vlad Inecatul, în „RIR”, XIII, 3, pp. 61-63;
1940
24. Mitropolitul Grigorie IV şi întrebuinţarea unor venituri în vremea păstoriei lui (1823 –
1834), Bucureşti, Tip. „Carpaţi” P. Bărbulescu, 1940, 34 p.;
25. Despre hatmanul moldovean Andrei, ajuns mare logofăt al lui Mihai Vodă Viteazul, în
„CI”, 1-2, 1940, pp. 97-105;
1941
26. Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea, Bucureşti, 1941, X +
447 p. + 11 pl.;
1942
27. Catagrafia eparhiei Argeş la 1824 cu prefaţă, indice şi o hartă, Bucureşti, Tip. Cărţilor
bisericeşti, 1942, XV + 117 p. + 1 h.;
28. Corespondenţa mânăstirii Cozia în anul 1848, extras din „Arhiva românească”, t. VIII,
1942, 17 p.;
29. Scurt istoric asupra trecutului bisericii Sf. Spiridon Nou din Bucureşti. Datele cuprinse în
acest istoric au fost culese din Arhiva Aşezământului de D-l Prof. I. Ionaşcu, doctor în litere,
Bucureşti, 1942, 6 p.;
30. Mânăstirea Bolintinul, ed. a II-a revăzută, extras din „Şcoala şi viaţa Ilfovului”, 1942,
25 p.;
31. In legătură cu clopotul cel mare de la Patriarhie, în revista „Doina”, III, Bucureşti, 1942,
pp. 1-8;
- 54 -
1943
32. Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească, extras din vol. Omagiu profesorului
Ioan Lupaş, Bucureşti, Monitorul Oficial – Imprimeria Naţională, 1943, pp. 365-385;
33. Mânăstirea Seaca – Muşeteşti (Olt), extras din „Anuarul Comisiunii Monumentelor
Istorice” pe anul 1942, Bucureşti, 1943, pp. 137-154;
34. I. Ceva nou în legătură cu boala mintală a lui Grigore Alexandrescu. II. O soră
necunoscută a lui Vlad Inecatul, extras din „RIR”, vol. XIII fasc. III, 1942 - 1943, pp. 58-63;
35. Data morţii mitropolitului muntean Ignatie Sârbul, extras din „RIR”, vol. XIII fasc. II,
1943, pp. 37-51;
36. Un plan inedit al Curţii Vechi din 1799, extras din „RIR”, vol. XIII1, 1943, pp. 55-77 + 1
plan;
1944
37. Unde a fost satul Cârstieneşti, extras din „RIR”, vol. XIV, fasc. I, 1944, pp. 41-56 + 1 h.;
1945
38. Din relaţiile mânăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni, extras din „RIR”, vol. XIV
fasc. IV, 1945, pp. 458 - 466;
39. Mărturii relative la cronicarul Radu Popescu, în „RIR”, vol. XV fasc. I, 1945, pp. 17-35;
40. Vizitatori la Curtea-de-Argeş acum o sută de ani, ibidem, pp. 85-90;
1946
41. Neamul lui Colţea Doicescu, un ctitor al bisericii Colţei, în „RIR”, XV, fasc. III, 1946, pp.
359-365;
1950
42. Răpirea pământului ce aparţinea moşnenilor din Brăneşti, de către boierul Diamandi
Cărpenişanu, în preajma anului 1821, în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie”, anul I, iulie –
decembrie 1950, pp. 102-111;
1951
43. Două ştiri mărunte privind legăturile Ţării Româneşti cu Rusia în epoca lui Brâncoveanu,
în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie”, an II, nr. 1, ian. -iun. 1951, pp. 73-76;
1954
44. V. Cheresteşiu, Eugen Stănescu, I. Ionaşcu, Despre dezvoltarea ştiinţei istorice din
Republica Populară Română în deceniul 1944 – 1954, în „Studii”, 7, nr. 3, 1954, pp. 161-172;
1955
45. Ştefan cel Mare, [Bucureşti], 1955, 48 p. (Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi
culturii, nr. 131);
46. Un document inedit despre răscoala ţăranilor din Olt în iunie 1899, în „Studii”, 8, nr. 3,
1955, pp. 107-110;
47. Documente inedite din perioada 1517 – 1774, ibidem, 8, nr. 4, 1955, pp. 103-112;
1956
48. Introducere la Documente privind Istoria României, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei,
1956, pp. 7-77;
- 55 -
49. Elemente de cronologie medievală românească, în DIR. Introducere, vol. I, Bucureşti,
1956, pp. 387 – 663 (în colaborare cu Francisc Pall);
50. Despre logofătul Stoica Ludescu şi paternitatea cronicii Istoria Ţării Româneşti, în
„AUB”, seria Ştiinţelor Sociale. Istorie”, V, 1956, pp. 261-299;
1957
51. Lupta vrâncenilor pentru apărarea munţilor de cotropirea habsburgică în sec. XVIII, în
„Analele Universităţii C. I. Parhon Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale Istorie, nr. 9, 1957, pp. 61-
120;
1958
52. Despre catagrafia ţinutului Putna din anii 1773 – 1774, în „RA”, anul I, 1, 1958, pp. 121-
130;
53. Despre judeţele Olt şi Argeş în catagrafia din anii 1773 – 1774 de la Moscova, extras din
„Mitropolia Olteniei”, anul X, nr. 3-4, 1958, 47 p.;
54. Le plus ancien hôpital de Bucarest: Colţea. Communication présentée au XVI-e Congrès
International d’Histoire de la Médecine (Montpellier, septembre 1958), Bucarest, 1958, 18 p.
(Société des Sciences Médicales de la République Populaire Roumaine) (în colaborare cu dr.
G. Barbu);
1959
55. Date statistice noi despre Bucureşti în anii 1810 – 1811 culese din arhivele Moscovei, în
„RA”, anul II, nr. 1/1959, pp. 175-191;
56. Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, ibidem, an II, 2/1959, pp. 117-145;
57. Planul cartografic inedit al oraşului Bucureşti din anul 1770, în „Studii”, anul XII, nr. 5,
sept. -oct. 1959, pp. 113-131 + 2. f. pl.;
58. Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, sub redacţia prof. I. Ionaşcu,
colectivul de autori: I. Ionaşcu, Sebastian Morintz, D. V. Rosetti. . . , [Bucureşti], Editura
Ştiinţifică, 1959, 239 p. + 6 planuri + 120 pl.;
59. Şantierul arheologic Bucureşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol. VI, [Bucureşti],
Editura Academiei, 1959, pp. 757-788 cu ilustr. + 2 pl. (în colaborare);
1961
60. Condiţiile edificării palatului „Academiei” (Universităţii) din Bucureşti în anii 1857 –
1864, extras din „Materiale de Istorie şi Muzeografie. Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti”,
III, f. a. , pp. 105-118;
61. Bucureştii. Pagini de istorie, Bucureşti, [Editura Ştiinţifică], 1961, 212 p. cu ilustr.
(Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii. 380) (în colaborare cu Aron Petric şi
Pompiliu Caraioan);
62. Date noi relative la Radu Vodă Mihnea în Ţara Românească, în „Studii”, anul XIV, nr. 3,
mai – iun. 1961, pp. 699-720 + 2. f. fig.;
63. Şantierul arheologic Bucureşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol. VII, Bucureşti,
Editura Academiei, 1961, pp. 657-680 cu ilustr. + 1 pl.;
1962
64. Concluzii greşite în istoriografia burgheză despre domnia lui Nicolae Mavrogheni, în
„Studii”, t. XV, nr. 1962, 1, pp. 69-109;
- 56 -
65. Mihai Viteazul şi autorii tratatului de la Alba Iulia (1595), în „Anuarul Institutului de
Istorie din Cluj”, V, 1962, pp. 111-144.
66. Ana Ioachim, I. Ionaşcu, Publicarea izvoarelor medievale, în „Studii”, anul XV, nr. 6,
1962, pp. 1545-1567;
1963
67. Izvoarele istoriei României 1601 – 1847, extras din Istoria României, vol. III, Bucureşti,
1963, pp. XIX-XLIV;
68. Din istoria învăţământului superior din Bucureşti în căimăcămia lui Alex. D. Ghica (1856
– 1858), în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţelor Sociale Istorie, nr. 30, anul XII,
1963, pp. 1-20;
69. Prefaţă la Florica Lorinţ, Din istoria unui imperiu (Turcii otomani), [Bucureşti], Editura
Ştiinţifică, 1963, X + 326 p. + h. , 14 f. pl. , portr.
1964
70. Universitatea din Bucureşti, 1864 – 1964, redactată de prof. dr. Alexandru Balaci şi prof.
dr. Ion Ionaşcu. Au colaborat: conf. A. Halanay, lector I. D. Bălan, lector Ion Angela, lector I.
Nedelea, Cuvânt înainte: Acad. Prof. Gh. Mihoc, Bucureşti, 1964, 77 p. + 11 pl. + il. [sau 80 p.
+ 48 f. pl. ];
Traduceri în limbile spaniolă, franceză, rusă şi engleză, toate apărute în acelaşi an, 1964;
71. Le centenaire de l’Université de Bucarest, extras din „Revue Roumaine d’Histoire”, III, nr.
4, 1964, pp. 635-645;
72. Activitatea de început a Academiei domneşti de la Sfântul Sava (1694 – 1716), extras din
„Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale, anul XIII, 1964, pp. 119-141;
73. Cu privire la data întemeierii Academiei domneşti de la Sf. Sava din Bucureşti, în „Studii”,
nr. 6, t. 17, 1964, pp. 1253-1271;
74. Izvoarele istoriei României. 1601 – 1847, extras din Istoria României, vol. III, Bucureşti,
1964, pp. XIX-XLIV (în colaborare cu P. Teodor);
1965
75. Evoluţia populaţiei din Vrancea între anii 1774 – 1829. După date statistice inedite, în
„RA”, anul VIII, nr. 2, iul. - dec. 1965, pp. 97-123;
76. Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, extras din „Revista Muzeelor”,
nr. 4, anul II, 1965, pp. 339-341;
1966
77. Marii dregători în domnia lui Antonie Vodă din Popeşti (1669 – 1672), în „RA”, an IX, 2
[sau 9 ?], 1966, pp. 41-48;
78. Din viaţa şi din activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino (1640 – 1716), în „Studii”,
nr. 4, t. 19, 1966, pp. 633-650;
79. Politica fiscală a lui Ioan-Vodă Caragea oglindită în corespondenţa inedită a lui Manuc-
Bei, extras din „SAI”, vol. VIII, 1966, pp. 45-82;
80. Textul original al petiţiei deputaţilor clăcaşi din Adunarea ad-hoc a Moldovei în 1857, în
„Revista Muzeelor”, anul III, nr. 3, 1966, pp. 195-204;
- 57 -
81. Istoria medie a României, partea I-a (sec. X – sfârşitul sec. XVI). Manual universitar,
Bucureşti, 1966, 405 p. (în colaborare);
1967
82. Academia domnească de la Sf. Sava din Bucureşti, factor de propagare a culturii în
Peninsula Balcanică până la 1821, extras din „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe
sociale. Istorie, anul XVI, 1967, 16 p.;
83. O ştire documentară despre deschiderea Muzeului naţional de antichităţi din Bucureşti în
1865, în „Revista Muzeelor”, IV, nr. 5, 1967, pp. 470-471;
84. Academia Domnească de la Sf. Sava în perioada 1716 – 1775, în „Bucureşti. Materiale de
Istorie şi Muzeografie”, 5, 1967, pp. 25-37;
85. Un prinţ valah pe drumurile Europei (Petru Cercel), în „Magazin Istoric”, 1, nr. 1, apr.
1967, pp. 14-16;
1968
86. Die Entwicklung der Stadt Bukarest im XVIII. und XIX. Jahrhundert, extras din
„Südosteuropa-Jahrbuch”, hrsg. von W. Althammer, 8. Bd. Die Stadt in Südosteuropa. Struktur
und Geschichte. 8. Internationale Hochschulwoche der Südosteuropa-Gesellschaft…1966,
München, Dr. Dr. Rudolf Trofenik, 1968, pp. 146-160;
87. Mihai Viteazul şi unitatea politică a ţărilor române, în vol. Unitate şi continuitate în istoria
poporului român, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, pp. 153-185;
88. Profesorul Ioan Brezoianu, participant la mişcarea revoluţionară din 1840, în „Analele
Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale. Istorie, anul XVII, 1968, 79-100;
89. Evenimentele care au dus la domnia lui Antonie Vodă, din Popeştii Prahovei, în „Studii şi
Materiale. Muzeul de Istorie jud. Prahova. Istorie - Etnografie”, 1, 1968, pp. 53-68;
90. Mihai Viteazul şi boierii trădători, în „Magazin Istoric”, 2, nr. 1, ian. 1968, pp. 80-83;
1969
91. Despre cronicarul Afenduli din Ţara Românească, în „Studii. Revistă de Istorie”, t. 22, 5,
1969;
1970
92. Mareş căpitanul şi Mareş banul, în „MI”, 9, 1970, pp. 94-95;
1971
93. Invăţământul superior din Bucureşti şi ideologia iluministă înainte de 1821, extras din
„Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, VIII, 1971, 17 p.;
94. Veniturile şi cheltuielile casei Manuc-Bei în anii 1815 – 1818, extras din „Revista
Arhivelor”, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4, 1971, pp. 609-649;
95. Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368 – 1900), Bucureşti, Editura
Politică, 1971, 519 p. (în colaborare cu Petre Bărbulescu şi Gheorghe Gheorghe);
96. Tratatele internaţionale ale României (1354 – 1939), texte rezumative, adnotări,
bibliografie, vol. I-II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975 – 1980; vol. I, 528
p.; vol. II, 576 p. (primul autor la vol. I: prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu);
1972
97. Basarabii în tabele genealogice, în „SAI”, XVII, 1972, pp. 128-132 + 2 tab. gen.;
- 58 -
98. Bucureştii şi studenţii transilvăneni în străinătate, extras din „Muzeul de istorie al
municipiului Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, IX, 1972, 11 p. cu facs.;
99. Din lupta ţărănimii dâmboviţene în secolele XVII – XIX împotriva cotropirii feudale, extras
din „Acta Valachica”, Târgovişte, 1972, pp. 215 – 249 cu plan;
100. Prefaţă la Victor Atanasiu, Mihai Viteazul. Campanii, Bucureşti, Editura Militară, 1972,
343 p. cu 1 h. + 8 f. pl.;
1975
101. Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Militară, 1975, 160 p. + 6 f. pl. (Domnitori şi voievozi
ai ţărilor române. 5) (în colaborare cu colonel Victor Atanasiu);
1977
102. Istoria Universităţii din Bucureşti, redactor responsabil: prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu;
vol. I: Academia Domnească şi Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti (1694 – 1864). Universitatea
din Bucureşti în perioada 1864 – 1918, Bucureşti, 1977, IV + 267 p. cu tab. + 31 f. pl.
Manuale:
103. Istoria antică, pentru clasa I-a secundară, ed. I, Buzău, Ed. Ioan Călinescu, f. a. , 240 p. cu
ilustr.;
104. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria antică pentru clasa I-a gimnaziilor şi liceelor
comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 124 p.;
105. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria medievală şi modernă pentru clasa II-a gimnaziilor şi
liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 136 p.;
106. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa III-a
gimnaziilor şi liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 192 p.;
107. Ioan Ionaşcu; Gh. Teodorescu, Istoria românilor pentru clasa a IV-a a gimnaziilor şi
liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 223 p.;
108. Prof. Ştefan Pascu, Prof. Ion Ionaşcu, Conf. Constantin Cihodaru, Prof. Gheorghe
Georgescu-Buzău, Istoria medie a României, partea I (Sec. al X-lea – sfârşitul sec. al XVI-lea),
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, 407 p. cu ilustr. + 3 f. h.
Zusammenfassung
Der Historiker I. Ionaşcu (1902 – 1979) ist leider eine ziemlich vergessene
Figur der rumänischen Geschichtsschreibung, trotz seiner zahlreichen Verdienste,
was die Veröffentlichung von Urkunden zur Vergangenheit der Stadt Bukarest und zu
den rumänischen Bojarengeschlechtern, die Neueröffnung des Museums der Stadt
Bukarest, den Unterricht der historischen Hilfswissenschaften und des rumänischen
Mittelalters anbetrifft. Als Beweis für seine sehr nützlichen Forschungen habe ich hier
ebenfalls eine Liste seiner Werke aufgestellt. Sie zeigt, wie wichtig für diesen
Historiker das ständige und unermüdliche Studium der Urkunden war.
- 59 -
STUDII ŞI ARTICOLE
NICOLAE IORGA (1871-1940)

Orizonturi ale creaţiei şi operei
Ştefan ŞTEFĂNESCU
Opera ştiinţifică a lui Nicolae Iorga – prin dimensiunea excepţională, circa

1.250 lucrări, monografii şi sinteze şi în jur de 25.000 de studii şi articole, ca şi prin
valoarea ei incomparabilă – onorează România şi, totodată, umanitatea.
Gândirea lui, întru totul europeană şi în acelaşi timp întru totul naţională,
întruchipează, în sensul cel mai nobil, complementaritatea dintre particular şi general,
dintre naţional şi universal şi face ca numele lui N. Iorga să personifice pe „cel mai
reprezentativ intelectual, dacă nu cea mai de seamă personalitate a lumii moderne” –
după expresia istoricului american John L. Gering de la Universitatea Columbia din
New-York1.
N. Iorga – istoricul. Unul dintre primii exegeţi ai operei lui N. Iorga, prof.
Mihail Berza aprecia că activitatea istorică a celui mai reprezentativ istoric român ar
putea fi redată – „atât în raport cu permanenţa interesului său, cât şi cu întinderea
contribuţiei sale, chiar cu demersul spiritual al istoricului – sub aspectul a trei cercuri
concentrice, dintre care cel dintâi, cercul central, ar fi ocupat de istoria ţării sale, cel
de-al doilea de istoria sud-estului european, iar cel de-al treilea de ansamblul istoriei
universale”2
I. Pe firul marii tradiţii istoriografice, de a pune pe baze documentare solide
studiul istoriei naţionale, N. Iorga a consacrat o bună parte din timp editării de izvoare.
El a cules din zeci de biblioteci şi arhive, româneşti şi străine (din Paris, Roma,
Milano, Berlin, Nürenberg, Innsbruck, Madrid, Londra, Varşovia, Budapesta,
Stockholm etc.) documente interne şi externe, texte literare, inscripţii, corespondenţe
etc., menite să contribuie la cunoaşterea mai amplă, mai vie, mai deplin lămuritoare a
trecutului poporului român. Cele 3 volume de Acte şi fragmente cu privire la istoria
românilor (Bucureşti, 1895 – 1897), cele 31 de tomuri de Studii şi documente cu
privire la istoria românilor (Bucureşti şi Vălenii de Munte, 1901 – 1916), cele 8
1
My American lectures by Professor Nicolae Iorga, collected and arranged by Norman L. Forter,
2
M. Berza, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1965, p. 27
- 60 -
volume publicate în colecţia de izvoare externe Documente Hurmuzaki (vol X, XI,
XII, XIV, partea I, XIV, partea a II-a, XIV, partea a III-a, XV, partea I, XV, partea a
II-a), cărora li se adaugă alte numeroase izvoare publicate în reviste, fac din N. Iorga
unul dintre cei mai de seamă editori de documente din istoriografia românească.
Perspectiva nouă pe care N. Iorga a deschis-o studierii istoriei naţionale prin
adunarea de izvoare necunoscute a fost lărgită de o profundă cunoaştere a istoriei
universale, a cuceririlor ştiinţifice promovate de cele mai vestite şcoli europene ale
timpului.
Străin oricăror schematizări rigide, partizan al studierii fenomenelor istorice în
toată complexitatea de factori care le determină, adept al istoriei văzută în sensul ei
global, N. Iorga s-a manifestat cu autoritate în cele mai variate domenii ale cercetării
istorice. „Nu există aspect al istoriei poporului român în care N. Iorga să nu-şi fi spus
cuvântul. Nu este cu putinţă – constata ilustrul om de cultură, George Călinescu – să-ţi
alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că
N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”3.
Orizontul ştiinţific larg i-a înlesnit lui N. Iorga să facă interesante asociaţii şi
paralelisme istorice, să emită în cercetările sale idei valoroase, deschizătoare de noi
perspective. Unele din studiile sale aveau să genereze, prin noutatea abordării lor şi
sugestiile avansate domenii de cercetare ce dau originalitate şi impun istoriografia
românească în peisajul ştiinţific internaţional.
Monografii largi a închinat N. Iorga istoriei agrare, economice, armatei, şcolii,
literaturii şi artei. Acestea aveau să-i slujească întocmirii unor sinteze ale istoriei
românilor, care să ţină seama de totalitatea fenomenelor de viaţă individuală şi
colectivă, anticipând modalităţi de tratare, care vor da faimă „Şcolii Analelor” (Ecole
des Annales), fondată în Franţa de Marc Bloc şi Lucien Febvre şi al cărui strălucit
reprezentant a fost Fernand Braudel.
În 1905, N. Iorga publica la Gotha, din îndemnul lui K. Lamprecht,
Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (Coll.
„Allgemeine Staatengeschichte”, 2 vol.). Prin arhitectura ei, prin noutatea informaţiei
şi ideile călăuzitoare, această primă sinteză de istoria românilor a lui N. Iorga le
depăşea pe cele ale înaintaşilor.
Imediat după primul război mondial, în 1920, N. Iorga tipărea în limba
franceză Histoire des Roumains et de leur Civilisation. Tradusă curând după apariţie
în limba engleză (1925), italiană (1928) şi germană (1929), lucrarea avea să cunoască
în 1930 şi o versiune în limba română.
După mulţi ani de metodice investigaţii şi publicarea de studii şi sinteze
parţiale, N. Iorga realiza în anii 1935-1936, – cu lucrarea în 3 volume, La place des
Roumains dans l’histoire universelle – o sinteză generală privind conţinutul civilizaţiei
româneşti şi felul în care ea se articulează cu cea universală, procesul de integrare a
istoriei românilor în universalitate, definirea valorilor trecutului poporului român
dintr-un punct de vedere mai general.
3
G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, p. 542
- 61 -
Istoria Românilor şi a romanităţii orientale, în 10 volume, apărută în anii
1936 – 1939 şi urmată imediat de o ediţie în limba franceză (1937 – 1945) avea să
încheie seria marilor sinteze de istorie naţională realizate de N. Iorga. În ele, probleme
însemnate ale istoriei românilor au câştigat în explicaţii. Geneza poporului român a
fost abordată pe un plan mai larg şi în mod mai ştiinţific decât până la apariţia lor.
Marele istoric a pornit de la studierea vieţii strămoşilor traco-daci, de la sublinierea
civilizaţiei lor şi a importanţei acesteia pentru fenomenul românesc; a continuat cu
expunerea vieţii romanice, nu numai în Dacia, ci în tot cuprinsul romanităţii orientale
dintre Marea Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră. „Noi suntem – seria N. Iorga în
1919 – urmaşii acestei Romanii răsăritene al cărei nume l-am păstrat cu pietate în
acela al limbii noastre, românească, şi al poporului nostru, care s-a numit dincolo de
orice deosebire regională român”4.
Forma de organizare a „oamenilor pământului” în vremea migraţiei
„barbarilor” a câştigat în explicare prin analogii cu realităţile socio-politice din alte
provincii foste în Imperiul Roman; au fost reliefate rivalităţile dintre Imperiul
Bizantin, Ţaratul Bulgar şi Regatul Maghiar la Dunăre şi influenţa lor asupra
procesului de formare a statelor româneşti de sine stătătoare.
Un loc însemnat s-a acordat vieţii economice, studierii oraşelor şi schimbărilor
survenite în decursul timpului în lumea satelor. Într-o lumină nouă a fost tratată
problema influenţelor străine asupra dezvoltării poporului român, subliniindu-se ideea
că poporul român, urmaş al romanităţii orientale şi păstrător al tradiţiilor ei, a dovedit,
totodată, receptivitate la unele influenţe din afară, fie ele din Occident sau Orient,
influenţe care i se potriveau şi îi erau necesare în anumite momente. Aceste influenţe
el le-a asimilat şi le-a însuşit organic, creându-şi o unitate culturală originală,
impresionantă prin vigoarea ei, cu o mare putere de influenţare în spaţiul geografic
înconjurător sau în ţinuturi mai îndepărtate.
Plasat într-un loc de întrepătrundere a civilizaţiilor, în contact cu forţe politice
diverse, care au putut influenţa, dar nu distruge sau determina originalitatea culturii
româneşti, poporul român a fost un important factor amortizor al tuturor exceselor ce
veneau dintr-o parte sau alta; el n-a cunoscut fanatismele religioase sau politice în
forma în care acestea s-au manifestat în alte ţări şi, în ciuda vicisitudinilor istorice, a
oferit larg ospitalitatea sa persecutaţilor din ţările vecine, luptători pentru libertatea de
gândire şi eliberarea popoarelor lor.
Ca un leit-motiv revine în opera lui N. Iorga ideea, că în ciuda vicisitudinilor
vremii, elementele de unitate ale comunităţii româneşti s-au afirmat permanent cu o
forţă indestructibilă.
Pe temelia unităţii etnico-lingvistice s-a înălţat conştiinţa comunităţii şi lupta
pentru unitate politico-statală, care au dus, mai întâi, la Unirea principatelor Române
în 1859 şi formarea statului naţional român modern, iar apoi, în 1918, la înfăptuirea
Unirii depline a românilor. Unirea reprezintă, astfel, un element structurant al istoriei
noastre cu iradieri continue de-a lungul veacurilor.
4
N. Iorga, Le rôle des Roumain dans la latinité, Bucureşti, 1919, p. 6
- 62 -
II. Ca şi în cazul Istoriei Românilor, cercetările lui N. Iorga în domeniul
istoriei sud-est europene, începute în anii studiilor sale la Paris şi continuate până la
sfârşitul vieţii, s-au concretizat în studii de analiză, care au alternat cu sinteze.
În privinţa istoriei bizantine, schiţa sa The Byzantine Empire, publicată la
Londra în 1907, avea să fie urmată de Histoire de la vie byzyntine (3 vol. Bucureşti,
1934), de Byzance apres Byzance (Bucureşti, 1935), Etudes byzantines (2 vol. 1939-
1940).
Istoria Imperiului Otoman, prin lucrarea Geschichte des Osmanischen Reiches
(5 vol. Gotha, 1908-1913), a găsit în N. Iorga unul dintre cei mai pătrunzători
interpreţi. În 1974 istoricul turc Bedrettin Tuncel considera lucrarea lui N. Iorga ca
„monumentală”, „nedepăşită încă”, „în ciuda dezvoltării studiilor istorice”.
Îi revine lui N. Iorga şi meritul de a fi realizat, el, cel dintâi, o sinteză de
istorie a Albaniei: Brève Histoire de l’Albanie et du peuple albanais (Bucureşti, 1919).
În studierea istoriei sud-est europene, N. Iorga a căutat să reliefeze ce este
specific dezvoltării istorice fiecărei ţări din această zonă, dar, totodată, şi elementele
comune ale acestei dezvoltări, determinate, în bună măsură, şi de faptul că veacuri de-
a rândul – sub stăpânire macedoneană, romană, bizantină sau otomană – popoarele din
sud-estul Europei au fost înglobate aceloraşi sisteme politice şi supuse aceloraşi
condiţii administrative, social-politice şi religioase. Aceasta făcea ca viaţa istorică a
fiecăruia din popoarele sud-est europene să nu poată fi înţeleasă dacă este studiată
izolat. Ea se prezintă în toate domeniile asemenea cercurilor care se întretaie,
cuprinzând arce comune. De aici necesitatea metodei comparate în studierea
umanităţii sud-est europene, concepută ca un tot, idee stimulatoare de cercetări
ştiinţifice şi pentru care a fost creat la Bucureşti, în 1914, Institutul de studii sud-est
europene, N. Iorga fiind unul dintre fondatorii acestui Institut.
Semnificative pentru cercetarea elementelor comune ale dezvoltării istorice a
popoarelor din sud-estul Europei sunt lucrările lui N. Iorga: Formes byzantines et
réalités balkaniques (Paris-Bucureşti, 1922); Livres populaires dans le sud-est de
l’Europe et surtout chez les roumains (Bucureşti, 1928); Le caractère commun des
institutions du Sud-Est Européen (Paris, 1929); La création religieuse du Sud-Est
Européen (Paris, 1929).
N. Iorga a văzut sud-estul European ca un ansamblu istoric în cadrul Europei,
strâns legat de Centrul şi Apusul Europei. O dovedesc lucrările: Relations entre
l’Orient et l’Occident au Moyen-Àge (Paris, 1923); L’interpénétration de l’Orient et
de l’Occident au Moyen-Àge (Bucureşti, 1928); Idées et formes littéraires françaises
dans le Sud-Est de l’Europe (Paris, 1924).
Institutul de studii sud-este europene al Academiei Române, de mare prestigiu
în lumea savantă, continuă să lucreze în spiritul imprimat de N. Iorga, lucrările
elaborate în institute răspunzând exigenţelor ştiinţifice testamentare ale fondatorului
său.
- 63 -
III. Domeniul istoriei universale a fost şi el ilustrat de N. Iorga atât prin studii
şi sinteze parţiale, cât şi prin sinteze generale.
Primei categorii îi aparţin: La question du Rhin. Histoire de l’Europe
Occidentale par rapport à cette question, Vălenii de Munte, 1912; La question du
Danube. Histoire de l’Europe Orientale par rapport à cette question, Vălenii de
Munte, 1914; Origines et développement de l’Etat autrichien. Prolegomènes à une
histoire universelle, Iassy, 1918; Pensée et action allemandes. Prolegomènes à une
histoire universelle, Iassy, 1918; Histoire du people français, Bucureşti, 1919; Brève
histoire des slaves orientaux: Russie et Pologne, Bucureşti, 1919, etc.
Ca sinteze generale amintim: Observations d’un nonspécialiste sur l’histoire
de l’Antiquité, Bucureşti, 1916; Développement des institutions politique et sociales de
l’Europe, 3 vol., Bucureşti, 1920; Eléments d’unité du monde médievale, moderne et
contemporain, 3 vol., Bucureşti, 1921-1922; Essai de synthése de l’histoire de
l’humanité, 4 vol., Paris, 1926-1929 etc.
În 1939 în Cuvântarea la ceremonia de deschidere a actualului lăcaş al
Institutului de Istorie Universală, care-i poatră numele – şi care este institutul etalon al
istoriografiei româneşti – N. Iorga prezenta modul în care a înţeles istoria universală şi
definea raportul Institutului pentru a fi în folosul societăţii.
„Istoria universală este – arăta N. Iorga – înfăţişarea procesului organic prin
care s-a dezvoltat viaţa omenirii, începând din cele mai vechi şi mai întunecate timpuri
până în momentul de faţă şi îngăduind tocmai prin această înlănţuire, în care este un
caracter logic şi judecata asupra prezentului şi prevederea asupra unui viitor pe care,
fără conştiinţa acestei dezvoltări, nu-l putem vedea decât neîndestulător şi fals”5.
„În istoria universală – aşa cum era văzută de N. Iorga – nu există spaţii mari
şi spaţii mici, naţiuni privilegiate şi naţiuni cărora Providenţa nu le-ar fi asigurat
niciun privilegiu, ci există numai elementul uman care în mişcarea sa necontenită
creează. Creează forme de cultură în care se cuprinde viaţa unei părţi de umanitate, dar
care, revărsându-se mai departe, împărtăşesc şi alte naţiuni cu binefacerile care rezultă
dintr-însele. Şi această cultură nu este alcătuită doar numai din anumite progrese în
felul material de viaţă al oamenilor, ci înainte de toate ea reprezintă spirit. Spiritul
uman neastâmpărat, care se zbate din loc în loc, din neam în neam şi din vreme în
vreme, şi prin care se ţin apoi şi binefacerile materiale ale omenirii”6.
De formaţie enciclopedică el însuşi, N. Iorga găsea că istoricul autentic trebuie
să aibă – ceea ce azi este un imperativ al vremii – o temeinică pregătire
pluridisciplinară, progresul în cercetarea istorică fiind determinat, în mare măsură, de
felul în care istoricul ştie să integreze în procesul cunoaşterii realităţi istorice rezultate
ale cercetării din alte ramuri ale ştiinţei. „Cum şi-ar putea el da seama altfel – scria
N. Iorga – de situaţiile cele mai variate, care trebuie pătrunse pentru a se ajunge nu
5
Ştefan Ştefănescu, Dimensiuni europene ale istoriografiei româneşti: N. Iorga şi Institutul de istorie
ctitorit de el, în „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice”, Tomul XXII, 1997, p. 114
6
Ibidem
- 64 -
numai la o judecată, dar la acea legătură neapărată care singură poate stabili unitatea
istorică? Nu e o uzurpare îndrăzneaţă, un cutezător asalt în casă străină cultivarea
celorlalte domenii de ştiinţă, ci o datorie faţă de sine însuşi”7.
Concepând istoria nu ca o înşirare seacă de date, ci ca un izvor de îndrumări
vii, N. Iorga a căutat să facă din studierea trecutului o carte de învăţătură pentru
prezent, un mijloc de ridicare a conştiinţei celor mulţi. „Să scriem şi să predăm – arăta
el – ceea ce trebuie, lucrurile de care societatea are nevoie şi în sensul pe care
societatea îl pretinde, ca să ne audă şi să ne asculte…. Pulsul preocupaţiilor noastre să
bată în ritmul, fie şi înfrigurat, al timpului. Orice subiect am trata… să-l interpretăm în
sensul vremii noastre… să-i stoarcem ceia ce această vreme doreşte pentru folosul ei.
Să pornim de la societatea contemporană şi să revenim la dânsa”8.
Istoricul este dator să lămurească pe ascultători asupra problemelor zilnice,
asupra întrebărilor ce se prezintă, înaintea fiecăruia, pentru că „istoria este viaţă
omenească, problemele de odinioară sunt problemele de acum; în altă formă, cu alţi
oameni, este aceeaşi umanitate care se înduioşează şi se frânge, aceiaşi umanitate,
când ajunsă la scopurile ei, când călcată în picioare şi strivită”9.
N. Iorga – profesorul. N. Iorga a înnobilat statutul de dascăl; el a rămas în
conştiinţa publică românească înainte de toate ca „profesorul”. Într-un studiu de mare
frumuseţe şi forţă evocatoare, intitulat Amintirea lui N. Iorga, publicat în 1971 cu
prilejul Centenarului naşterii lui N. Iorga, profesorul D.M. Pippidi, el însuşi celebru
dascăl al Facultăţii de Istorie – Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei
Române şi al multor alte Academii străine, printre care şi al Academiei de Inscripţii
din Institutul Franţei, considera că ceea ce i-a câştigat lui N. Iorga „admiraţia
neprecupeţită şi fidelitatea mişcătoare a atâtor generaţii de elevi, ceea ce a făcut din el
„Profesorul“ prin excelenţă nu numai al Universităţii din Bucureşti, dar şi al Şcolii
româneşti îndeobşte, … a fost sinceritatea şi onestitatea lui: un imens talent în slujba
unor imense cunoştinţe, pasiunea de a descoperi şi de a-şi împărtăşi descoperirile”.
Dăruirea, care în viaţa zbuciumată a lui N. Iorga a îmbrăcat nenumărate forme
n-a fost nicicând mai deplină decât la catedră, până într-atât că spre sfârşitul vieţii
privind în urmă la agonisita atâtor decenii de trudă, nimic nu-i apărea mai demn de
pomenire decât vrednicia dascălului. Într-o însemnare rămasă nepublicată în timpul
vieţii – N. Iorga scria: „Pe la 1890 Catedra de istorie universală de la Universitatea din
Bucureşti era văduvă… Am venit de tot tânăr în puterea unui îndoit concurs greu, cu
multe duşmănii ce a trebuit să înving şi cu formala opunere a lui Take Ionescu…
N-am găsit nimic. Nici, afară de bunele sentimente ale lui Odobescu şi Ion Bogdan,
prietenia colegilor… Nu făceam nici politică, îndeletnicire rentabilă.
Şi iată cum s-o fi întâmplat, dar sala nr. 12 nu mai încăpea de public, care
venea şi de la Politehnică. Nu voi fi avut însuşiri, într-o vreme când se căuta dicţiunea
7
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III a Bucureşti, 1944, p. 96
8
Ibidem, p. 142
9
Ibidem, p. 262
- 65 -
teatrală, dar pregăteam cursul după izvoare şi ele mă inspirau. Era un glas din vremi,
acolo, la catedră, şi aceasta plăcea.
Şi ce n-am făcut pe alături: seara, literatură română; duminica, limba engleză.
Vremuri naive, fără specializări… Sunt mulţi moşnegi care-şi aduc aminte. Cursul se
muta şi acasă la mine – în ce mizerie! – ba, în timpul Marelui Război, la Iaşi, cu o
lumânărică într-o sticlă, ca lumină materială. Sănătos, bolnav, bucuros, trist, n-avea
importanţă. Am vorbit a doua zi după o operaţie care-mi străpunsese falca şi câteva
ceasuri după ce-mi înmormântasem copila...”10.
„Asemenea mărturisiri – observa prof. D.M. Pippidi -, ca şi emoţia pe care o trădează,
nu se concep decât din partea cuiva în judecata căruia Şcoala întruchipa o pârghie de
ridicare a neamului”11.
Pentru N. Iorga ca şi pentru alţi gânditori, din familia lui spirituală – un Jules
Michelet, un Adam Mickiewicz – în concepţia cărora ideea naţională se leagă
indisolubil de ideea afirmării prin cultură, învăţământul era calea directă spre
independenţă şi bună stare, iar pentru orice fiu iubitor al norodului, o sarcină de
onoare, mai presus de oricare alta, „slujba adevărată.”
N. Iorga – militant pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Prin opera
istorică, în care viziunea istoriei româneşti în întregul ei revine ca o permanenţă, prin
imensa lui activitate la catedra universitară şi cultural – ştiinţifică, ca membru al
Academiei Române, conducător al „Ligii pentru unitatea culturală a poporului român”,
iniţiator şi organizator al Cursurilor de la Vălenii de Munte, cursuri frecventate de
auditori, atât din ţară, cât şi din provinciile româneşti, aflate sub stăpânire străină, N.
Iorga a cultivat dragostea pentru limba şi cultura naţională, a întărit încrederea în
realizarea unei Ţări Româneşti întregi, a contribuit la admirabila pregătire spirituală a
generaţiei care a realizat Marea Unire a românilor, a fost un veritabil spiritus rector al
acestei generaţii.
Când în 1918 a fost forţat cursul istoriei şi s-a realizat ceea ce secole de-a
rândul fusese doar speranţă – unirea românilor într-un singur stat – N. Iorga, trecând în
revistă evoluţia ideii de unire la români făcea constatarea că unirea este rodul luptei
întregului popor. „A vorbit atunci, – scria N. Iorga – voia elementară a veacurilor de
avânt zdrobit şi de aparenţe împiedecate. Fără a uita pe nimeni din cei care au
colaborat le această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la
ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul
acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”12.
Visului ce venea din adâncul istoriei, odată înfăptuit, trebuia să i se asigure
durabilitatea şi aceasta nu putea fi decât opera întregii naţiuni, conştientă de datoria pe
care o are de a face veşnică împlinirea silinţelor de secole.
10
Ştefan Ştefănescu, Nicolae Iorga în conştiinţa româneascăîn „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi
arheologice”, Tomul XX, 1995, p. 69
11
Ibidem
12
„Neamul românesc”, 2 decembrie 1928, nr. 268, p. 1
- 66 -
Savantul şi-a pus ştiinţa şi întreaga lui energie în apărarea marii realizări
naţionale şi când pericolul subminării acesteia a apărut, n-a încetat să arate primejdia
şi să încerce îndepărtarea ei, informând opinia publică internaţională asupra cauzei
româneşti.
Convins că tăria statului nostru naţional este dată de coeziunea sa internă, de
unitatea de gândire şi simţire, N. Iorga îndemna la o politică de stimă şi respect
reciproc a minorităţilor etnice, la cunoaşterea a ceea ce ele au mai bun şi mai
durabil.
În 1925, în faţa a peste 700 de participanţi la cursurile de vară de la Vălenii de
Munte, N. Iorga arată că „unul din scopurile de căpetenie ale acestor cursuri e de a
crea în România o atmosferă de toleranţă culturală şi de recunoaştere reciprocă.” În
programul cursurilor şi-au făcut loc lecţii şi conferinţe privind arta, literatura şi istoria
maghiarilor şi saşilor din Transilvania cu scopul de a informa pe ascultătorii români
despre cultura acestora.
Prelegerile au fost ţinute de numeroşi reprezentanţi ai Universităţilor din
România şi de oamenii de ştiinţă şi cultură maghiară şi germană, ca Bitay Arpád,
Báthory Frénc, Csáky Richard, Csélly Gyula, Pálffi András, Friedrich Müller, Victor
Roth, Heinz Brandsch, Karl Kurt Klein etc.
Totodată, la cursuri au participat în fiecare an profesori, învăţători, studenţi
maghiari şi saşi. Aceştia au beneficiat şi de cursuri speciale în scopul perfecţionării
cunoştinţelor de limba şi literatura română.
Spiritul de înţelegere şi apropiere pe care N. Iorga l-a manifestat faţă de
minorităţi la cursurile sale i-au adus respect şi veneraţia acestora, a creat prietenii
durabile între el şi diverşi învăţaţi maghiari şi saşi. „Ce buni sunt oamenii – reflecta N.
Iorga – când ajung a se cunoaşte bine”13.
Naţional şi Universal la N. Iorga. Istoric al poporului român, dar şi al
umanităţi întregi, N. Iorga a căutat să facă din creaţia sa ştiinţifică, nu numai un mijloc
de întărire a statului român, ci şi de înţelegere şi apropiere între popoare. Ideea de
educare a popoarelor în spiritul fraternităţii, al păcii şi al muncii constructive, revine
adesea în opera lui N. Iorga. În 1924, în încheierea unui curs de istorie el arată că
„lumea trebuie reeducată pentru pace şi muncă. Acel care va ajunge mai curând la
aceasta va avea rost şi mai mare pe lume.”14 Datoria ştiinţei este „să facă să dispară
toate prejudecăţile eronate care înveninează viaţa politică a statelor. S-ar înfăptui
atunci, pentru idealul păcii, acea fraternitate rodnică pentru civilizaţie a naţiunilor,
bazată pe respectul reciproc”15.
13
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Ediţie îngrijită de Valeriu şi Sanda Râpeanu,
Bucureşti, 1976, p. 693.
14
Idem, Cinq Conférences sur le sud-est de lÉurope. Paix roumanie. Idée politique du sud-est européen.
Art populaire roumain, Bucureşti – Paris, 1924
15
Ibidem
- 67 -
N. Iorga în viaţa ştiinţifică internaţională. Amploarea şi diversitatea operei
ştiinţifice a lui N. Iorga, sensul mesajului ei patriotic şi umanist l-a impus nu numai ca
personalitatea emblematică a istoriografiei româneşti, ci şi ca pe un „Erasmus al
Balcanilor” (Bedrettin Tuncel) în coloana umanităţii.
Cu cel de la IV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Londra
1913, unde a prezentat două comunicări: Bazele necesare a unei istorii a evului mediu
şi Supravieţuirea bizantină în Ţările Române16 – şi unde a reţinut atenţia
participanţilor prin originalitatea reflecţiilor sale17, N. Iorga s-a aflat până la sfârşitul
vieţii (1940) printre acele celebrităţi care au dat strălucire congreselor internaţionale
ale istoricilor18. În 1936, prin prestigiul său, a făcut ca Bucureştiul să găzduiască
lucrările Adunării Generale a Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice, a căror
reuşită avea să afirme capitala României drept un centru important în mişcarea
istoriografică mondială.
Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich din 1938 a înscris
numele lui N. Iorga în conducerea Comunităţii Istoricilor lumii. El a fost ales alături
de reprezentantul ţării gazdă, Hans Nabholz, vicepreşedinte al Comitetului şi – dacă
nu ar fi intervenit izbucnirea războiului şi sfârşitul lui tragic – la următorul Congres,
potrivit uzanţelor, avea să-i revină calitatea de preşedinte. La Congresul ţinut la
Zürich, N. Iorga a prezentat comunicarea Les permanences de l´histoire, definitorie
pentru gândirea sa istorică.
Ca semn al recunoaşterii şi preţuirii internaţionale a valorii istoricului român
stă faptul că nouă mari Universităţi din lume i-au decernat titlul de doctor honoris
causa, zece Academii şi opt Institute de înaltă cultură l-au ales membru şi trei oraşe l-
au declarat cetăţean de onoare.
Niciun alt savant român nu s-a bucurat de o recunoaştere internaţională atât de
largă şi, desigur, puţini savanţi din alte ţări au avut parte de o asemenea cinstire.
Vestea morţii tragice a lui N. Iorga a îndoliat comunitatea savantă a lumii, 47
de Universităţi şi-au plecat drapelele în bernă. În unele ţări, din păcate nu şi în
România a fost declarat doliu naţional (cazul Turciei).
Adversar la totalitarismului, căruia i-a căzut victimă, N. Iorga a continuat şi
după moartea sa, prin opera durată, să fie o forţă în rezistenţa împotriva dictaturii de
orice fel. El s-a dovedit a fi ceea ce, profetic, întrezărea în ultimul său articol din
16
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p. 396-398
17
Karl Dietrick Erdmann, Die Ökumene der Historiker. Geschichte der Internationalen Historiker
Kongresse und des Comité International des Sciences Historiques, Vandenhoeck et Ruprecht in
Göttingen, 1987, p. 92
18
L. Boia, N. Iorga şi Congresele internaţionale de istorie, în „Revista de istorie”, 10, 1978, p. 1825-
1831
- 68 -
„Neamul Românesc” (10 noiembrie 1940): „În ce mă priveşte, paznic de morminte, da
şi vestitor de vremuri, mă veţi mai auzi poate. Nu o dată sub cuvinte veţi prinde
înţelesurile care numai aşa se pot transmite”19.
Zusammenfassung
Der Artikel ist eine Synthese der Schaffenshorizonte und des Werks des
berühmten rumänischen Historikers Nicolae Iorga, dessen Tätigkeit sich sowohl im
Bereich der geschichtlichen Forschung, die nicht nur im Inland, sondern auch im
Ausland bekannt und hoch geschätzt war, als auch im Bereich der Politik und der
Verwirklichung der rumänischen Einheit entfaltete.
19
N. Iorga, Ultimele, Ediţie şi comentariu introductiv de Stelian Neagoe, Craiova, 1978, p. 210
- 69 -
CONSIDERAŢII ASUPRA LEGĂTURILOR
ŢĂRII ROMÂNEŞTI CU COLONIILE GENOVEZE DIN
NORDUL MĂRII NEGRE ÎN ANII 1462-1463
Vasile MĂRCULEŢ
O componentă aparte a politicii externe a Ţării Româneşti la începutul

deceniului şapte al secolului al XV-lea, respectiv în anii 1462-1463 – la sfârşitul celei
de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş (1456-1462) şi la debutul primei domnii a lui Radu
cel Frumos (1462-1474), – a reprezentat-o, fără îndoială, legăturile sale cu coloniile
genoveze din nordul Mării Negre. Avem în vedere însă atunci când facem această
afirmaţie legăturile statului muntean cu coloniile comunei ligure din Crimeea,
îndeosebi cu Caffa, şi cu cele de la Marea Azov. Din păcate, istoriografia românească
s-a arătat prea puţin interesantă de studierea lor, astfel că la actualul nivel al cercetării
problemei, evoluţia lor poate fi, cel mult, presupusă, nicidecum cunoscută cu
certitudine. Au concurat, foarte probabil, la conturarea acestei situaţii, atât faptul că nu
cunoaştem o materializare a relaţiilor munteano-genoveze, cât şi informaţiile puţine şi
extrem de sumare referitoare ele.
S-a realizat o alianţă antiotomană munteano-genoveză în 1462?
Informaţiile privitoare la relaţiile munteano-genoveze în timpul lui Vlad Ţepeş de care
dispunem au în vedere legăturile domnului muntean cu coloniile ligure din Crimeea şi
de la Marea Azov, îndeosebi cele cu Caffa, centrul imperiului colonial genovez din
Pont. Aceste ştiri, provenite exclusiv din registrele de socoteli ale Massariei din Caffa,
au fost publicate de Nicolae Iorga încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea1. Deşi erau
cunoscute de atâta timp, iar ocazional s-au făcut chiar trimiteri la ele, aceste informaţii
nu au constituit subiectul unor studii de specialitate de profunzime. Pe baza lor, şi
coroborându-le cu alte evenimente politico-miltare internaţionale contemporane în
care au fost implicate cele două părţi, vom încerca să elucidăm în cadrul prezentului
studiu două aspecte, pe care le considerăm esenţiale: contextul politic în care au fost
stabilite legăturile dintre Vlad Ţepeş şi coloniile genoveze şi nivelul atins de aceste
raporturi.
1
N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale
Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, p. 39-41 (în continuare: Acte şi fragmente, III)
- 70 -
În primul rând, ţinem să subliniem faptul că stabilirea unor legături între
domnul Ţării Româneşti şi coloniile ligure nu trebuie să surprindă. Prezenţa genoveză
în Marea Neagră – în Crimeea, la gurile Dunării şi limanul Nistrului – încă din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, dar şi în porturile dunărene care vor intra în
componenţa statului muntean în secolul al XIV-lea, îndeosebi la Brăila, precum şi
angrenarea negustorilor liguri în comerţul ce tranzita Ţara Românească, au constituit
fundamentul relaţiilor munteano-genoveze. Expansiunea otomană în Marea Neagră şi
în sud-estul continentului în secolele XIV-XV, care ameninţa în egală măsură, atât
existenţa imperiului colonial genovez din Pont, cât şi independenţa şi existenţa Ţării
Româneşti, a constituit, fără îndoială, un alt factor ce a stimulat strângerea legăturilor
dintre cele două părţi.
Ştirile referitoare la legăturile lui Vlad Ţepeş cu Caffa şi cu celelalte colonii
genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov sunt însă extrem de sumare în informaţii şi
se referă doar la cele din ultimul an de domnie a domnului muntean. Ele provin, de
altfel, exclusiv din acte contabile şi reprezintă înregistrările cheltuielilor făcute de
autorităţile coloniale din Caffa cu solul domnului muntean între 17 mai 1462 şi 18
august 1462, respectiv în septembrie 14632.
Având în vedere caracterul negustoresc al stabilimentelor genoveze din Marea
Neagră, unii specialişti au văzut în prezenţa solului muntean la Caffa în Crimeea
rezultatul unor determinări de natură comercială. După părerea noastră o asemenea
opinie nu se susţine. Prezenţa solului lui Vlad Ţepeş în Crimeea în perioada
menţionată a avut, în primul rând, aşa cum au subliniat şi alţi istorici, opinie la care
am aderat şi noi, o determinare de ordin politic3. Ne bazăm această afirmaţie pe faptul
că solia domnului Ţării Româneşti la Caffa, din primăvara-vara anului 1462, coincide
cu marea confruntare munteano-otomană. Plecând de la această constatatre,
conchidem deci că prin solia sa, Vlad Ţepeş încerca, foarte probabil, să încheie o
alianţă antiotomană cu coloniile genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov.
Întrebarea justificată pe care o ridică această concluzie, este ce anume l-a
determinat pe domnul Ţării Româneşti să caute tocmai alianţa îndepărtatelor colonii
genoveze din nordul Mării Negre în frunte cu Caffa? Răspunsul său poate fi formulat
pe baza rezultatelor obţinute în urma studierii contextului politic internaţional în care
s-a produs contactele diplomatice munteano-genoveze.
Analiza acestui cadru internaţional ne relevă faptul că la cumpăna deceniilor
6-7 ale secolului al XV-lea, componentele sale central şi est-europene înregistrează o
modificare radicală faţă de epoca anterioară, din punctul de vedere al raporturilor
dintre statele din zonă. Astfel, în anii 1459-1462 în această parte a continentului se
2
Ibidem
3
N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 124 (în continuare: Chilia şi
Cetatea Albă); Idem, Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937, p. 139 (în continuare: Istoria
românilor, IV); V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene cu Ţările
Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 208; Idem, Ţările Române Genova şi Veneţia în
secolele XIV-XV. Legături politice şi comerciale, Mediaş, 2004, p. 62-63
- 71 -
configurează două grupări de state aflate pe poziţii antagoniste şi ostile: alianţa moldo-
polonă, adeptă a colaborării cu turcii, şi alianţa munteano-maghiară, aflată în conflict
cu Imperiul Otoman, ce acţiona pe linia hotărâtă de Congresul de la Mantua (1459)4.
Noul context internaţional inducea o puternică stare conflictuală între cele două state
româneşti, Ţara Românească şi Moldova5.
Pe acest fond tensionat al relaţiilor dintre statele din spaţiul carpato-dunărean
se consuma declanşarea luptei antiotomane de către Vlad Ţepeş. Aşa cum se ştie, în
iarna anilor 1461-1462, domnul Ţării Româneşti a lovit şi nimicit bazele de atac ale
turcilor de pe linia Dunării de Jos, precum şi infiltraţiile acestora de la nord de fluviu.
Într-o scrisoare-raport adresată suzeranului şi aliatului său Mathias Corvin, în
11 februarie 1461, prezentându-şi succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad
Ţepeş relatează că „toate trecerile lor peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le
treacă prin foc, să le nimicească şi să le pustiiască”6.
Foarte probabil, în timpul acestor acţiuni, aşa cum subliniază, perfect
întemeiat, unii specialişti, „procedând la desfiinţarea infiltraţiilor turceşti la nord de
marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş a luat, desigur, sub oblăduirea
sa şi teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Ţării Româneşti până la Marea
Neagră”7. Care au fost aceste teritorii? În primul rând, sub controlul domnului
muntean au intrat nordul Dobrogei cu gurile Dunării, eliberate de prezenţa otomană.
Totodată, în contextul raporturilor tensionate dintre el şi Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş
va fi profitat cu certitudine de acest moment favorabil şi îşi va fi extins controlul şi
asupra unei fâşii de teritoriu de la nord de braţul Chilia.
Indirect, Nicolae Iorga afirmă şi el posibilitatea intrării teritoriilor de la nord
de braţul Chilia sub controlul lui Vlad Ţepeş în urma campaniei acestuia din iarna
anilor 1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comerţului Moldovei. „Prădăciunile
munteanului – conchidea N. Iorga – erau pentru dânsul o mare pagubă, căci
legăturile de negoţ ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetăţii Albe erau acum
întrerupte pentru mult timp”8. Această constatare conduce la concluzia că, în
condiţiile politico-militare specifice anilor 1461-1462, întreruperea comerţului
Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin intrarea teritoriilor de la nord de
4
Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, în Idem, Evul Mediu
românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 141; L. Şimanschi, D. Agache, Un
deceniu de ostilitate moldo-ungară, 1460-1469, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în
istorie, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 334-345; V. Mărculeţ, Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462.
Între colaborare politică şi confruntare militară, în Carpica, XXXV, 2006, p. 96-100 (în continuare:
Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462)
5
V. Mărculeţ, art. cit., pp. 96-109
6
I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896, p. 80: „Qui tamen
vada non habent, quoque omnia vada ipsorum super Danubium excepto Bodon comburi fecimus et
destrui”
7
L. Şimanschi, D. Agache, art. cit. p. 341
8
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 102.
- 72 -
braţul Chilia sub controlul unui adversar al domnului de la Suceava care, în situaţia
concretă, nu a putut fi decât Vlad Ţepeş.
Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Ţepeş în 1461 şi acţiunile
militare ale domnului muntean, premergătoare marii campanii sultanale împotriva sa
din primăvara-vara anului 1462, au deteriorat, prin implicaţiile lor politico-teritoriale,
şi mai mult raporturile cu Ştefan, care se orientează hotărât spre alianţa polono-
otomană. La 2 martie 1462, domnul Moldovei presta un nou omagiu vasalic regelui
Poloniei, Cazimir al IV-lea, care tocmai încheiase o convenţie cu sultanul Mehmed al
II-lea (1451-1481). În jurământul prestat cu acest prilej suveranului polonez, Ştefan se
angaja faţă de suzeranul său că „nu vom înstrăina nicio ţară, niciun ţinut, niciun oraş
şi niciun feud fără voinţa şi fără învoirea anume a pomenitului domn şi crai al nostru
şi a Coroanei, prin niciun mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat,
pe acelea vrem să le câştigăm înapoi şi le vom câştiga”9.
Care sunt teritoriile vizate de Ştefan, documentul nu precizează explicit.
Având însă în vedere cesiunile teritoriale la care fusese obligată Moldova în perioada
anterioară domniei sale, suntem de acord cu acei specialişti care consideră că textul
jurământului este o aluzie directă la Chilia şi la teritoriul său. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că domnul Moldovei avea în vedere şi teritoriile de la nord de braţul
Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Ţepeş în iarna anilor 1461-1462.
În condiţiile în care Mathias Corvin (1458-1490) era un aliat nesigur, regele
Ungariei urmărind, în primul rând, satisfacerea unor interese politico-teritoriale în
centrul Europei în detrimentul Habsburgilor, şi mai puţin angajarea în lupta
antiotomană, iar cu Ştefan cel Mare se afla în raporturi conflictuale, Vlad Ţepeş, care
declanşase lupta cu turcii într-un moment complet nefavorabil, când Imperiul Otoman
nu se afla angajat în niciun conflict de anvergură, s-a văzut în situaţia dificilă de a
suporta de unul singur puternica reacţie militară otomană dirijată împotriva sa10.
Nevoia imperioasă de aliaţi, în perspectiva confruntării decisive cu turcii, l-a
determinat pe domnul Ţării Româneşti să se adreseze coloniilor genoveze din
Crimeea. O serie de factori păreau a concura la succesul demersului său diplomatic. În
primul rând, aşa cum am arătat, ofensiva otomană în bazinul pontic ameninţa, în egală
măsură, şi existenţa imperiului colonial genovez. În al doilea rând, în 1461-1462, sub
controlul şi protecţia domnului muntean intrau, odată cu instaurarea autorităţii sale
asupra regiunilor de la gurile Dunării, şi stabilimentele genoveze din regiune, în
special cel de la Chilia, care prezenta o importanţă deosebită, atât economică, cât şi
strategică. O eventuală cucerire a oraşului şi a teritoriului din jur de către Mehmed al
II-lea, pe lângă faptul că dădea o serioasă lovitură comerţului genovez din zonă, îi
asigura Imperiului Otoman şi o bază de operaţii de unde turcii puteau lovi mult mai
uşor şi mai eficient coloniile ligure din Crimeea. Din acest punct de vedere, temerile
9
Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 341
10
E. Denize, Ţările Române şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de Hunedoara la Petru
Rareş, Bucureşti, 1995, p. 39-40
- 73 -
erau pe deplin justificate, mai ales că în iunie 1462 o escadră a flotei otomane, în
colaborare cu Ştefan cel Mare, a încercat, fără succes însă, să ia cu asalt cetatea de la
gurile Dunării11. În sfârşit, Genova însăşi era o susţinătoare a luptei antiotomane. Încă
din 1456-1457, comuna ligură se angajase ca în cazul organizării unei coaliţii
antiotomane să pună la dispoziţia acesteia 10 galere de luptă12. Angajamentul
metropolei implica şi coloniile sale din Levant şi din Pont.
Fine observatoare ale evoluţiei cadrului internaţional, autorităţile coloniale din
Caffa au sesizat, în primul rând, riscurile imense pe care le presupunea, pentru întregul
bazin vest-pontic, conflictul moldo-muntean, a cărei evoluţie nu putea fi decât
favorabilă turcilor. În aceste condiţii, ele se puneau sub protecţia regelui Poloniei,
Cazimir IV (1447-1492), pe care-l informau la 2 aprilie 1462 despre „războiul ce-l
face dumnealui Ştefan voievod cu dumnealui Vlad voievod”13. Cu aceeaşi ocazie,
autorităţi din Caffa, adresându-se regelui Poloniei, căruia se arătau dispuse să-i
accepte suzeranitatea, îi cereau acestuia să medieze o împăcare între cei doi domni
români. În scrisoarea adresată suveranului polon de consulul genovez din Caffa se
sublinia că „Ştefan voievod, domnul Moldovei sau Valahiei Mici, se luptă cu Vlad
voievod, care poartă război fericit cu turcii. Cearta acestora nu numai că ajută pe
sultan, dar, ceea ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă oarecum intrarea în
aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât pentru noi, cât şi pentru
alte ţări vecine”14.
În timp ce în spaţiul românesc extracarpatic se consumau evenimentele
prezentate, un sol al lui Vlad Ţepeş este semnalat la 17 mai 1462 la Caffa. Conform
informaţiilor transmise de actele Massariei din Caffa, misiunea sa era aceea de
„observacione deliberationis magnifici domini consulis et Consilium”15. Care a fost
subiectul discuţiilor din cadrul acestor dezbateri, documentele de care dispunem nu ne
spun. Având însă în vedere contextul politic în care s-a consumat ambasada lui Vlad
Ţepeş în Crimeea, credem că nu greşim presupunând că scopul său a fost acela
de a propune realizarea unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti cu colonia
genoveză.
Se pare însă că misiunea solului muntean a fost una mult mai complexă şi mai
amplă, care a vizat, dacă nu atragerea la alianţa cu Ţara Românească a tuturor
coloniilor genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov, cel puţin sondarea poziţiilor
acestora. Numai aşa se explică, după părerea noastră, deplasarea lui la Matrega
11
Pentru discuţiile asupra controversei privind colaboarea lui Ştefan cel Mare cu turcii la asediul Chiliei
din iunie 1462, vezi recent: V. Mărculeţ, Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462, p. 103-109, cu
bibliografia problemei
12
N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 120
13
Apud Idem, Istoria românilor, IV, p. 138; Cf. Ş. Papacostea, Moldova, stat tributar al Imperiului
Otoman în secolul al XV-lea: cadrul internaţional al raporturilor stabilite în 1455-1456, în Idem, Evul
Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, p. 2001, p. 123
14
Ibidem, p. 139
15
Idem, Acte şi fragmente, III, p. 39
- 74 -
(Matracha-Tmutorocan), la Marea Azov, pe care o înregistrează la, 20 mai 1462,
aceleaşi registre de socoteli ale Massariei din Caffa16.
Timp de trei luni nu mai avem nicio informaţie despre activitatea solului lui
Vlad Ţepeş în Crimeea. Ştim doar că la 18 august el era încă la Caffa17. Ce a făcut el
în acest interval de timp de trei luni nu ştim. Va fi revenit el în ţară cu rezultatele
tratativelor purtate cu autorităţile coloniale genoveze din Crimeea pentru a primi noi
instrucţiuni? O asemenea derulare a evenimentelor este posibilă, dar nu sigură. Va fi
întreprins el în acest timp un veritabil turneu în zonă vizitând majoritatea
coloniilor genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov? Şi această ipoteză este la fel de
posibilă, dar şi la fel de puţin sigură ca şi prima. În acest caz, absenţa înregistrărilor
cheltuielilor făcute cu întreţinerea lui din registrele de socoteli ale Massariei din Caffa
s-ar putea datora faptului că aceste cheltuieli să fi căzut în sarcina respectivelor colonii
vizitate.
În acest timp, în Ţara Românească se consuma violenta şi inegala confruntare
dintre Vlad Ţepeş şi Mehmed II, care trecuse Dunărea la 4 iunie 1462 invadând statul
muntean. În imposibilitatea de a-l atrage pe domnul muntean într-o luptă decisivă,
obligat să ducă o luptă atipică care-i măcina neîntrerupt forţele, sultanul a dispus după
circa trei săptămâni de campanie retragerea forţelor sale din Ţara Românească. La 29
iunie, el era la Brăila, unde făcea joncţiunea cu flota sa care asediase fără succes
Chilia, în colaborare cu Ştefan cel Mare, iar la 11 iulie era la Adrianopol18. Ce s-a
întâmplat cu Vlad Ţepeş după această dată şi până la arestarea lui de către Mathias
Corvin în noiembrie 1462 rămâne o enigmă care nu şi-a găsit încă rezolvarea
definitivă.
Pe fondul acestei penurii de informaţii, în ultima decadă a lunii august 1462,
soseau la Caffa primele ştiri cu privire la situaţia din Ţara Românească. Astfel, la 21
august, un soldat din miliţia tătară a coloniei, sosit de la Cembalo (Balaklava), informa
autorităţile coloniale de aici „de dispercione Velladi”19.
Care au fost cauzele care au condus la această dispersare a forţelor lui Vlad
Ţepeş, la care face referire însemnarea genoveză, nu ştim cu exactitate întrucât
informaţiile de care dispunem nu ne spun, iar răspunsurile date de istoriografia
modernă şi contemporană sunt variate. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ea se
datorează abandonării lui Ţepeş de către boierimea munteană şi ralierii acesteia la
cauza lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului. Spre o asemenea concluzie conduc o
serie de informaţii contemporane sau tardive, provenite din diferite medii răsăritene
sau apusene. Reţinem dintre acestea, în primul rând, un document oficial, anume
raportul ambasadorului veneţian la Constantinopol, Domenico Balbi, înaintat la 28
iulie 1462 autorităţilor Serenissimei. Din respectivul raport aflăm că fiind în
16
Ibidem
17
Ibidem
18
Şt. Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric, Bucureşti, 1998, pp. 135-136
19
N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 39
- 75 -
imposibilitatea de a-l învinge pe Vlad Ţepeş, sultanul a părăsit Ţara Românească, dar
„el lăsă la hotarul Valahiei pe fratele lui Dracula, cu oaste turcească, pentru a
ademeni cugetul valahilor, dacă ar voi să părăsească pe Dracula şi să se dea de
partea celuilalt”20.
Despre o defecţiune a clasei boiereşti, care a provocat, se pare, căderea lui
Vlad Ţepeş, ne informează şi alte surse din secolele XV-XVI. Din rândul acestora
reţinem Povestire despre Dracula voievod, lucrarea Expuneri istorice a cronicarului
bizantin Laonikos Chakokondylas, sau scrisoarea raguzanului Michael Bocignoli,
redactată la Buda la 29 iulie 153421.
Cert este faptul că, indiferent de condiţiile în care s-a produs, Radu cel Frumos
a reuşit să-şi atingă scopul într-un timp relativ scurt, întrucât la 15 august 1462 el
domnea deja, recunoscut de autorităţile din Transilvania22. În urma schimbării de
domnie din vara anului 1462, Ţara Românească părăsea alianţa antiotomană, raliinde-
se taberei favorabile Imperiului Otoman, a cărei suzeranitate o reaccepta.
20
Apud Şt. Andreescu, op. cit., p. 140
21
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti,
1959, p. 205, 212, Povestire despre Dracula voievod, XIV; I. Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad
Ţepeş-Draculea, Bucureşti, 1993, p. 138: „Odată craiul unguresc Matiaş a pornit cu oaste împotriva lui.
El a pornit împotriva lui şi s-a întâlnit cu dânsul şi s-au ciocnit amândoi şi a prins pe Dracula viu, predat
de ai săi, din cauza răscoalei”; L. Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, IX:
„Iar împăratul a poruncit lui Ali al lui Michal să acopere spatele armatei; şi când a tăbărât la Istru, l-a
lăsat pe Draculea (Radu cel Frumos, n.n.), fratele domnului Vlad, acolo în ţară, ca să trateze cu dacii
(românii, n.n.) şi să aducă ţara sub ascultarea lui; şi a poruncit guvernatorului din părţile acestea să stea
în ajutor, iar el însuşi a pornit de-a dreptul spre reşedinţa împărătească. Aşadar Draculea cel Tânăr îl
chema pe fiecare deosebit şi spunea: «Bărbaţi daci, ce credeţi că o să mai vină asupra voastră în viitor?!
Au nu ştiţi, împăratul ce putere mare are şi că foarte curând vor veni asupra voastră oştile împăratului,
pustiind ţara, şi o să fim despoiaţi de orice ne-a mai rămas?! De ce nu vă faceţi prieteni împăratului? Şi
veţi avea linişte în ţară şi în casele voastre. Ştiţi doar că acuma n-a mai rămas niciun capăt de vită. Şi
toate aceste suferinţe grele le-aţi avut de îndurat din cauza fratelui meu, pentru că aţi ţinut cu acest om
făr-de Dumnezeu şi care a adus mare nenorocire asupra Daciei (Ţării Româneşti, n.n.), precum n-am
mai auzit nicăieri pe pământ». – Trimiţând aceste vorbe dacilor, care treceau să-şi răscumpere pe cei
robiţi dintre ai lor, i-a înduplecat şi i-a îndemnat să spună şi altora să vină la el cu toată încrederea.
Aceştia aşadar întrunindu-se, au cunoscut că tânărul e de preferat pentru ei faţă de domnul Vlad şi,
trecând de partea aceluia, se adunau puţini câte puţini. Şi ceilalţi daci cum au băgat de seamă, repede l-
au părăsit pe Vlad şi au trecut la frate-său. Şi îndată ce i s-a strâns armată, a năvălit şi apus mâna pe
domnie şi, aducându-şi totodată armată de-a împăratului şi-a supus ţara”; Călători străini despre Ţările
Române, vol. I, ed. M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 177, Scrisoarea lui Michael Bocignoli din 29 iulie
1524: „Iar boierii românilor, scăpaţi de teama duşmanului, uitând de tot binele avut de la Dragul
(Dracula-Vlad Ţepeş, n.n.), au început să urzească lucruri duşmănoase împotriva lui Dragul, să declare
că izbânda va ajunge odată mai dăunătoare învingătorilor decât învinşilor şi să susţină că ei nu pot
răbda să-i aibă pe turci duşmani, şi să-şi dea părerea că trebuie încheiată o alianţă cu ei chiar cu
stabilirea unui tribut – în timp ce Dragul dimpotrivă se străduia să-i îndemne să nu ceară pace de la
învinşi, să se apere cu armele [apărându-şi] şi toate ale lor şi să-i convingă să trăiască în libertate.”
22
Urkundenbuch zur Geschichte der deutschen in Siebenbürgen, Sechster Band: 1458-1473, Bucureşti,
1981, p. 122, nr. 3285: La 15 august 1462, Albert de Istenmezö, vicecomitele secuilor, recomanda
braşovenilor şi castelanilor de la Bran să respecte pacea încheiată cu Radu cel Frumos
- 76 -
În acest punct al studiului nostru considerăm că putem răspunde acceptabil la
problema de fond a sa, aceea dacă a încercat Vlad Ţepeş să realizeze în vara anului
1462 o alianţă antiotomană cu coloniile genoveze din Crimeea. Răspunsul pe care îl
formulăm este unul pozitiv, respectiv acela că, fără îndoială, în condiiţiile confruntării
cu Imperiul Otoman, domnul muntean a încercat să ajungă la o alinaţă cu Caffa şi cu
celelalte colonii ligure din nordul Mării Negre. Nicio altă justificare plauzibilă nu
poate avea prezenţa ambasadorului său în Crimeea tocmai în perioada confruntării
decisive cu Mehmed II.
O a doua problemă pe care o ridică acest subiect este dacă s-a realizat alianţa
Ţării Româneşti cu coloniile genoveze din Crimeea. La această problemă avem însă
toate motivele să răspundem, cu certitudine, că demersurile sale nu au avut succes.
Faptul că autorităţile coloniale geneoveze nu au schiţat niciun gest politic sau militar
în sprijinul lui Vlad Ţepeş, adoptând o politică de expectativă şi de neintervenţie, este,
după părerea noastră, revelator din acest punct de vedere.
Mai mulţi factori au concurat la această atitudine a coloniilor ligure din
Crimeea şi de la Marea Azov. Unul dintre ei a fost, fără îndoială, spiritul de
conservare a stabilimentelor genoveze, care au evitat să se angajeze într-un conflict cu
Imperiul Otoman ce le putea aduce prejudicii incomensurabile. Un alt factor care,
considerăm noi, că a avut un aport decisiv la adoptarea acestei poziţii a autorităţilor
coloniale genoveze din Crimeea, l-a constituit, foarte probabil, orientarea politică a
Caffei în epoca respectivă. Aşa cum am arătat, în condiţiile deteriorării cadrului politic
internaţional din sud-estul continentului şi a intensificării ameninţării otomane, la 2
aprilie 1462, autorităţile din oraşul Caffa se adresau regelui Poloniei, Cazimir
al IV-lea, solicitându-i protecţia şi arătându-se dispuse să-i accepte suzeranitatea. Prin
această solicitare, Caffa genoveză „cerea să fie integrată” în „sistemul de garanţii”
pe care îl negociau în momentul respectiv Polonia şi Imperiul Otoman23.
La 2 iulie 1462, suveranul Poloniei le răspundea autorităţilor din Caffa
anunţându-le că le primeşte vasalitatea. Demersul politic al autorităţilor coloniale
ligure devenea în aceste condiţii „verigă a unui lanţ de negocieri şi convenţii
încheiate la sfârşitul anului 1461 şi al începutul anului 1462 între Polonia, Hanatul
Crimeii, Imperiul Otoman, Caffa şi Moldova”24. La mijlocul anului 1462, colonia
genoveză se poziţiona astfel în alianţa opusă celei în care era angajată Ţara
Românească. Această poziţie conferă substanţă opiniei noastre că în anul 1462 Vlad
Ţepeş a eşuat în tentativa sa de a realiza o alianţă antiotomană cu coloniile genoveze
din Crimeea şi de la Marea Azov, îndeosebi cu Caffa.
A stabilit Radu cel Frumos legături cu coloniile genoveze din Crimeea în
1463? Câteva informaţii succinte, provenite din aceleaşi registre de socoteli ale Massariei
din Caffa, sunt deosebit de interesante. Ele conţin înregistrările cheltuielilor făcute de
colonia genoveză cu întreţinerea solului muntean la sfârşitul verii anului 1463.
23
Ş. Papacostea, op. cit., p. 142
24
Ibidem
- 77 -
Aceste noi informaţii intrigă însă în mod deosebit prin aceea că după o
îndelungată tăcere, ele semnalează prezenţa în Crimeea a solului lui Vlad
Ţepeş în septembrie 1463, la mai mult de un an, atât de la ultima sa menţionare din
1462, cât şi de la înlăturarea domnului muntean de pe tron25. Astfel, la 20
septembrie, actele menţionate semnalează faptul că acesta „venit versus Savastopoli,
de comissione magnifici domni consulis”26. În aceeaşi zi, sau într-una imediat
următoare, dar cu certitudine înainte de sfârşitul lunii, registrele Massariei
înregistrează ultimele cheltuieli făcute de autorităţile coloniale ligure cu întreţinerea
solului muntean27. După acestă dată, asupra prezenţei sale în Crimeea se aşterne o
tăcere deplină şi definitivă, ceea ce conduce la concluzia că, foarte probabil, acesta a
părăsit regiunea.
Ştirile în discuţie ridică o serie de întrebări cărora nu le putem oferi răspunsuri
certe doar pe baza informaţiilor de care dispunem. În consecinţă, dată fiind penuria de
informaţii, din actele de care dispunem, putem formula doar o serie de ipoteze a căror
veridicitate nu poate fi însă probată.
Cea mai importantă problemă care se naşte din aceste informaţii este cum se
explică prezenţa solului lui Vlad Ţepeş în Crimeea la peste un an de la căderea
domnului Ţării Româneşti? Mai multe răspunsuri, cu un grad mai mare sau mai mic
de veridicitate, ar putea fi formulate. Oricare ar fi însă acestea, ele nu depăşesc, aşa
cum am subliniat, calitatea de ipoteze.
O primă ipoteză pe care ne permitem s-o formulăm aici, dar pe care o
considerăm foarte puţin probabilă, ar fi aceea că în toată această perioadă solul
muntean, care nu va fi aflat de căderea lui Vlad Ţepeş, a rămas în continuare în
Crimeea servind în continuare interesele şi politica domnului său, încercând probabil
să îşi ducă misiunea la îndeplinire. Aşa cum am arătat, acestă ipoteză este însă foarte
puţin probabilă întrucât este greu de presupus că timp de un an informatele autorităţi
genoveze din Caffa să nu fi aflat, pe diverse canale, despre schimbarea de domnie din
Ţara Românească. În ciuda deficienţelor sale am considerat totuşi că această ipoteză
merită, cel puţin, prezentată.
O a doua ipoteză pe care ne-o permit ştirile în discuţie ar putea fi aceea că, în
condiţiile în care Vlad Ţepeş a fost înlăturat de pe tron de Radu cel Frumos, nu este
exclus ca acest sol, fără îndoială, un colaborator de încredere şi un apropiat al fostului
domn, să fi evitat să revină în Ţara Românească după căderea acestuia, rămânând în
Crimeea ca simplu particular în exil. În acest caz, solul muntean trebuie să se fi aflat în
relaţii deosebite cu autorităţile din Caffa dacă acestea au acceptat, dat fiind noul său
statut, să-i asigure cheltuielile de întreţinere, sau cel puţin o parte a acestora.
Consideraţia arătată solului muntean de autorităţile din Caffa în această perioadă ne
determină însă să afirmăm că el se afla totuşi în misiune oficială.
25
N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 40-41
26
Ibidem, p. 40
27
Ibidem, p. 40-41
- 78 -
În sfârşit, o a treia ipoteză ce ar putea fi luată în calcul, pe care noi o
considerăm ca fiind cea mai probabilă, ar fi aceea că în septembrie 1463 acest sol
muntean s-ar fi putut afla în Crimeea într-o a doua misiune, de această dată ca trimis al
lui Radu cel Frumos, spre a stabili legături cu coloniile genoveze de aici, în noile
condiţii generate de faptul că cele două părţi se aflau acum în aceeaşi tabără. În acest
caz, considerarea lui ca sol al lui Vlad Ţepeş, ar putea fi consecinţa unei greşeli a
copistului care a înregistrat cheltuielile făcute cu el de către autorităţile din Caffa,
datorată faptului că în această calitate fusese el cunoscut încă din prima sa misiune.
În încheierea studiului nostru, rezultatele la care am ajuns ne permit
sintetizarea următoarelor concluzii:
1. În primăvara-vara anului 1462 în condiţiile angajării Ţării Româneşti în
lupta antiotomană într-un moment în care cadrul internaţional sud-est european îi era
ostil, se pare că Vlad Ţepeş s-a adresat autorităţilor coloniale genoveze din Crimeea şi
de la Marea Azov, îndeosebi celor din Caffa, încercând, foarte probabil, să încheie cu
acestea o alianţă antiotomană.
2. Demersul domnului muntean a eşuat însă datorită atât politicii de
neimplicare adoptată de autorităţile coloniale genoveze, cât şi faptului că, concomitent
cu tratativele cu domnul Ţării Româneşti, autorităţile din Caffa au acceptat
suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, încadrându-se astfel în sistemul de
relaţii polono-otoman, ostil alianţei antiotomane munteano-maghiare, ce acţiona în
spiritul hotărârilor Congresului de la Mantua.
3. Nu este exclus ca în vara anului 1463 şi noul domn al Ţării Româneşti,
Radu cel Frumos, să fi încercat şi el să stabilească legături cu coloniile genoveze din
Crimeea, în condiţiile în care odată cu schimbarea de domnie din Ţara Românească,
Caffa şi statul muntean se aflau în aceeaşi tabără.
Abstract
In the spring-summer period of the year 1462, given the circumstances of the
Wallachian involvement into the anti-ottoman war, at a time when the international
south-eastern European atmosphere was hostile, it seems that Vlad the Empaler
addressed himself to the Genoese colonial authorities from Crimea and the Azov Sea,
particularly to those from Caffa, trying, most likely, to conclude an anti-ottoman
alliance with these colonies. The approach of the Wallachian ruler failed due both to
the non-interference politics adopted by the Genoese colonial authorities, and to the
fact that, simultaneously with the negotiations regarding the Wallachian ruler, the
authorities from Caffa addressed themselves to the king of Poland, whose suzerainty
they accepted, thus harmonizing with the Polish-Ottoman system of relationships, that
was hostile to the Wallachian-Hungarian anti-ottoman alliance, that took actions
according to the decisions taken during the Congress from Mantua. Eventually, it is
not excluded that in the summer of the year 1463, the new ruler of Wallachia, Radu
the Handsome, might have attempted to make connections with the Genoese colonies
from Crimea, taking into consideration the fact that Genoa and Wallachia were being
now on the same side, sharing similar interests.
- 79 -
DE LA OBICEIUL PĂMÂNTULUI LA PRAVILELE
ÎMPĂRĂTEŞTI ÎN DOCUMENTELE
DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
Dragoş ŞESAN
„Fătul mieu, judecata 2 lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre uşurare şi
spre izbândă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul
lui Dumnezeu şi va dobândi şi lumina care nu va trece niciodată. Iar domnul care nu
va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va
chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi
pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea”. Aşa glăsuia înţeleptul şi
blândul domn Neagoe Basarab, pregătindu-şi urmaşul la tronul Ţării Româneşti, pe
încă prea tânărul vlăstar domnesc Theodosie1. Şi povaţa continuă: „Drept aceia şi tu,
fătul miei, şi dumneavoastră, fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această
lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele voastre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce
lucru mare iaste judecata? Pentr-aceeeia şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să
şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi
învăţătură bună şi dulce din gurile voastre”2.
Într-adevăr, cărţile şi hrisoavele domneşti menţionează că în divan, împreună
cu marii săi sfetnici, domnul a judecat după legea ţării, după vechile obiceiuri ale
pământului şi după legea dumnezeiască, împărţind dreptatea ca un judecător suprem,
aşa cum îi erau prerogativele din acea vreme3.
„Legea ţării” (lex terrae), numită şi „obiceiul pământului”, desemna un
ansamblu de obiceiuri teritoriale. La romani, „lex, legis” desemna legea scrisă (însuşi
substantivul fiind un derivat postverbal: lego, -ĕre, legi, lectum, a citi), fiind impusă
colectivităţii printr-o constrângere exterioară a aparatului politic. La români, legea
1
***Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text stabilit de Florica Moisil şi Dan
Zamfirescu. Cu o traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan
Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 285.
2
Ibidem.
3
Emil Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
„Şansa”, 1992, pp. 64 şi 76; v. şi Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara
Românească şi Moldova, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1960, pp. 184, 189.
- 80 -
scrisă a început să poarte această denumire o dată cu apariţia pravilelor, la jumătatea
secolului al XVII-lea4. Din acest moment, prin „lege” (în slavonă „zakon”) se
înţelegeau normele juridice scrise, iar prin „obiceiul pământului” (din slavonul obiчai)
se înţelegeau normele juridice nescrise.
Însuşi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae”,
precizează că în divanul domnesc se aplicau două feluri de judecată: „jus non
scriptum”, o lege nescrisă şi „jus scriptum”, o lege scrisă, scoasă din legiuirile greceşti
şi din canoanele soboarelor bisericeşti5.
Dreptul consuetudinar (jus consuetudinale), adică dreptul nescris, adică
„obiceiul pământului” reprezenta totalitatea concepţiilor şi normelor de drept nescris,
cu putere de lege, începând din cele mai îndepărtate timpuri şi până în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, când erau deja promulgate „Pravilniceasca Condică a
Domnului Alexandru Ioan Ipsilant.”(1780) şi „Legiuirea lui Caragea“ (1818).
Documentele Ţării Româneşti, referindu-se la „obiceiul pământului”,
menţionează că era foarte vechi: „star zakon”, „antiqua lex”, „veterem legem”, adică
„legea bătrână”. Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, întăreşte Mănăstirii Snagov
şi egumenului Ignaţiu, la 8 ianuarie 1644, venitul de la stânele boiereşti din munţii
mănăstirii, numiţi Gărbova (Grăbova), Floreaiu, Radila, Babeş, Zănoaga, după legea
bătrână, văzând şi cartea lui Alexandru vv, feciorul lui Mircea vv.6 Ca să dea tărie
acestei judecăţi, domnul apela şi la cărţile de judecată ale antecesorilor săi, multe din
ele având şi o sancţiune, sub forma blestemului7.
Că domnul respecta cu sfinţenie „vechile obiceiuri” se poate vedea şi din
documentul lui Matei Basarab, emis la 27 noiembrie 16<40>, din Târgovişte, „în al
optulea an de domnie”, prin care se face cunoscut tuturor cărora se cade a şti şi a
înţelege că, după obiceiul înrădăcinat în toată lumea, s-au întărit şi în Ţara
Românească mănăstiri, din zilele vechi, din descălecata ţării, şi unii dintre puternicii
locuitori ai ţării au zidit mănăstiri prin munţi, păduri, oraşe şi le-au întărit cu moşii şi
averi. Acest obicei s-a ţinut până în anii din urmă, când au fost mitropoliţi şi domni
oameni străini, grecii, care au stricat obiceiurile cele bune, aducând şi ţara la risipire şi
pustiire, au călcat şi obiceiurile mănăstirilor şi pravilele ctitorilor […] au început a
cârciumări şi a vinde mănăstirile ţării şi lavrele domneşti, a le face metoaşe dajnice la
mănăstiri din Ţara Grecească şi de la Sfânta Gora, făcându-le hrisoave de închinăciune
fără ştirea sfatului şi fără voia soborului şi a locuitorilor ţării […]. De aceea, domnul,
dinaintea „adunării a toată ţara”, cu sfatul şi cu voia a tot săborul, a întocmit ca lavrele
4
E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 55
5
Ioan D., Condurachi, Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul pământului), extras din
revista „Ţara Bârsei”, Braşov, 1935, p. 4
6
D.G.A.S. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. V, 1640 – 1644, întocmit
de Marcel Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1985, p. 506.
7
Ibidem, p. 122 – 123, doc. nr. 258, din 30 decembrie 16<40>, prin care Matei Basarab întăreşte lui
Danciul logofăt din Părăiani satele Mileştii de Sus şi Mileştii de Jos, judeţul Dolj, văzând şi cărţile vechi
ale lui Petru vv, din 1566, şi Mihnea vv, fiul lui Alexandru vv cel Bătrân, din 1584.
- 81 -
domneşti, pe care le-au închinat acei domni şi vlădici străini pentru mită, fără de voia
şi ştirea nimănui […] anume: Tismana, Argeşul, Brădetul, Dealul, Glăvăciogul,
Snagovul, Mislea, Valea, Tânganul, Potocul, Râncăciovul, Menedicul, să fie în pace
de călugării străini, să se conducă după pravilă şi după tocmelile legiuite de ziditorii şi
ctitorii lor […]. Domnii, vlădicii, episcopii, boierii mari şi puternici care vor călca
acest hrisov şi vor supune vreo mănăstire […] să fie blestemaţi8.
În judecarea pricinii, domnul, împreună cu divanul, după caz, în prezenţa
înaltelor feţe bisericeşti (mitropolitul ţării şi episcopii), avea rolul decizional
definitiv. Ca şi împăratul bizantin, domnul era unicul legiuitor, socotit şi
recunoscut ca reprezentant al voinţei lui Dumnezeu pe pământ. El îmbina puterea
harismatică, dobândită prin ungere, cu cea izvorâtă din legătura feudală încheiată cu
boierii, prin jurământul de credinţă. Ca judecător suprem al ţării şi al clasei feudale, el
avea dreptul să judece în ultimă instanţă orice pricină, să pronunţe pedepse, să ierte pe
cel vinovat, să întărească hotărârea supremă prin blestem9. Aşadar, hotărârea
domnească era definitivă şi executorie. Nu exista nicio formă juridică de atac
împotriva sentinţei prin apel sau recurs în anulare, şi nici instituţia corespunzătoare
Curţii de Apel de astăzi.
În luarea deciziei, domnul se consulta cu sfatul domnesc, format din boieri
veliţi. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în documente apare termenul
„divan” (din tc. divan – consiliul sultanului), folosit pentru prima oară, în Ţara
Românească, în 1580, într-un document de la Mihnea Turcitul10.
Membrii divanului purtau diferite apelative de-a lungul timpului: boieri,
dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani. La sfârşitul secolului al XVII-lea nu se mai
făceau deosebiri între aceşti termeni, fiind socotiţi aproape sinonimi. Trebuie să
precizăm că divanul domnesc nu era o instanţă de judecată, membrii lui ajutau pe
domn în cercetare şi judecată, nu aveau drept de vot, iar în cărţile şi hrisoavele
domneşti figurau doar ca martori11.
8
Ibidem, pp. 111-113
9
Pentru amănunte privind blestemul v. Dragoş Şesan, Blestemul în documentele din Ţara Românească
până la 1500, în „Hrisovul”, serie nouă, Bucureşti, 2003, p. 49-55
10
*** Istoria dreptului românesc, vol. I, responsabil de volum prof. univ. dr. doc. Vladimir Hanga,
coordonator prof. univ. dr. doc. Ioan Ceterchi, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980, p. 278. De
fapt, e vorba de hrisovul lui Mihnea vv. din 31 august 1580, prin care întăreşte mănăstirii Sf. Troiţă
(Mănăstirea Radu Vodă) satul Măneşti, fiind mărturie toţi boierii divanului: jupan Mitrea, mare dvornic,
jupan Ivan, mare logofăt, Dumitru spatar, Constantin vistier, Stan comis, Harvat stolnic, Gonţea paharnic
şi Danciul, mare postelnic, document în limba română, într-o traducere târzie (D.A.N.I.C., Colecţia
Manuscrise, nr. 256, Condica Mănăstirii Radu Vodă, p. 205v – 206), ceea ce pune sub semnul îndoielii
afirmaţia autorilor Istoriei dreptului românesc, potrivit căreia ar fi prima atestare a termenului. El apare
frecvent abia la începutul secolului al XVII-lea, când se emit documente originale în limba română, spre
exemplu hrisovul lui Radu vv., fiul lui Mihnea vv, din 11 ianuarie <1621 - 1623> (D.A.N.I.C.,
Mănăstirea Tismana, LXXXVII/5 şi o copie în Colecţia Manuscrise, nr. 329, f. 644)
11
Pentru întreaga problematică v. Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara
Românească şi Moldova, secolele al XV-lea – al XVII-lea, Bucureşti, 1968, passim
- 82 -
Dintr-un document, emis la Târgovişte, la 20 ianuarie 1640, prin care Matei
Basarab întăreşte mănăstirii Crasna din judeţul Gorj moşia de la Crasna, partea lui
Hamza cel bătrân, aflăm şi componenţa marelui divan, în calitate de martori şi nu ca
factori de decizie: Teodosie, mare ban al Craiovei, Hriza, mare <vornic>, Miho, mare
logofăt, Radul, mare vistier, Preda, mare spătar, Dragomir, mare clucer, Socol, mare
stolnic, Radul, mare comis, Vucina, mare paharnic şi Costandin, mare postelnic12.
Alteori, divanul domnesc, tot în calitate de martor, includea, pe lângă boierii
cei mari, şi pe cei mici, cum este, spre exemplu, zapisul din 14 ianuarie 1640, al lui
Hamza cel bătrân, din satul Crasna de la Gorj, prin care închină mănăstirii Crasna 6
funii din sat, înaintea domnului Matei Basarab, fiind de faţă boierii mari şi mici:
Teodosie, mare ban al Craiovei, Hriza, mare vornic, Miho, mare logofăt, Radul, mare
vistier, Preda, mare spătar, Dragomir, mare clucer, Socol, mare stolnic, Radul, mare
comis, Vucina, mare paharnic, la care se adaugă Dumitru, mare ar<maş>, Diicul, mare
agă, Drăguşin, mare armaş13.
Din documente ne putem da seama cum se derula un proces. Judecata era
numită: pricină, gâlceavă, treabă, reclamantul purta numele de pârâş, jăluitor,
prigonitor, iar pârâtul prigonit, învinuit, învinovăţit.
Părţile în litigiu se prezentau în persoană, iar mai târziu prin reprezentanţi:
vătaf, vechil, ispravnic. Plângerile adresate domnului se numeau pâră, (plecată) jalbă
sau jalobă. Domnul asculta sau citea plângerea şi fixa un termen de judecată, la soroc
sau la zi. Pentru amânarea sorocului, domnul emitea „carte de volnicie”. Dacă
împricinatul nu se prezenta la termenul fixat, domnul dădea carte unui aprod să-l
execute silit, pentru care trebuia să plătească cheltuieli, numite „treapăd”14. Dintr-un
document de la 18 octombrie 1641 aflăm chiar şi valoarea „treapădului”: Stan, Răcne,
Gherghina, Focan şi alţi oameni din Câmpulung adeveresc că le-a dat părintele
Tănasie de la Sfânta Troiţă (Mănăstirea Radu Vodă) 52 ughi şi jumătate pe 350 vedre
de vin, pe care să-l dea la Sfântul Nicolae, iar dacă nu-l vor duce la mănăstire, să-i
ducă cu treapăd şi să ia de vadră câte 8 costande”15 .
În administrarea probelor se recurgea la mărturisire, adică la recunoaşterea de
către un împricinat a afirmaţiilor celuilalt împricinat. În lipsa mărturisirii se recurgea
la jurământ, cu dublă responsabilitate: faţă de autoritatea civilă, care sancţiona
12
Catalogul…., vol. V, p. 28
13
Ibidem, p. 27
14
Postverbal de la „ a trepăda”, din lat. trepidare (Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul XI, partea
a 3-a, litera T, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983, p. 542), avea şi sensul de amendă pentru cei ce
nu respectau hotărârea domnească. Cartea lui Radu vv. din 20 ianuarie 1622 prin care porunceşte
stolnicilor de la Gurguiaţi şi Vărăşti să dea maicilor de la Mănăstirea Viforâta partea ce li se cuvine din
bălţile ce le are mănăstirea acolo, specifică şi faptul că altfel, va trimite om domnesc de „veţi da tot şi veţi
da şi treapăd” (D.G.A.S., Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. III, 1621 –
1632, întocmit de Doina Duca-Tinculescu şi Marcel – Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1978, p. 54). Pentru
amănunte v. N. Stoicescu, Treapădul şi ciubotele în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, în „Studii. Revista
de istorie”, tom. 22, 1969, nr. 2, pp. 281-284
15
D.A.N.I.C., Mănăstirea Radu Vodă, XVIII/26 (nr. 1)
- 83 -
penaliceşte un jurământ strâmb şi faţă de divinitate, în biserică, pe Evanghelie, care
sancţiona „în viaţa de apoi” sperjurul. Jurământul era ordonat de domn în divan şi era
luat în faţa mai multor boieri mari, sau megiaşi, fiind întărit şi prin blestem.
Prin cartea domnească din 3 martie 1640, Matei Basarab întăreşte lui Barbul,
fiul lui Copaciu din Vădeani, judeţul Gorj, ocină în Vădeani, dar un alt Barbul, fiul
popii Ghierghe, contestă în faţa domnului proprietatea primului asupra ocinei. Domnul
judecă cu toţi dregătorii această „pâră” şi îi dă celuilalt Barbul, fiul popii Ghierghe,
„lege 12 megiaşi, cu răvaşe domneşti” să jure ceea ce a afirmat. Neputând Barbul să
jure în faţa acestui nou complet de judecată „a rămas de lege şi de judecată”, adică a
pierdut procesul16.
Au fost şi cazuri când la proces sunt aduse mărturii mincinoase, faţă de care
domnul a luat măsurile corespunzătoare. La 3 martie 1640, Matei Basarab judecă o
pâră între soţi: jupaniţa Maria şi soţul ei, Vasile spătar, pentru satul Pietroşani, din
judeţul Muscel. În faţa domnului, Maria îşi apără dreptatea arătând cartea patriarhului
Chiril, cu mare afurisenie, şi chiar jură în faţa a 12 jurători, câştigând procesul. Vasile
spătar însă nu s-a lăsat şi a adus martor pe Muşat vistier, care s-a dovedit a fi, în final,
martor mincinos, cu toate cărţile lui făcute mincinoase, rămânând amândoi „de lege şi
de judecată”17.
Dacă procesul e prea complicat, domnul porunceşte ca jurământul să se facă în
faţa instanţei divine, în biserică (domnească, din Bucureşti sau Târgovişte), la
mitropolie, la episcopie, pe Sfânta Evanghelie, aşa cum mai târziu martorii vor jura pe
Biblie. Astfel, în documentul din 25 ianuarie 1641 se arată că jupâneasa Stanca, având
pâră cu Preda paharnic din Greci pentru nişte ocine cu ţigani, a jurat pe Evanghelie,
înaintea vlădicăi Theofil, câştigând procesul18. Întrebarea era, de ce pe Evanghelie şi
nu pe altă carte religioasă, Liturghier, Molitvelnic? Cele patru evanghelii fac parte din
Noul Testament, cunoscut şi sub numele de „Legea nouă”19, cuprinzând, între altele, şi
principii morale creştine jus divinum positivum scriptum, care stau la temelia instituţiei
fundamentale a lui Iisus Hristos, instituţia bisericii. Pentru buna funcţionare a
acestei instituţii, Mântuitorul, prin faptele sale, a instituit autoritate, norme, ascultare şi
chiar pedepse, definind şi principiul hristocratic, după care Hristos este capul Bisericii
şi judecător suprem, la „Judecata de Apoi”, iar urmaşii săi pe pământ sunt apostolii
şi episcopii20. În aceste condiţii este normal ca o mărturie credibilă să îmbrace şi
forma jurământului în faţa divinităţii, întrucât oamenii credincioşi au fost educaţi
în spiritul „fricii de Dumnezeu”, adică a principiului jus divinum positivum
nonscriptum.
16
Catalogul..., vol. V, p. 36
17
Ibidem, p. 36-37
18
Ibidem, p. 138
19
Noul Testament sau împăcarea au Leagea Noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru…sună începutul
titlului cunoscute tipărituri de la Bălgrad a mitropolitului Simion Ştefan la 1648
20
Pentru amănunte v. dr. dr Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ediţia a IV-a, îngrijită de
dr. dr. Milan Şesan, prof. univ., Cernăuţi, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, 1942, p. 29
- 84 -
Mai trebuie subliniat că jurământul jurătorilor nu avea putere de lege, decât
dacă era întărit de domn. Dacă partea nemulţumită afirma că jurământul este strâmb,
domnul putea reaudia toţii jurătorii sau o parte din ei, dar mai frecvent dădea „lege
peste lege”, numea tot prin răvaşe domneşti un număr dublu de jurători, de obicei 24 şi
mai rar 48. Un caz interesant ni-l oferă cartea domnească a lui Matei Basarab din 6
iunie 1643, emisă din „Conacul de la Negoeşti”, prin care întăreşte lui Radul Predii cu
fraţii Manea şi Dragomir din Păcleani, 12 pământuri în Policiori, judeţul Buzău.
Fiindcă Radul Predii a avut multă pâră cu Cârstian, Oancea şi Dragomir Roşca din
Policiori, domnul i-a dat 6 boieri, de au jurat înaintea lui Radul mare comis, cei din
Policiori rămânând „de lege”. Aceştia din urmă fiind nemulţumiţi de rezultatul
jurământului, au luat „peste lege” 12 boieri, recăpătându-şi moşiile. Radul Predii, cu
fraţii săi, au acţionat în consecinţă şi au luat „lege peste lege” 24 de boieri şi, în plus,
au jurat şi la episcopia Buzăului, cu mâinile pe Evanghelie, recăpătându-şi moşiile de
la Policiori. Până ce domnul Matei Basarab nu a văzut cele două cărţi de jurământ ale
episcopului Ştefan de Buzău, nu a dat sentinţa finală21. Se poate observa că cei 24
boieri (obligatoriu trebuiau să fie de rang superior celor 12 boieri22) au jurat altfel
decât cei 12 boieri anteriori, fapt ce a dus la schimbarea hotărârii finale, ceea ce ar
însemna că cei 12 boieri au jurat strâmb, fiind socotiţi mincinoşi şi pasibili de pedepse.
Nu dispunem până în prezent de niciun document care să ateste luarea de măsuri
punitive împotriva jurătorilor mincinoşi. În schimb, erau pedepsiţi cei ce nu respectau
propriul angajament sau ordinele autorităţilor, date prin hotărârea definitivă. Una din
aceste sancţiuni era „gloaba”23, amendă plătită de către vinovat domniei, în numerar
sau în natură (boi, cai, ocine), consemnată, mai târziu, şi în pravile. Mai este cunoscută
şi sub numele de „certare cu bani”, sau „certare cu dobitoc”24. Tocmeala din 5 iulie
1640, între Andrei din Mărgineni şi Tanasie din Coteşti, în prezenţa a 6 boieri, trebuie
respectată. „Cine se va lepăda de această tocmeală să dea lui vodă 50 de galbeni
gloabă”25. În pricina de judecată dintre Radu postelnic cu satul Novacii pentru lunca
satului Popeşti, dinspre Argeş, Matei Basarab le dă 12 boieri hotarnici, pe răvaşe
domneşti, să „tragă ocina la deal şi la luncă”, iar de vor mai împresura sătenii din
Novacii „ să fie de mare gloabă, ca nişte oameni împresurători şi furi de pământ”26.
O altă pedeapsă pecuniară era „duşegubina”, din sl. доушегубина (pierdere de suflet,
moarte de om), cu variantele „deşugubina, şugubina”, cu sensul de răscumpărare în
bani sau vite pentru un omor, adulter sau răpire de fete27. La 25 mai 1641, prin carte
21
Ibidem, p. 447
22
Grigore I. Alexandrescu, Studiu asupra obiceielor juridice ale poporului român şi teoria viitorului cod
civil, Partea I, Galaţi, Tip. „Buciumul Român”, 1896, p. 127
23
Dicţionarul limbii române, tomul II, partea I, Bucureşti, 1934, p. 275 îl derivă din vsl. globa
(pedeapsă), în timp de autorii Istoriei dreptului românesc, p. 452 propun etimon polonez „gŀowa”
24
Istoria dreptului românesc, p. 453
25
Catalogul..., vol.V, p. 72
26
Ibidem, p. 289
27
Micul dicţionar academic, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 247
- 85 -
domnească, Matei Basarab întăreşte lui Parasco negustor ocină în Cosoba de Jos,
judeţul Ilfov, cumpărată de la Radul postelnic şi Udrea postelnic, aceştia fiind obligaţi
să o vândă „ la nevoie, pentru o deşugubină, de şi-au plătit capul”28. Documentele nu
ne spun însă dacă cei vinovaţi pentru încălcarea „legii pământului”, a „obiceiului
pământului”, obligaţi prin hotărârea domnească finală să se conformeze sentinţei, au
respectat cele hotărâte de domn şi dacă nu, ce măsuri s-au luat împotriva lor.
La nivelul satelor, organul de conducere era numit „sfatul satului”, „sfatul de
oameni buni”, „sfatul de bătrâni”, dar şi mai concentrat „oameni buni şi bătrâni”.
Documentele istorice atestă faptul că aceste „organe de conducere” sătească erau
recunoscute, respectate sau tolerate de domnie şi dregătorie.
Consideraţi exemple de moralitate şi imparţialitate, „oamenii buni şi bătrâni”
ajutau autorităţile vremii, pe trimişii domnului, în cercetările pentru care primiseră
„răvaşe domneşti”. Bunăoară, cei 12 boieri hotarnici, luaţi pe răvaşe domneşti, la 10
iunie 1640, de Radu, mare comis şi jupâneasa lui, Sofiica, să aleagă moşiile Stănimirul
de Sus şi Stănimirul de Mijloc, din judeţul Ilfov, sunt ajutaţi de omul domnesc Borcea,
vornic din Topoloveni şi de oamenii buni şi bătrâni din cele două sate, cunoscători ai
semnelor şi hotarelor bătrâne. Din păcate, demersul lor a dat greş, căci ocina s-a arat,
iar oamenii buni şi bătrâni nu şi-au mai amintit de vechile hotare29.
Organul de conducere sătesc, „sfatul satului”, se împărţea în trei cete de
vârstă, diferenţiate prin „gradul de experienţă social-culturală, prin situaţia materială şi
prin alegerea lor directă, liberă şi pe faţă a lor în comunitatea sătească”30.
Pe baza documentelor de arhivă şi a materialului etnologic adunat, Romulus
Vulcănescu ajunge la concluzia că aceste trei cete de vârstă reprezentau: „ceata
bătrânilor”, alcătuită din persoane între 60 şi 70 de ani, oameni cu experienţă,
înţelepciune şi tact în judecarea pricinilor, „ceata oamenilor zdraveni”, oameni maturi,
selectaţi după profesiile exercitate şi „ceata feciorilor”, alcătuită din întregul tineret al
satului. Ea asigura paza satului şi ştafeta cu cele mai proaspete ştiri, organiza strigările
peste sat, cu ocazia horelor duminicale sau a marilor sărbători laice şi religioase de
peste an31.
Din păcate, documentele de care dispunem nu consemnează modalitatea de
derulare a unui proces juridic la sate. Justiţia obştii săteşti, observă P.P. Panaitescu, era
o „justiţie fără acte scrise, doar materialele folclorice pot sta mărturie, dar şi acelea
pasibile de interpretări şi reinterpretări”32.
Cetele de bătrâni din sfatul satului judecau pricini cu caracter local, referitoare
la administrarea pământului (împresurări, alegeri) şi la acte penale minore: furturi şi
tâlhării. Nimic nu era consemnat scriptic. Totul se ţinea minte, iar aluzii la modul de
28
Catalogul..., vol.V, p.195
29
Ibidem, p. 62
30
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970, p. 184
31
Ibidem
32
P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti,
Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 214
- 86 -
desfăşurare a procesului şi la verdictele date se regăsesc doar în creaţiile folclorice
spontane, de tipul strigăturilor de la horă sau a strigăturilor peste sat:
„Cu tot satul a luptat
până l-a îngenuncheat,
zicând că-i face dreptate
când făcea la strâmbătate,
...................
De aşa aspră judecată
Nu s-a pomenit vreodată.”33
În privinţa locului de judecată, tradiţia orală reţine cele două variante: vatra
satului şi pragul/tinda bisericii34.
Vatra satului (sau bătătura satului) reprezenta „agora rurală”, adică locul
tradiţional de întâlnire pentru comunitatea respectivă (locul unde se juca hora, unde se
bătea toba pentru anunţarea veştilor etc.). De obicei, la judecata din vatra satului,
participa o colectivitate mai mare de săteni. Când vremea era nefavorabilă, scaunul de
judecată de muta fie în casa unui cetaş mai înstărit, fie în tinda sau pragul bisericii, cu
o participare mai restrânsă, dar cu un caracter de sacralitate mult sporit.
Cea de a doua ceată, „ceata oamenilor zdraveni”, era constituită pe criterii
profesionale: păstori, plugari. Pentru ceata păstorilor, temeiul de judecată era aplicarea
„legilor păstoreşti”, adică a acelor sisteme şi norme, care asigurau buna desfăşurare a
profesiei, cum ar fi: „legea turmei”, „legea stânei”, „legea plaiului”, „legea păşunii”,
„legea muntelui”, „legea drumului oii” ş.a. 35
Judecata păstorilor era oficiată de ceata păstorilor judecători, aleasă pe viaţă,
având caracter permanent. Judecătorii păstori erau „păstori bătrâni”, oameni cu
experienţă în domeniu, care vegheau ca această comunitate profesională să nu încalce
una din normele amintite anterior.
Un exemplu elocvent de judecată pastorală îl reprezintă cunoscuta baladă
„Mioriţa”, dar nu în varianta stilizată publicată de Vasile Alecsandri, ci în toate
variantele adunate de Adrian Fochi36, în care pot fi observate posibile capete de
acuzare ale ciobănaşilor ungurean şi vrâncean împotriva celui moldovean,
„că-i mai ortoman
şi are oi mai multe,
mândre şi cornute
şi cai învăţaţi
şi câini mai bărbaţi.”37
33
R. Vulcănescu, op. cit., p. 194
34
Pentru raportul aulic/sacru v. nota 20
35
R. Vulcănescu, op. cit., p. 210 – 211
36
Mioriţa, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1964, passim
37
V. Alecsandri, Opere, vol. III, text ales şi stabilit de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv,
note şi comentarii de G.C. Nicolescu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p.17
- 87 -
Unele variante ardeleneşti (ungurene – unul din judecătorii păstori este
ungurean) îl acuză pe ciobănaşul moldovean (în alte variante este numit „străinel”) de
furt de oi, act ce se pedepseşte cu moartea. În altele, un posibil cap de acuzare îl
constituie „dorinţa de separare faţă de comunitatea profesională”38, din cauza averii
materiale mai bune faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, spărgându-se astfel
principiul colectivităţii arhaice de tipul „comunei primitive”. În ambele cazuri,
sentinţa este capitală, iar condamnatul executat. Varianta V. Alecsandri nu precizează
explicit modalitatea execuţiei capitale, variantele adunate de Adrian Fochi pomenesc
de tăierea capului, împuşcare sau străpungere cu săgeata39.
În sfârşit, cea de a treia categorie de judecători săteşti o constituie „ceata de
feciori”, care avea în frunte un staroste, vătaf sau căpitan. Aceştia aveau în subordine o
subceată de „strigători”, care, sub forma unor versuri improvizate (satirice, după
principiul „ridendo, castigat mores”40), făceau, în public, cunoscute unele abateri mai
mult sau mai puţin grave ale membrilor comunităţii săteşti, cum ar fi lenea,
nestatornicia în căsătorie, beţia etc.:
„Al cu şura în răzoare
ce n-ar da să se însoare !
Toate butele dogite,
Toate sapele tocite.
E trecut şi nu-i dă pace
Ilenuţei lui Patace”41.
Judecata satirică nu se încheie cu o sentinţă, ştiut fiind faptul că în
mentalitatea arhaic tradiţională a colectivităţii săteşti, să te faci de ruşine în faţa satului
este o osândă mult mai grea decât oricare din pedepsele materiale. „Gura satului nici
cu ţărână n-o astupi” spune o veche cugetare românească, iar pata morală poate fi un
stigmat purtat şi dincolo de mormânt, cum stau mărturie originalele versete satirice ale
lui Stan Pătraş imortalizate pe crucile răposaţilor consăteni din ineditul „Cimitir vesel”
din Săpânţa Maramureşului.
Culegerile de folclor, atâtea câte s-au mai păstrat, constituie încă un bogat
material de studiu pentru înţelegerea dreptului etnologic. Folclorul juridic reflectă o
modalitate particulară a unei colectivităţi de a se autoconduce după propriile legi
economico-culturale, prin consemnarea cutumelor şi tradiţiilor normative, a concepţiei
şi instituţiilor juridice populare, fără amestecul autorităţilor statale42.
Indiferent de poziţia socială a unui individ, în faţa unui grup de oameni
desemnaţi să cântărească faptele, principiul fundamental al justiţiei trebuie să se
călăuzească după deviza aflării dreptăţii. Un cuvânt extrem de bogat în sensuri,
38
R. Vulcănescu, op.cit., p. 230
39
A. Fochi, op. cit., passim
40
Expresie devenită celebră a poetului francez J. Santeul (sec. al XVII-lea), mai târziu deviza comediei;
v. I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 69
41
R. Vulcănescu, op. cit., p. 262
42
Ibidem, p. 26
- 88 -
semnificaţii şi conotaţii. Micul dicţionar academic ne oferă 50 de variante de sens!43
De lucrul acesta erau conştienţi şi înaintaşii noştri. De aceea şi înţeleptul domnitor
Neagoe Basarab, pomenit la început, îşi instruieşte învăţăcelul în acest spirit : „Ci să
ne dăruiască Dumnezeu să judecăm pre toţi săracii pre dreptate şi să nu iasă de la noi
nimeni cu inima rumtă şi cu nedreptate […] să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi
săracilor […] fieşcui să fiţi judecători drepţi după lucrurile lor”44. Timpul a rămas însă
judecătorul suprem, iar istoria a eternizat în documente dacă cei desemnaţi să împartă
dreptatea au respectat sau nu normele şi principiile care călăuzesc aflarea adevărului45.
Zusammenfassung
Der Autor verfolgt in den walachischen Urkunden die Verflechtung des

Landesrechtes (Gewohnheitsrechtes, „jus non scriptum”) einerseits und der
geschriebenen Vorschriften und Gesetze („jus scriptum”) andererseits, die in der
ersten Hälfte des 17. Jahrhunderts erschienen.
43
Vol. II, p. 223
44
Învăţăturile…p. 285
45
La jumătatea secolului al XVII-lea apar şi primele texte juridice tipărite, numite „pravile”: „Pravila cea
mică de la Govora (1640)” şi „Îndreptarea legei sau Pravila cea Mare (1652)”, sub îngrijirea domnitorului
Matei Basarab, care însă nu constituie obiectul studiului nostru, limitându-ne numai la dreptul românesc
nescris.
- 89 -
HRISANT NOTARA ÎN VIAŢA POLITICĂ
A ŢĂRILOR ROMÂNE
Olga CICANCI
Contemporanii, ca şi urmaşii lui Hrisant Notara, au remarcat rolul deosebit pe

care l-a jucat acesta vreme de mai bine de o jumătate de secol în Răsăritul Ortodox
atât în viaţa ecleziastică şi culturală, cât şi în cea politică. Ca urmare, mai mulţi
cercetători şi-au manifestat interesul faţă de personalitatea lui Hrisant, publicând
numeroase studii sau capitole în cadrul unor lucrări de sinteză referitoare la una sau
alta din preocupările lui Hrisant Notara. Cu toate acestea o monografie asupra
patriarhului Hrisant s-a tipărit abia în anul 1999 fiind datorată tezei de doctorat a
doamnei Penelopi Stathi1. Pe acest considerent sarcina prezentării istoriografiei
problemei fiindu-ne astfel mult uşurată, autoarea utilizând o cuprinzătoare bibliografie
a problemei.
Deşi au fost editate multe izvoare referitoare la viaţa şi activitatea lui Hrisant
(manuscrise, corespondenţă etc.) unele investigaţii întreprinse pentru alcătuirea unei
sinteze asupra lui Hrisant Notara în viaţa culturală şi politică a Ţărilor Române2 ne-
au permis constatarea că mai există încă multe documente nepublicate, răspândite într-
un întins spaţiu geografic, corespunzător celui în care Hrisant Notara şi-a desfăşurat
activitatea (în Europa, Asia şi Africa).
Bogata corespondenţă purtată de Hrisant Notara cu peste 200 de personalităţi
ale epocii sale (înalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe, principi, arhonţi, intelectuali din
răsăritul şi apusul Europei etc.) este publicată în mare parte de Constantin Sathas3,
Emile Legrand4, Eudoxiu Hurmuzaki5 etc. Cu toate acestea, chiar şi din anexa
publicată în monografia Penelopei Stathi constatăm existenţa şi a altor scrisori
1
Rămasă încă în manuscris
2
Νεοελληνιή φιλολογία, Atena, 1868
3
Epistolaire grec au recueil des lettres adresée par la plupart a Chrysant Notara, patriarche de Ierusalim,
par les princes de Valachie et de Moldavie (1694-1730) Paris, 1888
4
Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, tom. XIII (1909), tom XIV/1,2,3 (1915,
1916,1917)
5
„Ierusalimskij patriarh Dosiftei i ego rukopist y Moskve”, Vizanskij vremennik, tom XXV, 1968, pg.
275-276
- 90 -
necunoscute, iar Catalogul care are la bază inventarul arhamandritului Vladimir din
anul 1894, publicat de Boris Fonkiç6 în 1993, ne semnalează existenţa unor
manuscrise sau cărţi aflate la Muzeul de Istorie din Moscova.
Am avut posibilitatea de a face investigaţii în „Arhiva Centrală de Stat a
Actelor Vechi (T.G.A.D.A.) din Moscova. Cu acest prilej am putut constata că în
fondul 52 al acesteia se află mai multe documente greceşti, conţinând în cea mai mare
parte corespondenţa lui Dositei şi Hrisant Notara cu ţarul Petru şi cancelaria rusă.
Dacă scrisorile lui Dositei Notara au mai fost cercetate de Kapterev7, Boris Fonkiç8 şi
Dimitrios Ialamas9, de pildă, corespondenţa lui Hrisant cu ţarul şi cancelaria rusă a
rămas inedită.
Remarcăm că aspectele culturale şi ecleziastice ale activităţii lui Hrisant
Notara în spaţiul românesc au fost cercetate începând cu Constantin Erbiceanu10 la
începutul veacului al XX-lea şi continuând cu Demostene Russo11, Dan Simonescu12,
Ariadna Camariano-Cioran13, C. Dima Drăgan14 etc. sau în cadrul unor lucrări de
sinteză (Athanasios Karathanasis15 sau Penelopi Stathis), în schimb asupra activităţii
sale politice s-au făcut numai unele referiri, deşi Hrisant Notara, la fel ca şi unchiul
său, patriarhul Dositei al Ierusalimului, au fost implicaţi în viaţa politică a Răsăritului
ortodox, în general şi a Ţărilor Române, în special.
Înainte de a face unele consideraţii (investigaţia nefiind încheiată încă) asupra
prezenţei active a lui Hrisant Notara în viaţa politică a Moldovei şi Ţării Româneşti în
special (în Transilvania implicându-se mai ales în problemele confesionale), să
precizăm pe cât posibil momentul în care Hrisant se afla în spaţiul românesc. Ioanna
Kolia16 este de părere, citind scrisoarea lui Sevastos Kymenitis din 23 iunie 1688 că
încă de la acea dată se afla la curtea voievodului Şerban Cantacuzino. Constantin
Erbiceanu precizează că „arhimandritul Hrisant”, recomandat de Kymenitis, preda
fiilor lui Şerban şi ai lui Constantin Cantacuzino italiana şi franceza17. Athanasios
6
Synopisnia Ierusalemskii Patriarhov, Petersburg, 1895
7
După cum reiese din ultima pagină a manuscrisului 52
8
Ibidem
9
„Bărbaţi culţi greci şi romani şi profesorii de la Academiile din Bucureşti şi Iaşi”, Analele Academiei
Române, Memoriile secţiei istorice, tom. XVII, Bucureşti, 1905, p. 7-8
10
Studii greco-romane, tom. I-II, Bucureşti, 1939
11
„La monastere Cetatzuia – Iassy, foyer de culture de l’Orient orthodoxe”, Balcania, tom VI, 1942, pg.
357-365
12
Les Academies Princieres de Bucarest et de Iassy professeurs, Thessalonique, 1974
13
„Le patriarche Chrysanthe Notaras et le docteur Jean Commene, etudiants a Padoue”, în „Revue des
Etudes Sud Est Européennes”, tom. VII, 1969, p. 691-693
14
Ath. Karathanasis, Οι έλληνες λόγοι στη Вλαχία, (1670-1714), Salonic, 1982
15
Ο Σεβαστός Κνµινιτής και η ίδρνση τον Φροντιστηρίον Τραπεζόντιας, în „Еλληνικά”, tom. 30, 1977-
1978, p. 286
16
C. Erbiceanu, „Mărturii despre educaţia religioasă a fiilor domnilor români în trecut şi present”,
Biserica Ortodoxă Română, tom. 7-12, 1904, p. 179
17
Ath. Karathanasis, op. cit., p. 116
- 91 -
Karathanasis crede că cea mai mare parte a intervalului de timp dintre 1686-1692
învăţatul grec l-a petrecut în „mediul umanist al curţilor valahe”, unde, în această
perioadă, a redactat câteva lucrări18. Ulterior va fi profesor al copiilor lui Constantin
Brâncoveanu, alături de cei ai Cantacuzinilor, pe unii dintre aceştia însoţindu-i în
călătoriile de studii la Veneţia şi Paris. Aceştia, îl considerau „părintele lor spiritual”,
ca şi întreaga familie Cantacuzino, ca şi cea a voievodului Brâncoveanu (soţii, fii,
fiice, nepoţi) vor purta la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-
lea o întinsă corespondenţă în limba greacă.
Desigur, nu intenţionăm să enumerăm acum toate vizitele lui Hrisant Notara în
Moldova şi, mai ales, în Ţara Românească, pe care le putem încadra cronologic şi
prezenta mai cu seamă cu ajutorul corespondenţei sale, Ar trebui totuşi subliniat,
chiar dacă faptul este deja cunoscut în linii generale, unele aspecte privind aportul
arhimandritului Hrisant în organizarea şi funcţionarea unor tipografii greceşti în
spaţiul românesc sau la Moscova. Cu scopul înfiinţării unei asemenea tipografii pleacă
Hrisant din Ţara Românească la Moscova, unde ajunge în anul 1693 şi nu 1692 cum
susţin unii autori, cum am putut constata dintr-o scrisoare trimisă cancelariei ruse de
patriarhul Dositei Notara, în care anunţa venirea nepotului său în capitala Rusiei,
scriosoare ce poartă o adnotare în limba rusă în care se precizează că: „la 27 martie
1693 a sosit arhimandritul Hrisant”19. De altfel şi pe manuscrisul în limba greacă a
Chinei supuse al Spătarului Milescu ce se păstrează la Biblioteca Academiei Române
este consemnat de către Hrisant: „s-a făcut în oraşul imperial Moscova în anul 1693 de
la mântuire”20 unde probabil că va sta până în anul 1696 (dată propusă de Ch.
Patrinelis)21 şi nu februarie 1694 (an propus de Arh. Karathanasis) 22. Sigur fiind
faptul că în anul 1696 este trimis de patriarhul Doistei în Europa Apuseană (Veneţia şi
în 1700 la Paris), pentru a-l însoţi pe Radu, fiul stolnicului Cantacuzino.
În septembrie 1700 Hrisant Notara se afla în Ţara Românească de unde
pleacă, pentru a doua călătorie în Rusia, în februarie - iulie 1701. Revine la Bucureşti
şi apoi merge la Constantinopol unde se ocupă de educaţia fiilor lui Alexandru
Mavrocordat, viitori voievozi ai Ţărilor Române, cu care, aşa cum reiese din
corespondenţa sa, va rămâne tot timpul în contact. Ca şi în cazul unchiului său Dositei
Notara, Hrisant va reveni de mai multe ori în Moldova şi Ţara Românească şi după
hirotonisirea sa, în aprilie 1702, ca mitropolit al Cezareei şi al Palestinei. De pildă, în
1703 şi în 1704 (9 ianuarie) îi scria cancelarului Golovkin de la Bucureşti. De
asemenea, în septembrie 1707 se afla la Iaşi, iar în ianuarie 1708 la Bucureşti23.
18
T.G.A-D-A. Fond 52, fol. 373v. Vezi şi O. Cicanci, Date noi despre Hrisant Notara în arhivele
româneşti în Sud-Estul şi contextul european, „Buletin” V, 1996, pp.117-122
19
C Erbiceanu, „Elada supusă. Manuscris grecesc cu acest titlu. Descriere şi extracte” în „Analele
Academiei Române. Memoriile secţiei istorice”, tom XXIV, Bucureşti, 1902, p. 142
20
Gh. Patrinelis, Хρισάνθος Νοτράς, în „Θρησκεντική και ηθηκήεγκνκλοπαδεία”, tom. 12, p. 387-388
21
Ibidem
22
T.G.A.D.A., fond 52, fol.63
23
Ibidem, fol. 1-2, 88v.
- 92 -
Ajuns partiarh al Ierusalimului şi cu sprijinul voievodului Constantin
Brâncoveanu şi a stolnicului Constantin Cantacizino, Hrisant va continua să fie
prezent în Ţările Române şi între 1708-1729. Domnii Nicolae Mavrocordat şi Grigore
Ghica îl vor sprijini pe patriarhul Hrisant, alături de Rusia, în acţiunea de recuperare a
unor posesiuni aparţinând bisericii ortodoxe la Ierusalim, iar acesta se va implica în
continuare în problemele eclesiastice, culturale, dar şi politice ale Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Nu întâmplător am amintit, chiar şi pe scurt de împrejurările în care a venit
Hrisant Notara în Ţara Românească, ca profesor al Cantacuzinilor şi apoi al fiilor lui
Constantin Brâncoveanu, viitorul voievod. Asupra Cantacuzinilor şi a rolului jucat de
aceştia în Ţările Române s-a scris relativ mult24. Cronicarul Ion Neculce îl considera
„neam de împărat creştin”, socotiţi fiind de istoricii români ca „greci împământeniţi”,
care s-au identificat cu interesele Ţării Româneşti îndeosebi, în care îşi aveau familiile
şi averea, aflându-se în fruntea aşa numitului „partid autohton” antigrecesc. Ei vor
ocupa dregătorii importante în ambele Ţări Româneşti aspirând, începând cu Şerban
Cantacuzino, la cea mai înaltă funcţie în stat dar, ca şi alţi reprezentanţi ai diasporei
greceşti din spaţiul românesc, îşi vor păstra legături trainice la Constantinopol prin
intermediul familiei lor, dar şi ai altor reprezentanţi ai lumii greceşti
constantinopolitane.
Acest rol este sesizat şi de Rusia, ajunsă la hotarele româneşti în urma ocupării
Ucrainei. Pentru că, dincolo de interesul manifestat de această ţară, devenită mare
putere în vremea lui Petru cel Mare, faţă de ortodocşi şi de înalţii prelaţi ai Bisericii
răsăritene, cum erau Dositei şi Hrisant Notara, de exemplu, sau faţă de unii învăţaţi
greci ca fraţii Ligaridis, Ioan Commen, Iacob Pylarinos, Georgios Polycalas etc.,
prezenţi şi în Rusia, care au jucat un rol important în viaţa spirituală a societăţii
ruseşti, aceştia erau în evidente contacte de interes politic cu cancelaria rusă. Or,
marea majoritate a acestor intelectuali sau ierarhi greci au trecut prin Ţările Române în
drumul lor spre Moscova, iar despre unii ştim că au fost folosiţi ca diplomaţi de către
voievozii români atât în relaţiile cu Apusul (şi mai ales cu Imperiul Austriac care va
ajunge la sfârşitul veacului al XVII-lea la hotarele Ţării Româneşti), dar mai ales cu
Rusia, şi vom da doar câteva exemple.
Medicul Ioan Commen25 se implică în evenimentele politice din Moldova şi
Ţara Românească în vremea lui Brâncoveanu, Mihail Racoviţă, Dimitrie Cantemir şi
Nicolae Mavrocordat şi era în contact şi cu Hrisant Notara. În perioada 1689-1694 îl
găsim la Moscova. Iacob Pylarinos26 medic la curtea lui Şerban Cantacuzino şi apoi ca
24
Vezi de pildă: O. Cicanci, „Rolul Cantacuzinilor din Ţările Romîne în Răsăritul Ortodox, la sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Colocviu Naţional de Istorie, 20-22 iunie 1996, Bucureşti,
1997, p. 39-43
25
P. Cernovodeanu, O. Cicanci, „Contribution à la connaissance de la bibliographie er de l’oeuvre de
Jean (Hierothee) Comnene. 1688-1710”, în „Balkan Studies”, tom 12, 1972, p. 143-186
26
O. Cicanci, Medicines grecs participant a la vie politique et culturelle des Pays Roumains au XVIIe et
XVIIIe siecle”, în tom 1., „∆ελτίο Κέυτρου Μικρασιατικώυ Σπουδώυ” 1993-1994, p. 40-50
- 93 -
medic şi diplomat al domnului Brâncoveanu în 1694, cu care participă în 1697 la
campania militară din Oltenia împotriva Imperiului Habsburgic, este trimis cu misiuni
diplomatice de domnul Ţării Româneşti la Viena. Voievodul intervine pe lângă bailul
Ascanio Giustiniani pentru a fi numit consul la Smirna, reiese din corespondenţa
acestuia cu Hrisant Notara (iar în decursul lui 1687 se afla la Moscova). Medicul
Georgios Policalas27 negocia în 1711 tratatul de pace cu Rusia, ca reprezentant al
acesteia cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei etc., şi acestea sunt numai câteva
exemple de intelectuali greci, dintre care numeroşi medici, formaţi în mediile
universitare de la Padova sau Veneţia cu care Cantacuzinii şi Brâncovenii erau în
strâns contact, (copii la studii, Brâncoveanu acordă burse etc.) în legături culturale, dar
şi politice, cu Ţările Române, cu Rusia, dar şi cu Hrisant Notara.
Dată fiind complexitatea problemei pusă în discuţie şi a bogăţiei de informaţii
referitoare la aceasta, în cele ce urmează ne vom referi la unele date noi provenite din
arhiva cancelariei ruseşti, mai precis, fondurile 52 şi 68 din Arhiva Centrală de Stat a
Actelor Vechi din Moscova. Într-un studiu referitor la Stabilirea legăturilor
diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-
lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Lidia Semionova28 utilizează o parte din
informaţiile cuprinse în corespondenţa din fondul 68 dintre Ţarul Petru I şi cancelaria
rusă, pe de o parte, şi Şerban şi Constantin Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu,
Gheorghe Castriotis şi David Corbea, pe de alta. Cercetătoarea va utiliza însă numai
acele scrisori traduse în limba rusă, unele scrisori în limba greacă din acelaşi fond
fiind decriptate mai de curând de foştii noştri studenţi de la Facultatea de Arhivistică,
Anca Dobre şi Marius Dincă29.
Fondul 52 din Arhiva moscovită mai sus citată cuprinde îndeosebi
corespondenţa dintre Dositei şi Hrisant Notara cu ţarul şi cancelaria rusă, cea a lui
Hrisant rămânând inedită după ştiinţa noastră.
Istoria politico-diplomatică a sfârşitului de secol XVII şi începutul secolului al
XVIII-lea indică pregătirea unei răscoale antiomane a popoarelor ortodoxe din sud-
estul Europei cu sprijinul Rusiei. Dacă contactele lui Şerban Cantacuzino cu
cancelaria rusă apar din corespondenţa cu aceasta, ca o încercare a domnului Ţării
Româneşti de a stabili o alianţă cu Rusia, Spătarul Mihai Cantacuzino şi Stolnicul
Constantin Cantacuzino, şi de multe ori Constantin Brâncoveanu se socot a fi
reprezentanţii întregului Răsărit ortodox. Voi da un singur exemplu edificator în acest
sens: David Corbea, solul Ţării Româneşti la Moscova îl informa pe Feodor
Alexievici Golovkin că a sosit la Bucureşti patriarhul Ierusalimului Dositei, care avea
o consfătuire cu fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, precum şi cu principele
Brâncoveanu consultându-se asupra „salvării tuturor creştinilor ortodocşi care gemeau
27
Ibidem, p. 57
28
În „Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului
XVII şi începutul secolului XVIII, Romanoslavica, 1962, Bucureşti, p. 115
29
Marius Dincă, Relaţiile româno-ruse la începutul secolului XVIII în documentele criptografice
cantacuzineşti. (în ms.)
- 94 -
sub tirania Turcului”. Patriarhul acţiona astfel cu acordul „tuturor grecilor, sârbilor,
bulgarilor, albanezilor, românilor şi de asemenea a românilor din Transilvania, şi a
altor vecini care trăiau în jurul Munteniei30. De altfel Dositei Notara, reiese din
parcurgerea fondului 52 mai sus amintit, purta o întinsă corespondenţă cu ţarul şi
cancelaria rusă, iar unele epistole expediate din Ţările Române sunt pline de informaţii
asupra situaţiei politico-militare a Imperiului Otoman sau a Europei în general.
Se ştie că Hrisant Notara era folosit adeseori de patriarhul Dosotei ca „trimis
apostolic” la diferiţi principi ortodocşi cu însărcinări ecleziastice, dar şi culturale sau
politice. Între anii 1701-170731, aflăm din câteva scrisori, că Brâncoveanu trimitea la
Moscova informaţii privind Imperiul Otoman prin intermediul patriarhului
Ierusalimului. Printre „curierii” patriarhului era nepotul său Hrisant, care era
purtătorul şi a unor epistole ale voievozilor români. Astfel la 29 ianuarie 1701, de
exemplu Petru I îi scria lui Constantin Brâncoveanu prin intermediul lui Hrisant
Notara că, pentru serviciile aduse, îi va oferi acestuia şi unchiului său Cantacuzino,
moşii în Ucraina. Anunţa în aceeaşi scrisoare că va trimite scrisori ambasadorului rus
la Poartă prin intermediul lui Hrisant32.
Semnificativă ni se pare a fi scrisoarea trimisă la 23 ianuarie 1708 de
Constantin Cantacuzino cancelarului rus prin care îl atenţiona că la Poartă „avem
acolo greci şi turci, care se ţin cu unele cheltuieli. Dintre cei ce scriu domnului, dar
trimit copiile scrisorilor la Înălţimea Voastră, unul în limba turcă precum v-am scris,
acesta fiind efendi la o cancelarie, celălalt grec”. Îl mai informează pe cancelar de ceea
ce se întâmplă la Viena, Veneţia şi Paris, ca şi despre mişcările trupelor turceşti în
Hios, Creta, Cipru etc. Stolnicul consideră că „tot sistemul ortodox”, se va răscula,
dar, îl îndeamnă pe ţar să încheie un tratat cu ereticii pentru că nu erau încă pregătiţi33.
În fondul 52 din arhiva moscovită se află o primă scrisoare semnată „Hrisant
al Cezareei”, trimisă de la Bucureşti la 1 septembrie 1703 lui Theodor Alexievici
Galovkin, în care se scuză că scrie rar, dar îl asigură că păstrează o strânsă legătură cu
ambasadorul Rusiei, cu cneazul Dimitrie Galiţin34. În continuare îi va trimite câteva
scrisori de la Constantinopol şi Iaşi ţarului Petru şi cancelarului Golovkin. Se pare că
atitudinea ţarului faţă de Hrisant Notara a fost destul de rece, neintervenind în
favoarea sa în momentul în care s-a pus problema succesiunii la scaunul patriarhal al
Ierusalimului. Într-o lungă epistolă trimisă de la Constantinopol la 17 martie 1707
ţarului Petru35, prin care-i aminteşte de decesul patriarhului Dositei, Hrisant îl
30
O. Cicanci, Acţiuni politice româno-greceşti la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII,
„Cercetări de istorie şi civilizaţie sud-est europeană”, Bucureşti, 1988, p. 124-125
Vezi, O. Cicanci, op.cit. P. Cernovodeanu. În vâltoarea.... Politica externă şi diplomatică promovate de
Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, Bucureşti, 1988, pag. 124-125
31
Vezi, O. Cicanci, op.cit.; P. Cernovodeanu. În vâltoarea.... Politica externă şi diplomatică promovate de
Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, Bucureşti, 1988, p. 124-125
32
O. Cicanci, op.cit.
33
Ibidem
34
T.G.A.D.A., fond 52, fol. 12
35
Ibidem
- 95 -
înştiinţează că Sfântul Sinod, în conformitate cu voinţa testamentară a unchiului său, l-
a ales patriarh al Ierusalimului. Totodată subliniază meritele deosebite ale domnului
Ţării Româneşti, care a scris patriarhului ecumenic, ca şi „altor persoane care au
putere” în favoarea sa, reproşându-i astfel că a nu intervenit şi el în favoarea sa. Îl
asigură însă că-i va rămâne „servitor fidel” ca şi unchiul său. De asemenea, în
scrisoarea trimisă de la Iaşi lui Galovkin la 28 septembrie 170736 subliniază că domnul
Valahiei este „credincios şi adevărat slujitor al Ţarului, adăugând că au doi oameni
fideli Ţarului, domnul Ungrovalahiei şi unchiul său, boierul stolnic Cantacuzino”, iar
că domnul Ţării Româneşti este „persecutat de tirani” şi speră ca acesta să se bucure
de simpatia Ţarului.
Având în vedere relaţiile foarte bune dintre Ţarul Petru şi Dositei, partiarhul
având chiar, (reiese din corespondenţă), o atitudine paternalistă şi chiar autoritară în
modul în care i se adresează, care ar fi cauza „răcelii” Ţarului faţă de Hrisant? Credem
că explicaţia o găsim într-un manuscris autograf al lui Hrisant, aflat în acelaşi fond 52,
nesemnat, dar care după grafie şi mai ales adnotarea Cancelariei ruse reiese că îi
aparţinea lui Hrisant, ajuns la Moscova, probabil prin intermediul unuia dintre
secretari „plasaţi” în preajma celor doi patriarhi. Este vorba de o povestire (δήγηση)
care circulă la Roma în limba italiană, povestită de călugări în toate eparhiile catolice,
tradusă, se pare, de Hrisant37. Se istoriseşte în această povestire că în iulie 1705 Ţarul
porneşte în ajutorul Lehiei, se opreşte în Rusia Albă, unde pentru a face pe placul
clerului rus, ucide câţiva foşti ortodocşi, uniţi cu Roma acum, printre care şi pe
„didascălul grec” Gavril, chiar în biserică, Petru comportându-se ca un barbar.
Descrierea nu este deloc măgulitoare pentru Ţar şi cu siguranţă Cancelaria rusă, bine
informată, i-a adus la cunoştinţă autorul acestei traduceri, ce prin educaţia sa umanistă
îşi manifestă astfel solidaritatea cu cărturarii ucişi.
În ceea ce priveşte Ţările Române, Hrisant Notara reuşeşte performanţa de a
avea relaţii foarte bune cu majoritatea domnitorilor atât din Ţara Românească, unde
avea relaţii excelente cu familia Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, cât şi cu cei
din Moldova. Constantin Duca i se adresa în februarie 1695, considerându-l „al nostru
foarte bun prieten”, care câţiva ani mai târziu (februarie 1700)38 primeşte mulţumiri
pentru unele intervenţii în favoarea sa. Când în 1707 Hrisant este ales partiarh al
Ierusalimului, Constantin Duca îl felicita, precizând că „...îţi rămân cu totul îndatorat”.
După ce în 1710 C. Duca îl informează pe Hrisant asupra mazilirii sale, în 1713 îi
mulţumeşte că a „mijlocit” pentru el şi familia sa39.
Relaţii bune are Hrisant Notara şi cu Antioh Cantemir care-l considera
„prieten vechi, din vremea răposatului meu tată”. La 1696, domnul Moldovei îl
informa pe Hrisant despre neînţelegerile sale cu Constanrin Brâncoveanu, rugându-l să
intervină în favoarea sa pentru a se curma „scandalurile şi duşmăniile”. În 1710,
36
Ibidem, fol. 16v – 17
37
Ibidem, fol. 63
38
Hurmuzaki. Tom. XIV/2, p. 296
39
Idem, pp. 326, 378-379
- 96 -
domnul Moldovei, intervenea în favoarea patriarhului Ierusalimului prin intermediul
fratelui său Ioan Mavrocordat şi prin capuchehaia sa Dumitrache Iuliano. Din
numeroasele scrisori adresate patriarhului Hrisant de către Nicolae Mavrocordat
desprindem împăcarea cu Brâncoveanu datorată lui Hrisant, informaţii despre starea
de slăbiciune a Moldovei etc. „Socotim, scria Nicolae Mavrocordat la 21 august 1713,
că înalta-ţi înţelepciune a fost înştiinţată de întărirea păcii şi că nădăjduieşte
împrăştierea tulburărilor care astăzi s-au întâlnit” rugându-l totodată pe Hrisant să
mijlocească menţinerea păcii cu Brâncoveanu40. La rândul său patriarhul Hrisant îl
informa pe Nicolae Mavrocordat despre modul în care s-a încheiat „pacea din Europa”
la Utrecht41. Acestea sunt doar câteva exemple din vasta corespondenţă a lu Hrisant
Notara cu întreaga familie Mavrocordat (Ruxandra, Smaranda, Pulheria etc.).
Interesantă este corespondenţa pe care Ioan Mavrocordat o purta cu Hrisant
Notara între 1710-172842, informându-l asupra desfăşurărilor politico-militare de la
Poartă, din Europa şi Moldova, „uneltirile lui Dimitrie Cantemir, pacea ruso-turcă,
soliile „muscăleşti”, războaiele Austriei etc. Iată de exemplu scrisoarea din 27
decembrie 1715, printre altele, anunţa că în scaunul Moldovei se ridicase Matei Vodă
Ghica care e om de pace, şi o ducem liniştit, ba chiar se pare că are dragoste către
noi43.
Despre evoluţia vieţii politice din Moldova era Hrisant înştiinţat şi de Grigore
Ghica între anii 1728 – 1730. Informaţii asupra problemelor politice ale Porţii sau
Europei, primea Hrisant Notara şi de la Capuchehaia Moldovei, Dimitrie Iuliano.
Bune relaţii avea patriarhul Ierusalimului şi cu Rusăneştii, în a căror casă din
Constantinopol era invitat să locuiască în timpul şederi sale în capitala Imperiului
Otoman44. Şirul exemplelor ar putea fi continuat.
La 28 septembrie 170745, de pildă, îi scria de la Iaşi ţarul Petru, comunicându-i
că urmează să plece la Ierusalim şi „câte ştiri” a avut i le-a trimis cancelarului
Golovkin. Deplângând soarta tristă a „neamului aflat sub tirania otomană”, considera
că în această tristă situaţie „singura mângâiere sunt aceste locuri valahe în care se
aflau stăpânitorii iubitori de Dumnezeu şi credincioşi slujitori ai Sfintei împărăţii”. În
aceeaşi corespondenţă îi scria şi lui Golovkin căruia îi comunică că plecând la
Ierusalim lasă la Constantinopol „prieteni de încredere” care să preia scrisorile de la
ambasadorul Rusiei (se dau şi nume, care trebuiau să rămână secrete), transmiţându-i
totodată şi importante informaţii şi recomandări privind situaţia politică a Imperiului
Otoman, în special, şi a Europei, în general46. Constatăm, de asemenea, că patriarhul
Hrisant îi prezenta elogios pe domnii români, cum era domnul Moldovei, Mihail
40
Idem, tom. XVI/1, p. 353-354
41
Idem, p. 537-539
42
Idem, tom XIV/3, p. 118
43
Idem, tom. XIV/2, pp. 959, 971 – 972, 1071
44
Idem, p. 769-770.
45
Idem, p. 576.
46
T.G.A.D.A., fond 52, fol. 29-32
- 97 -
Racoviţă, de pildă, care purta el însăşi corespondenţă cu Golovkin. Mihail Racoviţă, i
se adresa la 9 august47 cancelarului rus, informându-l despre anumite acţiuni
întreprinse de cazaci şi polonezi, atrăgându-i atenţia ca pe „moldoveanul nebun
Davidel” să-l trimită undeva „în locuri de nepătruns, ca acesta să nu mai umble pe la
Kiev, unde văzându-l duşmanii să născocească şi să calomnieze la Poartă că ţine acolo
boieri moldoveni”.
Hrisant Notara reuşeşte performanţa de a avea relaţii foarte bune cu aproape
toţi voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti, uneori mediind în conflictele dintre aceştia
(de pildă între C. Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir şi apoi Nicolae Mavrocordat).
Constatăm, de asemenea, că Hrisant Notara era foarte bine informat de către voievozi,
de către diferiţi dregători sau de unii boieri despre tot ce se întâmplă în viaţa politică,
atât a Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti.
Deosebit de interesantă ni se pare a fi scrisoarea din 12 decembrie 171648 din
anexa lucrării Penelopei Stathi, adresată de Hrisant Notara, devenit în 1708 patriarh al
Ierusalimului, din Adrianopol, mitropolitului Ungro-Valahiei, episcopilor de Râmnic
şi Buzău, boierilor ca şi „foarte folositorilor negustori” (τόυ χρησηµωτάτων
πραγµατεντάδων). Deplânge situaţia mizerabilă creată nu de duşmanii „ţării”
(utilizează cuvântul românesc), ci de fiii ei. Declară că este mulţumit de înscăunarea
lui Ioan Alexandru Mavrocordat ca voievod pe care-l caracterizează ca pe un om
„vrednic, cinstit, simpatic, discret” şi „fiul al nostru iubit şi dorit”. Îi îndeamnă să-l
primească cu ascultare şi supunere, iar acesta va amnistia toate cele întâmplate. De
asemenea, îi îndeamnă să-l recunoască domn potrivit obiceiului străvechi, boierii să i
se supună, să fie credincioşi pentru că: „de puţin timp v-aţi adus patria în situaţie
foarte rea”. Garantează că cei ce nu i-au fost credincioşi lui Nicolae Mavrocordat nu
trebuie să se teamă că vor fi pedepsiţi. Ştie, mărturiseşte Hrisant, că din motive
necunoscute lui, boierii au pierdut multe drepturi, iar guvernarea lui Nicolae
Mavrocordat nu a fost tocmai „virtuoasă”. De asemenea, boierii şi ceilalţi să nu se
teamă că Poarta va porni împotriva lor represalii pentru că aceasta a dat un „hatişerif
de iertare”. În final, recomandă ca scrisoarea să fie tradusă pentru a fi „auzită de toţi”.
Această scrisoare este cu siguranţă determinată de evenimentele din 5
decembrie 1716 când la Târgovişte, boierii, episcopul de Râmnic, Starostele
negustorilor şi căpitanii cetelor se întrunesc şi îl proclamă domn pe Gheorghe
Cantacuzino, fiul voievodului Şerban. Ca urmare, o delegaţie de boieri merge la Viena
cerând împăratului confirmarea domnului ales, în absenţa lui Nicolae Mavrocordat,
care fusese prins de boierii din divanul Ţării Româneşti şi dus la Sibiu, ca prizonier de
război. Sunt cunoscute neînţelegerile dintre boierii prohabsburgici şi Nicolae
Mavrocordat, care rămăsese fidel Porţii în timpul războiului austro-turc încheiat cu
anexarea Olteniei. Poarta îl va numi domn al Ţării Româneşti pe fratele lui Nicolae,
Ioan Mavrocordat, sprijinit de partizanii lui Brâncoveanu. Hrisant Notara care avea
47
Ibidem
48
Penelopi Stathi, op.cit., p. 310 - 314
- 98 -
foarte bune relaţii cu familia Mavrocordat, dar şi cu adversarii acesteia, va face această
intervenţie publică neobişnuită, pentru a-l sprijini pe Ioan Mavrocordat şi a linişti
spiritele, ceea ce s-a şi întâmplat. Se cunoaşte implicarea patriarhului Hrisant în viaţa
politică a Moldovei şi Ţării Româneşti, în raport cu Poarta Otomană, prin intermediul
dragomanilor greci, şi cu cancelaria de la Moscova, dar este singura dată când Hrisant
face o declaraţie politică49.
În studiul de faţă am prezentat doar câteva probleme care reies din cercetarea
celor două fonduri din Arhivele Cancelariei Rusiei, care se referă la personalitatea şi
activitatea lui Hrisant Notara, cu intenţia de a le aduce la cunoştinţa istoricilor.
Intenţionăm să reluăm discuţia mai pe larg într-o lucrare dedicată prezenţei lui Hrisant
Notara în viaţa politică, dar şi culturală a Ţărilor Române.
Zusammenfassung
Nach einer Einführung über die Beiträge, die sich mit der Persönlichkeit und
der Tätigkeit des Patriarchen von Jerusalem Hrisant Notara befassen, unterstreicht
die Autorin aufgrund seiner unveröffentlichten Korrespondenz mit dem Zaren Peter
dem Großen und der russischen Kanzlei die Rolle von Hrisant Notara in dem
politschen Leben der Rumänischen Länder.
49
În conflictul mai sus relatat a fost amestecat şi Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti care
îndemna „poporul” la Bucureşti să-l aleagă domn pe Gheorghe Cantacuzino în locul lui Nicolae
Mavrocordat. Ca urmare, acesta îl trimite la Constantinopol, unde este ucis de turci, fără a primi sprijinul
ierarhilor ortodocşi de acolo.
- 99 -
RELAŢIILE DINTRE DOMNIE ŞI MISIONARII
APOSTOLICI DIN MOLDOVA ÎN SECOLELE XVII-XVIII
- consideraţii generale -
Rafael-Dorian CHELARU
Factorul determinant în structurarea politicii Domniei faţă de Biserica Catolică

era reprezentat de politica Imperiului otoman faţă de confesiunea romană. Astfel,
începând cu secolul al XVI-lea Poarta va fi nevoită să-şi reconsidere poziţia faţă de
creştinii de rit roman aflaţi pe teritoriul său, mai ales la presiunea regatului Franţei,
care obţinea în anul 1542 prima capitulaţie ce reglementa protecţia franceză asupra
supuşilor săi (catolici) aflaţi pe teritoriu otoman. Republica veneţiană va urma acest
exemplu foarte curând, astfel că la început de secol XVII autorităţile de la Iaşi vor fi
încurajate să susţină într-o măsură semnificativ mai mare eforturile Bisericii romane
de implementare a Contrareformei în această zonă1. Pe de altă parte însă, atitudinea
favorabilă a domniei Moldovei faţă de clericii catolici aflaţi pe teritoriul său avea o
pronunţată încărcătură politică. Păstrarea statutului de relativă autonomie faţă de
Poartă al statelor româneşti, în condiţiile în care turcii nu renunţaseră încă la proiectul
totalei integrări a acestora în aparatul de stat otoman era considerată ca posibilă doar
printr-o politică de balans între atitudinea de supunere faţă de autoritatea sultanului şi
păstrarea unor legături diplomatice mai mult sau mai puţin consecvente cu state
catolice în general ostile Porţii, precum Polonia sau Imperiul romano-german. Astfel,
în foarte multe cazuri (după cum se va vedea mai jos) clerici catolici sau chiar
persoane din rândul laicilor au fost folosiţi de domnie pentru întreţinerea unor astfel de
legături diplomatice. Pe de altă parte, atitudini de susţinere deschisă a catolicismului
sau, dimpotrivă, de respingere ori, în cel mai bun caz, de indiferenţă, au reprezentat
1
Pentru politica otomană faţă de catolicism a se vedea în primul rând sinteza lui Charles Frazee,
Catholics and sultans: the church and the Ottoman empire 1453-1923, Londra, Cambridge University
Press, 1983. Mai vechea lucrare a lui Jean-Louis de Lanessan, Les missions et leur protectorat, Paris, F.
Alcan, 1907, pp. 71-106 tratează în special politica franceză de protectorat asupra creştinilor catolici din
Imperiul ottoman. Pentru cazul veneţian a se vedea recenta contribuţie personală, Venezia e l’attività
missionaria cattolica nell’Europa Centro-Orientale duranti il XVII seccolo, în Cristian Luca, Gianluca
Masi (ed.), L’Europa Centro-Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi
intercorsi tra Stati e civiltà, Brăila-Venezia, Editura Istros, 2007, pp. 121-129 (în curs de apariţie).
- 100 -
prin ele însele demersuri cu o evidentă miză politică la nivelul relaţiilor internaţionale.
Un Petru Cercel sau Petru Şchiopul la sfârşitul secolului al XVI-lea sau Ieremia
Movilă la începutul celui următor susţin catolicismul pentru a menţine bune relaţii cu
Polonia sau cu Franţa. Pe de altă parte un Eustratie Dabija sau Dumitraşcu
Cantacuzino nu ezitau să expulzeze clerici catolici pe baza unor suspiciuni legate de
activităţi de spionaj desfăşurate de aceştia împotriva intereselor otomane şi în favoarea
Imperiului romano-german sau a Poloniei. În general, însă, până la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, domnia şi-a manifestat interesul pentru susţinerea catolicismului din
Moldova, deoarece considera acest demers un util exerciţiu de atragere a bunăvoinţei
Europei occidentale catolice, având adesea ca ţintă construirea unor proiecte politice
comune care vizau, de cele mai multe ori, eliberarea Moldovei din dependenţa din ce
în ce mai accentuată faţă de Imperiul otoman.
În cele ce urmează nu vom discuta aspectele generale privind statutul juridic la
catolicilor din Moldova sec. XVII-XVIII, acestea fiind deja analizate într-un studiu
anterior2, ci ne vom referi strict la relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici ai
Congregaţiei „De Propaganda Fide”, exceptând deci călugării iezuiţi sau episcopii
catolici.
Documentele emise de cancelaria domnească ca şi relaţiile trimise de
misionari la Roma atestă faptul că perspectiva autorităţii centrale asupra fenomenului
misionar era iniţial una destul de confuză. La începuturile misiunii apostolice din
Moldova, la Iaşi nu se ştia practic nimic despre transformările instituţionale care
surveniseră în cadrul administraţiei pontificale după 16223. Congregaţia „De
Propaganda Fide” era practic o instituţie necunoscută. Primii călugări misionari care
ajungeau la Iaşi, deşi îşi prezentau scrisorile de acreditare (aşa numitele scrisori
obedenţiale, ca şi decretele de numire semnate de prefectul Congregaţiei), ele erau
primite ca fiind emise direct de către papă. Astfel, arhiepiscopul de Marcianopol şi
vicar apostolic în Moldova, Petru Parcević, consemna într-o scrisoare din 3 martie
2
Rafael-Dorian Chelaru, Contribuţii privind statutul juridic al catolicilor din Moldova (sec. XVII-XIX), în
„Buletin Istoric”, nr. 6/2006, pp. 97-115
3
Pentru activitatea SCPF în domeniul dezvoltării misionarismului catolic ca si impactul funcţionării
instituţiei asupra evoluţiei Reformei şi Contrareformei pe plan global a se vedea in primul rând sinteza
cea mai completă a istoriei Propagandei şi anume Josef Metzler (ed.), Sacrae Congregationis de
Propaganda Fide memoria rerum, 1622-1972, Roma-Freiburg-Viena, Herder, vol. I-III, 1971-1973,
passim. Utile sunt si lucrările Louis Châtellier, La religion des pauvres. Les missions rurales en Europe et
la formation du catholicisme moderne XVI-XIX siecles, Paris, Ed. Aubier, 1993; Luca Codigliola,
Giovanni Pizzorusso, Les lieux, les methodes et les sources de l’expansion missionaire du Moyen-Age au
XVII siecle: Rome sur la voie de la centralisation, în Turgein L, Delage D, Ouellet R., Martinez-Milan J.
(ed.), Transfers culturels et metissages. Amerique/Europe XVI-XX siecles, Paris, Librairie Harmattan,
1996, pp. 489-512; Giovanni Pizzorusso, Agli antipodi di Babele: Propaganda Fide tra immagine
cosmopolita e orizzonti romani (XVII-XIX secolo), în Luigi Fiorani, Adriano Prosperi (eds.), Roma la
città del papa. Vita civile e religiosa dal giubileo di Bonifacio VIII al giubileo di papa Wojtyla, Torino,
Giulio Einaudi, 2000, pp. 479-518; Armand Reuter, Il dicastero romano per le missioni e le sue riforme,
în Willi Henkel (ed.), Ecclesiae memoria. Miscellanea in onore del R.P. Josef Metzler OMI prefetto
dell’Archivio Segreto Vaticano, Roma-Freiburg-Viena, Herder, 1991, pp. 165-177.
- 101 -
1671 că „această curte [este vorba de curtea domnitorului Gheorghe Duca] nu
cunoaşte pe altul decât pe papă”4 .
Desigur că această lipsă de informare nu va dura mult şi nici nu poate fi
generalizată la toate cazurile: deja Vasile Lupu (de altfel, o personalitate remarcabilă,
familiarizat cu mediul politic şi ecleziastic al epocii respective) era oarecum informat
cu privire la faptul că misionarii erau trimişi de Propaganda. Astfel, într-o suplică
anonimă expediată din Bacău în data de 12 martie 1650 (editorii colecţiei de
documente Călători străini o atribuie lui Petru Parcević) se consemna răspunsul
domnitorului la plângerea catolicilor din Bacău faţă de abuzurile episcopului
absenteist polon de Bacău (la acea dată, Marian Kurski) ai cărui emisari ar fi spoliat
biserica episcopală de toate bunurile de valoare: „Eu voi scrie Sacrei Congregaţii ca să
numească pe unul dintre voi [ca episcop]”5.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea în Moldova ca misionari apostolici,
călugării franciscani conventuali trimişi de Propagandă trebuiau să aibă o autorizaţie
emisă de Sfântul Scaun (mai precis de Congregaţie), autorizaţie care să fie recunoscută
ca atare şi confirmată de domn (eventual sub forma unei patente sau scrisori domneşti
care să consemneze limitele competenţei misionarului respectiv). La 24 aprilie 1630
misionarul Paolo Bonici da Malta scria vicarului patriarhal din Constantinopol,
Giovanni da Frata, că „eu am împuternicire de la domnul acestei ţări [Moise Movilă]
ca să pot predica şi oficia în toate locurile din ţara sa, şi să nu mă poată împiedica
nimeni” şi adăuga „mai am îngăduinţa prealuminatului domn să pot face mănăstiri şi
locaşuri unde aş voi, să iau pământ pentru a sădi vii şi a face tot ce e nevoie, trebuie
numai ca să am mijlocul de a le putea face [s.n.]”6. Înclinăm să credem că acel
„mijloc” (modo în textul original) menţionat de Bonici este de fapt scrisoarea de
autorizare pe care misionarul o aştepta de mai multă vreme7. Scrisoarea lui Bonici este
foarte interesantă din punctul de vedere al faptului că precizează limitele de
competenţă ale misionarului apostolic în Moldova: pe lângă obişnuita activitate de
4
Călători străini despre Ţările Române, coord. de Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973, vol. VII, p. 174 [în continuare
se va cita Călători Străini]. Observaţia a fost emisă în contextul în care Parcević se referea la sesizarea
făcută de domn la faptul că misionarii Vito Piluzzi şi Gianbattista del Monte l-ar fi judecat şi pedepsit pe
un al treilea misionar, Benedetto Ballatis da Cortona, încălcând astfel prerogativele episcopului de Bacău,
singurul în măsură să aplice aceste măsuri, aşa cum rezultă din nişte scrisori papale pe care domnul
afirmă că i-ar fi fost prezentate de către respectivul episcop (e vorba de Rudzinski). Parcević subliniază
faptul că nici domnul, nici boierii nu ştiau că misionarii nu depindeau de episcop în astfel de cauze, ci de
Congregaţie, fiindcă pentru ei această Congregaţie reprezenta o necunoscută
5
Ibidem, vol. V, p. 362. Pe de altă parte, este foarte posibil ca autorul scrisorii să fi inventat întregul
context, atribuind lui Vasile Lupu intenţii pe care acesta nu le-a avut niciodată. Din acest punct de vedere,
nu putem decât să presupunem că la acea dată, datorită anturajului filocatolic, Vasile Lupu probabil
auzise de noua congregaţie a Curiei romane.
6
Ibidem, vol. V, p. 16
7
De altfel editorii afirmă în comentariul introductiv al textelor lui Bonici faptul că acesta cerea scrisoarea
obedenţială de la vicarul patriarhal – superiorul misiunii – pentru a putea traduce în practică concesiunile
acordate de domn – Ibidem, V, p. 12.
- 102 -
ordin spiritual (asistenţa religioasă acordată credincioşilor de rit roman), el poate să
înfiinţeze biserici şi mănăstiri şi să achiziţioneze terenuri pentru a putea obţine
venituri. Totodată se precizează faptul că domnul interzicea, în mod explicit, ca cineva
să împiedice activitatea misionarului respectiv.
Nu este deloc sigur dacă toate aceste limite de competenţă erau strict
delimitate şi respectate indiferent de circumstanţe. Cert este faptul că fiecare domn
putea să confirme sau nu hotărârile predecesorului său în astfel de chestiuni, şi că de
aceste reconfirmări depindea prelungirea valabilităţii respectivelor drepturi ale
misionarilor. Acelaşi Paolo Bonici consemna în relaţia sa din 1632 înaintată
Congregaţiei faptul că Radu Mihnea, care domnea în Moldova (1623-1626), i-ar fi
acordat o patentă, care, ulterior, „mi-a fost întărită de noul domn [Miron Barnovschi],
urmaşul său”8. Patenta în sine este poate mult mai interesantă din punct de vedere al
conţinutului: ea interzicea pe de o parte convertirea oricărui catolic la ortodoxie şi, de
asemenea, stabilirea vreunui luteran în Moldova. Deşi existenţa acestei patente a fost
pusă sub semnul întrebării de editorii Călătorilor străini, un astfel de gest de
bunăvoinţă nu pare a fi improbabil, mai ales, dacă se consideră celebrul caz al
predecesorului său, Petru Şchiopul9, cât şi faptul că Radu Mihnea pare a fi manifestat
în secret un real ataşament faţă de credinţa romană10.
Valoarea scrisorilor de autorizare pentru domnii Moldovei reiese foarte
pregnant când analizăm cazul arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandini, numit
administrator apostolic al Moldovei în 1644. Domnul Vasile Lupu, ca răspuns la
cererea lui Bandini de a i se da „o scrisoare de liberă exercitare a conducerii spirituale
a turmei de credincioşi catolici în cuprinsul ţării sale” (cerere făcută la prima sa
audienţă în 5 noiembrie 1644), va pretinde arhiepiscopului, prin intermediul
secretarului său de limbă latină şi polonă, Kotnarski, „împuternicirea”, mai precis,
„scrisorile Sanctităţii sale prin care să fiu recomandat [Bandini]”11. Kotnarski detaliază
motivele formale ale acestei cereri a domnului: „căci fiind el atât de măreţ, priceput şi
plin de râvnă în cârmuirea sa, vrea să fie recunoscut, preţuit şi slăvit […], şi dacă trece
drept foarte puternic, după cum şi este, atunci şi el pretinde să fie onorat cu scrisori din
partea unor principi şi feţe de cea mai mare cinste; de aceea este de mare trebuinţă ca
eminenţele lor să binevoiască a-i trimite o scrisoare în numele în numele sanctităţii
sale, punându-i şi pecetea stăpânului nostru, căci în felul acesta sper să am din partea
principelui ogni gratia e consolatione.”12 Se remarcă faptul că domnul pretindea ca
8
Ibidem, p. 26
9
Petru Şchiopul la îndemnul papei Clement al VIII-lea a interzis propaganda luterană în Moldova şi a
obligat pe toţi „ereticii” să se boteze la catolicism – pentru mai multe detalii a se vedea Chiril
Karakalevskij, Relaţiunile dintre domnii români şi Sf. Scaun în a doua jumătate a veacului al XVI-lea
după documente inedite din arhivele Vaticanului, în „Revista Catolică”, nr. 2/1913, p. 175-207; N. Iorga,
Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a, Bucureşti, Editura
Ministerului Instrucţiunii Publice, 1932, p. 191-201; George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările
Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 226-229
10
A se vedea declaraţia lui Paolo Bonici la 1632, în Călători străini, vol. V, p. 25
11
Ibidem, p. 300
12
Ibidem, p. 300-301
- 103 -
arhiepiscopul să deţină în primul rând o autorizaţie emisă de însuşi pontiful roman. Pe
de altă parte, dintr-un alt mesaj transmis prin Kotnarski de către domn, este atestată şi
procedura reconfirmării de către domn a privilegiilor pentru fiecare conducător al
Bisericii catolice din Moldova: lui Bandini i se cere să aştepte la mănăstirea din Bacău
sosirea brevelor papale, pentru ca în momentul în care acestea vor ajunge la Iaşi „să
putem judeca situaţia voastră, şi atunci ne vom îngriji să-i dăm toată acea satisfacţie
care era acordată mai înainte predecesorilor voştri”13.
O posibilă explicaţie a insistenţei cu care Vasile Lupu îi cere lui Bandini să
prezinte o autorizaţie semnată de papa însuşi, dincolo de orgoliul manifest al
domnitorului, pare a fi influenţa exercitată de secretarul său, George Kotnarski
(originar din Cotnari), care avea o părere extrem de proastă despre Congregaţie:
Bandini pune în gura acestuia afirmaţia că Sacra Congregaţie „nu este decât vânt şi
fum şi că prinde muştele din aer şi că singur Pontificele există.”14 Desigur, această
condiţie pare să fi fost pusă în primul rând deoarece a fost luată în considerare
calitatea de episcop a lui Bandini15. Pentru un simplu misionar o scrisoare de
acreditare semnată de Congregaţie era suficientă, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a
lui Vasile Lupu consemnată de către acelaşi Bandini: „Cred că este un fals episcop
[Bandini] şi vrea să mă înşele, nefiind trimis de papă, căci dacă ar fi fost aşa, ar avea o
scrisoare cât de mică îndreptată către mine, întrucât orice misionar, oricât de mărunt,
care a venit aici, a adus scrisori de la papă, sau cel puţin de la sacra Congregaţie, şi cu
atât mai mult ar trebui să fie înarmat cu ea un episcop”16.
Lipsa unei acreditări valabile atrăgea după sine blocarea de către domnie a
oricăror atribuţii legate de misiunea apostolică. Într-o scrisoare trimisă secretarului
Congregaţiei, cardinalul Francesco Ingoli, la 5 ianuarie 1645 acelaşi Bandini
consemna că Vasile Lupu „până acuma [până la sosirea documentelor cerute de domn]
nu mi-a concedat vreo libertate de acţiune oricât de mică, nici în chestiunile spiritule,
nici în cele temporale”17.
13
Ibidem, p. 301
14
Ibidem, p. 302. De altfel, pornind de la critica externă a documentului prezentat de Bandini, Kotnarski
va respinge valabilitatea decretului emis de Propaganda, deoarece nu avea pecetea obişnuită, atârnată, a
bulelor papale, fiind confirmată doar de semnătura prefectului Congregaţiei şi de sigiliul acestuia, timbrat.
–Ibidem, p. 301
15
Calitatea oficială a lui Bandini era de arhiepiscop de Marcianopol şi administrator apostolic al
episcopiei Bacăului, funcţie însă care nu spunea nimic domnului, aşa cum notează Bandini însuşi:
„Principele şi curtea sa nu înţeleg ce sens are că sunt administratorul provinciei sale şi totodată
arhiepiscop de Marcianopol, deci rog pe domnia voastră ilustrissimă [e vorba de secretarul Congregaţiei,
cardinalul Ingoli] ca în scrisoarea papei să i se lămurească acest lucru în modul şi forma pe care le
pretinde.” – Ibidem, p. 309. O altă remarcă a lui Bandini confirmă această opinie: „În acea audienţă [este
vorba de prima audienţă acordată de domn arhiepiscopului la 6 noiembrie 1644] am fost întrebat de
principe dacă prea Reverendul Monsenior Zamoisky, episcopul de Bacău, a făcut act neîndoielnic de
renunţare la episcopia din această ţară (…).” – Ibidem, p. 301
16
Ibidem, p. 304
17
Ibidem, p. 307
- 104 -
Odată recunoscută valabilitatea acreditărilor, domnul consimţea să elibereze
autorizaţiile necesare pentru desfăşurarea activităţii către respectivul misionar.
Minoritul conventual Bernardino Valentini da Perugia, sosit în Moldova în ianuarie
1650, nota că, prezentându-se cu scrisorile de recomandare de la regele Poloniei şi de
la nunţii apostolici din Germania şi Polonia, Vasile Lupu „i-a dat încuviinţarea sa spre
a putea administra sfintele taine în principatul său; i-a îngăduit să umble în haină
monahală, să judece şi să îndeplinească orice alte slujbe în legătură cu însărcinarea
sa”18.
Ca reprezentant al celei mai importante comunităţi confesionale, a doua după
comunitatea majoritară, conducătorul misiunii apostolice (vice-prefectul sau prefectul)
beneficia de acelaşi statut în faţa domnului ca şi episcopii ortodocşi, el trebuind astfel
să se supună unor uzanţe specifice curţii domneşti. Astfel, acesta era obligat să se
prezinte la palatul domnesc în fiecare an de Bobotează, pentru a-şi aduce omagiul său
(„închinarea”), aşa cum procedau şi episcopii ortodocşi. Totodată, orice schimbare în
structura misiunii (ca de exemplu, numirea unui prefect apostolic) sau părăsirea ţării
de către prefect sau misionari, trebuiau anunţate în prealabil domnului. Evitarea
acestor îndatoriri echivala cu o ofensă gravă adusă autorităţii domneşti. Faptul că
Baksić îl numise vicar apostolic al său în Moldova pe Bassetti, fără să anunţe în
persoană acest lucru şi domnului, a stârnit o reacţie destul de dură a lui Vasile Lupu,
care s-a simţit jignit totodată şi de faptul că episcopul plecase din ţară fără a-l anunţa
în prealabil19.
Relaţia domniei cu misionarii apostolici din Moldova era adesea mediată de
secretarii de confesiune catolică utilizaţi la curte pentru redactarea actelor în limba
latină sau în alte limbi utilizate în cancelariile statelor catolice europene, precum
Polonia, Imperiul romano-german sau statele italiene (inclusiv statul papal)20. Alături
de aceşti secretari, care făceau parte din grupul „intimilor” domnului, se puteau găsi şi
medici personali, dar şi alte personaje care puteau servi în anumite circumstanţe ca
emisari diplomatici sau curieri. Misionarul Frontali afirma la 1764 că „de obicei
domnul ţine întotdeauna un secretar catolic şi uneori la curte se mai găsesc câţiva
catolici de la Constantinopol şi prin aceştia se pot obţine oarecare înlesniri atunci când
prefectul se pricepe”21. Spre exemplu, Bartolomeo Bassetti era autorizat în 1641 de
către Vasile Lupu să activeze ca vicar general al Moldovei la intervenţia personală a
renumitului medic scandinav Scoccardi (numele său real era H. Skovgaard)22. De
18
Ibidem, p. 428
19
Ibidem, vol. VII, p. 49
20
Pentru consideraţii generale privind secretarii domneşti de limba latină a se vedea studiul lui Dumitru
Ciurea, Observaţii pe marginea documentelor latine româneşti (studiu de diplomatică), în „Apulum.
Buletinul Muzeului regional Alba-Iulia” tom II, 1943-1945, pp. 215-250
21
Călători străini, vol. IX, p. 354
22
Ibidem, vol. VII, p. 44. Despre acest medic de confesiune catolică, apropiat al lui Vasile Lupu,
Bartolomeo Bassetti are numai cuvinte de laudă, apreciind ajutorul pe care acesta îl oferă misiunii
apostolice: „Prin mijlocirea acestui medic, signor doctor Andrea Scocardi, noi primim multe favoruri şi
- 105 -
altfel, aceşti consilieri intimi ai domnului au avut un mare rol în influenţarea deciziilor
acestuia în favoarea misionarilor catolici din Moldova (fie franciscani conventuali, fie
iezuiţi). Spre exemplu, ginerele lui Vasile Lupu, Ambrogio Grillo, fiul bailului
Veneţiei la Constantinopol, căsătorit cu una din fiicele domnului, Ruxandra, catolic de
confesiune, s-a manifestat ca un susţinător fervent al franciscanilor conventuali23. Dar
acesta nu se mărginea să protejeze pe misionari, ci se manifesta activ şi ca cenzor al
comportării acestora, reuşind să determine rechemarea la Constantinopol a vice-
prefectului Pietro Paolo Garavini da Faenza pentru faptul că acesta scandalizase pe
catolicii din Iaşi prin comportamentul său24. Un alt medic de curte al lui Vasile Lupu,
susţinător al catolicilor, este un anume Cohen sau Coen, despre care vice-prefectul
Gasparo da Noto se exprima în termeni laudativi faţă de Bandini25. De altfel, medicii
de curte ai domnilor de la Iaşi din secolele XVII-XVIII se vor dovedi în general
susţinători ai misiunii, deoarece majoritatea dintre ei erau de confesiune catolică. Vito
Piluzzi îl menţiona în 1671 pe medicul de curte al domnului Gheorghe Duca, Dimitrie
Cigala venit de la Constantinopol26. Prefectul Francesco Bossi menţiona la 1725
sprijinul dat de paharnicul domnului Mihai Racoviţă, catolicul Sciotto, pentru salvarea
bisericii catolice din Iaşi, ce aparţinea misiunii, aceasta fiind ameninţată cu
dărâmarea27.
Dar, aceştia puteau la fel de bine să se opună misiunii, favorizând fie pe
iezuiţi, fie pe aşa-numiţii „preoţi naţionali” (indigeni). Secretarul de limbă polonă şi
latină al domnului Vasile Lupu, George Kotnarski (sau Kutnarski), s-a arătat un
fervent susţinător şi simpatizant al iezuiţilor, fiind ostil minoriţilor conventuali28.
Secretarul de limbă latină şi polonă al domnului Dumitraşcu Cantacuzino, polonezul
Kienarski, va urma aceeaşi politică anti-misionară, susţinându-l pe preotul din Cotnari,
Ioan Batista Bărcuţă (fost alumn al Propagandei), atât împotriva misionarilor italieni,
cât şi împotriva episcopului de Bacău, Jan Dluski29. Dar, acelaşi Kienarski se pare că
ar fi determinat atitudinea foarte binevoitoare faţă de misionari a domnitorului
Antonie Ruset (1675-1678) după cum nota Urbano Cerri, secretarul Congregaţiei,
milostiviri, el fiind zilnic pe lângă domn şi fiind iubit şi respectat de el pentru capacitatea sa în diferite
ştiinţe.” – Ibidem, p. 53. Cu privire la activitatea acestui medic de curte a se vedea sinteza lui Nicolae
Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972, pp. 139-147.
23
Pentru o discuţie privind cariera lui Ambrogio Grillo a se vedea printre altele Cristian Luca, Alcuni
„confidenti” del bailaggio veneto di Costantinopoli nel Seicento, în „Annuario”, V (2003), Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2003, pp. 304-306
24
Călători străini, vol. V, p. 287
25
Ibidem, p. 315
26
27
Ibidem, vol. IX, p. 150. Domnitorul intenţiona să dărâme biserica deoarece aceasta fiind construită din
lemn şi plasată foarte aproape de mănăstirea Trei Ierarhi, prezenta pericol de incendiu. Intervenţia
paharnicului său l-a determinat să renunţe la materializarea acestei intenţii.
28
Iezuitul Paul Beke declara că acesta ar fi încercat la un moment dat să intre în rândurile ordinului, dar
ar fi fost respins pe motiv de sănătate – Ibidem, vol. V, p. 278
29
- 106 -
într-un raport adresat papei Inocenţiu al XI-lea30. Pisarul domnitorului Ioan
Mavrocordat, Antonio Epis, l-a convins pe domnitor în 1744 să aprobe ca iezuiţii
Andras Patai şi Gyorgy Szegedi să desfăşoare activitate misionară în comunităţile
maghiare din Moldova, împotriva dorinţei vice-prefectului apostolic, Giovanni
Ausilia31. Venirea lui Giovanni Hrisostomo dei Giovanni în Moldova ca prefect
apostolic a fost contestată de italianul Gianpietro Nagni, secretarul domnitorului
Grigore al III-lea Ghica, care în 1766 scria Congregaţiei să fie trimis în Moldova ca
prefect misionarul Antonio Tozzetti32.
Domnia se va implica şi în numirea misionarilor. Astfel, Vasile Lupu insista
pe lângă Congregaţie pentru suplimentarea numărului de misionari apostolici din
Moldova cu alţi patru minoriţi conventuali italieni33. Tot Vasile Lupu scria pe 20 mai
1642 o scrisoare de recomandare pentru Bassetti, prin care solicita Congregaţiei
retrimiterea acestuia în Moldova34.
Dumitraşcu Cantacuzino insista pe lângă Curia Romană, printr-o scrisoare
expediată în primăvara lui 1685, pentru numirea misionarului Vito Piluzzi, fost prefect
al misiunii apostolice din Moldova, ca administrator al episcopiei catolice de Bacău,
pentru care de altfel va întocmi un act de cedare35. Domnul Constantin Duca trimitea
în iulie 1695 o scrisoare Propagandei, prin care cerea menţinerea în Moldova a
misionarului Francesco Renzi, fostul său dascăl36. La 1740 domnitorul Grigore II
Ghica cerea Congregaţiei retrimiterea în Moldova a lui Francescantonio Manzi în
calitate de prefect apostolic37.
În anumite cazuri, chiar unii misionari vor insista pentru ca domnul să emită o
decizie de suspendare sau de mutare în altă parohie a unui cleric catolic, aşa cum
30
Ibidem, p. 488
31
Ibidem, vol. IX, p. 293
32
Ibidem, p. 438. Nagni ceruse ca prefectul misiunii din Moldova să fie cunoscător al limbilor franceză şi
greacă. Refuzul Congregaţiei de a-l numi pe Tozzetti ca prefect a fost justificat pe de o parte de principiul
neamestecului autorităţilor laice în numirea prefectului, iar pe de altă parte Hrisostomo dei Giovanni chiar
ştia cele două limbi pretinse de Nagni (în schimb nu prea cunoştea limba română!). De altfel, Nagni va
încerca să îl compromită pe Hrisostomo şi în faţa noului domn, Grigore Callimachi.
33
Ibidem, p. 43; vezi şi vol. V, p. 92
34
35
Ibidem. De altfel, şi predecesorul său, Iliaş Alexandru (1666-1668) îi ceruse în 1668 lui Piluzzi să preia
administraţia bunurilor episcopale din Bacău, dar acesta a refuzat “căci toată nădejdea mi-am pus-o în
bunătatea Eminenţelor lor şi nu în altă persoană” (este vorba de o scrisoare expediată secretarului
Congregaţiei în data de 8 august 1670 din Baia) – Ibidem, p. 87. Argumentul lui Piluzzi este foarte
interesant, deoarece pune în evidenţă rezistenţa misionarilor la încercările domniei de a controla efectiv
deciziile Bisericii Catolice din Moldova. Piluzzi nu avea cum să accepte propunerea domnului, deoarece
numai Congregaţia putea decide în această privinţă.
36
Ibidem, vol. VIII, p. 115
37
Ibidem, vol. IX, p. 296. Scrisoarea este menţionată şi de Manzi însuşi, care afirmă că ea a sosit la
comandantul cetăţii Cameniţa în data de 17 ianuarie 1740 în timp ce el se afla la mănăstirea din oraş –
Ibidem, p. 310. Domnitorul îl stima pe Manzi, dovadă fiind faptul că i l-a încredinţat pe fiul său Scarlat ca
discipol la limba italiană şi, în plus, a dăruit satul Spărieţi bisericii sale parohiale.
- 107 -
încerca Vito Piluzzi, care, în scrisoarea adresată cardinalilor Congregaţiei în 14 august
1680, criticând dur comportarea abuzivă a preotului din Cotnari, Ioan Baptista
Bărcuţă, afirma că: „Dacă nu veţi scrie domnului Nunţiu ca să obţină de la rege o
scrisoare adresată domnului [e vorba de Gheorghe Duca] ca să poată fi dus în altă
parte, atunci nu va fi pace între catolici.”38
Intervenţia domniei este adesea motivată şi de raţiuni de ordin politic. Astfel,
comportamentul misionarilor şi prefecţilor apostolici era atent monitorizat de domnie,
deoarece situaţiile în care aceştia puteau deveni informatori ai statelor catolice inamice
Porţii trebuiau pe cât posibil evitate. Controlul Porţii, exercitat prin paşalele din sudul
Basarabiei, dar şi din nord (Hotin), nu lăsa prea mult spaţiu de manevră Moldovei,
obligată să-şi respecte statutul de provincie autonomă, dependentă de turci. Un episod,
foarte semnificativ în ceea ce priveşte relaţiile dintre domnie şi turci, este încarcerarea
prefectului apostolic Giovanni Francesco Bossi în 1724 de către domnitorul Mihai
Racoviţă la ordinul paşei de Hotin, care suspecta pe clericul catolic de acţiuni
antiotomane39. Misionarul Francescantonio Renzi va fi încarcerat de către Constantin
Cantemir la 1691 „pentru servicii aduse creştinătăţii, transmiţând scrisori tainice”
hatmanului Poloniei, Jablonowski40. La 1695, domnitorul Constantin Duca (fost elev
al lui Renzi) organiza o anchetă cu privire la acuzaţiile aduse fostului său magistru de
implicare într-un complot împotriva domnitorului Dimitrie Cantemir41. Renzi ar fi fost
executat la o dată incertă de către fiul domnitorului, Antioh Cantemir, (care i-a
succedat la tron partizanului Costineştilor, Constantin Duca)42. Prietenia lui Renzi cu
familia Costineştilor (Antioh guverna ajutat de familia Ruseteştilor, inamicii acestora)
ca şi legăturile sale cu Polonia au constituit tot atâtea motive ale morţii sale violente.
În scrisoarea trimisă Congregaţiei în data de 10 decembrie 1747, misionarul Giovanni
Bartolomeo Frontali menţiona atmosfera de suspiciune care domina Moldova în acea
vreme vizavi de activitatea misionară: „aici nu este niciun mijloc de a trimite o
scrisoare din cauza marilor bănuieli ale acestor schismatici”43.
Pe de altă parte, nici atitudinea de neglijare a îndatoririlor spirituale de către
unii clerici cu o moralitate îndoielnică, atitudine care ducea frecvent la scandaluri, nu
era în măsură să încânte autorităţile. Piluzzi nota la 1671 despre vicarul episcopal
Petru Parcević că: „Îmi îngădui să cred că din cauză că el se amestecă prea mult în
pricinile lumeşti nu îi va fi îngăduită şederea în ţară (…)”44.
38
39
Ibidem, vol. IX, p. 146-147. Hotărârea paşei de Hotin fusese determinată de interceptarea unor scrisori
ale lui Bossi expediate episcopului de Bacău, Josafat Parysiewicz. În februarie 1725, prefectul era eliberat
la intervenţia unui boier moldovean cu influenţă la Constantinopol.
40
41
Francisc Pall, Le controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia
(Romania), în „Diplomatarium Italicum”, vol. IV, Roma, Libreria di scienze e lettere, 1939, p. 188
42
Ibidem, p. 116. Moartea lui Renzi este menţionată mult mai târziu, de către prefectul Romualdo Cardi
la 1730.
43
44
- 108 -
Politica fiscală a domniei faţă de misionarii catolici şi, în general, faţă de
întreg clerul catolic din Moldova se traducea, în general, prin scutiri de diverse taxe şi
impozite, unele din aceste scutiri depăşind chiar privilegiile fiscale ale clerului
ortodox. La 1644 iezuitul Paul Beke creionând un portret foarte elogios al
domnitorului Vasile Lupu, nota: „Simţământul de care este însufleţit acest domn faţă
de credinţa catolică apare limpede chiar din faptul că numai preoţii catolici sunt scutiţi
de dijme şi de cens. Iar preoţii schismatici cu toţii, şi monahii cu toţii, dau cens şi
dijme”45. Relaţia anonimă de la 1685 preciza că „(…)ceea ce e de mai mare
însemnătate şi aduce mai mare câştig acelor misionari sunt imunităţile şi privilegiile
pe care misionarii noştri le au de la domn şi de la ţară. Fie dintr-un obicei înrădăcinat
al ţării şi al domnilor de mai înainte, fie din fudulie şi din ambiţia de a dobândi faimă,
aceştia se arată mai darnici faţă de ai noştri decât faţă de călugării lor.”46
În secolul al XVIII-lea misionarii apostolici erau scutiţi de văcărit şi fumărit,
două dintre impozitele indispensabile pentru colectarea veniturilor la vistieria
statului47. Pentru misionari, aceste scutiri erau extrem de importante, fiindcă ele
asigurau posibilitatea unor cât de mici acumulări, în condiţiile în care, spre exemplu,
caii (supuşi de regulă taxei văcăritului) erau absolut necesari pentru a se putea acorda
asistenţă religioasă unor comunităţi aflate, cel mai adesea, la mari distanţe unele de
altele. Pe de altă parte, o scutire foarte importantă pentru misionari era aceea a
exceptării slujitorilor lor personali de la plata oricăror impozite, aşa cum se întâmpla
în cazul posluşnicilor care se aflau în slujba mănăstirilor sau bisericilor (a se vedea
privilegiul emis de Constantin Duca la 1701). Scutirea respectivă le permitea
misionarilor să întreţină servitori, potrivit statutului lor social.
Dar nici clerul catolic nu se va putea sustrage fluctuaţiilor în ceea ce priveşte
politica fiscală dusă de domnia Moldovei de-a lungul celor două secole. Astfel, la
1672, anul în care trupele turceşti şi tătare devastează Moldova, misionarul Antonio
Rossi din Galaţi, în drumul spre Polonia îl găsea pe Vito Piluzzi „legat şi plângea ca
un copil, era hotărât să vândă lucrurile din casă, ca să sature cu bani pe tiran cu
sfetnicii săi”48. „Tiranul” la care se referea Piluzzi era domnitorul Gheorghe Duca în
ultimul an al celei de-a doua domnii din Moldova, vestit prin fiscalitatea insuportabilă
pe care o practica. Prefectul Bossi afirma în 1725 că misionarii plăteau văcăritul la
acea dată şi că „se şi şopteşte că în afară de taxa pomenită (…) va trebui să mai plătim
o alta, numită fumărit (…)”49. Prefectul Ausilia consemna la 1745 că de 5-6 ani
45
Călători străini, vol. V, p. 278. Beke continua în acelaşi ton: „Ar trebui să urmez mai departe relaţiunea
mea, vorbind despre bunăvoinţa pe care o arată domnul catolicilor (…) Într-adevăr orice subsidii sau
imunităţi au cerut până acum catolicii, le-au dobândit cu cea mai mare uşurinţă de la el: fie pentru
biserică, fie pentru preoţi.” – Ibidem, p. 280.
46
47
Vezi Emil Dumea, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Sapientia, 2003, pp.
233-234; Călători străini, vol. V, p. 351.
48
49
- 109 -
domnii nu mai voiau să reconfirme scutirea misionarilor catolici de văcărit50. Acelaşi,
relatând episodul pedepsirii de către domnitorul Constantin Mavrocordat a unor ţărani
care atacaseră pe misionarul Giovanni Battista Vanucci furându-i şi calul,
menţionează cu o oarecare amărăciune „Şi cu toate acestea, nu s-a putut dobândi acea
carte de scutire [de văcărit] şi nici îngăduinţa de a ţine în slujbă trei oameni de fiecare
misionar cu scutire de taxă”. Ausilia avea motive să fie nemulţumit, deoarece astfel de
scutiri de taxe fuseseră prevăzute de un firman al sultanului Mahmud I. El chiar va
cere Congregaţiei să intervină pe lângă marele vizir pentru ca domnul să fie obligat
prin ordin (firman) să dea aceste scutiri. Nici misionarul Giovanni Frontali nu se arăta
prea mulţumit consemnând la 1764: „acum nu se mai bucură misionarii de acele
privilegii [fiscale] de care s-au bucurat întotdeauna cu doi servitori scutiţi de taxă
pentru fiecare misionar şi cu scutirea câtorva animale cum ar fi doi cai, două vaci
pentru uşurarea lor (…)”şi preciza că „aceste privilegii nu se pot recăpăta decât cu
mare greutate, pentru că fiecare domn cere confirmarea predecesorului său”51.
Misionarul Giovanni Battista Vanucci menţiona la 1748 că: „Privilegiile bisericilor
noastre au fost ridicate încă de acum opt ani de aceşti principi, le plătim dare; nu mai
putem face faţă acestei situaţii”52.
În ceea ce priveşte implicaţiile juridice care interveneau în raporturile dintre
domnie şi misionarii apostolici, formal domnia nu se putea implica în cauze civile sau
chiar penale care interveneau între clericii catolici (misionari). Paul Beke nota: „dacă
un călugăr sau preot schismatic stârneşte nemulţumirea poporului şi acest fapt ajunge
la cunoştinţa domnului şi episcopul sau arhiepiscopul căruia i se pune în vedere nu
pedepseşte pe vinovat, atunci însuşi domnul îl pedepseşte foarte rău, aruncându-l în
lanţuri în temniţă. Şi de câte ori ajunge la urechile domnului ceva despre vreun preot
sau călugăr catolic, domnul se mânie şi se plânge rău că primaţii bisericii romane nu
trimit un episcop pentru „ungurii” lor, căci aşa numeşte el pe catolici, căci el nu are
niciun amestec cu preoţii acestora, întrucât ei sunt supuşi unei puteri mai mari, anume
Pontificelui roman”53. În acelaşi fel s-ar fi exprimat şi domnitorul Gheorghe Duca în
1671 (după cum consemna Petru Parcević la data respectivă): „Noi ştim că şi la latini
e aceeaşi bună rânduială care este şi se păzeşte printre ai noştri; aşadar episcopul face
totul”54.
Altfel, în ceea ce priveşte statutul juridic al misionarilor, principiul
neamestecului autorităţilor seculare în orice fel de cauze impunea jurisdicţia
autorităţilor ecleziastice ca fiind absolută. De facto însă, datorită absenţei unei
structuri ecleziastice coerente şi capabile să exercite astfel de atribuţii, sursele
contemporane consemnează numeroase cazuri de amestec a domniei în litigii survenite
50
Ibidem, p. 316
51
Ibidem, p. 351.
52
Ibidem, p. 360.
53
54
- 110 -
între misionari, dar acest lucru nu se întâmplă, de regulă, atât la iniţiativa domnului,
cât la iniţiativa clericilor implicaţi55. Raportul episcopului catolic Ştefan Atanasie
Rudzinski privind sinodul Bisericii catolice din Moldova din 27 aprilie – 1 mai 1663
menţiona la punctul 9 faptul că misionarii refuză să asculte de autoritatea episcopului
de Bacău: „Ei fug de autoritatea episcopilor, când vin, făcând apel înaintea domnului
care e laic şi schismatic”56. Unul din exemplele concrete care ilustrează afirmaţia lui
Rudzinski este conflictul survenit în 1641 între misionari şi comunitatea catolică din
Iaşi, primii fiind acuzaţi în faţa lui Baksić că l-ar fi bătut pe preotul paroh şi l-ar fi dus
la domn (adică la judecata domnească)57. Acelaşi Baksić prezintă cazul preotului
catolic din Săbăoani, acuzându-l că se plânge înaintea domnului de alţi prelaţi catolici,
făcându-se credibil datorită vârstei sale înaintate58.
Dar, poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este dat de îndelungul
conflict dintre misionarii minoriţi conventuali şi iezuiţi, conflict în care rolul domniei
va fi unul foarte important şi chiar decisiv în anumite circumstanţe59. Astfel, la 1645,
domnul Vasile Lupu intervenea în litigiul care survenise între misionarii franciscani
conventuali şi iezuiţi la Iaşi, aşa cum relata provincialul franciscanilor conventuali din
Transilvania, Antonio da Brisello, într-o scrisoare expediată pe 14 iulie 1645 din Iaşi:
„S-a dezbătut în Divan în faţa domnului nostru un proces împotriva iezuiţilor care
cotropiseră biserica şi casa noastră, a franciscanilor, singura care aparţine catolicilor în
acest oraş. Am căpătat în cele din urmă o hotărâre favorabilă de restituire in integrum
cu un hrisov de întărire a daniei făcută ordinului de acel domn”60.
Un alt proces în care va interveni domnia este cel declanşat între prefectul
apostolic Giovanni Battista Volponi da Fiorentino (1689-1695) şi unul din misionarii
săi, Francesco Antonio Renzi da Stipite, conflict mediat de domnitorul Constantin
Duca în favoarea lui Renzi care ştiuse să îşi atragă aliaţi la curtea domnului61.
Interesantă este şi intervenţia prefectului Giovanni Maria Ausilia la 1745 pe
lângă domnul Constantin Mavrocordat, clericul catolic cerând, fără succes însă,
emiterea unei hotărâri domneşti care să interzică desfăşurarea de şezători, deoarece, în
55
Există însă şi cazuri în care domnul decide aplicarea de pedepse penale unor prelaţi catolici, fără a
exista vreo sesizare în acest sens. Vito Piluzzi relatează la 1670 despre episodul întemniţării vicarului
episcopal Paolo Observantul şi a unui iezuit, Sebastian, de către domnul Iliaş Alexandru la 1668: „Acum
doi ani Iliaş Vodă a închis pe părintele Paolo Observantul, vicarul de Bacău şi pe părintele Sebastian
iezuitul, osândindu-i la spânzurătoare. Am alergat la un nobil italian, rugându-l cu toată supunerea să se
roage de domn să nu ne facă asemenea batjocură (…)” – Ibidem, vol. VII, p. 87.
56
Ibidem, vol. V, p. 150. Rudzinski se referă la franciscanul observant George Tomassi (Mancić) şi la
vicarul fostului episcop de Bacău, Vlas Koicević, care l-ar fi chemat în trei rânduri la judecată în faţa
domnului.
57
58
Ibidem, p. 243
59
A se vedea documentatul studiu al lui Francisc Pall, Le controversie, passim
60
61
Ibidem, vol. VII, p. 387. Renzi a fost susţinut de domnitor şi pentru faptul că fiul acestuia, Constantin,
era unul din elevii misionarului.
- 111 -
timpul acestora foarte multe fete catolice fugeau cu băieţi ortodocşi pentru a se
căsători, iar prin căsătorie majoritatea acestora trecea la ritul răsăritean62. Acelaşi
Ausilia menţionează că domnitorul a dat o sentinţă favorabilă misionarilor în ceea ce
priveşte recuperarea unei moşii ce aparţinuse bisericii catolice din Huşi63.
Există şi exemple de misionari catolici judecaţi de autorităţile locale
(reprezentanţi ai autorităţii domneşti). Piluzzi relatează cazul preotului Ioan Baptista
Bărcuţă, acuzat în 1671 de concubinaj: „ (…) judecătorul schismaticilor a ajuns să
facă judecata asupra acestui delict împotriva numitului preot, spre ruşinea întregii
comunităţi catolice”64.
Domnia intervenea şi în cazul unor litigii survenite între misionari şi Biserica
ortodoxă, mai ales în ceea ce priveşte practica rebotezării catolicilor. Deşi, în general,
preoţii ortodocşi puteau să recurgă în mod nestingherit la convertirea catolicilor la
ortodoxie, practica rebotezării acestora era în unele cazuri blamată de către domnie,
sub motiv că şi catolicii sunt creştini, botezul lor fiind deci valabil. Este adevărat, însă,
că aceste iniţiative ale domniei erau cel mai adesea determinate de intervenţia
insistentă a unor misionari catolici. Menţionăm aici, spre exemplu, intervenţia lui
Bartolomeo Bassetti pe lângă domnitorul Vasile Lupu, pentru ca acesta să oprească
actele de violenţă ale unor preoţi ortodocşi din Iaşi împotriva sacristanului bisericii
catolice din oraş, pe motiv că acesta anulase rebotezarea la ortodoxie a unei femei
fostă romano-catolică. Bassetti redă peroraţia furioasă a lui Vasile Lupu împotriva
actului rebotezării unui catolic de către ortodocşi: „Deci frâncii nu sunt creştini şi nu e
un acelaşi botez?” Bassetti precizează că acel preot ortodox care o rebotezase pe
femeie a fost încarcerat din porunca domnitorului pentru o săptămână65. Domnitorul
Constantin Mavrocordat îl obliga în 1733 pe mitropolitul Antonie să-şi ceară scuze
faţă de prefectul Cardi şi misionarul Francescantonio Manzi pentru faptul că îi lovise
şi îi încarcerase la mitropolie. De altfel, Mavrocordat va emite un privilegiu în
favoarea minoriţilor prin care orice proces al acestora cu terţi urma a fi preluat de
tribunalul domnesc pentru a se garanta o judecată imparţială66.
Datorită faptului că misionarii erau, în marea lor majoritate, cunoscători ai
limbii latine, dar şi a altor limbi utilizate de cancelariile occidentale (italiană, germană,
franceză), determina adesea pe domnitorii de la Iaşi să se folosească de competenţele
unora dintre ei pe post de secretari de cancelarie sau emisari diplomatici. Astfel, chiar
primul misionar apostolic din Moldova, Andrea Bogoslavić, va fi folosit de către
domnitorul Radu Mihnea pe post de secretar, aşa cum nota dezaprobator Marco
Bandini în relaţia sa privind misiunea din Moldova67. Misionarul Paolo Bonici a
62
63
Ibidem, p. 319. Ausilia menţionează că a plătit pentru acest proces 15 scuzi.
64
Ibidem, vol. VII, p. 97-98
65
Ibidem, vol. VII, p. 51. Ulterior, slujitorii mitropolitului s-ar fi răzbunat pe Bassetti, atacându-l violent
şi închizându-l la mitropolie „pentru o oră.” – Ibidem
66
Francisc Pall, Le controversie, p. 208
67
Vezi V. A. Urechia, Codex Bandinus. Memorii asupra scrierei lui Bandinus de la 1646, Bucureşti,
Carol Göbl, 1895, p. 220-221: „slujea în mod scandalos de secretar domnului în în pricini lumeşti”.
- 112 -
activat ca secretar de limbă italiană pe lângă domnul Radu Mihnea, după cum
consemna el însuşi în relaţia sa din 163268. Alţi misionari vor fi folosiţi ca emisari
diplomatici la marile puteri catolice europene cum ar fi Imperiul habsburgic sau
Polonia. Spre exemplu, la 18 septembrie 1685 Giovanni Battista del Monte era trimis
de Constantin Cantemir la hatmanul Poloniei, Jablonowski, pentru a-i afla intenţiile
(hatmanul se îndrepta cu o armată spre hotarele Moldovei, cu aparente planuri
agresive)69. La 1689 domnitorul Constantin Cantemir îl trimitea în solie la generalul
austriac Heissler pe misionarul Antonio Giorgini, pentru a negocia punerea ţării sub
protecţia Habsurgilor70.
Deşi componenta relaţiilor interconfesionale a fost foarte puţin prezentă în
agenda domnitorilor de la Iaşi, nu poate fi trecut cu vederea episodul sinodului
ortodox de la Iaşi din 1642. În acest context, gestul domnitorului Vasile Lupu de a-l
invita pe viceprefectul misiunii Bartolomeo Bassetti la respectivul sinod pentru a
expune doctrina catolică teologilor invitaţi de domn, în primul rând renumitului
Meletie Sirigul, demonstrează fără îndoială capacitatea domnului de a trece de
barierele confesionale, dar şi remarcabilul său simţ politic71. Prezenţa lui Bassetti a
legitimat sinodul, conferindu-i un statut similar unui conciliu ecumenic. Pe de altă
parte, Bassetti a fost la rândul său susţinut de domn în iniţiativa sa de a convoca un
sinod catolic la Cotnari, în ciuda opoziţiei unor preoţi parohi şi a secretarului George
Kotnarski.
Sprijinul domniei faţă de misionari se traducea uneori şi prin gesturi concrete
de generozitate, exprimate prin donaţii în bani şi danii imobiliare. În 1632, Alexandru
Iliaş dona misionarilor franciscani prin intermediul grecului Batişte Vevelli, unul din
curtenii săi apropiaţi, biserica parohială din Iaşi (provocând nemulţumirea enoriaşilor).
Domnul Ştefan Petriceicu (1672-1673) promitea lui Jan Gninski, solul Poloniei trimis
în 1672 pentru a confirma pacea cu otomanii, şi care în drum spre Constantinopol va
trece şi prin Moldova, că va da bani pentru reconstrucţia bisericii catolice din Iaşi,
distrusă de turci72. Dar abia Renzi obţinea în 1690 de la domnul Constantin Cantemir
donaţii pentru refacerea din temelii a bisericii73. Misionarul Francescantonio Manzi
obţinea la 1740 de la domnitorul Grigore al II-lea Ghica dreptul de a primi din vama
Iaşilor cantitatea de patru pfunzi de untdelemn pe lună, necesar pentru candelele
68
69
Ibidem, vol. VII, p. 215. Acelaşi Constantin Cantemir îl trimitea pe episcopul de Bacău, Jan Dluski, tot
în anul 1685 într-o solie la regele Poloniei, Jan Sobieski.
70
Ibidem, vol. VIII, p. 97-98
71
Pentru aspectele generale a se vedea lucrarea lui Constantin Şerban, Vasile Lupu, domn al Moldovei
(1634-1653), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, pp. 111-120 şi 188-193. De asemenea, pentru
implicaţiile sinodului din punctul de vedere al Bisericii Catolice a se consulta studiul Violetei Barbu,
Contrareforma catolică în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, în Historia manet. Omagiu
Demeny Lajos, p. 327-364
72
Călători străini, vol. VII, p. 363
73
- 113 -
bisericii74. În plus, odată cu cererea sa adresată Propagandei ca Manzi să fie numit
prefect al misiunii din Moldova, domnitorul dăruia bisericii din Iaşi satul Sperieţi75.
Ca o concluzie generală, relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici au
evoluat în funcţie de interesele concrete ale domniei în sprijinirea sau cel puţin
tolerarea catolicismului, interese care se circumscriu atât politicii generale a
Imperiului otoman, care îşi asigura o bună relaţie cu puterile occidentale şi prin
acordarea de privilegii cultului catolic, cât şi situaţiilor de conjunctură, de care domnia
era obligată să ţină seama. În ceea ce priveşte relaţia misiunii catolice cu Biserica
Ortodoxă, domnia a încercat de regulă să menţină un echilibru, asigurându-se că
zonele de jurisdicţie erau distinct separate şi respectate de ambele părţi.
Abstract
The article presents the main patterns of the relations between the Moldavian
ruling princes and the Catholic missionaries sent by Propaganda Fide from 17th to
the 18th century. The main goal of the author is to evaluate the principal directions in
the historical evolution of these relations using mainly a descriptive perspective, but
also trying to analyze the implications of the rulers’ decisions in their contexts. The
author structures his presentation on various issues such as the attitude of the
Moldavia rulers towards the relations between the Catholic missionaries and the
dominant Orthodox Church, the impact of fiscal policies on the missionary activity,
the judicial aspects concerning the rulers’ right to interfere in internal conflicts
between missionaries themselves etc. The presentation is based entirely on published
sources (e.g. the famous series Călători Străini), extendedly used in arguing various
interpretations.
74
75
Satul respectiv aparţinuse unui anume Toma Gref, fost farmacist („spiţer”) al domnului, care fugise în
1739 odată cu retragerea ruşilor din Moldova – Ibidem, p. 310-311.
- 114 -
CÂTEVA REFLECŢII CU PRIVIRE LA REVOLUŢIA DE
LA 1848 PRILEJUITE DE CARTEA LUI NICOLAE ISAR,
DIN ISTORIA GENERAŢIEI DE LA 1848. REVOLUŢIE –
EXIL – DESTIN ISTORIC*
Sime PIROTICI
Iată că profesorul universitar Nicolae Isar, binecunoscut specialist în istoria

modernă a românilor, continuă să traverseze aceeaşi zodie bună care l-a făcut să ne
dea atâtea cărţi în ultimii ani. L-am auzit odată cum, răspunzând unei voci admirative
care-l complimenta pentru ultimele apariţii editoriale, sugera cu modestie că faptul ar
fi firesc la o vârstă ca a sa şi că va veni vremea când şi cei tineri acum, vor avea de
valorificat acumulările de peste viaţă. Adică va să vie pentru toţi o vreme a culesului.
Aşa să fie.
Ceea ce avem acum în faţă este acel gen de carte care apare ca o firească
recoltare când un specialist, după o viaţă de cercetări şi experienţe, – îl simţi – se
mişcă în domeniul său ca în propria sa casă. Autorul reuneşte unsprezece studii într-un
volum al cărui Cuvânt înainte este semnat de un alt specialist notoriu al perioadei,
academicianul Dan Berindei. Realizate în momente deosebite şi unele din ele
publicate anterior în diferite reviste de specialitate, aceste studii sunt legate împreună
prin acea tematică care a format obiectul ostenelilor autorului dea lungul mai multor
decenii: paşoptismul şi tot ce se leagă de el. Personalităţile, de prim rang, dar şi cele
de plan secund sau terţ, colaborarea, dar şi disputele lor, problemele şi atmosfera pre-
şi post-revoluţionară, lumea exilului românesc, remodularea obiectivelor urmărite de
elitele româneşti de la cele ale Revoluţiei, la cele ale Unirii şi apoi ale Independenţei,
toate acestea sunt, într-un fel sau altul, abordate în aceste studii. Sunt cele mai
frumoase patru decenii ale istoriei românilor, unice, magnifice, fără echivalent şi
absolut esenţiale pentru existenţa acestei naţiuni. Aşa cum arătam şi noi undeva, în
această epocă s-a cristalizat ADN-ul societăţii româneşti cu bune şi cu rele şi de aceea
apărarea sau condamnarea paşoptismului au furnizat temele-cheie ale filozofiei
*
N. Isar, Din istoria generaţiei de la 1848. revoluţie – exil – destin istoric, Bucureşti, Editura
Universitară, 2006, 270 p.
- 115 -
politice româneşti. Şi vor continua s-o facă, căci pentru toate explicaţiile profunde de
care avem nevoie ne vom întoarce la aceste decenii unde, cum spunea Lovinescu, se
află ,,geneza civilizaţiei române moderne”. Şi odată ce am spus aceasta credem că nu
mai este nevoie de nimic altceva ca să notăm importanţa unei cărţi pe care, ca pe
aceasta, ne-o oferă un specialist în paşoptism.
Deosebit de interesant este chiar studiul care deschide volumul, Tradiţie
creştină şi spirit paşnic în revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. În faţa acestui
titlu ne aşteptam, şi nu ne-am înşelat, să găsim un studiu asupra aspectelor ideologice,
mai exact asupra felului în care revoluţia din Ţara Românească, ca orice revoluţie, îşi
legitimează atacul la Ordine în favoarea Schimbării. S-ar putea observa că
problematica se circumscrie filozofiei politice. Aşa este, cu precizarea că autorul nu
împinge în această direcţie, ci se controlează auster în privinţa consideraţiilor
teoretice, acestea apărând doar ici şi colo, unde i se par strict necesare. În rest, cititorul
este lăsat să-şi tragă singur concluziile. O face însă pe baza materialului furnizat cu
acribie de Nicolae Isar care pe ansamblu pare că se retrage în umbră. Dar ca să
înţelegem miza lucrurilor pe care ni le oferă în acest studiu, sunt necesare câteva
scurte consideraţii.
Revenind la ideologie, dacă în societatea românească lucrurile seamănă cu
ceea ce ştim că s-a întâmplat în Occident în faze analoge, atunci ne-am aştepta ca
religiei să-i revină un rol de prim ordin. E cumva în firea lucrurilor: o burghezie care
devine destul de puternică pentru a se sumeţi în faţa feudalilor şi a pretinde
conducerea societăţii, sau măcar cooptarea la şefie, trebuie să-şi poată legitima
convingător aceste pretenţii şi de aici se trezeşte foamea ei de ideologie. Investighează
nerăbdătoare piaţa ideilor pentru a descoperi filozofia potrivită să accepte funcţie
ideologică şi se întâmplă că n-o găseşte... Criză!... Pe de altă parte, nici nu poate să şi-o
prepare singură fiindcă, după cum descoperă ea acum cu neplăcere, măreţia sa ca
burghezie, atâta câtă este, constă în a produce şi a circula mărfuri, cât despre aspectul
celălalt, e silită să-şi observe inapetenţa la a produce şi circula idei... Din nou criză!...
Iat-o, deci, în situaţia de a aştepta după singurul producător de idei abilitat:
intelectualitatea. Întâlnirea celor două, burghezie şi intelectualitate, va trebui să se
producă şi se va produce, dar cineva va întârzia şi cineva va avea de aşteptat. În
funcţie de cine va fi partea aşteptată vom avea tipologia primelor revoluţii burgheze
din Vest, căci Occidentul cunoaşte ambele situaţii.
Intelectualitatea are o extracţie socială diversă, chiar contradictorie, din cauza
căreia ea are o dinamică proprie care nu ţine neapărat pasul cu dezvoltarea burgheziei:
uneori anticipează cursul, se grăbeşte prin autori de geniu care ridică obloane şi
lărgesc perspective, alteori, parcă prea des, întârzie împotmolită prin teologii născute
în umbra mănăstirilor. Aşa că în Occident, intelectualitatea a întârziat uneori
efectuarea joncţiunii, preocupată fiind să-şi facă mai întâi chirurgiile spinoziene care
s-o degajeze de teologii; şi asta în condiţiile în care Spinoza nu se iveşte prea des.
Abia după un secol şi mai bine, în sfârşit, intelectualitatea se prezintă la întâlnire
- 116 -
fluturând produsul cu care era aşteptată - filozofia contractului social. Poate că
întârziase, dar nu merita reproşuri şi nici nu i s-au făcut. Muncise mult să adune dintr-
o jumătate de Europă acel trust poliglot de creiere pe care le reunise în şcoala
contractualistă, întârziase, e drept, dar acum produsul întrecea toate aşteptările. Cu el
burghezia putea face mai mult decât să cucerească puterea la ea acasă, putea – în
perspectivă – să construiască Lumea.
Când s-a întâmplat aceasta şi s-a văzut că filozofia contractualistă era
cristalizată şi bună de livrat, două burghezii matinale, americană şi franceză, aşteptau
nerăbdătoare pe piaţa ideilor, pândind ridicarea obloanelor. Înţelegând imediat ce li se
oferă, au ideologizat rapid şi cu folos aşa că au putut realiza cele mai depline revoluţii.
Pentru ele nimic nu întârziase, produsul venea la timp, totul se potrivea.
Altele fuseseră burgheziile păgubite – cea olandeză şi cea engleză – căci, cum
spuneam, Occidentul a cunoscut ambele situaţii. Mai de timpuriu rotunjite, aceste
burghezii se prezentaseră prea din vreme la întâlnire şi investigaseră zadarnic, dând
ocol printr-o piaţă încă sărăcăcioasă. Sortimentul era sărac, oferta ideologică se
prezenta doar în forma tradiţională: cea a produsului religios. Ce era mai rău, ca
principiu general, produsul religios îşi efectua serviciul ideologic în tabăra
adversarului aristocrat. Cu diferenţa – ce se va dovedi salvatoare - că o intelectualitate
timpurie şi încă ecleziastă (Luther, Calvin, Zwingli ş.a.) izbutise să amendeze şi să
reformeze destule aspecte religioase, încât să poată face o schismă. Or, o schismă era
strictul necesar pentru a face utilizabile la luptă produsele religioase, calvinismul
îndeosebi. Nici nu era de ales căci, pe de altă parte, timpul presa: era limpede că
afacerile nu pot aştepta până când vor găsi cu cale să se nască creaţii intelectuale mai
strălucite. Soluţiile trebuiau găsite cu materialul ideologic existent. Aşa se face că,
deşi nu pentru ele fuseseră create, pragmaticele şi nerăbdătoarele burghezii olandeză şi
engleză au târguit ce au putut şi înşfăcând produsele religioase reformate le-au folosit
după principiul ,,lasă că merge şi aşa”. Şi s-a dovedit că au avut dreptate. E adevărat
că ideologia lor era înfăşurată în aceeaşi haină religioasă dar, având în vedere că
lecturată în altă grilă Biblia dă alt rezultat, au întors haina cu uzura pe dos şi s-au
prezentat ca noi pe câmpurile de bătaie unde şi-au făcut şi ele revoluţia lor. Au
câştigat… iar succesul a validat metoda şi decizia lor de a nu aştepta. E drept, fiindcă
lucraseră cu un produs imatur, au fost ceva dezavantaje, dar aceasta numai dacă ne
plasăm în perspectiva largă unde s-a văzut că, spre deosebire de ce va oferi contractul
social, calvinismul nu deschidea nicio perspectivă spre construirea Lumii, nu avea
adică vocaţie universalistă. În schimb, dacă nu era un tun, era măcar o catapultă şi, în
perspectiva mică, cât să cucerească puterea la ele acasă, le-a fost suficient pentru
moment acestor burghezii. Deocamdată, pentru un sfârşit de secol XVI şi o primă
jumătate de XVII era suficient: defrişaseră un prim câmp de lucru şi aveau ocupaţie,…
cât despre Lume, ea putea să mai aştepte o etapă.
Cum s-a descurcat societatea românească când a trecut prin situaţii analoge?
Multe răspunsuri ne apar răscolind cărţile lui Nicolae Isar, unele şi în cartea de faţă. E
limpede că, intrată târziu în procesele modernizării, societăţii româneşti nu i-a rămas
- 117 -
decât să suprapună etapele asumându-le în concomitenţă, să le scurteze, să le
întrepătrundă, să le împletească ş.a.m.d. toate combinaţiile fiind posibile. Pe scurt,
singurul lucru pe care nu şi-l putea permite era să le trăiască în succesiune, în rest era
liberă să se descurce cum putea. Povestea burgheziei româneşti, şi a societăţii
româneşti în ansamblu, este povestea acestor suprapuneri şi combinaţii. Aşa se face că
vedem, în literatură spre exemplu, cum elemente, formule, genuri, teme ale
iluminismului, clasicismului, romantismului, curente succesive în Occident, coexistă
de minune în spaţiul românesc, uneori la acelaşi autor. La fel în toate cele, inclusiv în
politică, unde găsim puzderie de suprapuneri şi împletiri.
Chiar din studiul lui Nicolae Isar, mai sus citat, reiese un exemplu clar asupra
felului în care elita revoluţionară de la 1848 a trebuit să se întărească combinând cu
osârdie ceea ce Occidentul trăise separat: arsenalul ideologic religios cu cel
contractualist. Deşi de contractualism putem vorbi încă de la proclamaţia
Vladimirescului de la Padeş şi chiar dinainte, Nicolae Isar ne ajută să constatăm cum,
la 1848, contractualismul – care, pe fond, inspiră din spate toate acţiunile – trebuie la
rândul său sprijinit cu proptele religioase ca să-şi poată face lucrarea. Dacă erau luate
separat, în spaţiul românesc nici religia, nici contractualismul nu-şi puteau îndeplini
sarcina ideologică: religia, deoarece n-a cunoscut o reformă şi o schismă şi deci n-a
creat suport pentru contestarea Ordinii, iar contractualismul fiindcă era prea raţional,
lucru care, pentru moment, în loc să-i confere prestigiu, nu făcea decât să i-l răpească.
Aşa încât vedem – în ce ne priveşte cu limpezime abia acum datorită studiului lui
Nicolae Isar – cum religia şi contractualismul sunt de-a dreptul obligate la cooperare,
de vreme ce numai una generează prestigiu şi numai cealaltă generează contestare. Era
atât de obligatorie cooperarea aceasta încât era inevitabil ca toată lumea care vroia să
schimbe ceva să sfârşească prin a descoperi formula. Înainte s-o facă Heliade la Izlaz,
îl vedem pe Vladimirescu la Padeş cum amestecă liniştit argumentul contractualist cu
argumentul Dumnezeu.
Cooperarea contract social – religie, coabitarea dintre dreptul natural şi cel
divin, dintre Natură şi Dumnezeu, ar putea fi privite ca o notă specific românească. În
Occident, lucrurile stătuseră exact invers. Acolo vedem cum, fără a forţa spre ateism,
un Hobbes, spre exemplu, hotărâse că nu este cazul să-L amestece pe Dumnezeu în
atât de meschinele probleme de putere şi guvernare, aşa încât, pentru a nu-L macula, Îl
izolase bine de tot undeva, într-o sferă înaltă şi specială, după care… Îl uitase acolo.
Rămas astfel ,,face to face” doar cu societatea, englezul a putut s-o teoretizeze liniştit
în termenii celui mai pur contractualism. Ceva mai târziu, în XVIII, Voltaire, nici el
ateu, procedează asemănător. El recunoaşte mai întâi că, – aşa cum spune într-o
scrisoare, – sub aspect fundamental filozofic, trebuie să acceptăm existenţa lui
Dumnezeu ,,dintr-o necesitate absolută”. Dar, odată recunoscut lucrul acesta, i se pare,
deja, a fi făcut suficient. Simţind, ca şi englezul de mai sus, că şi-a eliberat mâinile
faţă de Dumnezeu, francezul nostru rămâne ,,tête-à-tête” cu societatea, deci liber să-i
gândească guvernarea din zborul celei mai depline raţionalităţi.
- 118 -
În Ţara Românească, exact dimpotrivă, Eufrosin Poteca, iluminist român,
caută să-L implice mai adânc pe Dumnezeu în problemele societăţii. După el,
,,dreptatea” (despre care contractualiştii credeau că este rezultatul convenţiilor sociale)
,,vine de la Dumnezeu”. Cât priveşte Schimbarea (a se citi inclusiv revoluţia), adică
,,înnoirile” în termenii folosiţi de Poteca, aflăm că ea este însuşi spiritul Evanghliei (p.
18) ş.a.m.d. Aşa încât, cum bine observă Nicolae Isar, ,,într-o asemenea manieră”
(subl. N.I.), putea să ceară orice reformă de inspiraţie iluministă. (p. 19). Autorul are
dreptate să ne atragă atenţia: aici instrumentarea produsului religios este deplină, deşi
– acum este rândul nostru să-l atenţionăm pe cititor – ar fi complet greşit să-l vedem
pe Poteca ca un manipulator cinic când el era un credincios cât se poate de sincer.
Lucrul este deplin posibil fiindcă paradoxul logic nu constituie paradox pentru
credincios.
Putem sintetiza astfel: dacă iluminiştii occidentali au în genere faţă de
Dumnezeu o atitudine pe lina Hobbes, adică ÎL izolează strategic, iluminiştii munteni
au una pe linia Poteca, adică nu se sfiesc să-L ia pe Dumnezeu de braţ de câte ori
pornesc să întreprindă ceva. Aşa procedează cărturarii de la ,,Sf. Sava” în scrierile lor,
aşa face I. Heliade Rădulescu atunci când argumentează articolele proclamaţiei de la
Izlaz ş.a.m.d. Nu vrem să mai insistăm, cititorul interesat va găsi în textul studiului
toate elementele trebuincioase selectate cu grijă de autor.
Ce rezultă de aici este că trebuie să observăm şubrezenia tuturor factorilor
sociali implicaţi în revoluţia din Ţara Românească, dar cu precădere a burgheziei care,
spre deosebire de Occident, soseşte la întâlnire a doua. La noi prima sosită este
intelectualitatea căci, la această dată – există şi avantaje pentru societăţile întârziate! –
beneficiază de soluţiile gata găsite în Occident (contractualismul) şi, fiindcă nu mai
inventează roata, economiseşte astfel un timp preţios. Dar, spre dezavantajul său,
trezindu-se singură în piaţă, ea flutură o ofertă care nu-şi întâlneşte cererea. Subţirimea
unei burghezii de târgoveţi mărunţi plutind ca o peliculă peste oceanul ţărănimii
constituie o parte din explicaţia faptului că raţionalitatea nu avea prestigiu în
societatea românească şi în consecinţă contractualismul se cerea proptit religios.
Cealaltă parte a explicaţiei constă în faptul că, lipsită de suportul material al unei
burghezii mature capabilă să dărâme Bastilii, intelectualitatea aceasta (adică
,,paşoptiştii”) este şi se simte extrem de vulnerabilă şi are nevoie să se protejeze prin
apeluri la nonviolenţa creştină. Ce s-ar face la Izlaz dacă armata ar interveni? Evident,
oamenii de la Izlaz nu pot să strige ca la 1989 ,,Noi suntem poporul!” şi nici ,,Armata
e cu noi!” pentru bunul motiv că la acea dată ideea suveranităţii poporului încă nu şi-a
săpat un locşor în conştiinţele mânuitorilor de arme. Pe trăgaci apasă încă acel soi de
oameni care cred că ,,orice stăpânire vine de la Dumnezeu” şi că ,,stăpânirii îi datorezi
ascultarea” după cum i-a învăţat Apostolul Pavel în capitolul 13 din Epistola către
romani. Invers, dacă îi refuzi ascultarea pe care i-o datorezi, stăpânirea are tot dreptul
să te ajungă cu ,,sabia”, sau, mai recent, cu puşca. Aşadar, pentru soldaţii de la ’48
doar Vodă este legitim, doar el are suveranitatea, iar răzvrătiţii din faţa lor, prin însuşi
- 119 -
actul răzvrătirii, contestă o Ordine care este a lui Vodă şi a lui Dumnezeu deopotrivă şi
ca urmare îşi merită glonţul ş.a.m.d. De unde rezultă că, pentru a evita glonţul, la acea
dată istorică răzvrătiţii sunt obligaţi să-L scoată pe Dumnezeu din tabăra lui Vodă şi
să-L înscrie pe liste în tabăra lor. De aici belşugul de argumentaţie religioasă de la
Islaz şi din ale părţi. Spre deosebire de 1989, la 1848 revoluţionarii trebuie să facă
astfel încât să poată striga nu că armata, ci că ,,Dumnezeu e cu noi!”. Altfel sunt
pierduţi. Regula se întrevede încă o dată cu claritate: unde este mai puţină putere
trebuie mai multă religie. În opinia noastră, intelectualitatea revoluţionară munteană,
ca oricare alta, ar fi renunţat la religie direct proporţional cu mărimea forţelor sociale
care se adunau în spatele ei. Altfel spus, dacă o burghezie matură le-ar fi stat alături şi
dacă nişte foburguri consistente le-ar fi stat la spate. La atare concentraţii de putere
apare efectul uitării de Dumnezeu. Comportamentele s-ar fi schimbat. În loc să mai
vorbească de Evanghelie, ar fi adunat oamenii prin pieţe publice să le citească din
Rousseau cum s-a făcut în Franţa. Chiar şi pe ţărani i-ar fi mobilizat mai uşor dacă în
locul discursurilor despre Evanghelie le-ar fi vorbit deschis şi concret despre pământ:
cum şi cât li se va da. Iar dacă asemenea forţe i s-ar fi grămădit în reactoare, aceşti
paşoptişti n-ar mai fi plănuit cum să strecoare revoluţia pe furiş, pe la Islaz, pe la
Telega şi prin alte fisuri pe unde sperau să nu-i ajungă ,,sabia” din vorba Sfântului
Pavel, ci ar fi detonat-o chiar în capitală, în miezul lucrurilor, i-ar fi învăţat pe oameni
că în ei stă suveranitatea şi, la nevoie, să n-avem iluzii, dacă Vodă se lua prea în serios
ca ,,uns al lui Dumnezeu”, l-ar fi poftit pe Vodă cu capul pe butuc. Să înţeleagă şi
altfel ,,sabia” din capitolul 13.
Dar asemenea concentraţie de putere nu a stat la dispoziţia tinerei
intelectualităţi de la 1848. Reactoarele n-aveau uraniu. Societatea românească nu
secretase resursele necesare şi de aici ,,caracterul paşnic” – până la urmă obligatoriu –
al Revoluţiei din Ţara Românească. Nici să fi vrut, nu puteau face altceva.
Ei bine, toate acestea pot fi foarte adevărate deşi descriu un determinism
destul de strict, dar lângă ele mai există şi un alt aspect asupra căruia Nicolae Isar se
însărcinează să ne atragă atenţia, şi cu bună dreptate, căci ignorarea lui lasă adevărul
incomplet: este vorba de felul în care au fost educaţi, sau mai cuprinzător spus, felul în
care au fost formaţi liderii generaţiei de la ’48. Nu că ar lipsi consideraţiile despre
lucrul acesta, ba dimpotrivă, este unul din cele mai discutate aspecte; a devenit
aproape un reflex să se insiste asupra faptului că au fost formaţi în străinătate – ,,la
francezi sau la nemţi” – şi încă de pe atunci faptul acesta alimenta suspiciuni asupra
caracterului lor de buni români, precum şi acuze de superficialitate imitativă. Ei da,
însă nu despre aceste clişee vrea să ne vorbească Nicolae Isar. Reluând tema, el îi
adaugă cu totul altceva, foarte util şi pe care într-o bună zi cineva trebuia s-o facă
odată şi cu probe: este vorba de restituirea unei imagini corecte a felului în care a fost
educată şi, mai larg spus, formată, generaţia paşoptistă. Să se adauge şi componenta
autohtonă din educaţia lor.
Cine erau oamenii aceştia? Doar nişte tinerei încântaţi de Occident? Erau
înstrăinaţi de solul matern? Dacă răspunsul ar fi ,,da”, cum s-ar mai putea atunci
- 120 -
înţelege faptul că oamenii aceştia sunt – cu ce probe! – nişte naţionalişti împătimiţi
care riscă şi se riscă? Dacă ,,nu”, înseamnă că trebuie să fie şi altă explicaţie. Şi este, o
găsim la Nicolae Isar care, fiindcă acesta este rolul specialistului, mătură din arenă
toate clişeele (fără vreo polemică, fără să le numească, ignorându-le pur şi simplu) şi
pune în evidenţă că în formarea paşoptiştilor a existat de fapt un puternic filon de
educaţie naţională românească care – atenţie! – a rămas, ni se spune, esenţial şi
nealterat de contactele cu Occidentul. Unde este filonul acesta? Este filonul de la ,,Sf.
Sava” şi, cine nu a înţeles încă ce a însemnat laboratorul de la ,,Sf. Sava”, ar fi bine să
răscolească prin opera aceluiaşi autor.
Distingem de la el mai multe feluri prin care laboratorul de la ,,Sf. Sava” a
influenţat revoluţia: întâi, desigur cel mai direct, prin acei lideri care şi-au făcut
studiile acolo; apoi prin profesorii care, unii dintre ei, au devenit şi participanţi activi
la evenimente. Dar, având în vedere faptul că nu toată generaţia a putut trece pe la ,,Sf.
Sava”, este limpede că, de fapt, modalitatea cea mai importantă prin care ,,Sf. Sava”
şi-a exercitat influenţa a fost cea de-a treia – indirectă, dar mult mai cuprinzătoare –
prin care ,,laboratorul”, cum ne place să-l numim, a reuşit să creeze un curent cultural
şi de opinie care a iradiat în societate modele valorice şi atitudinale.
Astfel, fără să conteste ideea că insuficienţa resurselor sociale este esenţial
răspunzătoare pentru ,,spiritul paşnic” experimentat de Revoluţie în Ţara Românească,
teza autorului ar fi că educaţia primită de liderii ei după modelul ,,Sf. Sava” constituie
o explicaţie (esenţială, parţială?) a ,,spiritului paşnic” observabil în revoluţionarismul
lor. Mai exact, o educaţie care combină patriotismul, pe de-o parte, cu valorile moral-
creştine, pe de altă parte. Patriotism şi religie, aceasta este formula ,,Sf. Sava”.
Întrucât nu ni se precizează măsura în care vede importanţa tezei educaţiei
liderilor în raport cu teza insuficienţei resurselor sociale, cititorul rămâne liber să
interpreteze. În ce ne priveşte, noi vedem astfel teza profesorului Nicolae Isar:
1. complementară cu cea a insuficienţei resurselor; 2. salutară, mai spunem odată,
pentru amendarea clişeelor cu paşoptişti franţuziţi şi înstrăinaţi de solul matern; 3.
tipică pentru o contribuţie de specialist (ca nespecialist n-ai putea scrie studiul în
discuţie). Foarte bine, nu acesta este rolul specialistului? Să completeze cu noi aspecte
ca să corijeze simpliste opinii? Căci altfel, pentru clişee, nimeni n-are nevoie de
specialişti, coboară în stradă!
Nu intenţionăm aici să dezvoltăm ideea asupra rolului specialiştilor în
societate, dar nici nu vom putea trece mai departe fără să menţionăm una din funcţiile
care rămâne întotdeauna a lor şi pe care am simţit-o şi-n această carte: aceea de a te
reintroduce în starea de reflecţie faţă cu problemele esenţiale. În cazul acesta faţă cu
modernizarea societăţii româneşti.
Revenind la ale noastre, mai trebuie să observăm că teza educaţiei, cum o vom
numi şi mai departe, nu ne surprinde deloc, cum nu ar trebui să surprindă pe nimeni
din cei care-l cunosc pe autor. Întâi, deoarece, interesat dintotdeauna de problemele
educaţiei, specialist în istoria învăţământului românesc şi el însuşi dascăl de-a lungul
unei existenţe, nimeni nu ar fi mai potrivit să pună în evidenţă importanţa avută de
felul în care au fost formaţi/educaţi liderii de la `48. Al doilea, deoarece, ca specialist
- 121 -
în istoria bisericii româneşti, Nicolae Isar se pronunţă cel mai avizat asupra naturii
religioase a acestei educaţii. Al treilea, deoarece chiar trăsăturile omului care este
Nicolae Isar – temperament potolit, spirit paşnic, stresat de excese şi neîncrezător faţă
de ele – nu fac decât să-l potrivească psihologic cu explicaţia sa. Aparţinând natural
celor ce cred că reglarea lucrurilor este mai temeinică prin înţelepciune şi mai efemeră
prin forţă, este fără îndoială că ceva din spiritul moralei creştine identificată la
paşoptişti îl caracterizează şi pe el însuşi. La fel, este fără îndoială că trebuie să fi
simţit o satisfacţie strict personală observând cum revoluţionarii munteni au căutat să
impună Schimbarea, evitând în acelaşi timp excesele şi violenţele care au făcut marca
altor revoluţii. Ba chiar şi remarcă cu satisfacţie nedisimulată că revoluţia
muntenească nu s-a desfăşurat sub semnul ghilotinei (,,Doamne fereşte!”, exclamă el
la p. 27), că Bucureştiul n-a cunoscut luptele de baricadă ca alte capitale europene şi
nici ,,violenţele” pe care le-au trăit românii din Transilvania.
Cauza acestei diferenţe faţă de alte revoluţii ne este arătată constant:
observăm, în context, cum, în dese rânduri, Nicolae Isar întrerupe firul studiului şi
intervine în text, ca autor, reluând sacadat ideea că acest caracter paşnic al revoluţiei
provine de la ,,armonioasa împletire a educaţiei civic-patriotice cu educaţia moral-
religioasă” (p. 18, 19, 20 ş.a.), adică de la spiritul cultivat la ,,Sf. Sava”. Iar toate
aceste diferenţe ,,trimit la un anume model” distinctiv (p. 27) formulat de revoluţia
munteană. Autorul nu adânceşte ce ar fi acest model, rămâne la această singură şi prea
vagă sugestie ceea ce înseamnă că aici ne rămâne dator. Poate într-un alt studiu? –
întrebăm noi ca să-l provocăm (ştiind bine că traversează zodie bună cu scrisul). Dar
până atunci, traducând sugestia autorului în nişte termeni astăzi la modă, am spune că
Revoluţia din Ţara Românească a constituit ,,revoluţia de catifea” printre Revoluţiile
de la 1848.
Dar ,,catifeaua” aceasta – dincolo de ,,spiritul paşnic” al ,,educaţiei moral-
religioase” a liderilor revoluţionari, - a fost rezultatul mai multor factori majori.
Considerându-i probabil prea cunoscuţi, autorul nu le acordă vreo atenţie specială în
niciunul din studiile volumului, dar, pe de altă parte, cufundându-şi fiinţa în epocă, îi
ţine în minte permanent la fel cum îi ţineau şi oamenii timpului. În cartea aceasta şi nu
doar în aceasta, aceşti factori, permanent, îşi fac simţită prezenţa din umbră, la fel cum
pe vremuri formau câmpul magnetic de influenţă al tuturor evenimentelor. Să-i
reamintim: Este vorba de Rusia, Turcia, de relaţia dintre ele şi de relaţia lor cu
Principatele.
Întrucât dorim să scriem aceste rânduri pentru toate categoriile de cititori,
inclusiv studenţii Facultăţii de Arhivistică, ne vom permite să refacem succint algebra
problemei. Ea ar putea ajuta la valorificarea unei asemenea cărţi.
S-o spunem direct: paşoptiştii noştri se temeau mai mult ca orice de Rusia.
Rostită sau nerostită, frica de Rusia se află, devoratoare, în spatele oricărui gest, gând
sau acţiune. De unde vine ea?
Dacă ar fi să ne referim la ,,modelul anume” al profesorului Nicolae Isar, în
opinia noastră, nu neapărat corectă, înainte de orice specificul ,,modelului” muntean
- 122 -
constă în aceea că, spre deosebire de alte revoluţii unde liderii trebuiau să ţină seama
de un singur centru de Putere opresoare (internă sau externă după caz), la Bucureşti
trebuia să se ţină seama de nu mai puţin de trei centre de Putere, unul intern şi două
externe, plus relaţia mişcătoare, instabilă, dintre ele. Şi de aici complicarea tablei de
şah. Aici Puterea însemna sistemul triunghiular a trei elemente, pe care le vom numi
aşa: Vodă-Sultanul-Ţarul.
Plasat în vârful triunghiului, factorul intern, Vodă, era şi cel mai slab, fapt care
nu-l deranja prea tare, atâta vreme cât îşi permitea luxul de a stoca doar o putere de uz
curent. Mătura din gospodărie. Dincolo de asta, grija pentru stabilitatea sistemului nu
era a sa, ci era asigurată de celelalte două elemente din bază.
Al treilea factor, Ţarul, era unul extern, dar, din spatele cortinei, el era
adevăratul factor de conservare al Ordinii legitime (în acea definire a acesteia încă
acceptată de epocă). Tot el deţinea şi cea mai importantă rezervă de Putere. O putere
care lua în mod clar doar expresie militară căci, fiind nulă sub alte aspecte, era
incapabilă să exercite fascinaţie de model. În schimb forma unică – forţa militară – se
prezenta atât de abundent, încât îl aducea pe Ţar în poziţia de a-şi impune voinţa. Dar,
lucru de reţinut, nu în mod direct. Din cauza faptului că, luat în ansamblul său,
sistemul triunghiului funcţiona doar cufundat într-un mediu extern reprezentat de
Europa, puterea Ţarului se vedea civilizată de considerentul juridic ce decurgea din
tratatele şi convenţiile mediului european şi în consecinţă se vedea obligată să
acţioneze indirect, prin intermediul celuilalt factor extern, Turcia. Doar aceasta avea
privilegiul acţiunii directe în Ţara Românească. Abia în cazul în care aceasta din urmă
nu funcţiona, acţiunea directă a Rusiei devenea legitimă în faţa Europei. Aşadar,
pentru Ţar, condiţia de acţiune s-ar putea rezuma aşa: întâi presiune la Constantinopol,
apoi forţă la Bucureşti.
Din cauza aceluiaşi mediu european, al doilea factor, Turcia, era împins, de
jure, în poziţia întâi deşi înregistra, de facto, o continuă hemoragie de Putere,
indiferent în care expresie. Aceasta îl lăsa prea slab în faţa Rusiei, dar încă prea
puternic în faţa Bucureştilor.
Sistemul triunghiului, care era oricum instabil pe orizontala relaţiei externe
Rusia-Turcia, devine şi mai instabil atunci când, brusc, la 1848, Revoluţia aplică o
lovitură care despică termenul intern, Bucureştiul, în două părţi concurente: Vodă şi
Paşoptiştii. Odată cu aceasta sistemul triunghiului intră în faza de maximă
instabilitate.
În această situaţie, oricine şi după orice criteriu ar configura ierarhia de putere
a sistemului va găsi Ţarul la prima poziţie şi Paşoptiştii la ultima. Ordinea este: Ţar-
Sultan-Vodă-Paşoptişti. Căci, este bine să precizăm, metodologic problema trebuie gândită
cu mintea europenilor vremii, adică a oamenilor care vor furniza carnea exemplelor pentru
Realpolitik: Puterea este regula supremă şi ordonează lucrurile la fel de limpede, precum o
face gravitaţia în galaxie. Ceea ce însemnă că opoziţiile aparente nu sunt şi cele mai
importante. Spre exemplu, opoziţia Revoluţionari-Vodă, aparent cea mai importantă,
aceea unde apare zgomotul, este, altfel, cea mai slabă, în timp ce opoziţia Revoluţionari-
- 123 -
Ţar, unde domneşte liniştea, este de fapt cea mai puternică. Aşa este şi firesc: dezordinea
se insinuează în punctul cel mai slab al sistemului.
Acestea sunt realităţile fundamentale ce au pictat adevăratul tablou de la ’48,
unul în care, cu gesturi mute, Paşoptiştii noştri se aşează la masa de şah cu Ţarul. Iar
toate celelalte elemente ale ecuaţiei devin doar piesele împinse în faţă de aceşti
adversari muţi. Albele îl împing pe Vodă (jos de pe torn), negrele contracarează
împingând Turcia (să-l urce la loc). Între şahişti nu există dialog, doar fapte
observabile şi un joc de presupuneri despre intenţiile adversarului. Ambele părţi deduc
şi se pândesc. Fiecare parte, însă, întreţine anumite forme de dialog cu piesele de la
mijloc pe care le mută sau manipulează. Doar acolo apar zgomotele, de unde şi
impresia că acolo ar fi esenţa lucrurilor.
Ce urmăreau Paşoptiştii? Să facă o rocadă la guvernare şi să-l substituie pe
Vodă în vârful triunghiului.
Ce ştiau? Că, în anumite condiţii, acest prim lucru este fezabil. Apoi, tot în
anumite condiţii, că ar putea evita intervenţia Turciei. Ambele acţiuni păreau să ţină de
dibăcia lor combinată cu puţină şansă şi am putea, cred, să le dăm dreptate. Mai ales
dacă citim studiile despre emigraţie de la mijlocul volumului cum vom lămuri mai jos.
Ce sperau? Sperau ca rocada să nu trezească reacţie la Petersburg. O
intervenţie chirurgicală cât mai silenţioasă, evitând zăngănitul bisturielor la Bucureşti,
realizată sub pacea anesteziei şi cu religia ca anestezic. Cu atât mai mult cu cât le era
mai firesc – prin educaţia tip ,,Sf. Sava”, arată Nicolae Isar – şi absolut obligatoriu
prin lipsa de resurse sociale. Le trebuia ,,catifea” sub tălpi în speranţa – ce se va
dovedi deşartă – că, dacă sunt catifelaţi, Ţarul fie îi va ignora, fie îi va amâna lăsându-
i, astfel, să câştige timp. Ce poate însemna pentru Ţar o rocadă cuminte dintr-un colţ
de Europă atunci când tot centrul continentului este vânzolit de revoluţii violente,
zgomotoase şi obraznice? Poate că privirea sa va fi atrasă spre aceste orizonturi
periculoase, zburând astfel mai neglijent peste paşnica Schimbare produsă în
proximitate. Dacă la Pesta incendiul ridică flăcările la cer, pompierul îşi va trimite
tulumbele acolo neglijând jăraticul de la Bucureşti. Şi atunci poate că Pesta va ocroti
Bucureştiul?
Astfel, dacă recapitulăm, caracterul paşnic al revoluţiei de la 1848 este întâi de
toate insuficienţă de resurse sociale. Apoi, ca o consecinţă, este camuflaj în şahul
extern. În context, educaţia religioasă de la ,,Sf. Sava” se dovedea numai bună, le
venea mănuşă, cum bine reiese de la Nicolae Isar. Ceea ce nu însemnă că fără ea n-ar
fi ajuns tot acolo, căci dacă nu i-ar fi găsit religia pe ei, ar fi trebuit s-o găsească ei pe
ea, diferind, eventual, dozele de cinism şi ipocrizie cerute de realismul politic. Astfel
că ,,Sf. Sava” le-a făcut un serviciu tinerilor noştri intelectuali încovoiaţi sub o sarcină
supradimensionată şi înghesuiţi de un determinism cumplit de strict: acela că, forţaţi
să instrumenteze religia, au putut s-o facă măcar cu un plus de … naturaleţe.
Fiindcă s-ar putea să părem prea cinici în ochii unor cititori – noi, căci
profesorul Nicolae Isar rămâne, ca întotdeauna, opusul acestei atitudini – ar fi bine să
amintim că acest cinism nu este al nostru, decât poate prin aspect stilistic. Altfel,
- 124 -
aparţine întru totul secolului XIX, iar paşoptiştii noştri, deşi proveniţi dintr-o societate
periferică, deveniseră şi ei nişte ,,enfants du siècle” tocmai datorită componentei
occidentale din educaţia lor. Ei manipulează lucrurile, instrumentând religia aşa cum –
chiar şi ingenuu, dar tot mai rar ingenuu – o face toată lumea în acest secol al XIX-lea.
Un secol suspendat între extreme, care a depăşit trăirile religioase ,,de mai an”, dar n-a
ajuns la trăirile abstracte din prima jumătate a lui XX sau la trăirile – să le numim
pragmatice? – ale europenilor de astăzi. Plasat echivoc între cele două mari feluri de
trăiri, el îşi descoperă în naţionalism o trăire proprie. Şi, cum era de aşteptat, nu ezită
să sacrifice pasiunile mai vechi pe altarul celei noi şi să-şi cultive descoperirea
instrumentând tot materialul aflat la dispoziţie, fie că-l extrage din vechiul arsenal
religios, fie că exploatează scientismul în câştigare de teren. Astfel că în intervalul
acestui secol se creează climatul marilor cinisme viitoare. Deci nu la noi, ci acolo e
adresa.
Cărturarilor de la ,,Sf. Sava” Nicolae Isar le consacră, şi bine face, un studiu
special, cel de-al doilea al volumului (Problemele şcolii şi dascălii de la ,,Sf. Sava” în
revoluţia de la 1848). Ca urmare primele două studii – deşi scrise diferit – se
completează reciproc şi chiar trebuie privite şi citite ca atare.
Se disting astfel două niveluri de intelectuali. Primul nivel, pe care l-am putea
numi intelectualitatea ,,Sf. Sava”, cuprinde personalităţi ca Eufrosin Poteca, Ion
Heliade Rădulescu, Simeon Marcovici (a cărui gândire ne-a fost restituită nu de mult
într-un volum îngrijit de autor), Petrache Poenaru, Costache Aristia, Florian Aron,
August Treboniu Laurian ş.a.
Cel de-al doilea, este generaţia lui Nicolae Bălcescu, a Brătienilor, a lui C.A.
Rosetti şi a altora mulţi, dacă-i socotim şi pe cei din al doilea şi al treilea plan.
Primii sunt, în principal, dascăli, teoreticieni, ideologi, formatori, deşi câte
unii devin şi oameni de acţiune în Revoluţie. Ceilalţi sunt mai curând discipolii, direcţi
sau indirecţi, ai celor dintâi, şi sunt mai ales oameni de acţiune, fac politică şi
revoluţie, Dar evident, la rândul lor, prin pauze, sunt şi teoreticieni şi ideologi. La
primii predomină, inevitabil, efortul ideologizării, la ceilalţi predomină efortul politic.
În paranteză fie spus, un aspect pe care vrem să-l evidenţiem aici cu mare
plăcere este că, încercând să explice filiaţia ideilor şi caracterul paşnic al Revoluţiei,
autorul izbuteşte, intenţionat sau nu, să prezinte strâns unite, adică aşa cum au şi fost
în realitatea istorică, nişte niveluri ale intelectualităţii care tind să se impună atenţiei
publicului în mod separat şi profund asimetric. Pentru publicul mai larg, generaţia
Bălcescu a luat cu totul soarele generaţiei Poteca şi, fără să negăm nimic celei dintâi,
simţim bucurie când cineva arată, ca acum Nicolae Isar, importanţa celei de-a doua.
La ,,Sf. Sava” este, în mod clar, un laborator ideologic care este strâns legat de
generaţia Bălcescu şi induce puternic asupra acesteia. Dar că o face chiar în aşa de
mare măsură, încât exclusiv de aici provine ,,caracterul paşnic” al Revoluţiei, iată o
apreciere care ne-a trezit rezerve şi interogaţii. După noi, am arătat deja, dacă ar fi
huzurit între resurse, intelectualitatea din nivelul doi (generaţia Revoluţiei) n-ar fi ales
să fie paşnică şi înfrântă. Ar fi ales să fie violentă şi victorioasă. Ar fi ales să
- 125 -
radicalizeze până la victorie şi la atingerea obiectivelor. Atât Bălcescu, cât şi ,,liberalii
radicali”, Brătianu şi Rosetti, n-ar fi ezitat să răscolească în lada resurselor dacă le-ar
fi avut. Dovadă că şi fără să le aibă, Bălcescu rămâne un nedomolit: ,,Nu le avem? Ei
bine, să le facem! Este goală lada? Ei bine, s-o umplem?”, iată ce ar putea spune
Bălcescu (căruia autorul îi consacră un studiu special).
Bălcescu, pentru care Nicolae Isar are o consideraţie pe care i-o împărtăşim pe
deplin, este, între toţi, cel mai conştient de insuficienţa resurselor, dar şi cel mai
capabil să le construiască. Este cel care găseşte soluţiile şi ştie mereu ce are de făcut.
Datorită lui gândirea politică românească cucereşte şi ea nivelul raţionalităţii mature
pe care Occidentul îl cucerise datorită lui Voltaire. El atacă direct esenţa:
împroprietărirea ţăranilor. Dar nu argumentează reforma cu considerente etice pe baza
Evangheliei cum ar fi făcut Poteca şi alţii din laboratorul de la ,,Sf. Sava”. La
Bălcescu, etapa aceasta a fost arsă dintr-un salt, deşi laboratorul este acela care l-a
format. (În cazul său cel puţin, este limpede că educaţia din Occident bate educaţia
autohtonă şi nu invers). Privirea îi rămâne limpede şi gândirea raţională. Dacă l-ai
întreba, ţi-ar răspunde întâi că împroprietărirea ţăranilor ar aduce resursa socială, care
lipseşte, umplând o parte din lada cea goală, apoi că i-ar ajuta pe ai lui să păstreze mai
departe o Putere cucerită printr-o fisură conjuncturală, că ar ajuta Revoluţia să rămână
victorioasă, altfel spus, că ar păstra pârtia deschisă pentru alunecarea altor reforme. Pe
scurt, să observăm, un şir lung de argumente strict raţionale, nimic religios, în care
valorilor moral-creştine ale educaţiei religioase pare că nu le mai vine niciodată rândul
la argumentare.
Nu le-ar veni rândul nici în ideea lui cea mare: construirea unei armate
naţionale. Nici aici n-ar pleca de la Evanghelie, ci, după cum avea obiceiul, de la
istorie. Ar putea vorbi despre armata Romei republicane, subliniind că tăria ei venea
din faptul că era formată din cetăţeni mici proprietari funciari, altfel spus din ţărani cu
pământ. Fiindcă ştia de ce luptă, centurionul roman îşi proptea picioarele în ţărână şi
lupta ca buldogul. Ar concluziona că asta trebuie să facem şi noi: să dăm ţăranilor
pământ ca să-i face buldogi. Ar putea vorbi şi de Revoluţia Franceză care a
împroprietărit ţăranii şi a făcut din ei ,,les gros bataillons”, unităţile care apoi au călcat
în picioare orice inamic care le ameninţa proprietatea ş.a.m.d. La el accentul cade
mereu asupra proprietăţii, funciare sau nu, căci, aşa cum găsim într-o scrisoare către
Ghica, ,,libertatea fără proprietate e minciună”. Raţionamentul lui, rămas foarte
limpede, este acesta: 1. Revoluţia îmi aduce puterea de a face reformă agrară; 2.
realizez o societate de mici proprietari funciari; 3. fiindcă vor dori să şi-o apere din
interior şi să se bucure de ea, vor dori să fie liberi aşa că pot să-i transform din supuşi
în cetăţeni precum Revoluţia Franceză; 4. fiindcă vor dori să fie liberi şi s-o apere de
un pericol extern (şi pericolul extern îl am), voi putea construi o armată naţională; 5.
dacă am o armată naţională, revoluţiile care au rămas de făcut – o unificare şi o
independenţă – devin strict o problemă de timp. O naţiune se construieşte oferind ceva
de apărat unor oameni deveniţi cetăţeni. Şi ar fi putut concluziona aşa: 7. ,,Daţi-mi
pământ pentru ţărani şi vă dau în schimb o Ţară!”
- 126 -
Dar unde sunt valorile creştine de la ,,Sf. Sava” în silogismele acestea? Iar
dincolo de învelişuri constatăm acelaşi lucru şi în gândirea celorlalţi: tot ce gândesc şi
fac îşi are întemeierea într-un raţionalism care a crescut cu totul alături de Evanghelia
lui Poteca. Şi atunci se ridică întrebarea: a rămas sau nu ceva din educaţia autohtonă?
Aici ni se pare că Nicolae Isar are şi nu are dreptate. Având în vedere că el vorbeşte de
o ,,împletire” între patriotism şi religie, este limpede că patriotismul este firul care s-a
păstrat din educaţia de tip ,,Sf. Sava”, şi aici autorul are dreptate, în vreme ce firul
religios este cel care s-a estompat devenind un bun instrumentabil.
Nu ne putem despărţi de Bălcescu înainte de a mai observa ceva referitor la
studiul pe care i-l consacră autorul. În vreme ce toate celelalte studii ale volumului,
fapt remarcabil, conţin doze mari şi foarte mari de noutate, iar unele, ca cel despre Al.
Christofi, sunt construite cu totul numai din cărămidă nouă, ei bine, prin excepţie,
tocmai studiul despre obiectul privilegiat al admiraţiei sale nu conţine aşa ceva. Mă
întrebam de ce nu a lăsat deoparte acest studiu didactic care-i creează o discordanţă în
cadrul volumului aşa că, întâlnindu-l într-o zi, l-am întrebat asupra faptului. ,,Ei, ştiţi, nu
se poate fără Bălcescu” mi-a răspuns el şi atunci am înţeles: Bălcescu este ,,zece care-i
şi întrece”, fără el nu se poate. Aşa este, aşa-l simţeau şi contemporanii lui, aşa trebuie
să-l simţim şi noi. Spre exemplu, după Revoluţie îi vedem pe mulţi dintre lideri strânşi
în emigraţie la Paris unde încearcă să se organizeze pentru o fază nouă, dar mai mult
sunt prinşi de interpretări, certuri şi reproşuri reciproce în jurul celor proaspăt
încheiate. Simt că sunt în criză şi-l aşteaptă pe Bălcescu ca pe un Mesia să ajungă la
Paris ca să le facă ordine. (Într-unul din studii avem un citat elocvent asupra faptului, -
p. 182-183 - ocazie cu care vrem să observăm încă ceva: că referirile la Bălcescu
presărate prin diferitele studii au fost pentru noi mai interesante decât studiul special
consacrat). Şi Bălcescu vine la Paris, face ce se aşteaptă de la el ş.a.m.d. Căci acesta
este Bălcescu, centrul de sprijin, omul care nu dezamăgeşte niciodată.
În ce ne priveşte, gândul ne poartă şi la alt motiv pentru care studiile despre
Bălcescu – ale oricui dacă sunt serioase – sunt binevenite în aceşti ani: să asaneze
anume aiureli semidocte care s-au insinuat în opinia publică românească referitoare la
această personalitate. Când s-au insinuat? În deceniul şi jumătate de după comunism.
Cum s-a insinuat? Greu de spus, dar aş privi spre jurnalismul semidoct.
Dar mai exact la ce ne referim. Inepţia în circulaţie o vom sintetiza aşa: s-a
observat că personalitatea lui Bălcescu a fost privilegiată şi reliefată în epoca
comunistă care a încercat să-l prezinte ca pe cel mai strălucit paşoptist, conştiinţa care-
şi depăşeşte epoca ş.a.m.d. Până aici totul bine, ce să spui la asta decât că este
adevărat? Mai aveau şi comuniştii dreptate, nu e vina nimănui. Dar de la asta s-a mai
făcut un pas, cel care despărţea adevărul de prostie, şi s-a indus ideea – trăsnete pe
capul cui a făcut-o! – că Bălcescu a fost confiscat de comunişti!! Nerostită cu toată
gura, ci mai mult indusă uşurel cu timpul, inepţia, oricât de gogonată, se pare a-şi fi
cucerit un locşor în minţile unor oameni pentru care Bălcescu este doar o poză de prin
manualele şcolare şi de prin emisiuni la televizor, căci nici nu vreau să mă gândesc că
a cucerit mai mult de atât. Şi apoi, în consecinţă, altă belea logică: dacă a fost
- 127 -
îmbrăţişat de comunişti, rezultă că noi, ,,restauratorii adevărului” de după comunism,
trebuie – reacţie mecanică! – să facem puţină lustraţie la adresa lui Bălcescu, să-l mai
îndepărtăm din atenţie. Altfel spus, dacă epoca comunistă l-a ridicat pe Bălcescu şi i-a
coborât pe Brătieni, noi epoca liberală, îl vom coborî pe Bălcescu şi-i vom ridica pe
Brătieni.
Ce este aceasta? Istoriografie serioasă? Opinie publică sănătoasă? Categoric
nu, niciuna, nici alta. Înseamnă a trata istoria după modă. Că moda se schimbă după
revoluţii este de înţeles, că moda afectează nu doar textile, dar şi idei, iarăşi este de
înţeles. Dar dacă la textile poate rămâne cum vrea ea, la ultimul aspect, moda la idei,
noi nu suntem dispuşi să tolerăm. Aici trebuie corectată. Deci vom căuta să terminăm
cu balansul pendulului dintr-o parte în alta, asta însemnând că îi vom ridica pe
Brătieni cât este cazul lăsându-l şi pe Bălcescu acolo unde-i este locul, adică sus de
tot. Altfel, dacă n-o facem – atenţie la acest pericol! – va trebui să tragem concluzia ca
au fost mai inteligenţi comuniştii decât noi. Şi dacă noi, din orgoliu, n-o vom spune, o
vor spune mâine alţii care se vor distra copios scriind studii pe seama noastră,
,,restauratorii adevărului” de după comunism.
Trebuie să evităm excesul, reacţia mecanică care combate greşeala cu
greşeală, căci altfel uneori ajungi să disperi, privind cum o prostie dispare doar ca să
lase locul alteia. Disperarea este un sindrom al perioadelor postrevoluţionare – ca şi a
noastră astăzi, ca şi a lor atunci – şi este un pericol în toate cazurile. Contra ei am avea
şi azi nevoie de un Bălcescu, niciodată excesiv, mereu echilibrat, privire limpede,
niciodată disperat, infuzie energetică. Să vină nu la emigranţii de la Paris, ci la
băştinaşii de la Bucureşti.
Iar ca să fie clar de tot amintim că cel care gândea că ,,libertatea fără
proprietate e minciună” – frază care apare în ediţia operelor din epocă comunistă – nu
putea fi înghiţit sau anexat de comunişti, fiindcă această frază singură le-ar rămâne în
gât. Îi condamnă. Iar ideea că l-au anexat prin fals este falsă. Cum l-au falsificat dacă
i-au tipărit astfel de fraze?
Iată cum am înţeles noi acel ,,Fără Bălcescu nu se poate” şi de ce l-am
aprobat, cu toate că pe de altă parte, am spus-o, nu este cel mai bun studiu din volum.
Dar să-l restaurăm pe Bălcescu deteriorat de semidocţii ,,restauratori ai adevărului”
din mass-media postcomunistă, ei bine, iată o luptă în care voi fi fericit să mă plasez
umăr la umăr lângă oameni ca Nicolae Isar.
Înaintând în volum întâlnim studiile despre emigraţie. Se vede aici o vână de
veche şi temeinică şcoală istorică care se însărcinează să ne restituie istoria, dibuindu-i
adevărul ascuns prin ungherele unde s-a retras să moară. Cercetările sale din arhive
prelucrează şi pun în circulaţie documente inedite, şi în special corespondenţă, dintre
care aceea a lui Al. Christofi este de excepţie.
Uneori te întrebi dacă ce se întâmplă cu emigraţia nu este mai interesant decât
Revoluţia însăşi. În orice caz mai relevant. Cad tot felul de văluri. Între protagonişti se
intersectează idei, dar acum, că marea miză a dispărut şi următoarea – pe care o va
aduce războiul Crimeii – încă nu s-a conturat, oamenii îşi macină eşecul şi apare
- 128 -
intervalul reproşurilor. Confruntate cu eşecul, nu toate psihologiile reacţionează la fel,
unele rămân mari, altele se dovedesc mici. Curând privirea lui Bălcescu se stinge şi în
locul ei, nota dominantă o va da privirea meschină a lui ,,Eliad” care insinuează
interpretări rele şi seamănă vrajbe. Aproape în fiecare studiu autorul face referiri la
cazul Ion Heliade Rădulescu, căruia îi consacră şi două studii, unul în care îl vedem
prins în polemica cu Saint-Marc Girardin, altul axat pe celebra calomnie după care
Brătianu, Rosetti, Bălcescu, Ghica ar fi fost oamenii Rusiei şi ar fi adoptat poziţii
radicale pentru a-i oferi acesteia pretext de reprimare. Complet nedrept, complet fals,
cum ne arată şi autorul. Dar – atenţie! – nu şi absurd, dovadă că mult mai târziu,
Eminescu încă îl crede pe Eliad. Poate şi fiindcă dorea să-l creadă, dar, oricum, I. H.
Rădulescu ar putea fi înţeles până la un punct căci, dacă ţinem seama de spaima
obsesivă de Rusia, lucrurile puteau fi privite şi astfel.
Alte studii ne arată şi exilaţii care rămân mari, ca, spre exemplu, Scarlat
Vârnav, fondatorul Bibliotecii Române de la Paris. Din multe puncte de vedere
personalitatea lui contrastează cu a lui Eliad. Modestia retrasă a celui dintâi se opune
orgoliului celui din urmă, unul rămâne constructiv până la capăt, celălalt devine
principalul element distructiv al exilului. Unul îşi cheltuieşte averea pentru cauză,
celălalt urmăreşte mereu să primească slujbe grase ş.a.m.d. Alţii, ca pictorul
Iscovescu, apar aşa cum sunt, nici frumoşi, nici urâţi, sau împletind omeneşte albul cu
negrul.
Afli multe din astfel de studii şi diverşi cititori vor fi atraşi de diverse aspecte.
În ce ne priveşte, câştigul nostru din studiile despre emigraţie a fost în primul rând
faptul i-am văzut în elemente de viaţă cotidiană pe emigranţii de la Istanbul şi de prin
alte părţi din cadrul Imperiului otoman. Din motivele care se vor vedea imediat, pe noi
aceştia ne interesau mai mult decât cei de la Paris. De ce? Fiindcă din aceste studii am
luat măsura felului în care paşoptiştii noştri se inseraseră, mai mult, se conectaseră în
societatea pestriţă a Imperiului. Erau bine aclimatizaţi şi se mişcau acolo ca peştii în
apă, având relaţii importante, prieteni şi chiar influenţă. Spre exemplu, Iscovescu îşi
vinde tablourile către o clientelă formată din notabilităţi otomane şi tot aşa
achiziţionează sau vinde cai scumpi de rasă; la fel, o notabilitate otomană îi trimite la
căpătâi doctorul personal ş.a.m.d. Sunt fapte cu semnificaţie. Toţi emigranţii sunt
preocupaţi mai departe de politică şi evenimente. Cât despre generali, ca Tell şi
Magheru, îi vedem şi pe aceştia preocupaţi de eventuale comenzi militare pe care le-ar
putea primi în contextul războiului dintre Poartă şi Rusia (războiul Crimeii). Corolar
peste toate, ajungem să înţelegem de ce aceşti oameni, care vruseseră să facă o
Schimbare revoluţionară la Bucureşti, erau optimişti la ideea că o pot face acceptată de
către Poartă fără violenţă: ştiau cum funcţionează hăţişul Imperiului acesta şi
cunoşteau potecile. Periculoasă cu adevărat rămânea doar Rusia. Ei vor să lupte în
războiul Crimeii, dar nu de partea puterii creştin-ortodoxe, ci împotriva ei, nu contra
puterii islamice, ci alături de ea ca şi Occidentul. Vremurile cruciadelor au rămas prea
mult în urmă, religia nu mai înseamnă nimic în afacerile internaţionale, eventual
pretext şi camuflaj ca şi în afacerile interne. Iar paşoptiştii noştri sunt fiii vremurilor lor.
- 129 -
Întrucât îl angajează pe Eminescu, ultimul studiu din volum este de interes
larg, depăşind cu mult cercurile specialiştilor în istorie modernă. Oricine şi-a umplut
cu Eminescu lungile nopţi de tinereţe – cum am făcut şi noi – va citi studiul acesta
înaintea oricărui altul. Poate şi de aceea autorul l-a prezentat mai întâi unui public larg,
sub forma unei comunicări şi abia ulterior l-a integrat în acest volum.
Dar, evident că nu poetul îl interesează aici pe Nicolae Isar, ci publicistul
Eminescu faţă de fervoarea căruia îşi manifestă deschis o admiraţie deplină, temperată
doar de simţul critic al istoricului. Foarte necesar simţul acesta, căci, se ştie, poetul
avea întotdeauna verbul scânteietor, în schimb nu întotdeauna avea şi dreptate. Studiul
ne şi reaminteşte câteva astfel de binecunoscute nedreptăţi, pe care Eminescu le-a
făcut unor oameni ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti şi paşoptiştilor în general. Distingem
aici cum – pare la noi un fel de soartă! – chemată să asaneze societatea românească,
teoria maioresciană a ,,formelor fără fond” îşi cerea la rândul ei tributul de exagerări.
Aşa se face că atacând politica liberalilor pe anumite aspecte concrete (convenţia cu
Rusia la 1877), Eminescu nu ezita să accepte vechea acuză a lui Heliade Rădulescu,
după care Brătianu şi Rosetti ar fi fost oamenii ruşilor şi la 1848 şi-ar fi modelat
comportamentul în aşa fel, încât să legitimeze intervenţia acestora. Acuzaţie cumplită şi
nedreaptă. ,,Şi iată cum – va reflecta aici cititorul – de la 1848 la 1878, trei lungi decenii n-au
fost suficiente să facă dreptate lui Brătianu şi Rosetti… măcar acolo unde se putea
face; hotărât lucru, politica este spaţiul de zburdălnicii al ingratitudinii. Păi dacă şi
Eminescu poate fi ingrat…”
Dar Nicolae Isar nu ne reaminteşte de toate acestea ca să provoace astfel de
reflecţii inutile şi deloc productive. Scopul său a fost doar acela de a crea valoarea de
contrast pe fundalul căreia să evidenţieze mai bine excepţia. Ei, da, căci există o
excepţie, una mare!!
Acest Eminescu care, fie şi pe nedrept, îi zgâria pe toţi cu peniţa lui ascuţită,
avea şi el slăbiciunea lui: Kogălniceanu. Iată omul pe care el îl preţuieşte şi, iertându-l
de a fi făcut politică în echipă cu adversarii, caută a-l distinge de ceilalţi ori de câte ori
aruncă anatema. Autorul remarcă cu exemplificări cum ,,Eminescu se străduieşte să-l
scoată, într-un fel, pe Kogălniceanu din aria acuzaţiilor sale” (p. 255). Cât despre felul
în care face poetul lucrul acesta şi în ce conjuncturi politice reiese foarte clar din text,
aşa că îi lăsăm cititorului neatinsă plăcerea lecturii proprii.
Vom mai spune aici doar că, împărtăşind consideraţia profesorului Nicolae
Isar pentru Eminescu, astfel de studii ne fac cu deosebire plăcere. Subscriem şi la
concluzia acestuia că opiniile poetului asupra liberalilor radicali ,,sunt subiective şi de
cele mai multe ori nedrepte” (p. 258). Fireşte, ştiindu-l mare cunoscător al figurilor de
la 1848 şi din a doua jumătate a secolului XIX, această concluzie nu ne uimeşte deloc,
era normal să le facă dreptate liberalilor radicali. Ne uimim doar de faptul că, deşi
până la urmă, să observăm, exprimă o concluzie tranşantă, autorul pare să o facă
tremurător, parcă cerându-i iertare lui Eminescu că îl consideră subiectiv şi nedrept.
Acolo unde o face, pe ultima pagină, Nicolae Isar aşează din abundenţă formule
măgulitoare şi compensative precum ,,gânditorul de geniu care a fost Eminescu”,
- 130 -
,,marele poet şi gânditor politic” şi iarăşi ,,omului de geniu care a fost Eminescu”.
Cam prea mult pentru o pagină! Pare a fi tributul menit să liniştească suspiciunea unor
cititori care i-ar reproşa concluzia. Parcă ar vrea să le strige acestora: ,,Staţi liniştiţi, nu încerc
să-l scad pe Eminescu!”
De ce oare toate acestea? În mod normal, dacă concluzia sa are acoperire şi
este ştiinţific corectă – şi este – autorul n-ar mai trebui să aibă nicio grijă. Ei da, aşa
este, însă într-o situaţie normală, cum aici nu este cazul.
Aici, adică în speţă Eminescu, situaţia este de aşa natură că nu avem un singur
Eminescu, ci doi. Unul este Eminescu-omul, celălalt este Eminescu-mitul naţional.
Aşa cum autorul ar putea să explice mai cu amănuntul, căci este specialist exact pe
intervalul istoric de trebuinţă, în procesul istoric care a maturat naţiunea română în
calitatea ei de naţiune română, sarcina de bază a fost aceea de a construi miturile şi
tabuurile, adică altarele sacre din interiorul fiecărui român. Mai trebuie să amintim
truismul că o naţiune nu există fără miturile ei şi deci trebuie să le creeze cu orice
preţ? Literatura şi istoria, scriitorii şi istoricii, iată domeniile şi oamenii care au forjat
miturile românilor; aceleaşi şi aceiaşi ca pretutindeni unde s-au format naţiuni.
Eminescu? După ce a pus şi el din greu umărul la zidiri de mituri, a sfârşit prin a
deveni el însuşi un mit, poate cel mai mare. Românii l-au sacralizat şi l-au aşezat în
centrul unui Panteon imaginar, fără cupole şi marmuri, dar tocmai de aceea mai
adevărat, mai rezistent, mai arzător apărat.
Astăzi? Din stânga, din dreapta, felurite voci deplâng că Eminescu nu mai este
citit – îngrijorător, mai ales de tineri! – şi deduc de aici un declin al sentimentului
naţional pe care, de asemenea, îl deplâng. E o corelaţie aici, nu ştim cât de corectă. Să
le luăm pe rând.
Că nu-l mai citesc ca poet, într-un fel este chiar mai bine, căci există un fel de
lectură pe care nici nu trebuie s-o regretăm, şi ne gândim la lectura sărmanilor
imitatori de pe la început de XX, sau la lectura liceenilor interbelici plimbători de
fetişcane romanţioase. Decât aşa mai bine deloc, sau, cum zice el, ,,decât un vis
searbăd, mai bine nimic”. Nu e pierdere mare. Ducă-se, rămâne cine trebuie. Dar va
rămâne? – întreabă scepticii. Da, răspundem noi, va rămâne, nicio grijă, nu ştim exact
cum se va petrece lucrul acesta, dar va fi în acelaşi fel şi după aceeaşi lege misterioasă
care face ca în era muzicii rock ţâşnită din puzderie de difuzoare, să rămână, nu se ştie
cum, un trei la mie pentru Beethoven şi Brahms. Un trei la mie va rămâne şi pentru
Eminescu, iar restul, încă odată o spunem, nu trebuie regretat.
Că nu-l mai citesc ca jurnalist? Dar când l-au citit? Şi iarăşi, doar că din alt motiv,
nimic nu-i condamnabil, nimic nu-i regretabil. L-au citit, atât cât au făcut-o, atunci, în
epocă. Un jurnalist, oricare, fie şi Eminescu, se citeşte doar în imediatul său, căci ce scrie
el este pură reacţie electrică la eveniment. Apoi, şi este firesc, nu-l mai citeşte nimeni,
excepţie, desigur, acel tip uman care rămâne în urmă să facă ordine în toate: specialistul.
Adică istoricul, mai întotdeauna, şi, în funcţie de caz, specialistul de resort. Atâta rămâne.
Şi iarăşi nu e mare pierdere. Voi încerca să argumentez şi aceasta.
- 131 -
E adevărat că scrie sclipitor – ne asociem la admiraţia profesorului Nicolae
Isar – dar conţinutul este discutabil. Are dreptate multă. Are greşeală multă.
Discernerea ar fi dificilă, de fapt imposibilă pentru nespecialist, iar operaţiunea în sine
ar presupune distrugerea mitului căci miturile nu se analizează, ci se trăiesc. Atunci
fetişizat ca ansamblu? În această situaţie Eminescu devine la fel de dificil pentru
contemporanii noştri pe cât a fost pentru contemporanii lui căci ne-ar induce o
solidarizare şi cu idei sau atitudini caracteristice unui tip de naţionalism de care dorim
să ne îndepărtăm. În consecinţă, pentru Eminescu-mit naţional, Eminescu-jurnalistul
este un material contraproductiv. Rămâne doar Eminescu-poetul.
Pe de altă parte, toată discuţia – că este citit sau necitit – s-ar putea să conteze
puţin. Eminescu rămâne pentru români ceea ce sunt mânăstirile din Kosovo pentru
sârbi: nu neapărat le vizitează, dar trebuie să ştie că sunt acolo.
Zusammenfassung
Dieser Artikel wurde ursprünglich als eine Besprechung des Buches von
Professor Dr. Nicolae Isar, „Aus der Geschichte der Generation von 1848. Revolution
– Exil – Historisches Schicksal“ gedacht. Aber weil der Autor sich sehr an dem
Thema der Revolution von 1848 begeisterte, entstand eine richtige Erörterung mit
vielen Hinweisen auch zur Zeitgeschichte.
- 132 -
SITUAŢIA EVREILOR ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE
ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Ioan Codruţ LUCINESCU
Spaţiul românesc s-a îmbogăţit încă din Evul Mediu cu unele comunităţi
etnice ce au jucat un rol important de-a lungul istoriei naţionale; una din aceasta a fost
comunitatea iudaică. Existenţa evreilor în Ţara Românească este menţionată de
timpuriu, în 1330 la Cetatea Albă, iar în secolul al XVI-lea la Bucureşti. În cea mai
mare parte, aceştia sunt sefarzi, veniţi din ţările din jurul Mediteranei, fiind evaluaţi la
circa 10 000 în anul 1810 pentru toată Ţara Românească1. Clausewitz înaintează în
1824 cifra de şase mii numai pentru capitala Bucureşti. Aveau aici o sinagogă mare,
iar situaţia lor economică era destul de înfloritoare. Francezul de Giers notează în mod
semnificativ: „Exista, la Bucureşti, o mică populaţie evreiască. Era alcătuită, în primul
rând, din ceea ce numim evrei spanioli, care sunt foarte răspândiţi în răsărit şi care, în
toate privinţele, au o situaţie incomparabil mai bună decât evreii polonezi. Printre ei,
se află persoane vrednice de tot respectul, cei mai mulţi fiind bancheri”2. Tot de Giers
afirmă că imigrarea lor, în Muntenia, era în acea perioadă îngrădită: „Se văd pe ici pe
colo (la Bucureşti) nişte magherniţe, dar mult mai arătoase şi mai curate decât cele de
la Iaşi, deoarece, aici, nu sunt evrei, stabilirea lor în Valahia fiind, pe atunci, aproape
neîngăduită. Acest element este înlocuit, la Bucureşti, cu bulgari, sârbi, unguri, greci,
armeni, albanezi”3.
Situaţia este cu totul alta în Moldova, unde – mai ales după pacea de la
Adrianopol (1829), care introduce Ţările Române în circuitul marelui comerţ
internaţional – afluxul de evrei din Rusia şi din Galiţia austriacă ia curând
dimensiunile unei adevărate migraţii. Din cele câteva date statistice4 deţinute despre
Moldova, reiese faptul că populaţia evreiască creşte considerabil în doar trei decenii –
12 000 în 1803, 18 000 în 1820, 31 000 în 1831, 80 000 în 1838. În 1837, agentul
francez Duclos afirma: „Evreii ... se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domneşte o
1
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 179
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Ibidem, p. 180
- 133 -
mare libertate individuală. Numărul celor sosiţi de şase luni încoace este de 10 000”.
Imigraţia era încurajată de consulii străini, care vedeau în aceasta un prilej de a spori
numărul protejaţilor lor, de la care percepeau adeseori taxe pentru a fi favorizaţi în
raporturile cu autorităţile locale. Această situaţie favorizantă se datora realităţilor
sociale şi economice moldoveneşti: lipsa unei clase mijlocii bine structurate, în stare
să se opună ofensivei acestor întreprinzători versaţi, pasivitatea ţăranilor,
complicitatea boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie, ca oameni buni la toate, ca
zarafi şi, mai ales, ca stăpâni de cârciumi la sate. De exemplu, dările provenind de la
evrei erau arendate de către stat boierilor constituiţi în societăţi anume făcute pentru
aceasta5.
Activitatea economică a comunităţii evreieşti moldovene nu începe însă cu
marea migraţie din anii 1830-1840, aceasta fiind mult anterioară. Viceconsulul
Parrant, în scrisoarea lui către Talleyrand, din 11 iunie 1798, ţine să-i atragă atenţia
cetăţeanului ministru asupra piedicii pe care o reprezintă evreii pentru începutul unui
comerţ francez în Moldova: „În ţara aceasta, mai există şi altă clasă de indivizi, cea a
evreilor, al căror număr este mare, dar care sunt mai dispreţuiţi decât alţi supuşi;
uneori sunt totuşi ocrotiţi de cârmuire, care ia mulţi bani de la ei. Ca pretutindeni,
oamenii de acest soi, bine distinct, alcătuiesc un grup al lor şi se ocupă cu lucruri de pe
urma cărora se câştigă mult, şi, în general, cu tot ce este pe potriva zgârceniei lor ...
Într-adevăr, evreii ştiu să-şi procure, oriunde, cu multă sârguinţă, mărfurile cele mai
cerute, şi fac aceasta cu o economie atât de sordidă, încât, oricând, pot să le dea sub
preţul curent. Este un lucru foarte important, de care trebuie să ţină seama negustorii
ce au de gând să pună pe picioare, în provinciile acestea, un comerţ ceva mai
temeinic”6.
Populaţia Moldovei creşte considerabil, de la 1 267.000 locuitori în anul 1831,
la 1 419 000 locuitori în anul 1837. Diferenţe evidente observăm şi între populaţiile
evreieşti din cele două capitale ale Principatelor Române. În 1838, conform datelor
puse în circulaţie în acea vreme de Adolphe Joane, avocat şi ziarist francez ce
călătoreşte în Principate7; astfel, dacă în Bucureşti trăiau circa 4.800 evrei dintr-un
total de 106.000, în Iaşi situaţia este cu totul alta: din cei aproape 54.000 locuitori,
12.800 erau evrei, având în cea mai mare parte ocupaţii productive şi prin urmare un
rol economic foarte important. Pe baza registrelor fiscale, constatăm un număr foarte
important de negustori şi meşteri evrei – 10.404, apropiat de cel al negustorilor şi
meşteşugarilor creştini – 11.100. Statisticile mai indică 139.723 ţărani plătitori de
biruri, 26.861 contribuabili deţinători de privilegii, 60661 locuitori scutiţi de impozite,
1820 cârciumari rurali scutiţi de impozite8.
5
Ibidem
6
Ibidem, p. 181
7
Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române 1829-1866, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p.100.
8
Ibidem, p. 96
- 134 -
Astfel, din cei aproximativ 250.000 contribuabili, fireşti în condiţiile unei
economii moderne, peste o treime nu plăteau impozite sau beneficiau de privilegii
fiscale. Dacă avem în vedere că cei 60 661 de locuitori scutiţi de impozite erau
deţinătorii celor mai importante averi din ţară9, se înţelege rolul pe care îl jucau
contribuabilii evrei pentru finanţele statului moldovean. În sprijinul acestor afirmaţii
vin şi relatările lui Alecu Russo, care în descrierea pitorească pe care o face capitalei
Moldovei în 1840, susţine imaginea unei comunităţi evreieşti dinamice şi active social
şi economic: „Convertirile (evreilor) au fost, se pare, mai frecvente în secolele
precedente, când pot fi citate familii de evrei botezaţi intrate în rândul boierilor; deşi,
după aceea, se sileau să-şi ascundă obârşia. Cazul cel mai celebru - şi cel mai
controversat - este cel al lui Vasile Alecsandri, al cărui bunic dinspre tată, la sfârşitul
veacului al VIII-lea, a fost un evreu botezat.
Cu toată această relativă izolare a comunităţii evreieşti, am văzut că, datorită
puterii lor financiare, unele familii evreieşti au urcat până la cel mai înalt nivel social.
Acestea ţin băncile cele mai puternice; au simţul economiei, al prudenţei, al
solidarităţii. Întreţin legături strânse cu centrele financiare din Occident. Sunt citaţi
îndeosebi bancherul Mihai Daniel din Iaşi şi fiul său Israel; la Bucureşti, bancherii
Solomon Halfon şi Manoah Hillel: acesta se are bine cu domnitorul Alexandru Ghica
şi-şi lasă averea Universităţii, pentru burse şi premii”10.
Prin urmare, România devine pentru sute de mii de evrei din Rusia sau
Imperiul austriac un adevărat pământ al făgăduinţei. Deoarece, în special, în spaţiul
rusesc sunt supuşi unor grave persecuţii şi repetate pogromuri, ei descoperă în
Principatele Române un excelent loc pentru a-şi exercita abilităţile negustoreşti sau a
dezvolta diverse tipuri de afaceri, cu precădere legat de creditul atât de solicitat de
boierimea românească, dornică să ajungă rapid la un standard de viaţă occidental.
După 1866, perspectivele sunt de asemenea promiţătoare, dezvoltarea economică
accelerată având mare nevoie de asemenea persoane, mai ales că ponderea românilor
în categoria întreprinzătorilor era foarte redusă. Statul român avea pe lângă o toleranţă
sporită şi un sistem economic flexibil ce permitea dezvoltarea afacerilor indiferent de
naţionalitatea celui care o iniţiază.
În România, conform datelor oferite de recensământul din 1860, la o populaţie
de 4.424.961 de locuitori, existau 135.000 evrei. În 1876, unii autori estimau populaţia
ţării la 5.042.000 de locuitori, din care 265.000 evrei. În acelaşi timp, presa
românească estima numărul evreilor din ţară la 400-500 00011. Numai în Moldova
trăiau aproape 300.000, în special, în târguri şi oraşe. În Iaşi, de pildă, din cei 80.000
de locuitori, peste jumătate erau evrei. În linii generale, această comunitate evreiască
făcea parte din clasa de mijloc românească, compusă în cea mai mare din elemente
străine, incluzând pe lângă evrei, greci şi slavi din sud. Această stare de fapt era
9
Ibidem
10
N.Djuvara, op. cit., p. 182
11
Ion Stanciu (coordonator), The Jews in the Romanian history, Editura Silex, Bucureşti, 1997, p. 117
- 135 -
rezultatul înapoierii în care se găsea spaţiul românesc, aflat de sute de ani sub
dominaţia Imperiului Otoman, el însuşi primitiv şi incapabil să ţină pasul cu evoluţia
din Europa Occidentală.
Realităţile social-economice nu puteau fi schimbate prea rapid şi de aceea,
voci moderate, aparţinând în special conservatorilor, subliniau totuşi rolul foarte
important, modernizator pe care îl jucau evreii în comerţ şi finanţe; de altfel, aceste
opinii nu făceau decât să exprime realitatea, viaţa economică fiind dominată de
elementul străin.
În 1866, când Constituţia ce trebuia să legifereze noul regim monarhic-
constituţional se află în atenţia opiniei publice, problema evreiască revine în forţă; în
timpul dezbaterii în Constituantă a art.7 privind naturalizarea evreilor, soseşte în
Capitală Adolphe Cremieux, preşedintele „Alianţei israelite universale”12. Presiunile
acestuia asupra guvernului român - deopotrivă ameninţări şi şantaj - determină reacţii
ale bucureştenilor, care la 20 iunie devastează mai multe magazine evreieşti şi distrug
noua sinagogă din Bucureşti, încă neterminată. Adunarea Constituantă, sub impresia
acestei manifestări, votează art. 7 din Constituţie care stabilea că „numai străinii de
rituri creştine pot obţine naturalizarea”13. Alianţa israelită intervine pe lângă cabinetele
europene, apărând astfel „problema evreiască”, care a generat vii polemici în ţară şi a
făcut mult rău imaginii României în străinătate. În Memoriile sale, regele Carol I
relatează acest eveniment cu totul neaşteptat din partea unei populaţii tolerante şi
obişnuite de mult timp cu existenţa străinilor în număr mare: „Antisemiţii, la care s-au
alăturat, fireşte, scandalagiii de profesie şi toţi adversarii ordinii noi, se adunaseră în
faţa Camerei şi, pe când înăuntru câţiva deputaţi moldoveni protestau de la tribună
contra egalităţii politice a evreilor, ceilalţi strigau pe la porţi. Prea târziu luă cuvântul
Ion Brătianu şi declară în numele guvernului că retrage articolul combătut; deputaţii
au izbucnit, ce e drept, în aplauze furtunoase, dar mulţimea zgomotoasă de afară nu se
mai potoli, ci porni ca un puhoi pe dealul Mitropoliei, în jos, prin oraş, până înaintea
sinagogii. Această biserică, de curând construită într-un stil frumos, fu dărâmată cu
desăvîrşire”14. Domnitorul ia măsuri energice pentru calmarea spiritelor, dând
exemplu personal prin donarea a 6.000 de galbeni din caseta personală pentru
reconstrucţia sinagogii.
Astfel, minoritatea evreiască este tratată ca „un corp străin” în interiorul
societăţii româneşti. De altfel, în Moldova exista un puternic curent antievreiesc,
concretizat şi prin acţiunile unui partid politic intitulat Fracţiunea liberală şi
independentă, condus de profesorul Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii gazetei
„Tribuna română” şi care milita pentru diminuarea rolului economic al comunităţii
iudaice, mergând dacă este necesar până la formula expulzării15. În mod curent,
12
Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 13
13
Ibidem
14
Stelian Neagoe (coordonator), Memoriile regelui Carol întâi al României, vol.1, Editura Machiavelli,
15
Istoria Romîniei, vol.4, Editura Academiei RPR, 1964, p. 539
- 136 -
membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Este momentul de început
al ideii potrivit căreia evreii nu trebuiau sa se bucure de drepturi politice, prin
inserarea în Constituţie a unor articole speciale în acest sens. În martie 1867, guvernul
liberal Kreţulescu, pentru menţinerea fragilei coaliţii din care făceau parte şi liberalii-
fracţionişti, trimite prefecţilor, prin ministrul Afacerilor Interne, Ion C. Brătianu, un
ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de legi împotriva celor fără
bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor” veniţi din alte ţări16. Măsura s-a
aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai pe cei veniţi de curând, fără
paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre micii burghezi aşezaţi mai demult sau chiar născuţi în
ţară.
Împotriva aplicării ei s-au ridicat gazeta „Independenţa română”, care apărea
la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac şi
„Gazeta de Iaşi”, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi printre
cei expulzaţi, a protestat pe lângă guvernul român; o parte a presei din Austria, Franţa
şi Anglia a pornit o vie campanie împotriva expulzărilor ordonate de Brătianu, însuşi
Napoleon al III-lea arătându-se nemulţumit17.
Întrucât o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau de cârciumi şi
hanuri situate pe marile moşii din Moldova, marii proprietari funciari au alcătuit un
memoriu, înaintat domnitorului la 12 mai 1867, în care protestau contra măsurilor
luate şi arătau că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia specială a primăriei
din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi proprietari de case; 37
fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată. Măsurile administrative contra evreilor
au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din 7 iulie 1867, în care se
ordona prefecţilor ca atât la oraşe, cât şi la sate, exercitarea comerţului cu băuturi
alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă destule garanţii de probitate şi de
moralitate...”18. În câteva oraşe moldoveneşti, Fracţiunea a provocat tulburări
împotriva populaţiei evreieşti, dar fără urmări serioase. De altfel, interesele economice
şi rolul jucat de evrei în susţinerea financiară a marilor proprietari au condus la
calmarea spiritelor într-o bună măsură şi la reluarea activităţilor lor obişnuite; de
altfel, erau greu de înlocuit în lipsa unei burghezii româneşti puternice.
Războiul ruso-turc, care va antrena rapid şi România, va avea importante
consecinţe şi pentru evreii din ţara noastră, prin oficializarea dreptului acestora de a
deveni cetăţeni români. Dar drumul a fost anevoios şi plin de obstacole politice şi
sociale nu numai interne, „chestiunea evreiască” căpătând din nou largi ecouri
internaţionale.
Între 1 iunie-1 iulie 1878 se desfăşoară Congresul de pace de la Berlin, care
trebuia să reinstituie în Europa echilibrul rupt prin victoria Rusiei în războiul cu
Imperiul Otoman. Deciziile politice sunt deosebit de importante, României
16
Ibidem, p. 542
17
Ibidem
18
Ibidem
- 137 -
recunoscându-i-se independenţa, însă condiţionată de modificarea art.7 privitoare la
drepturile evreilor. Ţara trece printr-o perioadă dificilă, problema israelită încingând
spiritele, în special, în Moldova. De altfel, principala preocupare a guvernului Ion C.
Brătianu este aceea de a crea condiţiile sociale şi politice pentru revizuirea
Constituţiei. Proiectul de modificare a art.7 este supus dezbaterii Corpurilor
legiuitoare în februarie 1879. De la început apar divergenţe între poziţia oamenilor
politici români şi cea a diplomaţiilor occidentale, premierul I.C. Brătianu exprimând
părerea că, „ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împământenirea la toţi israeliţii în
masă”19. După lungi discuţii, Parlamentul se pronunţă pentru revizuire şi este dizolvat
la 25 martie, în scopul organizării alegerilor parlamentare generale pentru
Constituantă. La această ultimă şedinţă participă şi domnitorul Carol, care mulţumeşte
pentru decizia înţeleaptă, ce „va face poate să dispară în străinătate neîncrederea ce
mai există încă”20.
După validarea alegerilor, dezbaterile propriu-zise încep în ziua de 22 mai
1879 într-o atmosferă tensionată, deoarece în timp ce opinia publică românească se
manifesta împotriva revizuirii art.7, Alianţa israelită universală acţiona energic pe
lângă cabinetele europene, stăruind să se impună României soluţionarea rapidă a
problemei. Incapacitatea guvernului de a impune rezolvarea imediată a problemei duce
la o gravă criză ministerială, Brătianu anunţându-şi la 4 iulie intenţia de a se retrage;
dar în acelaşi timp ministrul român la Berlin, D.A. Sturdza, anunţă Bucureştiul că
ministrul german von Radowitz i-a comunicat faptul că ţara noastră trebuie neapărat să
se supună prevederilor Tratatului de la Berlin, altfel va suporta consecinţele. În faţa
pericolului unor acţiuni concertate ale puterilor europene contra noastră, noul guvern
Brătianu instalat la 11 iulie, vine cu propunerea naturalizării individuale a evreilor,
prin lege specială pentru fiecare caz în parte21. În acest spirit este şi redactat textul
modificat al art. 7 din Constituţie, votat de Adunarea Deputaţilor la 6 octombrie, de
Senat la 11 octombrie şi promulgat de domnitor la 13 octombrie 1879. Se preciza:
„Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre
a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Puteau dobândi cetăţenia
română - numai individual - toţi acei care adresau guvernului o cerere în acest sens şi
în care arătau capitalul pe care îl posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi aveau
un stagiu în ţară de cel puţin zece ani22. Erau scutiţi de aceste condiţii străinii care
înfiinţaseră întreprinderi industriale şi comerciale, aplicaseră invenţii utile, precum şi
aceia care luaseră parte la războiul de independenţă. Imediat au primit cetăţenia
aproape 1000 de evrei ce fuseseră înrolaţi în armata română23. Până la primul război
mondial însă, numai o mică parte din sutele de mii de evrei din Regat vor obţine
cetăţenia română; procesul integrării complete a comunităţii evreieşti în societatea
19
I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 47
20
Ibidem
21
Ibidem, p. 48
22
Ibidem
23
I. Stanciu, op.cit., p. 113
- 138 -
românească se va termina abia odată cu Marea Unire, când vor obţine toţi, atât cei din
Vechiul Regat cât şi aceia din Basarabia şi teritoriile aflate până atunci sub dominaţie
austro-ungară, drepturi civile şi politice egale cu ale majorităţii.
Era un proces firesc, deoarece rolul evreilor în viaţa economică românească va
creşte continuu până la sfârşitul secolului al 19-lea şi după aceea; astfel, statisticile
industriale24 din 1901-1902 arătau că evreii reprezentau 1/3 din directorii
întreprinderilor, mai mult de 50% din meseriaşi, 40% din comercianţi, aproape un
sfert din bancheri şi marii acţionari etc. În general, prezenţa evreilor în economia
românească depăşea procentul de 25%.
Însă aportul comunităţii evreieşti la modernizarea societăţii noastre este mult
mai amplu decât cel strict economic; integrarea spirituală se afla deja într-un stadiu
avansat, mai ales că mulţi evrei proveneau din familii cu o solidă bază intelectuală şi
care urmăreau să se afirme în noua lor patrie prin profesiuni foarte necesare procesului
de „europenizare” al României. Astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, se impun în viaţa ştiinţifică românească personalităţi precum: Barasch şi
Wertlheimer, importanţi fizicieni şi autori de enciclopedii ştiinţifice; L. Colman,
cunoscut geograf; David Emanuel, remarcabil matematician; L. Negrescu, arhitect
recunoscut; L. Edeleanu, foarte cunoscut chimist, exploratorul Iuliu Popper,
inventatorul B.I. Rosen, ca să nu mai menţionăm cei formaţi în ştiinţele social-
umaniste (filologie, economie, artişti, oameni ai cărţii)25. Catalogul Contribuţia
evreilor la cultura şi civilizaţia românească26, menţionează pentru ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea aproximativ 50 de specialişti remarcabili în ştiinţele exacte,
teoretice şi tehnice, câteva zeci de medici, biologi şi alţii; câteva zeci de profesori şi
specialişti în pedagogie, în jur de o sută de artişti în domeniile artei, literaturii,
filosofiei, ştiinţelor umaniste. Şi aceasta în numai câteva decenii!
Din păcate, secolul XX va reprezenta un moment extrem de dificil pentru
evreii din întreaga Europă, de grave probleme nefiind scutită nici comunitatea din România
Mare, ajunsă la impresionanta cifră de aproape 800.000 membri după unirea tuturor
provinciilor româneşti. Exterminarea comunităţii evreieşti transilvănene începând cu
august 1940, deportările în masă ale evreilor basarabeni practicate de autorităţile
române aliate cu Germania, foametea şi alte lipsuri din timpul celui de-al doilea război
mondial au redus dramatic numărul evreilor din România după 1945. Emigrările
masive în noul stat Israel, înfiinţat în 1948, au avut acelaşi rezultat cu cel înregistrat de
emigrarea altei comunităţi foarte importante pentru societatea românească, şi anume
cea germană: practic dispariţia comunităţii evreieşti ca factor social, cultural sau
economic în România postbelică. Şi odată cu aceasta s-a pierdut o parte semnificativă
din diversitatea etnică şi culturală care dădea o notă aparte societăţii şi culturii
româneşti moderne.
24
Ibidem, p. 103
25
Ibidem
26
Ibidem
- 139 -
Zusammenfassung
Der Autor stellt die Situation der Juden in den Rumänischen Fürstentümern im 19.
Jahrhundert vor, indem man statistische Informationen und die Entwicklung ihrer
juristischen und politischen Lage im Laufe der Zeit bespricht. Die Schlussfolgerung
des Artikels bezieht sich auf den beträchtlichen Einfluss der Juden auf die rumänische
Kultur und Zivilisation, sowie auch auf den Modernisierungsprozess Rumäniens.
- 140 -
UN MEDIC ÎN SLUJBA COMUNITĂŢII GĂLĂŢENE.
Dr. ARISTIDE SERFIOTI
Mariana-Delia POHRIB
În anul 1960, un lucrător al Arhivelor Statului, filiala Galaţi, descoperea cu

ocazia unui control efectuat la Spitalul nr. 1 din Galaţi, în subsolul clădirii
administrative un număr de 18 volume legate, conţinând acte în legătură cu viaţa şi
activitatea doctorului A. Serfioti, precum şi cu fondarea şi întreţinerea spitalului, al
cărui medic-şef a fost pe o îndelungată perioadă. Actele care compun această colecţie,
aflată în prezent la DJAN Galaţi, foarte variate, începând cu cărţi de vizită, fotografii,
fotocopii, scrisori, reţete medicale, chitanţe, autorizaţii de construcţii şi terminând cu
acte de proprietate, testamente, acte de donaţie etc., furnizează informaţii asupra
relaţiilor agrare, asupra războiului din 1877, începuturilor şi evoluţiei Spitalului
Elisabeta Doamna, asupra construcţiei de căi ferate, asupra situaţiei materiale şi
sociale a negustorimii gălăţene şi nu în ultimul rând asupra activităţii doctorului
Serfioti. Pe baza acestor documente, vom încerca în câteva rânduri să realizăm o
prezentare a activităţii, o creionare a personalităţii acestuia.
Aristide Serfioti s-a născut la 20 iulie 1828 la Naxos (Grecia)1, din părinţii
Chiriac şi Maria. Din păcate, nu se cunosc date asupra vieţii şi familiei în perioada
copilăriei şi adolescenţei. Mai târziu studiază medicina la München, din documente
reieşind că în anul 1850 era medic candidat în acest oraş, iar în anul următor îşi ia
diploma de doctor în medicină2.
Scrisorile primite în anul 1853 ne îndreptăţesc să credem că a locuit pentru o
perioadă de timp la Viena3. Cu ce ocazie se stabileşte în România, nu se ştie, dar în
anul 1852, Comitetul Sanitar din Iaşi îi acordă dreptul de liberă practică4. La sfârşitul
anului 1853, la 29 decembrie, cere Epitropiei Generale Sf. Spiridon să fie numit medic
primar la filiala gălăţeană, luând postul în primire la 22 ianuarie 1854. După 20 august
1863 va fi numit şi epitrop al spitalului în locul lui Iancu Fote, păstrând această funcţie
până la 16 august 1867, activând în acelaşi timp şi la Spitalul Militar începând cu anul
1
Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi
2
DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 19/1875, f. 12
3
Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi
4
- 141 -
1854, până la 16 august 1870 când demisionează din cadrele armatei5. În perioada
1 ianuarie 1854 – 24 martie 1855 se înscrie ca doctor în armata Moldovei, unde va
avea următoarele grade: 24 martie 1855 –7 mai 1857 – căpitan; 7 mai 1857 –
2 octombrie 1858 – maior; 2 octombrie 1858- 15 februarie 1868- colonel6.
La începutul deceniului al VII-lea al secolului al XIX-lea, mai precis în anul
1862, Elena Cuza dăruieşte municipalităţii suma de 1000 de galbeni pentru construirea
primului spital civil din Galaţi7. Există numeroase mărturii documentare referitoare la
condiţiile grele de exercitare a profesiunii de medic, problemele de ordin financiar,
material cu care se confruntau aceştia, inexistenţa bazei logistice şi nu în ultimul rând
existenţa unei largi pături paupere fără cunoştinţe elementare de igienă.
Spitalul Epitropiei Generale „Sf. Spiridon” funcţiona, în condiţii destul de
grele, în primul rând, din cauza clădirii care era necorespunzătoare. Cu toate acestea
dr. A. Baudella constata cu ocazia unei inspecţii făcute, la 12 noiembrie 1853, în
prezenţa epitropului spitalului, că „tot spitalul s-a aflat în bună regulă, curat, fără a
lipsi bolnavilor cele trebuincioase”.
Dr. A. Serfioti comunica Epitropiei, după câteva luni, impresii cu totul
diferite: „Spitalul se găseşte in rea stare, lipsindu-i cele mai multe obiecte de neapărat
trebuitoare… edificiul acesta chiar din capul locului nu s-a clădit precum cerea
destinaţia societăţii, despărţirea odăilor speciale, dispoziţia ferestrelor... îi dau mai
curând asemănarea unei închisori sau casă de alienaţi decât un spital”. Pentru
remedierea acestei nenorocite situaţii, dr. Serfioti cere constituirea unui alt „institut”,
tot în curtea spitalului actual, dar care să poată avea 160 de paturi8.
M. Kogălniceanu vizitând Galaţii la 24 sept. 1860 constată că „boala sifilitică
este o plagă care din ce în ce mai mult se întinde în populaţia de jos a Galaţilor „şi
recomandă înfiinţarea unui spital pentru care donează 30 de cergi”. Dr. Ellbogen,
însărcinat să se ocupe împreună cu dr. Serfioti de organizarea noului spital, propune să
se facă demersuri pentru aducerea unui „hirurg” din „ţara nemţească”. Comitetul
admite sugestia numai dacă „nu se va putea găsi la Şcoala Naţională de Medicină şi
Hirurgie din Bucureşti”9.
Reproducem în continuare jurământul depus de medici la învestitura în
serviciu, jurământ pe care Serfioti a reuşit să-l onoreze, să-l transpună, dincolo de
solemnitate în viaţa de zi cu zi: „Jur în numele Prea Sfintei Treimi că voi sluji în
dregătoria ce mi se încredinţează de medic în acest oraş Galaţi, cu sârguinţă, credinţă
şi curăţenie, fără a mă abate din îndatoririle orânduite, păzind legiuirile şi respectând
instituţiile Patriei locale a Principatelor Unite Române şi pe persoana Domnului
Stăpânitor”10.
5
6
Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi.
7
8
Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Editura Porto-Franco, Galaţi,1995, p. 344
9
Ibidem, p. 346
10
DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul 70/1864, f. 17
- 142 -
Dincolo de participarea la viaţa medicală a oraşului Galaţi, în cazul dr. Serfioti
este de apreciat participarea la viaţa social-politică şi chiar culturală. Astfel în anul
1864 îl regăsim alături de dr. F. Graţovschi pe lista electorală a cetăţenilor din
quartalul II al oraşul Galaţi cu drept de alegători şi aleşi în funcţia de membri ai
Consiliului Comunal11.
După ce Aristide Serfioti participă la alegerile din data de 26 iulie 1864
privind alegerea membrilor Consiliului Comunal, obţine un număr de 4 voturi. Este de
apreciat faptul că s-a numărat printre cei 157 din 339 de cetăţeni cu drept de alegători
care au onorat cu prezenţa această acţiune12.
În acelaşi an municipalitatea de Galaţi se adresează Epitropiei Spitalului filial
din Galaţi cu rugămintea de a amenaja o sală de necropsie a cadavrelor. Conducerea
spitalului, printre care se număra şi dr. Serfioti se adresează „Generalii Epitropii a
Casei Sf. Spiridon” din Iaşi care „învoieşte” efectuarea autopsiilor, condiţionând ca
municipalitatea să asigure şi cheltuielile ocazionate de înhumarea cadavrelor13.
Numărul scăzut de paturi din spitale raportat la numărul de locuitori face ca în anul
1864 conducerea Spitalului filial a Sf. Spiridon să-şi exprime următoarea opinie:
„avându-se în privire că Spitalul filial al Sf. Spiridon are numai 44 de paturi, care
acestea în privirea întinsei populaţiuni a oraşului şi a însemnatului număr de bolnavi
ce pe toată ziua se înfăţişează, nu este de ajuns. Avându-se în privire că din lipsa unui
aşa azil se văd pe toată ziua ducând şi murind oameni pe străzi.
Pe aşa consideraţii subsemnaţii a căror datorie şi simţământul umanităţii,
consultându-se aceasta decide înfiinţarea unui spital ce reclamă neapărată nevoie, spre
care sfârşit se regulează ca de îndată să se ia măsurile cele mai energice, ca în cel mai
scurt timp să se pună în lucrare un asemenea stabiliment cu paturi 30 pentru ambele
sexe, a cărui întreţinere să se facă din fondurile Casei Municipale şi va purta titlul
Spitalul Municipal…” 14
Dr. Serfioti împreună cu dr. Sacorafos, membrii ai Consiliului de Igienă şi
Salubritate Publică întreprind demersuri în vederea depistării unui imobil în care să se
instaleze respectivul spital, în acest scop „…găsindu-se încăpătoare pentru aşezarea de
30 de paturi pentru spitalul ce urmează a se înfiinţa de municipalitatea locală” cele
două case ale domnului Costache Movilă15, întocmind şi un inventar cu cele necesare
acestui spital (pături, saltele de pat, papuci, lenjerie cergi de lână )16.
Sensibil la problemele populaţiei paupere, în şedinţa din 13 ian 1864 a
Consiliul de Igienă şi Salubritate Publică, medicul Serfioti dând dovada umanismului
său şi carităţii sale vine cu următoarea propunere: „Observ cu părere de rău, văd
respingându-se opiniunea Membrilor Consiliului întreg afară de unul, opinie bazată pe
11
12
Ibidem, f. 100, 112, 167
13
Ibidem, dosar 72/1864, f. 1-2
14
Ibidem
15
16
- 143 -
binele şi înlesnirile publicului sărman, care nu poate să fie echivalent cu un folos
pecuniar de 15 % oferit de către D.Curtovich cap comunal". Această propunere a fost
susţinuta şi de medicii M. Sacoraphos, Statato, Stavridis, farmacist Schledemeiyer şi
dl. inginer Manciote17.
La 21 februarie 1865 dr. Serfioti se adresează Primăriei comunei Galaţi în
vederea obţinerii împământenirii cea mare, în rezoluţie P.P. Mantu este de acord cu
eliberarea unui act, menţionând că documentul să fie eliberat nu colonelului Serfioti
(nu pe numele colonel Serfiorti cum fusese cel anterior), ci medicului principal clasa I.
A. Serfioti, ca urmare a comportamentului ireproşabil deoarece acesta „se bucura de
buna apreciere între cetăţenii noştri şi că purtarea sa este bună”18. În vederea acordării
cetăţeniei, împământenirii, acesta aduce următoarele argumente: „Domnule Primar,
subscrisul deşi în România de un timp peste doisprezece ani deşi în serviciul statului
de unsprezece ani, deşi ajuns la un grad destul de înalt prin serviciul meu la grad de
colonel, totuşi nu posed decât mica împământenire în formă numai, căci în realitate
mă bucur de toate drepturile românilor. Aşadar, fiindcă un timp atât de îndelungat pot
a zice de la venirea mea în România nu m-am bucurat de altă protecţie decât de aceea
română, vă rog, să fiţi interpretul meu pe lângă minister spre a-mi căpăta şi actul
definitiv de indigenat mare, căci acel mic este recunoscut chiar de municipalitate ca
însăşi prin înscrierea mea în colegiile electorale comunale. Primiţi, Domnule Primar,
încredinţarea prea osebitei mele consideraţii”19. În urma cererii adresate de Serfioti
acesta este convocat pe data de 15 noiembrie 1864, la ora 5 p.m., la şedinţa
extraordinară în care urma să-şi prezinte dovezile ce le are relative la drepturile de
împământenire20.
În anul 1864, dr. Serfioti figurează ca epitrop şi medic primar la Spitalul
filialei din Galaţi al Epitropiei Generale Sf. Spiridon din Iaşi, membru al Consiliului
de Igienă Publică şi Salubritate al oraşului Galaţi, totodată deţinând funcţia de şef
serviciu la Spitalul Comandamentului II din Galaţi (detaşament din cadrul Regimentul
5 linie).
În urma adresei Direcţiei Serviciului Sanitar nr. 1722 din 17 aprilie 1865 către
Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică Galaţi, se solicită constituirea unei comisii,
din care făcea parte şi dr. Serfioti, care urma să ia măsuri în vederea limitării efectelor
epidemiei de tifos, având în vedere şi faptul că Galaţiul, prin poziţia sa geografică se
constituia în localitate de frontieră21. În urma adresei Consiliului de Igienă şi
Salubritate Publică a urbei Galaţi, cu nr. 1309 din 6 mai 1865 adresată primarului
oraşului, se solicită, de asemenea, luarea de măsuri în eventualitatea unei epidemii de
care este bântuită partea nordică a Rusiei. Consiliul Igienei numeşte o comisie din care
făcea parte şi dr. Serfioti, spre a cerceta şi a găsi o casă pentru înfiinţarea unui spital,
17
18
Ibidem, dosar 77/1864-1865, f. 1
19
Ibidem, f. 12
20
Ibidem, f. 13
21
- 144 -
cu o capacitate de cel puţin 200 de paturi, precum şi o „arătare” a obiectelor necesare
pentru acest finit22. Al. I. Cuza mulţumea un an mai târziu, recunoscând eforturile
făcute pentru stingerea epidemiei de holeră, prefectului de Covurlui Gh. Răşcanu şi
unor medici gălăţeni printre care şi dr. Serfioti, iniţiatorul unui comitet filantropic,
pentru că „au arătat zel şi activitate neobosită”23. În anul 1865 îl regăsim printre
organizatorii unui spectacol teatral în vederea obţinerii de fonduri în beneficiul
Spitalului filial Sf. Spiridon din Galaţi24.
Preocupat de întreaga viaţă medicală a oraşului Galaţi, doctorul Serfioti, pe
data de 5 ianuarie 1866, în calitatea sa de vicepreşedinte a Consiliului de Igienă
Publică şi Salubritate, îi aduce la cunoştinţă domnului primar al urbei Galaţi că
urmează să facă o revizie farmaciilor din acest oraş, invitând un domn consilier spre a
asista la o asemenea revizie25. Dr. Serfioti, la 3 martie 1866, aduce la cunoştinţa
primarului că „domnii doctori din acest oraş, afară de medicii de arondismente, la
prezentarea unor bolnavi (săraci) refuză a le prescrie medicamente gratuite, sub
cuvântul că nu sunt autorizaţi a face asemenea prescripţii, sau a-i trimite la medicii
respectivi de arondismente”, solicitând în acelaşi timp acordarea de gratuităţi la
medicamente acordate păturii paupere, prin suportarea cheltuielilor de către
municipalitate26.
Pe data de 26 iulie 1873, este invitat de municipalitate alături de 13 oficiali la
panahida care avea loc a doua zi, oficiată de Biserica Sf. Spiridon în memoria
soldaţilor căzuţi in lupta cu polonii de la Constangalia“27.
În primele luni ale anului 1877, an care avea să aducă mult aşteptata
independenţă a poporului român, ia fiinţă un comitet pentru construirea unui spital,
îndemnul venind de la Comitetul pentru ajutorarea armatei, creat la Iaşi la 18 aprilie.
Listele de subscripţie răspândite in oraş au fost completate, în scurt timp, cu „sume
respectabile”. Pentru mai multă eficienţă, la 11 iulie 1877, comitetul general de ajutor
a fuzionat cu Comitetul Crucii Roşii, fondurile strânse, ca şi cele ce urmau să se
adauge, fiind destinate îngrijirii soldaţilor români în spitalul ce trebuia să se înfiinţeze
la Galaţi. Principala greutate întâmpinată de „Comitetul ad-hoc pentru construirea
unui spital pentru căutarea soldaţilor români răniţi” a fost găsirea locului necesar
ridicării clădirii. Trecând peste opoziţia nejustificata a unor proprietari, Primăria
cedează la cererea comitetului locul din bulevardul Elisabeta despre nord, vizavi de
piaţa Ştefan cel Mare pentru înfiinţarea unui spital cu 30 de paturi28. Spitalul
„Elisabeta-Doamna - Caritate Gălăţeană” s-a înfiinţat in 1877 prin danie publică, cu
ocazia războiului pentru independenţă. După terminarea războiului, spitalul s-a
22
Ibidem, f. 4
23
Paul Păltânea, op. cit., p. 337-338
24
25
26
27
28
Paul Păltănea, op. cit., p. 141
- 145 -
redeschis la 24 aprilie 1879 întreţinându-se mai mult din donaţii. Primăria şi-a luat
obligaţia, din octombrie 1878, să întreţină 30 de paturi pentru bolnavii săraci. Răniţii
aduşi la Galaţi au fost îngrijiţi în spitalul înfiinţat de comitetul gălăţean şi în altele
improvizate prin casele locuitorilor. La 1 noiembrie 1877, de pildă, au sosit 60 de
răniţi care au fost internaţi,pentru tratament în cele trei spitale. Medicii Serfioti,
Hepites, Nebuneli, Takeanu şi Stravidi au muncit cu o deosebită abnegaţie pentru
îngrijirea răniţilor29.
Crucea Roşie a fost cinstită printr-o seară specială în care oraşul a fost
iluminat în întregime. Vestea căderii Plevnei a produs un entuziasm „de nedescris,
focuri şi rachete umpleau străzile splendid iluminate până în cele mai depărtate
mahalale“. Dintre donaţiile particulare amintim pe cea făcută de Elena Cuza în
1893 – 12.000 lei, la care mai adaugă 10.000 lei in 1901. De asemenea, doctorul A.
Serfioti şi-a dăruit mare parte din averea sa spitalului pe care l-a condus aproape trei
decenii.
În 1895, comitetul de conducere al spitalului strânge importante sume de bani
pentru construirea unui nou local, primăria donând terenul necesar, 10 ha, şi acordând
o subvenţie pentru întreţinerea a 60 de paturi. În anii următori subvenţia este mărită, la
1 aprilie 1904 acordându-se 75 000 lei, pentru 85 de paturi30.
Medicii din Galaţi au constituit la 24 noiembrie 1863 „Societatea Medicală
din Galaţi “, a treia din ţară, după Iaşi si Bucureşti, prima societate ştiinţifică din
oraşul Galaţi. Ducând o activitate permanentă, societatea a prosperat în 1895, când
avea 25 de membri. Neavând un local propriu, dr. Serfioti cere aprobarea pentru a-şi
stabili sediul şi biblioteca în sălile bibliotecii V.A.Urechia. Societatea ştiinţelor
medicilor a funcţionat, cu unele întreruperi, până în 191631. Totodată, realizarea unei
baze tehnico-materiale, corespunzătoare desfăşurării unei activităţi normale în
spitalele gălăţene, a fost întotdeauna în centrul atenţiei sale.
Venind în întâmpinarea dorinţelor de modernizare, acesta aducea în
ţară în 1866, pe când era membru în comitetul Societăţii Medicale din Galaţi,
organism ştiinţific în cadrul căruia a susţinut numeroase comunicări, un microscop
pentru cercetări ştiinţifice achiziţionat în urma unui voiaj în străinătate la Viena şi
Paris.
După terminarea războiului, în anul 1879, în vârsta de 50 de ani dr. Serfioti îşi
înaintează cererea de ieşire la pensie. În acelaşi an el cumpără de la fraţii Ghica, moşia
Fileşti (Calica), pe care si-o administrează singur, la început ţinând contul viilor cu
locuitorii.
În anul 1886 îl găsim în funcţia de director al Spitalului civil şi militar din
Galaţi, pentru ca patru ani mai târziu, să opteze pentru funcţia de medic primar al
Spitalului Spiridoniei Galaţi, pentru a nu contraveni dispoziţiilor legii cumulului.
29
Ibidem, f. 147
30
Ibidem, f. 349
31
Ibidem, f. 341
- 146 -
În anul 1901 demisionează retrăgându-se din activitatea medicală, iar în anul
1905 moare32.
Testamentul său, redactat la data da 23 august 1903, vine încă o dată să mai
sublinieze, dacă mai era cazul, nobleţea şi spiritul caritabil cu care a fost înzestrat. În
cele ce urmează vom da curs punctelor înscrise în testamentul acestuia :
„Eu subscrisul Aristide Chiriac Serfioti doctor în medicină domiciliat în
Galaţi strada Mihai Bravu prin aceasta al meu testament olograf declar că:
După moartea surorilor mele, moşia Calica devine proprietatea Spitalului
Elisabeta Doamna Caritate Gălăţeană (…) cu veniturile moşiei Calica actualmente
arendată prin contract D-lui Paraschiv Vasiliu cu preţ de 53000 lei împreună şi (cu)
dobânzile lor, comitetul zisului Spital va construi pe terenul său ori pe un alt
convenabil un spital de copii pentru patruzeci paturi în care toate cerinţele ştiinţei
moderne să fie pe deplin satisfăcute. Acesta spital se va întreţine cu veniturile anuale
a moşiei Calica şi va purta numele meu (…) Comitetul Spitalului Elisabeta Doamna
Caritate Gălăţeană se obligă a întreţine biserica aflătoare pe moşia Calica în bună
stare…Rog cu insistenţă pe Prea Sfinţia Sa Episcopul Dunărei de Jos ca Preşedintele
perpetuu al comitetului Spitalului să binevoiască a avea în de aproape privegherea
acesta a mea donaţiune.
Surorile mele vor depune la Casa de Depunere şi Consemnaţiuni sau la Banca
Naţională din Bucureşti pe numele facultăţii de medicină (40.000 lei) din Bucureşti, adică
în bonuri creditului financiar rural 5 %, a căror venit va servi ca premiu bianual ce se va
decerna de către un juriu constituit din sânul facultăţii autorului celor mai merituoase
lucrări asupra unui subiect din ştiinţele medicale. Chestiunea aceasta se va formula şi
publica de către facultatea de medicină la fiecare doi ani. Acesta concurs se va
reglementa de către colegiul profesoral al facultăţii (…). În fiecare an se vor înzestra
două fete sărace din comuna Fileşti cu preferinţă din Calica, care fete se vor mărita cu
plugari, dându-li-se o pereche de boi, o vacă, şi un plug bun.
Această zestre se vor da pe câtă vreme surorile mele vor fi în viaţă (…).
Instrumentele mele se vor împărţi prin sorţi iubiţilor mei confraţi ca amintire la
armonioasa viaţă ce am petrecut împreună (…). Biblioteca mea cea medicală
o las societăţii noastre medicale din Galaţi, dar cea literară o las bibliotecă Liceului
Alecsandri din Galaţi (…). Doresc să fiu înmormântat în mijlocul Capelei
Cavoului nou. Lângă mine se vor depune rămăşiţele neuitatei mele Avvocami. O
placă simplă de marmură cu numele noastre va acoperi această ultimă a noastră
locuinţă.
Acest Testament s-a scris în întregul său şi s-a subscris de propria mea mână
aflându-mă în deplină sănătate fizică şi mintală la Galaţi 23 august 1903. Doctor
Aristide Ch.Serfioti”33.
32
Ibidem, f. 299
33
DJAN Galaţi, colecţia „Dr. Aristide Serfioti “, vol.II/1828-1928, f. 7-16
- 147 -
Medic de o mare erudiţie, A. Serfioti s-a bucurat de stima şi preţuirea
gălăţenilor. Remarcându-i meritele, ca şi devotamentul depus pentru buna îngrijire a
populaţiei, consulul francez H. Boyard, sugerează guvernului francez, la 16 iulie 1869
decorarea lui cu „Legiunea de onoare”, iar Societatea franceză de binefacere din oraş
i-a acordat la 1 ianuarie 1880 o medalie omagială.
În semn de recunoştinţă pentru activitatea desfăşurată în slujba comunităţii, s-
a hotărât în anul 1905 ridicarea în parcul spitalului al unui bust de bronz care să-l
reprezinte, iar strada pe care a locuit urma să-i poarte numele.
Prezentăm în continuare procesul-verbal încheiat la data de 26 iulie 1905, în
urma întrunirii comitetului spitalului „Elisabeta Doamna – Cariatatea Gălăţeană” sub
preşedenţia P.S.S. Pimen Episcopul Dunării de Jos, care avea să consemneze
următoarele:
„Prea Sfinţia Sa, în mod sumar comunică ireparabila pierdere încercată de
Comitet prin decedarea regretatului fondator al spitalului şi al său vicepreşedinte,
doctor Aristide Serfioti. Ilustru doctor, A. Serfioti, om superior, înzestrat cu o vastă
cultură, medic „per excellentiam” şi filantrop fără seamăn, a fost pentru lumea
întreagă, un om de mare utilitate, un om de bine şi în special pentru spital, el fu inima
şi sufletul - căci el spitalului Elisabeta îi consacrase toată munca şi în nemărginita
dragoste ce avea pentru acesta, copilul său moral, i-a lăsat frumoasa sa moşie Fileşti,
fapt ce pune şi mai bine în relief cât de înalte au fost nobilele sale sentimente şi cât de
mult dr. Serfioti a ţinut să se consolideze pentru vecie existenţa acestui aşezământ.
Pierderea Doctorului Serfioti e generală şi memoria îi va rămâne pentru vecie în inima
tuturor”.
Se dă citire telegramei trimise M.S. Reginei, precum şi augustului răspuns
primit, propunând ca ambele telegrame să fie consemnate în procesul verbal de astăzi,
lucru care se admite.
„M.S. Reginei Elisabeta – Sinaia.– În numele Comitetului de administraţie al
spitalului din Galaţi, care are onoarea de a purta numele Majestăţii Voastre „Elisabeta
Doamna”, cu durere vă aduc la înalta cunoştinţă decedarea doctorului Aristide
Serfioti, membru fondator al acestui spital şi vicepreşedinte al Comitetului.
Înmormântarea va avea loc marţi ora 9 dimineaţa” ss/ Pimen Episcop al Dunării de
Jos. No. 665, Galaţi 25 iulie 1905”.
„Sfinţiei Sale Pimen, Episcop. Cu mare părere de rău am aflat dureroasa
pierdere făcută de toţi nenorociţii şi bolnavii al căror binefăcător era Doctorul Serfioti.
Memoria sa va rămâne pururi în inima tuturor. ss./ Elisabeta.”
Comitetul de administraţie aducând în discuţie chestiunea ocupării funcţiei de
vicepreşedinte ocupate de regretatul Dr. A. Serfioti, consultând Statutele şi
Regulamentul şi după un schimb de vederi între membri şi din dorinţa de a sărbători
memoria regretatului defunct, a decis ca această demnitate să rămână vacantă până la
alegerile ordinare din 190634.
34
- 148 -
În următoarea şedinţă a Consiliului din 5 septembrie 1905, înainte de a trece la
ordinea de zi, P.S.S. propune ca un omagiu de pioasă recunoştinţă pentru eminentele
sale fapte ridicarea unei statui în faţa spitalului, care să amintească generaţiilor viitoare
nu numai actele sale pline de nobleţe, dar şi figura acelui care „…toată viaţa sa a fost
pentru omenire un om de mare utilitate cu ştiinţa, cu bunătatea şi cu punga sa”.
Propunerea a fost admisă în unanimitate şi a fost instituită o comisie care să se ocupe
cu întreprinderea demersurilor în acest sens.35
Nu ştim care au fost cauzele care au împiedicat punerea în practică a acestei
propuneri, cert este că în anul 1933, Comitetul spitalului se adresa municipalităţii de
Galaţi cu următorul memoriu:
„Domnule Primar, spitalul „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană” a împlinit
55 de ani de existenţă. Această instituţie spitalicească, este una din cele mai vechi din
ţară, şi în Galaţi este cea dintâi.
Începutul ei este în 1877, când un comitet al Crucii Roşii Gălăţene, a făcut un
spital de război, în două barăci americane, şi după război, atât consiliul comunal, cât şi
cel judeţean, împreună cu fruntaşii oraşului şi ai judeţului, întruniţi în sala de şedinţe a
Primăriei Galaţi, având în vedere că în acest oraş nu funcţionează niciun spital, în care
să se adăpostească şi să-şi caute sănătatea cei săraci, au hotărât ca cele două barăci
americane, să continue a funcţiona ca spital. Pentru ca acest spital să poată funcţiona
s-au acordat subvenţiuni atât de primărie, cât şi de judeţ, subvenţiuni care s-au plătit
Comitetului, de la 1878 şi până astăzi, iar din 1894 fostul spital comunal al oraşului
Galaţi, a fost contopit cu Spitalul „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană”. În afară
de aceste subvenţiuni, spitalul a putut nu numai funcţiona, dar şi a se dezvolta,
ajungând astăzi una din cele mai mari şi mai bine înzestrate organizaţii spitaliceşti din
regiunea Dunărei de Jos, graţie sufletelor caritabile, cari prin donaţiuni în timpul vieţi
sau prin legate testamentare au putut forma un important fond, graţie căruia spitalul
să-şi poată îndeplini menirea sa socială.
În fruntea tuturor marilor donatori ai Spitalului „Elisabeta Doamna – Caritate
Gălăţeană”, stă defunctul doctor A. Serfioti, care putem spune că este părintele
instituţiei ce face astăzi cinste acestui oraş, căci el a fost cel care a propus şi a convins
la 1877, pe toţi notabilii şi conducătorii oraşului nostru, de a se da viaţă acestui spital,
el este doctorul care a servit acest spital, de la înfiinţarea lui şi până la 1905, când a
decedat, punând în slujba umanităţii o inimă generoasă şi o autoritate medicală
recunoscută în întreaga ţară.
La 1895, când se construia noul spital, doctorul A. Serfioti a procurat
fondurile necesare desăvârşirii acestei construcţii, dând garanţia întregii sale averi,
pentru contractarea împrumutului procurării fondurilor necesare, pentru ca apoi la
moartea sa, să lase spitalului întreaga sa avere, compusă din moşia Fileşti, de peste
3500 de hectare, în marginea oraşului, precum şi imobilul său din Galaţi, strada Mihai
Bravu, cu tot ce se găsea în el.
Doctorul A. Serfioti, a fost un mare filantrop şi de actele sale filantropice a
profitat toată populaţiunea nevoiaşă a oraşului Galaţi, a judeţului Covrului şi a
35
Ibidem, f. 4
- 149 -
ţinuturilor din împrejurimi. Comitetul spitalului încă din 1905, după propunerea P.S.S.
Episcopul Pimen şi în vremea din urmă după propunerea Dr. A. Carnabel, a hotărât
ridicarea unui bust, drept un simbol nu numai în amintirea numelui, reputaţiei şi a
filantropiei marelui doctor, dar şi pentru a sublinia recunoştinţa instituţiei şi a
populaţiei oraşului şi a judeţului, celor care dovedesc prin actele ce fac, o superioară
educaţie a sufletului lor caritabil.
În executarea acestor decizii, şi în vederea consideraţiilor mai sus expuse,
facem un apel la dumneavoastră, Domnule Primar, ca reprezentant al populaţiei
gălăţene, să ne acordaţi o sumă pe care o veţi socoti pentru a forma fondul necesar
ridicării acestui bust, care să imortalizeze pe cel mai mare filantrop şi om de bine care
l-a avut oraşul Galaţi şi judeţul Covrului.
Primiţi, vă rugăm, Domnule Primar, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Cu arhiereşti binecuvântări, Preşedintele Comitetului Spitalului „Elisabeta
Doamna – Caritate Gălăţeană”, Cosma, Episcop al Dunării de Jos”36.
În rezoluţia din 13 iunie 1933 Consiliul Municipal aproba deschiderea unui
credit extraordinar, în valoare de 10.000 lei, pentru ridicarea statuii, care străjuieşte şi
astăzi în curtea Spitalului Municipal Galaţi.
Dacă avem în vedere criteriile întocmirii unei lucrări ştiinţifice, în vederea
realizării unui studiu exhaustiv, ar fi fost absolut necesară şi cercetarea fondului de
arhivă al spitalului Spiridoniei din Iaşi, cu care dr. Aristide Serfioti a întreţinut o
bogată corespondenţă în calitate de epitrop, presa locală contemporană cu acesta,
precum şi traducerea numeroaselor scrisori redactate în limba greacă, din colecţia „
Dr. Aristide Serfioti”, aflată la Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Naţionale, care
îşi aşteaptă în continuare cercetătorii. Pe de altă parte, dacă avem în vedere faptul că
această lucrare îşi propune să aducă în memoria contemporanilor un model uman
demn de urmat, ale cărui principii morale şi umane s-au dovedit a avea caracter de
perenitate, considerăm că obiectivul a fost atins.
Zusammenfassung
1960 wurde ein Archivbestand entdeckt, der zahlreiche Dokumente über das
Leben und Wirken einer bedeutenden Persönlichkeit der Stadt Galatz, des Arztes
Aristide Serfioti, Gründers des Stadtkrankenhauses „Elisabeta Doamna – Caritate
Gălăţeană” , umfasste, das er über drei Jahrzehnte leitete. Der Beitrag enthält
Informationen über die Tätigkeit von Dr. A. Serfioti (geb. 1828 in Naxos,
Griechenland, gest. 1905), seine Studien, seinen Werdegang als Arzt und seine
Teilnahme an dem sozialen, politischen und kulturellen Leben der Stadt Galatz. Für
seine Verdienste bekam er zwei Auszeichnungen, und seit 1933 steht die Büste des
Arztes im Hof des Galatzer Krankenhauses. Die Sammlung „Dr. A. Serfioti” umfasst
unveröffentlichte Korrespondenz auf griechischer Sprache.
36
Ibidem, f. 1-2
- 150 -
- 151 -
- 152 -
- 155 -
DREPTURILE MINORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN
ADMINISTRAREA PUBLICĂ LOCALĂ DIN ROMÂNIA
(1925-2001)•
Diana JOIŢA
Abordarea acestui subiect ni s-a părut o necesitate în actualul context politic şi

social din ţara noastră, în care vâltorile tranziţiei au trezit vii controverse şi în privinţa
acordării anumitor drepturi minorităţilor naţionale. Reprezentanţii scenei politice, ca şi
populaţia, sunt dispuse la toleranţă în acest sens, dar nu par hotărâte asupra limitelor
unor astfel de concesii.
Problematica asigurării identităţii naţionale a minorităţilor etnice este foarte
vastă, cointeresând multiple domenii: cultural, religios, social, economic, politic.
Deoarece adoptarea în ianuarie 2001 a Legii administraţiei publice locale a stârnit
multe dispute ni s-a părut interesantă o incursiune în timp asupra legislaţiei de gen,
pentru a ne da seama mai bine cât şi ce au oferit autorităţile române de-a lungul a trei
sferturi de veac cetăţenilor de alte naţionalităţi din ţara noastră.
În contextul internaţional al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare,
poporul român şi-a văzut aspiraţiile împlinite în decursul anului 1918 prin unirea
Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu patria-mamă. O consecinţă importantă a
Marii Uniri a fost integrarea în statul român a unor locuitori de naţionalităţi diferite
(maghiari, germani, ruteni, ruşi, evrei, bulgari, turci, tătari, ţigani, sârbo-croaţi,
slovaci, polonezi), ceea ce a dus în mod firesc la preocuparea guvernanţilor pentru
asigurarea unor condiţii fireşti de dezvoltare a specificului fiecărei comunităţi etnice şi
pentru asigurarea de drepturi egale în viaţa publică cu populaţia majoritară
românească.
Conferinţa de Pace de la Paris a impus statelor succesorale ale monarhiei
habsburgice (Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Ungaria, Austria), precum
şi Greciei să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale, prin care se
•
Această comunicare a fost susţinută în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice „Românii şi minorităţile
naţionale. Istorie şi contemporaneitate”, organizată la Cercul Militar Naţional de Ministerul Culturii şi
Cultelor (Direcţia Minorităţi Naţionale) şi Asociaţia cultural-ştiinţifică a românilor de pretutindeni,
3-4 mai 2001.
- 156 -
obligau să le acorde drepturi depline, Consiliul Societăţilor Naţiunilor urmând să
supravegheze modul de aplicare a acestor drepturi1.
Pe scurt, prin Tratatul asupra minorităţilor (Paris, 9 decembrie 1919)2, statul
român se angaja să asigure protecţia vieţii, a libertăţii, a liberului exerciţiu al credinţei,
să recunoască drept cetăţean român orice persoană domiciliată sau născută în ţară –
ungurii şi austriecii – precum şi pe evreii de pe tot cuprinsul ţării care nu se puteau
prevala de altă cetăţenie, egalitate în faţa legii. Locuitorii de altă etnie îşi puteau
întrebuinţa limba maternă în scris şi oral, în justiţie, iar saşii şi secuii se bucurau de
autonomie culturală şi religioasă.
În virtutea respectării acestui tratat, autorităţile guvernamentale s-au preocupat
de crearea cadrului legal, care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii României.
Astfel, art. 108 din decretul-lege pentru reforma electorală, adoptată în noiembrie
1918, stabilea: „Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc, obligatoriu,
egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale un număr de deputaţi
proporţional cu populaţia”3; de asemenea, decretul-lege din 28 mai 1919 acordă toate
drepturile cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară4.
Pentru armonizarea diversităţii de interese ale cetăţenilor de altă limbă,
naţionalitate, confesiune cu interesele generale ale statului român, la
22 decembrie 1920 a luat fiinţă pe lângă Ministerul de Interne Subsecretariatul de Stat
pentru afacerile minorităţilor etnice5.
Entuziasmul produs de realizarea Marii Uniri va fi umbrit de problemele
sociale şi politice inerente. În privinţa administraţiei, o mare dificultate consta în
găsirea persoanelor potrivite pentru înlocuirea maghiarilor care deţinuseră în
exclusivitate funcţii administrative în Transilvania, deoarece pe vremea stăpânirii
austro-ungare românii fuseseră excluşi de la ocuparea vreunei funcţii publice, cu
excepţia celor care se maghiarizau. În Basarabia, situaţia era şi mai critică, deoarece
majoritatea românilor era analfabetă, din lipsa şcolilor. Personalul recrutat în grabă din
Vechiul Regat şi trimis în noile provincii nu a corespuns întotdeauna nevoilor, astfel
că în scurt timp nemulţumirile au început să apară şi din partea românilor din
teritoriile unite, dar şi din partea celor din Vechiul Regat, care se plângeau de
pretenţiile prea mari ale acestora6.
La 29 martie 1923 a fost promulgată noua Constituţie7, conform căreia
Regatul României era un stat naţional, unitar şi indivizibil, având ca limbă oficială
1
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideea, Bucureşti,
1999, p. 35.
2
Arhivele Naţionale ale României, Minorităţile naţionale din România, vol. I, p. 174-181; vezi şi Vasile
Dutceac, Minimul drepturilor minorităţilor naţionale în România, Editura autorului, Cernăuţi, 1926.
3
Ibidem, doc. 2.
4
C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. IX-X (1919-1922), p. 71-72.
5
Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. 1, doc. nr. 48.
6
vezi „Extras dintr-un raport despre România al domnului Em de Martonne”, noiembrie 1921, în
Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. I. P. 377-383.
7
C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, 1922-1926.
- 157 -
limba română. Toţi cetăţenii români, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de
religie, se bucurau de egalitate în faţa legii şi de aceleaşi drepturi şi libertăţi
democratice.
Prin Statutul funcţionarilor publici (15 iunie 1923) se dădea dreptul
funcţionarilor de orice origine etnică sau confesiune religioasă să-şi continue
exercitarea funcţiei, sub singura rezervă a prestării jurământului de fidelitate faţă de
România şi a cunoaşterii limbii oficiale a statului. Această a doua condiţie a fost
aplicată cu oarecare indulgenţă, căci mulţi funcţionari nu cunoşteau limba română
decât aproximativ, fără ca acest lucru să aducă atingere poziţiei pe care o ocupau8.
În acest sens, Consiliul Dirigent din Transilvania decisese în ianuarie 1919
destituirea tuturor angajaţilor care refuzau să depună jurământul de credinţă faţă de
statul român. Unii din funcţionarii maghiari au refuzat şi au fost eliberaţi din funcţie,
motiv pentru care au dat în judecată statul român la Tribunalul Arbitral mixt româno-
maghiar de la Paris9.
Pe temeiul noii Constituţii au fost adoptate legile de unificare, cea mai
importantă fiind legea administraţiei din 14 iunie 1925, care avea la bază păstrarea
caracterului naţional unitar al ţării şi totodată aplicarea descentralizării administrative.
Teritoriul României se împărţea în judeţe, plăşi şi comune (rurale şi urbane), a căror
conducere era asigurată de consiliile alese – prin vot universal, egal, direct, secret şi
obligatoriu – de şi prin cetăţeni români, fără deosebire de sex sau naţionalitate. Legea
a pus capăt provizoratului care domnea în administraţie după 1918, a prevăzut norme
unitare de organizare teritorială a statului român şi a lărgit dreptul cetăţenilor de a
participa la conducerea treburilor locale10.
Această lege nu a răspuns tuturor necesităţilor vieţii administrative româneşti,
fiecare provincie având tendinţa unui sistem administrativ propriu, care nu putea fi
înlocuit imediat cu un sistem complet nou. Experienţa aplicării ei a justificat adoptarea
unei noi reforme administrative la 3 august 192911, pe baza căreia au fost create şapte
noi unităţi teritoriale, numite Directorate Ministeriale; se viza creşterea atribuţiilor
organelor administrative locale, menţinând totodată funcţia de control a Ministerului
de Interne asupra hotărârilor luate de consiliile comunale sau judeţene.
Fiecare locuitor al ţării, „fără deosebire de vârstă, sex, naţionalitate sau
confesiune” trebuia să fie membru al unei comune şi să participe la sarcinile ei; între
membrii de drept ai consiliilor urbane se aflau şi reprezentanţii şcolilor secundare
particulare „care aparţin grupului minorităţii celei mai importante din localitate”, ca şi
cei ai „bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi din localitate”. În
consiliul judeţean, printre membrii cu vot consultativ se numărau şi „protoereii
bisericilor naţionale care îşi au sediul în oraşul de reşedinţă a judeţului, precum şi cel
8
Julien Peter (inspector de administraţie), Administraţia locală în Transilvania, în „Revista de drept
public”, 1934, Imprimeria E. Marvan, Bucureşti, 1935, p. 23.
9
Arhivele Naţionale ale României, op. cit. ,vol. II, p. 146.
10
C. Hamangiu, op. cit.
11
Ibidem
- 158 -
mai înalt grad dintre reprezentanţii cultului minoritar cu cel mai mare număr de
credincioşi de pe teritoriul judeţului”. Principiul reprezentării minorităţilor era
specificat şi în modalitatea de alegere a membrilor consiliilor rurale.
Semnarea tratatului de prietenie între Italia şi Ungaria în aprilie 1927, care
urmărea şi modificarea graniţelor stabilite după primul război mondial, a însemnat un
imbold pentru politica revizionistă a Ungariei. În acest scop, o multitudine de lucrări
propagandistice vehiculau în întreaga Europă ideea că maghiarii, deveniţi minoritari în
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, erau supuşi unei politici represive, de asimilare,
iar „lumea civilizată” trebuia să intervină pentru soluţionarea acestei situaţii
alarmante12. În România, revendicările politice ale Partidului Maghiar vizau asigurarea
unei conduceri exclusiv maghiare în judeţele în care aceştia erau majoritari13,
influenţând în acest sens şi doleanţele conducătorilor saşi din România, pentru
revendicarea de „judeţe naţionale” şi pentru „reglementarea definitivă a problemei
limbii şi a apartenenţei etnice a funcţionarilor publici”14.
Nicolae Titulescu, într-o comunicare susţinută la Academia Diplomatică de la
Paris (martie 1929), observă că „pentru opinia publică, preocupată de pace şi dreptate,
cuvântul minoritate a devenit de multă vreme sinonim cu complicaţie” şi că „orice stat
care face totuşi eforturi sincere pentru asigurarea drepturilor omului şi a
individualităţii culturale şi religioase a tuturor locuitorilor săi nu poate accepta crearea
unui stat în interiorul statului”. Marele diplomat pleda hotărât pentru tratarea „cu
bunăvoinţă” a minorităţilor, dar „idealul trebuia să aibă la bază dreptatea, şi nu
servitutea internaţională”.
Guvernele României din perioada interbelică au considerat situaţia
minorităţilor ca pe una din cele mai importante probleme de stat. În 1930 a fost
înfiinţat Oficiul de Studii Minoritare16, iar în mai 1931 guvernul Iorga a înfiinţat
Subsecretariatul de Stat al Minorităţilor – pe lângă Preşedinţia Consiliului de
Miniştri17.
Prin acorduri de colaborare politică, au fost depuse liste comune în alegerile
parlamentare, comunale şi judeţene, existând comune şi oraşe, inclusiv municipii
(Sibiu, Braşov, Bistriţa, Târgu-Mureş), care au avut primari aparţinând minorităţilor
naţionale18.
Două reglementări legislative au creat mari controverse la începutul anilor ’30; prima
a fost „Legea pentru dizolvarea consiliilor comunale” (15 iulie 1931) – considerată a fi
îndreptată împotriva populaţiei minoritare, dar justificată de autorităţile române pe
12
Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. II, doc. nr. 59
13
Ibidem, p. 9
14
Ibidem, doc. nr. 64
116
DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197.
17
Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. II, doc. nr. 96.
18
Ibidem, p. 15.
- 159 -
motiv de economie de personal şi prin necesitatea unei reorganizări administrative19. A
doua a fost „Legea pentru organizarea finanţelor locale (judeţene şi comunale)” din
aprilie 1933, din cauza precizării că „pentru firmele înscrise exclusiv într-o limbă
străină sau cu caractere străine se vor percepe de 8 ori taxele [obişnuite]. Traducerile
la firmele străine se vor face în limba română”20.
Ministrul I. Gh. Duca, la preluarea guvernului (noiembrie 1933), a promis înfiinţarea
unui minister al minorităţilor în locul subsecretariatului, dar acest plan nu s-a
concretizat din considerente tehnice şi bugetare21.
După asasinarea lui Duca de către Garda de Fier, noul prim-ministru Constantin
Angelescu introduce la 30 decembrie 1933 starea de asediu şi cenzură22. Organele
însărcinate cu cenzura au luat măsuri de prohibire a folosirii denumirilor străine ale
localităţilor în publicaţiile periodice, dar aceste măsuri nu au avut caracter unitar, ci
fiecare autoritate locală a procedat după liberul consimţământ23.
Intrată în vigoare la 27 martie 193624, noua lege administrativă susţinea în continuare
„sufragiul universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu scrutin de listă şi prin
reprezentarea minorităţilor” (art. 14). Ca membri de drept al consiliilor comunale
(rurale şi urbane) şi ai celor judeţene figura şi câte un reprezentant ai bisericilor
naţionale (ortodoxă şi greco-catolică), precum şi un reprezentant al bisericii minoritare
cu cel mai mare număr de credincioşi din acea zonă (art. 29, 24, 25, 75). Consiliul de
prefectură putea solicita la şedinţele sale prezenţa şi a „protoereilor bisericilor
româneşti şi preotul cel mai înalt în grad al bisericii minoritare cu cel mai mare număr
de credincioşi” (art. 91).
Dezbaterile în consiliile judeţene, municipale şi ale oraşelor aveau loc în limba
română. În comunele rurale, consilierii care nu cunoşteau limba română puteau discuta
în limba maternă, dar în acest caz primarul – obligat să cunoască limba română –
trebuia să dispună la traducerea problemelor în discuţie, pentru a fi înţelese de toţi
membrii consiliului şi pentru a fi înregistrate în procesul-verbal al şedinţei (redactat
obligatoriu în limba română) (art. 136, respectiv art. 179 din Regulamentul de aplicare
al Legii). În situaţia în care aceste prevederi nu erau respectate sau când prin actele
sale, consiliul putea compromite situaţia statului ori interesele naţionale, acesta putea
fi dizolvat (art. 167, alin. f şi g).
19
Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. III, doc. 3.
20
C. Hamangiu, op. cit., vol. XXI.
21
DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197.
22
Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la
dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
23
DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Externă, dosar 529, f. 6.
24
Ministerul de Interne, Legea administrativă şi Regulamentul de aplicare a Legii administrative, Ediţie
Oficială, Bucureşti, 1947.
- 160 -
Toate denumirile, instrucţiunile, indicaţiile şi numele de firme trebuiau scrise numai în
limba română, fiind interzise şi denumirile întrebuinţate de administraţiile fostelor
dominaţii străine (art. 10 al Regulamentului de aplicare a legii).
În atribuţiile consiliilor judeţene şi comunale intra şi întocmirea de regulamente pentru
organizarea şi funcţionarea serviciilor şi a întreprinderilor lor; aceste regulamente, ca
şi ordonanţele prefecţilor şi ale primarilor, trebuia să fie redactate în limba română
(art. 184 din Regulamentul de aplicare a legii).
Guvernarea Tătărescu instituie în anul 1936 „Direcţia Minoritară” în cadrul
Ministerului Cultelor şi Artelor25.
Evoluţia vieţii politice din România a fost puternic influenţată de ascensiunea dreptei
în Europa, mai ales după instalarea la putere a hitlerismului în Germania (ianuarie
1933). Regimul de monarhie autoritară impus de Carol al II-lea a fost instituţionalizat
prin Constituţia din 27 februarie 1938, care a determinat stabilirea unor noi principii
de organizare administrativă locală, în sensul unei vădite preferinţe a legiuitorului
pentru organele numite în locul celor alese26.
La 14 august 1938 a fost decretată reforma administrativă27, pe baza căreia se
menţineau vechile unităţi administrative – comuna, plasa, judeţul – şi se creau
ţinuturile, administrate de câte un rezident regal (cu rang de subsecretar de stat).
Conform noii legi, primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi pe o perioadă de 6 ani.
Consiliile comunale menţineau ca membri de drept „un reprezentant, cel mai vechi al
bisericii creştine-ortodoxe” şi un reprezentant al cultului predominant „acolo unde
majoritatea locuitorilor ar aparţine altui cult” (art. 25 şi 26).
De remarcat art. 41, care prevedea că „în comunele unde majoritatea populaţiei ar
aparţine unei minorităţi etnice, primarul va fi numit din sânul ei. În aceste comune,
membrii consiliului pot să-şi exprime în consiliu punctul lor de vedere în limba
maternă”, cu condiţia traducerii acestor intervenţii şi a redactării proceselor-verbale
ale şedinţelor în limba română.
Situaţia minorităţilor va fi reglementată prin înfiinţarea Comisariatului General al
Minorităţilor pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri (legea din 4 mai 1938)28.
Principiul fundamental al funcţionării acestei instituţii era că cetăţenii români,
indiferent de limbă, rasă sau religie, se bucurau „de acelaşi tratament şi aceleaşi
garanţii”; în virtutea acestui drept, în localităţile unde o parte însemnată a populaţiei
era formată din cetăţeni minoritari, instituţiile de învăţământ, religioase şi de
binefacere înfiinţate de aceştia primeau bani din bugetul statului sau din bugetele
locale.
25
DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197
26
Ioan Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Editura
Meronia, Bucureşti, 2000, p. 470
27
Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1938
28
Colecţia legilor României, nr. 147, Comisariatul General al Minorităţilor, Editura Librăriei
„Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1938
- 161 -
Jurnalele Consiliului de Miniştri din 1 august 1938 interzicea orice discriminare pe
baza originii etnice sau a religiei pentru ocuparea de funcţii în stat şi în judeţe sau
comune, cu respectarea art. 41 din Constituţie.
Cetăţenii care nu cunoşteau limba română puteau adresa petiţii primăriilor locale în
limba maternă, dar aceste cereri trebuiau însoţite de traducerea certificată în limba
română; corespondenţa oficială se făcea în limba statului.
Funcţionarii din comunele cu populaţie etnic majoritară foarte numeroasă trebuiau să
cunoască şi limba minorităţii respective, în astfel de comune primarul sau ajutorul de
primar urmând a fi numiţi dintre minoritari.
În titulatura ziarelor, revistelor, organelor de publicitate etc., numele localităţii unde
apăreau aceste publicaţii puteau fi indicate şi în limba minoritară respectivă.
Situaţia internaţională extrem de delicată, ca şi răpirea de către Uniunea Sovietică a
Basarabiei, nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa în iunie 1940, l-a determinat pe
regele Carol al II-lea să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania şi să
obţină sprijinul legionarilor. În acest context trebuie înţeleasă adoptarea decretului-
lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din
România”, printre care aceştia nu mai aveau dreptul să ocupe funcţii publice, să facă
parte din consilii de administraţie, să dobândească proprietăţi rurale, să fie militari de
carieră29.
În a doua jumătate a anului 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au revenit la patria-
mamă. Mareşalul Ion Antonescu a decretat organizarea acestor teritorii în două
provincii, fiecare cu administraţie proprie, pusă „sub directa conducere şi
supraveghere a Conducătorului Statului”. Guvernatorul provinciei era administrator
general şi împuternicitul Conducătorului Statului în provincia respectivă30.
În activitatea autorităţilor din cele două provincii, foarte importantă de remarcat ni se
pare predominanţa preocupărilor de ordin economic în faţa celor aşa-zis spirituale
(românizarea), fără a se face încercări deosebite de purificare etnică. Învinuit pe
nedrept la procesul intentat în 1946, mareşalul Ion Antonescu nu a luat măsuri
împotriva populaţiei evreieşti, ci din contră a încercat să o protejeze. Prin urmare,
guvernarea antonesciană a instituit o administraţie naţională, dar nu şovină,
deosebindu-se fundamental de curentul xenofob dintr-o bună parte a lumii31.
După 23 august 1944, Basarabia şi Bucovina de nord au trecut sub administraţie
sovietică. Nordul Transilvaniei, a cărui eliberare s-a încheiat la 25 octombrie 1944, a
fost reîncorporat României, situaţie consfinţită prin Tratatul de Pace de la Paris (10
29
C. Hamangiu, op. cit., vol. XVIII, partea a II-a, p. 1272
30
Ioan Alexandrescu ş.a., op. cit., p. 472
31
Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Ion Siscanu, Nicolae
Edroiu, Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Fundaţia culturală
„Onisifor şi Octavian Ghibu”, Editura Semne, Bucureşti, 1998.
- 162 -
februarie 1947). Din punct de vedere administrativ s-a revenit la situaţia existentă în
194032.
Noul regim instaurat în România, dezicându-se de „politica naţionalistă de învrăjbire
dusă în sânul maselor româneşti, ca şi în cele ale naţionalităţilor conlocuitoare de către
clasele dominante în trecutele orânduiri”, se lupta „cu tărie neîncetată împotriva
prejudecăţilor şovine, naţionaliste, pe care rămăşiţele claselor exploatatoare se
străduiesc să le cultive în scopul dezbinării unităţii de luptă a oamenilor muncii din
ţara noastră”33. Ministerul Minorităţilor, înfiinţat la 6 noiembrie 1944, a fost declarat
„un instrument de realizare a programului politic adoptat de România democrată în
problema naţionalităţilor conlocuitoare”; acesta a fost transformat în Secretariat de
Stat al Naţionalităţilor, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la 24 martie
194534.
Activitatea acestei instituţii s-a concretizat prin adoptarea la 7 februarie 1945 a legii
„Statutului minorităţilor”, care stabilea că „deosebirea de limbă, religie, rasă sau
naţionalitate nu poate constitui o piedică pentru niciun cetăţean român pentru
dobândirea sau folosirea drepturilor civile şi politice sau pentru admiterea în
funcţiunile publice sau pentru exercitarea oricărei profesiuni” (art. 3). Autorităţile
comunale care aveau competenţă asupra unui teritoriu unde numărul cetăţenilor de
limbă maternă comună, alta decât cea română, era de cel puţin 30% din totalul
locuitorilor din districtul administrativ, erau obligate (art. 10):
- să accepte orice cereri din partea acestora, fără a le mai pretinde şi o
traducere în limba oficială a statului (limba română);
- să se pronunţe asupra respectivelor petiţii în aceeaşi limbă; totuşi, adesea
corespondenţa se scria în limba română (Legea nr. 630/ 6 august 1945)35;
- să-i asculte, dacă e cazul, pe cetăţenii respectivi vorbind în limba lor
maternă;
- în consiliile comunale şi judeţene ale unor asemenea districte teritoriale,
membrii aleşi sau de drept ai naţionalităţilor care depăşeau 30% din totalul
locuitorilor acestora puteau lua cuvântul în limba lor maternă.
În astfel de oraşe sau comune rurale, numele străzilor trebuiau indicate şi în
limba naţionalităţilor respective (art. 15). Funcţionarii judecătoreşti şi din
administraţie trebuiau să cunoască şi limba naţionalităţii minoritare (art. 12); niciun
funcţionar public nu putea fi supus, sub niciun motiv, vreunui examen de limba
română (art. 16). Publicaţiile periodice care apăreau în altă limbă decât cea română
32
Ioan Alexandrescu ş.a., op. cit., p. 473
33
Partidul Muncitoresc din România, Constituţia RPR. Sfaturile Populare – organe ale puterii de stat,
Editura PMR, Bucureşti, 1950.
34
Secretariatul de Stat al Naţionalităţilor, Trei ani de aplicare a Statutului Naţionalităţilor, Monitorul
Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1948, p. 9
35
Ibidem
- 163 -
puteau indica în limba respectivei minorităţi atât numele localităţii unde acestea
apăreau, cât şi numele celorlalte localităţi ale ţării (art. 13).
Legea mai prevedea traducerea în colecţie oficială a tuturor legilor promulgate
după 23 august 1944 „în limbile naţionalităţilor conlocuitoare care reprezintă cel puţin
5% din populaţia totală a ţării, conform ultimului recensământ”, precum şi publicarea
şi în limba minorităţii care constituia cel puţin 30% din populaţia unui judeţ sau a unei
localităţi a regulamentelor, ordonanţelor şi a comunicatelor autorităţilor locale
respective” (art. 17).
Prevederile „Statului naţionalităţilor” în ceea ce priveşte procentajele de 5%,
respectiv 30% vor fi depăşite de Constituţia R.P.R. din 1948, care la art. 24 prevedea:
„În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de
folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba
maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţie de altă
naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi în scris limba naţionalităţii respective
şi vor face numiri de funcţionari din sânul naţionalităţii respective sau din altă
naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”.
Considerând împărţirea administrativă a teritoriului ţării, menţinută şi de
Constituţia din 1948, în comune, plăşi şi judeţe drept „o supravieţuire a structurilor
administrative feudale, pe care statul burghezo-moşieresc a adoptat-o pe vremea sa în
scopul consolidării puterii politice a claselor exploatatoare”, Biroul Politic al
Comitetului Central al P.M.R. ia decizia împărţirii administrative a teritoriului în
raioane şi regiuni, conduse de Sfaturi Populare alese de „poporul muncitor”36.
Deoarece unul din principiile raionării era şi respectarea „condiţiilor geografice,
istorice şi naţionale”37, prin decretul nr. 331 din 27 septembrie 195238 se va înfiinţa
Regiunea Autonomă Maghiară – cu reşedinţa la Târgu-Mureş. Această unitate
administrativă îşi va modifica ulterior denumirea în Regiune Mureş – Autonomă
Maghiară39 şi va fiinţa până în anul 1968, când va fi modificată organizarea
administrativ-teritorială a României în judeţe, oraşe şi comune40.
În regimul de „democraţie populară” proclamat de Constituţia din 1952,
„minorităţile naţionale din România se bucurau de deplină egalitate în drepturi cu
poporul român”41.
Regiunea Autonomă Maghiară era formată din teritoriul locuit de populaţia
compactă maghiară secuiască şi avea conducere administrativă autonomă, aleasă de
locuitorii săi. Ea cuprindea raioanele: Ciuc, Gheorghieni, Odorhei, Reghin,
Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş, Târgu Secuiesc, Topliţa. Pe
teritoriul Regiunii Autonome Maghiare erau obligatorii legile, hotărârile şi dispoziţiile
36
DANIC, fond C.C. al P.C.R., Cancelaria, dosar 146/1950
37
Ibidem, dosar 92/1950
38
„Buletinul Oficial al R.P.R.” nr. 50 din 27 septembrie 1952
39
Idem, 24 septembrie 1960
40
Idem, 16 februarie 1968
41
*** Constituţia Republicii Populare Române, Editura Politică, Bucureşti, 1952
- 164 -
organelor centrale ale statului. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare era
elaborat de Sfatul Popular al acesteia şi supus spre aprobare Marii Adunării Naţionale
– organul suprem al puterii de stat. Organul executiv al Sfatului Popular al RAM era
Comitetul Executiv ales de acesta. Sfatul popular al Regiunii Autonome Maghiare era
ales după normele stabilite de lege, pe timp de doi ani, „de către oamenii muncii din
Regiunea Autonomă, cetăţeni ai R.P.R.”.
Principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor României, indiferent de
naţionalitate, rasă, sex sau religie, ca şi prevederile art. 41 al Constituţiei din 1948
(referitor la libertatea folosirii limbii materne în raporturile cu autorităţile, la
învăţământ de toate gradele, publicaţii, teatre în limba proprie) vor fi restaurate şi prin
Constituţiile din 1952 şi 1965. Aceste principii erau completate de pedepsirea prin
lege a oricărei manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă
naţionalist-şovină.
Promovarea drepturilor omului ca bază a unei societăţi democratice reale a
devenit după Revoluţia din decembrie 1989 o componentă esenţială a politicii
României, pornind de la faptul că drepturile şi îndatoririle persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale sunt parte integrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale tuturor cetăţenilor.
Încă din primele articole, Constituţia42 – aprobată prin referendum popular la 8
decembrie 1991 – proclamă că România este patria comună şi indivizibilă pentru toţi
cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie. Statul
recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
la exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase. Măsurile luate de stat în
acest sens trebuie să fie în conformitate cu principiile de egalitate şi nediscriminare în
raport cu ceilalţi cetăţeni români43.
Administraţia publică din unităţile teritoriale al ţării se bazează pe principiul
autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice – potrivit Legii administraţiei
publice locale din 1991 – şi este exercitată în oraşe şi comune de consilii şi de primari
aleşi ca autorităţi administrative autonome (art. 1 şi art. 5). Lucrările şedinţelor
consiliilor locale se desfăşoară în limba română (art. 26). În unităţile administrativ-
teritoriale în care minorităţile naţionale au o pondere însemnată, hotărârile se aduc la
cunoştinţa cetăţenilor şi în limba acestora (art. 30). În raporturile cu autorităţile
administraţiei publice locale, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale se pot adresa
oral sau în scris şi în limba lor maternă, cu condiţia ca actele prezentate în scris să fie
însoţite şi de traducerea lor autentificată în limba română. Dacă reprezentatul
autorităţii publice locale nu cunoaşte limba minorităţii respective, el trebuie să
folosească un interpret (art. 54).
42
Monitorul Oficial al României nr. 233 din 21 noiembrie 1991
43
Art. 6 al Constituţiei din 1991 reproduce ad litteram punctele 32 şi 33 ale Documentului de la
Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE din 29 iunie 1990
- 165 -
Din dorinţa de a asigura un cadru adecvat urmăririi problemelor specifice ale
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, promovării şi respectării drepturilor
acestora în conformitate cu standardele internaţionale, guvernul României a hotărât
constituirea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale (6 aprilie 1993)45.
De asemenea, România a semnat Convenţia – cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, încheiată al Strasbourg la 1 februarie 1995, obligându-se prin
aceasta, în domeniul administraţiei publice locale, la respectarea în continuare a unor
drepturi oferite deja prin legi, precum şi „să recunoască oricărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale dreptul de a expune în limba sa minoritară însemne, inscripţii
şi alte informaţii cu caracter privat”. Mai mult, „în ariile locuite în mod tradiţional de
un număr substanţial de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, părţile vor
depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv atunci când este cazul în cadrul
acordurilor încheiate cu alte state şi ţinând seama de condiţiile lor specifice pentru
expunerea denumirilor locale tradiţionale, a denumirilor străzilor şi a altor indicaţii
topografice destinate publicului, deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o
cerere suficientă pentru astfel de indicaţii”.
Actuala lege a administraţiei publice locale, adoptată la 18 ianuarie 2001,
conferă minorităţilor naţionale drepturi asemănătoare cu cele pe care acestea le-au
avut de-a lungul timpului în ţara noastră. În judeţele, oraşele sau comunele în care
cetăţenii minoritari au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea de zi
a consiliului judeţean, respectiv comunal, se aduce la cunoştinţa publică şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii din zonă (art. 40, alin. 7 şi art. 106,
alin. 8). Lucrările şedinţelor consiliului local se desfăşoară în limba oficială a statului,
dar acolo unde consilierii etnic minoritari reprezintă cel puţin o treime din numărul
total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă; în aceste cazuri, se va
asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile,
documentele şedinţelor de consiliu se vor întocmi în limba română (art. 43, alin, 3).
Art. 51 prevede că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii
aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere mai mare de 20% din numărul
locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţa publică şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individul se
comunică, la cerere, şi în limba maternă a acestora.
Conform art. 90, în aceste unităţi teritoriale cetăţenii etnic minoritari se pot
adresa autorităţii administraţiei publice locale, oral sau în scris şi în limba lor maternă
şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă. În posturile care
au atribuţii privind relaţiile cu publicul vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba
maternă a cetăţenilor minoritari, în condiţiile de mai sus. Se va asigura inscripţionarea
denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea administraţiei publice
45
Guvernul României. Consiliul pentru Minorităţile Naţionale, Cadru legislativ şi instituţional pentru
minorităţile naţionale din România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994, p. 101
- 166 -
locale, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a
cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. Actele oficiale se întocmesc însă numai
în limba română.
Ca o concluzie interesantă a acestui studiu, remarcăm tendinţa, uneori cam
exagerată, a fiecăruia dintre regimurile nou instituite în România de a cataloga
guvernările precedente ca fiind intolerante în privinţa drepturilor minorităţilor
naţionale, cel puţin în administraţia locală. Prezentarea de mai sus a legislaţiei de gen
ne arată străduinţele autorităţilor româneşti, chiar şi în perioade de politică
dictatorială, de a asigura manifestarea identităţii naţionale a etniilor în problemele de
ordin local, bineînţeles, în contextul intern şi internaţional al vremii.
Cu siguranţă, în fiecare din perioadele amintite trebuie să fi fost carenţe în
practica aplicării legislaţiei administrative, dovadă stând numeroasele proteste din
rândul cetăţenilor minoritari, atât către autorităţile interne, cât şi către organismele
internaţionale, situaţie pe care o putem remarca şi astăzi. Aceste acte nu pot, însă,
diminua eforturile tuturor legilor administraţiei locale româneşti de a satisface nevoile
cetăţenilor şi de a respecta documentele internaţionale la care România a aderat.
Considerăm că actuala lege a administraţiei publice locale conferă drepturi
largi minorităţilor naţionale, conform principiilor de egalitate şi de nediscriminare în
raport cu ceilalţi cetăţeni români, prevederile legislative în vigoare fiind asemănătoare,
dar şi cele mai democratice, în raport cu cele stipulate de-a lungul deceniilor în ţara
noastră pe această direcţie.
Zusammenfassung
Der Beitrag ist eine Analyse der Rechte der nationalen Minderheiten in der
lokalen öffentlichen Verwaltung in Rumänien zwischen 1925-2001, wobei die Autorin
die nationalen und internationalen Regelungen, nach denen sich der rumänische Staat
in der Lösung dieser Angelegenheit richtete, bespricht: den Minderheitenvertrag
(Paris, 9. Dezember 1919), die Notverordnung zu der Wahlreform, die Verfassung von
1923, die Verwaltungsgesetzt, sowie die zu diesem Zweck ins Leben gerufene
Institutionen (das Staatssekretariat der ethnischen Minderheiten -1920, das
Generalkomissariat der Minderheiten – 1938, das Minderheitenministerium – 1944,
das Staatssekretariat der Nationalitäten – 1945).
Nach 1989 werden die Rechte der Minderheiten in der Verfassung von 1991
anerkannt, 1993 wird der Rat für die Nationalen Minderheiten gegründet und in
Strasbourg wurde die Rahmenkonvention zum Schutz der nationalen Minderheiten
unterzeichnet. 2001 wurde ein neues Gesetz der lokalen öffentlichen Verwaltung
verabschiedet.
- 167 -
ASPECTE PRIVIND ISTORIA MEGLENOROMÂNILOR
DIN SUD-ESTUL EUROPEI LA SFÂRŞITUL
CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Virgil COMAN
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial găsea meglenoromânii din locurile
de baştină în cuprinsul a două state: Grecia, în localităţile Berislav (mgl. Birislav; gr.
Pericleea), Cupa (mgl. Cupă; gr. Kupa), Liumniţa (mgl. Liumniţa; gr. Skra), Lugunţa
(mgl. Lundzini; gr. Langadia), Oşani (mgl. Oşini; gr. Arhanghelos), Ţârnăreca (mgl.
Ţărnareca; gr. Karpi) şi Iugoslavia, la Huma (mgl. Umă) şi Ghevgheli (mc. Gevgelija),
iar pe cei din ţara de „adopţie”- România - în localitatea Cerna, judeţul Tulcea, în
cadrul cărora vor avea o evoluţie postbelică diferită.
Pentru a avea o imagine cât mai obiectivă asupra evoluţiei meglenoromânilor
din locurile de baştină, în perioada pe care ne-am propus să o analizăm, suntem nevoiţi
să facem unele precizări cu caracter preliminar, privitoare la situaţia politică a Greciei
şi Iugoslaviei din anii premergători încheierii celei de-a doua mari conflagraţii
mondiale. În acelaşi timp, atunci când ne vom referi la meglenoromânii din România
vom face aceleaşi precizări din dorinţa de a da un contur cât mai relevant demersul
nostru ştiinţific.
În Grecia, imediat după intrarea trupelor germane, în aprilie 1941, întregul
aparat de stat s-a descompus, armata a fost dizolvată, iar activitatea instituţiilor
politice a fost paralizată1. În acelaşi timp puterile victorioase aici (Germania, Italia,
Bulgaria) şi-au împărţit între ele responsabilitatea administraţiei ţării, iar în capitală a
fost instituită o conducere filoaxistă, condusă succesiv de generalul Tsolakoglou, I.
Logotheropoulos şi D. Rallis, care aveau ca obiectiv primordial asigurarea ordinii
publice până la sfârşitul războiului2.
1
Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe (în continuare ADMAE), fond 71/1945-1948
Grecia, vol. I, nepaginat.
2
B. Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 251
- 168 -
Încă din toamna anului 1941 s-au pus bazele unor organizaţii de gherilă în
regiunile muntoase ale Greciei. Astfel, în septembrie 1941, a fost fondat, sub
conducerea grupărilor comuniste, Frontul Naţional de Eliberare (E.A.M.) condus de o
comisie centrală formată din şase membri. În acelaşi timp, au fost create două
organizaţii speciale aflate sub directa subordonare a E.A.M. şi anume Armata
Grecească Populară de Eliberare (E.L.A.S.), cu rolul de a recruta şi pregăti pentru
luptă bărbaţi în 18-45 ani şi Organizaţia Naţională Pangrecească a Tineretului
(E.P.O.N.), cu rolul de a pregăti tineretul atât pentru serviciul activ, cât şi pentru cel de
ajutorare a acţiunilor militare şi de propagandă3.
Imitând exemplul partidelor de stânga, care s-au unit într-o organizaţie
puternică – E.A.M. -, partidele de dreapta au fuzionat alcătuind, la rândul lor, Liga
Naţională Grecească Republicană (E.D.E.S.). Această organizaţie a apărut în special
pentru a contrabalansa puterea de stânga din Grecia4. O a treia organizaţie fără prea
mare putere şi influenţă a apărut, la începutul anului 1943, Frontul Eliberării Naţionale
şi Sociale (E.K.K.A.), de orientare liberă şi republicană5.
Pe fondul acutizării crizei economice şi politice din Grecia datorată, în primul
rând, regimului de ocupaţie dar şi a intereselor politice ale Marii Britanii, S.U.A. şi
U.R.S.S. din anii 1943-1944, divergenţele dintre E.A.M. şi E.D.E.S. se vor accentua,
principalul motiv fiind acela al obţinerii controlului decisiv asupra Greciei6.
Acceptarea de către Uniunea Sovietică a poziţiei dominante a Marii Britanii în
Grecia, în vara anului 1944 şi retragerea trupelor germane din ţară, în toamna aceluiaşi
an, a slăbit într-o oarecare măsură poziţia E.A.M. care a acceptat încheierea unui
armistiţiu intrat în vigoare la 15 ianuarie 1945 şi a acordului de la Varkiza, semnat la
12 februarie acelaşi an, punându-se astfel capăt ciocnirilor dintre forţele E.L.A.S. şi
E.D.E.S. Acordul prevedea demobilizarea tuturor detaşamentelor E.L.A.S. şi predarea
unei anumite cantităţi de arme, iar drept recompensă erau acordate drepturi politice
depline, se garanta libertatea presei şi se acorda amnistia referitoare la orice activităţi
politice desfăşurate anterior, cu excepţia delictelor de drept comun7. Prin urmare, la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Grecia avea un guvern de coaliţie bazat în
special pe partidele interbelice, sprijinit de Marea Britanie în vederea împiedicării
instaurării unui regim dominat de luptătorii de gherilă, de orientare stângistă.
În Iugoslavia, după capitularea armatei şi fuga regelui, în aprilie 1941, ţara a
trecut sub controlul Germaniei şi Italiei, care au împărţit în sfere de influenţă teritoriile
cucerite. Iniţial, aliaţii Axei au reuşit să satisfacă o parte a ambiţiilor naţionale din
zonă, iar restul teritoriilor Iugoslaviei au fost încredinţate autorităţilor politice sârbe,
croate şi muntenegrene, sub stricta supraveghere a Germaniei şi Italiei8.
3
ADMAE, fond 71/1945-1948, Grecia, vol. I, nepaginat
4
Ibidem
5
B. Jelavich, op. cit., p. 253
6
Ibidem, p. 254
7
Ibidem, p. 256
8
Ibidem, p. 238
- 169 -
Încă din primele zile ale ocupaţiei puterilor Axei, situaţia din Iugoslavia era
una favorabilă organizării unei rezistenţe armate. În mai 1941, colonelul Draža
Mihailovič împreună cu un grup restrâns de ofiţeri sârbi s-au retras în zonele de deal
şi au organizat aşa-numitele „Detaşamente de Cetnici”, loiale vechiului regim regalist.
Cea mai importantă mişcare de rezistenţă era însă cea a partizanilor condusă de Iosip
Broz Tito, secretarul general al Partidului Comunist Iugoslav9.
Iniţial, au existat unele încercări de colaborare între partizani şi cetnici, însă
acest lucru nu s-a realizat datorită unui dezacord fundamental apărut între cele două
tabere în privinţa strategiei de luptă. În noiembrie 1942, la Bihač, partizanii au pus
bazele Consiliului Anti-Fascist de Eliberare Naţională a Iugoslaviei (A.V.N.O.J.),
care, un an mai târziu, în noiembrie 1943, a fost declarat oficial noul guvern al
Iugoslaviei10.
Considerând că Macedonia urma să devină parte integrantă a viitorului stat
federal iugoslav, partizanii au încercat, în 1943, să organizeze o nouă mişcare de
rezistenţă în această regiune şi, chiar mai mult, la al doilea congres al A.V.N.O.J. din
noiembrie 1943 de la Jajice să o declare drept una din cele şase republici constituente
ale Iugoslaviei11. Partizanii iugoslavi aveau unele planuri şi mai îndrăzneţe, între care
încorporarea Macedoniei greceşti şi ieşirea sudică la Marea Egee. În vederea realizării
acestui obiectiv se urmărea atragerea minorităţii slave ce trăia în Grecia, cât şi a unor
membri din rândul Partidului Comunist Grec.
În consecinţă, comuniştii greci au fost de acord, la început, să-i organizeze pe
comuniştii slavo-macedoneni ca parte integrantă a E.L.A.S. Mai mult, la începutul
anului 1944, slavo-macedonenii au pus bazele Frontului Popular de Eliberare al Slavo-
Macedonenilor (S.N.O.F.), care părea, iniţial, că se află sub directa conducere a
E.L.A.S. Scurta colaborare între cele două tabere se va încheia printr-un conflict armat
în toamna anului 1944 datorită obiectivelor diferite12.
Într-o conjunctură politică favorabilă, din iniţiativa partizanilor conduşi de
Tito, la 2 august 1944 era creat un nou stat federativ al Iugoslaviei, loial Belgradului,
Macedonia13. Prin urmare, sfârşitul celui de-al doilea război mondial găsea Iugoslavia
pe poziţii avansate în jocul politicii macedonene.
Evenimentele politico-militare, din timpul celui de-al doilea război mondial,
desfăşurate în Grecia şi Iugoslavia nu puteau rămâne fără urmări asupra evoluţiei
meglenoromânilor din locurile de baştină. De altfel, Meglenia a fost una dintre
regiunile care a „găzduit” poate, cel mai bine atât operaţii militare ale puterilor Axei,
cât şi luptele de gherilă ale E.L.A.S., E.D.E.S. sau S.N.O.F.
9
Ibidem, p. 242
10
Ibidem, p. 245; vezi şi Gh. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 82
11
Ibidem, p. 247
12
E. Kofos, The Making of Yugoslavia’s People’s Republic of Macedonia, în Macedonia Past and
present, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1992, p. 154-155
13
Ibidem, p. 153
- 170 -
În lipsa unei politici unitare privind obţinerea, pe viitor, a unor drepturi
legitime, meglenoromânii au optat pentru una din taberele aflate în conflict, în funcţie
de interesul personal, fără a ţine seamă de consecinţele nefaste privind menţinerea
unităţii de grup şi a fiinţei proprii, specifice „mătcii” meglenoromâne. Evenimentele
politice interne şi internaţionale desfăşurate în această parte a Europei, după încheierea
celui de-al doilea război mondial, vor demonstra între altele şi faptul că, de acum
înainte, identitatea meglenoromânilor din locurile de baştină se va altera într-o
oarecare măsură, în funcţie de interesele dictate de guvernele impuse în Grecia şi
Iugoslavia. Nu este mai puţin adevărat că acest fenomen s-a datorat şi evoluţiei
politice interne a statelor mai sus amintite cât şi înţelegerilor secrete dintre U.R.S.S.,
S.U.A. şi Marea Britanie, privind reconstrucţia politică şi economică europeană
postbelică. În viziunea primului-ministru britanic W. Churchill, soluţionarea
problemei balcanice în mod procentual, conform înţelegerii de la Moscova din
octombrie 1944, avea drept scop evitarea, în ţările în cauză, a unor mişcări sociale ce
ar putea degenera în războaie civile14. Evenimentele petrecute ulterior, în această parte
a Europei, au demonstrat însă, contrariul.
Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945, avea să certifice, între altele, şi
acordul de procentaj. În cadrul aceleiaşi conferinţe preşedintele S.U.A., Roosevelt,
prezenta documentul intitulat „Declaraţie asupra Europei eliberate”, acceptat de
U.R.S.S. şi Marea Britanie, care reglementa, implicit, şi viitoarea ordine politică din
Balcani15. Potrivit acestuia era proclamat „dreptul tuturor oamenilor de a alege forma
de guvernământ în care urmau să trăiască” şi „reinstituirea drepturilor suverane şi a
autoguvernării pentru popoarele care au fost private cu forţa de ele”16. Toate acestea
urmau a fi puse în practică sub protecţia S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie însă, în
concordanţă cu acordul de procentaj. În mai 1945, când războiul lua sfârşit în Europa,
nu fusese făcut niciun alt aranjament referitor la statele balcanice, evoluţia ulterioară a
acestuia aflându-se sub semnul incertitudinii.
În Grecia, încheierea operaţiilor militare nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei
politice sau economice, corupţia şi setea de profit provocând mari nemulţumiri
sociale, în special în mediul rural şi în zonele muntoase. Foametea, mizeria şi
profundele nemulţumiri din mediul sătesc constituiau un teren propice declanşării unor
revolte. În acelaşi timp, în plan politic intern, principala chestiune ce trebuia rezolvată
era cea a monarhiei, haosul politic fiind definiţia potrivită pentru această chestiune17.
14
V. Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale. Până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 287
15
B. Jelavich, op. cit., p. 260, vezi şi J. de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial
1942-1945, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 299; D. D. Hatchet, G. G.
Springfield, Ialta. Înţelegeri pentru 50 de ani, Casa de editură „Excelsior – Multi Press”, Bucureşti, 1991,
pp. 86-90
16
Apud B. Jelavich, op. cit., p. 260
17
Ibidem, pp. 280-281
- 171 -
Deşi după înţelegerea de la Varchiza, din 12 februarie 1945, grupările politice din
Grecia credeau că se va ajunge la o înţelegere menită a asigura o viaţă politică
normală, evenimentele petrecute ulterior au demonstrat contrariul, acestea fiind
influenţate însă şi de neînţelegerile sovieto-britanice privind împărţirea sferelor de
influenţă în această ţară18.
Pentru obţinerea supremaţiei politice în Grecia, forţele politice de dreapta, pro
monarhiste, au urmărit diminuarea forţei adversarilor politici, pe de-o parte, iar pe de
alta, organizarea unor acţiuni naţionaliste în regiunile locuite de populaţii aparţinând
altor popoare. Acestea din urmă s-au datorat, în special, orientărilor politico-
ideologice diferite de cele ale autorităţilor guvernamentale19. În cadrul acţiunilor au
fost antrenaţi, firesc, şi românii din Meglenia. Încă din vara anului 1945, forţele
guvernamentale au organizat acţiuni de intimidare a populaţiilor de altă etnie decât cea
greacă, prin diverse mijloace de propagandă naţionalistă şi prin organizarea unor
acţiuni de maltratare (arestări, torturi, asasinate n.ns. C.V.) ce vor continua şi în cursul
anului următor20.
În acelaşi timp, principalul adversar politic al armatelor guvernamentale,
E.L.A.S., s-a reorganizat în vederea obţinerii supremaţiei politice şi în octombrie 1946
s-a transformat în Armata Democratică a Greciei (A.D.G.)21. Înfiinţarea, la 28
octombrie 1946, în vestul Macedoniei greceşti, a centrului de conducere al A.D.G. a
dus la amplificarea tensiunilor între cele două tabere ce vor culmina cu ciocniri
violente. După cum afirma H. Andonovski „dintre luptele cele mai importante din
acea vreme se remarcă şi cea organizată de A.D.G. în satele din Meglenia de N-E:
Nânta, Oşani şi Liumniţa din 17 noiembrie 1946”22. Atacul a fost organizat de soldaţi
aflaţi sub comanda centrului de conducere din munţii Karakamen, Pajak şi
Kaimakcealan, în frunte cu comandanţii Panos, Mavros şi Statis. Relatând acest
eveniment, presa guvernamentală a recunoscut că acest atac a fost foarte violent,
numărul victimelor din rândul armatei guvernamentale fiind foarte mare23. Violenţa
acestor atacuri este menţionată şi de Agenţia americană „Associated Press”, care relata
că „două cete din armata guvernamentală, în luptele de la Liumniţa, au suferit grele
pierderi în ciocnirea cu aproape 1.000 de ostaşi ai armatei democratice din Grecia”24.
Această înfrângere a provocat nelinişte în rândul autorităţilor de la Atena care nu au
exclus amestecul armatelor vecine din Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, evitând însă, să
18
ADMAE, fond 71/1945, Grecia, vol. I, nepaginat.
19
R. Kirjazovski, Makedonskata politicka emigratija od egejskiot del na Makedonija vo
istosnoevropskite zemji po vtorata svet ska vojna, Kultura, Skopje, 1989, p. 15
20
H. Andonovski, Meglenskata oblast vo narodnoosloboditelnoto dvijenie na egejska Makedonija,
Kultura, Skopje, 1960, pp. 49-55
21
M. Glenny, The Balkans 1804-1999 Nationalism, War and the Grat Powers, Granta Books, London,
2000
22
H. Andonovski, op. cit., p. 66
23
Ibidem
24
Ibidem
- 172 -
precizeze adevăratele cauze ale războiului civil25. În acelaşi timp, aceleaşi autorităţi
guvernamentale, prin acţiuni diversioniste, menite a distrage atenţie asupra situaţiei
politice interne, au provocat tensionarea relaţiilor cu Iugoslavia. Semnificative în acest
sens sunt evenimentele desfăşurate între 20-22 noiembrie 1946, când avioane venite
din Grecia au pătruns în teritoriul iugoslav, la sud de Ghevgheli în sectorul M. Krş-
Uma-Kralija, Marko Iezero – Kojuh, în mai multe rânduri şi s-au retras numai după
riposta apărării antiaeriene iugoslave26.
După cum se observă, războiul civil din Grecia debuta printr-o serie de
confruntări violente desfăşurate chiar în locurile de baştină ale meglenoromânilor. Din
dorinţa de a elimina o posibilă colaborare a acestora cu forţele guvernamentale, aflate
sub comanda conducătorilor A.D.G. din Meglenia, Mavros şi Panos, au fost organizate
o serie de acţiuni de intimidare, între care unele de-a dreptul sângeroase.
Semnificativ în acest sens este masacrul organizat în localitatea Liumniţa, la sfârşitul
anului 1946, în urma căruia 33 de persoane nevinovate au fost ucise27.
În primăvara anului 1947, războiul civil a continuat extinzându-se din
teritoriul Megleniei în aproape toată Grecia. În acest context, conducerea centrală a
armatei guvernamentale a dat un ordin pentru evacuarea forţată a satelor din teritoriile
pe care le controlaseră partizanii, constrângându-i astfel pe locuitori să-şi părăsească
locuinţele. Noua mişcare de populaţie impusă cu forţa de armatele guvernamentale a
afectat şi populaţia românească din Meglenia. Potrivit informaţiilor oferite de H.
Andonovski, şi-au părăsit locuinţele 550 de persoane din Cupa, 900 din Liumniţa, 400
din Berislav şi 563 din Lugunţa, o parte dintre acestea aşezându-se în oraşele din
apropriere, iar altele luând calea exilului şi stabilindu-se în Iugoslavia28.
Acelaşi tratament a fost aplicat şi populaţiei macedoslave din zonă, care era,
comparativ cu cea meglenoromână, mai numeroasă şi bine organizată. La 20 mai 1947
la „Mişovi Kolibi”, pe Kaimakcealan, este convocată prima conferinţă generală a
N.O.F. (fostul S.N.O.F. n.ns. C.V.), în cadrul căreia, cei prezenţi au hotărât
continuarea luptei în vederea instaurării unui regim democratic în Grecia, care să
garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor macedoneni de aici29.
Susţinuţi de guvernele comuniste vecine, care aveau interese în această
regiune, membrii N.O.F. au sporit rândurile A.D.G. În acelaşi timp, Partidul Comunist
Grec urmărea, pe fondul victoriilor obţinute de comunişti în Uniunea Sovietică asupra
Iranului şi Turciei, să imprime un caracter internaţional conflictului cu forţele
guvernamentale. Nu este mai puţin adevărat că guvernul sovietic urmărea să
dobândească o poziţie puternică în regiunea Mării Egee şi în estul Mediteranei, după
cum, însuşi Stalin îşi exprimase dorinţa, în timpul Conferinţei de la Potsdam din 17
25
Ibidem, p. 66, vezi şi A.M.A.E., fond 71/1945-1948 Grecia, vol II, nepaginat
26
ADMAE, fond 71/1945-1948 Grecia, vol II, nepaginat
27
28
Ibidem, p. 70
29
Ibidem, pp. 72-73
- 173 -
iulie-2 august 1945, de a construi o bază navală în zona Greciei30. Pe fondul acestor
probleme, guvernul britanic se dovedea tot mai incapabil de a gestiona criza politică
din Grecia şi, în aceste condiţii, în martie 1947, este înlocuit de cel al S.U.A., ca
influenţă majoră la Atena31.
În aprilie 1947, regele Ghiorghios al II-lea a murit, fiind succedat la tron de
fratele său Pavel. Războiul civil continua însă, făcând noi victime în rândul ambelor
tabere combatante şi în rândul populaţiei civile. Între timp, Stalin conştientizase că
forţele comuniste greceşti nu vor avea sorţi de izbândă şi, prin urmare, lupta nu mai
trebuia continuată, blocând orice ajutor către acestea32. În realitate, acesta urmărea
încetarea conflictului deoarece provoca greutăţi politicii Uniunii Sovietice în alte părţi
ale lumii, pe de-o parte, iar pe de alta, dacă sovieticii ar fi răspuns programului de
ajutor american oferit trupelor guvernamentale, tensiunile sovieto-americane ar fi
crescut în intensitate.
Noua poziţie a Uniunii Sovietice, faţă de conflictul din Grecia, nu a pus capăt
ajutorului iugoslav şi nici nu a dus la schimbarea politică forţelor comuniste greceşti.
Influenţaţi de experienţa iugoslavilor, în decembrie 1947, comuniştii greci au pus
bazele unui Guvern Democratic Provizoriu al Greciei, asemănător A.V.N.O.J., condus
de generalul Markos, nerecunoscut, însă, de niciunul dintre guvernele est-europene33.
Anul 1948 s-a dovedit a fi un dezastru pentru cauza comuniştilor greci, atât
din cauza noii poziţii a Uniunii Sovietice, cât şi conflictului dintre Stalin şi Tito, soldat
între altele şi cu ruperea relaţiilor dintre Iugoslavia şi Albania, Bulgaria, România şi
Ungaria34. Cu toate acestea, sprijinul iugoslav a continuat şi în plan militar anul 1948
aducând, în ciuda pierderilor suferite de forţele comuniste, în final, o situaţie de
remiză, ambele tabere pregătindu-se pentru bătălia decisivă.
Aprobarea de către Partidul Comunist Grec, la cea de-a patra plenară
desfăşurată între 29-30 ianuarie 1949, a formării statului macedonean independent, a
întărit ideea, în rândurile populaţiei greceşti, că o victorie a comuniştilor ar fi putut
duce la pierderea unor teritorii din Grecia35. În acest context, forţele comuniste vor
pierde şi mai mult teren în confruntarea cu forţele guvernamentale care, în primăvara
anului 1949, au început să lichideze centrele de luptători comunişti, pornind din
Peloponez şi înaintând spre nord. Mai mult, în iulie 1949, Tito a închis graniţa cu
Grecia şi, totodată, liniile de aprovizionare ale insurgenţilor. Luptele au continuat, iar
în octombrie conducerea Partidului Comunist Grec a acceptat realitatea şi l-a blamat
pe Tito pentru înfrângerea suferită36.
30
B. Jelavich, op. cit., p. 281; J. de Launay, op. cit., p. 388
31
Ibidem, p. 282
32
Ibidem
33
Ibidem, p. 283
34
Ibidem, pp. 283-284; Gh. Zbuchea, op. cit., pp. 94-95, W. Loch, Împărţirea lumii. Istoria războiului
rece 1941-1945, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997, pp. 165-166
35
B. Kondis, The ‘Macedonian Question’ as a Balkan Problem in the 1940s în Macedonia … p. 192
36
B. Jelavich, op. cit., p. 284
- 174 -
În toamna anului 1949 se încheia un îndelungat conflict civil dus cu violenţă şi
cruzime, ce a antrenat un număr impresionant de oameni şi a lăsat drept moştenire
multă înverşunare şi ură. O parte dintre luptătorii comunişti, de teama evenimentelor şi
a represaliilor a părăsit Grecia şi, după cum afirma M. Glenny: „…au fost împrăştiaţi
în toată Europa de est şi Rusia unde au format ramura cea mai tânără a diasporei
greceşti”37. Alţii, care au hotărât să rămână în hotarele Greciei, au fost chinuiţi şi
torturaţi în lagărele de concentrare „Paloş Melas” din Salonic, „Haidari” din Atena, în
„Dahan” şi în alte locuri38.
Antrenaţi în vâltoarea războiului civil, meglenoromânii din Grecia au avut de
îndurat calvarul unui conflict, din care nu au lipsit pierderile de vieţi nevinovate,
înscenările inimaginabile, foametea şi mizeria, pierderile materiale, concentrările în
lagăre, evacuările forţate şi exodul unora dintre aceştia, în exil.
Potrivit unei statistici, publicată de H. Andonovski, reiese că în perioada 1941-
1949, din rândurile meglenoromânilor din Grecia, au pierit 238 de persoane după cum
urmează: 65 din Liumniţa, 51 din Lundzini, 12 din Birislav, 67 din Cupa şi 43 din
Oşini39. În ceea ce priveşte exodul în exil a unora dintre familiile de meglenoromâni,
potrivit informaţiilor oferite de P. Atanosov, unele s-au stabilit în Republica
Macedonia (FYRM), la Ghevgheli, Negotino, Titov Veles, Scopje, Dubrovo, Tetovo,
Kavadarci, Kicevo şi Kočani, în Iugoslavia, în regiunea Voivodina, în localităţile
Jabuka, Gudurica şi Kačarevo; în Ungaria la Budapesta, în Bulgaria la Iambol şi
Vraca, în Cehia la Praga şi Pardubice; în Polonia la Varşovia, Wroclaw, Sczeczin,
Legnica, Jelenia Gora, Kroscienko; în România la Oneşti şi în fosta Uniune Sovietică
în regiunea Taşkent40.
Aşadar, după încheierea războiului civil, numărul meglenoromânilor din
Grecia scădea, o parte dintre aceştia plecând în exil şi integrându-se în cuprinsul unor
state dominate de regimuri comuniste, iar o altă parte rămânând în locurile de baştină
sau în oraşele din apropiere, ancoraţi în noile realităţi politice ale Greciei.
În ceea ce priveşte situaţia românilor din Meglenia, cuprinşi în hotarele
Iugoslaviei, după cum se ştie, aceştia erau stabiliţi, în marea lor majoritate, în
localitatea Huma, câteva familii locuind în orăşelul Ghevgheli şi în alte localităţi din
împrejurimi.
Înainte de invazia Axei din aprilie 1941 şi ocuparea Macedoniei de către
trupele bulgare, localitatea Huma număra 131 de case cu 728 de locuitori din care 726
37
M. Gleny, op. cit., p. 545
38
39
Autorul prezintă numele a 32 de localităţi din Meglenia şi liste cu numele persoanelor din rândul
populaţiei macedo-slave, dar şi din rândul meglenoromânilor – pentru aceştia din urmă nefăcând, însă,
precizări, clare privind originea – dispărute între anii 1941-1949. Totodată autorul mai prezintă şi un tabel
cu numele a 35 de localităţi şi numărul victimelor pe fiecare localitate în parte făcând şi precizarea că în
realitate, numărul victimelor este mult mai mare, însă, din diverse motive nu a avut acces la mai multe
informaţii; vezi în această privinţă H. Andonovski, op. cit., pp. 80-108
40
P. Atanasov, Le megleno-roumain de nos jours. Une approche linguistique, Helmut Buske Verlag,
Hamburg, 1990, pp. 10-11
- 175 -
erau meglenoromâni. În acelaşi an, de aici, câteva familii au plecat şi s-au stabilit în
localitatea Gornicět.41 Prin urmare, şi meglenoromânii din Iugoslavia, asemeni celor
din Grecia au fost supuşi dezastrelor provocate de operaţiile militare din timpul celui
de-al doilea război mondial desfăşurate în acest areal, regimului de ocupaţie impus de
forţele străine şi nu în ultimul rând, de luptele privind constituirea Republicii
Macedonia din cadrul federaţiei Iugoslave. Nici evenimentele politice desfăşurate aici,
după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu vor rămâne fără urmări asupra
evoluţiei meglenoromânilor.
Astfel, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Federative
Iugoslavia, la 29 noiembrie 1945, a făcut ca organizarea internă a acestui stat să fie
una complexă, comparativ cu cea a vecinilor ei. În încercarea de a vindeca rănile
provocate de unele conflicte naţionaliste din perioada interbelică statul a fost împărţit
în şase republici: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi
Slovenia. Tot acum au fost înfiinţate, în cadrul Serbiei două provincii autonome:
Kosovo, cu o majoritate albaneză şi Vojvodina, cu o populaţie mixtă, alcătuită din
unguri, români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucrainieni. Erau recunoscute patru limbi:
croata, macedoneana, sârba şi slovena, iar albaneza şi maghiara aveau un statut de
limbi acceptate în regiunile autonome42. Conform acestei noi organizări,
meglenoromânii erau cuprinşi în Republica Macedonia şi aveau să evolueze ca
cetăţeni macedoneni în cadrul federaţiei iugoslave.
În anul 1946, din dorinţa de a-şi schimba modul de viaţă, câteva familii de
meglenoromâni din Huma s-au stabilit în Ghevgheli, iar altele în Vojevodina la Jabuka
şi Kačarevo. Acest exemplu, a fost urmat şi de alte familii de meglenoromâni, care, în
condiţiile impuse de noul regim comunist au migrat spre centrele urbane din cuprinsul
Republicii Macedonia. Exodul va cunoaşte, însă, cea mai mare intensitate, între anii
1950-195543.
În ansamblu, meglenoromânii din Iugoslavia au evoluat, după încheierea celui
de-al doilea război mondial, în cadrul sistemului comunist impus de Tito şi, după cum
se ştie, unul diferit de cel al lui Stalin, ce domina statele comuniste vecine. În acelaşi
timp, renunţarea volens-nolens a unora dintre aceştia la vechile ocupaţii şi migraţia
spre centrele urbane nu a făcut altceva decât să „dilueze”, sub aspect etnic, în
continuare, masa de meglenoromâni din locurile de baştină.
Evoluţia sub aspect politic a meglenoromânilor din România este strâns legată
de evenimentele politico militare, petrecute aici, atât în timpul celui de-al doilea război
mondial, cât şi în perioada imediat următoare. Fără a dezvolta acum, principalele
evenimente desfăşurate în timpul războiului, care, de altfel, nici nu fac obiectul
prezentului studiu, vom încerca să prezentăm numai evenimentele importante de care
41
Ibidem, p. 8
42
B. Jelavich, op. cit., p. 268; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 85
43
P. Atanasov, op. cit., p. 8
- 176 -
se leagă evoluţia postbelică a României şi fără de care nu putem avea o imagine reală
a evoluţiei politice a meglenoromânilor de aici.
Cum bine se ştie, înainte de intrarea trupelor române în război alături de Axă,
la 22 iunie 1941, meglenoromânii din România se aflau grupaţi, în cea mai mare parte,
în Dobrogea de Nord, în comuna Cerna, judeţul Tulcea44. Odată cu declanşarea
luptelor, această regiune a fost declarată zonă de operaţii deoarece, prin poziţia sa
geografică, „Dobrogea a ocupat un loc strategic însemnat în planurile militare
germane, Marea Neagră şi Dunărea oferind cele mai bune posibilităţi de legătură cu
ţările din zona mediteraneană de operaţii, cât şi cu frontul din partea de sud a
U.R.S.S.”45. După actul de la 23 august 1944, interesul faţă de această zonă strategică
nu a dispărut, sovieticii, la rândul lor, arătându-şi solicitudinea de a o introduce în
sfere propriilor intense46. Prin urmare, şi meglenoromânii din România, asemenea
celor din locurile de baştină s-au aflat în zonele fierbinţi ale operaţiilor militare, din
timpul celui de-al doilea război mondial, având de suportat condiţiile impuse de un
conflict de amploare.
În plan politic intern, în România, după 23 august 1944, pluripartidismul îşi va
găsi legitimitatea în prevederile Constituţiei din 1923, repusă în vigoare parţial prin
Decretul regal din 31 august 1944, însă, în realitate, funcţionarea sa va fi perturbată de
prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care stabilea, în realitate,
un regim de ocupaţie sovietică47.
Lunile septembrie şi octombrie 1944 au fost pentru principalele partide
politice o perioadă de mobilizare care a dus, în final, la dezintegrarea Blocului
Naţional Democrat48.
În acest context, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc au
acţionat în vederea revitalizării organizaţiilor din Bucureşti şi provincie, în timp ce
Partidul Comunist a promovat o nouă coaliţie politică, Frontul Naţional Democrat49.
În plan politic internaţional, în octombrie acelaşi an, se realiza cunoscutul
acord de „procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia, în România, influenţa
sovietică urma să fie de 90%, iar a aliaţilor occidentali de 10%.
44
N. Cuşa, Aromânii (macedonenii) în România, Editura Muntenia, Constanţa, 1996, pp. 388-341
45
A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex. Ponto, Constanţa, 1998, p. 447
46
M. Cojoc, Repere cu semnificaţie geostrategică în ţinutul românesc dintre Dunăre şi Mare, după al
doilea război mondial în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, tom IV, 2001, Editura Companiei
Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2002, pp. 325-327
47
Vezi, pe larg, M. Cojoc, Evoluţia Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie şi
societate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, pp. 17-71
48
Blocul Naţional Democrat a fost creat la începutul lunii iunie 1944 din Partidul Naţional Ţărănesc,
Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist pentru o mai bună coordonare a
acestor forţe politice în lupta cu guvernul Antonescu; vezi în această privinţă, K. Hitchins, România
1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 528.
49
Frontul Naţional Democrat a fost creat oficial la 12 octombrie 1944 din iniţiativa Partidului Comunist
şi Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Apărarea Patriotică, Uniunea
Muncitorilor Maghiari din România; K. Hitchins, op. cit., pp. 542-543
- 177 -
La începutul anului 1945 România se afla într-o situaţie dificilă. Pe plan intern
disputa politică se accentua, în timp ce armata română participa alături de cea
sovietică pentru înfrângerea Germaniei. Evoluţia României, în contextul geopolitic
determinat de înţelegerile dintre marile puteri şi accentuarea crizei politice interne, a
determinat, numirea, la 6 martie 1945, de către regele Mihai I, a unui guvern al
Frontului Naţional Democrat, în frunte cu Petru Groza, din care mai făceau parte
gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu şi cea naţional-ţărănistă condusă de
Anton Alexandrescu50. Practic, noul guvern susţinut de sovietici deschidea calea
instaurării în ţara noastră a regimului comunist. La numai două luni de la instaurarea
guvernului Petru Groza, lua sfârşit războiul în Europa, România îngemănând, în bilanţul
celui de-al doilea război mondial, un summum de acte politice, militare şi economice de o
importantă semnificaţie atât pentru istoria naţională cât şi pentru cea europeană. Una din
principalele preocupări ale guvernului, cât şi a forţelor politice din opoziţie, a fost aceea de
a acorda României calitatea de stat cobeligerant, însă aceste eforturi nu au fost susţinute de
marile puteri. Astfel, în cadrul acţiunilor ce vizau organizarea lumii postbelice, Conferinţa
de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945) a jucat un rol important, liderii Marii Britanii,
S.U.A. şi U.R.S.S. discutând aici şi problema încheierii tratatelor de pace cu Italia,
Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Însă apreciind că guvernele din Bulgaria, Ungaria
şi România nu sunt reprezentative, delegaţii S.U.A. şi Marii Britanii au refuzat să le
recunoască şi să înceapă tratativele cu ele51.
În acest context, disensiunile din plan politic intern dintre guvern şi opoziţie se
vor accentua şi, în ciuda aşteptărilor generale, nici S.U.A., nici Marea Britanie nu
intenţionau să sprijine partidele din opoziţie împotriva presiunii comuniste. Mai mult,
analizând evoluţia vieţii internaţionale, inclusiv a celei din România, miniştrii de
externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, întruniţi în cadrul Conferinţei de la
Moscova, între 16-26 decembrie 1945, au decis cooptarea în guvernul Groza a încă
doi reprezentanţi, unul din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi altul din partea
Partidului Naţional Liberal şi organizarea de alegeri. Această măsură era, evident, una
simbolică atât Marea Britanie, cât şi S.U.A. recunoscând de fapt guvernul impus la 6
martie 194552.
La 17 mai 1946, Partidul Comunist Român a anunţat formarea Blocului
Partidelor Democratice care urma să reprezinte o singură listă de candidaţi în alegeri53.
Acestea au avut loc la 19 noiembrie 1946, într-o atmosferă de tensiune maximă şi,
50
I. Scurtu (coordonator), România. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România,
Bucureşti, 1994, pp. 183-184
51
I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999,
pp. 514-515
52
Ibidem, p. 513; vezi şi V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947),
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 116
53
Blocul Partidelor Democratice era reprezentat de Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, liberalii
lui Tătărescu, Frontul Plugarilor şi grupări mai mici, precum Partidul Ţărănesc al lui Anton
Alexandrescu; vezi în această privinţă, K. Hitchins, op. cit., pp. 563-564
- 178 -
conform rezultatelor date publicităţii, acestea au fost câştigate de Blocul Partidelor
Democratice, care au obţinut 70% din voturi şi 349 de locuri în noua Adunare, faţă de
32 ale naţional ţărăniştilor şi 33 ale celorlalte partide. Există însă indicii, potrivit
cărora alegerile au fost falsificate în favoarea Blocului Partidelor Democratice54.
Între timp, negocierile privind încheierea păcii cu România, începute la Paris
la 19 iulie 1946 s-au finalizat la 10 februarie 1947 când a fost semnat tratatul de pace
între România, pe de-o parte şi Naţiunile Unite, pe de altă parte. Din textul tratatului
rezultă, între altele, că România a fost tratată ca o ţară învinsă şi nu i s-a recunoscut
cobeligeranţa, a consfinţit menţinerea trupelor sovietice în ţară, precum şi obligaţia
acesteia de a plăti mari despăgubiri de război. După 10 februarie 1947, România a ieşit
de sub regimul Convenţiei de armistiţiu devenind, formal, un stat independent şi
suveran. Înalta Comisie Aliată de Control îşi încheia activitatea, S.U.A. şi Marea
Britanie nemaireuşind să influenţeze în mod hotărâtor evoluţia postbelică a României,
principalul rol revenindu-i Uniunii Sovietice în această zonă de interese, unde nu s-a
sfiit să-şi impună propria formă de organizare şi conducere politico-statală55.
În acest cadru prestabilit de Marile Puteri, România a evoluat spre un sistem
politic totalitar, în care nota dominantă a vieţii politice, începând cu anul 1947, a fost
creşterea rolului Partidului Comunist Român sprijinit direct de la Moscova. Din
iniţiativa aceleiaşi formaţiuni politice, la data de 30 decembrie 1947 regele Mihai I a
trebuit să semneze actul de abdicare56, iar România a fost proclamată, în aceeaşi zi,
Republică Populară în frunte cu un Prezidiu Provizoriu57. Instalaţi la putere,
comuniştii au pus în practică, în deceniul următor, o politică de sovietizare a
României, în care nu-şi mai găseau locul democraţia, cele mai elementare drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, respectarea proprietăţii şi altele.
În mod firesc, aceste evenimente politice interne şi internaţionale au influenţat,
într-un mod sau altul, evoluţia meglenoromânilor din România, după încheierea celui de-al
doilea război mondial. Astfel, în încercarea lor de a se adapta noilor condiţii impuse, de a
perpetua în continuare limba şi obiceiurile moştenite din vechime, ei au avut de înfruntat o
nouă serie de greutăţi pricinuite de neîncrederea procesului de recolonizare, de tulburările
provocate de trupele sovietice şi nu în ultimul rând de instaurarea noului regim politic de
la Bucureşti susţinut puternic de Moscova.
Prin urmare, ocupaţia sovietică legitimată prin Convenţia de armistiţiu din 12
septembrie 1944 particularizează în Dobrogea dimensiunile jafului autentic exercitat
de trupele sovietice, în special între august 1944 – martie 1947, ce nu a rămas fără
54
I. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 512
55
V. Fl. Dobrinescu, op. cit., passim; vezi şi V. Fl. Dobrinescu, D. Tompea, România la cele două
conferinţe de pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, 1996,
passim; V. Moisuc, op. cit., pp. 305-311.
56
I. Scurtu (coordonator), România. Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele Statului din România,
Bucureşti 1994, pp. 289-290
57
Ibidem, pp. 290-293
- 179 -
urmări asupra populaţiei de aici58. Acestei situaţii i s-a suprapus şi cea creată de
promulgarea, la 23 martie 1945, a Decretului - lege pentru înfăptuirea reformei
agrare,59 care a produs o oarecare nelinişte în rândul producătorilor agricoli. Nu este
mai puţin adevărat că Oficiul Naţional al Colonizării (O.N.A.C.), a fost depăşit de
complexitatea lucrărilor pe care le-a avut în execuţie, astfel încât, în judeţele
dobrogene, o mare parte din suprafeţele agricole nu au putut fi repartizate coloniştilor
din Cadrilater nici până în primăvara anului 194760.
Neajunsurile şi disfuncţionalităţile colonizării din Dobrogea de Nord erau
evidenţiate de inspectorul general, inginerul Gheorghe Andreescu în documentul din
10 august 1945, intitulat „Scurtă dare de seamă asupra colonizării în Dobrogea”,
concluzia finală fiind aceea că „Trebuie să înceteze provizoratul pentru cele 21.000 de
familii evacuate din Cadrilater şi implicit sprijinirea producţiei acestei provincii”61.
Toate acestea s-au răsfrânt şi asupra meglenoromânilor, recunoscuţi
agricultori atât în locurile de baştină, cât şi în Cadrilater, nemulţumiţi acum şi de
calitatea inferioară a pământului din Cerna. Potrivit unei note informative a
Comandamentului Jandarmeriei Tulcea, nr. 454 din 21 ianuarie 1946, un număr de
circa 30 de familii de macedoneni colonişti (meglenoromâni n.ns. C.V.) din comuna
Cerna intenţionau să plece, în primăvara anului 1946, în Banat, deoarece pământul de
aici era inferior comparativ cu cel din Cadrilater şi nu puteau obţine o recoltă
suficientă pentru nevoile lor62.
În vederea desăvârşirii activităţii de recolonizare în Dobrogea de Nord erau
adoptate instrucţiunile nr. 1519 din 4 martie 1946 pentru funcţionarea organelor de
execuţie locală a lucrărilor de colonizare delegate de Inspectoratul General al
Colonizării, care prevedeau, între altele, modul în care trebuia constituit Comitetul
local de colonizare, componenţa acestuia şi nu în ultimul rând elaborarea principalelor
atribuţii63. Deşi conducerea Inspectoratului General al Colonizării din Dobrogea
(I.G.C.D.) era optimistă în privinţa definitivării activităţii de recolonizare, nici
coloniştii şi nici autorităţile judeţene, nu erau dominate de aceeaşi stare de optimism.
Printr-o adresă din 19 martie 1946, înaintată I.G.C.D., prefectul judeţului Tulcea,
Mihai Gioga afirma, între altele că „… nu instrucţiunile Inspectoratului General al
Colonizării, vor curma răul, ce de şase ani merge crescând, în ultimul timp din cauza
lipsei de personal în exterior. Singurul remediu ar fi să se vină cu o lege bine chibzuită
care să definitiveze lucrările făcute până acum. Numai astfel vom putea salva ceea ce a
mai rămas neatins. Organele O.N.A.C.-ului cu multă uşurinţă aruncă vina pe colonişti
58
M. Cojoc, Dobrogea. De la reforma agrară la colectivizarea forţată (1945-1957), Editura Muntenia &
Leda, Constanţa, 2001, p. 15
59
I. Scurtu, România. Viaţa politică în documente. 1945… pp. 225-229
60
M. Cojoc, op. cit., p. 24
61
Apud M. Cojoc, op. cit., p. 25
62
Direcţia Judeţeană Tulcea a Arhivelor Naţionale (în continuare DJAN Tulcea), fond Prefectura
Judeţului Tulcea. Serviciul administrativ, dosar 1368/1946 f. 5
63
Ibidem, dosar 1384/1946 f. 7-12
- 180 -
atunci când se constată distrugeri, fără să se ţină seamă că tot aceşti colonişti, în
Dobrogea de Sud, unde erau definitivaţi, aveau gospodării şi aşezări înfloritoare (…) .
În încheiere, socotim că instrucţiunile Inspectoratului General al Colonizărilor
Constanţa sunt de-a dreptul periculoase pentru liniştea judeţului nostru, căci aplicate,
ele vor da naştere la noi focare de agitaţie în rândul coloniştilor”64. Sunt edificatoare,
poate, aceste câteva rânduri, prin care Mihai Gioga descria situaţia coloniştilor şi
stadiul desfăşurării activităţii de recolonizare.
Noile instrucţiuni venite din partea I.G.C.D. nu au putut opri exodul unei părţi
a coloniştilor în Banat, unde, după 23 august 1944 s-a înregistrat un proces de
depopulare a satelor locuite de şvabi, odată cu retragerea armatelor germane spre
vest65. Mai mult, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, încă din aprilie 1945 a dat
dispoziţii O.N.A.C. să repartizeze proprietăţi funciare rurale rămase fără stăpân
coloniştilor refugiaţi şi plugarilor refugiaţi necolonizaţi, dar cu capacitate de muncă
pentru ca pământurile să nu rămână neînsămânţate. Aceleaşi dispoziţii prevedeau ca
după încheierea campaniei agricole, celor care ar fi dat dovadă de capacitate de muncă
excepţională să li se facă împroprietărirea prin colonizare pe loturi de 5 hectare sau
mai mare66. Paralel, coloniştilor le-au fost atribuite în folosinţă locuinţe, împreună cu o
parte din animalele de muncă şi din inventarul agricol de mică valoare confiscat de la
germani67.
În cadrul acestei mişcări de populaţie, în toamna anului 1946, un grup de circa
30 de familii de meglenoromâni din Cerna, s-au deplasat în Banat, în judeţul Timiş –
Torontal, stabilindu-se la Variaşi, Biled şi Jimbolia ş.a., deoarece aici pământul era
superior comparativ cu cel din Dobrogea de Nord68.
Exodul unei părţi a coloniştilor din judeţul Tulcea în Banat a creat o stare de
nelinişte în rândul autorităţilor judeţene. Astfel, prin Nota informativă nr. 214, din 12
septembrie 1946, Comandamentul Jandarmeriei Tulcea îl înştiinţa pe prefectul M.
Gioga că grupuri de colonişti din diferite centre au plecat pentru recolonizare în Banat,
existând temerea că prin plecarea masivă a acestora să scadă numărul populaţiei
româneşti şi, în acelaşi timp, să se nască diferite pretenţii din partea minorităţilor
existente aici69. Pentru a opri exodul coloniştilor, I.G.C.D. trimitea o adresă Prefecturii
Tulcea, cu numărul de intrare 10.057 din 23 septembrie 1946, prin care cerea luarea de
măsuri urgente pentru oprirea plecărilor neautorizate, orice astfel de acţiune atrăgând
deposedarea şi excluderea definitivă de la colonizare70. Prin urmare, prefectul
judeţului Tulcea, M. Gioga, transmitea centrelor de colonişti Comunicatul nr. 10.459
64
Ibidem, f. 5-6
65
D. Şandru, Reforma agrară din 1945 în România, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,
66
Ibidem, p. 204
67
Ibidem, p. 207
68
V. Coman, Meglenoromânii (3), în „Deşteptarea. Revista aromânilor”, Bucureşti, An 10, nr. 1(106),
1999, p. 8
69
DJAN Tulcea., loc. cit., dosar 1385/1946 f. 14
70
Ibidem, fond Prefectura Judeţului Tulcea – Biroul străin – paşapoarte, dosar 159/1946, f. 4
- 181 -
din 7 octombrie 1946, prin care se aducea la cunoştinţă celor interesaţi că cererile
pentru colonizare în Banat şi Ardeal s-au primit la O.N.A.C. numai până la data de 20
septembrie 1946 şi că activitatea se va suspenda până la 1 ianuarie 1947, urmând ca,
odată cu terminarea reformei agrare, să se constate disponibilităţile pe care să poată fi
aşezaţi cei îndreptăţiţi71.
Nu este mai puţin adevărat faptul că, în ciuda opreliştilor, deplasările unor
colonişti au continuat spre vestul ţării, numărul meglenoromânilor stabiliţi în Banat
totalizând acum, aproximativ 57 de familii72. În ansamblu, nici reforma agrară aflată în
plină desfăşurare nu oferea stabilizarea situaţiei producătorilor agricoli şi nici a
coloniştilor din Dobrogea. Mai mult, seceta din anul 1946 a afectat grav agricultura şi
implicit pe producătorii agricoli73. În ciuda luării de noi măsuri, de către autorităţile
guvernamentale, în sprijinul „ţărănimii muncitoare”, din anul 1947, situaţia
coloniştilor nu fusese rezolvată în totalitate74. Nici măsurile luate în anul 1948 nu au
definitivat această problemă, ba mai mult printr-o decizie a Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor se decidea suspendarea lucrărilor de împroprietărire şi colonizare75. Astfel,
în ultimul an care a precedat actul de început al colectivizării, mai existau colonişti
care continuau să-şi manifeste nemulţumirea faţă de măsurile insuficient de energice
ale statului, pe linia integrării corespunzătoare şi în deplină siguranţă în zonele
ocupate.
În acest sens, în octombrie 1948, un număr de 384 de români evacuaţi din
Cadrilater şi colonizaţi în judeţele Constanţa şi Tulcea aveau încă de primit, din partea
statului, despăgubiri pentru recoltele părăsite în toamna anului 194076. În realitate,
numărul celor care aveau de primit despăgubiri, din partea statului român, era mult
mai mare, această reparaţie realizându-se abia prin Legea nr. 9/1998 privind acordarea
de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului
bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova, la 7
septembrie 194077 şi a Hotărârii de Guvern nr. 379 din 14 iulie 199878 privind
Constituirea Comisiei Centrale pentru aplicarea dispoziţiilor legii menţionate mai sus.
71
Ibidem, f. 5
72
Recent, în urma unei aprofundate cercetări am identificat, în arhivele tulcene un „Tabel nominal de
coloniştii şi macedonenii care au distrus (sic!) şi părăsit locuinţele plecând în Banat sau în altă parte”, din
care am identificat, după nume, aproximativ 57 de familii de meglenoromâni dintr-un număr total de 134
care au părăsit localitatea Cerna între 1946-1947. Vezi în acest sens, DJAN Tulcea., fond Legiunea de
Jandarmi Tulcea, dosar 118/1947, f. 21-23
73
D. Şandru, op. cit., p. 299, vezi şi M. Rusenescu, Date privind politica agrară a României (martie
1945-februarie 1949) în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, vol III, 1978, Bucureşti, p. 90
74
M. Rusenescu, op. cit., pp. 90-96
75
M. Cojoc, op. cit., pp. 26-27
76
D. Şandru, op. cit., p. 217
77
M. O., An X, Nr. 8, Partea I, 13 ianuarie 1998, pp. 7-9
78
M. O., An XIV, Nr. 105, Partea I, 7 februarie 2002, pp. 6-8
- 182 -
Practic, după încheierea celui de-al doilea război mondial, meglenoromânii
din România au evoluat în cadrul unui regim de tip totalitar, impus de Moscova, după
modelul stalinist, ce se va impune, cu precădere, din anul 1948. Elaborarea
programului vizând transformarea socialistă a agriculturii la Plenara Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 194979 îi va ancora adânc pe
meglenoromâni în noile realităţi, odată cu acest moment încheindu-se o nouă etapă din
evoluţia istorică a acestora.
Zusammenfassung
Der Artikel nimmt sich vor, die Situation der Meglenorumänen aus
Südosteuropa gegen Ende des zweiten Weltkrieges vorzustellen. In der Einleitung
wird die Aufmerksamkeit auf die politische Lage der Meglenorumänen von
Griechenland und Jugoslawien gerichtet, wo sie bodenständig waren. Weiter wird
die Evolution der Meglenorumänen in Rumänien im Zusammenhang mit den hier
abgerollten politischen und militärischen Ereignissen hervorgehoben.
79
M. Cojoc, op. cit., p. 29
- 183 -
SIMBOLURI DE FOR PUBLIC ALE CINSTIRII EROILOR
ROMÂNI DIN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Virgiliu Z. TEODORESCU
„Educaţia naţională nu e cu putinţă fără cunoaşterea

istoriei acestui neam, precum nu e cu putinţă fără
cunoaşterea pământului românesc.1
Nichifor Crainic
Omenirea a fost implicată în secolul XX în marile confruntări generate din

numeroasele veleităţi de supremaţie şi de numeroasele tare moştenite ale veacurilor
anterioare. În acest context România milita pentru unitate naţională, ideal îndeplinit
prin marile sacrificii de natură umană şi materială, precum şi prin voinţa celor care,
prin solemnele hotărâri adoptate în martie, noiembrie şi decembrie 1918, au realizat
Marea Unire a Românilor. Anii care au urmat au fost mobilizatori întru refacerea ţării,
înfăptuirea marilor reforme cu repercusiuni de natură juridică, economică, socială,
culturală, inclusiv depăşirea a tot ceea ce a declanşat marea criză economică mondială.
În acest context o atenţie deosebită s-a acordat în perioada interbelică Cinstirii Eroilor.
Au fost anii când era preluat şi reformulat îndemnul mobilizator al lui Maurice de
Waleffe către toate naţiunile lumii: „Un popor îşi merită Eroii viitorului în măsura în
care îi respectă pe ai trecutului”2. Şi s-a trecut la o acţiune de amploare, constând în
depistarea mormintelor, concentrarea osemintelor în Cimitire de Onoare, mausolee,
realizarea de monumente cu caracter naţional şi local. S-a valorificat şi experienţa
deceniilor anterioare. Ne referim predilect la acţiunile declanşate după războaiele din
1877-1878, 1913 şi 1916-19l9. La timpul respectiv călăuzitoare erau cuvintele
enunţate de omul de cultură Constantin Esarcu3: „Monumentele, prin faptul că sunt
1
Să ne cultivăm conştiinţa Eroică, în „Poliţia Română, Bucureşti, anul II, nr. 1-2, ianuarie-februarie
1940, p. 2-4
2
Thomas Corlyle, Eroii –Cultul Eroilor şi eroicul în istorie, Bucureşti, 1922
3
Constantin A. Esarcu /Exarcu/ (5 noiembrie 1836, Bucureşti – 8 iunie 1898, Băile Govora, jud. Vâlcea,
cimitirul Bellu – Bucureşti, figura 40, locul 35). Studii liceale la Bucureşti, licenţa în ştiinţele naturale şi
doctorat în medicină la Paris; cercetător în domeniile de specialitate, dar şi al izvoarelor referitoare la
istoria românilor aflate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii din străinătate; carieră didactică universitară,
- 184 -
destinate a perpetua memoria marilor momente ale unei naţiuni arăt periodic scara lor
morală. Ele indică cel mai înalt punct la care un avânt naţional a ridicat o generaţiune
şi invită, prin aceasta însuşi, generaţiunile următoare a face sforţările necesare pentru a
se menţine sau a se pune la un asemenea nivel”.4
A fost o efectivă competiţie, comitetele de iniţiativă preocupându-se ca prin
sumele obţinute prin varii manifestări să aducă în forul public simboluri care, prin
mesajul încorporat să fie pentru urmaşi o pilduitoare lecţie de înalt patriotism. Prin
alegerea în cadrul unor concursuri a celui mai apreciat artist plastic, prin alegerea
amplasamentului şi a modului de amenajare a ambientului, prin manifestările prilejuite
de momentul dezvelirii şi sfinţirii, ca şi cele care se organizau în anii următori cu
ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor, începerea şi finalul de an şcolar, ziua de hram a Sf.
Biserici a localităţii, toate erau prilejuri de evocare a celor care s-au sacrificat pentru
Patrie. Noua generaţie prelua de la cei vârstnici evocări relevante, învăţând a discerne
şi a atribui evenimentelor la zi o înţelegere pentru cunoaşte drumul de urmat. Deşi
speranţele erau că lecţia primului război mondial va fi călăuză bună întru a nu se mai
provoca asemenea hecatombe, timpul a dovedit că preceptele preconizate nu erau
acceptate şi de cei învinşi. Au urmat anii unor febrile maşinaţiuni care, prin tertipuri
tacit acceptate de cei ce considerau că pacea a fost întronată pentru vecie, au generat
acţiunile revanşarde. De la conflicte cu caracter local la deşănţate formulări revanşarde
şi antirevizioniste, cei doritori a-şi impune ideologiile deseori artificial prezentate au
determinat o nouă calamitate de factură mondială, ce a condus la acel tăvălug
nimicitor. Oameni, valori materiale şi culturale au fost înlăturate de această nouă
răbufnire.
A fost contextul când România, prin conjunctura creată, s-a aflat la discreţia
marilor acţionari ai unei noi ordini mondiale. Prin ultimatumul din iunie 1940,
U.R.S.S. a realizat primul rapt din trupul României, răpindu-i Basarabia şi nordul
Bucovinei, incluzând şi ţinutul Herţa din fostul judeţ Dorohoi. A urmat raptul din 30
august 1940 impus de Germania hitleristă şi Italia fascistă prin care, o mare parte din
nord-estul Transilvaniei, a fost cedat Ungariei hortiste. Ultima sfârtecare a urmat la
începutul lunii septembrie 1940 când şi Bulgaria a obţinut cele două judeţe din sudul
diplomatică, publicistică. Pentru popularizarea ştiinţelor naturii, a întronării respectului pentru mediul
înconjurător, a înlătura ignoranţa, superstiţiile, a pus bazele revistei „Natura”. A fost iniţiator al unor
instituţii menite a conduce la propăşirea culturală în toate mediile sociale: societatea Ateneul Român,
1865, pentru al cărui propriu edificiu a făcut celebrul apel către întreaga suflare românească: „Daţi un leu
pentru Ateneu!”, „Amicii Instrucţiunii”, 1866, transformată în 1867 în „Societatea pentru învăţătura
poporului român”, societatea „Filarmonică”, 1868. Ca om politic a fost senator, ministru. Valorile
acumulate pe parcursul anilor le-a donat predilect Ateneului Român şi Academiei Române, membru
corespondent al Academiei Române ales la 1/13 aprilie 1884.
4
C. Esarcu, Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în şedinţa
Atheneului de la 3/15 noiembrie 1883, Bucureşti, 1883, p. 6
- 185 -
Dobrogei sub presiunea evenimentelor impuse de cei ce îşi asumaseră din 23 august
1939 misiunea de a realiza o reajustare a graniţelor statelor europene.
Schimbările de natură politică, conjunctura internaţională au impus o
reevaluare a potenţialului uman şi material al României, în momentul declanşării celui
de al doilea război mondial aflându-se alături de forţele Axei. Considera că această
alăturare îi va facilita recuperarea teritoriilor pierdute şi reunirea tuturor românilor în
ţara lor. Acţionând pentru eliberarea teritoriilor nord-estice, campania militară a
implicat participarea la ofensiva pe teritoriul U.R.S.S. ca să urmeze o retragere care a
apropiat frontul în primăvara anului 1944 de hotarele României. Este necesar să
precizăm că demersurile de factură diplomatică întreprinse de diverse persoane cu
însărcinări diplomatice au cunoscut variate răspunsuri, pentru a se ajunge la momentul
când prin arestarea mareşalului Ion Antonescu, conducătorul Statului şi al membrilor
Guvernului României, să fie creat un unilateral act al Armistiţiului de la 23 August
1944 prin care România se alătura Naţiunilor Unite, luptând împotriva fascismului.
Armistiţiul a fost semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944, când României i-au fost
impuse condiţiile de ţară învinsă. Atât în primii ani de război, cât şi după 23 August
1944 şi până după ziua de 9 mai 1945 din rândurile ostaşilor României au căzut la
datorie numeroşi combatanţi.
De la modestele Cruci marcând locurile unde le-a fost hărăzit loc de veşnică
îngropăciune, la acţiunile ulterioare de deshumare şi reunire în Cimitire de Onoare, la
simboluri de o anumită anvergură toate au menirea de a aminti viitorimii imensele
sacrificii impuse pentru a proteja nealterată sacra moştenire primită de la înaintaşi
pentru a fi transmisă către urmaşi.
Dacă în primii ani de după 1945, în condiţiile prezenţei trupelor eliberatorilor-
ocupanţi s-a acţionat în deliberatul proces de stalinizare a României, prin ridicarea atât
în Bucureşti, cât şi în foarte multe alte localităţi ale ţării monumente ale cinstirii
acestora, începând din al şaselea deceniu al secolului trecut s-au realizat simboluri de
for public reprezentative, ce au devenit în timp definitorii pentru localităţile care le
găzduiesc. Adeseori amplasamentele sunt chiar evocatoare ale unor episoade
edificatoare ale crâncenelor lupte care s-au dat în zona respectivă.
Suntem însă datori ca înainte de a trece la evocarea câtorva din aceste
simboluri dedicate Ostaşilor Români, să amintim prezenţa din 1946 în forul public a
unui concludent monument amplasat în teritoriul preluat prin Dictatul de la Viena de
către regimul horthyst din Ungaria. Ne referim la oraşul Bistriţa unde, în parcul din
faţa sinagogii, a fost realizată comemorarea evreilor deportaţi din fostul judeţ Năsăud.
Este un obelisc din beton armat, placat cu marmură neagră, având în partea de jos un
basorelief din marmură, textele îi definesc menirea: „Monumentul deportaţilor”5.
Concludente şi definitorii sunt cuvintele inscripţiei: „În amintirea celor 7000
copii, femei, bărbaţi evrei deportaţi din jud. Nasăud, schingiuiţi şi ucişi în crematoriile
5
DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. Vezi şi I. Cosma, M. Popp, N. Sabău, Prin ţara Năsăudului,
- 186 -
din Birkenau -Auschwitz sau în lagărele similare, precum şi în amintirea miilor de
români în acelaşi fel duşi în sclavie şi la moarte de către fascişti şi hitlerişti”. Placă
neagră s.d.j. „I. Flontaş Baia Mare”. Are ataşat un panou din marmură albă având
zguduitoarea scenă cu un grup de deportaţi, dus în coloană spre cuptoarele fumegând.
Este purtătoare şi a textului: „În amintirea cetăţenilor evrei din Bistriţa bătrâni şi copii,
femei şi bărbaţi deportaţi în anul 1944 de către fascişti şi exterminaţi la Auschwitz.
Data internării evreilor în Bistriţa mai 1944 / Data deportării şi exterminării în masse
iunie 1944 / Data deportării românilor în masse iunie 1944 / Data exterminării
românilor la muncă de robie 1944/1945”.
Este foarte adevărat că din redactarea textului lipseşte definirea categorică a
celor care şi-au asumat ca state asemenea responsabilităţi şi, ca atare, după trecerea
deceniilor, cei interesaţi găsesc în actualele condiţii de ignorare a istoriei climatul
favorabil de a acuza statul român de genocid, pentru a crea impresia culpabilităţii şi a
justifica acuzaţia de exterminare a 400.000 de evrei din România.
În acest context se înscrie şi realizarea din 1946 a sculptorului Martin Iszak6
pentru oraşul Dej. Lucrarea dedicată Deportaţilor a fost amplasată în Piaţa Ştefan cel
Mare şi a fost dezvelită în 1948.
Pentru Capitala României a fost preconizată o sinteză care să încorporeze
cinstirea Armatei Române şi totodată o evocare a unor episoade din zbuciumatul trecut
al dăinuirii acestui neam pe vatra străbună. Lucrarea a fost încredinţată spre realizare7
unui colectiv de sculptori din cadrul Studioului de artă plastică al Armatei. A fost o
lucrare de anvergură menită a domina tăpşanul colinei pe care se află monumentala
construcţie a Academiei Militare. Având o largă deschidere spre Piaţa Eroilor şi axul
rutier al străzii Ştirbei Vodă, lucrarea concepută de colectivul sculptorilor Ioan
Dămăceanu8, Zoe Băicoianu9, Theodor N. Ionescu10, Vasile Barabas, coordonat de
6
Martin Iszak (12 aprilie 1913, Subcetate, jud. Mureş - ), studii de artă la Budapesta, debut în anul 1933,
participă la expoziţii din ţară şi străinătate, carieră didactică, prezenţe în forul public la Târgu Mureş, Sf.
Gheorghe, Dej, Bucureşti, Arad, Gheorghieni, Miercurea Ciuc. Vezi O. Barbosa, Dicţionarul artiştilor
români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 261
7
„Arta”, Bucureşti, anul XXI, nr. 5-6 1974, p. 32. Vezi şi DANIC., fond U.A.P., dosar 34/1968-1970
8
Ioan S. Dămăceanu, (5 septembrie 1924, Iaşi – 27 aprilie 2004, Bucureşti), înmormântat la 1 mai 2004,
în cimitirul Ghencea Militar 3, str. Cooperaţiei). Participant la cel de al doilea război mondial. Studii
militare la Iaşi. O conjunctură i-a evidenţiat calităţile artistice cu preocupări pentru modelare. Astfel a
ajuns sculptor încadrat în colectivul Studioului Artistic al Armatei, unde a participat la realizarea unor
lucrări de artă monumentală.
9
Zoe Băicoianu (2/15 august, 1910, Predeal, jud. Braşov – 1987). Şcoala de Arte Frumoase la Paris, elevă
a Şcolii române de la Roma. Debut ca sculptoriţă la Paris în anul 1931. A expus în ţară şi străinătate la
expoziţii colective, organizând şi expoziţii personale. Prin preocupările multilaterale de abordare ca
manieră şi materiale (metal, sticlă ş.a.) a realizat artă monumentală, decorativă. Opera i-a fost apreciată
prin integrarea în forul public, muzee, colecţii particulare, premii şi distincţii.
10
Theodor Ionescu, /Tene Ionescu / (28 octombrie 1928, Bucureşti - ). Absolvent al Academiei de Arte
Frumoase din Bucureşti, promoţia 1948 sculptor portretist cu preocupări şi pentru arta monumentală.
Adeseori colaborând pentru realizarea unor lucrări de anvergură.
- 187 -
Marius Butunoiu11 are pe respectiva platformă din faţa amintitului edificiu
monumentalul grup statuar evocând, într-o ipostază apoteotică, un infanterist, un
aviator şi un marinar ai Armatei Române. Masivul piedestal cu structura din beton
armat este placat cu marmură de Moneasa. Grupul statuar a fost turnat în bronz în
cadrul Uzinelor „23 August” (N. Malaxa) de colectivul coordonat de specialistul
Vasile V. Răşcanu12. La nivelul pieţii este remarcată prezenţa celor două mari
altoreliefuri care, prin episoadele narate în piatră, evocă o istorie multimilenară,
aducând în faţa privitorului evenimente istorice semnificative.
Monumentul a fost inaugurat în cadrul unor ample manifestări la 17 august
1957. Azi, amintind acest moment, data poate părea banală, însă, la timpul respectiv
amintitele trupe de ocupaţie ale Armatei Roşii se aflau în curs de părăsire a teritoriului
naţional al României. Că a fost un act premeditat de expirmare totalei demnităţi
naţionale o demonstrează faptul că respectiva realizare a grupului statuar era, la data
amintită, în stadiul de finalizare a turnării în bronz, fiind expusă pe piedestal macheta
1/1 turnată în gips patinat bronz. Zona viitoarelor altoreliefuri era sugerată de o
panotare provizorie.
În anii următori încheierii conflagraţiei mondiale, în oraşul Dej din judeţul
Cluj, în Piaţa Bobâlna a fost realizat un obelisc13 dedicat cinstirii memoriei celor care,
pe acele plaiuri, au luptat pentru înlăturarea regimului fascist. Textul este definitoriu
prin laconismul său: „Eroii români şi sovietici 1944”.
După câteva decenii, în alt context, s-a realizat un nou monument dedicat
Eroilor din războiul antifascist. A fost amplasat pe Dealul Furcilor, pe o platformă
special amenajată care conferă lucrării o remarcare de la mare distanţă. Are un
postament-platformă circulară din beton armat în care sunt dispuse la verticală 49 de
coloane din aluminiu, având fiecare diametrul de 0,20 m şi înălţimea între 1şi 10 m,
într-o dispunere crescătoare în cerc deschis, sugerând flamura unui drapel desfăşurat.
11
Marius Traian Butunoiu (22 octombrie 1919, Turtucaia, azi Bulgaria – ). Studii militare şi la Academia
liberă de arte frumoase Guguianu. Sculptor, organizator şi conducător al Studioului de artă plastică al
armatei. Debut artistic în anul 1948. Participări la expoziţii colective din ţară şi străinătate. Realizator de
artă monumentală, evocatoare a trecutului poporului român. Artist plastic cu preocupări predilecte pentru
arta monumentală evocatoare a istoriei naţionale, este o prezenţă, prin opera sa, în numeroase localităţi
ale ţării. Sunt lucrări de anvergură turnate în bronz,dar şi miniaturale dăltuite în marmură. Este prezenţă
permanentă la expoziţii din ţară şi străinătate.
12
Vasile V. Răşcanu (12 august 1877, Ţifu, comuna Banca, azi jud. Fălciu, azi Vaslui – 26 decembrie
1963, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri). Fiul lui Vasile şi Catinca studii la şcoala primară din satul Ţifu, în
Bucureşti după un examen bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii, specialitatea turnătorie în
metal, specializare ca bursier al statului în Germania, Franţa, Austria, Italia (1900-1905); revine în ţară şi
cu sprijinul lui Frederic Storck realizează întreprinderea V.V. Răşcanu & comp. în Bucureşti, str. Felix nr.
89, care a evoluat până în 1945 realizând cele mai dificile lucrări de artă, apreciat şi de artiştii străini; a
contribuit la formarea unei noi generaţii de turnători care i-au continuat munca în cadrul Combinatului
Fondului Plastic. Vezi V. Z. Teodorescu, Contribuţii la istoricul turnătoriilor artistice în metal din
România, în „Muzeul Naţional”, vol. X, Bucureşti, 1998, p. 181-188.
13
I. Cosma, M. Pop, N. Sabău, op. cit., p. 13 Dej „România, ’83”, p. 303. Dej. Judeţele Patriei Cluj
monografie, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 279 Dej.
- 188 -
La Oradea, în parcul din zona centrală a oraşului a fost dezvelit, la 22 august
1958, monumentul Ostaşului Român14, o realizare a sculptoriţei Iulia Oniţă15 care a
colaborat cu arhitectul Mircea Anania şi a beneficiat de contribuţia arhitectului Petre
Antonescu la proiectarea amenajării urbanistice a zonei. Un piedestal monumental
înalt de 7 m are pe feţele laterale două basoreliefuri redând: 1) participarea la luptă a
ostaşilor români împreună cu ostaşii sovietici; 2) primirea sărbătorească a ostaşilor cu
tradiţionala pâine şi sare. Statuia Ostaşului Român are înălţimea de 6,50 m. Lucrarea
este semnată: stânga jos: Iulia Oniţă; şi în dreapta jos: Comb. Fondul Plastic /1958
Buc.
În parcul central de pe Dealul Florilor din Baia Mare a fost amplasat
monumentul Ostaşului Român16, realizare a colaborării între sculptorul Andrei Ostap17
şi arhitectul Anton Dâmboianu18. Lucrare de mari proporţii, are în compunere o mare
platformă la care accesul este facilitat de trepte radiale. Ca fundal, este un hemiciclu
amplu menit a sugera faldurile unui drapel ce protejează personajele dispuse în zonele
extreme. Sunt statui, ronde-bosse redând o femeie cu pruncul în braţe, sugerând Patria
şi un ostaş. Pe ambele feţe ale hemiciclului, însumând o suprafaţă de 135 mp. sunt
amplasate basoreliefuri tratând diverse episoade ale dăinuirii multimilenare. Statuia
14
DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970 şi 141/1970. Iulia Mocanu, Iulia Oniţă, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1987, 104 p., la p. 42, 95.
Vezi şi F. Tucă, M. Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Editura Militară, Bucureşti 1983, p.
287. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeu 820.395
15
Iulia Oniţă / născută Moraschi/ (1 august 1922, Dorohoi, azi jud. Botoşani – 28 aprilie 1987,
Bucureşti). Studii de sculptură începute la Iaşi la Academia de Arte Frumoase cu Ion Irimescu şi
finalizate la Bucureşti cu Cornel Medrea. A debutat la Iaşi în 1947.Carieră didactică universitară. Anii de
participări la expoziţii, călătorii de documentare în ţară şi străinătate i-au fost călăuza drumului creator în
domeniul artistic. Multe din modelajele sale au devenit lucrări de artă monumentală, fiind plasate în multe
din localităţile ţării. Concomitent o serie de lucrări au fost integrate în patrimoniul unor muzee şi colecţii.
Vezi M. Dumitrescu, şi Iulia Oniţă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967. I. Mocanu, Iulia Oniţă, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1987, 104 p. O. Barbosa, op.cit., p. 369. N.B. anul naşterii este menţionat 1923 !?.
A. Topârceanu, Dialog cu istoria, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 133. Ionel Bejenaru, Dicţionarul
Botoşănenilor, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 185-186
16
DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. Judeţele patriei Maramureş – monografie, Editura Politică,
Bucureşti 1980, p. 299. F. Tucă ,M.Cociu, p. 39-40. Fototeca combinatului Casa Scânteii, clişeele:
Monumentul Ostaşului Român: 145.085-80; 300.800; 145.077-80. Vezi A. Topârceanu, op.cit., p. 133
17
Andrei Ostap (3 noiembrie 1921, Chişinău, azi Republica Moldova - ? ). Studii de sculptură la
Bucureşti I.A.P. „N. Grigorescu”, promoţia 1950 elev al lui Cornel Medrea şi Boris Caragea, debut
artistic 1952, participă la expoziţii colective şi are expoziţii personale. Realizator de sculptură
monumentală, dar şi de mici dimensiuni, reliefuri, decoraţiuni interioare. Lucrări de artă monumentală la
Baia Mare, Bucureşti, Galaţi, Piteşti, Târgu Mureş, Brăila, Miercurea Ciuc. Vezi O. Barbosa, op. cit., p.
371-372
18
Anton Dâmboianu (1 noiembrie 1925, Moreni, jud. Dâmboviţa - ).- Studii la Facultatea de Arhitectură
din Bucureşti, promoţia 1950. Carieră didactică universitară şi de proiectare a unor edificii, lucrări de
sistematizare, arhitect cu contribuţii şi la realizarea de monumente pentru forul public. P. Constantin,
Dicţionarul universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 91
- 189 -
Ostaşului Român, are înălţimea de peste 6 m. Compoziţia a fost realizată în beton
armat şi placaj cu piatră albă. Ansamblul a fost dezvelit la 23 august 1959.
De la aceste momente cruciale au mai trecut ceva ani, definiţi azi ai tranziţiei,
spre momentul 12 aprilie 1964, când, prin Declaraţia de Independenţă, s-au deschis
drumurile menite a înlătura imixtiunile în istoria noastră, oferind prilejul şi de o mai
nuanţată înţelegere care a situat România în timpul celui de al doilea război mondial în
două ipostaze. Au fost anii când pe teritoriul României au fost amplasate o serie de
monumente evocatoare ale faptelor de Eroism ale Armatei Române. Totodată a fost
permisă inscripţionarea pe monumentele ridicate anterior a numelor Eroilor din anii
1941-1945.
La Expoziţia anuală de Stat din anul 1959 a fost expusă o machetă a
sculptorului Gavril Covalschi19, redând concepţia artistului pentru preconizatul
monument întru cinstirea Ostaşilor Români20 ce urma să fie realizat pentru oraşul
Arad. Lunile care au urmat i-au solicitat artistului finalizarea şi amplasarea în forul
public a monumentului. La această acţiune i s-a alăturat, cu competenţă, arhitectul
Cristea Miloş. Monumentul a fost amplasat în Piaţa „Avram Iancu”. Pe un masiv
piedestal, trunchi de piramidă cu înălţimea de 5 m, realizat din beton armat placat cu
travertin, a fost plasată pe faţa principală având înscris textul: „SLAVĂ OSTAŞILOR
ROMÂNI CARE AU LUPTAT ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU
ELIBERAREA PATRIEI”. Pe piedestal se află compoziţia care are o figură centrală,
Ostaşul Român. Acesta este flancat de un infanterist şi un vânător de munte,
evocându-i pe elevii şcolii militare de la Radna, apărători, salvatori prin sacrificiul lor
ai zonei arădene în toamna anului 1944, în contextul unei încercări a inamicului de a
se infiltra în respectivul perimetru. Compoziţia are în planul secund şi o femeie în
costum naţional. Este o lucrare ronde-bosse ce oferă imagini valorificate spaţial din
toate unghiurile. Ansamblul sculptural are 7,00 m, componentele modelate fiind
turnate în bronz. La 24 octombrie 1960 a avut loc solemnitatea dezvelirii
monumentului Ostaşului Român de la Arad.
La Satu Mare, în zona centrală a oraşului, în Piaţa Republicii, întru a cinsti
memoria ostaşilor din compunerea armatei a IV-a române care au acţionat în luna
octombrie 1944 pentru eliberarea teritoriului românesc a fost dezvelit, în anul 1963,
19
Gavril Covalschi (11 iulie 1925, Gemenea, jud. Suceava - ) Studii de artă plastică la Cluj. Sculptor,
debut artistic în anul 1953, participant la expoziţii colective. Autor de portrete şi compoziţii
monumentale. Realizator al unor lucrări monumentale de for public în localităţile: Botoşani, Bistriţa,
Craiova, Suceava, Târgovişte, Şimleul Silvaniei, Satu Mare, Blaj, Vatra Dornei, Bucureşti, Constanţa,
Piteşti
O. Barbosa, op. cit., p. 138-139. V. Florea, Arta română modernă şi contemporană, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1982, p. 387-389.
20
Expo anuală de Stat, 1959, Catalog p. 82. DANIC, fond U.A.P., dosar 32/1970,vol. I, f. 217.; dosar
34/1968-1970; 141/1970; 32/1970: Arad. Vezi şi E. Satco, Arta în Bucovina, vol. I, Suceava, 1984, p. 61-
62: Arad. F. Tucă, M. Cociu, p. 29, Arad.O.N.T., Itinerare turistice în vestul României, Bucureşti, 1969,
p. 83 Arad. Vezi şi F. Tucă, Inscripţii..., , p. 171, Arad [F.T]. A. Topârceanu A., op. cit., p. 133
- 190 -
monumentul Ostaşului Român21. Pe un piedestal bine proporţionat în formă de trunchi
de piramidă realizat din beton armat placat cu travertin se remarcă statuia ostaşului
care, cu o solemnă demnitate, poartă cu mâna stângă ridicată Drapelul Patriei, iar cu
mâna dreaptă ţine o ramură de stejar alăturată faldurilor tricolorului. Statuia dăltuită de
sculptorul Emil Mereanu22 în piatră albă are înălţimea de 3,50 m. Monumentul este
plasat pe o platformă-terasă pavată cu marmură albă. Patru vase mari decorative
flanchează monumentul.
La Carei, în vestul ţării, în zona unde la 25 octombrie 1944 trupele române
împreună cu cele ale U.R.S.S. au înlăturat inamicul de pe teritoriul preluat de regimul
horthyist în 1940, în urma Dictatului de la Viena. Pentru Piaţa Victoriei din acest oraş
a fost comandat un monument23, oferind sculptorului Gheza Vida24 posibilitatea de a
integra în respectiva realizare o sintetică, dar sugestivă compoziţie, fiecărei prezenţe
fiindu-i atribuită o concludentă menire. Are în compunere un obelisc piramidal, înalt
de 15 m şi un grup statuar înalt de şapte m, basoreliefuri şi două portrete redând pe
ostaşul şi pe ţăranul român, lucrări dăltuite în piatră. Compoziţia monumentului, prin
modul de distribuire a planurilor, armonios legate între ele, sugerează o perfectă
unitate narativă. Pe o platformă la care se ajunge urcând 1+6= 7 trepte se află: un cap
de ostaş, un chip de ţăran, o poartă, o femeie sădind o floare şi un obelisc cu inscripţia
„GLORIE OSTAŞILOR ARMATEI ROMÂNE CĂZUŢI ÎN LUPTELE PENTRU
ELIBERAREA PATRIEI”. La reuşita acestui simbol sculptorul a beneficiat de buna
colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu. Lucrarea a fost finalizată de artist în anul
1963 şi a fost inaugurată la 21 octombrie 1964, solemnitatea dezvelirii reunind
oficialităţile şi un numeros public din vestul României.
21
I. V. Lupescu, Monumentele Unirii, p. 188. Florian Tucă , Inscripţii ..., p. 293. Fototeca Combinatului
Poligrafic Casa Scânteii, clişeul 820.810
22
Emil /Emanoil/ Mereanu (11 iulie 1903, Roşiori de Vede, jud. Teleorman - 3 august 1991, Bucureşti).
Academia de Arte Frumoase, promoţia 1934, Seminarul pedagogic „Titu Maiorescu”, 1935. Beneficiar al
bursei „D. Paciurea” 1935-1936, sculptor cu debut în 1932. Participant la expoziţii colective din ţară şi
străinătate. Expoziţii personale la Bucureşti 1932,1935, 1937, Anvers, Belgrad, Budapesta, Novi-Sad, Tel
Aviv 1984, Titograd, Zagreb 1966. Premii: Ministerul Artelor 1937, Tinerimea Artistică 1938, Simu
1943.
23
DANIC, fond U.A.P., dosar 32/1970, vol. I, f. 217; 34/1968-1970. D. Radosav, Satu Mare, ghid de
oraş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984, 176 p., la p. 102. F. Tucă, În memoriam, Editura Militară,
Bucureşti, 1971, p. 299-300. F. Tucă, M. Cociu, p. 124. „Scânteia”, Bucureşti, anul XXXIV, nr. 6417, j.
22 octombrie 1964, p. 5
24
Gheza Vida ( 28 februarie 1913, Baia Mare – 11 mai 1980, Baia Mare), sculptor şi grafician. Alexandru
Cebuc, Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. II, Editura Arc
2000, Bucureşti, 1998, 200 p., la p. 193.
- 191 -
În centrul oraşului Târgu Mureş este amplasat la capul esplanadei plantate cu
trandafiri monumentul dedicat Ostaşilor Români25. Piedestalul are încorporate pe
feţele laterale două basoreliefuri evocând luptele care s-au desfăşurat în zonă în
toamna anului 1944 pentru alungarea armatelor hitleriste şi horthyiste. Pe piedestal
este amplasată statuia Ostaşului Român redat în postura avântului de biruitor, înălţând
drapelul României. Elementele sculpturale au fost modelate de sculptorii Ştefan
Csorvassy26 şi Martin Izsak. Statuia a fost turnată în bronz. Monumentul a fost
dezvelit în august 1964.
Monumentul Eroilor de la Moisei27, judeţul Maramureş, a fost realizat iniţial
în 1959 de Gheza Vida din lemn, ulterior piesele fiind înlocuite cu cele dăltuite în
piatră şi inaugurat la 13 august 1972. Amplasate în cerc pe tăpşanul la care conduce un
drum în trepte, cele 12 coloane (2+10) cinstesc memoria a 29 de cetăţeni ucişi la 14
octombrie 1944 de trupele hortiste şi naziste. Un ţăran şi o ţărancă, 2 sculpturi
străjuiesc treptele care conduc la platforma (platoul Groşi) pe care sunt plasate cele 10
coloane, stâlpi de pomenire a celor ucişi. Toate personajele sunt distribuite cu privirea
spre exterior. Sunt 10 siluete uriaşe de bărbaţi grupate în jurul unei lespezi de piatră pe
care s-a săpat o inscripţie despre evenimentul de pe valea Vişeului.
Una din cele mai sângeroase lupte care s-au dat pentru eliberarea Ardealului s-
a desfăşurat în zona Oarba de Mureş, comuna Iernut, judeţul Mureş. Asalturile pentru
cucerirea dealului Sângeorgiu s-au soldat cu peste 11.000 de victime. Pentru a le cinsti
memoria a fost realizat un monument28 cu următoarea inscripţie: „GLORIE EROILOR
ROMÂNI CĂZUŢI PENTRU APĂRAREA PATRIEI”.
În oraşul Covasna, judeţul Covasna a fost dezvelit, la 9 mai 1973,
monumentul dedicat Eroilor din războiul antifascist29 cunoscut şi cu termenul
25
A. Topârceanu, op. cit., p. 133. Vezi F. Tucă , Inscripţii..., p. 192-193. Fototeca Combinatului
Poligrafic Casa Scânteii, clişeele: 407.855; 990.029-77 color.
26
Ştefan CSORVASSY (2 aprilie 1912, Reghin, azi jud. Mureş - ). Studii libere de artă. Carieră didactică.
Sculptor realizator al unor portrete evocatoare a unor personalităţi. O. Barbosa, op. cit., p.144-145
27
DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. „Arta”, Bucureşti, anul XVI, nr. 7, 1969, p. 9. „Arta”,
Bucureşti, anul XVI, nr. 8, 1969, Gheza Vida, p. 12 foto, text p. 13; Monumentul ţăranilor martiri de la
Moisei. „Arta”, Bucureşti, anul XXI, nr. 5-6, 1974, Gheza Vida, p. 27 foto Monumentul ţăranilor martiri
de la Moisei-Maramureş, lemn; Monumentul în memoria victimelor fascismului, Moisei. „Arta”,
Bucureşti, anul XXII, nr. 11, 1975, Gheza Vida, p. 7 foto Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei-
Maramureş, piatră. „Arta”, Bucureşti, anul XXVI, nr. 10, 1979. I. Cosma, M. Pop, N. Sabău, op. cit., p.
70-72 Moisei. A. Topârceanu, op. cit., p. 124 Moisei. FLORIAN TUCĂ , Inscripţii în piatră, p. 279-281
Moisei. Florian Tucă, Coloanele-statui de la Moisei, Bucureşti, 1975. F. TUCĂ ,M.Cociu, Monumente
ale anilor de luptă şi jertfă, p. 272, Moisei. „Arta”, Bucureşti, anul XXX, nr. 10, 1983, p. 22.„Arta”,
Bucureşti, anul XXXV, nr. 8, 1988, p. 3
28
F. Tucă ,M.Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, p. 281
29
F. Tucă , Inscripţii în piatră, p. 116-118. F. Tucă ,M.Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, p.
158-159
- 192 -
„Eliberatorul”. Este o realizare a sculptorului Theodor Ionescu. Pe o platformă cu
patru trepte este un piedestal masiv din blocuri de granit este amplasată statuia ronde-
bosse înaltă de 3,75 m, redând un infanterist echipat de luptă în postura de biruitor,
având puşca ţinută cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă ridicată deasupra capului ţinând
o ramură de stejar. Pe faţa principală a piedestalului este ataşată o placă de marmură
albă având înscrise cuvintele: „GLORIE ETERNĂ EROILOR ARMATEI
ROMÂNE”.
La Păuliş, judeţul Arad a fost realizat un valoros monument dedicat Eroilor
din războiul antifascist. Este creaţia sculptorilor Emil Vitroel30 şi Ion Munteanu care
au colaborat cu arhitectul Cristea Miloş. A fost inaugurat la 14 septembrie 1974. Prin
proporţii, amplasament şi elementele componente acest original simbol este
reprezentativ între lucrările de gen dedicate temei cinstirii Eroilor. În acest caz evocă
„Detaşamentul Păuliş” constituit din elevii unei şcoli militare de subofiţeri de rezervă
care, în luna septembrie 1944, cu puţinele cunoştinţe teoretice dobândite până la acea
dată, fără experienţa confruntării cu inamicul, dar conştienţi de nobila misiune ce le-a
fost încredinţată de a stăvili penetrarea inamicului până la replierea unor unităţi, care
să realizeze o efectivă contraofensivă, au găsit resursele morale de a acţiona exemplar
în faţa inamicului care a atacat în mod repetat.
Realizatorii monumentului l-au amplasat pe o mare platformă din beton armat
spre care conduc o suită de trepte, pentru a avea în faţă masiva statuie ronde-bosse
turnată în bronz, având înălţimea de 4,50 m. Fundalul este realizat din dispunerea unor
lame din beton, placate cu travertin ce sugerează Victoria. Statuia redă ostaşul cu
uniforma de campanie cu arma la piept. O placă are înscrise cuvintele: „EROILOR DE
LA PĂULIŞ 1944”.
Relevant este şi simbolul de la Sfântul Gheorghe unde a fost preconizat un
Monument al Ostaşului Român31, lucrarea fiind încredinţată spre realizare, după un
concurs cu participare restrânsă, sculptorului Peter Balogh32. Lucrarea a fost amplasată
30
Emil Vitroel (8 iulie 1929, Cernei, jud. Bihor, azi în jud. Arad - ). Studii la I.A.P. „N. Grigorescu”,
promoţia 1955, artist plastic, sculptor de portrete şi compoziţii. Arc 2000, vol. II, p. 192, unde localitatea
de naştere este Cermei.
31
Pentru Monumentul Ostaşului Român un concurs restrâns între sculptorii M. Bâscă şi B. Leonovici,
machete 1967, execuţia 1969. Ioan V. Lupescu, Monumentele Unirii, p. 191. O. Barbosa, Dicţionarul
artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 39. F. Tucă ,M.Cociu, p. 337-338.
Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeul 920.677
32
Petre /Peter/ BALOGH (30 iulie 1920, Mişca, jud. Bihor - 1994) I.A.P. „Nicolae Grigorescu”, promoţia
1953, atelierele B. Caragea şi C. Baraschi, debut ca sculptor în 1948 la Cluj. Participări la expoziţii
colective, în ţară şi în străinătate, organizează periodic expoziţii personale. Realizator al unor lucrări de
artă monumentală la Eforie Nord, Galaţi, Ploieşti, Băile 1 Mai, Sf. Gheorghe ş.a. Preocupări pentru
temele evocatoare ale trecutului istoric. Octavian Barbosa, p. 38-39 sunt citate lucrările: monumentul
Ostaşului Român de la Sf. Gheorghe, 1974; Vox Maris; Geneză; Cantata humana. Al. Cebuc, V. Florea,
N. Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, Editura Arc 2000, Bucureşti, 1996, 208
p. la p. 25
- 193 -
la intrarea în oraş, pe un tăpşan în imediata apropiere a podului peste apa Oltului.
Beneficiind de un piedestal bine proporţionat, statuia redă pe Ostaşul Român biruitor
în acţiunea de îndepărtare de pe teritoriul României a inamicului cotropitor.
Monumentul a fost dezvelit la 18 septembrie 1974.
Un succint popas la Cluj-Napoca oferă posibilitatea cunoaşterii câtorva
preocupări locale pentru cinstirea celor care au contribuit la înlăturarea regimului de
ocupaţie hortist. Astfel la poalele dealului Feleac a fost ridicat un obelisc33 din piatră,
evocator al luptelor din zonă din toamna anului 1944 pentru eliberarea teritoriului
naţional. Are înălţimea de circa 10 m. Pe o placă de marmură a fost formulat textul:
„SLAVĂ OSTAŞILOR ROMÂNI CARE S-AU JERTFIT PENTRU ELIBERAREA
PATRIEI ŞI POPORULUI DE SUB JUGUL FASCIST”.
O altă iniţiativă preconiza un reprezentativ monument ce urma să fie ridicat pe
dealul Cetăţuia. Prin H.C.M. din 1960 a fost lansat, pentru 1969, un concurs de
machete pentru desemnarea realizatorului monumentului Ostaşului român34 cu termen
de execuţie definitivă în anul 1974. Oculte maşinaţiuni au blocat această intenţie.
După 1990 în faţa clădirii Comandamentului Armatei a 4-a Transilvania, au
fost amplasate, flancând intrarea, două simboluri semnificative. În stânga a fost plasat
bustul35 (hermă) General de Armată Gheorghe V. Avramescu 1884-1945 comandant al
Armatei a 4-a română, iar în dreapta bustul36 (hermă) General Corp de Armată Nicolae
I. Dăscălescu 1884 – 1969 comandant al Armatei a 4-a română, ambele lucrări
realizate de sculptorul Anton Tănase care a colaborat cu arhitectul Ion Arboreanu.
Busturile au fost turnate în bronz.
La Cluj-Napoca, la 9 mai 1996 a avut loc solemnitatea dezvelirii
monumentului Ostaşului Român, ridicat în zona Catedralei Bisericii Ortodoxe
Române (absida altarului) pe locul unde, cu decenii înainte, a tronat monumentul
Tancului sovietic. Autor al noului monument este sculptorul Radu Aftenie37.
33
F. Tucă , Inscripţii în piatră, p. 224
34
DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970
35
Gheorghe V. Avramescu (26 ianuarie 1884, Botoşani – 1945). Studii la Şcoala Militară de Ofiţeri
Activi de Infanterie şi Cavalerie, pregătire şi carieră militară, participant la cele două războaie mondiale,
general de divizie, iunie 1940, comandant al Armatei a 4-a Română. Leonida Loghin, ş.a., Bărbaţi ai
datoriei-23 august 1944 - 12 mai 1945-Mic Dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 16-18.
Ionel Bejenaru, Dicţionarul Botoşănenilor, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 39-40
36
Nicolae I. Dăscălescu (16 iunie 1884, Căciuleşti jud. Neamţ – 28 septembrie 1969, Piatra Neamţ,
cimitir sectorul militar), pregătire şi carieră militară, general. C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea,
Comandanţi militari – Dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 98-99
37
Radu Aftenie (2 octombrie 1936, Bucureşti - ), studii liceale şi superioare de artă plastică, I.A.P. „N.
Grigorescu”, promoţia 1982, elev al lui Cornel Medrea şi Boris Caragea. Sculptor cu un larg repertoriu de
teme transpuse în piatră, lemn sau bronz cu care a participat la expoziţii colective, de grup sau personale
din ţară şi străinătate, fiind o prezenţă activă în taberele de creaţie ca şi în forul public. Octavian Barbosa,
Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 13. Al. Cebuc, V.
Florea, N. Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, Editura Arc 2000, Bucureşti,
1996, p. 12
- 194 -
Evocând câteva din monumentele dedicate cinstirii Eroilor români din cel de
al doilea Război Mondial sperăm că, după anii de îndepărtare de istoria neamului
românesc, conştiinţa ne va călăuzi spre reîntronarea respectului pentru toţi aceia care,
prin sacrificii, ne-au transmis ROMÂNIA ca o ţară implicată în amplul proces de
metamorfoză a tuturor sectoarelor vieţii economice, sociale, politice, culturale.
Recurgem la citarea cuvintelor lui Spiru Haret38: „când contemplezi asemenea
monumente, în jurul cărora s-au încleştat lupte şi au pierit oameni pentru îndeplinirea
unui ideal care trece deasupra nemerniciilor vieţii este cu neputinţă să nu simţi, cu
puterea inimii, mândria nobilei noastre instituţii şi în acelaşi timp să nu priveşti de sus
şi cu dispreţ pe toţi acei care nu-i dau valoare cuvenită.” 39
Zusammenfassung
Der Autor stellt in seinem Beitrag Denkmäler vor, die zu Ehren der Helden
des zweiten Weltkriegs in Städten und sogar Dörfern und Gemeinden überall auf dem
Gebiet Rumäniens errichtet wurden. Sehr aufschlussreich sind die Angaben zu den
Künstlern, Bildhauern, den Dimensionen, allgemeinen Eigenschaften und den
Inscriften der Ehren-und Mahnmäler.
38
Spiru C. Haret (15 februarie 1851, Iaşi – 17 decembrie 1912, Bucureşti, cimitirul Bellu, figura 73, locul
12), studii la Dorohoi, Iaşi, Bucureşti, licenţă în fizico-matematici la Bucureşti, specializare şi doctorat în
matematici la Paris; matematician, astronom, pedagog, sociolog, carieră didactică universitară. Om politic
liberal de nuanţă poporanistă, ministru reformator al învăţământului de toate gradele, preocupat de starea
ţărănimii, organizator al sistemului cooperatist la sate, animator cultural, iniţiatorul de cămine culturale şi
biblioteci, de atenee culturale ca filii ale societăţii bucureştene, ale universităţilor populare, a fost numit
pe bună dreptate „omul şcoalei”; publicist, membru corespondent 12/24 octombrie 1879 şi titular 31
martie /12 aprilie 1892 al Academiei Române şi al altor prestigioase instituţii ştiinţifice din ţară şi
străinătate. V. Z. Teodorescu, Pro memoria: Spiru C. Haret, în: „Downtown magazine”, Bucureşti nr. 34,
mai 2005, p.16-17 (evocarea omului şi faptelor sale.)
39
Extras din „România Militară”, Bucureşti, anul 1910, nr. II, p. 120-126
- 195 -
LA ÎNCEPUTURILE IUGOSLAVIEI – SIGURANŢA ŞI
MINISTERUL DE EXTERNE ROMÂN PE URMELE
TERORISMULUI IUGOSLAV
Sime PIROTICI
Prezentul studiu urmăreşte, în mod declarat, să restituie cititorului o imagine

corectă a rolului pe care l-au deţinut instituţiile Ministerului de Interne între cele două
războaie mondiale. Este limpede pentru ce o facem. Vreme de aproape jumătate de
secol, regimul comunist a depus eforturi constante să inducă populaţiei o imagine
diabolizată a poliţiei şi serviciilor secrete de care dispunea România în perioada
interbelică. Explicaţia este foarte simplă: o data ajunşi la putere, comuniştii nu puteau
ierta acestor instituţii – şi în special celebrei Siguranţe – faptul de a-i fi combătut. Ca
urmare şi-au mobilizat întregul arsenal propagandistic şi vreme de câteva decenii
asupra populaţiei s-a prăbuşit o avalanşă de producţii media şi ,,artistice” (îndeosebi
producţiile cinematografice au fost de mare impact), în care agenţii instituţiilor în
discuţie apăreau fie caricaturizaţi şi ridiculizaţi ca nişte unelte oarbe ale tentaţiilor
vremii, fie ca nişte cinici dezabuzaţi. Ideea care nu se degaja niciodată din producţiile
comuniste era că instituţiile Ministerului de Interne acţionau – adesea foarte bine în
perioada interbelică – conform principiilor unui stat democratic, aşa cum era România
de atunci.
În cele de mai jos ne vom referi, ca studiu de caz, la una din cele mai
complicate probleme ale vremii – terorismul iugoslav – lăsând cititorului latitudinea
de a deduce el insuşi felul în care conlucrau instituţiile statului la acea dată, în speţă
Siguranţa şi Ministerul de Externe. Mai rămâne să adăugăm că cele înfăţişate de noi
mai jos nu sunt tributare niciunor cărţi sau autori, ci rezultă exclusiv din documente
aflate în arhivele Ministerului de Externe şi ca urmare sunt oricând verificabile.
Dar înţelesul documentelor şi interpretarea lor ne obligă la reamintirea câtorva
aspecte de natură istorică.
Prima Iugoslavie se formase în 1918, prin unificarea Serbiei (inclusiv teritoriile
anexate de aceasta prin războaiele balcanice din 1912-1913, adică
mare parte din Macedonia şi Kosovo) cu Muntenegru şi cu teritoriile iugoslave
rezultate din destrămarea Austro-Ungariei (Slovenia, Croaţia, Dalmaţia şi Bosnia-
Herţegovina).
- 196 -
Formarea statului slavilor de sud (Iugoslavia) a fost greu suportată de statele vecine
care fuseseră adversarii Serbiei în primul război mondial, Ungaria şi Bulgaria,
deoarece aceste state pierduseră teritorii în favoarea ei şi nu se puteau consola cu acest
lucru. În toată perioada interbelică ele vor încerca pe toate căile să submineze
Iugoslavia în speranţa că o destrămare a acesteia le-ar readuce teritoriile revendicate.
Deşi cu mai puţin elan revendicativ, lor li se adaugă şi Austria care, la rândul ei n-ar fi
avut decât de câştigat din destrămarea Iugoslaviei, dar mai ales Italia, singurul inamic
cu statut de mare putere. Deşi fusese alături de Serbia în tabăra Antantei, Italia avusese
ca obiectiv de război anexarea Dalmaţiei şi nu se putea consola cu faptul că, la
sfârşitul ostilităţilor, trebuise s-o cedeze statului nou creat. Neputând acţiona făţiş din
cauza conjuncturii internaţionale care continua să fie favorabilă Iugoslaviei, aceste
state au elaborat contra ei politici subversive prin care sperau să-i provoace
destramarea din interior. Pentru aceasta au încurajat toate categoriile de nemulţumiţi,
au stipendiat, au înarmat şi chiar au adăpostit şi antrenat pe teritoriile lor organizaţiile
emigranţilor iugoslavi de orice fel care erau dispuse să acţioneze împotriva noului
stat.
În ciuda faptului că Bulgaria era cea mai săracă dintre ţările revizioniste – comparativ,
Italia era cea mai bogată - totuşi, aşa cum se va vedea mai jos, în primii ani după 1918
Bulgaria a fost cel mai redutabil inamic. Aceasta în virtutea faptului că adăpostea pe
teritoriul său celebra ORMI (Organizaţia Revoluţionară Macedoneană din Interior)
care, profitând de simpatiile majorităţii populaţiei bulgarofone din provincie, ducea cu
succes un război de gherilă (prin celebrii comitagii) împotriva autorităţilor sârbe.
Statul bulgar nu trebuia să cheltuiască nimic pentru asta, deoarece fenomenul se
dezvolta de la sine. În schimb, Italia şi Ungaria trebuiau s-o facă. În primii ani Italia a
direcţionat fonduri spre comitagii bulgari, dar conştientă că aceştia nu pot să facă
statului iugoslav mai mult decât să-i întreţină un ulcer permanent, în paralel au căutat
o lovitură letală în punctul nevralgic. De aceea, în primii ani, atât Roma cât şi
Budapesta, au căutat să suscite dorinţa de independenţă a Croaţiei, singura
componentă a statului iugoslav care ar fi putut face concurenţă Serbiei. De aici nevoia
lor de a stabili contacte cu opoziţia croată, în speţă cu Partidul Ţărănesc Croat condus
de Stepan Radici. Acesta din urmă era profund nemulţumit de poziţia ce revenea
Croaţiei în cadrul statului unificat, precum şi de hegemonia Serbiei. Datorită acestei
hegemonii ce se manifesta în plan politico-militar, guvernanţii sârbi exploatau în
scopul lor exclusiv resursele ansamblului Iugoslaviei. Aveau pentru asta şi o acoperire
teoretică: guvernanţii sârbi făceau permanent greşeala de a crede că centralismul lor
hegemonic este o metodă de a coase laolaltă componentele Iugoslaviei. Se înşelau în
mod interesat. Aşa cum aveau să dovedească faptele, hegemonismul lor nu făcea decât
să creeze profundele fisuri în care adversarii să poată strecura dinamita.
Faţă de toate aceste felurite pericole, Belgradul a crezut că se poate proteja prin
încheierea unor alianţe externe. Printre acestea şi cea cu România din cadrul Micii
Înţelegeri. Aşa se explică de ce, în calitate lor de aliat, Bucureştiul au fost atât de
motivaţi în a se informa asupra situaţiei reale din Iugoslavi. Desigur, s-a realizat
- 197 -
aceasta în primul rând prin Legaţia de la Belgrad, dar foarte adesea şi prin intermediul
Siguranţei.
Încă din primele momente de după unificare o serie de elemente nemulţumite, croate,
muntenegrene etc., au ales drumurile emigraţiei şi au pus bazele unor organizaţii care
vizau să producă schimbări prin comploturi, asasinate şi alte mijloace cu caracter
terorist. Dar pentru început toate acestea traversau faza bâjbâielilor astfel încât, din
întregul ansamblu de teritorii iugoslave, cele mai serioase tulburări rămâneau cele
provocate de comitagii în Macedonia, unde fenomenul era într-o anume măsură vechi
şi natural.
Dar Iugoslavia nu avea doar duşmani, ci şi prieteni. Unii din ei, ca Franţa,
erau mai depărtaţi geografic, alţii, ca România spre exemplu, erau bine plasaţi în chiar
zona de referinţă, colaborau sincer cu statul iugoslav aliat şi puneau la dispoziţia
acestuia informaţiile şi concursul lor pentru a-l ajuta să controleze fenomenul terorist.
Pe de altă parte întregul fenomen al organizaţiilor subversive şi teroriste nu dobândise
încă dimensiunile pe care le va cunoaşte mai târziu. Aceste dimensiuni vor creşte doar
pe măsură ce în viaţa social-politică a Iugoslaviei se va accentua tendinţa de agregare
pe criterii etnice şi regionale, momentul decisiv al acestei evoluţii fiind criza din 1928
care va duce la instaurarea dictaturii regale in ianuarie 1929. În aceşti primi ani de
după unificare, problemele Iugoslaviei, cele reale şi grave, se adunau din interior.
În acest interval, o serie de rapoarte ale Legaţiei din Belgrad şi ale Siguranţei române
dau mărturie despre cele de mai sus.
În ce priveşte Macedonia, la începutul anilor ’20 ea constituia prima sursă de
probleme în două planuri: prin turbulenţele sângeroase din interior şi prin tensiunile ce
se acumulau în relaţiile bilaterale cu Bulgaria. Doar că - precizarea trebuie făcută -
guvernele acestei ţări erau doar parţial vinovate de faptele comitagiilor. De fapt, chiar
dacă din motive diferite, realitatea era că ambele guverne, iugoslav şi bulgar,
pierduseră controlul asupra fenomenului. Foarte elocvent este în aceasta privinţa un
raport al lui Th. G. Emandi către I. G. Duca, din martie 19241. Reiese limpede
complexitatea situaţiei atât din Macedonia, cât şi din Bulgaria. ORIM acţiona din
Sofia după bunul său plac şi, practic, constituia un stat în stat. Exploatând slăbiciunile
instituţiilor bulgare, fenomenul îşi găsise propriile mecanisme de autoreproducere2.
Pe fondul unui eşec evident al administraţiei şi politicii sârbe în provincie, la începutul
anului 1922, bandele de albanezi3 şi de bulgari s-au înţeles între ele. Era un lucru care
1
Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe (în continuare ADMAE), fond 71 Iugoslavia, vol. 19,
f. 115-120, Raportul lui Th. G. Emandi, înregistrat la 24 mar. 1924.
2
Pentru amănunte vezi Sime Pirotici, ,,Problema macedoneană” oglindită într-un document din arhivele
Ministerului Afacerilor Externe, în: ,,Hrisovul”, nr. XII, 2006, p. 109-116
3
Referitor la bandele de albanezi şi la legăturile lor cu cele ale comitagiilor bulgari care operau în
Macedonia, este interesant de urmărit secţiunea consacrată Albaniei din expozeul asupra politicii externe,
făcut de Nincici în parlament, la 7 iunie 1923. Cu această ocazie, după ce arăta mai întâi că s-au făcut
progrese în negocierile cu partea albaneză şi că problema graniţei dintre cele două state era în ansamblu
rezolvată, Ministrul de Externe iugoslav aborda şi problema comitagiilor albanezi: ,,Există o bandă de
- 198 -
n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată între bande de două ori separate, etnic şi
religios, dar politica neprecaută a Belgradului a reuşit această contraperformanţă. În
plus, presa vorbea acum de doi generali bulgari care ar fi luat comanda acestor bande.4
La sfârşitul lunii mai 1922, o vie colaborare se legase între autorităţile iugoslave şi
române pentru a elucida traseele propagandei subversive bulgare care foloseau
teritoriul românesc pentru a introduce în spaţiul iugoslav broşuri antisârbe. Conform
celor sesizate de Siguranţă5, o astfel de broşură, intitulată Strigătul disperat al unui
popor încătuşat, fusese introdusă prin Timişoara de o persoana cu acte false, aparent
eliberate de Ministerul de Externe român. Problema era interesantă sub mai multe
aspecte. Ministerul de Externe iugoslav a solicitat lămuriri Bucureştiului, prin
intermediul Legaţiei noastre de la Belgrad. La rândul ei, Legaţia din Belgrad era deja
avizată ,,prin bunăvoinţa celor de la Siguranţa generală a statului”, care-l asigurau pe
reprezentantul nostru că ,,aceste broşuri sunt răspândite de bulgari în scopul de a
tulbura relaţiile noastre de alianţă”. Ca un frumos caz de eficienţă, serviciul de
Siguranţă îi furnizase imediat lui Th. G. Emandi un exemplar din broşură astfel încât,
diplomatul român era deja avizat în momentul în care a fost contactat de partea sârbă.
La rândul său, Ministrul de Externe de atunci, I. G. Duca, a dispus cercetări urgente
pentru elucidarea cazului cu atât mai mult cu cât odată cu arestarea persoanei care
tranzitase materialul prin România, poliţia iugoslavă descoperise că acesta dispunea de
paşaport românesc şi de un laissez-passer eliberat de Ministerul român de Externe.
Actele erau evident false.
Cazul a fost pentru câtva timp în centrul atenţiei instituţiilor amintite mai sus şi poate
fi considerat o probă elocventă pentru modul cum înţelegeau acestea să coopereze.
500 m în fiecare parte a frontierei care aşteaptă plantarea în această vară a stâlpilor de frontieră”, spunea
el. Dar n-au dispărut ,,elementele care nu se pot obişnui cu o frontieră fixă şi o stare de lucruri stabilită.
Atunci când sunt în conflict cu legile dintr-o parte, ele se deplasează în cealaltă şi încearcă de aici să
acţioneze contra securităţii patriei lor. Numărul nesupuşilor este important mai ales în Albania de Nord,
unde ei găsesc un teren propice pentru a-şi pregăti incursiunile pe teritoriul nostru datorită situaţiei
generale şi, în special, graţie acelora dintre conaţionalii lor care au trecut anterior şi care ocupă posturi
importante în serviciul frontierei, în administraţie şi chiar în parlamentul din Tirana. Aceste elemente
prezintă pericolul de a deveni un fel de macedoneni albanezi, cu toate inconvenientele care decurg de aici,
atât pentru ordinea interioară din Albania, cât şi pentru raporturile noastre de la popor la popor. De altfel
şcoala e aceeaşi (s.n.) căci relaţiile lor intime cu şefii organizaţiei macedonene Protogherov şi Todor
Alexandrov sunt stabilite fără dubii”. Şi mai departe:…,,Există indivizi şi grupuri care în timpul
războiului şi după îşi schimbă continuu domiciliul, având în vedere că dreptul de opţiune nu este aplicabil
Albaniei, căci această ţară nu este recunoscută cu ocazia semnării tratatului care reglementează această
problemă”. (,,AVALA”, Bulletin Politique, 8 juin 1923); ,,Samuprava” şi ,,Pravda” din 8 iunie 1923;
Ibidem., f. 47-48).
4
ADMAE, fond 71 Iugoslavia, vol. 18, tlg. lui Th. G. Emandi din 15 mar. 1922, f. 248
5
Ibidem, Raportul lui Th. G. Emandi din 27 mai 1922, f. 259, faţă-verso, tlg. Siguranţei Generale către I.
G. Duca din 12 iunie 1922, semnată Stănescu, f. 260 faţă-verso; exemplar broşură, f. 261
- 199 -
În iunie, sub semnătura lui Romulus Voinescu, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale
înainta lui I. G. Duca un alt raport6, privind de această dată un grup terorist croato-
sloveno-dalmato-muntenegrean. Faza incipientă în care se afla organizarea unor astfel
de grupuri reiese clar din acţiunile lor. Cel în cauză, spre exemplu, abia îşi dibuia căile
de urmat şi, fapt elocvent, în căutare de protecţie, le încerca pe toate în ideea că poate
se realizează ceva. Ca urmare, se adresa chiar şi guvernului sovietic cu o cerere de
sprijin financiar, dar concomitent depunea un memoriu şi la Conferinţa de la Genova.
Din cererea adresată ,,Înaltului Guvern Sovietic Rus” rezultau informaţii interesante
asupra acestei grupări. Semnatarul ei era un maior al armatei muntenegrene. Reieşea
din text că ceea ce i-a motivat acţiunea a fost ura împotriva dinastiei
Karagheorghevici, considerată ,,teroristă şi barbară”. Motivul – formulat probabil
pentru urechile bolşevicilor – era dorinţa de a lupta ,,împotriva Regilor tirani şi ai
sugătorilor de sânge al poporului cinstit şi nevinovat”. Ceea ce-l durea cu adevărat pe,
să-i spunem aşa, alcătuitorul memoriului era însă faptul că pentru el, unirea
Muntenegrului cu Serbia era sinonimă cu pierderea independenţei micului stat după ce
,,a fost 600 ani recunoscut Stat Independent de către întreaga lume”. Împotriva acestei
situaţii nu se putea face nimic deoarece ,,dinastia Karagheorghevici decapitează şi
asupreşte pe oricine ar îndrăzni să ceară libertatea sau dreptul de autodeterminare”.
Dar situaţia aceasta - se afirma - o avea nu doar Muntenegru, ci ,,Întregul Regat
Iugoslav” ale cărui componente le enumera cu scrupulozitate. Asuprirea era menţinută
datorită ,,loviturilor soldaţilor sârbi şi a spionilor din Belgrad plătiţi”. Ca urmare, ,,mii
şi mii sucombă în aresturi, şi mai mulţi fometează în străinătate”. Încă o dată reieşea
că scopul era lupta împotriva monarhiei sârbe, ,,aceşti vampiri şi Împăraţi degeneraţi”.
Mai interesante sunt cele câteva informaţii avansate guvernului sovietic pentru a-l
lămuri pe cine ar urma, eventual, să ajute. Aflăm, astfel, că emigranţii erau disperaţi,
,,în special în Italia, Austria şi în parte în Ungaria”, că numărau ,,circa zece mii
oameni (ofiţerii şi trupa), dintre care 200 sunt complet înarmaţi, iar restul este gata să
asculte în orice moment apelul Înaltului Guvern.”
Stadiul incipient rezulta la fiecare pas din disperarea autorului care şi-ar fi
dorit o organizaţie mai închegată. Dar lucrul era greu de realizat câtă vreme Italia,
Austria, Ungaria încă nu patronau organizaţia. În două rânduri, la începutul şi la
sfârşitul textului, se vorbea de foamea care chinuie ,,ea mai mare parte a oamenilor
sus-menţionaţi”, adică cei zece mii pomeniţi. Şi asta deoarece erau o organizaţie de
care nu avea încă nimeni nevoie, fapt limpede din faptul că ei strigau ,,Ajutor! Dar nu
se găseşte niciun milostiv care i-ar asculta”. Reiese limpede că, în anii anteriori, fără
niciun rezultat, au solicitat stipendii în diferite direcţii şi că numai disperarea i-a făcut
să-şi amintească de ,,sora noastră slavă”, Rusia. Dar spre ghinionul lor, nici sovieticii
nu se arătau grăbiţi să-i ia în solda lor. Din memoriu reiese că uşa consulatului sovietic
din Roma le era bine cunoscută, dar mai mult pe dinafară.
6
Ibidem , Raportul Siguranţei, semnat Romulus Voinescu, f. 262
- 200 -
Situaţia elementelor acestea era cu siguranţă jalnică şi disperată. Erau oameni gata să
se vândă, în schimbul ajutoarelor financiare solicitate, promiţând că vor fi ,,fideli şi
sinceri până la mormânt”, că vor fi ,,gata să asculte în orice moment apelul Înaltului
Guvern”. Cât despre numărul lor, putem fi siguri că, aşa cum se întâmplă în astfel de
cazuri, autorul cererii l-a exagerat şi încă cu mult. Întâi fiindcă cumpărătorul, guvernul
sovietic sau altul, trebuia să aibă sentimental unei achiziţii importante, apoi fiindcă
este metoda prin care stipendiatul poate determina cuantumul mai mare al stipendiului
şi, apoi, fiindcă în acest fel va rămâne cu siguranţă o sumă suplimentară bună de
delapidat.
Este, în esenţă, povestea multor organizaţii conspirative, revoluţionare, paramilitare
sau teroriste, care au agitat Europa interbelică. Organizaţii precum cea de mai sus nu
reprezentau un pericol important, dacă avem în vedere unitatea statului iugoslav şi,
pentru moment, erau departe de a putea exercita fie şi un rol precum cel al
comitagiilor. În schimb, constituiau o bogată pepinieră pentru recrutarea asasinilor
care în Iugoslavia au reprezentat o ameninţare reală pentru politicieni, personalităţi cu
influenţă şi chiar pentru rege.7
Raportul Siguranţei asupra acestei organizaţii confirmă ceea ce reiese din cererea
adresată Moscovei: principalul obiectiv îl constituia persoana lui Alexandru. Siguranţa
deţinea informaţii conform cărora gândurile complotiştilor speculau la această dată
asupra momentului căsătoriei regelui, eveniment care interesa în modul cel mai direct
şi România8. Aspectul dinastic ocupă un loc important în preocupările lor după cum
rezultă şi din aceea că teroriştii se aflau în legătură cu prinţul Danilo, membru al fostei
case regale muntenegrene detronate la sfârşitul războiului. De aceea, probabil,
Siguranţa ţinea sub o observaţie foarte strictă această organizaţie şi era deosebit de
bine informată. La data înaintării raportului, spre exemplu, I. G. Duca era informat şi
despre acţiuni ale grupului conducător care ,,se aşteaptă zilele acestea”. Raportul
furnizează numele ,,şefilor” şi al comitetului conducător indicându-se şi apartenenţa
etnică a fiecăruia.9
O observaţie importantă: Siguranţa avea în atenţie, concomitent, mai multe organizaţii
teroriste, dintre care unele erau, fie sârbe (la această dată cea condusă de Ivan
Matusovici), fie numărau în rândurile lor şi elemente sârbe, fie puteau eventual
colabora cu sârbii. Aceasta pe care o urmărim aici, deşi afişa un naţionalism antisârb,
era în legătură cu un anume ,,Petre Plamenatz domiciliat la Viena, un cunoscut
agitator sârb”. De aceea, aspectele etnice ale fenomenului terorist iugoslav trebuie
interpretate cu elasticitate; sunt uneori situaţii când aspectele sociale şi doctrinare sunt
cele care urcă în prim plan, iar cele etnice îşi pierd semnificaţia.
7
Ibidem, Raportul Siguranţei din 2 iunie 1922, f. 264
8
Regele Alexandru al Iugoslaviei s-a căsătorit cu o prinţesă româncă, Mărioara, una din fiicele regelui
Ferdinand şi ale reginei Maria. Alianţa celor doua state căpăta, astfel, şi o consolidare dinastică.
9
Ce ne uimeşte aici este că despre unul din ,,şefi”, Danilo Radovici, cel care era chiar autorul cererii către
Moscova, raportul Siguranţei ne spune că era croat, în vreme ce, în cererea pe care o înaintează Moscovei,
el se desemnează pe sine ca muntenegrean; explicaţia diferenţei ne scapă.
- 201 -
Dar asasinii erau ieftini în haosul climatului postbelic aşa încât, chiar şi în
Italia, nu era deloc uşor pentru o organizaţie să-şi găsească un patron extern, atâta
vreme cât nu dovedea că posedă o relaţie în interiorul Iugoslaviei, relaţie realizată cu o
forţă politică credibilă.
Această condiţie este pusă în evidenţă de relaţia mult mai complexă dintre emigraţia
croată şi Partidul Ţărănesc Croat. Dar pentru aceasta, o scurtă incursiune în meandrele
problemei devine necesară.
Un eveniment internaţional, Conferinţa de la Genova, a reprezentat şi în această
privinţă, un moment al definirilor. Faptul s-a datorat lui Stepan Radici care ,,a făcut
mare senzaţie”10 şi a dat naştere la numeroase speculaţii. Asupra încurcatelor meandre
ale formării Comitetului emigranţilor şi a relaţiilor dintre emigraţie şi partidul lui
Radici, trebuie văzut raportul din Budapesta, datat 13 iulie 1922, care este însoţit de
un rezumat tradus din limba germană al broşurii lui Manko Gaglardi Adevărul asupra
Comitetului emigranţilor croaţi de la 1919-1921. Rezumatul are o serie de lipsuri,
deoarece pe de-o parte, e limpede, autorul nu este un maestru al genului, dar şi fiindcă
nu scrie pentru posteritate. Mai curând decât un rezumat, pare raportul unui agent de
informaţii al Siguranţei pe care, ca pe orice agent, faptele îl interesează mai mult decât
spiritul lor. Din această cauză desigur că astăzi i-am pune nişte întrebări lămuritoare,
dar şi aşa cum se prezintă, cu unele neclarităţi, raportul este extrem de elocvent.
În sfârşit, rămâne să observăm că ideea ce îl interesează pe anonimul autor al
rezumatului să comunice la Bucureşti este aceea că autorităţile maghiare s-au implicat
foarte serios în „propaganda carlistă“, că au investit sume importante în acest sens şi
că au încercat să se folosească pentru asta de mişcarea emigranţilor croaţi. Este vorba
de toată acea agitaţie - importantă în epocă pentru Bucureşti - care s-a făcut în jurul
ideii revenirii ultimului împărat Carol de Habsburg, pe tronul Ungariei. Dar, în ceea ce
priveşte demersul nostru, problema are o importanţă total secundară. Ceea ce ne
interesează aici sunt doar informaţiile care ne ajută să distingem caracteristicile şi
stadiul în care se afla emigraţia croată, ca şi măsura în care implicarea unor puteri o
făceau sau nu periculoasă pentru statul iugoslav.
Un argument cu care adversarii săi sârbi îl combătuseră pe Stepan Radici
fusese şi acela că menţinea legături cu emigranţii croaţi şi cu organizaţiile lor, fapt
care punea sub semnul întrebării buna lui credinţă ca om politic. Această suspiciune
care plana asupra sa, îi aducea acestuia atâtea dezavataje politice, încât pentru a se
apăra, Radici nu a ezitat să nege faptele, şi a înţeles s-o facă printr-o telegramă
circulară adresată presei de pretutindeni: afirma acolo că ,,detesta acţiunea
emigranţilor croaţi şi îi considera trădători de patrie”.11 Bineînţeles că dezicerea sa a
rănit orgoliile celor vizaţi şi a stârnit reacţia acestora. Unul dintre liderii emigranţilor,
Manko Gaglardi, a răspuns prompt publicând la Graz o broşură demascatoare
10
Ibidem, f. 267-268, faţă-verso
11
Ibidem, f. 268
- 202 -
intitulată Adevărul asupra Comitetului emigranţilor croaţi de la 1919-1921, un
document relevant pentru mai toate aspectele emigraţiei şi relaţiilor acesteia.
În această broşură, Gaglardi se răfuieşte, însă, nu doar cu Radici. Organizaţia
avea o situaţie complicată, era dominată de tot felul de dispute şi rivalităţi interne, şi
avea mai multe războaie de purtat, mai multe ţinte de atins, mai multe poliţe de plătit.
Foarte iritat, şi dornic să lovească cu orice preţ, autorul se jertfeşte şi pe sine,
furnizând nume şi dezvăluind aspecte deloc măgulitoare, atât pentru mişcarea
emigraţiei croate, cât şi pentru sine însuşi.
Reiese, fie explicit, fie printre rânduri, că multe din elementele conducerii
acestei mişcări erau foşti militari ai armatei habsburgice, unii, ca şi Gaglardi,
nemaiputând din diverse motive să revină în Croaţia. Mulţi erau oameni care nu
avuseseră decât de pierdut în urma unificării iugoslave, iar pentru ei exilul nu era o
opţiune voluntară, ci o condiţie a libertăţii: în Iugoslavia ar fi devenit clienţii
închisorilor.
Budapesta, Viena şi Roma erau principalele centre în care se articula
mişcarea. Acolo aveau loc întâlniri, se stabileau contacte, se organiza asociaţia şi se
făceau planurile de acţiune. În februarie 1919, se formase la Viena, Comitetul
emigranţilor croaţi, avându-l în frunte pe Stipetici, un maior de Stat Major.
Încă din 1920, Budapesta a fost interesată să contacteze mişcarea croată. În
faza iniţială primii care şi-au exprimat o ofertă de finanţare pentru propaganda
separatistă au fost magnaţii croaţi12, o serie de mari latifundiari, care, ca Pejacevici,
Mailath etc., avuseseră şi ei doar de pierdut de pe urma unificării şi reformei agrare
care îi urmase. Era firesc ca cele două categorii de nemulţumiţi, magnaţii şi militarii,
să se alieze între ele reunind banii cu acţiunea. Dar la tratativele din 1920 nu se
realizase încă nimic în acest sens fiindcă - ne spune Gaglardi - s-au certat, ,,neputând
ajunge la un acord în privinţa împărţirii paralelor”.13
A urmat o perioadă în care Comitetul era lipsit de o orientare clară şi îşi
propunea acţiuni fanteziste14, dintre care este semnificativă doar intenţia de a obţine la
Praga sprijin ceh pentru eliberarea lui Radici din închisoare15. Se va ieşi oarecum din
confuzie, doar atunci când Comitetul va începe să acţioneze pentru propaganda
carlistă, singura direcţie pentru care primise până la urmă o finanţare. Apoi, o nouă
reorganizare, la Tolbad, l-a adus la conducere pe Ivica Frank, care sosise în Austria cu
prestigiul conferit de relaţia sa cu şeful Partidului Ţărănesc Croat. ,,Radici aprobă
totul”16 (s.n.), a fost mesajul său către Comitet.
12
Pronunţându-ne astfel nu uităm că mare parte din clasa latifundiarilor Croaţiei nu erau de fapt etnici
croaţi. Încă dintr-un trecut îndepărtat, clasa nobilimii croate şi a marilor proprietari funciari au fost
penetrate de elemente maghiare şi germane, a suferit influenţa acestora şi treptat a fost maghiarizată şi
înstrăinată naţional.
13
Ibidem
14
Pe lângă eliberarea lui Radici din închisoare, putem considera astfel şi planurile ţesute la Viena pentru
răsturnarea bolşevismului şi chiar primele discuţii despre revenirea la tron a lui Carol de Habsburg.
15
Ibidem
16
Ibidem, f. 268, verso
- 203 -
De acum înainte, viitorul Comitetului părea să depindă exclusiv de relaţia pe
care şi-o crea cu partidul lui Radici. Noul său preşedinte, Ivica Frank, a refuzat alte
direcţii de acţiune ,,aşteptând ca Radici să-l acrediteze la italieni”17(s.n.). Dar italienii,
la rândul lor, erau precauţi. Contele de Carrara a intrat în legătură cu Comitetul, dar nu
a avansat în discuţii de conţinut aşteptând la rândul său să se lămurească ,,dacă
Comitetul este protejat de la Zagreb şi de către cine” (s.n.). Abia după ce au avut
certitudinea că Radici este primul om politic în Croaţia, italienii au intrat în legătură
cu Comitetul.
Triest a devenit principalul loc în care se realizau cu discreţie, prin
intermediari, contactele între Radici şi italieni. Aceştia din urmă au acordat o prima
finanţare pentru Radici18 şi au plătit o acţiune de spionaj asupra trupelor din Dalmaţia.
Faptul că acţiunea nu s-a făcut şi că cel puţin o parte din bani au fost delapidaţi, i-au
făcut suspicioşi şi au cerut o nouă confirmare că Frank, preşedintele Comitetului, are
aprobarea lui Radici.
Dar fondurile organizaţiei erau delapidate chiar şi de liderii ei, aşa că la un
moment dat a fost complet paralizată financiar şi nu şi-ar mai fi putut reveni dacă nu
ar fi găsit noi stipendii, fireşte mereu în virtutea relaţiei cu Radici19. În special Roma
persevera în speranţa că va găsi un releu spre acesta şi Croaţia profundă, după ce
emisarul lor la Zagreb le-a adus confirmări din partea lui Macek şi Kejman, oameni
care şi până atunci se implicaseră în aceste legături cu italienii. Roma a salvat totuşi
Comitetul şi a reluat negocierile cu el.
Dar negocierile au intrat din nou în impas, şi italienii le-au suspendat când au
constatat că între liderii croaţi existau divergenţe de substanţă, iar Ivica Frank, despre
care ,,erau convinşi că este plenipotenţiarul lui Radici”20 (s.n.), nu aproba pregătirile
militare discutate anterior.
Ceea ce nu înseamnă că şi-au abandonat politica de destabilizare în această
direcţie. După afirmaţiile lui Gaglardi, italienii aveau multe persoane însărcinate cu
propaganda în Italia şi Croaţia, scopul lor fiind să creeze o imagine negativă
Iugoslaviei în plan internaţional. Dar, dincolo de propagandă, existau şi pregătiri
armate concrete, fiindcă, ne spune acelaşi autor, legiunea croată de la Zalaegerszeg a
fost organizată din resursele mai sus amintite21.
În concluziile sale autorul consideră că este evidentă legătura dintre Radici şi
Frank, preşedintele Comitetului Emigranţilor Croaţi. Acesta din urmă a primit tot
timpul instrucţiuni de la Macek, vicepreşedintele Partidului Ţărănesc Croat. Foarte
interesant, Gaglardi afirma că Macek, Sacks (unul din principalii mjlocitori între
17
Ibidem
18
,,3000 funţi englezi şi 10.000 de dolari” (loc. cit.)
19
Delapidarea constituia o problemă indiferent de unde proveneau banii, din Roma sau Budapesta.
Fondurile primite de la carliştii maghiari pentru achiziţii de armament au fost complet delapidate chiar de
Klobucearici, trezorierul organizaţiei, ca şi de Gaglardi însuşi.
20
Ibidem, f. 269, verso
21
Ibidem
- 204 -
partid şi Comitet) şi probabil Frank, au primit ,,în calitate de încredinţaţii lui Radici”
(s.n.) 2 milioane de lire de la d’Annunzio22. Aşa încât, conchide definitiv Gaglardi,
,,dacă Radici persistă a nega legăturile cu emigranţii, sau este nebun, sau este cel mai
mare şarlatan”.
Privind retrospectiv acest document, constatăm că avem atestate aici din toate câte
ceva. Reiese mai întâi că emigraţia croată - chiar dispunând de organizare - nu avea o
traiectorie proprie şi de aceea se încerca a fi instrumentată din toate părţile: vechii
magnaţi ai Croaţiei, legitimişti maghiari, italieni (nefascişti sau fascişti) şi, bineînţeles,
de propriii conaţionali din interior, radiciştii. Toate aceste forţe, rând pe rând sau
împreună, îmbrăţişau sau abandonau Comitetul, oferindu-i în schimb numai
dezamăgiri. La rândul său, Comitetul dezamăgeşte pe toţi cei care încearcă să-l
cumpere şi să-l folosească, inclusiv pe Radici pe care îl deconspiră. Pentru toate
părţile valoarea şi utilitatea Comitetului este foarte îndoielnică în aceşti ani. Cum se
vede foarte bine din atitudinea italienilor, Comitetul în sine reprezintă o valoare cu
totul neglijabilă, atunci când în spatele lui nu se află o forţă politică credibilă din
interiorul statului iugoslav.
Valoarea lui mai scădea şi din cauza organizării interne deficitare. Nu se evidenţiase
încă un grup de lideri care să-şi fi definit bine autoritatea, competenţele şi care să
conlucreze eficient. Indiferent de provenienţă, fondurile erau delapidate şi organizaţia
se trezea paralizată. Oamenii cu care se lucra erau nesiguri şi, ca urmare, atât
maghiarii cât şi italienii, au plătit acţiuni care nu au fost efectuate.
Italienii, îndeosebi, erau interesaţi de mult mai mult decât de propagandă. Ei confereau
colaborării şi alte dimensiuni: militare, de spionaj şi de destabilizare. În primii ani
după unificare ei au interpretat greşit politica lui Radici, considerând că ar putea fi
interesat de obţinerea independenţei Croaţiei, când, de fapt, pentru acesta Comitetul
emigranţilor croaţi, ca şi tot ce se putea obţine datorită lui, nu erau decât nişte
elemente de sacrificiu utile pentru a presa Belgradul. El s-a dezis foarte uşor de
emigraţie atunci când a simţit că îl dezavantaja. În afară de aceasta, inconsecvenţa
caracterului său, de care sârbii se plângeau atât, s-a manifestat de această dată şi în
relaţiile cu emigranţii şi a contribuit la slăbiciunea acestora, lucru pentru care, de
această dată, sârbii ar fi trebuit să-i fie recunoscători.
Dacă privim relaţia şi din cealaltă perspectivă, putem spune că, la rândul său, existenţa
Comitetului i-a făcut lui Radici un mare rău de imagine, oferind Belgradului
posibilitatea să-l acuze de rea intenţie şi să-i compromită astfel demersul de la
Genova. Anunţându-şi din vreme intenţia de a prezenta un memoriu acuzator cu
ocazia conferinţei şi provocând multă vâlvă în presă, Radici a pus în gardă politicienii
sârbi, iar aceştia au găsit destul timp să se pregătească23 cu contraacuze temeinice care
i-au distrus lui Radici credibilitatea în faţa străinătăţii. Practic, sârbii l-au transformat
22
Annunzio, Gabriele D’, (1863-1938), poet şi om politic, naţionalist italian. A fost implicat într-o
aventuroasă acţiune de ocupare a Triestului.
23
Ibidem, f. 269
- 205 -
din acuzator în acuzat şi l-au pus în situaţia de a se disculpa excesiv, ceea ce i-a ruinat
relaţiile externe cu diversele forţe antiiugoslave. Înfăţişându-l drept conspirator şi
trădător, dezvăluirile lui Galigardi veneau să confirme acuzele aduse. Sârbii câştigau
pe toata linia.
Guvernul din Belgrad contracarase acţiunile lui Radici graţie agenţilor săi. Agenţii
sârbi în străinătate şi-au înarmat guvernul cu informaţii într-un mod exemplar. Este
poate adevărat că poliţia iugoslavă era coruptă şi se putea ieşi din închisoare contra a
500 de dolari, cum a făcut Morpargo (omul de legatură între radicişti şi emigraţie).
Însă această imagine negativă nu trebuie generalizată şi mai ales nu trebuie extrapolată
pentru alte sectoare şi alte tipuri de agenţi. Dacă, aşa cum am văzut, Siguranţa română
putea fi uneori atât de bine informată despre nişte aspecte iugoslave care până la urmă
n-o priveau în mod direct, trebuie să ne închipuim că serviciile sârbe erau încă şi mai
bine informate asupra acelor aspecte, desfăşurând acţiuni direct proporţionale cu
interesul de stat. Într-adevăr, serviciile sârbe depăşiseră nivelul simplelor observaţii şi
penetraseră organizaţia emigranţilor croaţi. Spre exemplu, agentul sârb Petrovici
Djoca se infiltrase chiar în nucleul Comitetului şi lucrase permanent cu trezorierul
acestuia, Klobucearici. Nu este de mirare că ştim, astfel, despre falsificarea facturilor
şi delapidarea banilor avansaţi de Budapesta pentru armament ş.a.m.d. Acelaşi agent
,,a adunat toate datele asupra «trădătorilor»”, adică, deducem noi, acele date care au
susţinut contraofensiva Belgradului la Genova şi l-au compromis acolo pe Radici.
În treacăt, este interesant de remarcat cât de bine ştie agentul Siguranţei române ce a
făcut agentul sârb în timpul misiunii! Ba chiar şi ce s-a întâmplat cu el după aceea! El
informează - oare de ce? - că ,,acest agent a fost detaşat mai târziu în serviciul
Legaţiunei sârbe din Viena”. Oare era frecvent ca agenţii români şi sârbi să ştie
permanent unii de alţii, ca în acest caz? – căci, după cele de mai sus, parcă am simţi pe
undeva o colaborare en famille între aceşti agenţi, unul sârb, altul român. Dacă mai
remarcăm - fireşte tot în treacăt – că agentul român care raportează ştie chiar şi ce
observaţii consemnase referentul de specialitate din Ministerul de Externe ungar pe
marginea broşurii lui Gaglardi (vezi mai jos), începem să ne facem o imagine
grandioasă despre acest agent român rămas anonim. Trebuie să conchidem că este un
agent de mare clasă şi că avea printre agenţii sârbi prieteni de aceeaşi valoare. Între ei
funcţiona întrajutorarea de breaslă.
Iar Iugoslavia avea mare nevoie, de asemenea, agenţi şi de asemenea
colaborare, căci – să nu uităm! - o fi fost Genova un succes sârbesc, dar cu toate
acestea niciuna din ţările ostile Iugoslaviei nu a renunţat la politica ei de destabilizare.
Dimpotrivă, se consumase doar un episod dintr-un şir fără capăt24. Spre exemplu,
politica de propagandă a fost menţinută. Un alt raport al Siguranţei, din toamna lui
1922, informa că ,,la Budapesta se face o vie propagandă de Comitetul Executiv al
Blocului Croat, în vederea unei apropiate mişcări revoluţionare a croaţilor. În acest
scop se tipăresc şi se expediază în Iugoslavia, manifeste îndemnând la revoluţie după
24
Ibidem, Raportul semnat indescifrabil din 10 oct 1922, f. 291
- 206 -
cum se vede din alăturata traducere a două exemplare din aceste manifeste”. Într-
adevăr, ,,curăţă arma – se spunea în manifest – pregăteşte praf şi plumb, ascute sabia
tăioasă şi fii gata la chemarea conducătorilor tăi”.25 Acesta însă era un caz limpede în
ce priveşte sursa emitentă, iar conţinutul manifestului nu lăsa nici el vreun dubiu. În
schimb, uneori apăreau complicaţii surprinzătoare care puneau diplomaţii în situaţii
delicate de obicei din cauza problemelor naţionale. Multe minorităţi naţionale
(inclusiv cea română) aveau reale motive de nemulţumire. De aceea, oricare din ele
constituiau medii potrivite acţiunilor de propagandă aşa că era dificilă identificarea
traseelor pe care circulau broşurile sau cei care se ocupau de ele. Puteau veni pe
oriunde, prin mediul oricărei naţionalităţi. Odată ajunse în capitala Austriei, era şi mai
greu să li se refacă traseul. Siguranţa avea la acest capitol propriile ei neizbutite.
Iată un exemplu de caz încurcat şi delicat. În august 1922, Siguranţa română era
preocupată de o altă broşură care apăruse la Viena în limbile franceză şi engleză şi
care implica din nou relaţiile româno-iugoslave. Era intitulată Le crie désespéré d’un
peuple encheiné, BANAT-TIMOC, MACEDOIENE şi avea pe copertă portretul reginei
României. Raportul apreciază că ,,a făcut mare vâlvă în cercurile diplomatice căci -
probabil pentru a strica bunele noastre raporturi cu Jugoslavia - ea înfăţişează întreaga
regiune românească din Timoc şi Macedonia ca devastate intenţionat de către sârbi
pentru a distruge elementul românesc”. În cercetările pe care le-a demarat asupra
problemei, Siguranţa s-a concentrat asupra a doi indivizi, români, care s-ar fi ocupat
de distribuirea acestei broşuri la Viena. Aici ei acţionaseră afirmând că sunt
reprezentanţii Societăţii de Cultură Macedo-Române şi că, prin intermediul unuia din
funcţionarii Legaţiei române din Budapesta, sunt în posesia unor documente
compromiţătoare. Apoi acestea erau oferite contra cost misiunilor străine din Viena.
Cercetările solicitate Siguranţei de către Ministrul de Externe român, I.G. Duca,
duseseră la concluzia că teritoriul României nu fusese folosit pentru introducerea
broşurilor, că acestea erau tipărite chiar la Viena şi introduse în Iugoslavia direct din
Austria. Nu s-a dat de urma celor doi presupuşi distribuitori români, dar, în final,
ipoteza formulată de Siguranţă indica Comitetul Roman Bănăţean ca autor al broşurii.
Şi, foarte interesant, în problema distribuţiei, la capătul firului bănuiala a căzut asupra
unui comisar român, originar, însă, din Iugoslavia. Cu puţin înainte de începerea
anchetei acesta dispăruse misterios din post.
Pentru o perioadă Budapesta şi Roma şi-au rumegat eşecul în tăcere. Raportorul
român din Budapesta îşi încheie rezumatul traducerii trimisă Bucureştilor, citând
însemnarea pe care referentul problemelor iugoslave din Ministerul Afacerilor Străine
maghiar o făcuse despre broşura lui Gaglardi: ,,Este caracteristic cum au prădat
Szmerecsany26 et comp. banii pentru lucruri de prisos şi inutile.”27
25
Ibidem, f. 293
26
Cel acuzat astfel de irosirea banilor guvernului maghiar a fost şi primul care a contactat emigraţia
croată. În 1920, a avut numeroase convorbiri cu Gaglardi la Budapesta, întâi de toate, aşa cum am arătat,
- 207 -
Ambele puteri ostile Iugoslaviei au înţeles că deocamdată au semănat fără să culeagă.
În ce ne priveşte nu putem trage altă concluzie decât au făcut înşişi păgubiţii.
De aceea, pentru primii ani de după unificare, nu ne rămâne decât să conchidem încă
odată că, cel puţin sub aspect militar concret, Bulgaria şi sprijinul ei pentru bandele de
comitagii, a reprezentat pentru Iugoslavia un duşman extern mai redutabil decât mai
puternica Italie28 sau decât Ungaria. Ulcerul macedonean era mai costisitor pentru
Belgrad decât emigraţiile croată, muntenegreană etc. care, pentru moment, nu erau în
măsură să reprezinte un factor destabilizator. N-au apucat să fie. Poziţia internaţională
a Iugoslaviei era încă foarte bună, iar celelalte aspecte se aflau sub control.
În consecinţă, primele greşeli ale Belgradului: Constituţia, legea administraţiei,
centralismul, precum şi întregul curs al politicii din primul deceniu al statului, au fost
greşeli neprovocate. Responsabilitatea lor nu poate fi înstrăinată.
BIBLIOGRAFIE
Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe:

• Fond 71 Bulgaria
• Fond 71 Iugoslavia
• Fond 71 Dosare speciale
Kycyku, Kopi, Istoria Macedoniei, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
în numele magnaţilor. Foarte posibil că, aşa cum pare să reiasă din notiţa mai sus citată a referentului
maghiar, întreaga linie de acţiune prin Comitetul emigranţilor croaţi îi aparţinea, ca idee, acestuia.
27
Ibidem
28
Nu ni se pare niciodată prea mult dacă precizăm că în cazul Iugoslaviei toate afirmaţiile cu un caracter
mai general trebuie luate cu multă precauţie. Am fi dezamăgiţi dacă un cititor prea grăbit ar înţelege
afirmaţiile noastre prea tranşant sau prea simplist. Parcă mai mult ca oriunde, Iugoslavia este spaţiul în
care excepţiile aproape că întunecă regula sau aproape zădărnicesc o afirmaţie mai hotărâtă. Pentru
aceasta este necesar ca cititorul să-şi păstreze permanent o viziune de ansamblu. Aşa spre exemplu,
suntem conştienţi că aprecierea noastră după care în primii ani Bulgaria a fost un vecin mai costisitor
decât Italia, inclusiv militar, este o afirmaţie care ar putea întâlni chiar obiecţii argumentate cu fapte
probate documentar. De aceea, ca un exemplu, nu ezităm, iată, să oferim chiar noi o proba care, aparent,
ne-ar contrazice dat fiind că indică o Italie mai belicoasă. În octombrie 1922, fasciştii italieni au provocat
la Scugasuk un incident de frontieră, iar acesta nu este deloc un fapt de alt ordin decât penetrările
comitagiilor bulgari. Numai că, spre deosebire de italieni, fascişti sau nu, comitagii bulgari au reprezentat
un fenomen permanent care cunoştea momente de acutizare sau relaxări, dar, altfel, devenise intratabil.
De aceea, pe ansamblu, Bulgaria provoca o destabilizare mult mai serioasă. De notat în context că şi
statul iugoslav apela la metode neortodoxe de combatere a fenomenelor de acest gen. În situaţiile în care
nu era diplomatic să se implice sau fiindcă implicarea instituţiilor de resort era uneori greoaie şi
ineficientă în faţa gherilelor, Belgradul patrona tacit organizaţii naţionaliste formate din comitagii sârbi.
Acestea puteau prelua sarcina respingerii unor incidente de graniţă sau, în alte cazuri, îşi asumau
operaţiuni nu tocmai morale în care statul nu trebuia să fie implicat. Aşa a fost cazul incidentului de
frontieră mai sus amintit, provocat de fasciştii italieni. El ,,a motivat declararea mobilizării Comitetului
Naţionalist Iugoslav care cuprinde organizaţiile de comitagii sârbi. Aceste preparative s-au făcut cu
ajutorul tacit al guvernului şi sunt destinate să apere litoralul Mării Adriatice”. (Ibidem., tlg. lui Th. G.
Emandi din 18 oct 1922, f. 296).
- 208 -
Pavlov, Walter; Ianev, Iordan; Cain, Daniel, Istoria Bulgariei, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Pirotici, Sime, Unitatea Iugoslaviei. Realitate sau deziderat? (1918-1941), Editura
Universităţii din Bucureşti, 2005.
Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor, Institutul European, Iaşi, 2000.
Zusammenfassung
Der Beitrag bezieht sich auf die Kooperation der Geheimdienste (der Sicherheit) und
des Rumänischen Außenministeriums in dem ersten Jahrzehnt der Zwischenkriegszeit,
die nicht nur theoretisch, sondern ganz konkret aufgrund einer Fallstudie verfolgt
wird. Das Thema dieser Fallstudie wird durch einen Aspekt der nationalen
Problematik in Jugoslawien dargestellt. Es wird gezeigt, wie die Sicherheit die
jugoslawischen terroristischen Organisationen beobachtete, die gegen diesen Staat,
der als verbündeter Staat im Rahmen der Kleinen Entente galt, wirkten.
Die ausführliche Analyse der Dokumente, die sich im Archiv des Außenministeriums
in Bukarest befinden, zeigt, dass die beiden Staaten - der rumänische und der
jugoslawische Staat – sowie ihre Agenten auf diesem Gebiet eng zusammenarbeiteten.
- 209 -
PLANUL MARSHALL. POLITICĂ, ECONOMIE, ŞI
RECONSTRUCŢIE ÎN EUROPA POSTBELICĂ
Mihail OPRIŢESCU
După un conflict, considerat cel mai violent din istorie, care a antrenat 61 de
state cu o populaţie de circa 1,7 miliarde de locuitori, cu operaţiuni militare
desfăşurate pe teritoriul a 40 de state de pe trei continente la care au luat parte circa
110 milioane de combatanţi care au generat pierderi umane apreciate între 40 şi 50
milioane de decedaţi atât militari cât şi civili, continentul european intra într-o nouă
epocă. Impresionanta confruntare din anii războiului mondial, desfăşurată pe un vast
perimetru geografic de la Atlantic la Urali a făcut ca pe bătrânul continent să se
înregistreze cel mai mare număr de victime omeneşti şi cele mai mari pagube
materiale.
Declinul Europei, proces care a influenţat profund evoluţia economiei
mondiale în perioada interbelică, era şi mai evident în 1945, când înfrângerea
Germaniei crease un imens vid geopolitic. Noul sistem de putere bazat pe
bipolarismului politic americano-sovietic va face ca în următorii 50 de ani, lumea să se
caracterizeze prin coexistenţa a două sisteme sociale diametral opuse din punct de
vedere politic şi economic. Conduse de două superputeri, SUA şi URSS, cele două
lumi, cea democratică şi cea totalitară au favorizat apariţia unui climat al confruntării,
cunoscut în viaţa internaţională sub numele de Războiul Rece.
La începutul perioadei postbelice, marile puteri europene tradiţionale
traversau o profundă criză economică şi aveau nevoie de timp să se adapteze la noile
realităţi. Franţa, eliberată de trupele aliate în vara anului 1944, cunoscuse extremele
ruşinii şi euforiei, era acum o ţară marcată de profunde disensiuni politice care vor
duce în 1946 la retragerea din viaţa politică a generalului de Gaulle, iar Marea Britanie
era rănită, dar triumfătoare, se confrunta cu probleme economice majore şi mişcarea
de independenţă din colonii. Germania ocupată de învingători şi divizată în patru zone
de ocupaţie, în plan economic era, ca şi în 1918, devastată de război, situaţie care se
întâlnea şi în altă ţară învinsă - Italia.
Diplomaţia americană era preocupată de problema germană care la Potsdam
îşi găsise o soluţionare temporară numai în plan politic şi teritorial, nu şi în domeniul
economic. Suprapopularea din zonele vestice, ca urmare a valului de refugiaţi germani
din est, a impus autorităţilor militare americane ca între 1945 şi 1948 să asigure prin
- 210 -
importuri produsele de trai esenţiale, în principal alimente pentru o populaţie în
permanentă creştere. Pentru a stimula procesul de stabilizare economică în zonele
vestice învingătorii au promovat o reformă monetară, în iunie 1945, înlocuind marca
nazistă, devalorizată, cu o nouă marcă, la un curs de o marcă nouă pentru 10 mărci
vechi1.
Succesul reformei monetare în Germania de vest poate fi considerat începutul
procesului de refacere economică în care populaţia germană cu banii americanilor şi
propria sa îndemânare şi disciplină a avut un rol decisiv. Personalităţi americane ca
George Kenan şi Averell Harimman în 1947 erau convinse că economia germană va
trebui refăcută, nu numai pentru a sprijini poporul german, dar şi pentru a contribui la
reconstruirea economică a Europei de vest. Crearea Bizoniei prin unirea zonelor de
ocupaţie americane şi britanice la sfârşitul lui 1946 a favorizat includerea Germaniei
de Vest în Planul Marshall şi procesul de reunificare economică.
Situaţia economică deosebit de dificilă din Europa în 1945 generase în rândul
populaţiei care se confrunta cu mari privaţiuni un sentiment de demoralizare generală
care putea determina tensiuni în plan social. În acelaşi timp dezastrul economic nu
permitea statelor europene să se redreseze economic şi nici să beneficieze de imensa şi
disponibila capacitate productivă a SUA. Oficialităţile americane erau conştiente că
refacerea rapidă a Europei era o necesitate pentru Statele Unite în condiţiile în care
principalele interese economice - mai ales comerciale - americane erau legate de
Europa. Criza financiară traversată de marile puteri europene după război se reflecta în
sfera comerţului unde în 1947 deficitul ţărilor europene în schimburile cu SUA se
ridica la peste 7 miliarde de dolari, cu perspectiva de a urca vertiginos.
Deficitul în mărfuri comerciale între SUA şi Europa2
Ţara 1946 1947
Austria + 0,56 + 0,38

Belgia-Luxemburg 192,07 457,38
Danemarca 42,38 104,96
Elveţia 21,99 148,92
Franţa 649,13 956,19
Irlanda 31,84 116,73
Italia 112,19 350,06
Marea Britanie 764,07 950,08
Olanda 187,13 431,13
Norvegia 83,28 173,43
Portugalia 41,28 99,89
Suedia 156,02 358, 63
1
Rondo Cameron, A Concis economic history of the world, second edition, Oxford University Press, New
York-Oxford, 1993, p. 372
2
Alan Milward, The Reconstruction of Western Europe 1945-1951, Londra, 1992, p. 26
- 211 -
Pentru Statele Unite, excedentul balanţei sale comerciale de 10 miliarde de
dolari se dovedea contraproductiv şi devenea un obstacol din punct de vedere
comercial. Economiştii erau conştienţi că fără o Europă prosperă, capabilă să absoarbă
constant o mare parte a producţiei de peste ocean, depresiunea economică a SUA
devenea inevitabilă.
Din punct de vedere financiar, americanii care la Conferinţa de la Bretton
Woods din 1944 impuseseră supremaţia dolarului pe piaţa mondială, urmăreau să o
consolideze într-o Europa devastată de peste şase ani de război, pe care Statele Unite
erau dispusă să o ajute. Planul Marshall urmărea să elimine criza de dolari din
economia europeană, să deblocheze schimburile comerciale şi să asigure baza
necesară refacerii economiei.
Pe de altă parte, Planul Marshall a avut şi raţiuni politice – dezastrul economiei
europene dincolo de o anumită limită putând cauza o accentuare a crizei politice ale
cărei efecte imprevizibile ar fi adus prejudicii majore politicii de superputere a SUA.
Era serios luată în calcul posibilitatea ca, pe un fond de grave probleme economice,
întregul continent să intre sub dominaţia URSS. Această posibilitate putea deveni
realitate, deoarece în Italia şi Franţa partidele comuniste dirijate de Moscova erau
active politic, deţinând poziţii importante în guvernele de coaliţie postbelice. „Era
nevoie de reconstrucţia economiei din Europa distrusă şi de punerea ei în situaţia de a
rezista, prin dezvoltare şi prosperitate, în faţa ademenirilor ideologiei comuniste”3.
Declanşarea „războiului rece" între Statele Unite şi URSS, acţiunea
Kremlinului de instalare a unor guverne obediente în bazinul danubian controlat de
Armata Roşie, precum şi rolul partidelor comuniste în politica unor ţări vest-europene
au dat autorităţilor americane noi motive de îngrijorare cu privire la stabilitatea
politică a Europei de Vest. În primăvara lui 1947 devenea clar că refacerea postbelică
era pusă în pericol, deoarece atât Franţa cât şi Marea Britanie, în pofida asistenţei
americane masive din primii doi ani postbelici de care beneficiaseră, nu reuşeau să se
redreseze. O dovadă în acest sens era şi nivelul de refacere a industriei care nu reuşea
să ajungă la nivelul de producţie al ultimilor ani interbelici.
Indicele producţiei industriale în ţările europene în 19474
Ţara An 100% Indice 1947
Belgia 1937 84 Septembrie
Danemarca 1937 103 Trimestrul III
Franţa 1938 85 August
Germania
-zona americană 1936 51 August
-zona britanică 1936 37 August
Irlanda 1937 109 Trimestrul II
3
Serge Romano, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 29
4
Bert F. Hoselitz, Four reports on economic aid to Europe, în “The Journal of political economy “,
vol. 56, nr. 2, april 1948, p. 113. Andre Fontain, op. cit. , p. 100
- 212 -
Italia 1938 65 Trimestrul II
Marea Britanie 1938 100 Trimestrul II
Norvegia 1937 122 Septembrie
Olanda 1937 96 Octombrie
Suedia 1938 113 Trimestrul II
Primul semnal care demonstra că Statele Unite înţeleseseră corect avertismentul lui
Winston Churchill de la Fulton-Missouri din martie 1946 privind pericolul sovietic a
fost mesajul preşedintelui Truman din 12 martie 1947 adresat Congresului, cerându-i
să „susţină popoarele libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor
minorităţi înarmate sau presiunilor venite din exterior”. Mesajul considerat ca act de
naştere al „doctrinei Truman”a determinat legislativul american să aprobe un ajutor
militar de 250 milioane dolari pentru Grecia şi unul de 150 milioane de dolari pentru
Turcia5. Noua orientare a politicii externe americane de a contracara intenţiile
expansioniste ale URSS, a fost imediat remarcată de presă unde prestigiosul „New
York Times”, care nu ezită să o compare cu Doctrina Monroe. Nu de aceeaşi atenţie s-
a bucurat Proiectul unui plan de reconstrucţie a Europei care în liniile sale generale a
fost expus public la 8 mai 1947 de subsecretarul Dean Acheson.
La 5 iunie 1947, la mai puţin de trei luni de la apariţia doctrinei Truman, Secretarul de
Stat George Marshall, într-un discurs celebru ţinut la Universitatea Harvard, anunţa o
nouă decizie politică majoră care va consacra rolul SUA în politica europeană şi
mondială, ce angaja America în acţiunea de eradicare a cauzelor economice şi sociale
care încurajau agresiune. Programul de refacere economică, declara secretarul de stat
Marshall, avea să fie „îndreptat nu împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva
foametei, sărăciei, disperării şi haosului”. America considera necesar să contribuie la
refacerea Europei pentru a evita „tulburările politice” şi „disperarea” , pentru a reface
economia mondială şi pentru a forma instituţii libere. „Guvernele, partidele sau
grupările politice care vor lucra pentru a prelungi mizeria umană sau a obţine un profit
oarecare, se vor lovi de opoziţia SUA” avertiza demnitarul american6. Alegerea
generalului Marshall pentru promovarea acestui plan, unic prin dimensiunile şi
scopurile sale, nu a fost întâmplătoare, administraţia prezidenţială democrată urmărind
să beneficieze de prestigiul acestuia în bătălia ce urma a se purta în Senat unde
republicanii erau majoritari.
Denumit oficial Planul pentru Reconstrucţie Europeană, el a rămas cunoscut
în istorie sub denumirea de planul Marshall şi poate fi considerat a fi dimensiunea
economică a Doctrinei Truman. Planul a avut două scopuri principale: primul era de a
ajuta Europa să se refacă după ce se devastase singură în al doilea război mondial, iar
al doilea urmărea a face dintr-o Europă bogată şi puternică o barieră împotriva
expansiunii militare sau doctrinare sovietice. Programului de refacere a Europei
prevedea ca SUA să furnizeze un masiv împrumut financiar, cu care să rezolve
5
Andre Fontain, Istoria războiului rece, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 50-51
6
Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, f. a., p. 410-411
- 213 -
problema deficitului balanţei de plăţi externe al statelor europene. Condiţia de bază
pentru a se beneficia de împrumut fiind ca ţările europene să-şi prezinte nevoile în
mod unitar, nu individual şi să coopereze permanent pe măsura desfăşurării
proiectului.
Planul Marshall propunea ca pentru redresarea Europei să se suspende temporar
principiile liberalismului economic, precum şi sistemul de împrumuturi pe termen
scurt în vigoare în 1947. În locul lor, se propunea un vast program de asistenţă, pe o
perioadă de patru ani care urma să fie axat pe realizarea următoarelor obiective
strategice: modernizarea infrastructurii, dezvoltarea producţiei globale (în principal, în
sectoarele metalurgic şi energetic). Se urmărea o repartizare mai echilibrată a
industriei grele, concentrată în anumite regiuni ca de exemplu zona germană Ruhr,
raţionalizarea producţiei în sectoarele agricol şi manufacturier, şi în sfârşit punerea în
funcţiune a mecanismelor menite să asigure stabilitatea monetară şi financiară7.
Americanii puneau la dispoziţia partenerilor europeni experienţa lor în materie
economică însoţită de un important suport financiar. Deficitele existente şi viitoare ale
balanţei de plăţi ale ţărilor europene urmau să fie acoperite, în mare măsură, de
împrumuturile pe termen lung de la Banca Mondială, recent creată, al cărei principal
susţinător financiar erau Statele Unite.
„Programul va trebui să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea totalitatea
naţiunilor europene”, considera generalul Marshall. Aceasta însemna că putea solicita
participarea la programul de asistenţă prevăzut de Planul Marshall oricare stat din
tabăra învingătoare, cea a învinşilor sau neutrilor, din est sau din vest. După o
săptămână, şeful diplomaţiei americane declara că şi URSS este binevenit, precizare
care arăta că americanii nu vroiau să fie acuzaţi că vor să divizeze Europa, dar sperau
că sovieticii vor declina oferta. „Orice guvern care este dispus să sprijine sarcina
refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite”,
afirma secretarul de stat8. Un principiu de bază al acestui plan era că Europa însăşi
trebuia să ia iniţiativa de punere în aplicare a sa. El aparţinea ţărilor interesate în a-şi
uni măsurile lor de redresare pentru a face din acestea un program coerent. De
asemenea, ei consideraseră să ia în calcul respectivele lor nevoi; altfel spus, acest
program de reconstrucţie europeană, de concepţie europeană, trebuia să se bazeze pe
coordonarea şi pe cooperarea mutuală.
Pentru funcţionarea planului Marshall se propunea crearea unei Comisii
Economice Europene (C. E. E.) care urma să funcţioneze sub egida Naţiunilor Unite.
Această comisie, creată la Geneva în 1947, nu a jucat un rol foarte important, deoarece
americanii au optat pentru organisme pe care să le poată supraveghea şi influenţa mai
eficient.
7
Maria Mureşan, Andrei Josan, Istoria economiei europene, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p. 176
8
Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece, 1941-1955, Editura Saeculum I. O. , Bucureşti,
1997, p. 144
- 214 -
O primă luare de poziţie europeană faţă de propunerea americană a aparţinut
miniştrilor de externe ai celor trei puteri europene învingătoare care s-au întâlnit la
Paris între 27 iunie-2 iulie 1947. În timp ce miniştrii de externe francez - Georges
Bidault - şi britanic - Ernest Bevin - primeau „cu cea mai mare satisfacţie” propunerea
americană, omologul lor sovietic, Viaceslav Molotov o respingea, motivând că
problemele economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane. Diplomatul
sovietic se arăta dispus -aprecia Andre Fontain - să accepte un ajutor direct, dar fără
condiţii şi fără control9. Bidault va încerca să-l determine pe Molotov să-şi schimbe
poziţia în timp ce Bevin, convins că acceptul Kremlinului ar fi creat probleme în SUA,
deoarece Congresul, dominat de republicani, putea respinge Planului Marshall, nu
susţinea demersul francez.
Uniunea Sovietică profită de această conjunctură şi la 2 iulie Molotov se
retrage de la tratative acuzând Anglia şi Franţa că „despart statele Europei” 10. La 4
iulie 1947 guvernul francez a trimis invitaţii ţărilor europene cu excepţia Spaniei
franchiste şi a Germaniei care nu avea un guvern care să o reprezinte11. Deşi Molotov
respinsese planul Marshall, Polonia şi Cehoslovacia sperau că vor putea participa la
viitoarele negocieri, însă Kremlinul va „convinge” ţările satelite că Planul Marshall nu
este decât o conspiraţie a SUA pentru a subjuga vestul Europei. În aceste condiţii, la
10 iulie guvernul cehoslovac îşi reconsidera poziţia, iar la 11 iulie, Ungaria, Polonia,
Albania şi Finlanda declină invitaţia de a fi prezente la viitoarea reuniune de la Paris12.
România unde guvernul Petru Groza era controlat de partidul comunist şi aservit
intereselor Kremlinului va adopta aceeaşi poziţie la 9 iulie 1947 comunicată
reprezentanţilor diplomatici ai Franţei şi Angliei în ziua următoare13.
La o lună după lansarea propunerii americane, pe 12 iulie 1947, şaisprezece
ţări europene situate în afara sferei de influenţă a Uniunii Sovietice se întâlnesc la
Paris în cadrul Conferinţei pentru Cooperare Economică în Europa, pentru a discuta
planul american14. Conferinţa de la Paris a decis crearea Comitetului European pentru
Cooperare Economică (CEEC), a cărui activitate urma să se finalizeze printr-un raport
care să cuprindă propunerile tuturor statelor participante.
Sovieticii îşi vor preciza poziţia definitivă faţă de planul Marshall în
septembrie 1947 la o conferinţă la care participă conducerea partidelor comuniste din
Iugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria Cehoslovacia, Polonia Franţa şi Italia.
9
Andre Fontain, op. cit., p. 100
10
Pierre Malendri, Les Etas Unis face a L’Unification de L’Europe, Lille, 1979, 162-169, Andre Fontain,
op. cit. , p. 101
11
Rondo Cameron, op. cit., p. 371
12
Helene Carrere D’Encausse, Le grand frere. L’Union sovietique et Europe sovietise, Flamarion, Paris,
1983, p. 99-100 ; Andre Fontain, op cit., p. 102-103
13
În nota de răspuns a guvernului român semnată de ministrul de externe, Gheorghe Tătărescu se afirma
că propunerea franco-britanică va duce la o ştirbire a independenţei ţărilor europene în politica lor
economică constituind şi o imixtiune în afacerile lor interne. Nota a fost făcută publică la 11 iulie 1945
(Ioan Scurtu-coordonator, România-viaţa politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România,
Bucureşti, 1994, p. 184)
14
Wilfried Loth, op. cit. , p. 177
- 215 -
Reprezentantul URSS, Jdanov aprecia propunerea generalului Marshall ca un plan de
„înrobire a Europei” care viza cu precădere „refacerea zonelor industriale controlate
de capitalul American”15.
În septembrie 1947, CEEC se reuneşte în capitala Franţei pentru a elabora
raportul ce urma a fi prezentat partenerilor americani din cadrul Programului de
Reconstrucţie Europeană (ERP), rezultatele estimărilor privind nevoile economiei
europene. Observatorii americanii prezenţi la Paris constatau că ţările europene nu ofereau
suficiente garanţii privind stabilitatea monetară şi financiară şi nu luau în calcul, pentru
programul de refacere economică alte surse finanţare decât cele oferite de Trezoreria
americană. Ele ignorau posibilitatea de a reface economia prin reducerea barierelor
comerciale. Potrivit experţilor europeni Congresul de la Washington ar fi trebuit să acorde
un Europei un ajutor în valoare 22 miliarde de dolari pentru perioada 1948-1951.
La Washington, raportul celor 16 ţări europene determină crearea a trei
comisii una condusă de Harrimann ce va analiza documentul primit de la Paris, a doua
condusă de Krug care să determine valoare fondurilor pe care le pot avansa SUA
europenilor şi a treia condusă de Nurse care să studieze efectele previzibile asupra
economiei americane16. Administraţia SUA constata că nu există o abordare
continentală a planului de refacere economică şi că implicit se va confrunta cu
dificultăţi în punerea sa în aplicare, deoarece suma solicitată era imensă şi echivala cu
15% din buget şi 3% din venitul naţional. În timp ce factorii de decizie economică
comparau cerinţele europenilor cu propriile posibilităţi, opoziţia din Congres şi a
opiniei publice este sensibilă la ideea unor cheltuieli masive ale SUA legate de politica
externă, ceea ce face ca reacţia de respingere a planului Marshall să crească.
Planurile administraţiei Truman vor fi favorizate de evenimentele din Europa
unde la 20 august 1947 Anglia va suspenda convertibilitatea lirei, iar peste o
săptămână Franţa, datorită problemelor financiare, este nevoită să renunţe la
programul de cumpărături neesenţiale din zona dolarului. Aceste grave probleme
financiare au determinat administraţia de la Washington să aloce un ajutor intermediar
de care au beneficiat până la sfârşitul lui martie 1948 Franţa, Italia şi Austria. Votarea
de către legislativ a acestui împrumut în valoare de 520 de milioane dolari la sfârşitul
anului 1947, urmat de un altul nerambursabil de 55 de milioane dolari, a întărit
convingerea printre susţinători că planul va fi aprobat de Congres. Principala
beneficiară a acestor împrumuturi a fost Franţa care a primit 312 de milioane dolari17.
La 5 ianuarie 1948, prestigioasa revistă „Time” îl declara pe George Marshall,
secretarul de stat al Statelor Unite, Omul anului 1947 afirmând că: „A fost 1947 anul
în care poporul Statelor Unite, poate fără măcar să-şi dea seama pe deplin de
importanţa actului său, poate că nu încă destul de matur pentru a-şi asuma toate
responsabilităţile, a luat pe proprii umeri greutatea conducerii unei lumi”.
15
Ibidem, p. 157
16
Guy-Willy Schmeltz, L’Economie mondiale contemporaine, Editions du vieux colombier, Paris, 1965,
p. 80
17
Alfred Grosser, Occidentalii, Ţările Europei şi Statele Unite după război, Bucureşti, 1999, p. 100
- 216 -
La 3 aprilie 1948, legislativul american vota planul Marshall, în baza căruia a
fost creat Economic Cooperation Administration (ECA) condus de Paul G. Hoffman,
care beneficia în Europa de un ambasador itinerant, în presoana lui Averell
Harrimann, fost ambassador la Moscova. Reprezentanţi ai Economic Cooperation
Administration vor fi trimişi în fiecare ţară europeană beneficiară a ajutorului
economic american18.
În Europa, Comitetul pentru Redresare Economică a Europei a elaborat Convenţia de
la Paris, care a fost semnată pe 16 aprilie 1948 de cele 16 ţări membre, iar la 18 aprilie
acelaşi an va lua fiinţă Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE),
considerată corespondentul european al ECA. Condusă de un omul politic belgian,
Paul-Henry Spaak, care era preşedinte al Consiliului de miniştri, şi un francez, Robert
Marjolin, apropiat al lui Jean Monnet în calitate de secretar general al Comitetului
executiv a OECE-ul a pus la punct versiunea finală a programului de redresare
europeană şi va supraveghea derularea sa19. Bazându-se pe acest program, organizaţia
va formula recomandările pentru alocarea ajutorului Marshall ţărilor beneficiare.
OECE a pregătit punerea în aplicare a instituţiilor care ar contribui la liberalizarea
plăţilor intra-europene şi le dădea lor un caracter mai diversificat.
Planul a avut două secţiuni: una care asigura transferul de produse furnizate în
proporţie de o treime direct de industria americană, echivalând cu 5% din producţia
totală a SUA; restul a fost asigurat de ţări din America Latină, Canada, din zona
colonială şi de ţările europene, în funcţie de disponibilităţile existente, plata fiind
realizată în monedă americană de către SUA.
Bunurile expediate au fost împărţite în trei categorii: alimentare, materii prime
şi echipamente industriale – capital fix. Produsele alimentare au predominat doar în
primul an, pentru a se depăşi dificultăţile curente, scopul programului fiind ca Europa
să-şi reia propria producţie. Pe lângă produse ca cereale, grăsimi, uleiuri, lactate şi
carne, s-a acceptat includerea pe lista de produse ale planului Marshall a cafelei şi
tutunului.
Materiile prime: cărbune, fier, fertilizatori, cherestea, cauciuc, celuloză, piei
de animale etc. au fost destinate să hrănească foamea muncitorilor europeni de a
produce folosind bunurile de echipament, de asemenea proaspăt primite din SUA,
acoperind toată gama, de la strunguri la maşini forestiere, siderurgice, hidraulice,
miniere, energetice, până la camioane, vagoane şi macarale.
A doua secţiune a Planului Marshall – investiţiile - s-a bazat pe o legislaţie ce
a instituit un sistem de rezerve pentru garantarea pe o perioadă de 14 ani a investiţiilor
americane în ţările beneficiare ale planului.
18
Ibidem, p. 114
19
Ibidem, pp.116-117
- 217 -
Planul Marshall a funcţionat între 3 aprilie 1948 şi 31 decembrie 1951 şi s-a ridicat la
o valoare de aproape 14 miliarde de dolari20.
Împrumu- Ajutor
Ţara Total % Subvenţii % % %
turi condiţionat
Austria 653,8 5,0 556,1 6,0 – – 4,6 0,3
Belgia-
546,6 4,2 32,4 0,3 68,1 6,0 446,0 29,4
Luxemburg
Danemarca 266,4 2,1 217,3 2,3 31,0 2,7 9,1 0,6
Franţa 2629,8 20,2 2212,1 23,8 182,4 16,0 61,4 4,0
Germania
1317,3 10,1 1078,7 11,6 – – 213,6 14,4
de vest
Grecia 628,0 4,8 514,9 5,5 – – – –
Irlanda 146,5 1,1 18,0 0,2 128,2 11,2 – –
Italia 1434,6 11,0 1174,4 12,6 73,0 6,4 87,2 5,7
Marea
3165,8 24,4 1956,9 21,0 336,9 29,6 531,1 35,1
Britanie
Olanda 1078,7 8,3 796,4 8,6 150,7 13,2 31,6 2,1
Norvegia 241,9 1,9 196,0 2,1 35,0 3,1 10,9 0,7
Portugalia 50,5 0,4 5,5 0,1 36,7 3,2 8,3 0,5
Spania 26,8 0,2 15,9 0,2 4,3 0,4 3,5 0,2
Suedia 107,1 0,8 – – 20,4 1,8 36,7 5,7
Turcia 184,5 1,4 62,4 0,7 72,8 6,4 17,3 1,1
Prin Administraţia de Cooperare Economică (ECA), cele 14 miliarde de dolari

în cea mai mare donaţii directe, restul fiind împrumuturi în proporţie de 80% din sume
nerambursabile, au contribuit în mod hotărâtor la însănătoşirea economiei vest-
europene. Sub formă de mărfuri şi servicii, ca ajutor financiar destinat
refacerii industriei şi agriculturii, stabilităţii financiare şi lărgirii activităţii de comerţ
exterior, ajutorul american prin intermediul Planului Marshall a avut un rol
decisiv în crearea unor organisme economice, ce au contribuit la realizarea unităţii
europene.
Planul Marshall a oferit doar o parte din sumele la dispoziţia Europei între anii
1945 şi 1953, totalul donaţiilor şi creditelor directe însumând 44 miliarde de dolari
distribuiţi prin diferite organizaţii şi programe ale SUA. Ajutorul alocat iniţial
preponderent pe criteriul economic, a cunoscut după 1951 o nouă tendinţă, fiind în
creştere ajutorul militar, care pe ansamblu s-a ridicat la 9 miliarde de dolari.
20
Maria Mureşan, Andrei Josan, op. cit., p. 178
- 218 -
Ajutorul american către Europa 3 aprilie 1948-31 decembrie 195520
An Ajutor militar Donaţii Împrumuturi Total
pe termen lung
1947 43 672 3737 4409

1948 254 2866 1213 4079
1949 170 3951 503 4454
1950 463 2775 180 2955
1951 1112 2317 84 2401
1952 2151 1453 453 1906
1953 3435 1138 172 1301
1954 2313 1018 105 1123
1955 1593 800 74 874
Total 11534 16990 6521 23511
Ţările care au beneficiat de masivele fonduri provenite din SUA – Marea
Britanie, Germania Occidentală, Franţa şi Italia - 20 au utilizat banii pentru refacerea
capacităţilor industriale, stăpânirea inflaţiei, impulsionarea comerţului, reducerea
deficitelor în balanţa comercială cu SUA la nivele rezonabile, de mare perspectivă
fiind revenirea la convertibilitatea propriilor monede. În mai puţin de trei ani,
producţia industrială a depăşit cu 25% nivelele antebelice, iar producţia agricolă a
depăşit cu 14% nivelul antebelic. Chiar dacă este dificil de cuantificat contribuţia
efectivă a planului Marshall, cert este că, după doi ani de la lansare şi la mai puţin de
cinci de la sfârşitul războiului, economia ajunsese, în majoritatea statelor beneficiare,
la nivelurile generale de producţie egale cu cele dinaintea conflagraţiei.
Producţia industrială era deja cu 15% peste acest nivel. Nu doar strict în
planul resurselor industriale şi-a arătat programul american veleităţile economice. El a
fost un transfer de tehnologie americană către o Europă care rămăsese destul de adânc
înrădăcinată în metode învechite de administrare a afacerilor.
Planul Marshall s-a încheiat în 1952 şi nu a împlinit decât parţial speranţele
unora dintre creatorii lui. El nu a dus la crearea Statele Unite ale Europei, cum au
sperat unii politicieni vizionari şi numeroase probleme importante nu şi-au găsit
rezolvarea. Decisiv este faptul că graţie Planului Marshall, Europa de Vest s-a
reconstruit în plan economic şi a depăşit nivelurile producţiei de dinainte de război. În
1951 creşterea producţiei industriale faţă de cea înregistrată în 1947 era de 35% în
Danemarca, de 33% în Norvegia şi Belgia, de 32% în Marea Britanie, de 39% în
Franţa, de 54% în Italia, de 56% în Olanda21. OEEC şi noile instituţii economice
create pentru gestionarea ajutorului american au devenit instrumente eficiente care au
stimulat economia. Au existat opinii care au criticat dependenţa economiei europene
de capitalurile americane şi accentuarea tendinţelor de americanizare a civilizaţiei
21
Alfred Grosser, op. cit., p. 117
- 219 -
europene, minimalizându-se faptul că „demersul Marshall” a fost decisiv în efortul de
căutare a unor formule de cooperare, apoi de unificare politică şi economică
indispensabile în situaţia Europei necomuniste după al doilea război mondial22.
Planul Marshall din vara anului 1947 a însemnat adevărata divizare, pe termen
lung a Europei. În timp ce în vest demersul economic american a permis naţiunilor
democratice o solidă refacere economică în est sovieticii au procedat ca o putere
colonială epuizând economic statele satelite. SUA a devenit liderul economic, politic
şi militar necontestat al „lumii libere” şi a contribuit în mod hotărâtor la refacerea
economică în vestul Europei. Prin obligarea deliberată la cooperare în împărţirea
resurselor a statelor care până deunăzi erau inamice, planul Marshall a fost pasul
major către reconcilierea politică şi către înrădăcinarea ideii de unitate economică în
Europa.
„Ne-am învins complet inamicii şi i-am făcut să se predea… După care i-am ajutat să
se refacă, să devină democraţi şi să se realăture comunităţii naţiunilor” declara Harry
S. Truman. În 1947 numai Statele Unite aveau capacitatea să pună în practică un plan
pentru refacerea economică globală bazat exclusiv pe propriile sale resurse. În aceste
condiţii este logic ca guvernul american să urmărească şi anumite interese proprii, mai
ales în privinţa valorificării potenţialului său industrial. În acelaşi timp economiştii au
subliniat că fără o Europă prosperă depresiunea economiei americane ar fi fost
inevitabilă. Merită să amintim şi avantajele de ordin politic prin eliminarea partidelor
comuniste din guvernele vest-europene. Beneficiile obţinute de guvernul de la
Washington nu le exclude pe cele ale partenerilor europeni. Dimensiunile acestui plan
care a demonstrat forţa economiei americane în ansamblul ei a permis Europei de vest
să nu se mai confrunte după 1947 cu probleme economice majore şi să redevină un
factor de prim rang în economia mondială.
După un deceniu în care practic nu a existat decât o Europă americană în vest
şi o Europă sovietică în est, crearea prin Tratatul de la Roma din 1957 a Comunităţii
Economice Europene a semnificat reapariţia unei Europe a europenilor care a încercat
să se poziţioneze între cele două superputeri.
Abstract
Officially denominated the European Recovery Program, it remained known

throughout the history as the Marshall Plan and can be considered as the economic
dimension of the Truman Doctrine. The plan had two main objectives, first was to help
Europe recover after its self destruction during the Second World War, and second
was to turn a wealthy and powerful Europe into a barrier against the soviet
expansion, military or doctrinaire. The European Recovery Programme specified that
the United States should offer an important financially loan, that would solve the
problem of the European states, concerning the deficit of the external payments.
22
Maria Mureşan, Andrei Josan, op. cit., p. 181
- 220 -
The Marshall Plan functioned between April 3rd 1948 and December 31st 1952, and
rose up to the value of 14 billions dollars. Through the Economic Cooperation
Administration (ECA), the American founds (most of it direct donations and the rest
representing loans, so 80% of the amounts were not refundable), had a major
contribution to the healing of the West-European economy. The dimensions of this
plan which solicited the whole American economy allowed Europe, in a short period
of time, to be free from the nightmare represented by the last world conflict and to
become once more a prime element in the world economy
- 221 -
ŞTIINŢE AUXILIARE. TEORIE ŞI PRACTICĂ ARHIVISTICĂ
CÂTEVA ASPECTE PRIVIND SCRIEREA LATINĂ

FOLOSITĂ ÎN CANCELARIA MOLDOVEI ÎN TIMPUL LUI
ŞTEFAN CEL MARE
Maria DRAGOMIR
Întrebuinţarea scrierii în Evul Mediu are alte caracteristici decât cea din
perioada modernă, în sensul că scrierea medievală era practicată, într-un mod
organizat, în instituţii specifice epocii. Cunoaşterea şi practicarea scrierii era limitată
la nivelul societăţii medievale, clericii fiind, în genere, cei care erau ştiutori de carte,
iar scrierea era supusă unor reguli, uneori destul de rigide, legate de tipul de scriere
folosit într-o anume perioadă, de gradul de instruire a scribilor etc. În scrierea vremii
era folosită în cele mai multe ţari din Europa centrală şi apuseană limba latină şi nu
limba maternă a acelor popoare din respectivele ţari. Trăsăturile caracteristice ale
scrierii medievale o deosebesc pe aceasta de scrierea modernă, respectiv de
spontaneitatea şi caracterul individual al scrierii moderne, căreia folosirea limbii
materne îi oferă multiple şi variate posibilităţi de utilizare, dar şi de răspândire mai
largă la nivelul societăţii.
Centrele de practică a scrierii în Evul Mediu au fost scriptoriile şi cancelariile,
scriptoriile fiind legate, mai ales de activitatea scripturală a mănăstirilor, iar cancelaria
fiind oficiul de scris în care se realiza întocmirea documentelor. Denumirea de
cancelarie nu defineşte un oficiu de mare amploare, care dispune de un personal
numeros, importanţa cancelariei fiind legată direct de gradul de organizare a emiterii
documentelor şi nicidecum de amploarea oficiului. În ţara noastră, cancelariile
emitente de documente latine au fost oficii de proporţii modeste. Cancelariile locurilor
de adeverire din Transilvania, care emiteau majoritatea documentelor noastre latine,
aveau unul sau doi notari angajaţi permanent, Cancelaria voievozilor Transilvaniei
cam trei-patru, iar în cea a domnilor din Moldova şi Ţara Românească funcţionau unul
sau cel mult doi notari pentru scrierea latină. Pe lângă angajaţii permanenţi erau
chemaţi de multe ori scribi ocazionali, pentru a se putea face faţă nevoilor cerute de
emiterea masivă de documente în împrejurări deosebite (congregaţii generale, scaune
de judecată etc.).
- 222 -
În Moldova, ca şi în Ţara Românească, începând cu secolul al XII-lea,
alfabetul latin şi limba latină au fost aduse de coloniştii saşi sau unguri aşezaţi în
oraşe, de clericii catolici, de misionari, care, statornicindu-se aici, au contribuit în
bună măsură la răspândirea limbii latine şi a alfabetului latin în societatea vremii, la
pătrunderea lor şi în Cancelaria domnească, în condiţiile în care alfabetul chirilic şi
limba slavă au fost folosite vreme îndelungată ca manifestare scrisă a culturii. Limba
latină a fost folosită în Moldova, mai ales, pentru nevoi externe, documentele latine
constând din tratate politice, privilegii comerciale, corespondenţă, emise de domnie,
înalţi dregători, sfaturi municipale, clerici şi adresate unor destinatari din ţări în care
limba latină era limba culturii scrise, era limba folosită în cancelariile lor. Cele mai
multe acte redactate în limba latină erau trimise în Transilvania, mai ales în oraşele
Braşov, Sibiu, Bistriţa etc., precum şi în Ungaria, Polonia, Curtea papală etc. Din
păcate, materialul documentar latin din Moldova a suferit distrugeri importante.
Informaţii despre cantitatea mare de documente latine emise în Moldova găsim în
numeroasele scrisori de răspuns trimise destinatarilor din afară în care, de obicei, se
confirmă primirea scrisorilor anterioare. Din nenumăratele documente latine emise în
Moldova, cele mai numeroase, mai caracteristice din punct de vedere paleografic şi
lingvistic, mai interesante prin informaţiile ce le conţin sunt scrisorile adresate de
domni, dregători, sfaturi municipale şi persoane particulare sfaturilor municipale din
Braşov, Sibiu, Bistriţa în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a
secolul al XVI-lea.
În ceea ce priveşte organizarea cancelariilor din Ţările Române, respectiv
formarea trăsăturilor generale comune în emiterea documentelor latine, acestea au fost
înlesnite, în mare măsură, de influenţa pe care a avut-o practica urmată de Cancelaria
papală şi imperială, care deveniseră cele mai dezvoltate centre de emitere a
documentelor latine. În fruntea cancelariei se afla formal un cancelar, respectiv un
vicecancelar, care era un prelat de rang înalt şi un apropiat al suveranului, iar
adevăratul conducător al cancelariei era protonotarul sub conducerea căruia lucra
întregul personal.
În Moldova organizarea Cancelariei domneşti a fost modelată şi reprofilată în
funcţie de nevoile şi realităţile interne, dar şi de influenţele externe. În practica
emiterii de documente latine, precum şi în folosirea tipului de scriere, Cancelaria
moldavă a fost influenţată atât de Cancelaria voievozilor Transilvaniei, de cea a
sfaturilor municipale, dar şi de practica folosită în Cancelariile din Ungaria, Polonia,
Curtea papală, ca urmare a legăturilor politice, economice, culturale stabilite cu
acestea. Pentru titlurile şi funcţiile din aceste cancelarii se căutau echivalente sau
corespondenţe în limba latină, astfel că pentru termenii de cancellarius şi
vicecancellarius, cu circulaţie restrânsă în documentele latine din Moldova, se făceau
adesea menţiuni sub forme explicative: secretarius noster summus…logofeth…;
cancellarius noster; egregius supremus logofetus consiliarius intimus; supremus
consiliarius et cancellarius regni Moldavie; aulae waywodae familiaris etc.
- 223 -
Cunoscătorii de limbă latină erau destul de numeroşi în Moldova din timpul
lui Ştefan cel Mare, emiterea a numeroase documente latine, făcând necesară existenţa
unor dieci de limbă latină pentru nevoile Cancelariei domneşti, dar şi ale unor sfaturi
municipale. Legăturile strânse, relaţiile diplomatice, politice ale domnitorului
moldovean cu oraşele transilvănene şi cu statele din Europa apuseană au făcut ca
emiterea de documente latine să sporească în mod considerabil.
În abordarea problematicii legate de materialul scriptural latin din Moldova,
ca şi din Ţara Românească, trebuie să ţinem seama de realităţile culturale, istorice de
care depinde ponderea acestui material documentar. În vreme ce în Occident, pentru
cercetători, materialul scris în limba latină din secolul XIV-XV nu mai prezintă un
interes deosebit din punct de vedere paleografic, în centrul şi răsăritul Europei abia de
acum încolo produsele scrierii latine încep să sporească în mod considerabil,
încadrându-se în evoluţia scrierii latine ce capătă trăsături caracteristice, proprii într-un
proces unitar de istorie a scrierii.
În oraşele din Moldova erau destul de numeroşi cei care aveau cunoştinţe de
limbă latină, şi care puteau redacta un document în limba latină, din rândul acestora
fiind recrutaţi dieci domneşti, al căror nume, atunci când era menţionat, era urmat de
localitatea de provenienţă. Aceşti dieci proveneau fie din rândul clericilor catolici, al
tinerilor care frecventaseră universităţile din Praga, Cracovia, Viena, Italia, unde
cursurile se ţineau în limba latină, fie din rândul unor învăţaţi străini statorniciţi în
ţară.
Cancelaria domnească era condusă de un logofăt, echivalent, cum am
menţionat anterior, al lui cancellarius sive notarius din terminologia Cancelarilor
apusene. Logofătul se îngrijea de redactarea hotărârilor domnului moldovean şi de
Sfatul său, întărind cu pecetea domnului aceste hotărâri sau porunci domneşti. El
îndeplinea şi importante atribuţii judecătoreşti şi răspundea de hotărnicirea moşiilor,
devenind cu timpul nu numai un membru de prim rang al Sfatului domnesc, dar şi un
apropiat al domnitorului. În subordinea logofătului, pe măsura cristalizării procesului
de organizare a Cancelariei domneşti, funcţiona un corp de pisari, dieci, grămătici sau
uricari. Între aceştia se aflau şi scriitori de limbi străine: polonă, latină, maghiară,
turcă, care redactau actele privind tratatele sau corespondenţa cu alte ţari.
Scrierea latină folosită în Cancelaria domnească din vremea lui Ştefan cel
Mare este scrierea gotică, constituită ca parte integrantă a dezvoltării scrierii cu alfabet
latin din Europa, totuşi fiind mai strâns legată de evoluţia şi caracteristicile scrierii
latine din Transilvania şi din ţările vecine, cum ar fi Ungaria şi Polonia. În a doua
jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova se folosea o scriere de tranziţie între
minuscula documentară cu un aspect mai solemn şi cursiva currens, cuprinzând
elemente din ambele variante de scriere, utilizată mai ales în scrisori externe. Această
cursiva diplomatica păstrează încă de la variantele anterioare un aspect îngrijit şi
regulat, dar cuprinde şi elemente noi, aparţinând cursivei currens, materializate în
graba cu care sunt trasate literele, în ligaturi şi prescurtări numeroase. Cea mai practică
şi cea mai răspândită, ajunge să fie scrierea cursiva currens, care cuprinde mai multe
- 224 -
variante, având, totuşi, ca trăsătură generală comună scrierea rapidă a literelor prin
trasarea mai multor litere, fără a se ridica pana, şi folosirea frecventă a ligaturilor şi
prescurtărilor, toate acestea imprimând scrierii un aspect mai neîngrijit, mai ghimpos
şi cu spaţii mai largi sau mai înguste între rânduri1.
Spre exemplificarea celor expuse vom analiza diplomatic o scrisoare a lui
Ştefan cel Mare trimisă braşovenilor în 1481, prezentând transcrierea documentului.
Alăturăm şi o copie xerox, faţă-verso, pentru a putea urmări şi desluşi consideraţiile de
ordin paleografic şi diplomatic expuse.
Stephanus dei gracia vayvoda dominusque et heres terre Moldaviensis.
Egregy nobisque honorandi. Litteras vestrarum egregietatum sane ac plene
Intelleximus ex parte Bozorab, videlicet Cypelys, de quibus omnibus vobis grates
agimus, quod nos illis in quibus estis conscy auisare non posponitis. Nos itaque vos
notificamus aut certificamus quod habemus in Turcia nostros hominess et postquam
aliquid nouitatis audierimus vos statim in eisdem certas reddemus. Valete vestra ad
vota. Ex Romanoforo die dominica inter aoctauas Purificacionis Beate virginis
gloriose, anno Domini millesimo quadringentesimo LXXX-o primo.
Verso: Egregys viris Judici Juratisque ciuibus Brassouiensibus amicis
Honorandis2.
Ştefan, din mila lui Dumnezeu voievod şi domn, şi moştenitor al Ţării
Moldovei3. Aleşi şi nouă vrednici de cinstire. Am înţeles preabine şi pe de-a-ntregul
scrisoarea Domniilor voastre dinspre partea lui Basarab, adică Ţepeluş, despre care toate
vă mulţumim şi nu nesocotiţi a ne înştiinţa în privinţa altor lucruri de care veţi avea ştiinţă.
Aşa şi noi vă facem cunoscut şi vă înştiinţăm că avem în Turcia oameni ai noştri şi de
îndată ce vom auzi vreo noutate pe dată vă vom încunoştinţa în privinţa acestor lucruri. Să
fiţi sănătoşi după voia voastră. Din Roman, în ziua de duminică între octavele Purificării
Sfintei Fecioare, în anul Domnului o mie patru sute optzeci şi unu.
Verso: Aleşilor bărbaţi, judelui şi cetăţenilor juraţi braşoveni, prieteni vrednici
de cinstire.
Din punct de vedere diplomatic documentul cuprinde trei părţi principale:

protocolul iniţial, textul şi protocolul final, fiecare parte cuprinzând un număr de
formule care diferă în funcţie de perioada în care a fost emis documentul, de nivelul de
instruire a scribului, de cancelaria emitentă, de natura actului etc.
Protocolul iniţial cuprinde la rândul său invocaţia, intitulaţia, adresa şi
salutaţia4.
1
S. Jako , R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971, p. 135-138
2
DJAN Braşov, fond Primăria oraşului Braşov, colecţia Fronius I/31; publicat Hurmuzaki XV/I, p. 109,
doc. nr. 196; S. Jako , R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Album pl. 30a
3
În text, adjectivul Moldoviensis, în traducere am preferat forma substantivală, fiind o formulă mai
utilizată.
4
Formularul diplomatic cel mai dezvoltat şi complet îl regăsim doar în documentele de mare solemnitate. În
celelalte, formulele sunt simplificate, incomplete, pot lipsi, accentul punându-se pe informaţia cuprinsă.
- 225 -
În documentul la care facem referire, protocolul iniţial cuprinde doar două
formule, respectiv intitulaţia şi adresa, esenţiale şi suficiente pentru identificarea
emitentului, respectiv a calităţii sale, şi a destinatarului. Lipsesc invocaţia şi salutaţia.
Dacă salutaţia o întâlnim în genere, destul de frecvent în documentele vremii,
invocaţia apare extrem de rar în documentele latine din ţara noastră. În privinţa
intitulaţiei, elementele componente ale formulei au o semnificaţie precisă, reflectând o
anume realitate istorică. Stephanus Dei gracia voyvoda dominusque et heres terre
Moldaviensis. Numele domnitorului Ştefan nu este precedat de pronumele ego sau nos
(pluralul maiestăţii), pronume pe care le regăsim în alte acte ale voievozilor sau altor
emitenţi din acea perioadă şi care sunt preluate din diplomatica apuseană (ungară,
polonă).
După Stephanus întâlnim formula devoţiunii Dei gracia - prezentă în aproape
toate actele emise de suverani. Această formulă, dincolo de valoarea sa de expresie a
cucerniciei creştine, are sensul de independenţă, suveranitate, de drept divin pentru cel
ce o folosea, urmărind să ridice prestigiul domniei de drept divin. Urmează titlul de
voyvoda şi celelalte elemente care completează intitulaţia lui Ştefan cel Mare. Titlul de
voievod arată că domnul era comandantul suprem al oastei, singurul care putea chema
sub arme „oastea cea mare” a ţării Moldovei.
Termenul de voievod este de origine slavă, iar dominus, termen latinesc
exprimă calitatea de suveran, de persoană ce se află în fruntea ţării, în cazul nostru
Moldova. Succesiunea la tron se baza pe un sistem mixt ereditar-electiv, întemeiat pe
drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, Muşatinii în Moldova, fapt exprimat
în intitulaţia domnilor Moldovei prin heres. Domnii Moldovei trebuiau să fie în
temeiul aceluiaşi pomenit sistem „aleşi”- sau mai bine zis recunoscuţi de către
boierimea ţării. Cu toate că Ştefan cel Mare reuşise prin măsurile sale să întărească
autoritatea domniei Moldovei, totuşi a fost nevoit să intervină cu toată energia pentru
ca boierii, întruniţi în vederea alegerii domnului să-l recunoască pe Bogdan ca urmaş
al său5.
Adresa este înlocuită cu un apelativ direct care cuprinde epitete protocolare:
egregii nobis honorandi; adresa este reluată în formă mai dezvoltată pe faţa a doua a
documentului, repetându-se şi epitetele protocolare folosite anterior egregiis viris
judici iuratisque civibus Brassoviensibus amicis honorandis. Formula este una
obişnuită, folosindu-se cazul dativ pentru a se arăta cui îi este adresată scrisoarea.
A doua parte principală, textul, a documentului de faţă este extrem de simplă
şi redusă ca întindere, cuprinzând mulţumirile pentru informaţiile primite şi asigurarea
din partea domnitorului că le va trimite la rândul său informaţiile primite de la oamenii
săi din Turcia.
Protocolul final cuprinde doar urarea finală şi data. Urarea finală este o
formulă scurtă, care pare a fi traducere a expresiei româneşti: Rămâneţi sănătoşi, după
voia Domniilor voastre. Data reprezintă un element esenţial nu numai din punct de
5
T. Teoteoi, Instituţii şi viaţă de stat, în Istoria Românilor, Bucureşti 2001, vol. IV, p. 166-172
- 226 -
vedere diplomatic, ci şi din punct de vedere istoric, pentru că fără elementele de datare
un document nu poate fi folosit ca izvor. Formula datei în documentul prezentat nu
începe cu datum actum etc., ci direct cu locul unde a fost „dat” actul, respectiv numele
locului precedat de prepoziţia ex Romanoforo. Elementul topografic este urmat de
elementele cronologice care cuprind ziua exprimată printr-o sărbătoare din calendarul
bisericesc catolic Die domenico: substantivul dies este de genul masculin şi este însoţit
de domenico – folosit ca adjectiv care se acordă în gen, număr şi caz cu dies şi nu ca
substantiv respectiv dominica. Este folosit ca element cronologic termenul de octave,
respectiv inter octavas, al sărbătorii Purificării Sfintei Fecioare Maria, deşi ar fi fost
posibilă o formulare mai simplă: duminica dinaintea sărbătorii… . Acest lucru denotă
faptul că deprinderea de a folosi în exprimarea datei calendarul bisericesc catolic nu
era chiar foarte la îndemâna notarului domnesc. Anul este exprimat prin formula
binecunoscută anno Domini millesimo…, folosindu-se numeralul ordinal pentru anul
erei creştine şi ablativul fără prepoziţie anno; Dominus are aici sensul de Domnul
Dumnezeu, arătând că s-a folosit ca element cronologic anul erei creştine. Documentul
se încheie în acest fel, fără a avea alte menţiuni. Verso cuprinde, cum am arătat,
adresa, precum şi pecetea de închidere.
În ceea ce priveşte scrierea folosită este o cursiva currens, având corpul
literelor uşor îngroşate, iar prescurtările sunt destul de numeroase, respectând, totuşi,
regulile de prescurtare folosite în scrierea din cancelariile apusene. Se observă, de
asemenea, o uşoară rotunjime a literelor, care dau scrierii un aspect mai puţin
ghimpos, fracturat. Nefiind un document solemn, grija scribului pentru un aspect
îngrijit şi armonios al scrisului este mai puţin evidentă. Literele nu prezintă
ornamentări, nici măcar cele din primul rând al textului scris, care cuprinde intitularea
domnitorului, doar iniţiala S de la Stephanus are dimensiuni mai mari decât celelalte
litere.
Comparând acest document scris în Cancelaria domnească a lui Ştefan cel
Mare cu altele scrise în Cancelaria voievozilor, Sfaturilor municipale din Transilvania,
Ţara Românească, sau cu cele emise de Cancelaria regală, desluşim, fireşte, deosebiri
legate de aspectul scrierii, varianta de scriere folosită, influenţe ale scrierilor vremii,
dar şi asemănări, caracteristici comune ce se înscriu în trăsăturile generale ale scrierii
latine folosite în aria Europei centrale şi de răsărit.
Zusammenfassung
Nach einer Einführung in die Eigenschaften der lateinischen Schrift in der

Walachei und der Moldau, sowie in die Organisierung der Kanzleien in den
rumänischen Fürstentümern wird ein lateinischer Brief, der 1481 den Kronstädtern
von Stefan dem Großen geschickt wurde, unter einem diplomatischen Gesichtspunkt
analysiert.
- 227 -
FORMULE DE INTRODUCERE ÎN DOCUMENTELE DE
LIMBĂ GERMANĂ DE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE
ÎN SECOLELE XV-XVI
Ileana-Maria RATCU
1. Apariţia şi folosirea limbii germane în documentele medievale în context

european
Istoria limbii germane scrise începe la mijlocul secolului al VIII-lea prin
traducerea unor cuvinte aparţinând textelor latine, integrate acestora fie marginal, fie
interliniar, şi prin glosare. Cel mai cunoscut glosar, numit „Abrogans”, după primul
cuvânt al său, este un dicţionar latin de sinonime tradus în limba germană pe la 770 în
Bavaria la Freising1. În textele de legi din secolele VI-VIII „Lex Salica”, „Lex
Baiuariorum” apar spre explicare cuvinte germane, reprezentând termeni juridici. În
documente, limba germană va apărea abia în secolul al XII-lea, şi anume tot în unele
însemnări juridice. Cel mai vechi document de acest tip, păstrat până la noi, este un
formular emis de arhiepiscopul Konrad de Mainz între 1161-1165 şi apoi din nou între
1183-1200. Un al doilea document în ordinea vechimii este un act de drept orăşenesc
din Braunschweig emis între 1227/12502. Cel mai vechi document redactat integral în
limba germană, păstrat în original, este o diplomă a lui Konrad al IV-lea din 25 iulie
1240, iar înainte de acesta, în anul 1235 Frederic al II-lea emite în limba germană
„Das Mainzer Landfriedensgesetz” sau „Mainzer Reichslandfrieden”, act respectând
într-adevăr regulile diplomatice3. De altfel, prima lucrare cu conţinut juridic, redactată
de autorul său, Eike von Repgow, iniţial in limba latină şi apoi tradusă integral de
acesta în germană – „Sachsenspiegel” - datează din prima jumătate a secolului al XIII-
lea, la fel ca şi prima lucrare cu caracter istoriografic redactată în limba germană –
„Sächsische Weltchronik”4. În următoarele două secole, folosirea limbii germane în
1
Werner König, dtv-Atlas zur deutschen Sprache. Tafeln und Texte. Mit Mundart-Karten, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 1992, p. 67
2
Harry Bresslau, Handbuch der Urkundenlehre für Deutschland und Italien, 2.Band, erste Abteilung,
Veit & Comp, Leipzig, 1915, p. 385.
3
Ibidem, p. 385 şi Adolf Bach, Geschichte der deutschen Sprache, Quelle und Meyer, Heidelberg, 1970,
p. 173.
4
Adolf Bach, op. cit., p. 172
- 228 -
documente s-a extins destul de anevoios, în sudul şi vestul spaţiului lingvistic german
mai repede faţă de zonele nordice şi estice ale acestuia5.
Dezvoltarea limbii germane de cancelarie va fi favorizată, în mod deosebit, prin
contribuţia lui Ludovic Bavarezul (1314-1347), care a extins folosirea limbii germane
în documente, conferindu-i acesteia un loc egal cu cel al limbii latine, aceasta fiind
folosită nu numai în documente private de mai mică importanţă, precum actele de
vânzare, de ipotecă etc., ci şi în privilegii solemne, constituindu-şi astfel un mod stabil
de folosire a formulelor6.
2. Folosirea limbii germane în Transilvania

Friedrich Müller, în lucrarea sa „Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen”7
indică nume germane de persoane, localităţi, râuri, munţi, nume de unelte, folosite
izolat în diverse documente de limbă latină din Transilvania în secolele XII-XIV. Cea
mai veche relicvă a limbii germane scrise în Transilvania o constituie manuscrisul
„Matricula plebaniae Cibiniensis”, prima matriculă a bisericii din Sibiu, cuprinzând
însemnări între 1346-1630. Manuscrisul conţine 41 de foi de pergament in octavo şi
este păstrat în Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia8.
Primul document redactat integral în limba germană este o dovadă privind vânzarea
unei case lui Mathias Tromenawer von der Basz, situată în târgul cerealelor din Sibiu
şi datează din 3 ianuarie 1411. Fără a ne propune o prezentare exhaustivă, menţionăm
în ordinea vechimii şi alte documente întocmite în limba germană: un contract de
cumpărare încheiat între Stephan Hedwig şi Hans Schnell în 1428 la Cisnădie;
documentul emis de breasla pânzarilor din Sibiu, prin care sunt comunicate obiceiurile
breslei (Sibiu, 28 august 1469); judele şi sfatul oraşului Cluj conferă privilegii breslei
bijutierilor prin documentul datat la 25 octombrie 1473; scrisoarea braşoveanului
Petrus Ber dată în Sibiu, la 6 martie 1481, adresată sfatului oraşului Braşov;
Magistratul oraşului Sibiu întăreşte statutele breslei pânzarilor la 9 noiembrie 1487
etc.9.
Multe dintre scrisorile redactate în această perioadă în limba germană pe teritoriul ţării
noastre au fost adresate unor destinatari de peste hotare, fiind păstrate acum în arhivele
din Viena, Budapesta etc. Pe de altă parte, pentru documentele latine din această
perioadă există traduceri în limba germană, fie târzii, fie contemporane. Acesta este
cazul documentului dat la Sibiu, la 14 martie 1466, prin care sfatul oraşului permite
breslei cizmarilor să-şi construiască o dugheană pentru vânzare în Piaţa Mică (Kleiner
5
Harry Bresslau, op. cit., p. 387-388
6
Ibidem, p. 389 şi Adolf Bach, op. cit., p. 173
7
Friedrich Müller, Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des zwölften
bis sechzehnten Jahrhunderts, Unveränderten Nachdruck der Erstaufgabe von 1864, herausgegeben mit
einem Nachwort und Glossar von Grete Klaster Ungureanu, Kriterion, Bukarest, 1986
8
Ibidem, p. 18
9
Documentele menţionate sunt publicate în colecţia de documente fondată de Franz Zimmermann şi Karl
Werner Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, volumele III-VII
- 229 -
Ring)10. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea se observă folosirea limbii germane
tot mai pregnant în documente, fie că acestea sunt acte juridice simple, fie că sunt
documente solemne.
3. Alcătuirea corpusului de documente

În lucrarea de faţă m-am ocupat de documentele de limbă germană de pe teritoriul ţării
noastre în secolele XV-XVI, luând în considerare în primul rând scrisorile. Materialele
folosite pentru alcătuirea corpusului au fost extrase din: Colecţia Hurmuzaki; Friedrich
Müller - Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des
zwölften bis sechzehnten Jahrhundert; Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen
in Siebenbürgen, la care se adaugă şi câteva documente păstrate la Direcţiile Judeţene
Braşov, Cluj, Sibiu, încă needitate.
Dintre documentele luate în discuţie, cele mai multe au fost emise pe teritoriului ţării
noastre, în Transilvania, în oraşele întemeiate de saşi, apoi în Moldova, (acestea fiind
trimise mai cu seamă bistriţenilor) şi în Ţara Românească, în Câmpulung şi
Târgovişte. Câteva documente, care în prezent se află păstrate la Direcţiile Judeţene
ale Arhivelor Naţionale din Braşov şi Sibiu au fost emise la Viena, Praga, Košice.
Chiar dacă unele dintre scrisori au fost redactate în cancelarii domneşti, cum e cazul
scrisorilor lui Alexandru Lăpuşneanu adresate bistriţenilor, acestea nu îmbracă un
caracter solemn, reflectând mai degrabă chestiuni private, iar dacă sunt acte oficiale,
se ocupă de probleme economice.
4. Protocolul iniţial al documentelor

După cum se ştie, structura internă a actelor cuprinde protocolul iniţial, textul şi
documentul final. Ceea ce ne interesează, protocolul iniţial, ar trebui să cuprindă în
mod ideal: 1) invocaţia (invocarea numelui divin la începutul documentului, care
poate fi exprimată prin cuvinte sau prin semne: invocaţia verbală respectiv simbolică.
Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea va apărea tot mai rar, iar în documentele
conţinute în corpus nu este prezentă); 2) intitulaţia (cuprinde numele şi titlul -
titulatura emitentului, adesea alături de o formulă de devoţiune, care indică faptul că
emitentul şi-ar datora poziţia pământească milei domnului). Intitulaţia apare în câteva
documente, apaţinând corpusului propus, şi anume în documentul emis la Viena, 5
august 1401 prin care Wilhelm de Austria garantează libera trecere prin Ungaria a
negustorilor din Sibiu : „Wir - Wilhalm von gotes gnaden Herzog ze Österreich, ze
Steir, ze Kernden, vnd ze Krain, Graf ze Tyrol etc...” (Noi - Wilhelm, din mila
Domnului duce de Austria, Stiria, Carintia şi Craina, conte de Tirol etc. ...)11; la
aceeaşi dată, Viena, 5 august 1401, Sfatul oraşului Viena asigura libera trecere
negustorilor din Sibiu: „Wir - perichtold der lannger czu den czyten purgermayster
vnd der Rat gemayn der Stat cze Wienn...” (Noi - Berthold Lang, acum primar, şi
10
Ibidem, nr. 3457/VI, p. 235-236
11
Friedrich Müller, op. cit., p. 39
- 230 -
întregul sfat al oraşului Viena...)12; într-un privilegiu dat de regele Ferdinand I al
Ungariei breslei fierarilor din cele Şapte şi Două Scaune Săseşti la 20 iunie 1528,
păstrat acum la Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, apare intitulaţia cu
titlul mijlociu al regelui: „Wir Ferdinandus von Gottes Gnaden, König über Ungarn,
Böhmen etc. Kind der beyden Hispanien, Ertz-Herzog in Oesterrich etc....” (Noi,
Ferdinand din mila Domnului, rege al Ungariei, Boemiei etc., infante al hispanilor,
arhiduce al Austriei etc....)13; 3) inscripţia sau adresa - cuprinde numele persoanei
sau persoanelor destinatare, fiind legată cel mai des de formula de salut; 4) salutaţia -
în funcţie de raporturile ierarhice, se stabileşte locul adresei faţă de intitulaţie. Dacă
emitentul este superior destinatarului din punct de vedere ierarhic, intitulaţia va sta
înaintea adresei; este cazul scrisorilor din Viena şi a celor provenite din cancelaria lui
Alexandru Lăpuşneanu sau Petru Rareş.
5. Analiza corpusului
În majoritatea documentelor cercetate, apar numai adresa şi salutaţia, scrisorile fiind
scrise la persoana I. Din cercetarea celor 85 de documente, se observă următoarele: nu
există reguli stricte în ceea ce priveşte folosirea protocolului iniţial, salutaţia se poate
afla înainte sau după adresă. Faţă de modelul central şi vest-european nu se observă
diferenţe majore. În ce priveşte limba documentelor studiate, ea se încadrează celei de-
a treia etape de dezvoltare a limbii germane, Frühneuhochdeutsch (1350-1650); se
remarcă deosebiri dialectale de la o zonă la alta şi de la un vorbitor la altul, în ceea ce
priveşte consonantismul şi vocalismul. Stilul este foarte plastic şi sugestiv.
5.1. Observaţii privind adresa
Având în vedere şi unele considerente statistice, destinatarii sunt numiţi în primul rând
„Herr” - domn (în 50 de cazuri), apoi „Freund” - prieten (19), „Weisheit” - luminăţie,
înţelepciune (11), „Nachbar” - vecin (10), „Herrschaft” - domni, stăpâni (6), „Gönner”
- binefăcător (5), „Herr Nachbar” - domnule vecin (2). Într-o adresă pot apărea două şi
chiar trei asemenea apelative: „Erssamer, weyser Herr der Richter, wir Bitten Ewer
Weisheith alz vnsserenn guttenn Gunner unde Frunth...” (Preacinstit şi înţelept domn
judecător, Luminăţia voastră, te rugăm ca pe binefăcătorul şi prietenul nostru...)14.
Destinatarii pot ocupa diferite funcţii în cadrul administraţiei oraşului, precum jude al
oraşului („Richter”- în 13 cazuri în cadrul corpusului studiat), membru al sfatului
oraşului („Stadtrat” - 4), primar („Bürgermeister”- 3), pot fi negustori („Kaufleute”
sau „Kaufherren” - 4) sau sunt indicate diverse relaţii de rudenie cu expeditorul: frate
(„Bruder” - 3), cumnat („Schwäger” - 2), care însă relevă bunele relaţii dintre
corespondenţi şi nu gradul de rudenie. Semnificative sunt aşa-numitele epitete
12
Ibidem, p. 40.
13
Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, colecţia Brukenthal
14
Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor. Acte şi scrisori din arhivele oraşelor
ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu) publicate după copiile Academiei Române, vol. XV al Colecţiei
Hurmuzaki, partea I, 1358-1600, Bucureşti, 1911, p. 169
- 231 -
protocolare, care din punct de vedere statistic se prezintă în felul următor: „weise” -
înţelept (47) cu variante „hochweise” sau „wohlweise” - preaînţelept, „ehrsam” -
onorabil (34), „lieb” - iubit (31), „vorsichtig” - prevăzător (27), „namhaft(ig)” -
onorabil, ilustru (14), „gut” - bun (6), „ehrbar” - onorabil (6), „günstig” - binevoitor15
(5), „groß” - mare, „vornehmlich” - onorabil, „hochwürdig” - preacinstit, „freundlich”
- prietenos. Unele dintre aceste epitete au fost formate după modelul latin, fiind
folosite ca atare: illuster - namhaft “ilustru”; honestus, honorabilis - ehrbar, ehrsam
“onorabil”; providus - vorsichtig “prevăzător”. Titlul destinatarului poate fi însoţit de
câte patru sau cinci asemenea epitete protocolare: “Ersam, weyss, fuersichtig, gunstig,
liebe Herren..” (Cinstiţi, înţelepţi, prevăzători, binevoitori, iubiţi domni...)16.
5.2. Observaţii privind salutaţia
Tot din punct de vedere statistic, cuvântul „Gruß” - salut este cel mai adesea folosit, şi
anume în 66 de documente, fiind însoţit de epitete, precum „freundlich” - prietenesc
(26), „untertänig” - supus, „groß” - mare, „ganz willig” - binevoitor sau de adjective
posesive „mein/unser” . Cuvântul „Dienst” - seviciu apare de 18 ori, însoţit de de
epitetele: „getreu” - credincios, „stet” - permanent, „willig” - supus, docil, „gutwillig”
- binevoitor, „freundlich” - prietenesc, „untertänig” - smerit, supus, plecat, docil,
„gehorsam” - ascultător, „all” - tot, întreg, complet. Alte urări sunt: „Gesundheit” -
sănătate (apare de 12 ori), „Freude” - bucurie, „Wohlfahrt” - prosperitate, bine,
„Gunst” - favoare, protecţie, „Seligkeit” - fericire, mântuire, „Glükseligkeit” - fericire,
mulţumire profundă, s”elige Wohlfahrt” - prosperitate deplină, „Wünschung” - urare.
Un rol important îl are familia de cuvinte „begehren, Begir, begyrlich, begerend” - a
dori, a râvni, dorinţă, doritor şi expresia „frisch und gesund” - bine sănătos cu referire
însă la emitent. Un exemplu este documentul dat la Suceava, la 22 iunie 1472 în care
Johannes Rymer solicită judelui oraşului Bistriţa un certificat de naştere pentru o
calfă: „Meyn fryntligen grws. Wisset czw vor liber her Jerig Eyben, das ich frys wnd
geswnt pyn von den genaden gottes des almechtigen wnd ich awch gerne von euch
wnd auch von den eyeren gerne wolde heren...” (Salutul meu prietenesc. Află mai
întâi, iubite domn Jerig Eyben, că sunt bine sănătos din mila Domnului celui
atotputernic, ceea ce aş dori să aud şi despre Domnia ta şi ai Domniei tale...)17.
Expresia amintită „frisch und gesund” poate fi o influenţă populară românească.
Formulele amintite se încadrează unui anumit tipar specific periodei medievale, fără
deosebiri notabile faţă de diplomatica central şi vest-europeană. Se întâlnesc totuşi şi
elemente inovatoare, precum în scrisoarea Sfatului oraşului din Bistiţa către Gabriel
Pictor şi Vincentius Pelio, senatori ai oraşului (Bistriţa, 1526 octombrie 10): „Nach
15
În germana actuală, „günstig” înseamnă favorabil, avantajos, pe când in germana medievală avea sensul
de „binevoitor”
16
Nicolae Iorga, op. cit., p. 543
17
Friedrich Müller, op. cit., p. 101
- 232 -
wnserem grues forsichtige Weisse Hern wnd frindt, wisset E<uere> W<eisheit> wy
myr gesundt seyn aus den gnaden gottes, welche gleiche gesundheit von euch alleczeit
begern zw hören, wnd myr yn wnseren Kyrchen wnd Klostern wnser gepedt zw got
thuen, auff das got E<uere> W<eisheit> kraffth wnd geluck geth den fainden zw
widersten...” (După salutul nostru, prevăzători şi înţelepţi domni şi prieteni, aflaţi
Luminăţiile voastre că suntem sănătoşi din mila Domnului, ceea ce vă dorim mereu şi
Domniilor voastre, şi ne rugăm lui Dumnezeu în bisericile şi mănăstirile noastre, să vă
dea Luminăţiilor voastre putere şi noroc, pentru a ţine piept duşmanilor...)18.
6. Concluzii
Pe baza analizei formulelor de introducere prezente în documentele aparţinând
corpusului cercetat, se pot stabili câteva trăsături generale, specifice secolelor XV şi
XVI. Limba latină fiind încă preferată pentru redactarea documnetelor solemne,
majoritatea actelor de limbă germană din acestă perioadă sunt documente simple,
private, scrisori de cumpărare, iar protocolul iniţial cuprinde, în general, numai adresa
şi salutaţia, care nu respectă o ordine anumită. O altă observaţie este legată de
influenţele care se exercită asupra limbii documentelor în general şi asupra formulelor
de introducere în special. După cum am mai spus, limba documentelor poate suferi
influenţe dialectale, de la o zonă la alta şi de la un scrib la altul. Deoarece majoritatea
documentelor aflate în discuţie au fost emise pe teritoriul ţării noastre, este firesc să
existe şi influenţe româneşti, cum este expresia mai sus menţionată „frisch und
gesund”. Având în vedere că scrisorile în care este folosită această expresie au fost
emise la Suceava şi Bistriţa, putem presupune fie că expresia populară românească
era cunoscută şi intrase în circulaţie, fie că diacul era de origine română.
Formulele de introducere prezente în documentele medievale reflectă, nu în ultimul
rând, o anumită mentalitate a epocii prin raporturile stabilite între emitent şi destinatar,
prin abundenţa de epitete ornante. Fără îndoială că prin studierea formulelor de
introducere folosite în documente în perioadele următoare se poate determina evoluţia
acestora în concordanţă cu schimbarea mentalităţilor.
Cunoscând greutăţile întâmpinate de studenţi în analiza caracteristicilor interne şi
externe ale actelor medievale, am intenţionat să confer acestei lucrări un caracter
practic-aplicativ, să pun la dispoziţia celor interesaţi un instrument de lucru, capabil să
ofere nişte puncte de sprijin în studierea complexă a documentelor cu care se
confruntă.
Zusammenfassung
Nach einer Einleitung über die ältesten Urkunden in deutscher Sprache in

deutschem Sprachraum und in Siebenbürgen werden aufgrund eines Korpus von 85
Urkunden die Einleitungsformeln im 15.-16. Jahrhundert analysiert. Das Vorgehen
18
Ibidem, p. 200
- 233 -
hat auch einen didaktischen Zweck, weil die Entzifferung der mittelalterlichen
Urkunden durch die statistische Untersuchung der Epitheta, der Anrede-und
Grußformelb erleichtert wird.
- 234 -
HERALDICĂ MEDALISTICĂ
DIN PRIMUL DECENIU POSTDECEMBRIST
Ana Felicia DIACONU
Medalia, în înţelesul ce i se acordă în mod curent astăzi, este „o operă de artă

plastică, realizată prin tehnici diferite în metal sau în alte materiale şi având ca temă
consemnarea unui eveniment, cinstirea unei persoane sau ilustrarea unei idei”1. Graţie
caracterului aniversativ, jubiliar sau comemorativ2 – în funcţie de circumstanţele care
le generează apariţia – dar şi a evoluţiei tehnicilor de realizare, care constituie fapte de
civilizaţie, medaliile reprezintă preţioase izvoare istorice, chiar dacă evenimentul sau
persoana cărora le sunt dedicate sunt aparent lipsite de importanţă.
„Emitentul” (comanditarul) unei medalii, instituţie sau autoritate publică, o
asociaţie sau societate profesională, poate proveni din cadrul societăţii civile sau de la
o persoană particulară, neexistând nicio restricţie legislativă în privinţa emiterii unei
astfel de piese. Prin urmare, mesajul ei este ales întotdeauna de cel care comandă
medalia, fapt care generează diverse funcţii sociale ale medaliilor3. Caracterul oficial,
conferit de un text şi o imagine prestabilite, menite să servească scopurilor imediate
sau de perspectivă ale emitenţilor, au făcut din aceste piese mijloace dintre cele mai
eficiente de propagandă încă din vremea împăraţilor romani. În aceeaşi măsură,
indiferent de originea emitentului (instituţie oficială sau persoană particulară)
medaliile reprezintă „piese de distincţie” cu rolul de a fixa în conştiinţa publică
evenimentul la care se referă4.
Perioada 1947-1989 a marcat domeniul medalisticii româneşti în sensul că
cenzura, nenumăratele aprobări necesare la diverse nivele5 pentru a putea comanda o
medalie au diminuat considerabil avântul amatorilor de medalii. Piesele create în
1
Al. Ievreinov, O. Iliescu ş.a., Medalii privitoare la istoria românilor. Repertoriu cronologic: 1551-
1998, Bucureşti 1999, p. 5
2
N. Edroiu, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca 1992, p. 152
3
Livia Maria Călian, Heraldică medalistică central europeană (secolele XVII-XIX),(în continuare
Heraldică medalistică …) teză de doctorat, Cluj-Napoca 2003, p. 2
4
Ibidem
5
Al. Ievreinov, Medalii româneşti cu efigie din perioada 1990-1993, în „BSNR”, anii LXXXVIII -
LXXXIX (1994-1995), p. 217
- 235 -
această perioadă, chiar dacă nu în totalitatea lor, poartă amprenta ideologiei oficiale a
vremii, majoritatea având menirea să omagieze persoanele de la putere şi instituţiile
care se foloseau ele.
După decembrie 1989 în societatea românească se constată o adevărată
explozie în privinţa comandării de medalii din iniţiativă particulară, emisiunile cu
caracter oficial fiind din ce în ce mai rare6, în paralel înregistrându-se şi cu o explozie
a efigiei în medalistică. Bilanţul medaliilor efectuate de către Monetăria Statului
pentru intervalul 1990-1998 şi reflectat de cele trei cataloage întocmite până în
prezent7 însumează 1050 de înregistrări şi 425 de imagini, respectiv, 195 de titluri şi
188 de imagini din care o bună parte constau în efigii ale unor personalităţi omagiate.
Posibilitatea comandării de medalii de către persoane sau instituţii la o serie de ateliere
locale face ca aceste instrumente de informare să nu fie exhaustive, în ciuda eforturilor
în această direcţie a realizatorilor lor. După 1999, o centralizare a informaţiilor cu
privire la medaliile realizate de Monetăria Statului nu s-a mai reuşit şi drept urmare,
posibilităţile de efectuare a unei analize a lor să se bazeze doar pe surse cunoscute în
împrejurări circumstanţiale.
Dintre piesele extrem de variate ca tematică incluse în cataloagele menţionate
şi care stau la baza aprecierilor noastre din acest studiu, o serie se remarcă prin
conţinutul lor heraldic, medalia fiind un suport tradiţional potrivit dispunerii armeriilor
proprii comunităţilor sau instituţiilor care doresc să-şi sublinieze individualitatea şi în
această manieră. Raportându-ne strict la perioada avută în vedere se desprinde ca un
fapt definitoriu importanţa pe care acest gen de izvoare istorice o au pentru evoluţia
heraldicii româneşti de după revoluţie, întrucât prin intermediul lor se poate identifica
cu o mai mare fidelitate modul în care s-a produs tranziţia de la reprezentările
aparţinând heraldicii teritoriale din vechiul regim spre noile însemne oficializate.
Totodată, ele furnizează informaţii şi cu privire la compoziţiile de care au uzat sau
uzează o serie de comanditari şi care sunt mai puţin cunoscute mediului ştiinţific,
cunoaştere realizată prin intermediul altor surse (heraldica militară, universitară).
Graţie cataloagelor întocmite de Monetăria Statului şi mai nou, a lucrării similare
realizate de Alexandru Ievreinov şi Octavian Iliescu, putem cunoaşte şi interpreta şi
mărcile altor instituţii care se individualizează prin simboluri heraldice, potrivit
propriei opţiuni, adică fără să existe un control ştiinţific oficializat în privinţa alcătuirii
lor, reliefând astfel modul în care heraldica se regăseşte reprezentată şi în alte medii.
Dintre piesele care se remarcă prin conţinutul lor heraldic o primă categorie de
medalii care interesează este cea în care figurează compoziţii specifice heraldicii
teritoriale. În legătură cu aceasta o primă observaţie care se desprinde ţine de faptul că
heraldica comunală nu se regăseşte printre stemele amintite, ea devenind o realitate
din ce în ce mai prezentă mai ales după intrarea în vigoare a H.G. nr. 25/20038. Din
6
Al Ievreinov, O. Iliescu, op. cit., p. 8
7
Primul dintre ele se numeşte Activitatea medalistică 1990-1997 (în continuare „A.M.1990-1997”,
Bucureşti, 1998 (o reeditare îmbunătăţită atât din punct de vedere tehnic cât şi informaţional a unui
catalog anterior, intitulat Activitatea Medalistică a Monetăriei Statului. Album Catalog 1990-1995), iar
cel de-al doilea, Activitatea Medalistică 1998(în continuare “A.M. 1998”).
8
Publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 2 februarie 2003.
- 236 -
perioada anterioară, în special cea de până în 1998, într-un singur caz, cel al comunei
Iscroni (fig. 1) avem dovada unei iniţiative de factură medalistică, însă în câmpul
plachetei în discuţie denumirea localităţii figurează alături de stema oraşului
Aninoasa9 întrebuinţată la vremea respectivă (1988) de autorităţi10.
Fig. 1 - Comuna Iscroni

În lipsa unui repertoriu medalistic post 1998, nu putem decât să avansăm ipoteza că,
şi după 2003, practica solicitării de medalii care să reprezinte în câmp însemnele oficializate
sau preferate de către comune, s-a situat în continuare în rândul excepţiilor.
În privinţa stemelor oraşelor, municipiilor şi judeţelor identificate în medalii
se constată întrebuinţarea cu precădere a armeriilor oficializate în urma avizării lor de
către CNHGS11 din cadrul Academiei Române (cazul celor comandate de autorităţile
municipiilor Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea, Slobozia, Târgovişte, Târgu-Mureş, Tecuci,
Zalău, jud. Buzău, Suceava, Tulcea, Vâlcea). Ele se circumscriu perioadei valabilităţii
H.G. nr. 64/1993 privind metodologia de elaborare, reproducere şi folosire a stemelor
judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor12 evocând încă o dată caracteristicile
heraldicii municipale şi districtuale din această perioadă. Preferinţa pentru
reprezentarea naturalistă a mobilelor şi pentru o cromatică tricoloră a câmpului
heraldic, completarea compoziţiilor consacrate în perioada interbelică, având drept
consecinţă imediată multiplicarea partiţiunilor, sunt doar câteva dintre ele.
O notă aparte o fac acele municipalităţi care, în virtutea tradiţiei adânc
înrădăcinate de întrebuinţare a simbolurilor heraldice, între care Braşovul13, Sebeşul14
(fig. 2), Sibiul15 (fig. 3), nu au mai aşteptat avizul CNHGS pentru a-şi dispune
armeriile consacrate, fapt care explică scutul cu baza rotunjită sau coroana murală
9
A.M. 1998, medalia nr. 44/2 descrisă la p. 8 („Comuna Iscroni 1733-1998”), cu imaginea la p. 21
10
Compoziţia diferă de cea care va fi oficializată în Monitorul Oficial nr. 490 din 12 oct. 1999 şi care
prezintă în câmp, pe albasrtu, o furcă de tors lână de argint.
11
Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie.
12
Publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 2 martie 1993.
13
A.M. 1998, medalia nr. 79, figurată la p. 24.
14
A. M. 1990-1997, medalia nr. 1(1995), descrisă la p. 73 şi reprodusă la p. 83. Stema municipiului Sibiu
a fost oficializată de curând prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 30 din 21 ian. 2003.
15
Ibidem, medalia nr. 39 (1996), descrisă la p. 39, figurată la p. 111
- 237 -
diferită de forma stabilită de comisie, în reprezentarea stemei Sibiului. O excepţie o
constituie şi municipiul Craiova care se regăseşte în medalii cu stema interbelică încă
din anul 199716 (fig. 4) şi care nici în prezent nu are o stemă oficială, întrucât nu au
fost parcurse demersurile reglementate juridic în acest sens.
Fig. 2 - Localit. SebeşFig. 3 - Mun. Sibiu Fig. 4. - Mun. Craiova
Mai interesante sunt medaliile în care avem posibilitatea să surprindem

simbolurile spre care s-au orientat autorităţile locale – potrivit propriilor opţiuni sau la
recomandarea gravorilor - înainte de a avea o stemă oficializată. Astfel, în cazul
municipiului Slatina există o medalie din anul 199317 (fig. 5) în care pe avers figurează
turnul, însemnul tradiţional al localităţii alături de pod18, dar şi al judeţului Olt din care
face deopotrivă, pentru ca 5 ani mai târziu să întâlnim o nouă medalie şi de asemenea o
plachetă (fig. 6) în care apare stema oraşului reşedinţă cu cele două figuri principale
specifice. Din această evoluţie reiese într-o primă fază opţiunea pentru simbolul cel mai
vechi consacrat în zonă, a cărui preeminenţă e dovedită de includerea sa şi în stema
oraşului reşedinţă Slatina încă din perioada interbelică. Ulterior, în armorialul districtual
întocmit în anii '70 s-a menţinut alăturarea celor două figuri reprezentative, turnul şi podul
în stema judeţului Olt, ca o soluţie de perpetuare a tradiţiei heraldice locale.
Fig. 5 - Slatina – 1993 Fig. 6 - Slatina – 1998

Alte exemple similare localităţii Slatina, de la care să se fi păstrat două
medalii cu conţinut substanţial diferit, nu am identificat în cataloagele pe care le avem
16
Ibidem, medalia nr. 113 şi placheta cu numărul 114, descrise la p. 135 şi figurate la p. 147
17
Ibidem, medalia nr. 5 descrisă la p. 33 („625 de ani de atestare documentară a municipiului Slatina”),
cu imaginea la p. 39
18
În stema interbelică a localităţii cele două simboluri au fost pentru prima dată reunite, podul fiind inclus
ca însemn aluziv, cu trimitere la ridicarea primului pod de metal peste Olt, în perioada 1888-1891.
- 238 -
la dispoziţie în prezent19. Există situaţii în care stema interbelică a fost preluată in
integrum în medalii la o dată mult anterioară oficializării după 1989 a armeriilor
menţionate, în forma lor stabilită de Comisia Consultativă Heraldică sau completată,
subliniind mai întâi orientarea comanditarilor spre tradiţia heraldică şi apoi ritmul lent
de alcătuire şi consacrare a heraldicii teritoriale în primul deceniu postdecembrist. Din
această categorie face parte medalia comandată de municipiul Tecuci în anul 1990, la
aniversarea a 555 de ani de atestare a oraşului20, stema propriu-zisă fiind publicată în
Monitorul Oficial abia în 199821, ca de altfel şi cele ale localităţilor Călăraşi (1995),
Făget (199422 – fig. 7), Giurgiu (1995), Pucioasa (1998), Piteşti (1998),
Târgovişte(1995), Ţăndărei (199423 – fig. 8) care au parcurs această etapă după 1998
(Călăraşi, Ţăndărei, Făget) sau chiar după anul 2002.
Fig.7 - Localitatea Făget – 1994Fig. 8 - Localitatea Ţăndărei-1994
Drept urmare, există piese care surprind faza intermediară celor două
momente, adică exprimarea opţiunii autorităţilor, respectiv oficializarea compoziţiilor.
Confruntarea reprezentărilor din medalii cu proiectele de steme însoţite de
documentaţia aferentă înaintate spre aprobare, care se găsesc în arhiva CNHGS şi cu
forma finală a stemelor, publicate în Monitorul Oficial, demonstrează această evidenţă
în cazul judeţelor Prahova (1994, 199524 – fig. 9a; fig. 9b - stema oficială a judeţului25)
şi Tulcea (1997) precum şi a localităţilor Aiud (fig. 10a26; fig. 10b stema oficială27) şi
Giurgiu (fig. 11a28; fig. 11b - stema oficială29 ).
19
Afirmaţia este valabilă pentru localităţi şi judeţe, în privinţa unor instituţii constatându-se oscilaţii ale
compoziţiilor menite să le reprezinte.
20
A. M. 1990-1997, medalia numărul 17 din anul 1991, descrisă la p. 18 şi figurată la p. 21. Deşi în
catalog ea apare inclusă la anul 1991, pe aversul medaliei este gravat anul 1990, ceea ce ne îndreptăţeşte
să credem că acesta este şi anul în care piesa a fost comandată.
21
Monitorul Oficial nr. 379 din 5 oct. 1998.
22
A. M. 1990-1997, medalia nr.137 descrisă la p. 56 şi figurată la p. 69
23
Ibidem, medalia nr. 154, descrisă la p. 57, cu reproducere la p. 71
24
A. M. 1990-1997, medalia numărul 41 din anul 1995, descrisă la p. 75 şi figurată la p. 86
25
Monitorul Oficial nr. 633 din 4 sept. 2003.
26
27
Monitorul Oficial nr. 390 din 15oct. 1998.
28
- 239 -
Fig. 9a Fig.9b Fig.10a Fig.10b
Fig.11a Fig.11b
O situaţie aparte se întâlneşte la municipiul Piteşti unde medalia bătută la
celebrarea a 610 ani de atestare documentară30 (1998 - fig. 12) anticipează augmentarea pe
care stema interbelică a localităţii o va cunoaşte în 2003 când se definitivează armeriile.
Interesant este faptul că simbolul tradiţional – acvila ţinând în gheare tricolorul – a fost
asociat cu simbolul mai nou al oraşului – laleaua - prin figurarea primului pe revers, iar a
celui din urmă pe avers31. La nivelul stemei32 (fig. 13) tricolorul, ca figură heraldică, a
dispărut, însă ideea este transpusă simbolic prin emailurile celor trei câmpuri, în vreme
ce acvila şi laleaua sunt combinate în cartiere distincte.
Fig.12-Mun. Piteşti-1998 Fig. 13-Mun. Piteşti-2003
29
Monitorul Oficial nr. 416 din 13 iun. 2003.
30
A. M. 1998, medalia numărul 75, descrisă la p. 10 şi figurată la p. 23
31
Reversul unei medalii este considerată partea cea mai densă a mesajului unei medalii. De obicei
reversul specifică evenimentul pentru care a fost emisă medalia, printr-un text explicit sau prin imagine.
Livia Călian, Heraldică medalistică…, p. 350
32
Monitorul Oficial nr. 633 din 4 sept. 2003.
- 240 -
În privinţa medaliilor care ilustrează heraldica militară românească, cele care
se disting, în mod deosebit graţie ritmicităţii cu care se întâlnesc în intervalul supus
analizei sunt piesele comandate de structurile Ministerului Apărării Naţionale.
Apariţia mai rapidă a stemelor specifice instituţiilor militare trebuie pusă în legătură
cu prevederile Legii nr. 102 din 21 septembrie 1992 privind stema ţării şi sigiliul
statului care la art. 10 menţionează că: „Autorităţile publice îşi pot elabora însemne
proprii, în condiţiile legii”33.
Pornind de la aceste premise şi în condiţiile „apariţiei spontane după 1989 a
unor insigne, ecusoane şi a altor însemne de natură heraldică, fără respectarea legilor
fundamentale ale artei heraldice”34 care au obligat la reglementarea acestor deficienţe,
ministrul Apărării Naţionale a aprobat la 22 aprilie 1993 însemnele heraldice ale
„Armatei României (fig.14), Ministerului Apărării Naţionale (fig.15), Statului Major
General (fig.16), Departamentului pentru Înzestrarea şi Logistica Armatei, Statului
Major al Trupelor de Uscat (fig. 17), Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene
(fig.18) şi Statului Major al Marinei Militare (fig.19). Aceste însemne, redate doar prin
conturare, au fost aprobate în şedinţa C.S.A.T.35 din 09.06.1993, mai puţin cel al
D.I.L.A., care nu era reprezentativ pentru toate componentele din structura
departamentului36 ».
Fig. 14,15,16
33
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 236 din 24 sept 1992
34
În arhiva Mariei Dogaru, dosarul intitulat „Simbolurile armatei”, f. 2
35
Documentul menţionează confirmarea de către CSAT a însemnelor în discuţie trimiţând la atribuţiile
acestui for reglementate prin art. 2., lit. C-K din Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliul Suprem de Apărare (Publicată în Monitorul Oficial nr. 142/1990). Trimiterea este
de reţinut mai ales în condiţiile în care reglementările în cauză nu au în vedere în mod explicit activităţi
legate de avizarea de însemne (situaţie valabilă şi după abrogarea legii amintite prin intrarea în vigoare a
legii 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea CSAT- Monitorul Oficial nr. 494 din 10 iulie 2002),
preocupându-se de strategia naţională de apărare.
36
În dosarul amintit, f. 3
- 241 -
Fig. 17,18,19
În acest context trebuie subliniat că nicio structură a armatei române nu a avut de-a
lungul timpului vreun însemn heraldic propriu, stabilit regulamentar, care să o
individualizeze. Pe actele emise în cursul activităţilor specifice, în antete sau pe
diverse obiecte de protocol s-a folosit stema de stat a României. Acvila cruciată având
atributele specifice lui Jupiter, fulgerele, a început să fie asimilată ca un un simbol cu
trimitere la armată, în perioada modernă, când este întâlnită stând pe cartelul cu textul
PATRIE ŞI ONOARE (viitoarea deviză a armatei) din vârful hampei drapelelelor de
luptă37.
La puţină vreme după intrarea în vigoare a stemelor enumerate, Secretariatul Comisiei
de Însemne Heraldice şi Denumiri din cadrul M. Ap. semnalează o serie de aspecte
negative cu privire la modul de folosire a acestora, aspecte pe care le redăm în
continuare considerându-le observaţii pertinente:
După trei ani de la intrarea în vigoare a acestor prime însemne şi a normelor
metodologice în legătură cu ele, putem remarca, alături de unele lucruri pozitive,
câteva inconveniente38 esenţiale :
- asemănarea însemnului heraldic al Armatei cu cel al ţării generează confuzii;
- însemnul Armatei României nu este utilizat (în Germania, de exemplu,
emblema armatei – crucea prusacă – este cea mai întrebuinţată în domeniul militar,
urmată de cea a ministerului – un vultur stilizat); acest însemn putea fi reprodus cel
puţin pe manşeta „Observatorului Militar“ (a fost preferată stema ţării) ;
- înscrierea denumirii structurii pe eşarfă pune sub semnul întrebării valoarea
de simbol al însemnului heraldic; acest lucru se observă cel mai bine pe antetul
corespondenţei, unde denumirea apare dublată: o dată pe eşarfa emblemei, a doua oară
tot în clar, sub aceasta (de regulă, pe eşarfă se înscrie textul unei devize);
- proporţiile scutului în ansamblul însemnului fiind mici, nu se pot reproduce
detaliile figurilor heraldice utilizate, conducând astfel la anularea mesajului de
individualitate ale însemnului heraldic;
- faptul că însemnele nu au fost elaborate în culori, cromatica elementelor
exterioare ale scutului a rămas la libera alegere a unităţilor;
37
P. V. Năsturel, Steagul, Stema română, Însemnele domneşti, Trofee, Bucureşti 1903, p.78-80, fig. 28,
29.
38
Sublinierea aparţine autorilor.
- 242 -
- sunt structuri care, deşi au avizat un anumit însemn, folosesc un altul, sau
altele care şi-au modificat însemnele (câteva exemple în anexa nr. 5).
Cauze de ordin subiectiv – superficialitatea, kitsch-ul, prostul gust, bunul-
plac, ignorarea ordinelor în vigoare - dar şi de ordin obiectiv – transformările din
structura armatei (desfiinţări, înfiinţări, reorganizări) -, au împiedicat, din păcate, o
evoluţie firească a tradiţiilor militare în domeniul heraldicii militare (inclusiv în cel al
denumirilor onorifice). Multe din însemnele propuse în ultimii ani sunt lipsite de
decenţă, altele sunt utilizate oriunde şi oricum, afectând într-o măsură mai mică sau
mai mare şi demnitatea militară”39.
Drept consecinţă, semnatarii propuneau: elaborarea unui nou ordin al
ministrului privind privind Comisia de Heraldică, reanalizarea principalelor însemne
heraldice şi emiterea unor noi metodologii de alcătuire şi utilizare a însemnelor
armoriate în heraldică; şi în final redactarea unei solicitări a M.Ap. către Monetăria
Statului, pentru a fi executate numai acele comenzi de însemne venite din partea unor
structuri militare care au avizul comisiei de specialitate din minister.
Noua metodologie propusă atunci coincide cu cea în vigoare în prezent40 care
statuează ca simbol de bază al Armatei Române acvila cruciată dotată în gheare cu
„fulgerele lui Zeus” din care se particularizează celelalte reprezentări ale M.Ap.N. În
prezentarea care însoţeşte însemnele specifice se precizează că simbolul este „inspirat“
din stema ţării şi sugerează „siguranţa socială generată de putere şi curaj”41. Structurile
componente se individualizează prin armerii care în forma completă conţin acvila din
însemnul Armatei, având pe piept un scut cu figurile heraldice proprii. Categoriile de
forţe ale Armatei se mai diferenţiază în funcţie de eşalon prin intermediul formei
scutului astfel: armata – scut de tip englezesc; corpul de armată – scut oval; divizia-
scut cu baza rotunjită; brigada – scut de tip francez antic; regimentul – scut cu
scobituri laterale în partea superioară; batalionul – scut în formă de lalea („tulip
schield“).
În legătură cu sistemul de elaborare pus în practică se poate afirma, în primul
rând, că el este unul pragmatic. Individualizarea din start a structurilor, potrivit
ierarhiei organizării militare, prin forma scutului (chiar dacă în unele cazuri
nespecifică heraldicii româneşti) generează o heraldică unitară şi riguroasă, în ciuda
diversităţii figurilor din scut, dar totodată originală. Repertoriul mobilelor ilustrează
îndeosebi specificul activităţii cu ajutorul unor figuri clasice ale heraldicii (săbiile,
otgonul, zborul).
Revenind la medaliile pe care le avem în vedere, piesele comandate de
structurile Ministerului Apărării se disting în mod deosebit graţie ritmicităţii cu care se
întâlnesc în intervalul supus analizei. În afara acvilei cruciate ţinând în gheare
fulgerele lui Jupiter - emblema ministerului - pe pieptul căreia figurează într-un scut
39
Loc. cit., f. 4
40
Vezi www.mapn.ro/tradiţii/normeherald.htm.
41
Ibidem
- 243 -
distinct însemnele fiecărei arme sau care apare în cimier atunci când se redau armeriile
complete ale unei structuri, sunt de semnalat şi compoziţiile create pentru o serie de
instituţii din acelaşi sistem, între care Colegiul Naţional de Apărare, Academia
Tehnică Militară şi Biblioteca Militară.
Caracteristica pieselor menite să individualizeze toate aceste structuri militare rezidă
în faptul că dintre mobilele heraldice clasice au fost alese cele care prin conţinutul lor
simbolic sau aluziv redau cel mai bine specificul armei. Astfel, săbiile dispuse în
săritoare şi figurate cu tăişul în sus au fost atribuite Statului Major al Trupelor de
Uscat, un zbor împreună cu două săgeţi aşezate în aceeaşi manieră şi o alice în pal
definesc Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, ancora împreună cu otgonul
sunt specifice Statului Major al Marinei Militare42, în vreme ce pentru Statul Major
General43 s-a optat pentru combinarea unei ancore (în pal), cu două săbii încrucişate şi
un zbor, preluându-se figura principală de la structurile amintite. Dintre moblilele mai
rar întrebuinţate în heraldica românească atrag atenţia obuzul în flăcări folosit de către
arma Infanterie44 (fig. 20) sau globul terestru suprapus de fulger însuşit de către
Direcţia de Informaţii Militare 45 (fig. 21).
Fig. 20Fig. 21
Un aspect suplimentar ţine de faptul că majoritatea reprezentărilor sunt însoţite la bază
de o eşarfă care conţine denumirea structurii militare, în unele cazuri, precum cel al
Statul Major General, deviza aleasă - ONOARE ŞI PATRIE46 - fiind aceeaşi cu deviza
din emblema specifică Ministerului Apărării Naţionale.
Folosirea devizelor pare să fie o practică împărtăşită şi de alte instituţii cu
regim militar, ca o modalitate de subliniere suplimentară a mesajului pe care acestea
doresc să-l transmită despre sine. Menţionăm doar cazul Serviciului de Protecţie şi
Pază care uzează de deviza SEMPER FIDELIS (fig.22), ca de altfel şi Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, care a ales textul PRO PATRIA ET ORDINE
42
A. M. 1990-1997, medalia nr. 34/4 (1994) descrisă la p.50, cu reproducere la p. 60
43
Pentru toate celelalte State Majore vezi A. M. 1998, p. 30, fig. 158-160/2
44
A. M. 1990-1997, medalia nr. 39 (1995) descrisă la p. 75 şi figurată la p. 86
45
Ibidem, medalia nr. 122 (1994) descrisă la p.55 şi figurată la p. 68
46
Aceeaşi deviză este întâlnită şi într-o medalie comandată de Serviciul Român de Informaţii în anul
1998 însă textul este reprodus în câmpul medaliei, nu pe o eşarfă. A.M. 1998, medalia nr. 53, cu descriere
la p. 8 şi desen la p. 22
- 244 -
IURIS47 pentru a ilustra auspiciile sub care toate structurile sale componente îşi
desfăşoară activitatea. În ultimul caz trebuie precizat în plus că fiecare dintre aceste
„arme” şi-a însuşit în stemele care le definesc o deviză proprie.
Fig. 22
Între compoziţiile mai puţin inspirate comandate de către Ministerul Apărării
la Monetăria Statului, pentru a fi înfăţişate în câmpul medaliilor, pot fi menţionate cea
înaintată la aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea armei Tancuri48 (fig. 23) şi cea
destinată Centrului de Perfecţionare a Pregătirii cadrelor din Protecţia Civilă49 (fig.
24). În primul caz naturalismul reprezentării este cel care predomină prin figurarea
unui tanc în scutul heraldic, în vreme ce în al doilea însemnul specific Protecţiei
Civile, în fapt un semn convenţional internaţional50 stabilit prin protocoalele adiţionale
la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi însuşit ca atare şi de către statul
român51, a fost „adaptat”, în mod greşit, la suprafaţa scutului prin suprapunerea
parţială a unui ecuson cu însemnul amintit pe scutul heraldic.
Fig. 23Fig. 24
47
Aceasta figurează în stema amintită într-un mod neuzual fiind incluză în câmpul scutului mare şi nu la
baza sa.
48
A. M. 1990-1997, medalia nr. 81 (1994) cu descrierea la p. 53 şi reproducere la p. 64
49
Ibidem, medalia nr.6 (1996) cu descriere la p. 95 şi imaginea la p. 108
50
Descrierea şi regulile de reprezentare ale acestuia sunt potrivit art. 15 din Protocolul I sunt următoarele:
“1. Le signe distinctif international de la protection civile, prévu a l'article 66, paragraphe 4, du Protocole
est un triangle échilatéral bleu sur fond orange…2. Il est recommandé: a) si le triangle se trouve sur un
drapeau, un brassard ou un dossard, que le drapeau, le brassard ou le dossard en constituent le fond
orange, b) que l'un des sommets du triangle soit tourné vers le haut, à la verticale, c) qu' aucun des
sommets du triangle ne touché le bord du fond orange”.
51
Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 68 din 14 mai 1990
- 245 -
În ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ cu profil militar, ele au ca
element comun cartea, specifică pentru ilustrarea acestui tip de activitate, asociată cu
săbiile în săritoare în cazul Colegiul Naţional de Apărare52 (fig. 25) cu compasul şi
roata dinţată în cel al Academiei Tehnice Militare53 (fig.26) şi cu sabia aşezată în pal
pentru Biblioteca Militară54 (fig. 27).
Fig.25 Fig.26Fig.27
Heraldica universitară se regăseşte de altfel şi în alte medalii realizate la
cererea Universităţii Bucureşti (1994), a celei din Piteşti (1997), a Universităţii de
Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară (1998) sau a Universităţii Agrare de
Stat din Moldova(1998).
Este un fapt consacrat în ştiinţa şi arta heraldicii că, de timpuriu, instituţiile
care au precedat universităţile55 actuale s-au individualizat prin simboluri proprii mai
întâi prin intermediul sigiliilor întrebuinţate pe actele emanate56, apoi afişându-le ca
armerii pe faţadele clădirilor care le adăposteau57, pentru ca în final să intre în
conştiinţa tuturor celor care le-au trecut pragul, constituind un motiv de mândrie.
Inspirate din noţiuni „intelectuale”, însemnele de universităţi se remarcă prin
combinarea simbolului erudiţiei, cartea/Biblia, figurată adesea, în mod curios, închisă,
cu armeriile regionale ori locale. În aceeaşi măsură, se întâlnesc multe sigilii
academice vechi care conţin efigia Sântului patron sau embleme non-heraldice,
imagini care au fost conservate până în ziua de astăzi.
În heraldica românească tema nu s-a bucurat de o abordare sistematică şi drept
urmare informaţiile în legătură cu însemnele mai vechi întrebuinţate de instituţiile de
învăţământ se prezintă disparat şi fac dificilă preluarea acelor mobile tradiţionale,
acolo unde au existat, în armeriile universităţilor sau facultăţilor care-şi revendică o
astfel de tradiţie. În orice caz, ele trebuie căutate pe documentele specifice istoriei
52
Ibidem, medalia nr. 44 (1993), descrisă la p. 35 şi figurată la p. 42
53
Ibidem, medalia nr. 86 (1994), descrisă la p. 53, cu reproducere la p. 65
54
Ibidem, medalia nr. 53 (1995), descrisă la p. 75, cu imaginea la p. 87
55
Cuvântul “universitate” este în realitate o formă prescurtată de la “Univeristas Literarum”,
universalitatea ştiinţelor.
56
Pentru a putea organiza “universalitatea ştiinţelor” a părut necesitatea instituţionalizării cadrului
propriu şi de aici a rezultat nevoia unui sigiliu autentic. Cf. O. Neubecker, Le grand livre de l'héraldique,
Bruxelles, 1977, p. 240
57
Ibidem
- 246 -
moderne, poate chiar mai vechi, întrucât în epoca contemporană, în special după
căderea regimului monarhic58 - dar în multe situaţii chiar încă din perioada
interbelică59 -, Academia Română, instituţiile de învăţământ superior, şcolile de
diferite categorii foloseau în actele emise stema de stat însoţită de denumirea instituţiei
ori titlul conducătorului acesteia. Regimul a fost propriu tuturor instituţiilor de stat,
indiferent de ramura de activitate.
O etapă tranzitorie a reprezentat-o folosirea emblemelor având în câmp
siluetele clădirilor principale a universităţilor, începând cu anul 1966 în cazul
Iaşiului60 şi de la o dată necunoscută în cel al Bucureştiului, ele fiind în uz până la
elaborarea noilor însemne.
Universităţile tradiţionale din România de la Iaşi, Bucureşti şi Cluj folosesc în
prezent compoziţii armoriate, în cadrul lor existând chiar facultăţi, după modelul
apusean, care se individualizează prin însemne proprii. Unele din acestea din urmă şi-
au gravat reprezentarea şi pe medalii.
Dacă stema Universităţii Bucureşti ne era este cunoscută fiind publicată de
Maria Dogaru61 înainte de gravarea ei în medalii, despre alte instituţii de aceeaşi
factură, medaliile furnizează primele informaţii. Astfel, medalia care marchează
aniversarea a 35 de ani de existenţă a Universităţii din Piteşti62 prezintă ca mobilă
principală în câmp tot cartea însoţită şi de alte figuri, care nu se pot distinge, întrucât
imaginea păstrată este neclară (fig. 28). În ceea ce priveşte Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară63 a fost preferat simbolul general al medicinei,
şarpele, într-un scut care are drept timbru o carte deschisă din care iese flacăra, totul
aşezat între două spice de grâu. Susţinătorii sunt destul de inediţi, constând într-un cal
cabrat la dextra şi o bovină (sic!) în aceeaşi atitudine, la senestra (fig. 29). La baza
scutului se află o eşarfă, în care deviza nu a putut fi identificată. Acelaşi simbol a fost
preluat şi de Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca într-o
compoziţie care se individualizează prin modul inspirat în care turnurile de cetate
preluate din stema tradiţională a Clujului au fost asociate însemnului instituţiei,
figurând în cimier (fig. 30 )64. În final, Universitatea Agrară de Stat din Moldova65 a
inclus într-un scut cu baza rotunjită un personaj văzut din faţă, stând pe un jilţ şi
ţinând în dextra un buchet (?), iar în senestra o carte deschisă. Scutul este timbrat de o
coroană formată din trei spice de grâu intercalate de două frunze, iar la bază însoţit de
o eşarfă cu deviza: „DA NOBIS RECTA SAPERE” (fig.31).
58
Decretul nr. 510 din 1953 publicat în «Buletinul Oficial» nr. 55 din 26. XII.1953 prevedea expres acest
lucru, fapt care se va perpetua şi în actele normative următoare.
59
Cf. Maria Dogaru, Colecţiile de matrice…, p. 92
60
Eadem, Heraldica contemporană…, p. 70.
61
M. Dogaru, Din heraldica României, planşa XCII, fig. 379
62
A. M. 1990-1997, medalia nr. 136, descrisă la p. 136, reprodusă la p. 151
63
A. M. 1998, medalia nr. 130, descrisă la p. 13, cu imaginea la p. 27.
64
Apud Livia Călian, Fragmente din istoria oraşului Cluj ilustrate în medalistică (secolele XVII-XX), în
“BSNR”, anii XCII-XCVII(1998-2003), medalia nr. 65 av. cu descriere la p. 315 şi reproducere la p. 324
65
Ibidem, medalia nr. 41, descrisă la p. 8, cu reproducere la p. 21
- 247 -
Fig.28Fig.29Fig.30
Fig. 31
Din cele cele expuse se poate observa că, în majoritatea situaţiilor, instituţiile care au
comandat medalii cu însemne armoriate sunt instituţii de stat, fie că avem în vedere
instituţiile de administraţie publică, fie instituţiile cu profil militar sau de învăţământ
superior. Atunci când piesele sunt rodul iniţiativei unui factor administrativ local,
medalia conţine de obicei o reprezentare heraldică uzuală, adică formată din scutul cu
simbolurile specifice şi timbrul constând într-o coroană murală care prin numărul de
turnuri reflectă plasamentul localităţii în ierarhia administrativă (oraş, municipiu,
reşedinţă de judeţ). Structurile aparţinând Ministerului Apărării au optat pentru o
formulă de factură emblematică, mai facilă pentru individualizarea pe arme prin
modificarea compunerii scutului de pe pieptul acvilei cruciate. În acest caz, medaliile
susţin existenţa unei concepţii unitare de alcătuire a heraldicii proprii acestui minister.
Reprezentările de factură emblematică par să fie preferate şi de alte instituţii, între care
Parchetul General (Ministerul Public), care combină într-o compoziţie din anul 199566,
cartea, balanţa şi sabia, totul între două ramuri de laur (fig. 32) sau Institutul de
Medicină aeronautică67 în a cărui însemn armoriat din acelaşi an se disting o acvilă în
zbor deschis aşezată pe un glob şi având pe piept un scut cu simbolul medicinei (fig.
33). În susţinerea acestei idei vin şi medaliile comandate de Flota maritimă
comercială68 (fig. 34.) şi Biblioteca pentru toţi, chiar dacă aceasta din urmă s-a oprit la
66
A. M. 1990-1997, medalia nr. 6, descrisă la p. 73 , figurată la p. 83
67
Ibidem, medalia nr. 67, descrisă la p. 76 , cu imaginea la p. 89
68
Ibidem, medalia nr.147, descrisă la p. 80, cu reproducere la p. 93
- 248 -
simbolul foarte general, cartea, care în situaţia dată nu are decât o simplă conotaţie
analogică.
Fig. 32Fig .33Fig .34
O altă concluzie care se desprinde cu claritate este aceea că medalia este

preferată pentru dispunerea armeriilor ori de câte ori se marchează un jubileu, în acest
mod comaditarii făcându-se (mai) cunoscuţi publicului larg prin intermediul
limbajului simbolic. Prin urmare, heraldica medalistică postdecembristă nu poate fi
neglijată de cei care se apleacă asupra fenomenului heraldic în ansamblul său,
constituind un izvor de cercetare dintre cele mai serioase.
Zusammenfassung
Der Beitrag bezieht sich auf die Medaillenheraldik, die sich in dem ersten Jahrzehnt
nach Dezember 1989 äußerte. Für den Zeitraum 1990-1998 hebt die Autorin die
regionale Heraldik, die Militärheraldik und die universitäre Heraldik im rumänischen
Sprachraum hervor. Wenn die Medaillenstücke aus der Initiative einer
administrativen Behörde stammen, enthält die Medaille normalerweise eine
gewöhnliche heraldische Darstellung mit den spezifischen Symbolen einer Stadt, bzw.
Großstadt oder Hauptstadt eines Kreises. Die militärischen Institutionen zogen
sinnbildliche Darstellungen vor.
Sooft ein Jubiläum gefeiert wird, werden Medaillen mit heraldischen Darstellungen
geprägt, so dass die Medallienkunde zu den Forschungsbereichen der Heraldiker
zählen muss.
- 249 -
ROLUL MARKETINGULUI ÎN DEZVOLTAREA
OFERTEI PUBLICE A ARHIVELOR
Alexandra ZBUCHEA
Ca urmare a schimbărilor generate de căderea regimului comunist în România

s-a modificat şi rolul şi importanţa acordată arhivelor. Accesul la documente s-a
liberalizat, s-a renunţat la centralizarea excesivă. Totuşi o nouă lege a arhivelor a
întârziat să apară, până în anul 1996. Legea aceasta are prevederi importante cu privire
la accesul la documente, precum şi păstrarea lor în condiţii adecvate, pentru a-şi putea
îndeplini rolul socio-cultural şi economic. Funcţiile instituţiei arhivei sunt variate:
protejarea documentelor; dezvoltarea fondurilor şi colecţiilor de documente cu
importanţă economică, istorică, politică etc.; informare şi documentare; administrare;
probă în justiţie; cercetare ştiinţifică; eliberare de copii, extrase, certificate. Ar trebui
să se vorbească însă tot mai mult de rolul societal al arhivelor. Cu alte cuvinte,
arhivele ar trebui să contribui direct şi activ la formarea culturală a membrilor
societăţii, la formarea unei conştiinţe socio-culturale, formarea chiar a opiniei publice.
Acest lucru nu se poate face, decât dacă fiecare membru al societăţii are acces direct la
fondurile şi colecţiile deţinute de Arhive, iar aceste instituţii dezvoltă o serie de
servicii publice care să faciliteze înţelegerea documentelor deţinute.
Tipologic, arhivele pot fi foarte diverse. Clasificarea acestora se face în
funcţie de caracteristicile documentelor conţinute: formă sau utilitate. Astfel există
arhive istorice sau curente, publice sau private, arhive fotografice, audio (fonoteca)
sau de filme, arhive centrale, de minister, regionale, judeţene sau locale, arhive
administrative, judecătoreşti, poliţieneşti, militare, economice, sociale, culturale,
sanitare, de învăţământ şi şcolare, ecleziastice, etnografice sau arhive personale şi
familiale. Fondurile şi colecţiile arhivistice ar trebui să fie cunoscute şi să intre în
circuitul cultural local sau naţional. În cazul arhivelor publice acest lucru este relativ
uşor, dacă administratorii arhivelor doresc şi se implică în aceasta. În cazul arhivelor
private este mai dificil de realizat acest deziderat, deoarece alţi deţinători de bunuri
culturale (biblioteci, arhive publice sau muzee) ar trebui să includă bunurile respective
în programele lor publice şi să convingă proprietarii să accepte ca valorile culturale
deţinute să fie parte a acestora.
- 250 -
Din punct de vedere cultural, arhivele pot fi utilizate în numeroase ramuri ale
ştiinţei: sociologie, literatură şi istoria literaturii, publicistică, istorie, istoria artei etc.
Un rol important revine în acest context arhivelor istorice. Acestora trebuie să li se
acorde o atenţie deosebită şi datorită vechimii documentelor cuprinse. Acestea sunt
fragile, se află de multe ori într-o stare precară necesitând restaurare şi conservare
specială. Din această cauză, manipularea şi expunerea lor publică este de multe ori
dificilă şi nu se poate realiza decât în condiţii speciale. Totuşi aceste documente sunt
cele mai importante pentru construirea unei oferte publice atractive, cu potenţial socio-
educativ ridicat. Astfel, administratorii Arhivelor se află în permanenţă în faţa unei
dileme importante: bunurile patrimoniale deţinute trebuie să fie cunoscute de cât mai
multe persoane, dar în acelaşi timp prezentarea lor publică poate contribui la
deteriorarea lor.
Oferta publică a arhivelor se poate împărţi pe două mari tipuri: comercial-
administrativ şi cultural. În prima categorie intră serviciile pe care le oferă arhivele
publicului larg, cu interese patrimoniale legate de documentele deţinute. Acestea
constau în oferirea spre consultare a unor documente administrative recente (cum ar fi
acte de proprietate pentru imobile şi terenuri). Persoanele solicitante pot obţine, contra
cost, copii ale actelor respective. În categoria produselor culturale oferite de către
arhive se încadrează mai multe servicii şi produse. Acestea au o finalitate exclusiv
culturală şi determină acumularea de informaţii culturale şi îmbogăţirea spirituală a
beneficiarilor. Considerăm că este de datoria oricărei arhive, indiferent de amploarea
şi importanţa bunurilor culturale deţinute, să dezvolte această ofertă.
Serviciile şi produsele oferite de instituţiile care gestionează patrimomniul
cultural pot fi: o expoziţie, un serviciu propriu-zis, un program, activităţi în slujba
societăţii sau a unor grupuri particulare etc. De asemenea se pot oferi produse, cum ar
fi, volume de documente sau studii. Pentru a atrage clienţii, serviciul oferit trebuie să
fie conform cu nevoile şi aşteptările publicului şi/sau ale comunităţii locale. Pentru a
se asigura calitatea, deci satisfacerea clienţilor şi vizitatorilor, produsele oferite trebuie
să ţină cont de particularităţile şi exigenţele patrimoniului cultural. Pentru a proiecta
mai bine un produs de patrimoniu cultural, este necesară înţelegerea
comportamentului publicului vizat, a nevoilor, problemelor cu care acesta se
confruntă, precum şi a dorinţelor sale.
Oferirea serviciilor culturale trebuie nu numai să ţină cont de interesele şi
curiozităţile publicului vizat sau ale populaţiei locale, ci şi de caracteristicile şi
problemele cu care se confruntă patrimonial cultural care stă la baza lor. Astfel trebuie
întotdeauna avute în vedere şi satisfăcute două necesităti: păstrarea corespunzătoare a
diferitelor elemente ale patrimoniului cultural şi educarea publicului. Desfăşurarea
unor activităţi de marketing responsabile, coerente şi consecvente asigură îndeplinirea
acestor deziderate.
Marketingul în cazul Arhivelor vizează organizarea şi orientarea activităţii
administratorilor acestora către societate, în general, precum şi către obţinerea de
profit sau cel puţin a autofinanţării instituţiei respective. Spre deosebire de activitatea
- 251 -
de marketing din sectoarele economice, marketingul în sfera patrimoniului cultural
pune pe primul loc beneficiarul ofertei culturale ca membru al societăţii. Marketingul
oferă o serie de metode şi tehnici, multe preluate din arsenalul marketingului în
context economic.
Activitatea de marketing este eficientă şi corespunzătoare dacă porneşte de la
definirea unor concepte fundamentale: misiune, viziune, valori şi principii. Acestea
stau la baza proiectării unei politici culturale adecvate. Generalizând, politica culturală
este un ansamblu de strategii a căror finalitate este conservarea, dezvoltarea,
promovarea valorilor unei culturi. În cazul fiecărei organizaţii care administrează
patrimoniul cultural, politica de marketing trebuie definită şi particularizată în funcţie
de specificul său, de publicul vizat, de misiunea sa, de resursele de care dispune,
precum şi de conjunctura în care acţionează. În strânsă concordanţă cu politica
culturală se găsesc obiectivele generale şi cele de marketing fixate de organizaţie,
precum şi ansamblul politicii de produs, inclusiv proiectarea şi modalităţi de oferire a
unor produse culturale.
Astfel se proiectează o politică strategică de marketing. Aceasta presupune
definirea, proiectarea, aplicarea, controlul şi evaluarea unui ansamblu de componente
specifice, interconectate, care să subordoneze activitatea organizaţiei unor obiective pe
termen lung1 legate strâns de misiunea organizaţiei. Aceste componente sunt
delimitate, în general, pe patru coordonate fundamentale, sintetizate în literatura de
marketing sub sintagma „mix de marketing”: produs, preţ, distribuţie şi promovare.
Tot mai mult, în special în domeniul serviciilor, se vorbeşte de extinderea numărului
de componente ale politicii de marketing, dar numărul acesta variază în funcţie de
domeniul avut în vedere, dar şi de autori. De asemenea o nouă viziune privind
marketingul consideră că esenţială este raportarea la situaţia de pe piaţă a capacităţilor
de marketing ale organizaţiei, respectiv a avantajului competitiv şi a tuturor
cunoştinţelor şi domeniilor de performanţă de care dispune organizaţia2.
În cazul ofertei unei arhive se poate vorbi de mai multe coordonate
importante. Printre acestea menţionăm personalul, fără de care nu ar putea fi
preservat, studiat, valorificat şi chiar dezvoltat patrimoniul cultural naţional. O altă
componentă care ar trebui să fie analizată şi proiectată distinct, dar totuşi în strânsă
corelaţie cu produsul, este dezvoltarea ofertelor auxiliare sau chiar în domeniul
educaţiei. Tot mai mult se abordează ca o problemă de politică strategică obţinerea
fondurilor necesare derulării în condiţii optime a activităţii specifice. Pe măsură ce
organizaţiile care administrează şi valorifică patrimoniul cultural naţional se dezvoltă,
se înregistrează şi o diversificare a direcţiilor strategice de dezvoltare care solicită o
atenţie special, ca politici autonome. În această situaţie este, de exemplu, problematica
parteneriatelor de cercetare, care ar putea deveni relativ independente de, dar în
1
C. Florescu, Constantin (coord.) Marketing, Bucureşti, Marketer, 1994, p. 273
2
J. Weerawardena, (2003), The Role of Marketing Capability in Innovation-based Competitive Strategy,
în „Journal of Strategic Marketing”, 11, 2003, p.16-20.
- 252 -
conexiune cu politica de personal. O altă componentă a politicii este voluntariatul,
care tinde să devină şi în România o coordonată tot mai prezentă în cazul muzeelor,
dar care ar putea fi urmărită şi de către arhive.
Problema centrală a politicii de marketing în cazul arhivelor este proiectarea
ofertei publice. Definirea produsului oferit de arhivele istorice/culturale este greu de
realizat. Opinia general acceptată este că arhivele trebuie să pună la dispoziţia
cercetătorilor documente indispensabile mai bunei înţelegeri a trecutului, pentru
avansul ştiinţei în diverse domenii socio-umaniste. În realitate însă, arhivele
istorice/culturale trebuie să realizeze mult mai mult de atât. Ele trebuie să contribuie şi
direct la educarea unor categorii foarte variate public, trebuie să promoveze valorile
patrimoniale pe care le conservă şi gestionează cu mare responsabilitate.
Serviciile specifice pot fi oferite singular sau asociate în cadrul unui produs
mai complex. Principalul serviciu oferit este de documentare. Acesta se adresează cu
precădere specialiştilor în diferite domenii, cum ar fi istorie şi istoriografie, sociologie,
critică de artă etc. Accesul specialiştilor se face pe baza unei legitimaţii. Unele
documente aflate în arhivă au un regim special de utilizare, datorită valorii lor istorice
deosebite, precum şi a fragilităţii şi chiar stării de degradare în care se găsesc.
Acest serviciu are şi importanţă socio-culturală deosebită, deoarece prin
studierea arhivelor istorice de către persoane imparţiale şi cu pregătirea necesară
rezultă diferite publicaţii prin care se poate cunoaşte mai bine trecutul şi realizările
unui popor, ale unei comunităţi sau ale unor personalităţi. Pentru a se putea realiza
acest lucru în condiţii optime instituţia trebuie să pună la dispoziţia cercetătorilor
spaţii şi facilităţi adecvate, cum ar fi săli de lectură iluminate corespunzător sau
copiatoare, chiar scannere. De asemenea, pentru a lărgi baza de documente care pot fi
cercetate, Arhivele participă la schimburi de documente (copii sub formă de
microfilme) cu instituţii similare din alte ţări.
De asemenea Arhivele pot oferi, la fel ca şi muzeele, servicii de tip expoziţie
temporară. Aceasta conţine şi se bazează pe elementele de patrimoniu adăpostite de
arhivă. Ea poate fi realizată în exclusivitate de specialiştii arhivei sau se poate asocia
cu alţi specialişti sau alte instituţii culturale (chiar muzee). Expunerea se poate face în
incinta propriei instituţii şi/sau în cadrul altor organizaţii, în special muzee. Din păcate
în România nu se prea oferă astfel de servicii, iar atunci când se organizează expoziţii
de către Arhive - ele nu sunt aproape deloc promovate.
Un alt serviciu oferit de către arhive este cel de cercetare. Aceasta se face de
către personalul de specialitate al Arhivei, fie la comanda unei persoane – fizice sau
juridice – interesate, fie din proprie iniţiativă. În acest din urmă caz rezultă un produs
important al unei arhive care se adresează în principal specialiştilor în diferite
domenii, însă care poate fi obţinut de către orice persoană interesată: volumul de
documente sau studii. Acesta poate fi realizat de către angajaţi ai instituţiei sau în
colaborare cu specialişti externi. De asemenea, se mai pot publica studii de dimensiuni
şi cu subiecte din cele mai variate, precum şi reviste de specialitate care să valorifice
importantul patrimoniu cultural existent în diferitele fonduri arhivistice.
- 253 -
În directă legătură cu proiectarea, crearea şi oferirea produsului de arhivă este
politica de management a facilităţilor de care dispune organizaţia. Acesta implică mai
multe aspecte:
-dezvoltarea şi managementul clădirilor şi al spaţiului fizic;
-sistemul informatic, inclusiv cel care susţine înregistrarea elementelor
patrimoniale deţinute şi administrate;
-managementul depozitelor şi al conservării patrimoniului cultural în condiţii
optime;
-managementul telecomunicaţiilor în interiorul organizaţiei, între filiale şi cu
exteriorul;
-organizarea şi managementul resurselor, astfel încât să răspundă nevoilor diverse
ale tuturor angajaţilor şi ale clienţilor-beneficiarilor;
-managementul riscului – proiectarea şi administrarea sistemelor de siguranţă
împotriva deteriorării, a furturilor, a incendiilor etc.
Toate aspectele menţionate anterior contribuie direct la conservarea
corespunzătoare a elementelor patrimoniale deţinute, unele dintre ele foarte fragile,
aflate deja într-o stare avansată de degradare şi care nu pot fi restaurate aşa cum ar
trebui. Pentru toate domeniile menţionate anterior ar trebui să existe regulamente
interne pentru fiecare organizaţie/departament de tip arhivă. Munca în interiorul
arhivei ar trebui să se deruleze conform unor standarde privind cea mai bună practică
în domeniu.
Periodic trebuie să se efectueze un audit riguros cu privire la activitatea de
management3. Astfel facilităţile pot fi în permanenţă modernizate şi pot răspunde cu
promptitudine exigenţelor angajaţilor şi a clienţilor, pot contribui la conservarea,
păstrarea, administrarea şi valorificarea corespunzătoare a patrimoniului cultural.
Problemele de management al facilităţilor sunt extrem de importante în cazul
arhivelor mari şi a celor care se dezvoltă într-un ritm rapid. În această situaţie, şi oferta
publică care se poate dezvolta este mai variată şi de mai mare amploare. Atractivitatea
exercitată de aceasta este de asemenea mai mare. În aceste condiţii şi presiunile legate
de administrarea spaţiului sunt mai mari, atât în ceea ce priveşte gestionarea arhivelor,
cât şi a activităţilor publice.
În cazul arhivelor mari sau atunci când se dezvoltă produse culturale în
colaborare cu alte instituţii culturale, se poate vorbi de o tipologie mai extinsă a ofertei
publice. Produsul de arhivă se bazează, aşa cum am mai spus, pe oferirea posibilităţii
utilizatorilor de a se documenta. De asemenea se poate face muncă de cercetare în
beneficiul diferiţilor clienţi. Aceştia pot fi instituţii de învăţământ şi cercetare,
administraţia publică sau diferiţi agenţi economici. În general însă publicul ţintă al
unei arhive este format din cercetători şi oameni de cultură. Există însă şi alte categorii
de public, cum ar fi cei interesaţi de genealogie, arhitecţi, studenţi, asociaţii culturale
non profit şi alţii.
3
O. Nicolescu, V. Zecheru, Auditul managementului în instituţia publică, Bucureşti, Tribuna Economică,
2003.
- 254 -
Indiferent de „clienţii” pe care îi are, este necesar acelaşi suport logistic pentru
toţi, care să existe permanent. Acesta se referă la diferitele facilităţi oferite, care sunt
necesare atât personalului arhivei, cât şi utilizatorilor: baze de date/fişiere cu
materialele puse la dispoziţie, mese de lucru, iluminaţie adecvată, copiatoare, scannere
etc.
Produsul-serviciu patrimonial de arhivă de bază, respectiv oferirea accesului
la documente spre a fi corespunzător studiate de către specialişti, dar şi pentru a fi
cunoscute de amatorii interesaţi, se oferă gratuit. Acest fapt se datorează caracterului
aparte al materialelor puse la dispoziţia celor interesaţi, care realizează muncă de
documentare şi analiză. Aceasta stă la baza unor lucrări care duc la mai buna
cunoaştere a diferitelor aspecte ale culturii naţionale, în special a istoriei. Oferirea
bazei pentru cercetare are deci un caracter moral şi arată angajament civic. În plus
aceste documente sunt parte a patrimoniului cultural naţional, deci impunerea unei
taxe pentru ca ele să poată fi cunoscute de către publicul larg – proprietarul acestora în
ultimă instanţă – poate fi considerată neetică.
O categorie distinctă de produse de arhivă este format din diverse publicaţii
realizate de specialiştii instituţiei, pe baza fondurilor pe care le deţine. Acestea, spre
deosebire de serviciul menţionat anterior, au caracter material. Ele pot fi realizate şi în
colaborare cu experţi din afara instituţiei. Aceste studii/publicaţii pot fi comercializate
exclusiv în cadrul arhivei, sau folosind reţeaua clasică de distribuţie a publicaţiilor. De
obicei aceste produse au o circulaţie şi un impact mult mai mare decât oferta specifică
a unei arhive, contribuind major atât la educarea publicului, cât şi la promovarea
patrimoniului cultural naţional.
O altă componentă a ofertei specifice şi extrem de importante prin prisma
atingerii misiunii arhivei este formată din produse bazate pe înregistrări audio-vizuale
cu valoare patrimonială. Acestea, ca de altfel şi publicaţiile diverse realizate, pot fi
comercializate astfel încât organizaţia să îşi asigure un venit care să îi permită mai
buna administrare, respectiv conservare, depozitare şi gestionare a patrimoniului
deţinut. Înregistrările audio-vizuale sunt foarte sensibile la variaţiile condiţiilor de
depozitare şi mult mai perisabile, în ciuda aparenţelor, decât documentele pe suport
material. Multe dintre acestea au fost create în urmă cu câteva decenii, când tehnologia
nu era atât de dezvoltată, fapt care le face şi mai vulnerabile. Tipologia elementelor
din această categorie este variată: grafică diversă, documentare, filme, fotografii sau
negative fotografice variate, înregistrări sonore pe diverse suporturi.
Toate aceste elemente impun condiţii speciale de înregistrare şi stocare,
precum şi de folosire. Astfel ele trebuie să fie grupate şi înregistrate în baza de date în
aşa fel încât manipularea lor în procesul de cercetare şi utlizare să fie minimă pentru a
nu le deteriora. De asemenea este recomandată folosirea, în măsura posibilităţilor, a
unor copii pentru a se proteja mai bine originalele. În acest fel se facilitează şi accesul
unui număr mai mare de persoane la aceste valori patrimoniale.
Există o gamă diversă de produse care pot fi oferite unui public larg, care
valorifică aceste elemente patrimoniale. Acestea pot să se adreseze anumitor categorii
- 255 -
de public, cum ar fi istoricii sau locuitorii unei anumite localităţi, dar şi unei audienţe
mult mai largi. Astfel, pe baza înregistrărilor audio-vizuale, dar şi al altor documente
deţinute, parte componentă a patrimoniului cultural naţional, se pot dezvolta
următoarele produse: albume cu fotografii; filme-documentare; CD-uri tematice;
programe publice.
Aceste produse sunt unicat, deoarece arhiva este singurul deţinător al
elementelor care stau la baza lor. De asemenea, ele au o valoare culturală, respectiv
educaţională, cu totul deosebită. Potenţial, ele pot atrage numeroase categorii de
public, contribuind deci la realizarea misiunii specifice.
Programele publice sunt o componentă cu totul aparte a ofertei organizaţiilor
de tip arhivă istorică/culturală. Aceste programe publice determină valorificarea
patrimoniului cultural naţional în beneficiul unui public larg, nespecializat, „profan”.
Prin oferirea de programe publice, Arhivele (ar trebui să) se apropie de muzee care în
acest fel îşi valorifică colecţiile. Programele publice determină, pe de o parte,
promovarea patrimoniului cultural şi, pe de altă parte, educarea unor segmente din
cele mai diverse ale publicului. Astfel organizaţia îşi poate atinge direct şi mai bine
misiunea culturală specifică. Programele publice care pot fi derulate se împart în două
mari categorii: expoziţii publice temporare şi programe educaţionale.
Expoziţiile publice temporare prezintă publicului elementele patrimoniale
deţinute de arhive şi îl familiarizează cu teoriile ştiinţifice, precum şi cu stadiul
cercetării în domeniul tematic ales. Aceste expoziţii pot fi organizate în incinta
arhivei, sau la alte locaţii – muzee, universităţi, galerii de artă etc. În România arhivele
nu sunt recunoscute de publicul larg ca organizatori de expoziţii. Acest fenomen este
de altfel justificat şi de faptul că majoritatea deţinătorilor de arhive cu valoare
patrimonială deosebită nu le prezintă publicului larg sub formă de expoziţii şi nu
colaborează cu alte organizaţii – de exemplu cu muzee – în această direcţie.
Programele educaţionale se pot adresa, în special, tinerilor şi altor persoane
interesate de domenii socio-umaniste, dar şi altor categorii de public, în particular
copii şi familii. Cele mai uşor de organizat programe educaţionale sunt prelegerile
publice, proiecţiile de filme documentare şi mesele rotunde. Se pot realiza însă şi alte
programe, de tipul celor organizate de muzee. Realizarea acestora presupune însă nu
numai investiţii suplimentare în organizarea lor, dar şi existenţa unui personal adecvat,
care nu există în prezent în organizaţiile de tip arhivă.
Deşi poate părea exagerat, susţinem ideea că activitatea specifică într-o arhivă este
similară cu cea dintr-un muzeu. În ambele tipuri de organizaţii se conservă, restaurează,
depozitează, gestionează, cercetează şi valorifică elemente cu o valoare patrimonială
deosebită. Ambele categorii de organizaţii contribuie consecvent la progresul ştiinţei
şi la mai buna cunoaştere a trecutului şi a valorilor culturale specifice unei comunităţi/
societăţi. Ambele urmăresc educarea unui public cât mai larg şi contribuie la
construirea spiritul civic şi al sentimentului de apartenenţă. În plus, deşi nu este
evident atunci când urmărim activitatea acestor organizaţii în România, modul de
adresare către public de toate categoriile este similar: punerea fondurilor şi colecţiilor
- 256 -
deţinute la dispoziţia cercetătorilor şi prezentarea patrimoniului, în modalităţi diferite
(expoziţii, conferinţe, publicaţii etc.), către diverse categorii de public. Drept urmare şi
politicile de marketing abordate prezintă numeroase similitudini, atât în ceea ce
priveşte obiectivele, cât şi strategiile pe care organizaţia le poate adopta.
Pentru a se dezvolta programe publice adecvate, care să fie bine receptate de
către public, este necesară definirea cu precizie a utilizatorilor acestor programe şi
cunoaşterea lor în profunzime. Se consideră a priori că majoritatea celor care solicită
serviciile arhivelor istorice sunt cercetători, istorici în general. În realitate, este posibil
ca aceştia să nu se contituie într-o proporţie atât de mare din totalul clienţilor, iar
tendinţa peste tot în lume este ca această pondere să scadă4. Tot mai mult publicul larg
este interesat de oferta arhivelor, iar aceste organizaţii trebuie să dezvolte o strategie
de marketing care să vizeze popularizarea pe o scară tot mai largă a patrimoniului
deţinut.
Valorificarea largă a patrimoniului şi democratizarea accesului generează alte
dificultăţi de natură organizatorico-administrativă. Astfel trebuie identificate mai
multe segmente de persoane interesate de oferta culturală specifică şi atragerea
acestora. De asemenea trebuie asigurată protecţia (securitatea şi integritatea fizică) a
documentelor. Accesul corespunzător la materialul de arhivă pentru un număr mare de
persoane determină lărgirea spaţiilor pentru studiu, a spaţiilor de primire şi informare.
Trebuie asigurate pe scară mai largă şi serviciile auxiliare, cum ar fi vestiare, telefon,
spaţii de consultare a cataloagelor etc.
Misiunea arhivei istorice/culturale poate fi atinsă, în primul rând, prin
proiectarea şi derularea consecventă unei politici de produs adecvate şi sistematice.
Esenţial pentru acest lucru este fixarea obiectivelor acestei politici. Acestea sunt o
premisă indispensabilă pentru alegerea celei mai potrivite politici de produs, respectiv
strategii. Unele obiective sunt vizate pe termen lung, şi trebuie urmărite cu
consecvenţă de fiecare strategie şi program adoptate, altele pot fi vizate prin strategii
şi programe derulate pe o perioadă mai scurtă de timp.
(1) Educarea unui public cât mai variat este obiectivul cel mai important al
politicii de produs, care este în acelaşi timp esenţa misiunii specifice arhivei. În urma
„consumului” produsului oferit, utilizatorul trebuie să obţină informaţii culturale, să îşi
îmbogăţească cunoştinţele, să îşi lărgească orizontul cultural, să aibă o înţelegere mai
largă asupra societăţii, a trecutului şi prezentului. Pentru a atinge acest obiectiv cu
eficienţă este necesar ca educarea să se facă într-un mod interesant, relaxant şi chiar
distractiv. Procesul de educare al publicului, la fel ca şi în cazul muzeelor, nu ar trebui
să fie de tip intrusiv şi persuasiv, ci să se bazeze pe comunicare şi interactivitate.
(2) Crearea unui forum de discuţii pe teme de interes cultural, social şi chiar
politic este un alt obiectiv care ar trebui să fie urmărit pe termen lung de o arhivă, prin
oferta sa. Prin prezentarea tematică şi interpretarea patrimoniului deţinut, produsele
oferite trebuie să se constituie în subiecte de discuţie pe baza tematicii respective.
4
G. Ermisse, Les Services de Communication des Archieves au Public, München, K.G.Saur, 1994, p. 3-9
- 257 -
Astfel va creşte gradul de înţelegere a mesajelor, respectiv de asimilare a informaţiilor
noi şi de educaţie al publicului expus mesajelor transmise prin intermediul profuselor
oferite.
(3) Politica de produs, în cazul arhivelor, ca şi al altor organizaţii, are rolul de
a crea un avantaj competitiv5. În cazul arhivelor acest avantaj se evaluează vis-à-vis
de organizaţiile cu care intră în competiţie pentru timpul liber al „clienţilor” potenţiali:
alte arhive din localitatea respectivă, muzee şi alţi ofertanţi culturali, televiziuni etc.
Atragem atenţia că această competiţie este parţială, deoarece oferta arhivei nu pote fi
substituită de nicio altă organizaţie, dar timpul liber al publicului ţintă este extrem de
limitat. Principala modalitate de impunere pe piaţa culturală, obiectiv direct al politicii
de produs, este creativitatea şi inovarea.
(4) Politica de produs are rolul, printre altele, să creeze loialitate. Mai exact
aceasta înseamnă ca segmente tot mai variate de public să fie interesate în oferta
culturală a arhivelor, să se formeze un grup de persoane fidele programelor şi
produselor oferite, dar care în plus să-şi dezvolte şi să continue în cadru privat, fără
intermedierea arhivei, interesul pentru diverse teme din sfera socio-culturalului. Acest
obiectiv nu trebuie urmărit (exclusiv) spre beneficiul arhivei, respectiv pentru a avea
cât mai mulţi vizitatori/clienţi, ci spre beneficiul societăţii, al fiecărei persoane în
parte. De exemplu, creşterea gradului de satisfacţie al publicului – indicator legat
direct de loialitate – atrage dupa sine creşterea interesului pentru tematica abordată de
diferitele produse culturale oferite de arhivă, deci creşterea gradului de reţinere a
informaţiilor şi mesajelor transmise prin intermediul lor, deci creşterea gradului de
educaţie al publicului respectiv. Loialitatea publicului trebuie să se transforme în
interes pe termen lung pentru teme din domenii socio-culturale.
(5) Atragerea „clienţilor” este un alt obiectiv general al politicii de produs.
Cu cât un anumit produs reuşeşte să atragă mai multe persoane, cu atât cresc şansele
ca celelalte obiective ale politicii de produs să fie atinse. Se pot crea produse care să se
adreseze unei categorii foarte largi de persoane, sau produse „specializate” care să
atragă cu precădere anumite segmente ale publicului.
Obiectivele prezentate anterior sunt obiective generale strategice, care sunt
urmărite pe termen lung prin întreaga politică de produs a arhivei. Alegerea unuia
dintre ele influenţează hotărâtor şi abordarea strategică corespunzătoare politicii,
respectiv caracterul produselor oferite şi tipologia publicului ţintă vizat de fiecare
program în parte.
Pe lângă obiectivul strategic principal, se urmăresc şi obiective punctuale,
tactice. Acestea răspund necesităţilor de moment ale organizaţiei, dar şi ale
comunităţii/societăţii pe care o deserveşte. Printre cele mai comune obiective de acest
gen amintim: atragerea de noi segmente de clienţi, dezbaterea de probleme de interes
pentru un anumit moment, prezentarea unor elemente patrimoniale nou achiziţinate,
proiectarea de noi produse – mai atractive şi interdisciplinare.
5
J. Weerawardena, op. cit., p. 18
- 258 -
Principalele abordări strategice ale unei organizaţii care gestionează arhive cu
valoare de patrimoniu cultural naţional sunt:
1. Dezvoltarea ofertei de programe educaţionale, respectiv a ofertei auxiliare
Un accent deosebit trebuie să se pună pe diversificarea ofertei culturale pentru
publicul larg, pe lângă serviciile de bază. Patrimoniul cultural deţinut este prezentat în
ipostaze din cele mai variate pentru a atrage cât mai multe persoane, care fac parte din
segmente diferite. Această strategie ale trei alternative: strategie nediferenţiată,
diferenţiată şi concentrată. Gradul de diferenţiere depinde de varietatea publicului
vizat de oferta organizaţiei. Ultima variantă, care corespunde proiectării unei oferte
care se adresează în mod exclusiv unei categorii de public, este neindicată din
perspectiva posibilităţii de atingere în condiţii optime a misiunii specifice. Se poate
considera că în prezent Arhivele din România au această abordare, deoarece se
adresează în special cercetătorilor, fapt ce determină ca patrimoniul pe care îl deţin să
nu fie cunoscut de către majoritatea membrilor societăţii, iar aceştia să nu
conştientizeze faptul că şi arhivele pot oferi programe culturale pentru ei.
În ceea ce priveşte serviciile auxiliare, respectiv cele oferite pe lângă produsul
de bază, servicii care facilitează accesul la acestea şi uşurează receptarea lor, se
recomandă şi diversificarea acestora. De exemplu, fiecare organizaţie de tip arhivă
poate să aibă un magazin propriu a cărei ofertă să fie extrem de variată şi care să
contribuie direct la atingerea misiunii prin educarea publicului, dar şi la creşterea
atractivităţii organizaţiei.
2. Atragerea atenţiei opiniei publice asupra unor subiecte cu importanţă
pentru dezvoltarea socio-culturală
În acest caz se urmăreşte educarea publicului prin captarea interesului şi
implicarea acestuia în a dezbate teme de interes general, în domenii socio-culturale.
Produsele dezvoltate în cadrul acestei abordări strategice generează dialogul şi
determină interactivitatea cu diferite categorii de public. De asemenea, abodarea poate
fi nediferenţiată, diferenţiată sau concentrată. Cea din urmă este şi în acest caz cea
mai puţin indicată, deoarece numai o categorie restrânsă de persoane vor participa la
forumul de discuţii generat, iar impactul de ansamblu va fi indirect şi mai scăzut.
Strategia care determină atingerea misiunii în mod optim este strategia diferenţiată.
Deoarece se crează mai multe produse pentru diferite categorii de public, resursele
consumate, respectiv costurile generate de această abordare sunt mai ridicate. Mai
convenabilă, din punct de vedere financiar, este strategia nediferenţiată.
3. Diferenţierea faţă de alţi ofertanţi de produse culturale
Această abordare trebuie însoţită de o campanie de promovare care să scoată
în evidenţă unicitatea ofertei, respectiv a ofertantului şi a patrimoniului deţinut şi
gestionat de acesta. În acest fel se obţine fidelizarea publicului şi creşte atenţia
acordată ofertei organizaţiei.
4. Dezvoltarea relaţiilor cu terţii, în special cu beneficiarii
Un aspect important în cadrul acestei strategii este îmbunătăţirea relaţiei cu
clienţii-utilizatori ai arhivei, respectiv persoanele interesate de studierea documentelor
- 259 -
deţinute, în marea lor majoritate cercetători. De altfel acest aspect este, în prezent, cam
singura prioritate vizavi de public a majorităţii arihivelor româneşti. La acesta se mai
adaugă în unele cazuri, cum este situaţia Arhivelor Naţionale, menţinerea unor relaţii
reciproc avantajoase cu alte organizaţii culturale, educaţionale sau ale administraţiei
publice. Avantajele acestei abordări sunt creşterea interesului faţă de organizaţie,
crearea premiselor de diversificare a ofertei prin realizarea de parteneriate, iar în
ultimă instanţă se crează premisele de atragere şi fidelizare a unor „clienţi”, respectiv
de creştere a accesului publicului la patrimoniul cultural.
Arhivele istorice româneşti, cu toate că se confruntă cu numeroase probleme
generate de situaţia financiară dificilă a fondurilor şi prea multele priorităţi vizavi de
conservarea corespunzătoare a documentelor, ar trebui să abordeze o politică de
dezvoltare a ofertei, în paralel cu îmbunătăţirea celei existente. În timp ar trebui să se
vizeze şi înnoirea ofertei cu produse şi servicii care sunt destul de familiare unor
instituţii similare din ţările dezvoltate, dar care sunt cu totul nespecifice pentru ţara
noastră, cum ar fi programele educaţionale pentru copii. În prezent, oferta
complementară (expoziţii temporare, prelegeri) aproape că nu există pentru numeroase
Arhive din România, în timp ce oferta educativă (programe publice educaţionale) şi
cea suplimentară (magazin suveniruri, cafeterie etc.) nu există – după ştiinţa noastră
(cu excepţia comercializării directe de volume cu documentele deţinute).
În cazul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale dificultăţile majore identificate
de către conducerea organizaţiei au fost6: probleme materiale; atitudinea
necorespunzătoare a unei părţi a elitei politice; slăbiciuni interne (necesitatea
modernizării şi a informatizării au fost menţionate distinct). Pentru soluţionarea
acestora au fost identificate mai multe direcţii prioritare: îmbunătăţirea pregătirii
personalului; dezvoltarea şi dotarea corespunzătoare a spaţiului pentru depozitare;
informatizarea.
După cum se observă, aceste abordări nu au în vedere decât situaţia din
interiorul organizaţiei, negestionând problemele legate de factori externi, respectiv
relaţia dintre instituţie şi diferite categorii de public. Pentru fiecare dintre acestea
(„clienţi”, societate sau comunităţi specifice, grupuri de interes, cercetători etc.) ar
trebui abordată o politică specială. De altfel Arhivele Naţionale trebuie să acorde o
atenţie mult mai mare segmentării publicului. Din aceast punct de vedere, în prezent
abordarea este pasivă, în sensul că nu se urmăreşte în mod activ atragerea a diverse
categorii de public, ci se aşteaptă ca diverşi cercetători sau alte persoane interesate în
anumite documente să vină să le solicite. Ar trebui să se urmărească consecvent şi
atragerea altor categorii de public (de exemplu studenţi, familii, turişti străini etc.)
decât cercetătorii, valorificându-se astfel într-o măsură mai mare patrimoniul deţinut şi
crescând şi nivelul de educaţie al audienţei. Este adevărat că o strategie nediferenţiată
care să se adreseze unei pieţe nesegmentate implică eforturi organizatorice şi,
6
H. G.B Anghelescu, I. Kiraly, Management pentru viitor – Biblioteci şi Arhive, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujană, 2000, p. 175-177)
- 260 -
probabil, şi resurse mai puţine, dar numărul de benefiari va fi relativ scăzut.
Considerăm în acest context că este necesară o strategie diferenţiată, chiar dacă se
vizează numai câteva categorii de public. Deoarece sunt mai multe tipuri de nevoi pe
care oferta specifică Arhivelor Naţionale le poate satisface, şi produsele, respectiv
modul de relaţionare cu diverse categorii de public, trebuie personalizate.
De exemplu se pot dezvolta programe speciale pentru familii, în genul celor
realizate de muzee, sau programe pentru studenţi. Printre acestea din urmă menţionăm
mai multe alternative: cursuri de limbi vechi de izvor, prezentarea tehnicilor de
studiere şi conservare a documentelor vechi şi a altor unităţi arhivistice, proiecţii de
filme din arhive sau cursuri pe diferite teme – ilustrate cu documente sau alte
materiale din patrimoniul cultural deţinut.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale ar putea aborda oricare dintre cele patru
tipuri de strategii propuse, deoarece în prezent oferta sa pentru publicul nespecializat
este foarte redusă şi oricare dintre strategii ar genera creşterea notorietăţii şi atragerea
unui număr suplimentar de clienţi netradiţionali (adică excluzând cercetătorii în
diferite ştiinţe socio-umaniste). Ţinând însă cont de importanţa deosebită a
patrimoniului cultural deţinut, precum şi de faptul că organizaţia nu dispune în prezent
de resurse foarte însemnate, propunem pentru început ca cea mai potrivită abordare -
atragerea atenţiei opiniei publice asupra unor subiecte cu importanţă pentru
dezvoltarea socio-culturală. În acest context se pot dezvolta şi oferi mai multe
produse interesante pentru un număr mai mare de vizitatori, şi deci organizaţia poate
să îşi îndeplinească mai bine misiunea sa socio-culturală şi educaţională, în paralel cu
valorificarea colecţiilor. În plus ar putea deveni în scurtă vreme o autoritate în
problemele de natură socio-culturală care afectează societatea românească cu beneficii
directe şi indirecte atât pe termen scurt cât şi lung (creşterea prestigiului şi a
atractivităţii, îmbunătăţirea relaţiilor cu diferite grupuri de interes etc.)
În ceea ce priveşte politica de produs, respectiv de dezvoltare a ofertei,
propunem urmărirea a mai multe direcţii, care să determine atât creşterea numărului de
clienţi-beneficiari, cât şi valorificarea complexă a arhivei, care să genereze educarea
unor segmente variate de public:
-dezvoltarea unor produse cu valoare/semnificaţie locală, prezentate într-
un context mai larg;
-interdisciplinaritatea ofertei;
-creşterea numărului de expoziţii realizate pe cont propriu şi în cooperare
cu alte organizaţii culturale şi educaţionale;
-oferirea de facilităţi şi produse speciale pentru specialiştii veniţi din afara
localităţii;
-cooperarea cu alte organizaţii, din ţară sau străinătate (arhive,
universităţi, muzee, organizaţii culturale etc.);
De asemenea, o direcţie importantă pe care trebuie să se meargă este
dezvoltarea serviciilor oferite. Această abordare va genera însă eforturi organizatorice
- 261 -
suplimentare, inclusiv legate de pregătirea personalului şi resurse mai mari. Aceste
servicii trebuie să meargă, credem noi, pe patru direcţii importante:
- regăsirea rapidă a documentelor solicitate de clienţi;
- punerea la dispoziţia cercetătorilor şi a altor persoane interesate de
patrimoniul deţinut a unor instrumente de lucru foarte utile, care să fie
permanent actualizate (dicţionare, enciclopedii, culegeri de
documente etc.);
- diversificarea serviciilor care să ducă la creşterea confortului clienţilor
(ziare, cafenea, spaţii expoziţionale speciale, librărie etc.);
- informarea computerizată – materializată în mai mutle facilităţi:
internet şi intranet, baze de date pentru documentele proprii sau din
alte fonduri ale unor arhive importante, informaţii de specialitate
diverse.
Documentele şi alte valori patrimoniale conservate şi gestionate de Arhivele
Naţionale sunt prezentate publicului larg în cadrul unor expoziţii, organizate de către
instituţie, sau de alte organizaţii (muzee sau alte instituţii culturale). În holul Arhivelor
Naţionale centrale este organizată o expoziţie permanentă. Designul expoziţiei este
clasic, respectiv sunt utilizate panouri care prezintă documente din arhiva istorică.
Obiectele prezentate însă au o valoare deosebită: documente istorice, pe pergament,
hârtie sau alte suporturi, unele dintre ele cu sigiliile unora dintre cele mai
reprezentative personalităţi istorice. Cel mai vechi document prezentat datează de la
1392. Alte documente au fost emise de Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Antim Ivireanu şi
alte persoane care au marcat istoria Ţărilor Române. Unele documente sunt extrem de
spectaculoase, datorită miniaturilor de o fineţe deosebite – cum sunt hrisoavele lui
Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino sau Matei Ghica. După cum se observă,
piesele expuse sunt deosebite, dar expoziţia nu este vizitată decât de către persoanele
venite pentru alte treburi la Arhivele Naţionale. Publicul larg nu cunoaşte existenţa
acestei expoziţii, deoarece ea nu este promovată. Un aspect la care organizatorii ar mai
putea lucra pentru a creşte gradul de atractivitate şi înţelegere a acestei expoziţii este
oferirea unor explicaţii mai detaliate.
Anual se organizează aproximativ cinci expoziţii temporare. Tematica acestor
expoziţii este foarte diversă (exemple din ultimii doi ani: Făurirea statului român
modern la 1859, Familia regală, Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român,
Episcopul Visarion Puiu, George Enescu etc.) După cum se observă multe dintre
temele abordate sunt foarte importante pentru înţelegerea mai bună a istoriei, respectiv
a factorilor care au dus la situaţia în care se află societatea românească în prezent. Alte
expoziţii sunt legate de evenimente sau personalităţi sărbătorite în anul respectiv –
cum este cazul expoziţiei dedicate lui Ştefan cel Mare şi organizate în anul 2004. De
asemenea, unele dintre aceste expoziţii sunt realizate cu ajutorul documentelor
deţinute de Arhivele Naţionale dar în altă localitate, sau chiar locaţie decât sediul
arhivelor – în anul 2004 a fost organizată o expoziţie dedicată lui Aurelian
Sacerdoţeanu la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 2005 Arhivele Naţionale au fost prezente
- 262 -
la aniversarea la Sibiu a 50 de ani de la moartea lui George Enescu. Această
deschidere este foarte importantă şi trebuie să fie încurajată pentru a dezvolta
imaginea organizaţiei şi pentru a face cunoscute valorile deosebite deţinute în rândul
unui public cât mai larg.
O altă modalitate foarte importantă de transmitere a informaţiilor cu privire la
patrimoniul gestionat şi popularizarea documentelor şi valorilor deţinute se face şi prin
intermediul simpozioanelor de tot felul: convocări, congrese, conferinţe. Personalul
arhivelor participă la astfel de manifestări atât în Bucureşti/ţară, cât şi în străinătate.
De asemenea şi instituţia organizează anual astfel de manifestări. Amploarea şi
tematica acestora variază foarte mult. O tendinţă care se manifestă începând cu anul
2005 este sporirea atractivităţii acestor manifestări prin organizarea unor evenimente
asociate – de exemplu în cadrul simpozionului dedicat lui George Enescu a fost
organizat şi un miniconcert.
De asemenea, Săptămâna Arhivelor, care se organizează anual, a avut o
amploare neobişnuită în anul 2005. Aceasta a fost organizată în 3 oraşe diferite
(Bucureşti, Sibiu şi Braşov), unde au avut loc în perioada 20-24 iunie. Deschiderea
spre exterior, noua politică urmată cu consecvenţă în prezent de către Arhivele
Naţionale a fost încă o dată subliniată prin includerea în program a manifestării Porţi
deschise, care a permis reprezentanţilor mass-media să se familiarizeze cu activitatea
Arhivelor Naţionale şi cu valoarea şi importanţa deosebită a patrimoniului deţinut şi
gestionat. Manifestarea a cuprins numeroase manifestări: simpozioane, prezentări şi
lansări de carte, concerte, expoziţii. De asemenea toate Direcţiile judeţene au
organizat, separat, mici manifestări pentru a marca această săptămână, promovată de
către direcţia centrală ca program pentru promovarea patrimoniului documentar
naţional.
„Revista Arhivelor” este periodicul de specialitate al Arhivelor Naţionale, care
apare din anul 1924. Au existat însă şi anterior câteva publicaţii ale Arhivelor Statului,
respectiv în 1866 şi 1869. La publicaţie colaborează nu numai personalul de
specialitate al Arhivelor Naţionale, funcţionari superiori ai instituţiei din direcţia
centrală şi direcţiile judeţene, ci şi intelectuali şi cercetători care se ocupă cu studiul
documentelor istorice. Revista are menirea de a sprijini şi populariza cercetarea
ştiinţifică a documentelor deţinute, punerea în valoare a documentelor din Fondul
Arhivistic Naţional, dezvoltarea şi popularizarea celor mai bune practici în domeniul
gestionării arhivelor, informarea celor interesaţi de acest domeniu cu privire la
ultimele evenimente, tehnici de conservare, reglementări legale etc. Fiecare număr al
publicaţiei este structurat pe mai multe secţii: editorial, studii de istorie, documente,
ştiinţe auxiliare ale istoriei, opinii, arhivistică, miscellaneus şi recenzii. „Revista
Arhivelor” este cel mai important instrument de popularizare şi educare al Arhivelor
Naţionale Istorice.
Acelaşi rol important îl au şi celelalte publicaţii ale Arhivelor Naţionale.
Marea majoritate a acestora sunt colecţii de documente pe diverse teme istorice şi
sociale, dar şi unele studii ale angajaţilor şi colaboratorilor instituţiei. Din nefericire
- 263 -
reţeaua de distribuţie a acestora este destul de limitată – principalul loc de desfacere
fiind chiar la sediul central al Arhivelor Naţionale.
În ciuda lipsurilor legate de o ofertă mai dinamică care să vizeze publicul larg,
Arhivele Naţionale pot fi un exemplu pentru alte arhive din ţară. Aplicarea teoriilor şi
tehnicilor de marketing ar putea determina, pentru toate tipurile de arhive, îndeplinirea
în condiţii optime o misiunilor specifice prin: eficientizarea activităţii, stimularea
activităţii personalului, dinamizarea ofertei publice şi creşterea atractivităţii acesteia,
lărgirea modalităţilor de valorificare a patrimoniului deţinut şi a ariei de valorificare a
acestuia, sau dezvoltarea imaginii publice a organizaţiilor respective.
Zusammenfassung
Der Beitrag schlägt mehrere Marketingstrategien für das öffentliche Angebot des
Rumänischen Nationalarchivs vor, so dass einerseits die Einrichtung besser bekannt
wird und andererseits die Benutzer sich besser orientieren können und zufriedener mit
den Dienstleistungen der Institution sein werden.
- 264 -
SPAŢII CU DESTINAŢIE DE ARHIVE.
MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A INCENDIILOR
Garibald POPESCU
Emanuel DARIE
Dragoş -Iulian PAVEL
1.Terminologie
Protecţia pasivă la incendiu - reprezintă o formă de protecţie structurală
care se alege de către proiectant, în funcţie de categoria de pericol de incendiu,
destinaţia clădirii, densitatea de sarcină termică, gradul de rezistenţă la foc corelat cu:
numărul de niveluri, suprafaţa construită; protecţia se materializată prin
compartimente de incendiu cu pereţi rezistenţi la incendiu; elemente de protecţie a
golurilor; utilizarea materialelor incombustibile; limitarea clasei de combustibilitate
prin ignifugarea materialelor combustibile sau prin termoprotecţia structurilor
metalice; asigurarea căilor de evacuare etc.
Protecţia activă la incendiu - reprezintă o formă de protecţie materializată
prin instalaţii/utilaje care, în cazul unui incendiu, devin operabile/aplicabile/utilizabile,
fără intervenţia factorului uman (regim de funcţionare automatizat); acestea se
realizează în principal, prin: instalaţii speciale de semnalizare; instalaţii speciale
pentru stins incendii; clapete antifoc montate pe tubulaturi de ventilaţie; trape de
evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi; uşi antifoc; elemente de detecţie/detectoare
pentru: fum/gaze, flacără, efracţie etc.
Atmosferă explozivă - amestec de gaze, vapori sau pulberi/prafuri combusti-
bile cu aer, în condiţii atmosferice normale şi concentraţii cuprinse între limitele
inferioară şi superioară de explozie, pentru care, la inflamare/autoinflamare,
aprindere/autoaprindere, arderea se propagă în tot amestecul; condiţiile atmosferice
normale sunt considerate ca fiind: presiunile totale ale amestecului cuprinse între
limitele 0,08 MPa şi 0,11 MPa; temperatura este necesar şi suficient să fie cuprinsă
între limitele de temperatură -20°C şi +40°C.
Explozie - reacţie bruscă de oxidare sau de descompunere, care produce o
creştere de temperatură, de presiune sau ambele simultan.
Incendiu - ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi
spaţiu, care produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită
o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere.
- 265 -
Cauză a unui incendiu - rezultat/consecinţă a unui complex de fenomene
fizico - chimice, constituită din patru subcategorii conceptuale principale; cuprinde
fenomene şi procese cauzatoare (iniţiatoare), sediile materiale de apariţie şi dezvoltare
ale acestor fenomene, agenţii materiali participanţi la iniţiere precum şi condiţiile de
stare materială necesare să fie întrunite în timp şi spaţiu, pentru ca un astfel de
eveniment, să se producă; stabilirea unei cauze de incendiu constă în identificarea:
sursei probabile de aprindere, mijlocului probabil de aprindere, primului material
care a fost aprins, împrejurarea determinantă.
Energie minimă de aprindere - valoarea minimă a energiei din canalul unei
descărcări electrice care conduce la aprinderea unui amestec inflamabil de aer cu gaze,
vapori, ceţuri (G.P.L. etc.), pulberi /prafuri aflate între limitele de inflamabilitate /
aprindere.
Limită inferioară de explozie - concentraţia minimă a gazelor, a vaporilor
sau a pulberilor (prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; sub
limita inferioară de explozie amestecul nu poate să genereze explozie, datorită exce-
dentului de aer.
Limită inferioară de inflamabilitate- concentraţia minimă de gaz în aer, sub
care nu mai are loc propagarea unei flăcări în prezenţa unei surse de aprindere.
Limită superioară de explozie - concentraţia maximă a gazelor, a vaporilor
sau a pulberilor /prafurilor combustibile în aer, la care se poate genera explozia; peste
limita superioară de explozie amestecul nu poate să genereze explozie, datorită defici-
tului de aer.
Limită superioară de inflamabilitate - concentraţia maximă de gaz în aer
peste care nu mai are loc propagarea unei flăcări.
Prevenire a incendiilor - măsuri prealabile destinate să împiedice iniţierea
unor incendii şi/sau să limiteze efectele acestora.
Temperatură de aprindere - temperatura minimă la care un material com-
bustibil degajă vapori sau gaze combustibile într-o anumită cantitate, astfel încât după
inflamarea lor de la o sursă de aprindere materialul continuă să ardă fără aport caloric
din exterior.
Temperatură de inflamabilitate - temperatura minimă, începând de la care,
în condiţii de încercare specificate, un lichid degajă o cantitate suficientă de vapori
inflamabili pentru a produce o aprindere de scurtă durată, în contact cu o sursă de
aprindere.
2. Ecuaţia cauzei unui incendiu
Incendiul se poate defini prin intermediul ecuaţiei:
incendiu = f ( x1 , x 2 , x3 , x 4 ) = f ( x1 , x 2 , x31 , x32 , x 4 ) = f (∆ arderii , x1 , x 4 ) , (1)
în care
∆ arderii = f1 ( x 2 , x31 , x32 ) , (2)
- 266 -
reprezintă triunghiul arderii pentru faza de iniţiere a incendiului.
Variabilele x k , k = 1,4 precum şi variabilele intermediare, sunt dependente de
timpul t şi de spaţiul s , adică:
x k = x k (t , s ) , k = 1,4 , (3)
cu particularitatea că acestea, admit proprietatea că pot fi dependente sau
independente unele în raport cu celelalte, în care ∆ arderii poartă numele de triunghiul
arderii.
Variabilele care intervin în ecuaţia (1) sunt: x1 este mijlocul sau elemente
componente din structura sa ; x 2 - sursa (cu natură electrică sau neelectrică); x31 -
primul material care se poate aprinde; x32 - aerul atmosferic care, pentru a contribui
la iniţierea unui incendiu este necesar şi suficient să conţină oxigen în aer atmosferic,
la presiune atmosferică ( ≅ 0,1 MPa), în limitele (16…21)%; x 4 - împrejurarea; t, s -
momentul de timp respectiv spaţiul(volumul) la/în care se realizează simultan
condiţiile enunţate mai sus.
Pentru generarea temperaturilor de: aprindere sau inflamare după caz, este
necesar ca variabila x 2 să genereze energie suficientă pentru iniţierea unui eveniment
de tip incendiu / explozie.
Cauza unui incendiu poartă numele sursei; spre exemplu, dacă un incendiu,
are ca sursă un scurtcircuit electric, atunci cauza acelui incendiu este scurtcircuitul
electric.
3. Măsuri de prevenire/stingere a incendiilor la arhive

Măsurile de prevenire/stingere a incendiilor în cazul destinaţiilor de tip
arhivă, se pot clasifica astfel:
- în raport cu tipul măsurilor de protecţie la incendiu:
- măsuri de prevenire a incendiilor;
- măsuri de stingere a incendiilor
- în raport cu tipul măsurilor de prevenire la incendiu:
- măsuri cu caracter general de prevenire a incendiilor;
- măsuri specifice de prevenire a incendiilor;
- în raport cu elementele care constituie cauza de incendiu:
- sursele de aprindere;
- împrejurările determinante;
- mijloacele de aprindere;
- primul material (solide, vapori etc.) care se poate aprinde;
- în raport cu tipul surselor de energie:
- măsuri de prevenire a incendiilor cu specific electric;
- măsuri de prevenire a incendiilor cu specific neelectric;
- 267 -
- în raport cu tipul/natura protecţiei la incendiu:
- protecţie pasivă ;
- protecţie activă .
4. Tipologia principalelor surse de incendiu
În tabelul nr.1, se prezintă tipologia unor surse (x2), prin intermediul cărora se pot
genera incendii în cazul unei arhive.
Tabelul nr. 1 Surse probabile de aprindere
Surse (fenomene) de natură electrică
Arc sau scânteie electrică Scurtcircuit electric
Efectul termic al curentului Electricitate statică
Surse (fenomene) de natură neelectrică
Flacăra deschisă Autoaprindere
Flacăra închisă Reacţie chimică
Efect termic (căldură prin
Explozie, efectul termic al unor substanţe
conducţie, convecţie sau
incendiare aprinse
radiaţie)
Frecare Trăsnet
Scântei mecanice (de: şoc,
Jar sau scântei (inclusiv ţigara)
frecare, abraziune)
5. Elemente generale de teoria arderii

Pentru a înţelege unele elemente de fenomen, se pune în discuţie existenţa
unui incendiu (iniţiere/generare şi după caz dezvoltare), după cum urmează :
- incendiul se iniţiază şi se dezvoltă în mod necontrolat (fără prezenţa
factorului uman/dar prin intermediul său, determinat de variabila împrejurare, notată
prin x 4 ):
- incendiul este iniţiat în mod necontrolat: pentru aceasta, este necesară
realizarea simultană a parametrilor/variabilelor care constituie ecuaţia dată de relaţia
(1); pentru a realiza prevenirea unui astfel de fenomen, este necesar şi suficient ca cel
puţin o singură variabilă din ecuaţia cauzei de incendiu să nu se materializeze
fizic/chimic; pentru a realiza această stare de fenomen, este necesară
suprimarea/anularea unei variabile (spre exemplu, x 2 ), prin aplicarea unor măsuri de
prevenire; cu cât numărul variabilelor care trebuie suprimate/controlate este mai mare,
cu atât măsurile de prevenire a incendiilor care trebuie aplicate, vor fi mai multe,
rezultând costuri mai mari de timp şi resurse materiale/investiţii, atât din partea
inspectorului de pompieri, responsabilului de prevenire şi stingere a incendiilor etc.,
cât şi din partea beneficiarului controlului: operator economic privat/de stat , instituţie
publică etc.
- 268 -
- incendiul se dezvoltă necontrolat (arderea a fost iniţiată, are loc în faza de
post-iniţiere): în acest caz, fenomenul reprezintă o ardere/combustie necontrolată, care
se realizează/coexistă fizic/chimic, prin intermediul elementelor/variabilelor care
constituie triunghiul arderii:
∆' arderii = f 1 ( x 2' , x31
' '
, x32 ); (4)
pentru controlul fenomenului, este necesar să se acţioneze cel puţin asupra uneia
dintre cele trei variabile; după iniţierea incendiului, sursa de natură termică, definită
de variabila x 2' , materializată prin efectul termic al căldurii (radiaţie, convecţie şi
conducţie) generată urmare combustiei incendiului, care se dezvoltă în prezenţa
'
variabilelor x31 - materialul combustibil supus procesului de ardere(care poate fi
constituit în cotă parte, ca fiind primul material combustibil, un altul sau mai multe
'
altele) şi x32 - aer (oxigen impurificat), care într-o măsură mai mare sau mai mică îşi
modifică concentraţia definită anterior, în funcţie de caracteristicile constructive ale
clădirii (spaţii închise/ deschise în raport cu mediul, volumul încăperilor etc.), starea
atmosferică (presiune, umiditate etc.), natura destinaţiei/tipul procesului tehnologic
etc.
- incendiul de dezvoltă în mod controlat (în prezenţa/cu acţiunea factorului
uman):
- acest caz, corespunde situaţiei în care, spre exemplu, se distrug prin ardere
în mod controlat/supravegheat deşeuri într-o locaţie/spaţiu definit/prestabilit sau se
realizează curăţirea unui teren care a conţinut cereale(grâu, porumb etc.) sau a unei
mirişti, prin incendierea resturilor de pe aceasta; în acest caz, arderea/combustia astfel
generată, reprezintă un incendiu controlat; există riscul, ca arderea/combustia să scape
de sub control, şi să degenereze la vecinătăţi; în mod curent/particular, se utilizează
pentru astfel de situaţii şi termenul de foc, în sensul unui incendiu controlat.
Pentru controlul unui incendiu, prin stingere/prevenire, este necesar şi
suficient să se acţioneze prin metode specifice, cel puţin asupra unei variabile din cele
trei determinate de tripletul care constituie triunghiul arderii dat de relaţia.
BIBLIOGRAFIE
[1] Bălulescu P., Crăciun I. - Agenda Pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
[2] Popescu, G - Prevenirea incendiilor, Note de Curs, Facultatea de Pompieri, 2006.
Zusammenfassung
Der vorliegende Beitrag behandelt terminologische Elemente, allgemeine

Vorbeugungsmaßnahmen gegen Brände, sowie allgemeine Aspekte über die
Brandursachen und die Theorie der Verbrennung.
- 269 -
DO
DOCUMENTE
„COLECŢIUNEA DE DOCUMENTE ISTORICE ROMÂNE

AFLATE LA WIESBADEN” ŞI DONATE ACADEMIEI
ROMÂNE DE DIMITRIE A. STURDZA
G. MIHĂILĂ
Cu 125 de ani în urmă, la 7 mai 1882, cunoscutul istoric şi om politic Dimitrie A.

Sturdza (10 martie 1833 – 8 octombrie 1914), ce fusese de curând ales preşedinte al
Academiei Române (21 martie 1882), dona acesteia, în şedinţa consacrată primei
aniversări a proclamării Regatului României1, „nouăsprezece documente, dintre cari
unele de o mare însemnătate”: 12 scrisori trimise judelui şi pârgarilor braşoveni de
domni ai Ţării Româneşti, în lungul răstimp de la 1432 până la 1752, şi 7 ale unor
boieri, începând din 17082. Laconismul ce şi-l impusese l-a oprit să dea amănunte, în
1
Vezi actul oficial din 10/22 mai 1881, reprodus în: Arhivele Naţionale ale României. Din patrimoniul
Arhivelor Naţionale. Album de documente. Argument de prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu.
Introducere de prof. univ. dr. Marcel–Dumitru Ciucă, Bucureşti, 2006, p. 150 – 151.
2
Vezi: „Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. V, 1882 – 1883, Secţiunea adm. şi dezb., Bucureşti,
1884, p. 4; Dimitrie A. Sturdza, Dare de seamă despre colecţiunea de documente istorice române aflate
la Wiesbaden, extras din „Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. VIII, Secţ. II, Bucureşti, 1888, 24
p. + 4 stampe (Citatul la p. 6). Informaţii bio-bibliografice esenţiale despre această „personalitate politică
şi culturală marcantă a României moderne”: Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator ştiinţific:
acad. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 305 – 306: Sturdza,
Dimitrie A. (Georgeta Penelea); Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, 1866 –
2003, Ediţia 3, rev. şi adăug., cu un Cuvânt înainte de acad. Eugen Simion, Bucureşti, Editura
Enciclopedică – Editura Academiei Române, 2003, p. 794 – 795, Donaţia respectivă se înscrie într-un şir
de astfel de acţiuni generoase ale lui D. A. Sturdza (colecţii numismatice, manuscrise, documente vechi şi
noi), început cu câţiva ani înainte şi continuat în deceniile următoare; vezi: Prinos lui D. A. Sturdza, la
împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, Inst. de arte grafice „Carol Göbl”, 1903, [X] + 436 p.
(articole semnate de N. Iorga, I. Bogdan, I. Bianu, D. Onciul, V. Pârvan şi alţi istorici şi filologi);
Academia Română – Domnului Dimitrie A. Sturdza. 25 februarie 1903 [7 f. + 1 pl.] (B.A.R., cota: II.
173968); Dimitrie A. Sturdza. Serbare la împlinirea vârstei de 70 de ani. 25 fevruarie 1903, Bucureşti,
Inst. de arte grafice „Carol Göbl”, 1903, 154 p. (Cuprinde, între altele: Cuvântarea rostită de D-l Dimitrie
Sturdza…,p. 121 – 141); Acad. Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866 – 2006) – 140 de ani de
existenţă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 106, 119, 140, 173; Pagini din istoria
Academiei Române (1866-1948). Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice. Selecţia
textelor … de dr. Dorina N. Rusu, Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, aceeaşi editură, 2007, p. 39 –
- 270 -
afară de titlu, privitoare la modul în care achiziţionase preţioasele documente, unele de
o vechime remarcabilă.
Abia mai târziu, peste două decenii, Ioan Bogdan, primul titular al catedrei de
slavistică de la Universitatea din Bucureşti, care-i datora atât de mult în orientarea sa
ştiinţifică3, dădea câteva amănunte, pe care le deţinea desigur de la generosul donator.
Editând, mai întâi, în traducere şi sub formă de regeste (1902), iar peste trei ani
(1905), în original şi în transpunere românească, documentele slavo-române privitoare
la relaţiile Ţării Româneşti cu Transilvania şi mai ales cu Braşovul, savantul, originar
din acest oraş, scria în Introducerea volumului I: „Documentele ce se publică în
această carte se păstrează aproape toate în arhivul municipal al Braşovului. Ele au fost
găsite cu ocazia nouei orânduiri a arhivului, întreprinsă în 1886 de fostul arhivar, D-l
Fr. Stenner”4. Acesta i le-a semnalat în vara anului 1895, când, împreună cu profesorul
bulgar L. Miletici, căuta „documente asemănătoare cu cele ce publicase D-l D.
Sturdza, cu câţiva ani mai înainte, în Darea de seamă despre colecţiunea de
documente istorice române aflate la Wiesbaden. D-l Sturdza găsise anume şi
cumpărase, înainte de 1888 (mai exact, în 18815 - G. M.), de la un anticar din
40, 53 – 54, 119 – 120; P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., Vol. I,
aceeaşi editură, 1959, p. VII şi manuscrisele nr. 8, 11, 15, 17 – 19, 44, 50, 51, 53 – 58, 62 – 64, 75;
Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti,Vol. IV: B.A.R., 4414 – 5920, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1992, p. 443 – 446: „printre cele 150 manuscrise româneşti, pe care le ştim cu certitudine că
provin din biblioteca lui” D. A. Sturdza, cele mai vechi sunt: Psaltirea Voroneţeană, bilingvă slavo-
română (nr. 693; databilă în anii 1551 – 1558), editată de G. Giuglea (1910 – 1912) şi de Constantin
Găluşcă (Halle a. S., 1913), şi Codex Sturdzanus (nr. 447; 1583 – 1619), editat şi studiat de B. P. Hasdeu
(1879) şi, în anii din urmă, de Gh. Chivu (1993).
3
Vezi: Ioan Bogdan, Scrieri alese. Cu o prefaţă de Emil Petrovici. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 12.
4
Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI.
Texte slave cu traduceri, adnotaţiuni istorice şi o introducere asupra diplomaticei vechi româneşti de I.
Bogdan. Volumul I. 1413 – 1508, Bucureşti, Inst. de arte grafice Carol Göbl, 1905, CVIII + 400 p.
(citatul, împreună cu următoarele, la p. IX – XI; reproduse în Scrieri alese, p. 214 – 215); Album
paleografic cuprinzând douăzeci şi şase de facsimile de documente româneşti din sec. XV, ca adaos la
primul volum al Documentelor (…), Bucureşti, Socec, 1905, 16 p. + 26 planşe. Din păcate – angajat,
începând din 1904, la pregătirea şi publicarea Documentelor lui Ştefan cel Mare (Vol. I - II, Bucureşti,
Socec, 1913) –, Ioan Bogdan n-a mai avut răgazul să tipărească volumul al II-lea, care ar fi urmat să
cuprindă documentele din aprilie 1508 până în 1591, care – cu o singură excepţie – sunt doar traduse sau
rezumate în ediţia precedentă: Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
Ungaria în secolul XV şi XVI (Bucureşti, Socec, 1902; la p. I – LXXXVI, o primă formă a Introducerii).
5
Vezi I. Bianu, Însemnare premergătoare, la: 534 documente istorice slavo-române din Ţara
Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1342 – 1603, din arhivele oraşelor Braşov
şi Bistriţa, în text original slav însoţit de traducere românească, tipărite la Viena, în 1905 - 1906, în
Atelierele Adolf Holzhausen S-sori, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. De vânzare prin Librăria „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1931, p. III. Prezintă un deosebit interes informaţiile comunicate, în continuare,
de I. Bianu: „Răposatul Tocilescu, ajungând la cunoştinţa descoperirii, a comunicat-o lui D. Sturdza, care
era ministru şi, cu zelul lui obişnuit pentru cele istorice, a dispus şi s-a făcut fotografierea tuturor
documentelor, în două exemplare, urmând ca un exemplar să fie dat Academiei, iar Tocilescu să păstreze
un exemplar, după care să pregătească publicarea lor (…). Tocilescu pregătea publicarea textelor şi
- 271 -
Wiesbaden nouăsprezece documente, toate scrisori domneşti şi boiereşti adresate
judelui şi pârgarilor din Braşov. Ele fuseseră înstrăinate din arhivul oraşului înainte de
noua lui orânduire, pe când predecesorii d-lui Stenner sau nu ştiau de existenţa lor sau
nu bănuiau importanţa acestor acte, pe care ei nu le puteau înţelege şi de care
presupuneau, cel mult, că sânt «valahe»”6.
Descriind, pe scurt, conţinutul ediţiei lui Dimitrie A. Sturdza, Ioan Bogdan conchidea:
„Broşura d-lui Sturdza e foarte importantă prin frumoasele facsimile de documente şi
peceţi şi prin reflexiunile ce conţine asupra celor două steme ale domnilor români”.
Cele trei planşe în culori reproduc 5 documente slavo-române din secolul al XV-lea,
ale căror traduceri au fost realizate de B. P. Hasdeu (p. 7 – 12). Întrucât niciuna nu era
datată, iar cronologia domnilor (cu nume uneori identice) a putut fi stabilită abia după
cercetările detaliate ale lui N. Iorga, de la începutul secolului al XX-lea, Ioan Bogdan
a reuşit să le atribuie cu exactitate (1902, p. V – VI) şi să le tipărească în ediţia din
1905, însoţindu-le de traducerea revizuită şi de note explicative.
Acestea sunt, în ordine cronologică:
1) Scrisoarea lui Alexandru Aldea, unul din fiii lui Mircea cel Bătrân, databilă în
1432, mai, prin care cere braşovenilor ajutor grabnic împotriva turcilor (D. A.
Sturdza, Dare de seamă, planşa III şi p. 9 – 10; Fond B.A.R. XXI/202, trecut în
1974 la Arhivele Naţionale ale României, Documente Istorice XXI/202; I.
Bogdan, Documente, nr. XIX, p. 40 – 417).
2) Scrisoarea aceluiaşi domn, databilă 1431, martie – 1436, decembrie, către
Bratul al lui Sumarin, căruia-i porunceşte să înapoieze lui Lal calul ce i l-a
luat (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa III şi p. 9; Fond B.A.R.,
XXI/201, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/201; I. Bogdan,
Documente, nr. XXIX, p. 498).
3) Scrisoarea lui Vlad Dracul, databilă în anii 1437 – 1446, către pârgarii
braşoveni, cărora le cere să dea crezare celor ce va spune trimisul său,
traducerea lor cu ajutorul câtorva slavişti, cum erau d-l profesor Stoica Nicolaescu, care a colaborat şi la
transcrierea textelor originale şi la traducerea lor, răposatul profesor Pol. Sârcu, născut român basarabean
şi ajuns profesor la Universitatea din St. Petersburg, d-l E. Kozak, fost profesor la Universitatea din
Cernăuţi” (p. IV; vezi, de asemenea: Damian P. Bogdan, Diplomatica slavo-română, în Documente
privind istoria României. Introducere, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 15).
6
Ca şi alte documente înstrăinate – precizează I. Bogdan, în nota 3 (p. X) – , acestea au fost în posesia
„lui Freihen von Reden (…). Vezi însemnările din dosul documentelor cu signatura 201/XXI, 202/XXI,
204/XXI”.
7
Reprodusă ulterior: St. Nicolaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldea, fiul lui Mircea Vodă cel Bătrân,
Bucureşti, Cartea Românească, 1922 (Extras din „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, XVI,
1922), p. 23 – 24; 534 documente, nr. 23, p. 30; Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările
Române, Volumul I (1222 – 1456), întocmit de Acad. Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G.
Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, nr. 191, p. 290 – 291.
8
Reprodusă ulterior: St. Nicolaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldea, p. 40 – 41; 534 documente, nr.
22, p. 29; D. R. H., B, Ţara Românească, Volumul I (1247 – 1500), întocmit de P. P. Panaitescu şi
Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, nr. 71, p. 132 (cu bibliografia anterioară).
- 272 -
Radul (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa II şi p. 7; Fond B.A.R.,
XXI/200, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/200; I. Bogdan,
Documente, nr. LXII, p. 85; „mai curând, de la începutul, decât de la
sfârşitul domniei” – notă similară celor de la documentele LX şi LXI, p.
84 – 859).
4) Scrisoarea lui Basarab Laiotă, databilă în 1476, prin care acesta reproşează
pârgarilor braşoveni că îi opresc transporturile de scuturi, arcuri, fier,
diverse arme şi toate mărfurile (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa I şi
p. 11 – 12; fond B.A.R., XXI/204, trecut la A.N.R. Documente Istorice
XXI/204; I. Bogdan, Documente, nr. CII, p. 128 – 12910).
5) Scrisoarea lui Vlad Călugărul, din 16 iulie, într-unul din anii 1491 – 1495,
către judele şi pârgarii braşoveni, cărora le cere să dea crezare celor ce va
spune trimisul său, Tudor logofătul (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa
II şi p. 11; Fond B.A.R. XXI/203, trecut la A.N.R. Documente Istorice
XXI/203; I. Bogdan, Documente, nr. CLX, p. 195 – 19611).
După aceste 5 scrisori slavo-române, D. A. Sturdza publică 7 scrisori domneşti în
limba română, trimise pârgarilor braşoveni de: Matei Basarab (9 mai 1651), Vasile Lupu (13
octombrie 1652), Gheorghe Ştefan (16 mai 1658), Constantin Brâncoveanu (8 aprilie 1701),
Constantin Mavrocordat (3 august 1745) şi Grigore II Ghica (11 martie1749 şi 14 august
1752), precum şi alte 6 scrisori ale unor boieri, din anii 1651 - 176112.
Vom încheia scurta noastră evocare, reproducând din nou, după fotocopia lui
D.A. Sturdza, primul document dintre cele cinci slavo-române, care se dovedeşte a fi,
în acelaşi timp, întâia dintre scrisorile – zece păstrate – trimise de Alexandru Aldea,
domn al Ţării Româneşti (martie 1431 – 1436), autorităţilor braşovene, timişorene şi
sibiene în răstimpul mai 1432 - decembrie 143313. Valoarea lor informativă a fost
subliniată de Ioan Bogdan, în ediţiile sale (1902, p. 25 – 34; 1905, p. 40 – 54), apoi de
Stoica Nicolaescu (1922, p. 11 – 47) şi, evident, de autorii sintezelor istorice din
deceniile următoare.
Astfel, de exemplu, Constantin C. Giurescu scria, în Istoria Românilor:
„Faptul că Aldea luase domnia numai cu ajutor moldovean (…), apoi apropierea care
survenise în ultimul timp între Alexandru cel Bun şi Sigismund al Ungariei, ceea ce
însemna constituirea unui grup important şi solidar de forţe creştine, făcură pe sultanul
Murad să ordone în vara anului 1431 o expediţie împotriva Ţărilor Româneşti. Aldea
ar fi vrut să reziste: dovadă sunt scrisorile succesive şi aproape disperate pe care le
9
Reprodusă ulterior: 534 documente, nr. 53, p. 53; D. R. H., D, vol. I, nr. 231, p. 329.
10
Reprodusă ulterior: 534 documente, nr. 99, p. 94 – 95.
11
Reprodusă ulterior:534 documente, nr. 166, p. 160.
12
Dare de seamă, p. 12 - 23; al 19-lea document este o scrisoare a Anei Bornemisza, principesă a
Transilvaniei către Martin Kérei (25 august 1685; vezi p. 18).
13
Vezi, D. R. H., D, I, nr. 192 – 195, 197, 199, 200, 203, 204, p. 291 – 300 (cu bibliografia anterioară, în
primul rând, I. Bogdan, Documente).
- 273 -
trimite braşovenilor” (urmează ample citate din aceste scrisori, însoţite de relatarea
dramaticelor evenimente, până în 1436)14.
Pentru a permite, în acelaşi timp, utilizarea documentului şi de filologi,
interesaţi de aspectele lingvistice, recurgem la o transcriere mai riguroasă decât cea a
lui Ioan Bogdan (continuată în D.R.H., B şi D, de P. P. Panaitescu, Damaschin Mioc şi
de alţi istorici), dar mai practică decât cea aplicată de St. Nicolaescu, P. Sârcu şi E.
Kozak, complicată prin literele suprascrise şi încărcată de accente şi „spirite” (de
sorginte grecească, inutile): coborâm în rând, între paranteze rotunde, literele
suprascrise, fără a completa pe cele absente în formele abreviate (susceptibile uneori
de două sau trei interpretări); într-un caz, recurgem, ca şi ceilalţi editori, la paranteze
drepte, pentru a completa două litere omise din neatenţia diacului scriitor.
Traducerea noastră reia, cu unele îmbunătăţiri, pe cea din D.R.H., D, tributară,
la rândul ei, celei a lui I. Bogdan. În particular, supranumele „domnesc” („monarhic”)
Û›anß,abreviat Û·, îl redăm în forma Io[an], şi nu Io – generatoare de o gravă
confuzie15 –, acceptând explicaţia cea mai simplă, dată de Ioan Bogdan: Û· a trecut în
titlul domnilor munteni pe cale diplomatică sau paleografică (…), mai întâi în
documente, ca o imitaţie a documentelor bulgare, şi apoi în alte monumente scrise”
(de la domnii munteni s-a extins mai târziu la cei moldoveni). În statul de la sudul
Dunării, în timpul dinastiei Asăneştilor – care erau, cum se ştie, vlahi sau români16 –,
14
Istoria Românilor, II, Partea întâi, ed. 4, rev. şi adăug., Bucureşti, FRLA, 1943, p. 6 – 7; vezi, de
asemenea, N. Iorga, Istoria Românilor, Vol. IV, Bucureşti, 1937, Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului, p. 33 – 34; Academia Română, Istoria Românilor, Vol. IV, Redactori responsabili: Acad. Ştefan
Ştefănescu şi Acad. Camil Mureşan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 310 – 311.
15
„La noi se va fi stabilit, prin etimologie populară, o legătură cu pronumele io = eu, mai ales că multe
documente slavone aveau mϑ (= noi) înaintea numelui domnitorului de la care emană documentul”
(Dicţionarul limbii române, Tomul II, Partea I, F – I, redactor responsabil: Sextil Puşcariu, redactori
Theodor Capidan ş.a., Bucureşti, Academia Română, 1934, p. 882; citat de Emil Vârtosu, în ampla
monografie, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în secolul
al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 77 – 78; vezi de asemenea: Letopiseţul de când s-a
început Ţara Moldovei – Letopiseţul lui Ştefan cel Mare, ediţie îngrijită … de G. Mihăilă, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2006, p. 56 – 57, nota 78).
16
În urma răscoalei anti-bizantine a locuitorilor din Munţii Balcani, „care mai înainte se numeau misieni,
iar acum îşi zic vlahi” (Nicetas Choniates), conduşi de fraţii Petru şi Asan, cărora li s-a alăturat populaţia
bulgară şi cumană, s-a constituit statul româno-bulgar, în 1185 – 1186. Celor doi le-a urmat gloriosul frate
mai mic, Ioniţă (1197 – 1207), iar apoi fiii şi nepoţii lui Asan, până la mijlocul secolului al XIII-lea; vezi,
P. Diaconu, Şt. Ştefănescu, Românii de la sudul Dunării. Statul româno-bulgar, în Istoria Românilor,
Vol. III, coordonatori: Acad. Ştefan Pascu, Acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2001, p. 427-438. „Izolaţi de restul romanităţii răsăritene, (…) însuşindu-şi limba de cultură, formele şi
ritmurile vieţii politice şi spirituale impuse de statul şi biserica bulgară, românii din cuprinsul ţaratului,
asemenea dinastiei pe care i-au dăruit-o, şi-au pierdut treptat identitatea etnică, s-au topit în masa,
superioară şi numeric, a poporului bulgar” – conchide Nicolae-Şerban Tanaşoca, în studiul O problemă
controversată de istorie balcanică: participarea românilor la restaurarea ţaratului bulgar (Anca
Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria
- 274 -
numele Ioan a fost purtat de unii dintre ei, începând cu Ioniţă, fiind apoi „adoptat de
ţarii celorlalte dinastii”, devenind, cu timpul, „un simplu simbol înaintea titlului” 17.
Scrisoarea lui Alexandru Aldea către braşoveni
<1432, mai>
† Û· AleÙa(n)drß voevoda i g(s}d)nß vßsei Zemi Ágrovlaxïiskoi, s}nß Mirça

velikaago voevodh, piÎe(t) g(s}d)vo mi braÎovhn›(m) vßsh(m), prßgare(m) i
sirako(m), i Zemi Brßse mno(g) z(d)ravïe i radovanïe kakoto moi(m) prïatelh(m) i
bratïa(m).
T›(g) radi, zde prïidoxø vaÎa bratïa i vidhxø sß ›çima moi Èivo(t), na wo stoø
azß dn}ß i no(w).
T›(g) radi, da znae(t) vaÎa ml}(s)tß, pone(È) stoø(t) 1d˜1 g(s)}p(d)ri velik¥ sß
voisk¥ gotovi ¨ Drßstrß na D¨na(v), Feri(z) bh(g) i Azb¨ga i Karaça bh(g) i Balaba(n)
bh(g), a dr¨ga voiska stoi na Pirgo(s), a velik¥i cr}ß Am¨ra(t) bh(g) e(s) tri dn}i xo(d)
›(d) mene.
T›(g) ra[di], moa bratïa, aze sß vami mogø, a be(z) va(s) ne mogø stanøti
prh(d) nimi; nø se sßberete i stoite gotovi, da e vß koi ça(s) ftasa re(ç) g(s}d)va mi, vß
toi ça(s) da doidete. I pak¥ wo vi rekø(t) vaÎa bratïa, da i(x) verëte.
I B}ß vi ve(s)li(t).
† Û· AleÙan(d)r´ v›ev(da), mil(s)tïø bÈ}ïeå g(s}d)n´.
[Adresa pe verso] † BraÎovhn›(m) vßshmß i Zemi Brßse.
Traducerea
+ Io[an] Alexandru voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei18, fiul lui
Mircea marele voievod, scrie domnia mea tuturor braşovenilor, pârgarilor şi
locuitorilor, şi Ţării Bârsei multă sănătate şi bucurie, ca unor prieteni şi fraţi ai mei.
Deci, au venit aici fraţii voştri şi au văzut cu ochii lor traiul meu, cum stau [de
veghe] zi şi noapte.
romanităţii balcanice, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2004, p. 117 – 154, cu istoricul cercetărilor şi o
bogată bibliografie românească, bulgară şi din alte ţări; citatul la p. 119).
17
Vezi: Ioan Bogdan, Û· din titlul domnilor români, în Scrieri alese, p.146-158 (citatele la p. 154 şi 152;
vezi şi notele, p. 667 – 669); iniţial, articolul a fost publicat în „Convorbiri literare”, XXIII, 1889, nr. 9,
decembrie, p. 721 – 738. Anterior, de această chestiune se ocupase B. P. Hasdeu: Comentariul asupra
titlului domnilor români: Û› gospodar şi voevod, în revista „Buciumul”, I, 1863, nr. 111 şi 119, 24 sept.
şi 3 oct., p. 441 – 443 şi 474 – 475, studiu reprodus în Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Aurelian
Sacerdoţeanu, Vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p. 169 – 186 (vezi şi Introducere, p. XXVIII).
În deceniile din urmă, după monografia lui Emil Vârtosu, menţionată mai sus, în nota 15, Ştefan S.
Gorovei a publicat un articol postum al lui P. P. Panaitescu: Io din titlul domnilor români, extras din
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol »”, XXIV/2. 1987, 10 p.
18
Ţara Românească; termenul Ungrovlahia (Vlahia de lângă Ungaria) a apărut în cancelaria Imperiului
Bizantin şi a Patriarhiei din Constantinopol, pentru a o deosebi de alte Vlahii (teritorii locuite de români la
sudul Dunării), ca şi de Moldovlahia.
- 275 -
Deci, să ştie milostivirea voastră că stau cu oştile pregătite 4 domni mari, în
Dârstor, la Dunăre – Feriz beg şi Azbuga şi Caracea beg şi Balaban beg19 - , iar altă
oaste stă la Turnu, iar marele împărat Amurat beg20 este la trei zile de mers până la
mine.
Deci, fraţii mei, eu cu voi pot, iar fără voi nu pot sta înaintea lor; ci adunaţi-vă
şi fiţi pregătiţi, ca în ceasul când va veni vorbă de la domnia mea, în acel ceas să
veniţi. Şi iarăşi, ce vă vor spune fraţii voştri, să-i credeţi.
Şi Dumnezeu să vă bucure.
+ Io[an] Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu domn.
[Adresa pe verso] Tuturor braşovenilor şi Ţării Bârsei.
Zusammenfassung
Der Beitrag spricht über die Sammlung von rumänischen Urkuden in

slawischer Sprache, die sich in Wiesbaden befand und der Rumänischen Akademie
von Dimitrie A. Sturdza geschenkt wurde. Es geht um 19 Urkunden, die ursprünglich
aus dem Kronstäder Archiv gestammt hatten, die Dimitrie A. Sturdza in einem
Antiquariat in Wiesbaden erwarb. Eine Broschüre über diese wiedergefundenen
Urkunden mit schönen Faksimiles ist auch ihm zu verdanken. Der berühmte Slawist
Ioan Bogdan veröffentlichte diese Informationen in der Einleitung seiner Arbeit über
slawisch-rumänischen Urkunden über die Beziehungen der Walachei zu Siebenbürgen
und vor allem zu Kronstadt.
Die fünf Tafeln in Farben aus der erwähnten Broschüre werden von dem
Autor vorgestellt und besprochen. Auch wird für die erste Urkunde vom Mai 1432,
durch Alexandru Aldea ausgestellt, einen der Söhne von Mircea dem Alten, eine neue
Transkription und die Übersetzung vorgeschlagen.
19
Firuz beg „a comandat expediţia din 1421 în Transilvania (…), a căzut în luptele de la 1442” cu Iancu
de Hunedoara; Caragea beg „pare a fi Kharadj, Karadja, care la 1431 încheie (…) armistiţiul cu Radoslav,
solul lui Sandalj din Bosnia”; Balaban beg „stăpânea Croia (în Albania), pe la 1432 şi Avlona, pe la
1425” (nota lui Ioan Bogdan, Documente, XIX, p. 41)
20
Sultanul Murad II (1421 – 1444)
- 276 -
DOUĂ DOCUMENTE SLAVO-ROMÂNE
Mirela COMĂNESCU
Continuăm publicarea unor documente slavo-române care au intrat de curând

în posesia Arhivelor Naţionale prin Comisia de Achiziţii şi care întregesc tezaurul
documentar al instituţiei. Primul dintre ele este o carte domnească de la Alexandru
Coconul vv., din anul 1626, prin care întăreşte mănăstirii Sinaia şi egumenului
Macarie un loc domnesc în dealul mănăstirii. Vorbeam şi în numărul trecut al revistei
„Hrisovul” despre mănăstirea Sinaia din Bucureşti, care apare foarte rar cu acest
nume, în doar câteva documente, în rest ea fiind trecută cu numele hramului, Sfânta
Ecaterina. Pentru că această denumire ni s-a părut extrem de interesantă, am început o
documentare mai profundă referitoare la această veche mănăstie care a fost clădită de
către Ivaşco Golescu mare vornic, în timpul domniilor lui Alexandru Mircea şi a fiului
său, Mihnea Turcitu, fiind probabil terminată în 1578-15791. Ne propunem, ca pe
viitor, să realizăm o monografie a acestei mănăstirii, în prezent biserica Sfânta
Ecaterina fiind arondată Seminarului Teologic din Bucureşti. Deja am adunat un
destul de bogat material bibliografic şi documentar care ne permite să acoperim istoria
acestui vechi locaş de cult bucureştean.
Acelaşi egumen al mănăstiri, numită atunci Sfânta Caterina, apare ca martor
într-un document emis în Bucureşti, la 17 iulie 1624, prin care Ianiu judeţ cu 12
pârgari şi toţi bătrânii oraşului Bucureşti adeveresc că Atănasie, egumenul mănăstirii
Sfânta Troiţă, a cumpărat de la jupânul Stanciu două locuri de prăvălie în Bucureşti2.
Cel de al doilea document de care ne ocupăm provine din cancelaria lui Matei
Basarab şi este o întărire a trei răzoare de vie în dealul Bucureştilor, pe care boierul
domnului, Loiz clucer, „fiind fără fii şi străin”, le face danie mănăstirii Plumbuita şi
egumenului Calinic.
1
Nicolae Stoicescu, Repertoriul monumentelor din Bucureşti, p. 278.
2
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. III (1621-1632), p. 194-
195.
- 277 -
Ml˜stïeü bÈ˜ïeÓ î· Aleºsan(d)r¨ voevo(da) i g(sd)ñß vßs›(i) jemle
Á(g)rr(›)vlaxïi(s)koe sn˜ß velikago i prhdobrãg poko(i)nn›(m) î› Ra(d)¨(l) voevo(da)
Davat g(s˜d)vo mi sïe povelhnïe g(s˜d)vo mi sto˜m¨ bÈ(s)˜tvnhi mona(s)ti(r) gl˜emi
Sinaæ i(j) do(l) varo(Î) B¨k¨rewï idh(È) e(st) xra(m) stã Ekaterina æ(È) e(st) meto(x)
na Velika Sinae ›(t) Stã Gorã i ›c˜¨ eg¨mena Makarïe i vßsh(m) innoko(m) elici
Èiv¨wi(x) vß ›bithli toe æko(È) da e(st) sto˜m¨ mona(s)ti(r) edi(n) me(s)to po dh(l)
æ(È) e(st) po(d)olh sß(s) ploto(v) vinogra(dï)e st˜hi mona(s)ti(r) igdhÈe e(st) bi(l)
vinogra(d) g(s)˜p(d)ka dori ¨ vo(d) i sß(s) voda vßsa(x) ›t ›boü strannove(x) i me(s)to
da se (j)nae(t) ¨ dlß(g) ›(t) vrßtogra(d) po dh(l) ¨ go(r)ni sÈ˜eni .r˜k. po(d)olh sß(s)
voda i ¨ go(r)ni i(j) do(l)ni æko(È) da moÈe(t) stã mona(s)ti(r) sßtvoriti(s) vo(d)nic¨
›(t) ›ba stranne(x) ja vo(d) i da ima(t) me(s)to ¨ Îiro(t) ›(t) vamo ja vo(d) ›(t) na(d)
Dvora g(s)p(˜d)ka dokle igde(È) doide s¨xa grßlß a awe li(È) prolivaü(t) så voda
nhkogda ra(dï) jßgas¨(l) vo(d)nicïi da ne ima(t) ni(x)to trhb¨ sßprhti(s) ili sßtvoriti
karanïe po(ç)to ra(dï) e(st) bi(l) vß(s) mhsto vß(s) g(s)p˜(d)k¨ jane(È) to(g) me(s)to
vi(Î) pi(s) bilo e(st) me(s)to g(s)p˜(d)k¨ drh(v)n¥(x). Ta(È) kßda e(st) bi(l) nn˜h vß
dn˜ïe g(s˜d)v mi a g(s˜d)vo mi sß(m) da(l) i pom(i)lova(l) po stã mona(s)ti(r) Sinaæ
s´(s) to(g) me(s)to vi(Î) reçe(n) da e(st) sto˜m¨ mona(s)ti(r) ja dh(dï)no i vß ¨krhplenïe
i ja piw¨ ra(dï) j(d)ravïe g(s˜d)v mi i ra(dï) dÎã mi pokoenni(m) roditelïe(m) g(s˜d)v
mi ï› Ra(d)¨(l) voevo(d) i ra(di) dÎ˜e mt˜i g(s)p˜(d)vo mi g(s)p˜(d)Èa Argira i
napisovaÎe(s) na sto˜ü Èrßtß(v)ni(k) na stã mona(s)ti(r) Sinaæ ›t Stã Gora. Sego
ra(dï) g(sd˜)vo mi pom(i)lovaxo(m) po stã mona(s)ti(r) vi(Î) reçena dh(dï)no i vß
›xa(b) i ne›(t)nigo(È)do nepokolhbi(m) pori(j)mo g(s˜d)vo mi.
Ewe(ı) i jaklinanïe po(s)tavi(x) g(s˜d)vo mi po ›Îe(s)tvïa g(s˜d)vo mi kogo
i(j)bere(t) g˜ß b˜ß biti g(s)p˜(d)rß biti g(s)p˜(d)rß jemle Vla(Î)koe ili ›t sr(d)˜çna
goploda g(s˜d)vo mi ili ›t sßro(d)ni(k) nÎ˜e ili po grhse(x) nÎ˜e ili ›t inni plhmeni(k) da
awe po(ç)te(t) i ponovi(t) i ¨tvrßdi(t) sïe kni(g) g(s˜d)vo mi ja milovanïe to(g) g˜ß B˜ß
da ga po(ç)te(t) da sßxrani(t) vß g(sd˜)vh ego i a vß b¨d¨wi(x) vhce(x) dÎã ego. A awe
li Èe nepo(ç)te(t) i neponovi(t) i ne¨krhpi(t) sïÓ kni(g) g(s˜d)vo mi an¨ popere(t) i
rajore(t) i isxabi(t) sïÓ kni(g) i pomhna g(s˜d)vo mi i ja›(b)venïe ›(s)tavi(t) to(g) da
e(st) trßkle(t) i anatema i af¨risa(n) ›(t) ti˜ï st˜i ›c˜i e(È) s¨(t) vß Neke(i) i da ima(t)
ç(s˜)tïü s´(s) î¨da i s´(s) Arïå i sß innimi nevhrnïi ï¨dei e(È) v´jßpi(Î) na(d) krß(v) Gã
Bgã i sp˜sa nÎ˜ego î˜¨ Xã i rekß(t) vß(j)mi v <ß>(j)mi ra(s)peni e(g) i krß(v) ego
na(d) nix i na(d) çeda i(x) e(st) i s¨de(t) vß vhki amin. SeÈe ¨bo i sve(d)etelïi
po(s)tavi(x) g(sd˜)vo mi È¨pa(n) Papa ve(l) d<vor>, i <È>¨pa(n) Fïera ve(l) l›˜(g) i
È¨pa(n) B¨ji(n)ka ve(l) vi˜(st) i È¨pa<n> <M>ixa velikïi spa˜(t) i È¨pa(n) Va(r)tolomi
ve(l) sto˜l i Brat¨l ve(l) kom˜s i Apo(s)to(l) ve˜(l) pe˜(x) i È¨pa(n) Ko(s)ta(n)di(n) ve(l)
po(s˜t) i i(s˜) Fïera ve(l) l›(g)˜fe(t) i napisaxo(m) a(j) Lepßda(t) l›˜(g) sß(s) po¨çenïæ
Sime(v) v˜torï i lo(g)fe(t) vß gra(d)¨ B¨k¨re(w) m(s˜)ca apri(l) k˜v dn˜i i ›(t) Adama
do nn˜h te(ç)ñïa lhto(m) vß lh(t) #jr˜ld.
î„ ALEÙANDRÁ V„EV„DA ML‹STîÜ Bˇ‹IÜ GS‹DN
- 278 -
Din mila lui Dumnezeu, Ioan Alexandru voievod şi domn a toată Ţara
Românească, fiul marelui şi preabunului răposat Io Radul voievod, dă domnia mea
această poruncă a domniei mele sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri numite Sinaia din
jos de oraşul Bucureşti unde este hramul Sfintei Ecaterina care este metoh la Marea
Sinae de la Sfântul Munte şi părintelui egumen Macarie cu toţi călugării câţi locuiesc
în acel locaş, ca să-i fie sfintei mănăstiri un loc pe deal care este alături cu gardul viei
sfintei mănăstiri, unde a fost via domnească până la apă şi cu apa toată din ambele
părţi. Şi locul să se ştie în lung de grădină pe deal în sus, stânjeni 150, alături cu apa şi
din sus şi din jos ca să poată sfânta mănăstire să facă moară din ambele părţi de apă şi
să aibă loc în larg din vama de apă de la Curtea Domnească până unde ajunge gârla
uscată, iar dacă se varsă apa vreodată pentru zăgazul morii să nu aibă nicio treabă de
pâră sau să facă plângere pentru că a fost tot locul tot domnesc, pentru că acel loc mai
sus scris a fost loc domnesc vechi. Iar când a fost acum, în zilele domniei mele, iar
însuşi domnia mea am dat şi am întărit pe sfânta mănăstire Sinaia cu acest loc mai sus
scris ca să-i fie sfintei mănăstiri de deadină şi de întărire şi de hrană pentru sănătatea
domniei mele şi pentru sufletul răposatului părintelui meu Io Radul voievod şi pentru
sufletul mamei domniei mele doamna Arghira şi să ne scrie la Sfântul Jărfetnic la
Sfânta mănăstire Sinaia de la Sfântul Munte. Pentru aceea domnia mea am miluit pe
sfânta mănăstire Sinaia mai sus spusă cu deadină şi ohabă şi de nimeni neclintit după
porunca domniei mele.
Încă şi blestem pune domnia mea, după trecerea domniei mele, pe cine va
alege Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii mele sau
din neamul nostru sau, după păcatele noastre, sau din alt neam, dacă va cinsti şi va
înnoi şi va întări această carte a domniei mele de miluire, pe acela Domnul Dumnezeu
să-l cinstească şi să îl păzească în domnia lui şi în viaţa viitoare, sufletul lui, iar dacă
nu va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele, ci va călca şi va
strica şi va distruge această carte a domniei mele şi pomana domniei mele şi să rămână
pentru uitare, acela să fie blestemat şi anatema şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sunt
în Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu alţi necredincioşi iudei care au
strigat asupra sângelui Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au
spus: „Luaţi-l, luaţi-l” şi sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor şi blestemat în
veci, amin. Încă şi martori pune domnia mea: jupan Papa mare vornic, jupan Fiera
mare logofăt şi jupan Buzinca mare vistier şi jupan Mihai mare spătar şi jupan
Vartolomi mare stolnic şi Bratul mare comis şi Apostol mare paharnic şi jupan
Costandin mare postelnic şi ispravnic Fiera mare logofăt. Şi am scris eu Lepădat
logofăt cu învăţătura lui Sima al doilea logofăt, în oraşul Bucureşti, luna aprilie 22
zile, şi de la Adam până acum trecerea anilor în anul 1626 (7134).
Io Alexandru din mila lui Dumnezeu domn.
DANIC, Documente munteneşti, CCXX/2.
- 279 -
Original slavon, 46x32, puţin pătat şi rupt la îndoituri, invocaţia simbolică, iniţiala şi
monograma în chinovar, semnătura domnului, sigiliu timbrat.
Ml(s){tïü bÈï{eÓ î· Mate(i) Ba(s)ara(b) voevo(dï) i g(s{d)nß vßs›(i) jemle

U(g){grr(›)vlaxïi(s)koe dava(t) g(s{d)v mi sïi povelhnïi g(s{d)v mi st{h(i) b(ı)stvnïi
mona(s)ti(r) naricaemago Pl¨mb¨(i)ta xra(m) st{i(i) î›a(n) i ›c{¨ eg¨mena Kalini(k) i
vsh(m) inok›(m) elici ıiv¨(w) vß ›bithle toi æko(ı) da e(st) st{hi mona(s)ti(r) viÎ
re(ç)na e(d)na vinogra(d)¨ j(d)e ¨ dhl¨(l) B¨k¨re(w)l›(m) tri rßjoare elika i(j)bere(t) se
pone(ı) sïi vi(Î) re(ç)ni tri rßjoare ›(t) vinogra(d)¨ bili s¨(t) po(k)peni ›(t) bolhri(n)
g(s{d)v mi Loij¨ klÓ(ç) ›(t) na Da(t)ko sn{ß Gß(r)ba(ç) kß{pi(t) po n›(v)ci gotovi i
sß(s) japi(s) ›(t) prodanïe. A poto(m) kßda e(st) bi(l) n{nh vß dn{i g(s{d)v mi a
Lo(i)jo kl{ü(ç) ›(n) s¨(w) edi(n) bolhri(n) be(j) sn{i i strane(n), ›(n) smotri(l) i
priloÈi(l) sïa vi(Î) re(ç)na vinogra(d)¨ ¨ st{a(i) mona(s)ti® Pl¨(m)b¨(i)ta ra(dï)
pomhna i ra(dï) dÎ{¨ em¨ i sß(s) japi(s) ›(t) r¨ka ego ›(t) m(i)lovanïe sß(s) velikoe
kle(t)vo i sß(s) mnoqi bolhri sve(dï)tel(i) napisani vß japi(s) po im ç(s)thiÎo(m) i
prh›sveweno(m¨) ›c{¨ I(g)natïe i Gï›(r)ma kl{ü(ç) i D¨(mï)tra(Î)ko po{(st) sn{ß
Nek¨le(i) vi({st) i Bo(r)ça dv{o(r) i T¨(d)¨r¨ st{o(l) i pro(çi) bolhri i po(s)tavi(l)
Lo(i)j› kl{ü(ç) i kle(t)vo ko(g){o ›(t) sßro(d)ni(k) ego lÓ(b) sn{ß, lÓ(b) bra(t) se(s)tr¨
vare dr¨(g) çlk{ß se xoke(t) pok¨si(x) ra(j)dra(l) i popere(t) pomhna i m(i)lovanïe
eg(o) to(g)da b¨(dï) trßkle(t) i anatema ›(t) ti{ï ›c{i eÈe s¨(t) vß Nikïi. Seg(o) ra(dï)
da(x) i g(s{d)v mi st{h(i) i b(È{s)tvnïi mona(s)ti(r) Pl¨(m)b¨(i)ta æk›(È) da e(st) st{hi
mona(s)ti(r) sïi vi(Î) re(ç)ni tri r´joare ja vi(no)gra(d)¨ ›(t) dh(dï)no i vß ¨tvrß(È)denïe
a Lo(i)jo klü(ç) da b¨(dï) ve(ç)noe vß(s)po(mi)nanïe i ne›(t)ko(g)oÈ(d)›
nepokolhbi(m) po ri(j)mo g(s{d)v mi. Se(È)e i sve(dï)te(li) po(s)tavi(x) g(s{d)v mi
È¨pa(n) Xrija ve{(l) ba(n) Krale(v)ski i pa(n) îva(Î)ko ve{(l) dv{o(r) i È(¨)pa(n)
Gligorïe ve{(l) lo{(g) i Ra(d)¨(l) ve{l vi(st)æ(r) i Preda ve{(l) sp{a(t) i Vasilïe ve{(l)
sto{(l) i B¨ji(n)ka ve{(l) komi(s) i V¨(ç)na ve{(l) pe{(x) i È¨pa(n) Ko(s)ta(n)di(n)
ve{(l) po{(st) i i{(s) È¨pa(n) Glig›rïe ve{(l) lo{(g).
I aj D¨(mï)tr¨ naçe(r)ta(x) vß na(s)to(l) gra(d) B¨(k)¨rewi m(s){ca ünïe k<i>
dn{i i ›t Ada(m) do nn{h v l(ht) #j}rm}}e.
î› Mateü v›ev›da mlstïÓ b}ÈïÓ gsp}dnß
Din mila lui Dumnezeu, Io Matei Basarab voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei,
dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei şi dumnezeieştei mănăstiri
numită Plumbuita, hramul Sfântului Ioan şi părintelui egumen Calinic şi tuturor
călugărilor câţi locuiesc în acel locaş, ca să-i fie sfintei mănăstiri mai sus spusă o vie
aici în dealul Bucureştilor, trei răzoare cât se va alege, pentru că aceste mai sus spuse
răzoare de vie au fost cumpărate de boierul domniei mele, Loiz clucer, de la Datco,
fiul lui Gărbaci căpitan, pe bani gata şi cu zapis de vânzare. Iar apoi, când a fost acum
în zilele domniei mele, iar Loiz clucer, el fiind un boier fără fii şi străin, el a căutat şi a
aşezat această mai sus spusă vie la sfânta mănăstire Plumbuita pentru pomană şi
pentru sufletul lui şi cu zapis de la mâna lui de miluire cu mare blestem şi cu mulţi
boieri martori scrişi în zapis pe nume cinstiţii şi prea-sfinţii părintele Ignatie şi
- 280 -
Ghiorma clucer şi Dumitraşco postelnic, fiul Neculei vistier, şi Borcia vornic şi
Tuduru stolnic şi alţi boieri, şi a pus Loiz clucer şi blestem, care din neamul lui, fie
fiu, fie frate, soră, orice alt om dacă va îndrăzni să strice şi să calce pomana şi mila lui,
acela să fie blestemat şi anatema de la 318 părinţi care sunt în Nicheia. De aceea a dat
şi domnia mea sfintei şi dumnezeieştei mănăstiri Plumbuita ca să-i fie sfintei mănăstiri
aceste mai sus spuse trei răzoare de vie de deadină şi în întărire, iar lui Loiz clucer să
fie veşnică pomenire şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Încă şi martori am pus domnia mea: jupan Hriza mare ban al Craiovei şi pan
Ivaşco mare vornic şi jupan Gligorie mare logofăt şi Radul mare vistiar şi Preda mare
spătar şi Vasilie mare stolnic şi Buzinca mare comis şi Vucina mare paharnic şi jupan
Costandin mare postelnic şi ispravnic jupan Gligorie mare logofăt. Şi eu, Dumitru am
scris în cetatea de scaun Bucureşti, luna iunie, 28 zile, şi de la Adam până acum, anul
1637.
DANIC, Documente munteneşti, CCXX/1.

Original slavon, 40x28, puţin rupt la îndoituri, invocaţia simbolică, iniţiala şi monograma în
chinovar, semnătura domnului, sigiliu timbrat.
Cop., ms. 255, f. 263.
Ediţii, Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. IV (1633-1639), p. 464-465, reg. după o
trad aflată în ms. 255, f. 263.
Zusammenfassung
Die Autorin veröffentlicht zwei slawisch-rumänische Urkunden aus der ersten Hälfte
des 17. Jahrhunderts, die neulich durch das Rumänische Nationalarchiv erworben
wurden. Es handelt sich einerseits um eine Bestätigung eines Stücks Land am
Klosterhügel für das Kloster Sinaia und für den Abt Macarie und andererseits um eine
Schenkung für das Kloster Plumbuita und den Abt Calinic.
- 281 -
CÂTEVA ACTE EMISE DE MARI DREGĂTORI ÎN A
DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA
Pavel Mircea FLOREA
Între emitenţii de documente din Ţara Românească din secolele XVI-XVIII,

un loc aparte îl ocupă marii dregători. În virtutea calităţilor oficiale şi atribuţiilor ce le
aveau, unii dintre aceştia (marele ban, cu atribuţii largi pentru Oltenia, marele vornic
ca al doilea dregător al Divanului, dar cum se va vedea mai jos, şi marele spătar) se
implicau adesea în actul de judecată. Rezultatele hotărârilor luate erau consemnate în
scris, de diecii din cancelariile proprii, fiind validate fie prin aplicarea unor sigilii
oficiale ale dregătorului emitent1 fie prin semnătură autografă.
Similitudinile existente în formularul diplomatic al documentelor emise de
marii dregători, cu rădăcini vizibile în cancelaria domnească, sugerează o continuitate
în procesul de întocmire a acestora ceea ce implică existenţa unor structuri specializate
în redactarea actelor de acest gen.
Din puţinele documente de acest fel ajunse până la noi am ales câteva păstrate
în colecţii mai puţin accesibile cu scopul de a întregi informaţia privitoare la această
categorie relativ rară de acte şi de a oferi cercetătorilor interesaţi posibilitatea lărgirii
bazei de documentare.
1.
1665 (7173) iulie 7 Nica vătaf, ispravnicul scaunului Craiovei, scoate pe Mardarie
cu ficiorii lui Dobre, Drăgulin şi Paraschiva din Corbeani de sub acuzaţia de omor.
Az, Nica vătah, ispravnicul scaunului Craiovei2.
1
Existenţa unor sigilii ale marilor dregători cu menţionarea în legendă a dregătoriei şi cu
reprezentări ale personajului însoţit de atributele puterii sale, în câmp, sigilii diferite de cele
personale constituie un argument serios în demonstrarea funcţionării unor cancelarii proprii ale
acestora. Pentru acest subiect vezi: Constantin Moisil, Studii de sigilografie românească, în
„Revista Arhivelor”, II (1927), nr 4. şi Emil Vârtosu, Marii dregători din Ţara Românească şi
Moldova în sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, an I, nr. I,
(1950);
2
Nica vătaf, ispravnic al scaunului Craiovei apare ca emitent într-un alt document din 1668
(7176) iul. 31. prin care volniceşte pe Mircea arm şi alţii să stăpânească o moară în pace de
către Bercea. (DANIC, Doc. Ist, CLXXXV/62. orig. Publicat de V. Cărăbiş, Documente de pe
valea Jaleşului, Tg. Jiu, 1982 doc. 185, p. 199-200. şi într-o copie din 1848, mai 25, a unui act
din 1665 (7173) aug. 25 cu dregătoria de vistier în loc de vătaf (posibil o coruptelă a
- 282 -
Dat-am această carte a noastră acestui om anume Mardarie cu ficiorii lui
Dobre i Drăgulin i Paraschiva ot Corbéni ca să fie în pace de acum înainte de către toţi
oamenii băneşti şi dintre ispravnici, de cătră nimini val sau bântuială să n-aibă pentru
un fec<o>ru anume Stoica feciorul Stoicăi ot Bircii carele s-au întâmplat de au murit.
Apoi s-au rădicat cuvente lui Mardarie cu feciorii lui cum că l-au bătut ei de au murit.
Deci întru aceaia noi am trimis de au adus pre Mardarie şi cu feciorii lui aicé
la Scaun ca să dé sama. Şi după ce au venit aici ei s-au plânsu de dreptate cum nu l-au
bătut ei nici măcar cu o palmă sau măcar cu cevaş şi pohtindu lége ţărăi.
Deci noi după obicéiul ţărăi datu-le-am lége 12 megiaşi de acolo din prejure.
Deci când au fost la zi ei ş-au adus lége toată deplin aici la Scaun şi au mersu la sfânta
biserécă şi au jurat pre sfânta <Evanghelie> Cum că n-au bătut pre acel fecior
Mardarie cu feciorii lui ca să aibă foarte bună pace de către tot omul mai mult val să
n-aibă căci au jurat şi s-au îndiriptat.
Într-alt chip să nu fie.
Pis iulie 7 vălét 7173 (1665).
Colecţie particulară, Original, hârtie,
sigiliu ceară verde. Deteriorat parţial
copistului). privind o hotãrnicie a 6 boieri pentru moşia Pãrãşani. (DANIC, M-rea Căluiu,
pachetul nr. XI/2; ms 722 f. 235.) Nica vătaf nu poate fi acelaşi cu Nica Grădişteanu deoarece
intre 1663 apr. 5- 1668 iun. 17 acesta era clucer.
- 283 -
2.
1673 aprilie 21. Vintilă Bucşanu mare ban al Craiovei scrie sătenilor din
Minţi poruncindu-le să plătească viele căpitanului Tudosie.
+Jupan Vintil<ă> vel ban Cralevschie3
Scris-am carte noastră voao satului Minţie.
Facu-vă în ştiré pentru că aicé nainte noastră veni Tudosie capitan şi cu
portarul cari au fost rânduitu pentru vitile căpitanului Tudosie.
Deci cuvântul mării sale lui vodă aşa iaste: cum să jure Tudosie căpitan pre
câte capete de vite nu să plinescu. Deci de va puté jura să-i pliniţi voi toate vitele lui.
Deci iată că au jurat, şi au plătit jupâneasa Brânduşa stolniceasa de au dat taleri 21.
Deci iată că vă scriu să căutaţi de va fi fost şi ia amestecată într-acele vite, ia
să plătés<că> şi ia cu voi la aceia pagubă, iar de veţi şti voi cum ia nu s-au amestecat
la acele vite să căutaţi să plătiţi tot voi câtă pagubă s-au făcut, iar dumneaei să-i daţi
napoi. Aceasta v-am scris şi într-alt chip să nu fie.
Aprilie 21 dni lét 1673
Biblioteca Naţională, Bucureşti, Colecţii speciale,
CXXXI/3, orig. Hârtie, pecete ceară verde căzută.
3
Vintilă Bucşanu mare ban 1672 mart 16 – 1673 august 31.În stabilirea datelor legate de anii
de exercitare afuncţiilor de către marii dregatori au fost folosite informaţiile din lucrarea lui N.
Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1971
- 284 -
3.
1677 (7185) martie 17. Vâlcu Grădişteanu, mare vornic porunceşte la patru
megiaşi să cerceteze pricina dintre săténii din Vărbilov cu unchiéşul Mihai din Slănic
+ Vâlcul vel vornic4.

Scris-am cartea noastră voao 4 megiaşi anume: Stoica iuzbaşa ot Fundéni,
Vladul Căpăţâna ot Besté i Marin ot Paţă i Neagoe ot Paţa.
Cătră aceata dăm în ştire pentru că aici înaintea noastră are pâră şi
întrebăciune săténii ot Vărbilov cu unchiéşul Mihai ot Slănic zicând săténii cum că ş-
au pus unchiaşul Mihai o moară den sus den sat, <şi> n-au vrut să o puie unde au fost
mai denainte vréme, ci în cari loc au pus acu neacă apa tot satul.
De cari lucru iată că se voiră de vă luară pre voi de naintea noastră, deci să-i
căutaţi să v<ă> strângeţi toţi la un loc şi să luaţi séma şi să adeveriţi cum va fi cu
direptul căzutu-sé unchiaşului Mihai a-ş pune moara acolo au nu i s-au căzut şi neacă
pre săténi au nu nécă.
Ci precum veţi adevera cu sufletele voastre aşa să le aflaţi care scrisori la
mâna lor aşijderé…<zic>.. săténii cum că <au f>ost cumpărat unchéşul Mihai 2
pământuri acolo într-acest sat făr ştiré lor, iar el zicé că au cumpărat cu voe lor din
dând pentru acéle pământuri, aşa se cade cum de vor puté jura săténii cum n-au fost
cumpărat cu ştirea lor, nici au prinsu ei de véste păn an, să aibă a-i întoarce banii, să
fie unchéşul Mihai lipsit, iar de nu vor puté jura. atunci va ţiné unchéşul precum au
cumpărat.
Acesta scriem.
Mart 17, 7185 (1677).

Vâlcul vel vornic. (m.p.)
Colecţie particulară,
Original, hârtie.
4
Vâlcu Grădişteanu, fiul lui Bunea-Vălcu mare vornic 1674 ian 3 – mart 28; 1675 oct 4 – 1677
dec 30.
- 285 -
4.
1677 (7186) decembrie 15 Vâlcu Grădişteanu, mare vornic judecă pricina
dintre Hraniti fiul lui Gheorghe din oraşul de Floci şi Maria, mama sa vitregă.
Vâlcul vel vornic,

Dat-am cartea noastră de judecată lu<i> Hraniti snă Gheorghe ot varoş Floci
ot sud Ialomiţa pentru că a avot întrebăciune de faţă înaintea noastră cu mumă-sa
Mariia carii iaste mumă vitregă şi cu popa Moş den Steanca de Vadu pentre neşte
stânjeni dă moşăe ce au fostu vândutu mumă-sa Măriia popii lu Moş şi lu Lupului şi
Neculei stânjene de moşie, fiindu ei neşti copii mici iar ia au vândutu-le moşia şi încă
au fost dat şi o carte de la Mihnea voevod în mâna popii lu Moş şi alte zapise le-au
răsipit. Iar den carte s-au sculat popa Moş de au <s>trecat cisla banilor şi stânjenii ce
- 286 -
scrie mai sus, precum mărturise şi popa Moş de faţă înaintea noastră cum că au ras el
stânjenii şi cesla banilor cu mâna lui.
Deci noi văzându cum că ş-au pus el mâna în cartea domnească de au strecat
cartea l-am şi globit pre popa Moş dupre vina lui şi am judecat să dea moşăia lui
Hraniti carii i-au rasu din carte să ş-o ţie pe cum au fost a lui, iar popa Moş şi cu soţie
lui să meargă să apuce pre mumă-sa Mariia să le dea banii cere au loat ia pre moşăie
fie-său lu Hraniti, pentru că nu-i s-au căzut să vânză ia acea moşie, că ia i-a fost mumă
vitrigă.
Dreptu aceaia i-am dat cartea noastră de judecată lu Hraniti ca să-ş ţie moşăia
cu bună pace de cătră popa Moş de cătră soţie lui pentru că aşa am judecat şi într-altu
chip să nu fie.
Aceasta scriem în dechemvrie 15 dni leat 7186 (1677).
Colecţie particulară. Original, hârtie, sigiliu

aplicat în ceară verde. În câmp personaj în
picioare cu caftan
- 287 -
5.
1685 (7193) iunie 6. Badea Bălăceanul mare vornic. Judecă pricina dintre
Paisie de la Brebu şi Constantin şi Neagoe pentru un vad de moară.
Badé Bălăcénul5 vel vornic.

Dat-am carté noastră la mâna cestui sârac de călugăr anume: Paisie ot Breb
pentru că au fost venit mai nainte cu Costandin şi cu Négoe de s-au întrebat pentru un
vadu dă moară.
Deci fiindu ei toţi de faţă, n-am crezut nici pre unul nici pre altul nici nu lé-m
putut alége judecata. Deci călugărul aşa zicé cum că moara iaste a mănăstirii iar
Costandin şi Négoe ei aşa zicé cum că iaste vadul lor.
Deci lém fost făcut o carte la 6 megiaşi buni să adeveréze cu sufletele lor iaste
cu adeverinţă vadul lor, au iaste al mănăstirii?.
Deci aceşti 6 megiaşi au fost strânsă toţi la un loc şi au luat séama şi cu
adeverinţă bună, cu sufletele lor şi au adevărat cum că iaste vadul şi locul cu moara al
sfintei mănăstiri, iar Costandin şi Négoe n-au avut acolé nimic, precum au adus şi
scrisoaré de la 6 megiiaşi nainté nostră de am văzut precum au ales ei.
Deci am dat această carte a nostră la mâna călugărului Paisie ca să aibă a
ţinéré moara cu bună pace, pentru că Costandin şi Négoe au rămas de judecată.
Aceasta scriem.
Iunie 6 dni vălét 7193 (1685).
Colecţie particulară, Sigiliu în tuş verde în

exergă „È¨pan BadeaBßlßçén¨ [vel d]vornik
#Z±S±P±E±.”6 În câmp personaj în picioare
cu caftan.
5
Badea Bălăceanu, fiul lui Barbu din Balaci şi al Mariei Cocorăscu (?), cuscrul lui Şerban
Cantacuzino, mare vornic între 1678 ian. 3 – 1687 mart. 18 mort ante 1687 aug. 14,
înmormântat la Mitropolia din Bucureşti
6
Sigiliu identic pe doc din 1679 (7187) iun 8. DANIC, M-rea Mihai Vodă I/13 şi Doc Ist.
CXCVII/94, reprodus în Emil Vârtosu, Marii dregători din Ţara Românească şi Moldova în
sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, an I, nr. I, (1950) p. p.
166-167; Const. Moisil, Studii de sigilografie românească, în „Revista Arhivelor”, II (1927),
nr 4, p. 132.
- 288 -
6.
1686 7194 Mai 20. Constantin Brâncoveanu mare spătar porunceşte la patru boieri
să cerceteze pricina dintre Pavel şi Ghiorghiţă din Draghieşti cu Negoiţă logofăt şi
călugărul din Băbéni moşia, moara şi piua din Draghieşti şi Tigoi.
+ Costandin Brăncovénul vel spătar.

Scris-am carté nostră voao boiari anume: Pană iuzbaşa i Toader iuzbaşa ot Păcăleni i
Stan vătaf de la Bogdănei i Radotă călugărul ot Putreda carii sânteţi luaţi dinainté
noastră dă Pavel şi de Ghiorghiţ ot Draghieşti.
Cătră aceasta vă facem în ştire pentru că înainté noastră venit-au Pavel şi
Ghiorghiţă zicându Ghiorghiţă cum că avându moşie în Draghieşti şi în Tigoi şi din
moară şi din pio o au fost vândut lui Negoiţă logofăt şi călugărului ot Băbéni, parté lui
pre cât îi scrie carté a şase boiari carii i-au ales. Iar Pavel aşa zise cum că n-au vândut
numai ce i-ar fi fost parté lui ci au vândut mai mult.
- 289 -
Într-aceia noi, iată că v-am dat pre dumnévoastră la mijlocul lor să căutaţi şi să
adevăraţi pentru acé moşie ce au vândut Ghiorghiţă lui Negoiţă logofăt, vândut-au pre
cât i-au ales acei 6 boiari au vândt-au mai mult? Deci de va fi vândut numai pre câtu
au ales acei 6 boiari să-ş ţie Negoiţă logofăt moşiia cu pace. Iar de va fi vândut mai
mult, ce ar trece să-ş o ţie Pavel. Ci pre cum veţi adevăra cu sufletile voastre aşa să-i
tocmiţi şi să aşezaţi şi să le faceţi şi scrisori la mâinile lor.
Aceasta scriem.
Mai 20 dni vălét 7194. (1686).
C. Brăncovénul vel spatar. (m.p.)
Biblioteca Naţională, Bucureşti. Colecţii speciale,

CXXXII/26, orig hârtie.
- 290 -
7.
1693 (7201) martie 11. Alexandru Alexianu mare vornic judecă pricina
dintre Costandin, Ianoşi şi Manta cu Necşa, soţia lui Badie cizmar din Bucureşti
pentru o parte de moşie la Mărceşti.
+ Alexandru vel vornic7

Dat-am carté noastră de judecată lui Costandin şi a fratelui lui Ianoşi a<l>
Mantie, feciorii lui Costandin cupeţ din Mărceşti ca să fie în pace de către Necşa,
fămeia Badie ciz<mar> din Bucureşti şi a feciorilor ei anume: Ilie şi a lui Statie pentru
că aicé înaintea nostră avut-au întrebăciune de faţă, Costandin şi frate-său Ianoşi
Manta cu Necşa femeia Badiei ciz<mar> zicând Necşa cum că-i împresoară partea ei
de moşie din Mărceşti ci i-au rămas de la bărbatul ei Badé ciz<mar>. Iar Costandin şi
cu fraţii lui, feciorii lui Costandin cupeţ, au scos o carte a Ducăi vodă iscălită, scriind
ales pentru moşii din Mărceşti stânjeni 1500, cumpărătoare tot cu zapis şi cu mărturie
şi hotărât şi împietrit cu 12 boiari hotarnici luaţi pre răvaşul Ducăi vodă. Şi au ales
toate părţile ei de moşie de i-au dat tot de o parté pre den jos până în hotarul
Paraschivei vornicului Tazburlan, precum scrie răvaşili domneşti şi carté acelor 12
boiari hotarnici, scriind la mâna lui Costandin şi a fraţilor lui Ianoşi a Mantiei, feciorii
lui Costandin cupeţ, cu toate zapisele vânză<rii> vânzătorilor scriind la măinele lor. Şi
au mai scos Costandin şi cu fraţii lui Ianoşi Manta un zapis de este de stânjeni afară
den pietri, cumpărături de la Matéiu şi de la femeaia lui Sora i Négul snă lui Negre.
Pentru aceaia i-am dat acasta carté a nostră lui Costandin şi a fraţine-său lui
Iano şi a Mantei să-ş ţie acastă moşie den Mărceşte stânjeni 1500 împietrit şi den pietri
afară stânjeni 300 cu bun pace şi să o stăpânescă de către Necşa femeia Badii
ciz<mar> şi a feciorilor ei lui I<l>ie şi lui Statie mai mult val să n-aibă de acum
nainte pentru că au rămas Necşa, femeia Badie ciz<mar> de judecată dinainte noastră.
Aceasta scriem.
Martie 11 dni lét 7201 (1693).
Biblioteca Naţională, Bucureşti. Colecţii speciale

CX/20, orig. Hârtie, sigiliu în ceară verde8.
7
Alexandru Alexianu mare vornic între 1692 iun 15 – 1695 mai 1.
8
Sigiliu asemănător DANIC, Doc. Ist, CXCVII/100 reprodus la Emil Vârtosu, Marii dregători
din Ţara Românească şi Moldova în sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de
istorie medie”, an I, nr. I, (1950) p. p. 168 cu data 1694, ce ar indica o altă matriţă sigilară. şi
Const. Moisil, Studii de sigilografie românească, în „Revista Arhivelor”, II (1927), nr 4, p.
132-133
- 291 -
Zusammenfassung
Zu den Ausstellern von Urkunden aus der Walachei zählen auch die großen
Würdenträger, die ihre Urkunden durch eigene Siegel und Unterschriften
beglaubigten. Man bemerkt Ähnlichkeiten zwischen diesen Urkunden und denjenigen,
die aus der fürstlichen Kanzlei stammen. In diesem Artikel werden einige weniger
bekannte Urkunden aus der zweiten Hälfte des 17. Jahrhunderts vorgestellt.
- 292 -
„KIRCHBERG, DAS IN KEINEM BETRACHTE EIN
CASTELL IST“ EIN BRIEF FRIEDRICH LUDWIG
HEINRICH RUMPACHS AN HEINRICH STEPHANI (1796)
Hans-Bernd SPIES
Aus der hohenlohischen Residenzstadt Kirchberg an der Jagst1 wandte sich

1796 Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach (1769-1828)2, seit dem Vorjahr Rektor der
dortigen, 1714 gegründeten Lateinschule3, mit einem seine damaligen
Lebensumstände schildernden Brief4 an Konsistorialrat Heinrich Stephani (1761-
1850)5 in Castell. Diesen hatte Rumpach vermutlich 1787 in Erlangen kennengelernt,
wo er selbst damals sein Theologiestudium begann6 und der fast acht Jahre ältere
Stephani gut ein halbes Jahr zuvor zum Magister promoviert worden war7.
1
Zu dieser vgl. Adolf Fischer, Geschichte des Hauses Hohenlohe. Zunächst als Leitfaden beim
Unterricht, in hohem Auftrag entworfen und den Prinzen und Prinzessinnen des durchlauchtigsten
Gesammthauses gewidmet, Tl. II, Hälfte 2, o. O. [Öhringen] 1871, S. 70, sowie Paul Sauer, Kirchberg an
der Jagst, in: Handbuch der historischen Städten Deutschlands, Bd. 6: Baden-Württemberg, hrsg. v. Max
Miller u. Gerhard Taddey, Stuttgart ²1965, S. 400-401.
2
Zu diesem siehe unten die Angaben nach der Briefedition.
3
Vgl. Pfarrerbuch Württembergisch Franken, Tl. 1: Die Pfarreien, bearb. v. Max-Adolf Cramer (Baden-
Württembergisches Pfarrerbuch, hrsg. im Auftrag des Vereins für Kirchengeschichte in der
Evangelischen Landeskirche in Baden und des Vereins für Württembergische Kirchengeschichte, Bd. II:
Württembergisch Franken, Tl. 1), Stuttgart 1985, S. 71 f., sowie dgl. Tl. 2: Die Kirchen- und Schuldiener,
bearb. v. Otto Haug (dgl., Bd. II: Württembergisch Franken, Tl. 2), Stuttgart 1961, S. 374.
4
S. Anm. 28.
5
Zu diesem vgl. zusammenfassend Max Liedtke, Heinrich Stephani (1761-1850), in: Fränkische
Lebensbilder, Bd. 12, hrsg. v. Alfred Wendehorst u. Gerhard Pfeiffer (Veröffentlichungen der
Gesellschaft für fränkische Geschichte, Reihe VII A: Fränkische Lebensbilder. Neue Folge der
Lebensläufe aus Franken, Bd. 12), Neustadt an der Aisch 1986, S. 218-233; vgl. außerdem [Ferdinand]
Sander, Heinrich Stephani, in: Allgemeine Deutsche Biographie, Bd. 36, Leipzig 1893, S. 90-93.
6
Rumpachs Immatrikulation fand am 26. Oktober 1787 statt; vgl. Karl Wagner, Register zur Matrikel der
Universität Erlangen 1747-1843 (Veröffentlichungen der Gesellschaft für Fränkische Geschichte, Reihe
4: Matrikeln fränkischer Schulen, Bd. 4), München / Leipzig 1918, S. 413.
7
Stephanis Promotion zum Mag. phil. erfolgte am 27. März 1787; vgl. ebd., S. 494, sowie Liedtke (wie
Anm. 5), S. 221. Möglich ist auch, daß Rumpach und Stephani sich in Erlangen oder Nürnberg erst
später, jedoch spätestens 1791, damals wurde ersterer Hofmeister in Kirchberg, oder sogar noch später,
und zwar in Kirchberg − vgl. den Beginn von Anm. 27 −, kennenlernten.
- 293 -
Der am 1. April 1761 in dem zu jener Zeit zum Hochstift Würzburg
gehörenden und heute oberfränkischen Ort Gemünda an der Kreck8, wo sein Vater
damals Pfarrer war, geborene Stephani hatte 1777-1782 an der Universität Erlangen
Theologie studiert9. Anschließend begann er sein erstes praktisches theologisches
Vorbereitungsjahr im heimischen Untermerzbach im Itzgrund, seit 1764
Wirkungsstätte seines Vaters10. Noch während dieser Zeit wurde er von der seit 1773
verwitweten Katharina Hedwig Gräfin zu Castell-Castell (1730-1783)11 zum
Hofmeister12, also zum Erzieher, ihrer beiden Söhne Albrecht Friedrich Karl (1766-
1811)13 und Christian Friedrich (1772-1850)14 nach Castell berufen15. Nach dem
baldigen Tod der Gräfin begab sich Stephani mit seinen Zöglingen nach Nürnberg, wo
er mit ihnen rund fünf Jahre im Hause von Friedrich Adolph (1784: von) Zwanziger
(1745-1800)16 verbrachte, der einerseits seit 1773 als Kanzleidirektor mit dem Titel
Geheimer Rat an der Spitze der Verwaltung in Castell stand17 sowie andererseits
Vertreter des Hauses Castell und weiterer Reichsstände beim Fränkischen Reichskreis
war und deshalb in der größten fränkischen Reichsstadt lebte18.
8
Gehört heute zu Seßlach im Landkreis Coburg; vgl. Ortsbuch der Bundesrepublik Deutschland.
Verzeichnis bestehender und ehemaliger Gemeinden mit Gerichten, Standes- und Jugendämtern sowie
Ausländerbehörden, hrsg. v. Manfred Bretz u. Vroni Bretz, Frankfurt am Main / Berlin 182003, S. 457 u.
1391.
9
Stephanis Immatrikulation fand am 22. April 1777 statt, die Universität Erlangen verließ er 1782; vgl.
Wagner (wie Anm. 6), S. 494. Andere Daten bei Liedtke (wie Anm. 5), S. 220 (Immatrikulation: 22. März
1777, Universitätsabgang: 1781); bei Sander (wie Anm. 5), S. 90, als Studienbeginn das Jahr 1778
angegeben.
10
Vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 219 f. Untermerzbach liegt heute im Landkreis Haßberge; vgl. Ortsbuch
(wie Anm. 8), S. 1528.
11
Diese, geborene Gräfin zu Castell-Remlingen, hatte 1761 ihren Vetter Christian Friedrich Karl Graf zu
Castell-Castell/Remlingen (1730-1773) geheiratet; vgl. Europäische Stammtafeln. Stammtafeln zur
Geschichte der europäischen Staaten, begr. v. Wilhelm Karl Prinz zu Isenburg, fortgef. v. Frank Baron
Freytag von Loringhoven, Neue Folge, hrsg. v. Detlev Schwennicke, Bd. XVI: Bayern und Franken,
Berlin 1995, Taf. 125. Nur die beiden Söhne des Paares erreichten das Erwachsenenalter.
12
Vgl. Jacob Grimm u. Wilhelm Grimm, Deutsches Wörterbuch, Bd. 4, Abt. 2, bearb. v. Moriz Heyne,
Leipzig 1877, Sp. 1694: „aufseher und bewahrer des gesindes und der kinder des hauses [...]. dann auch
erzieher der kinder“.
13
Stammvater der neueren Linie Castell-Castell; vgl. Stammtafeln, Bd. XVI (wie Anm. 11), Taf. 125 u.
127.
14
Stammvater der neueren Linie Castell-Rüdenhausen; vgl. ebd., Taf. 125 u. 129.
15
Zur Biographie Stephanis bis zu seinem Dienstantritt in Castell (1794) vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 221 f.
16
Zu diesem vgl. Karl Hermann Zwanziger, Friedrich Adolph von Zwanziger, Gräflich Castellscher
Geheimrat und Kreisgesandter 1745-1800 (Neujahrsblätter, hrsg. v. d. Gesellschaft für Fränkische
Geschichte, Heft 11), München / Leipzig 1916, sowie Erwin Riedenauer, Reichsverfassung und
Revolution. Zur Persönlichkeit und Politik des fränkischen Kreisgesandten Friedrich Adolph v.
Zwanziger, in: Zeitschrift für bayerische Landesgeschichte 31 (1968), S. 124-196 u. 501-574.
17
Vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 10 ff., sowie Riedenauer (wie Anm. 16), S. 128 f., das Jahr der
Ernennung aufgrund zuverlässiger Quelle ebd., S. 128.
18
Vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 15 ff. Zu Zwanzigers Tätigkeit als noch weitere fränkische
Reichsstände vertretender Kreisgesandter vgl. ebd., S. 19-24 u. 26-36, sowie Riedenauer (wie Anm. 16),
- 294 -
Mit dem jüngeren Grafen und mit Heinrich Adolph von Zwanziger (1776-
1835)19, dem ältesten Sohn des Kreisgesandten, ging Stephani 1788 in die
Erziehungsanstalt Kloster Berge bei Magdeburg20, in der er aushilfsweise unterrichten
durfte; 1791-1793 begleitete er Graf Christian Friedrich bei dessen Studium an der
Universität Jena und unternahm mit diesem 1793 eine Reise in die Schweiz. Im
Anschluß an seine Hofmeistertätigkeit wurde Stephani 1794 als Konsistorialrat in
Castell Leiter des Kirchen- und Schulwesens der Grafschaft21. Er widmete sich dort
vor allem der Schulreform und erarbeitete deshalb zunächst eine Denkschrift
„Grundlinien zur Verbesserung der öffentlichen Erziehung in der Grafschaft
Castell“22, die er 1797 verändert als „Grundriß der Staats-Eriehungswissenschaft“ und
schließlich, erweitert zu einem Buch von mehr als 400 Seiten, 1805 als „System der
öffentlichen Erziehung“ veröffentlichte23. Da Stephani nach dem Tod Zwanzigers auf
wachsenden Widerstand gegen seine Reformen stieß, nahm er 1807 die Pfarrstelle in
Rüdenhausen an, folgte aber bereits 1808 dem Ruf in den bayerischen Staatsdienst, in
dem er bis Ende 1817 an mehreren Orten als Schulreformer wirkte24. Mit dem
Jahresbeginn 1818 trat er seinen Dienst als Pfarrer und Dekan in Gunzenhausen an,
was er bis zu seiner Amtsenthebung 1834 blieb25.
An diesen Heinrich Stephani, damals Konsistorialrat in Castell, der ihn, wie
aus dem ersten Absatz des folgenden Briefes hervorgeht26, in der ersten Hälfte des
Jahres 1795 an seiner neuen Wirkungsstätte in Kirchberg besucht hatte27, schrieb
Rumpach am 15. März 1796 folgenden Brief28:
S. 126-140 u. ö. Zu Geschichte und Bedeutung der Reichskreise als Institutionen des Reiches vgl.
Winfried Dotzauer, Die deutschen Reichskreise (1383-1806). Geschichte und Aktenedition, Stuttgart
1998, S. 23-79, zum Fränkischen Reichskreis S. 81-141 u. 501-510.
19
Zu diesem, der später in den bayerischen Militärsdienst trat und 1834, seit 1825 Oberst und Kommandeur des
1. Linieninfanterieregimentes „König“, pensioniert wurde, vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 39.
20
Zum Kloster Berge vgl. Johann Heinrich Zedler, Grosses vollständiges Universal-Lexikon, Bd. 3, Graz
1961 (Reprint der Ausgabe Halle / Leipzig 1733), Sp. 1257 f., sowie Berent Schwineköper, Magdeburg,
in: Handbuch der historischen Stätten Deutschlands, Bd. 11: Provinz Sachsen-Anhalt, hrsg. v. dems.,
Stuttgart ²1987, S. 288-316, dies S. 291, 294, 302, 305 ff. u. 310 f.
21
Zu Stephanis Zeit von seiner Ernennung zum Konsistorialrat bis zu seinem Eintritt in den bayerischen
Staatsdienst vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 222-226; bei Sander (wie Anm. 5), S. 91, 1795 als Jahr der
Ernennung zum Konsistorialrat angegeben.
22
Vgl. dazu Rudolf Eichelsbacher, Heinrich Stephani als Schulreformer in der Unterfränkischen
Grafschaft Castell (Unterfränkischer Heimatbogen, Heft 20), Würzburg 1967, S. 32 f.; Druck der
Denkschrift ebd., S. 33-75.
23
Vgl. dazu Liedtke (wie Anm. 5), S. 222 f., zu Bedeutung und Wirkung der Buchausgabe von 1805,
Stephanis pädagogisches Hauptwerk, vgl. ebd., S. 223-226. Eine zweite Auflage des Buches erschien
1813; vgl. Sander (wie Anm. 5), S. 92, sowie Eichelsbacher (wie Anm. 22), S. 33.
24
Vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 226-229.
25
Vgl. ebd., S. 229-232.
26
Zunächst nannte Rumpach als ersten Monat des Jahres 1795, der ohne den erwarteten Besuch Stephanis
verstrich, den August, und anschließend erwähnte er zwei Briefe, die er Mitte des Sommers 1795 nach
Castell schickte.
27
Wenn dieser Besuch Stephanis nicht ausschließlich Rumpach gegolten haben sollte, dann ist es
möglich, daß Stephani als Begleiter Zwanzigers zu Friedrich Eberhard Prinz von Hohenlohe-Kirchberg
- 295 -
„V. V.29
Der August, Septembr, Oktobr ja und endlich alle noch übrigen Monate des 95er
Jahres giengen vorbei, ohne daß Herr Konsistorialrath sich wieder in Kirchberg sehen
ließ, so sichre Rechnung ich mir auch auf diesen angenehmen Zeitpunkt machte;−
zwei in der Mitte des vorigen Som(m)ers nach Castell abgesandte Episteln blieben mir
unbeantwortet oder − giengen verloren; ich hörte und sah nichts von einem
pädagogischen Archive30 und − kurz Alles ließ mich nichts andres schließen, als der
Man(n), den ich von Seiten des Geistes so sehr als von Seiten des Herzens schäzen zu
lernen Gelegenheit hatte und den ich würklich verehre, hat mich bei seinen vielen
Geschäften, bei seinen ausgebreiteten Bekandtschaften und bei seinen
ununterbrochenen Reisen entweder längst völlig vergessen oder er achtet das für
verlorne Zeit, wo er sich die Mühe nehmen wollte, an einen so armseligen lateinischen
Schul Rektor in Kirchberg zu denken, wie Freund Rumpach ist.−
(1737-1804), der seit 1783 die Vormundschaft über die beiden verweisten Grafen gehabt hatte, nach
Kirchberg kam. Der Prinz war seit 1778 verheiratet mit Albertine Renate Gräfin zu Castell-Castell (1735-
1804), der jüngsten Schwester des Vaters der beiden jungen Grafen. Zur Vormundschaft und zu
Zwanzigers Besuchen an den hohenlohischen Höfen vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 11, zu Friedrich
Eberhard Prinz und Albertine Renate Prinzessin von Hohenlohe-Kirchberg, die am selben Tag starben,
vgl. Fischer (wie Anm. 1), S. 249, 251 u. 280 f., Stammtafeln, Bd. XVI (wie Anm. 11), Taf. 125, sowie
dgl., Bd. XVII: Hessen und das Stammesherzogtum Sachsen, Frankfurt am Main 1998, Taf. 14.
28
Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach (Kirchberg, 15. März 1796; eigenhändig) an Heinrich Stephani:
Arhivele Naţionale ale României Bucureşti (Nationalarchiv Bukarest), Istorice Centrale, Fond George
Potra, V/25; diplomatische Wiedergabe der Vorlage, Verdoppelungsstrich über m und n hier jeweils so
wiedergegeben, daß doppelter Buchstabe in runden Klammern, sonstige Abkürzungsauflösungen in
eckigen Klammern; Buchstaben in lateinischer Schrift kursiv wiedergegeben.
29
Die Bedeutung dieser Abkürzung ist unklar − kein Hinweis bei Paul Arnold Grun, Schlüssel zu alten
und neuen Abkürzungen. Wörterbuch lateinischer und deutscher Abkürzungen des späten Mittelalters und
der Neuzeit mit historischer und systematischer Einführung für Archivbenutzer, Studierende, Heimat- und
Familienforscher u. a. Nachbildung der Originale (Grundriß der Genealogie, Bd. 6), Limburg an der Lahn
1966, S. 170 f. u. 280. Es handelt sich entweder, trotz des geringen Altersunterschiedes zwischen
Briefschreiber und -empfänger, um die Anrede ,Verehrter Vater’ − vgl. J. u. W. Grimm, Wörterbuch (wie
Anm. 12), Bd. 12, Abt. 1, bearb. v. E[rnst] Wülcker, R[udolf] Meißner, M[ax] Leopold u. C[arl] Wesle,
Leipzig 1956, Sp. 18 („ursprünglich ehrfurchtsvolle benennung älterer geistlichen, wird es allmählich
bezeichnung aller“) u. 20 (Titel „von anderen höhern geistlichen würdenträgern“) − oder um das deutsche
Gegenstück zum lateinischen „PP“ bzw. „pp“ (= praemissis praemittendis) − vgl. Grun, S. 96 −, also als
Ersatz einer Anrede, und wäre dementsprechend aufzulösen mit: Vorauszuschickendes vorausgeschickt.
30
Gemeint ist die 1791-1795 von Stephani in vier Bänden herausgegebene Zeitschrift „Archiv der
Erziehungskunde für Deutschland“, die er noch in der Erziehungsanstalt Kloster Berge gegründet hatte
und die in Weißenfels erschien; vgl. Joachim Kirchner (Bearb.), Die Zeitschriften des deutschen
Sprachgebietes von den Anfängen bis 1830 (Bibliographie der Zeitschriften des deutschen Sprachgebietes
bis 1900, hrsg. v. Joachim Kirchner, Bd. 1), Stuttgart 1969, S. 42, Nr. 722. Stephani stellte diese
Zeitschrift zugunsten der insgesamt allerdings nur mit zwei Heften 1794-1795 in Hamburg verlegten
Zeitschrift „Pädagogische Bibliothek zur Bestimmung und Berichtigung des Urtheils über die neuesten
im Erziehungsfache herausgekommenen Schriften“ ein; vgl. ebd., S. 361, Nr. 733a. Zu
Zeitschriftengründung und -einstellung vgl. Sander (wie Anm. 5), S. 92.
- 296 -
Diese Jdeen waren unzertren(n)lich in meiner Seele mit jedem Gedanken an Castell
verknüpft, bis mir heutige Tag, an dem ich Jhr schäzbares freundschaft[liches]
Schreiben samt den Jn(n)lagen durch Jhren Boten richtig empfieng − andern an dieser
Stelle Plaz machen hieß.− Welchen? O diese Frage erlassen Sie mir als Philosoph und
als Ken(n)er des mensch[liche]n Herzens wohl am allerersten!−. ich kan(n)te mich
kaum selbst mehr für Freude über Jhr geneigtes Andenken, und Millionen Dank den
ich Jhnen in Gedanken sogleich brachte, kom(m)t hier noch auf dem langsamen
Papiere dafür nach, daß Sie meine ungegründeten Muthmasungen so herrlich
widerlegen wollten.−. Mit in(n)igem Vergnügen werde ich die mir von Jhrer Güte
mitgetheilten Erziehungsschriften31 lesen und − soviel es von mir abhängt, auch
unfehlbar Gebrauch davon hier bei unsrer Schule zu machen suchen, welche einer −
Revolution in Absicht auf die bei derselben herrschende Ordnung im Unterricht so
sehr bedarf, wen(n) Sie sich anderst des hierbei zu Grund gelegten doppelten Planes
noch errin(n)ern.− Jndessen verspreche ich mir im voraus nicht viel glük[liche]n
Erfolg, da ich unser Kirchberg, das in keinem Betrachte ein Castell ist, zu genau
ken(n)e, und fast vom Höchsten bis zum Niedrigsten herab die Män(n)er, die Einfluß
auf die Verbesserung des Jugend Unterrichts32 auch nicht im mindesten mit denen,
welche bei Jhnen diese segensvolle Arbeit unternehmen vergleichen kan(n) und darf.−
Und eben daher wird der junge Man(n) hier des Schulstaubes viel früher als
anderwärts überdrüssig, was auch wohl bald mein Fall ist, oder sehnt sich nach einem
Wirkungskreise in welchem er anderst als hier seine Thätigkeit zu äussern im Stande
ist, dies gar nicht in Anschlag gebracht, daß mit einem Gehalte von jähr[lich] 300
f[lorin] wie das Meinige, in den jezigen Zeiten man alle seine Kräfte nur drauf zu
verwenden hat, um samt einem Weibe sich vor einem gänzlichen ökonomischen
Verfalle zu verwahren33.−. Ohnezweifel erhält H[er]r Pf[arrer] Kretschmer34 − den ich
31
Es handelte sich entweder um Schriften anderer Autoren oder um Exemplare des ,Archivs der
Erziehungskunde für Deutschland’, denn von Stephani erschienen damals keine selbständigen Schriften;
vgl. Gesamtverzeichnis des deutschsprachigen Schrifttums 1700-1910, bearb. unter d. Ltg. v. Hilmar
Schuck u. Willi Gorzny, Bd. 139, München / New York / London / Paris 1985, S. 356 ff.
32
Zu ergänzen wäre: „haben“.
33
Die von Rumpach hier angesprochene Teuerung läßt sich am Brotpreis aufzeigen: Kostete in den
1780er Jahren ein rund 3,03 kg schweres Roggenbrot in Aschaffenburg etwa 10 Kreuzer (kr.), lag der
Preis im November 1794 bei 16 kr., im Juni 1795 bei 24 kr. und im Juni 1796 bei 25 kr. Das bedeutet, daß
Rumpachs Jahresgehalt von 300 Gulden (fl.) − 1 fl. = 60 kr. − in den 1780er Jahren dem Gegenwert von
rund 5454 kg Roggenbrot, im Juni 1795 lediglich dem von etwa 2272,5 kg und im Juni 1796 nur noch
dem von gut 2181,6 kg entsprach; zu den Brotpreisen vgl. Hans-Bernd Spies, Grundnahrungsmittelpreise
in Aschaffenburg 1803-1814, in: Mitteilungen aus dem Stadt- und Stiftsarchiv Aschaffenburg 7 (2002-
2004), S. 310-344, dies S. 313 f.
34
Ließ sich nicht identifizieren. Von den bekannten Personen des 18. Jahrhunderts mit Namen
Kret(z)schmar/Kret(z)schmer − vgl. Deutscher Biographischer Index, hrsg. v. Willi Gorzny, Bd. 2,
München / London / New York / Oxford / Paris 1986, S. 1162 f. − kommt noch am ehesten der 1752
geborene Magister Christian Samuel Kretschmar in Frage, der seit 1787 Pfarrer in Loschwitz war; zu
diesem vgl. Deutsches Biographisches Archiv. Eine Kumulation aus 254 der wichtigsten biographischen
- 297 -
morgen gleich Jhrer Freundschaft versichern werde − mit mir Jhren entworfenen
Verbesserungsplan der Erziehung vom Fürsten zum Lesen, und ich − so lebhaft ich
davon überzeigt bin, daß die Zensur desselben ganz auser meiner Sphäre liegt − freue
mich doch nicht wenig, wieder viel schönes Neues darin zu finden.−
Und nun − weil Sie sich so freundschaft[lich] für mein Amt sowol als für mein Haus
und meinen Garten intressiren − auch noch von einem35 der beiden lezten etwas! − Sie
versprachen mir zwar, für Eines das mir noch Noth sein möchte zu sorgen; allein weil
ich mirs in der That nicht vermuthete, daß Sie auf mich in diesem Punkte noch
Bedacht nehmen möchten; so habe ich − Sie lachen wohl über die so schnell
verflossene 2 - 3 Jahre?− hauptsächlich auf Freund Kretschmers Rath und Ansin(n)en
selbst dafür gesorgt, jedoch nicht ohne viele Bedenklichkeiten, daß irgend ein gutes
genügsames weibliches Geschöpf / es ist die 2te Tochter36 meines gewesenen Lehrers
des H[e]r[r]n Rector Eggels37 in Oehringen :/ 300 f[lorin] Besoldung vielleicht auf
lange Zeit, wen(n) der gütige Him(m)el durch edeldenkende Män(n)er und deren
Empfehlungen nicht anderwärts für mich sorgt − mit mir zu theilen und damit den
Anfang im Mai zu machen beschlossen, wo ich sie abholen werde. − ich ken(n)e sie
schon geraume Jahre ob sie gleich erst 18 Jahre hat; bin aber demungeachtet auf Jhr
Urteil verlänglich wen(n) Sie etwa bald hieher kom(m)en sollten.− Auf Verbesserung
meiner bürgerlichen Lage wird durch sie nun freilich keine grose Hofnung zu
schöpfen sein, wen(n) die Verbindung mit der Familie in die ich trete mir gleich in
Hinsicht auf Stand gewiß keine Schande macht, vorausgesezt daß Jemand an
derg[leichen] Kleinlichkeiten kleben kön(n)te; aber eben darum ist mir’s unangenehm,
dies nicht durch Sie geändert sehen zu kön(n)en, indem Sie mir bei Jhnen und in Jhrer
Grafschaft etwas ausgesucht hätten. Den(n) nun allein schon darum, Jhnen
verehrungswürdiger Man(n) näher zu sein − was wäre mir das nicht werth gewesen!−
Jndessen ists auch gleich nicht auf diese Weise, daß ich Jhnen Jhre Güte und
Wohlwollen verdanken kön(n)te, so giebts bei Jhrem grosen Würkungskreise, nach
welchem Sie nun auf das Glük so manchen jungen Man(n)es,− der vielleicht ein
wenigstens38 etwas erträglicheres Loos oder doch leidlicheres Auskom(m)en verdiente
als zb. [= zum Beispiel] das des Rektors in K[irchberg]− so mächtigen Einfluß haben
Gelegenheit dadurch mich Jhnen noch mehr zu verbinden, daß Sie für mich da etwa
sprechen oder meiner gedenken, wo es einmal eine Stelle als Volkslehrer auf dem
Lande auszufüllen giebt.− Und hiezu empfehle ich mich Jhren
Freundschaftsgesin(n)ungen einstweilen schrift[lich] auf das angelegentlichste bis ich
es entweder hier oder − wen(n) ich gleich schon Bräutigam bin − dies Frühjahr etwa
Nachschlagewerke für den deutschen Bereich bis zum Ausgang des neunzehnten Jahrhunderts −
Microfiche Edition −, hrsg. v. Bernhard Fabian, München / New York / London / Paris o. J. [1986], Fiche
708, Nr. 315.
35
Dieses und das folgende Wort über der Zeile hinzugefügt.
36
Luise Caroline Eggel (1778-1844); zu dieser siehe unten bei Anm. 44.
37
Franz Carl Eggel (1733-1801); zu diesem siehe unten bei Anm. 45.
38
Dieses Wort über der Zeile hinzugefügt.
- 298 -
einmal unverhoft in Castell mündlich noch mehr thun kan(n).− An Jhrem Willen dazu
läßt mich bei Jhrer bisher erprobten und unverdienten Güte alles so wenig zweifeln,
als ich Sie schließlich bitten will, sich derjenigen ungeheuchelten Verehrung und
wahren Hochachtung zu vergewissern, mit der ich mir es für ein vorzügliches Glük
halte, mich zu nen(n)en
Jhren
Kirchberg
den 15 Märzgehorsamen Diener und Freund
1796. FL Rumpach.“
Der Schreiber dieses Briefes, der am 9. März 1769 als Sohn

des dortigen Amtmannes in Bödigheim bei Buchen39 geborene Friedrich Ludwig
Heinrich Rumpach40, hatte nach dem Besuch Oberstufe des Gymnasiums in Öhringen
(1782-1784)41 ab 1787 in Erlangen Theologie studiert. 1791 wurde Rumpach
Hofmeister des Prinzen Karl Friedrich Ludwig von Hohenlohe-Kirchberg (1780-
1861)42, war dann 1795-1798 Rektor der Lateinschule, anschließend 1798-1801 Hof-
und Stadtkaplan in Kirchberg an der Jagst und dort außerdem 1799-1801
Stadtpfarrverweser; 1801 ging er als Pfarrer nach Gaggstatt43 und kehrte 1814 nach
Kirchberg zurück, wo er bis zum Ende seines Lebens am 13. Februar 1828 als Pfarrer
wirkte.
Noch während seiner Zeit als Rektor in Kirchberg hatte Rumpach am 10. Mai
1796 in Öhringen die dort am 24. März 1778 geborene zweite Tochter Luise
Caroline44 seines früheren Lehrers Franz Carl Eggel (1733-1801)45 und dessen Ehefrau
39
Bödigheim gehört jetzt zur Stadt Buchen im Odenwald; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 169 u. 219.
40
Zu diesem vgl. Schwäbisches Geschlechterbuch, Bd. 3, hrsg, v. Bernhard Koerner, bearb. mit Hugo
Wiest (Deutsches Geschlechterbuch. Genealogisches Handbuch bürgerlicher Familien, Bd. 43, hrsg. v.
Bernhard Koerner), Görlitz 1923, S. 25, sowie Pfarrerbuch (wie Anm. 3), Tl. 1, S. 71 f., u. Tl. 2, S. 374.
41
Mitteilung des Stadtarchivs Öhringen (Eberhard Tröger) vom 29. Juli 2004 an das Stadt- und
Stiftsarchiv Aschaffenburg.
42
Zu diesem, der 1836 vierter Fürst von Hohenlohe-Kirchberg wurde und mit dem die 1701 begründete
Linie Hohenlohe-Kirchberg − vgl. dazu Fischer (wie Anm. 1), S. 18 ff. u. 28 f. − ausstarb, vgl.
Stammtafeln, Bd. XVII (wie Anm. 27), Taf. 14.
43
Gaggstatt gehört jetzt zur Stadt Kirchberg an der Jagst; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 441 u. 755.
44
Zu dieser, das neunte von elf Kindern, vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 24 f. (Vorname:
Luise Karoline), Pfarrerbuch, Tl. 2 (wie Anm. 3), S. 82 (Luisa Car.) u. 374 (Karoline Luise).
45
Dieser, geboren am 31. März 1733 in Mainhardt als Sohn eines hohenlohischen Beamten, begraben am
4. November 1801 in Öhringen, war, nachdem er zuvor seit 1762 Pfarrer in Schäftersheim gewesen war,
von 1777 bis zu seinem Tod Rektor des Hohenlohischen Gymnasiums in Öhringen, das er im Sinne der
Aufklärung reformierte; vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 22, Pfarrerbuch (wie Anm. 3),
Tl. 1, S. 83, u. Tl. 2, S. 82, sowie Walter Schmidt, Das Hohenlohe-Gymnasium, in: Gerhard Taddey,
Walter Rößler u. Werner Schenk (Red.), Öhringen. Stadt und Stift, Öhringen 1988, S. 242-245, dies S.
243 (die dortige Angabe, Eggel sei bereits 1775 Rektor des Gymnasiums geworden, ist unrichtig).
- 299 -
Marie Luise (1748-1811)46 geheiratet. Die verwitwete Luise Caroline Rumpach zog
am 10. April 1844 zu ihrer ebenfalls verwitweten Tochter Karoline Lisette Osiander47
nach Gingen an der Fils48, wo sie am 31. Mai, also nur wenige Wochen später,
starb.
Aus Rumpachs Brief von 1796 geht deutlich, daß er mit seinen damaligen
beruflichen und wirtschaftlichen Verhältnissen als Lateinschulrektor in Kirchberg
unzufrieden war. Seine weitere Laufbahn, vor allem nach dem Antritt der Pfarrerstelle
im benachbarten Gaggstatt, dürfte seine finanzielle Lage jedoch verbessert haben. Die
Tatsache, daß er nach rund 13 Jahren schließlich 1814 von dort als Pfarrer nach
Kirchberg zurückkehrte, zeigt, daß ihm diese Stadt trotz seiner früheren Kritik, die
ihm eine Stelle in der Grafschaft Castell wesentlich erstrebenswerter erscheinen ließ
als seine damals innegehabte, letztendlich doch zur zweiten Heimat wurde, in der er
bis an sein Lebensende blieb.
46
Die am 6. Januar 1748 in Eschach geborene Pfarrerstochter Marie Luise Neidhardt, die am 17. März
1811 in Öhringen starb, und Eggert hatten am 7. Juni 1763 in Eschach geheiratet; vgl. Geschlechterbuch,
Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 22, sowie Pfarrerbuch (wie Anm. 3), Tl. 2, S. 82 u. 316.
47
Als einziges Kind der Eheleute Rumpach erreichte die am 29. April 1797 in Kirchberg geborene
Karoline Lisette − ihre beiden jüngeren Brüder, geboren 1799 bzw. 1800, wurden nur wenige Wochen alt
− das Erwachsenenalter (Todesjahr unbekannt) und heiratete am 18. Februar 1820 in ihrem Geburtsort
Johann Christoph Friedrich Osiander (1794-1843), der von 1825 bis an sein Lebensende Pfarrer in
Gingen an der Fils war; vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 25, sowie dgl., Bd. 9, bearb. v.
Otto Beuttenmüller mit Ernst-Otto Braasch (Deutsches Geschlechterbuch. Genealogisches Handbuch
bürgerlicher Familien. Quellen- und Sammelwerk deutscher bürgerlicher Familien, Bd. 170), Limburg an
der Lahn 1975, S. 344 f.
48
Liegt im Landkreis Göppingen; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 472.
- 300 -
TRADUCERE
„KIRCHBERG, CARE ÎN NICI UN CAZ NU E (UN) CASTEL(L)”. O

SCRISOARE A LUI FRIEDRICH LUDWIG HEINRICH RUMPACH CĂTRE
HEINRICH STEPHANI1
Hans-Bernd SPIES
Din oraşul de reşedinţă Kirchberg pe Jagst din Hohenlohe, Friedrich Ludwig Heinrich
Rumpach (1769-1828), care era de un an rector al Şcolii de Latină de acolo, înfiinţate
în 1714, se adresa consilierului consistorial Heinrich Stephani (1761-1850) in Castell
printr-o scrisoare care ilustra modul de viaţă de atunci. Este de presupus că Rumpach
l-ar fi cunoscut de Stephani în 1787 în Erlangen, unde primul începuse în acel an să
studieze teologia2, iar Stephani, cu aproape opt ani mai în vârstă, trebuie să fi obţinut
titlul de magistru cu o jumătate de an înainte3.
Stephani, care se născuse la 1 aprilie 1761 în localitatea Gemünda pe Kreck, care în
acea vreme aparţinea teritoriului administrat de episcopia de Würzburg, astăzi ţinând
de Franconia Superioară, unde tatăl său era preot, studiase între 1777 şi 1782 teologia
la Universitatea din Erlangen4. Apoi şi-a început primul an pregătitor pentru practica
teologică în Untermerzbach-ul familiar lui din Itzgrund, unde se afla din 1764 parohia
1
Articolul de faţă a luat naştere în urma celor două vizite făcute de arhivistul german Hans-Bernd Spies
la Facultatea de Arhivistică în 2004 şi 2005. Cu această ocazie i-am înmânat copia unei scrisori de la
finele secolului al XVIII-lea, în limba germană, aflate în Colecţia George Potra, păstrată la Arhivele
Naţionale Istorice Centrale. Am prezentat documentele germane cuprinse în această colecţie într-un
număr mai vechi al acestei reviste (Hrisovul IX/2003, p. 243). Documentul luat aici în discuţie (DANIC,
Colecţia George Potra, V/25) prezenta multe trimiteri spre spaţiul german, greu identificatibile de aici,
fapt ce ne-a determinat să cerem ajutorul eruditului archivist Hans-Bernd Spies. Acesta a reuşit să
identifice personajele menţionate în scrisoare şi a redactat un articol conţinând transcrierea
documenteului, precum şi numeroase şi amănunţite informaţii referitoare la persoanele, localităţile şi
situaţiile prezente în scrisoare, publicat în „Mainfränkischen Jahrbuch für Geschichte und Kunst”, vol.
57/2005, p. 229-235. Preluăm în paginile revistei noastre materialul în limba germană, asigurându-i şi
traducerea în limba română, realizată de Ileana-Maria Ratcu. Se observă că varianta germană cuprinde
note deosebit de amănunţite, cu trimiteri spre lucrări accesibile în primul rând în Germania, de aceea ne-
am permis să nu le mai indicăm şi în cazul variantei traduse şi să ne rezumăm la notele care aduc efectiv
completări textului.
2
Înmatricularea lui Rumpach a avut loc la 26 octombrie 1787.
3
Stephani a obţinut titlul de magistru la 27 martie 1787. Este de asemenea posibil ca Rumpach şi
Stephani să se fi cunoscut la Erlangen sau Nürnberg abia mai târziu, cel târziu în 1791, când primul era
preceptor în Kirchberg, sau chiar şi mai târziu, şi anume în Kirchberg.
4
Înscrirea lui Stephani a avut loc la 22 aprilie 1777, iar Universitatea Erlangen a părăsit-o în 1782. Alte
date arată că s-ar fi înmatriculat la 22 martie 1777 şi ar fi părăsit Universitatea în 1781, sau că ar fi
început studiul în 1778.
- 301 -
tatălui său. Încă din această perioadă, el a fost chemat la Castell de către contesa
Katharina Hedwig de Castell-Castell (1730-1783)5, din 1773 văduvă, să fie
preceptorul celor doi fii ai săi, Albrecht Friedrich Karl (1766-1811) şi Christian
Friedrich (1772-1850). După moartea curând survenită a contesei, Stephani a plecat
împreună cu elevii săi la Nürnberg, unde a rămas timp de cinci ani în casa lui
Friedrich Adolph Zwanziger (din 1784 von/de Zwanziger) (1745-1800), care, pe de o
parte, se găsea din 1773 în calitate de director al cancelariei cu titlul de consilier secret
în fruntea administraţiei din Castell, iar pe de altă parte era reprezentantul Casei de
Castell şi al altor corpuri legiuitoare ale Reichului în Franconia, drept pentru care
locuia în cel mai mare oraş imperial francon.
În 1788, Stephani s-a dus împreună cu cel mai tânăr conte şi cu Heinrich Adolph de
Zwanziger (1776-1835)6, fiul cel mare al ministrului plenipotenţiar al districtului, la
şcoala de pe lângă mănăstirea Berge lângă Magdeburg, unde a putut să predea în
calitate de ajutor; între 1791-1793 l-a însoţit la studii pe contele Christian Friedrich la
Universitatea din Jena şi a întreprins cu acesta în 1793 o călătorie în Elveţia. Pe lângă
activitatea sa de preceptor, Stephani a devenit în 1794 în calitatea sa de consilier
consistorial în Castell şi îndrumător al bisericilor şi al şcolilor din comitat. S-a dedicat
în primul rând reformei şcolare şi a redactat în acest sens un memoriu „Principii de
bază pentru îmbunătăţirea educaţiei publice în comitatul Castell, pe care îl publică în
1797 cu titlul modificat „Compendiu al educaţiei de stat”, pentru a-l dezvolta în 1805,
în sfârşit, într-o carte de mai mult de 400 de pagini, „Sistemul educaţiei publice”.
Deoarece după moartea lui Zwanziger s-a lovit de o rezistenţă crescută cu privire la
reformele sale, a acceptat în 1807 postul de preot în Rüdenhausen, dar şi-a urmat
chemarea în serviciul de stat în Bavaria, unde a activat în mai multe localităţi până la
sfârşitul anului 1817 în calitate de reformator al şcolii. Odată cu începutul anului 1818
a acceptat postul de preot şi decan în Gunzenhausen, rămând în această funcţie până în
1834.
Rumpach îi scria la 15 martie 17967 acestui Heinrich Stephani, pe atunci consilier
consistorial în Castell, care – aşa cum reiese din primul paragraf al scrisorii de faţă8 –
îl vizitase în prima jumătate a anului 1795 în Kirchberg, unde Rumpach îşi începuse
de curând activitatea:
5
Aceasta, născută contesa de Castell-Remlingen se căsătorise în 1761 cu vărul ei, contele Christian
Friedrich Karl de Castell-Castell/ Remlingen (1720-1773). Doar cei doi fii ai lor au atins vârsta adultă.
6
Acesta a intrat mai târziu în armata bavareză şi s-a retras în 1835, iar din 1825 a fost colonel şi
comandant al Regimentului de infanterie „König“.
7
Se indică cota documentului, precum şi unele particularităţi de transcriere (dublarea literelor m şi n,
litera dublată apărând în paranteze rotunde, completarea prescurtărilor apare în paranteze ascuţite, literele
latine sunt redate cursive)
8
Rumpach numeşte mai întâi luna august, ca primă lună a anului 1795, care a trecut fără vizita lui
Stephani, iar în continuare aminteşte două scrisori, pe care le-a trimis la Castell la mijlocul verii anului
1795.
- 302 -
„V.V.9
August, septembrie şi octombrie au trecut, precum şi toate celelalte luni ale anului
1795, fără ca domnul consilier consistorial să se arate din nou în Kirchberg, deşi mă
bazasem pe un asemenea plăcut moment; două scrisori trimise la Castell pe la mijlocul
verii trecute au rămas fără răspuns sau s-au rătăcit; nu am auzit şi nu am văzut nimic
din arhiva pedagogică10 şi pe scurt totul mă făcea să nu cred altceva, decât că omul, pe
care am avut ocazia să-l îndrăgesc şi pe care îl stimez cu adevărat, fie că mă uitase
demult din cauza multelor sale afaceri, a răspânditelor sale relaţii şi a neîntreruptelor
sale călătorii, fie că socotea că a-şi da osteneala să se gândească la sărmanul director
de şcoală latinească din Kirchberg, prietenul Rumpach, este pierdere de vreme.
Aceste idei erau legate în sufletul meu în mod indisolubil de gândul la Castell, până
când ziua de azi, în care am primit prin trimisul Dvs. prieteneasca Dvs. scrisoare
alături de alte documente, mi-a adus în loc alte gânduri. Ce fel? O, această întrebare să
mi-o lăsaţi în primul rând mie în grijă, ca filosof şi cunoscător al inimii omeneşti!
Abia îmi încăpeam de bucurie că v-aţi adus aminte de mine şi v-am adus în gând
milioane de mulţumiri, care se aştern cu încetul pe hârtie, pentru că mi-aţi contrazis în
chip atât de minunat presupunerile. Cu imensă plăcere voi citi scrierile privitoare la
educaţie11 transmise prin bunăvoinţa Dvs. şi în măsura în care ţine de mine, voi
încerca să le folosesc şi în şcoala noastră, care are nevoie atât de mare de o revoluţie,
dacă vă mai aduceţi aminte de planul dublu care stătea la baza acestei reforme. Totuşi
nu-mi pot imagina un prea mare succes, eu cunoscând prea bine Kirchberg-ul, care în
niciun caz nu e (un) Castel(l), iar cei – de la cei mai importanţi până la cei mai mărunţi
oameni – care au influnţă asupra educaţiei tinerilor nu se pot compara nicidecum cu
aceia care îndeplinesc la Dvs. această binecuvântată lucrare. Şi tocmai de aceea un
tânăr se satură aici mult mai curând de colbul şcolii, lucru care va fi în curând valabil
şi pentru mine, sau duce dorul unui alt domeniu de activitate în care să se poată
exprima altfel decât aici, şi asta fără a lua în considerare că un salariu anual de 300 de
guldeni, cum e al meu, te face să-ţi consumi toate puterile pentru a te păzi pe tine
alături de consoartă de totala decădere financiară12. Fără îndoială, mâine domnul
părinte Kretschmer, pe care îl voi asigura mâine de prietenia Dvs., va primi spre citire
planul de îmbunătăţire a educaţiei prinţului întocmit împreună cu mine, iar eu – deşi
9
Semnificaţia prescurtării este dificil de stabilit. Poate fi vorba de „Verehrter Vater“ (stimate tată), având
în vedere diferenţa de vârstă dintre corespondenţi.
10
Se face referire la revista apărută în patru caiete „Arhiva pentru ştiinţele educaţiei în Germania”, pe
care Stephani a redactat-o deja la Şcoala de la mănăstirea Berge şi a văzut lumina tiparului la Weißenfels.
11
Este vorba fie de scrierile altor autori, fie de exemplare ale „Arhivei pentru ştiinţele educaţiei în
Germania”, deoarece atunci nu apăruseră încă scrieri de sine stătătoare.
12
Preţurile mari, la care Rumpach face referire, se pot determina pe baza preţului pâinii. Dacă în 1780 o
pâine de secară de 3,03 kg costa ca. 10 kr (crăiţari), în noiembrie 1794 se ridica la 16 kr., în iunie 1795 la
24 kr. şi în iunie 1796 la 25 kr. Aceasta înseamnă că salariul anual de 300 guldeni al lui Rumpach îi
ajungea în 1780 pentru ca. 5454 kg. de pâine de secară, în iunie 1795 ca. 222, 5 kg. şi în iunie 1796 numai
pentru 2181, 6 kg.
- 303 -
sunt convins că cenzura acestuia e în afara sferei mele, mă bucur foarte să găsesc din
nou în acesta multe lucruri frumoase.
Şi pentru că vă interesaţi cu atâta prietenie de slujba mea, cât şi de casa şi grădina mea
– iată şi ceva legat de ultimele două! – mi-aţi promis că vă veţi îngriji acolo unde mă
aflam mai în nevoie; pentru că într-adevăr nu am presupus că mă veţi avea în vedere în
acest punct - probabil că râdeţi de cei doi-trei ani care au trecut aşa de repede –m-am
îngrijit la sfatul prietenului Kretschmer, nu fără multe reţineri, ca o bună creatură
feminină – este a doua fiică a fostului meu profesor Eggel din Oehringen – să împartă
cu mine salariul de 300 de guldeni probabil pentru o lungă perioadă de timp, dacă
cerul prin oameni chibzuiţi şi prin recomandările lor nu îmi va hărăzi altfel, şi să se
hotărască ca la începutul lui mai să vină aici. O cunosc de mai mulţi ani, chiar dacă are
abia 18 ani. Cu toate acestea doresc să vă ştiu părerea, dacă veţi veni curând încoace.
Prin ea nu-mi pot face mari speranţe că-mi voi îmbunătăţi situaţia, deşi legătura cu
familia în care intru nu imi va aduce cu siguranţă decât cinstire, presupunând că
cineva se agaţă de asemenea nimicuri; dar tocmai de aceea mi-aş dori ca Dvs. să
schimbaţi această situaţie, căutând pe la Dvs. sau în comitatul Dvs. ceva, numai şi
pentru că este pentru atât de important pentru mine să fiu aproape de Dvs., pe care vă
stimez atât de mult. Totuşi v-aş mulţumi pentru bunătatea Dvs., dacă, spre fericirea
unui tânăr care ar câştiga cel puţin o soartă cel puţin la fel de fructuoasă, ca de
exemplu rectorul din K[ichberg], m-aţi putea lega şi pe mine mai mult de largul Dvs.
cerc de acţiune, pe care Dvs. aveţi ocazia să-l influenţaţi, şi aţi vorbi pentru mine sau
v-aţi gândi unde s-ar putea ocupa un loc de profesor la ţară. Şi cu aceata vă transmit
pentru moment în scris gândurile mele prieteneşti, până când fie aici, fie ca mire deja,
voi putea să le repet în mod nesperat în Castell şi mai bine în persoană. Neîndoindu-
mă de voia Dvs. în acest sens şi de bunătatea Dvs. dovedită şi nemeritată de mine,
doresc să vă asigur de cinstirea şi respectul sincer pe care vi le port, considerând un
excepţional noroc că mă pot numi al Dvs. sluijior respectuos şi prieten, FL. Rumpach.
Kirchberg, 15 martie 1796.”
Cel care a scris această scrisoare, Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach, născut la 9
martie 1769 ca fiu al funţionarului din Bödigheim lângă Buchen, studiase după
frecventarea clasei superioare a Gimnaziului din Öhringen (1782-1784) începând cu
anul 1787 teologia în Erlangen. În 1791, Rumpach a devenit preceptor al prinţului
Karl Friedrich Ludwig de Hohenlohe-Kirchberg (1780-1861), după care între 1795-
1798 a condus Şcoala latinească, a fost în continuare între 1798-1801 diacon al curţii
şi al oraşului Kirchberg pe Jagst şi în afară de aceasta, între 1799-1801 administrator
al parohiei; în 1801 s-a dus în calitate de preot în Gaggstatt şi s-a reîntors în 1814 la
Kirchberg, unde a activat până la sfârşitul vieţii sale, la 13 februarie 1828, ca preot.
Deja în timpul perioadei în care conducea şcoala din Kirchberg, Rumpach s-a căsătorit
pe 10 mai 1796 în Öhringen cu cea de-a doua fiică, Luise Caroline, născută aici, a
- 304 -
fostului său profesor Franz Carl Eggel (1733-1801)13 şi a soţiei acestuia Marie Luise
(1748-1811)14. Văduva Luise Caroline Rumpach s-a mutat pe 10 aprilie 1844 la fiica
sa, de asemenea văduvă, Karoline Lisette Osiander15, la Gingen pe Fils, unde a şi
decedat câteva săptămâni mai târziu, pe 31 mai. Din scrisoarea lui Rumpach din 1796
reiese în mod clar că nu era mulţumit de condiţiile de muncă şi financiare ca director
al Şcolii latineşti din Kirchberg. Cariera sa, mai cu seamă după ocuparea postului de
preot în localitatea Gaggstadt învecinată, trebuie să fi dus la îmbunătăţirea situaţiei
sale financiare. Faptul că în 1814 s-a întors după circa 13 ani la Kirchberg ca preot
arată ca acest oraş, în ciuda criticii sale dinainte, care indica că şi-ar fi dorit mult mai
mult o funcţie în Castell decât cea pe care o deţinea, devenise o doua sa patrie, în care
a rămas până la sfârşitul vieţii.
13
Acesta, născut la 31 martie 1733 în Mainhardt ca fiu al unui funcţionar din Hohnlohe, înhumat la 4
noiembrie 1801 în Öhringen, a fost întâi preot din 1762 în Schäftersheim, după care din 1777 şi până la
moartea sa a fost director al Gimnaziului din Öhringen, pe care l-a reformat în spirit luminist.
14
Marie Luise Neidhardt s-a născut pe 6 ianuarie 1748 în Eschach ca fiică de preot, a murit pe 17 martie
1811 în Öhringen; s-a căsătorit cu Eggert pe 7 iunie 1763 în Eschach.
15
Karoline Lisette, născută pe 29 aprilie 1797 în Kirchberg, a fost singura dintre urmaşii soţilor Rumpach
care a atins vârsta adultă (anul morţii este necunoscut), cei doi fraţi mai mici, născuţi în 1799, respectiv
1800 au murit în vârstă de doar câteva săptămâni. S-a căsătorit pe 18 februarie 1820 în localitatea natală
cu Johann Christiph Friedrich Osiander (1794-1843), care a fost până la sfârşitul vieţii preot în Gingen pe
Fils.
- 305 -
CRÂMPEIE DIN CORESPONDENŢA LUI
ALEXANDRU VLAHUŢĂ
Ana DOBREANU
Bogatul fond documentar, de la

Direcţia Judeţeană Harghita a Arhivelor
Naţionale, conţine şi o valoroasă
donaţie1 ce constă în nouă scrisori
adresate de scriitorul Alexandru Vlahuţă
prietenului său Paul Bujor.
Paul Bujor (1862-1952) a fost
timp de patru decenii profesor
universitar la Facultatea de Ştiinţe din
Iaşi, director la revista ieşană „Viaţa
Românească” şi autor al mai multor
nuvele.
Cei doi s-au cunoscut în timpul anilor de şcoală şi între ei s-a legat o strânsă
prietenie cum reiese şi din scrisoarea din 16 iulie 1916, pe care Vlăhuţă o încheie
astfel „ ...iar pe tine te îmbrăţişez cu toată vechea şi neclintita dragoste care ne leagă
din şcoală”.
Cele nouă scrisori provin din perioada cuprinsă între anii 1901-1918 şi pe
lângă prietenia foarte strânsă dintre Vlăhuţă şi
Bujor, din ele se desprind aspecte ale vieţii
culturale şi social-politice ale României din
această perioadă. Ele oglindesc atitudinea lui
Vlăhuţă faţă de disputele politice ale vremii,
consideraţia sa faţă activitatea literară a lui Paul
Bujor, (activitatea în permanenţă sprijinită de
Vlăhuţă) mare admiraţie şi dragoste faţă de
săteni, locul minunatelor peisaje de la Agapia
în sufletul scriitorului, bulversările produse în
1
DJAN Harghita, fond Achiziţii şi Donaţii, dosar 105
- 306 -
sufletul său de primul război mondial.
Pentru toţi cei care sunt preocupaţi de viaţa şi
activitatea lui Vlăhuţă care timp de patru decenii, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul al XX-lea, a
ocupat un loc important în viaţa literară şi culturală
românească, şi al cărui nume este întâlnit, în mod frecvent,
în paginile publicaţiilor vremii, scrisorile amintite pot
constitui un intresant izvor de documentare. Iar pentru cel
ce se ocupă cu studiul istoriei semnificativă este scrisoarea
din 1 noiembrie 1918, în care Vlăhuţă vorbeşte despre distrugerile provocate de război
şi de retragerea trupelor germane din zona Dragoslovenilor. „Nemţii au plecat furioşi,
ridiculi, huiduiţi de copii, detestaţi de toată lumea – scrie Vlăhuţă. Au devastat casele
şi în trecerea lor prin sate, aud că au svântat tot ce au mai găsit”. Cu toată durerea din
suflet, provocată de imaginea jalnică ce a lăsat-o războiul în urma sa, speranţa nu a
dispărut, pentru că el notează în aceeaşi scrisoare din 1 noiembrie 1918: „Dar toate ne
spun că suntem la sfârşitul îndurărilor noastre şi viaţă nouă stă să înceapă pentru noi şi
lumea întreagă”. Într-adevăr o viaţă nouă avea să înceapă odată cu sfârşitul războiului,
însă Vlăhuţă nu s-a mai bucurat mult de ea, deoarece la 19 noiembrie 1919 s-a stins
din viaţă.
Zusammenfassung
Eine wervolle Schenkung, die neun Briefe von Alexandru Vlahuţă an seinen
Freund Paul Bujor, Universitätsprofessor an der Universität Jassy umfasst, hat die
Kreisdirektion Harghita des Nationalarchivs bekommen. In diesem kurzen Beitrag
wird der Inhalt dieser privaten Briefe besprochen.
- 307 -
CRONICĂ, RECENZII, PREZENTĂRI ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE
Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică din 12-13 iunie 2007, organizat de
Şcoala de Arhivistică de la Marburg
În fiecare an, Şcoala de Arhivistică de la Marburg organizează un Colociu de
pe teme de arhivistică, la care iau parte mai cu seamă absolvenţii renumitei Şcoli
germane de Arhivistică, care îşi desfăşoară activitatea în Arhivele germane, dar şi
invitaţi de la universităţile germane, care se ocupă de ştiinţele auxiliare ale istoriei,
precum şi arhivişti din alte ţări. Anul acesta, la Cel de-al 12-lea Colocviu de
arhivistică, desfăşurat între 12-13 iunie 2007, au luat parte aproape 100 de specialişti
în domeniul arhivelor, având ca invitaţi din străinătate un profesor de la Universitatea
din Zürich, de la Departamentul de Istorie, şi două reprezentante ale Facultăţii de
Arhivistică din Bucureşti, doamna conf. univ. dr. Melentina Bâzgan şi doamna lect.
univ. dr. Ileana-Maria Ratcu.
Colociul a cuprins patru secţiuni, fiecare cu câte trei respectiv două
comunicări, fiind astfel lăsat timp suficient pentru discuţii, care s-au dovedit deosebit
de interesante şi fructuoase.
Astfel, prima secţiune referitoare la noi tehnici de prelucrare şi editare a
documentelor, moderată de dr. Karsten Uhde de la Şcoala de Arhivistică de la
Marburg, responsabilul disciplinei Ştiinţe auxiliare, a ridicat probleme care sunt şi la
noi deosebit de actuale, şi anume dacă colecţiile de documente de timpul
„Urkundenbuch” reprezintă un model expirat, făcându-se propuneri pentru ediţii de
documente în era digitală. Tot legat de noile tehnici actuale de inventariere a
documentelor au fost discutate posibilităţile pe care le deschide era digitală, dar şi
limitele acesteia.
A doua secţiune, moderată de dr. Jürgen Kloosterhuis de la Arhivele Statului
din Berlin, s-a intitulat în mod semnificativ „De la registrul medieval la inventarul
electronic”, subliniindu-se pe de o parte importanţa registrelor premoderne pentru
istoria şi teoria arhivisticii europene, iar pe de altă parte discutându-se de către dr.
Margit Ksoll-Marcon de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bavaria,
München, utilitatea şi modul de utilizare a registrelor electronice.
A treia secţiune, moderată de dr. Robert Kretzschmar la Arhivele landului
Baden-Württemberg din Stuttgart, a avut în vedere tipologia documentelor moderne şi
administrarea acestora. În acest sens, au fost făcute câteva consideraţii cu privire la
vechiul şi noul stil de concepere a actelor, realizându-se şi o comparaţie cu stilul
actual, al zilelor noastre, de redactare a actelor. De asemenea, a fost ridicată o
problemă de care, din păcate, arhivistica românească nu s-a ocupat deocamdată, şi
- 308 -
anume cea legată de arhivarea actelor provenite din secolul XXI, având în vedere că
deja multe instituţii îşi desfăşoară o importantă parte a corespondenţei pe e-mail, ceea
ce determină identificare unor soluţii viabile de arhivare.
Ultima secţiune a fost moderată de dr. Frank M. Bischoff, directorul Şcolii de
la Marbug şi gazda noastră deosebit de amabilă, având ca temă de discuţie rolul
ştiinţelor auxiliare ale istoriei în secolul XXI. Prima comunicare susţinută de dr.
Marita Blattmann de la Universitatea din Köln a relevat faptul că şi în Germania, la
facultăţile de istorie, la catedrele de istorie medie, mai cu seamă în urma adoptării la
Bologna a Cartei universitare, ştiinţelor auxiliare le sunt rezervate din ce în ce mai
puţine ore. Această situaţie se regăseşte fără îndoială şi în sistemul universitar
românesc, revenindu-i Facultăţii de Arhivistică de a asigura o pregătire cu adevărat
temeinică şi aplicată în acest vast domeniu. Ultima comunicare a secţiunii şi totodată a
colocviului, susţinută de dr. Robert Kretzschmar, a tematizat importanţa ştiinţelor
auxiliare ale istoriei pentru arhive, încercând să determine dacă acestea sunt
instrumente de lcuru, domeniu de cercetare sau de studiu.
Am putut aprecia cu ocazia participării la acest colocviu înaltul nivel ştiinţific
la care se situează arhivistica germană, modul în care s-au purtat discuţiile şi interesul
manifestat de toţi participanţii pentru a găsi noi modalităţi de perfecţionare a activităţii
lor. Gazda noastră, domnul dr. Frank M. Bischoff, ne-a prezentat în continuarea
dezbaterilor Şcoala de Arhivstică de la Marburg, dotările, biblioteca şi mai ales
structura şi modul de funcţionare a Şcolii, care reprezintă pentru instituţia noastră un
model demn de urmat, spre care tindem.
Totdodată, am acceptat invitaţia doamnei dr. Annegret Wenz-Haubfleisch,
directorul adjunct al Arhivelor Statului din ladul Hessen, Marburg, de a vizita
instituţia în fruntea căreia se afla. Am aflat multe amănunte legate de instituţie, de
vechimea documentelor, de istoricul clădirii, construite în perioada nazistă, dar având
ca destinaţie din start adăpostirea Arhivelor landului. Dacă pentru acei ani clădirea
corespundea întru totul cerinţelor impuse păstrării şi conservării unei importante
arhive, în momentul de faţă se încearcă adaptarea depozitelor în primul rând la
exigenţele actuale. Am vizitat depozitele, sala de lectură, precum şi laboratorul de
restaurare a documentelor şi hărţilor şi am putut constata buna organizare a instituţiei,
modestia angajaţilor, în ciuda unor realizări deosebite în domeniul restaurării, prin
inovaţii testate şi acceptate nu numai în landul Hessen. Am mai constatat totodată - şi
poate că acest lucru e cel mai important - că în ciuda diferenţelor, care există fără
îndoială între diversele instituţii păstrătoare de tezaur documentar sau care îi pregătesc
pe viitorii arhivişti, există o singură lume a Arhivelor, fascinantă şi solidară.
Ileana-Maria RATCU
- 309 -
Maria Dragomir, Glosar de termeni şi expresii latine din documente latino-
maghiare (secolele XVI-XVII), Bucureşti, Editura Matrix Rom, , 2007, 215 p.
Gândit de autoare iniţial ca o anexă la lucrarea publicată anul trecut la aceeaşi

editură, Influenţa limbii latine medievale asupra stilului oficial din documentele în
limba maghiară din secolele XVI-XVII, glosarul de faţă, în forma sa finală, se
constituie ca un util instrument de lucru pentru cei care lucrează cu documentele
medievale latino-maghiare, istorici, arhivişti, filologi, studenţi.
Felul în care este construit glosarul este de un real folos celor interesaţi.
Termenii latini sunt reprezentaţi de toate părţile de vorbire, autoarea indicând pentru
fiecare în parte caracteristicile legate de declinare respectiv de conjugare, urmate de
corespondentul maghiar şi apoi de cel în limba română. Acolo unde termenul latin
apare în diverse expresii stabile, întâlnite în documente în mod frecvent, sunt indicate
şi aceste forme împreună cu traducerea lor în limba maghiară şi în limba română. Nu
de puţine ori, intrările sunt însoţite de explicaţii suplimentare legate de instituţii
emitente a documentelor, cancelarii, locuri de adeverire; de asemenea, autoarea face
pertinente precizări de diplomatică, paleografie, cronologie. Astfel, sunt incluse în
cadrul unor articole din glosar formule diplomatice latine din protocolul iniţial sau
final, însoţite de corespondentul din maghiară şi română, prescurtări, diferite
modalităţi de grafiere a unui cuvânt sau expresii. Tocmai prin aceste informaţii
suplimentare, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, glosarul de faţă este o sursă
completă de informare pentru viitorii săi utilizatori.
O introducere cu privire la evoluţia preocupărilor lexicografice legate de
limba latină, precum şi de studierea latinei medievale, în Europa şi la noi deschide
lucrarea. Bibliografia indicată, cuprinzând atât izvoare edite cât şi inedite, dar şi
numeroase lucrări, studii şi articole de diplomatică şi paleografie, precum şi
enciclopedii şi dicţionare, este o bogată sursă de informare pentru cei ce doresc să
aprofundeze cunoaşterea documentelor medievale în limba latină sau bilingve. Foarte
utile sunt cele 50 de anexe, prezentate în ordine cronologică, reprezentând copii după
documente bilingve – latino-maghiare, cu care se poate lucra efectiv în cadrul unui
seminar de paleografie latină sau de istoria limbii maghiare, fie în cadrul facultăţilor
de istorie, de limbi străine, fie la Facultatea de Arhivistică. Pentru fiecare anexă este
indicată data şi locul de emitere. Deşi în bibliografie apar fondurile şi colecţiile de
documente cercetate la Direcţiile Judeţene Alba, Bihor, Braşov, Cluj a Arhivelor
Naţionale, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, precum şi la Filiala
Batthyaneum a Bibliotecii Naţionale a României, poate ar fi fost interesant a se
repreciza pentru fiecare anexă în parte arhiva în care este păstrat documentul prezentat
în copie.
Aşa cum Maria Dragomir sugerează atât în scurta prefaţă, cât şi în
introducerea la glosar, prin caracterul său practic, lucrarea de faţă se cere a fi
continuată de un grup de specialişti, iar preocupările legate de folosirea limbilor
- 310 -
materne concomitent cu limba latină în Evul Mediu pot fi extinse şi asupra
documentelor bilingve latino-germane din Transilvania. Cu atât mai lăudabilă este
întreprinderea Mariei Dragomir care a pornit în acest demers de una singură şi a dus la
capăt, limitându-se la secolele XVI-XVII, o lucrare deosebit de valoroasă şi de mult
timp aşteptată.
Ileana-Maria RATCU
Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova – Catalog, vol. I, prefaţă

de prof. dr. Gabriel Ştrempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 502 p. + 25 facsimile.
Singură în faţa unui tezaur de valori inestimabile! Aşa poate fi calificată osteneala
doamnei prof. dr. Olimpia Mitric de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava de
a oferi acest Catalog iubitorilor şi preţuitorilor de scrieri de altă dată, acoperite de
colbul vechimii, al uitării şi chiar al neştiinţei. Numai cine nu s-a încumetat în hăţişul
fişelor de inventar nu ştie ce volum de muncă fizică şi intelectuală presupune
întocmirea unui catalog. Începi cu depistarea acestor comori. Te deplasezi la
instituţiile deţinătoare de manuscrise, te lupţi pentru aprobarea cercetării lor, parcurgi
fiecare filă de manuscris. Unele sunt bine conservate, altele au suferit deteriorări
semnificative şi aici intervine imaginaţia şi mai ales experienţa pentru a suplini aceste
neajunsuri. Apoi trebuie să stăpâneşti foarte bine câteva paleografii (chirilică
românească, slavă, eventual greacă), să ai cunoştinţe de diplomatică, pentru a face
descrierea corectă a manuscrisului şi nu în ultimul rând să stăpâneşti bibliografia
problemei.
După excelentele cataloage publicate până acum: Cartea românească manuscrisă din
nordul Moldovei, Bucureşti, Editura Atos, 1998 şi Cartea românească veche în judeţul
Suceava. Catalog, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Suceava, Editura Universităţii
„Ştefan cel Mare”, 2005, doamna dr. Olimpia Mitric a reluat acest „drum al Golgotei”,
încercând să valorifice „truda, de loc de invidiat, ce a început cu vreo şapte ani în
urmă”, după cum mărturiseşte în „Cuvânt înainte”. Şi tot aici continuă cu amar şi
deziluzie : „…nu pot ascunde faptul că am pornit cu gândul găsirii unor colaboratori,
în special din rândul deţinătorilor. Din păcate, n-am putut atrage pe nimeni, tuturor li
s-a părut o muncă mult prea grea şi complexă, lipsită de satisfacţii imediate sau cel
puţin pe măsura efortului depus..” Cât adevăr cutremurător ascund aceste mărturisiri.
Doamna dr. Olimpia Mitric a luat toiagul scormonitorului într-o mână, tocul şi fişele
în cealaltă şi a bătut la porţile a trei judeţe importante din Ţara Moldovei: Bacău,
Botoşani şi Neamţ. Mai întâi s-a oprit la Bacău, unde a revăzut colecţiile de
manuscrise ale unor personalităţi locale: Ana Culicovscki, familia Abramiuc ş.a. Chiar
dacă a consultat şi unele instrumente de evidenţă întocmite de Direcţia Judeţeană
Bacău a Arhivelor Naţionale, curiozitatea ştiinţifică n-a împiedicat-o să desluşească
slovele originalelor, corectând, inevitabil, unele erori de lecţiune sau de denumire a
- 311 -
manuscriselor (ex. Ms. nr. 59, inventariat Manuscris religios, care, de fapt, este un
Miscelaneu de literatură monahală, iar Ms. nr. 34, inventariat a fi Tipic este‚ în
realitate, un Pateric).
În judeţul Botoşani a cercetat colecţiile de manuscrise de la Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi de la Mănăstirea Vorona.
Acestea cuprind o varietate tematică surprinzătoare: texte liturgice, cărţi de literatură
monahală, populară, de polemică religioasă, cărţi de înţelepciune, manuale de
geografie, astronomie, manuscrise literare. Autoarea ne atrage atenţia asupra
miniaturilor şi a elementelor de ornamentică, cu vignete policrome din motive
vegetale, zoomorfe şi antropomorfe aflătoare pe unele manuscrise, citând două
Miscelanee de literatură populară. Dintre manuscrisele literare sunt semnalate,
îndeosebi, Collecţie de poesii de D. Donici, scrise în anii 1808 – 1864 şi nuvela
Floriana lui Florin, semnată „Victor Eftimiu, Lyon, 11 – 12 august 1918” , ambele
autografe.
Cel de-al treilea judeţ, Neamţ, ultimul din seria celor propuse pentru studierera
patrimoniului cultural a fost şi cel mai generos în colecţii de manuscrise, adăpostite de
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu”,
Episcopia Romanului şi de „binecuvântatele mănăstiri nemţene” (termenii aparţin
autoarei): Agapia, Neamţ, Secu, Sihăstria şi Văratic.
Mănăstirile nemţene sunt fiecare în parte vetre de cuget şi simţire românească. În
chiliile lor au citit, la flacăra unei candele în ceasuri târzii de scufundare întru sine
pagini din scrierile smeritului Paisie de la Neamţ, sfinţii părinţi episcopi şi mitropoliţi
de vrednică pomenire Varlaam, dr. Nestor Vornicescul, Melhisedec Ştefănescu,
Nicodim Munteanu, iar în zilele noastre venerabila doamnă academician Zoe
Dumitrescu-Buşulenga (maica Benedicta). În aceste aşezăminte monahale pline de
irenism şi isihasm găsim cărţi de istorie, vieţi de sfinţi, cărţi de teologie biblică şi
practică, pomelnice, cugetări, învăţături moraliceşti şi monahale şi multe, multe altele.
Întreg Catalogul este o invitaţie la sala de lectură a instituţiilor noastre culturale spre a
cerceta şi a înţelege istoria neamului românesc cu nevoile şi nădejdiile lui întru frumos
şi bunătate. Şi pentru ca lucrarea să fie cât mai completă, autoarea ne oferă în final un
foarte util Glosar, o consistentă Bibliografie, intitulată modest „selectivă”, dar, mai
ales, 25 de planşe color (facsimile) după cele mai frumoase manuscrise, făcându-ne
puţin invidioşi pentru privilegiul de a admira aceste minuni ale dascălilor, diecilor,
grămăticilor de bine.
Aşa cum încheia Prefaţa sa prof. dr. Gabriel Ştrempel „…Olimpia s-a implicat în
această teribilă muncă care nu se isprăveşte niciodată”, tot aşa şi semnatarul acestor
modeste rânduri încheie cu îndermnul de a continua această trudă pentru desluşirea
comorilor culturale ascunse în veşnicia lor.
Dragoş ŞESAN
- 312 -
Colonel (r) dr. Cristache Gheorghe, general de brig. (r) dr. Florian Tucă,
Voievozi, domni, principi, regi, preşedinţi şi alţi şefi de stat în spaţiul românesc.
Dicţionar, ediţia a 2-a adăugită, Bucureşti, Editura D.C. Promotions, 2006, 398 p.
Doi prestigioşi istorici militari, sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România şi Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere,
„Alexandru Ioan Cuza”, publică un dicţionar dedicat voievozilor, domnitorilor,
principilor, regilor, preşedinţilor şi alţi şefi de stat din spaţiul românesc.
Atât prin tematică, dar şi prin maniera de tratare, lucrarea constituie un demers
ştiinţific merituos ce contribuie la cunoaşterea procesului istoric de formare şi
afirmare a poporului român şi a conducătorilor săi. Aceştia din urmă, ce constituie
subiectul dicţionarului, sunt prezentaţi în faptele lor definitorii, cu luminile şi umbrele
lor pe baza unei vaste şi temeinice documentaţii ştiinţifice.
Lucrarea are următoarea alcătuire: cuvânt de început semnat de general prof.
univ. dr. Eugen Bădălan; introducere din partea autorilor; regii geto-daci; conducători
ai unor formaţiuni de tip statal din spaţiul românesc: voievozi locali, duci, cneji, jupani
etc.; domni, voeivozi şi principi în Ţările Române; domni fanarioţi în Ţara
Românească şi Moldova şi guvernatori în Transilvania; domni ai Principatelor
Române; regii României; conducători sau şefi de stat; din istoricul Basarabiei;
preşedinţii Republicii Moldova.
Schema unui articol al dicţionarului (care cuprinde ca. 450 de articole) este în
principiu: anii de domnie, numele personajului şi spaţiul geografic în care a domnit,
data şi locul naşterii, fapte şi acţiuni caracteristice în perioada în care s-a aflat în
fruntea statului, aprecieri din epocă sau ulterioare privitoare la însuşirile, calităţile şi
realizările de fond ale subiecţilor, locul de înhumare, inscrisurile de pe pietrele de
mormânt.
În volum sunt reproduse peste 300 de imagini foto, reprezentând portrete,
iconografie, izvoare numismatice, sigilografice, heraldice, vexilologice, phaleristice
ş.a. El este prevăzut cu o bogată bibliografie (ca 200 repere bibliograficve) şi cinci
anexe. Aceştia sunt: 1) guvernatori imperiali, rezidenţi, preşedinţi de adminstraţie din
Transilvania, Banat, Oltenia, Basarabia şi Bucovina; 2) Caimacani şi căimăcămii în
Ţara Românească şi Moldova; 3) Locotenenţe domneşti din Ţara Românescă şi
România; 4) membri ai Regenţei în timpul regelui minor Mihai I; 5) Hărţi.
Dicţionarul este un instrument util de lucru şi de informare, atât pentru elevi,
studenţi, cadre didactice, militari, arhivişti, muzeografi, dar şi pentru publicul larg care
iubeşte istoria naţională.
H.
- 313 -
Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică, Bucureşti,
Editura Omonia, 2006, 260 p. + 119 ilustraţii
Cercetarea istorică referitoare la prezenţa grecilor în spaţiul românesc, din cele
mai vechi timpuri până în zilele noastre, s-a îmbogăţit substanţial începând cu ultimele
decenii ale secolului trecut, mai cu seamă după întemeierea Institutului de Studii Sud-
Est Europene al Academiei Române. Ca urmare s-au publicat cărţi şi studii şi
documente inedite care au completat substanţial diferite aspecte economice, culturale
sau politice ale colaborării româno-greceşti, un rol tot mai însemnat avându-l şi
absolvenţii Facultăţii de Arhivistică, care şi-au însuşit limba şi paleografia greacă
necesare descifrării izvoarelor istorice.
Printre mai tinerii cercetători ai prezenţei greceşti în istoria românilor s-a remarcat în
ultimii ani şi Paula Scalcău, autoare a unor studii serios documentate, dar mai cu
seamă a sintezei Grecii din România publicată în anul 2003 la Editura Omonia. În
cursul anului trecut, publică în completare o Istorie cronologică a elenismului în
România, un instrument de lucru absolut necesar pentru cei care doresc să se
orienteze în investigarea prezenţei grecilor în spaţiul românesc începând cu mileniul al
II-lea înainte de Hristos până în anul 2006.
Prefaţa lucrării este semnată de doamna Georgeta Filitti, care face o succintă, dar
consistentă trecere în revistă a celor mai semnificative momente a prezenţei fizice şi
spirituale a grecilor pe cuprinsul românesc din antichitate până în veacul al XXI-lea.
Lucrarea este structurată pe şase capitole în care sunt cuprinse cele mai semnificative
date privind: Mileniul al II-lea înainte de Hristos – anul 271 (cap. I); anii 1453 – 1711
(cap. II); 1711 – 1821 (cap. III); 1821 – 1914 (cap. IV); 1914 – 1945 (cap. V) şi 1945
– 2006 (cap. VI).
Lucrarea este însoţită şi de o bibliografie selectivă care cuprinde: colecţii de
documente, lucrări generale şi speciale, de o listă şi 119 ilustraţii foarte bine realizate,
sugestive pentru diferitele perioade ale cronologiei propuse.
Desigur, că alcătuirea unei cronologii presupune o intensă investigaţie, cunoaştere şi
mai ales selectare a informaţiei considerată a fi de cea mai mare importanţă pentru
fiecare epocă a desfăşurărilor istorice.
Olga CICANCI
Leonidas Rados. Sub semnul Acvilei. Preocupări de bizantinologie în

România până la 1918, Bucureşti, Editura Omonia, 2005, 366 p.
Prin publicarea tezei sale de doctorat la prestigioasa editură Omonia, domnul

Leonidas Rados ne prezintă o sinteză foarte utilă asupra preocupărilor de
bizantinologie în spaţiul românesc, începând cu veacul al XVII-lea până în anul 1918.
Consultând o intensă bibliografie românească şi străină, pe care o completează cu
investigaţii proprii în arhivele din România şi Grecia, ca şi în fondul de manuscrise de
- 314 -
la Biblioteca Academiei Române, autorul ne înfăţişează o reuşită imagine de ansamblu
asupra modului în care cărturarii români din perioada amintită au perceput istoria
Bizanţului şi au analizat-o în scrierile lor.
Atât în introducerea lucrării sale, cât şi pe parcursul a celor şapte capitole, Leonidas
Rados se alătură opiniei unor cercetători potrivit cărora preocupările pentru istoria
bizantină erau însoţite de cele mai multe ori de consideraţii asupra perioadei
postbizantine şi îndeosebi a „epocii fanariote”. În introducere ca şi pe parcursul
expunerii autorul face unele consideraţii asupra cauzelor (economice, politice şi
culturale) care au condus la asemenea abordare. Cu acelaşi prilej se fac precizări
terminologice asupra a ceea ce unii autori au înţeles prin bizantinologie, bizantinism,
neoelenism, balcanism, fanariotism etc. evidenţiind şi unele confuzii exprimate de-a
lungul vremii. Credem că, cu acest prilej ar fi trebuit să fie tratate şi în premisele
interne ale studiilor de profil (cap. V.), ca şi evoluţia bizantinsticii europene (cap. VII).
Un interes deosebit îl prezintă modul în care autorul analizează prezenţa Bizanţului şi
grecităţii postbizantine în istoriografia română medievală (cap. II), în epoca modernă
îndeosebi în istoriografia paşoptistă (cap. III şi IV) şi în epoca Junimii până la sfârşitul
secolului al XIX-lea (cap. VI). De asemenea, un interes deosebit îl prezintă
consideraţiile privitoare la prezenţa Bizanţului în preocupările istoriografiei Şcolii
Ardelene. Mai ales la Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Petre Maior. Poate ar fi fost
interesant să se analizeze şi semnificaţia pe care o acordau istoricii greci în scrierile lor
conceptului de Dacia, dacic, explicându-se astfel şi interesul manifestat de Şcoala
Ardeleană pentru izvoarele bizantine şi neogreceşti, pe lângă cunoscuta explicaţie a
preocupării acestora faţă de vlahii balcanici preluată, în parte, şi de Leonidas Rados.
Autorul lucrării abordează şi problematica „antigrecismului din veacul al XVII-lea şi
mai cu seamă pe cea a antifanariotismului din secolul al XVIII-lea, utilizând unele
izvoare narative şi documentare, care după opinia noastră ar trebui mai atent şi mai
ales integral analizate.
O contribuţie aparte a lui Leonidas Rados este paragraful referitor la traduceri şi
traducători alcătuit pe baza unor investigaţii întreprinse în arhivele din Iaşi.
De asemenea, un interes deosebit îl prezintă analizarea proiectelor referitoare la
studiile bizantine şi neogreceşti sau preocupările pentru editarea scrierilor narative în
limba greacă, ca şi necesitatea formării unor specialişti în acest domeniu preconizate
în epoca Junimii (cap. VI). Lucrarea este însoţită de Anexe (pp. 3+9-413), o
Bibliografie selectivă (pp. 414 – 454) şi un indice (pp. 455 – 474).
Concluziile sintetizează contribuţia lui Leonidas Rados la îmbogăţirea informaţiei
asupra temei cercetate, a analizei minuţioase a bogatei bibliografii preluate de cele mai
multe ori critic şi cu măsura cuvenită. Academicianul Alexandru Zub aprecia în
cuvântul introductiv că lucrarea „este un studiu cu egală grijă pentru informaţii,
interpretări, metode restitutive, autorul manifestând un respect deplin faţă de realitatea
lucrurilor, ca şi protecţia lor în imaginar”. De altfel, cartea a fost distinsă de către
Filiala Iaşi a Academiei Române cu premiul Gheorghe Brătianu.
Olga CICANCI
- 315 -
Nicolae Isar, Sub semnul „Luminilor”. Figuri din epoca de la 1821, Bucureşti,
Paideia, 2006, 240 p.+2 pl.
Aflată sub semnul generos al „Luminilor”, publicată la cunoscuta editură a Societăţii

„Paideia”, cartea pe care o avem în faţă vine să completeze în mod fericit o altă lucrare
datorată prolificului istoric modernist, prof. univ. dr. Nicolae Isar; este vorba despre
lucrarea Principatele Române în epoca Luminilor (1770-1830). Cultura, spiritul critic,
geneza ideii naţionale, care a văzut lumina tiparului în 2005 şi care se concentrează,
aşa cum şi titlul o sugerează, asupra circulaţiei ideilor în epocă, element esenţial ce a
dus, alături de alţi factori, la constituirea ideii naţionale.
De această dată, istoricul Nicolae Isar se apleacă în primul rând asupra unor
personalităţi culturale, care au marcat epoca de la 1821 prin spiritul şi activitatea lor.
Fără îndoială că nume precum Veniamin Costachi, Nicolae Rosetti-Roznovanu,
Gheorghe Lazăr, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Ionică Tăutu, Barbu Paris
Mumuleanu, Stanciu Căpătâneanu nu puteau lipsi din lucrarea precedentă la care ne-
am referit, tocmai prin influenţa pe care au exercitat-o în formarea tinerei generaţii în
şcoală, prin scrierile lor şi prin concepţiile novatoare adoptate nu numai la nivelul
învăţământului, dar şi la nivelul reorganizării întregii societăţi şi al unei noi gândiri
politice. Lucrarea prezentă se concentrează asupra unui număr de nouă figuri marcante
ale epocii, faţă de cele deja menţionate fiindu-le alăturate stolnicul Voicu Perieţeanu,
personaj mai puţin cunoscut, asupra căruia autorul îşi îndreaptă de asemenea atenţia.
În introducere sunt precizate câteva constante ale profilului spiritual al
generaţiei din epoca de la 1821, făcându-se precizări cu privire la folosirea conceptului
de epocă – epoca de la 1821 – pentru primele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi
cel de generaţie – generaţia de la 1821. Această generaţie cuprinde cu siguranţă mai
multe nume decât cele asupra cărora se concentrează istoricul, dar personalităţile
cuprinse în lucrare sunt cele mai reprezentative pentru profilul spiritual al generaţiei
acestei epoci de la 1821 şi acesta este motivul pentru care au fost supuse analizei. Este
foarte utilă precizarea că vorbindu-se despre „oamenii de la 1821” nu se face referire
la nişte conducători sau participanţi efectivi la revoluţie, aşa cum era cazul celor de la
1848, ci este vorba de indivizi implicaţi indirect în evenimente, prin ideile lor.
Interesant este că între aceşti oameni de carte şi gânditori există legături nu numai de
idei, ci şi directe, concretizate adesea prin corespondenţă sau contact personal.
Raportul dintre mişcarea cultural-ideologică a epocii şi revoluţia lui Tudor
Vladimirescu este încă o dată scos în evidenţă, precizându-se totodată legăturile dintre
mişcarea culturală de la sud şi răsărit de Carpaţi, pe de o parte, şi din Transilvania, pe
de altă parte.
Desigur, aşa cum arata în introducere Nicolae Isar, câteva personalităţi
contemporane lui Tudor Vladimirescu au făcut obiectul unor cercetări semnificative în
istoriografia noastră; este vorba de Gheorghe Lazăr, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu,
Veniamin Costachi, Ionică Tăutu, Barbu Paris Mumuleanu. Un merit al acestei lucrări
- 316 -
este acela de a sintetiza în cazul lor toate aceste contribuţii, sprijinindu-se mult şi pe
documente edite, de a reliefa, urmând firul roşu al apartenenţei lor la mişcarea de idei
a epocii, aportul la emanciparea spirituală a românilor. Mai mult decât atât, veşnic în
căutarea de noi informaţii, autorul cercetează şi documente inedite, fie de la Biblioteca
Academiei Române, fie de la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul
Achiziţii Noi.
Un complet portret îi realizează Nicolae Isar lui N. Rosetti-Roznovanu,
urmărindu-i traseul în străinătate, relaţiile pe care le stabileşte aici, ideile care îl
influenţează, entuziasmul cu care se apropie de mişcarea lancasteriană, înfiinţând chiar
şi o şcoală monitorială la Iaşi, unde după traducerea tabelelor didactice în limba
română predarea urma să se realizeze în limba naţională, activitatea sa politică şi nu în
ultimul rând componenţa bibliotecii sale de la Stânca (Iaşi). Este semnificativă
observaţia că mitropolitul Venianim Costachi a exercitat o influenţă importantă în
susţinerea direcţiei naţionale în şcoală, el patronând în Moldova mişcarea pentru
şcoală şi cultură naţională.
Un capitol aparte este dedicat unui iluminist necunoscut de la 1821: Stolnicul
Voicu Perieţeanu. Aici se evidenţiază preocuparea istoricului de a delimita corect faptele.
Pe baza a trei scrisori din corespondenţa lui Eufrosin Poteca, reuşeşte a-l identifica pe
stolnicul Voicu Perieţeanu, originar din Ţara Românească, personaj cu un nivel mediu de
educaţie, însă autodidact, care se ţine la curent cu cele mai noi idei ale vremii şi doreşte să-
şi îmbogăţească continuu nivelul, solicitându-i lui Eufrosin Poteca anumite „producţii
tipărite”. Semnificativă pentru acribia profesorului Nicolae Isar este revenirea la un studiu
mai vechi unde făcuse o identificare cu titlu provizoriu a iluministului, drept Răducanu
Voinescu, aducând pentru noua identificare o multitudine de dovezi documentare
presarate prin mai multe fonduri de arhivă şi lucrări.
Din nou, una din lucrările plăcute cititului datorate lui Nicolae Isar, care aduce
în faţă figuri de iluminişti români, deosebit de semnificative prin contribuţia lor la
redeşteptarea naţională, şi cărora nu li se acordă, poate, întotdeauna importanţa
cuvenită.
Ileana-Maria RATCU
Dimitre Onciul, Miscelaneu. Studii, cuvântări, prelegeri. Ediţie îngrijită de

Constantin Burac, Editura Renaissance, Bucureşti, 2006, 303 p.
Anul 2006 a fost dedicat sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea istoricului

Dimitre Onciul, personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei româneşti pe care a dat-o
Bucovina. Dedicată acestei aniversări, lucrarea de faţă, realizată sub egida Facultăţii
de Arhivistică de prof. univ.dr. Constantin Burac şi bucurându-se de un cuvânt înainte
- 317 -
al prof. univ. dr. Ioan Scurtu, se alătură demersului de restituire iniţiat de Academia
Română prin volumul Dimitrie Onciul (1856-1923). Opere alese, îngrijit de acad.
Ştefan Ştefănescu, dr. Dorina N. Rusu şi dr. Bogdan-Alexandru Halic.
Scopul lucrării intitulate semnificativ Miscelaneu este acela de a face
accesibile acele materiale datorate proeminentului istoric, profesor şi conducător al
unei importante instituţii de cultură, Arhivele Statului - aşa cum se numeau atunci
Arhivele Naţionale -, care nu au văzut până acum lumina tiparului sau sunt foarte
puţin cunoscute şi greu accesibile, fără însă a-şi propune comentarea lor. Se ştie că un
alt nume de frunte al arhivisticii şi cercertării istorice româneşti s-a aplecat asupra
operei istorice a lui Dimitre Onciul. Este vorba de Aurelian Sacerdoţeanu, care a dat
tiparului între 1968 şi 1971 o valoroasă ediţie critică a operelor lui Dimitre Onciul. În
perioada interbelică, în 1938, un alt istoric şi arhivist bucovinean, Teodor Bălan,
publicase o lucrare monografică dedicată lui Dimitre Onciul.
Nu întâmplător, ediţia de faţă apare – aşa cum preciza îngrijitorul său,
Constantin Burac – sub egida Facultăţii de Arhivistică, care duce mai departe tradiţia
Şcolii româneşti de arhivistică şi se simte foarte legată de Arhive, considerând o
datorie de onoare în a-i cinsti pe cei care şi-au legat destinul de cel al instituţiei
Arhivelor Statului.
Lucrarea conţine - aşa cum titlul o arată - studii, conferinţe, cuvântări şi
prelegeri universitare, care fie nu au văzut lumina tiparului, fie au apărut în publicaţii
astăzi greu accesibile. Temele care apar cu predilecţie sunt legate de monarhie, de
regele Carol I al României, de ideea dinastică, care alături de lupta pentru unire şi
neatârnare, constituie, după cum considera istoricul Dimitre Onciul, „cele trei idei
conducătoare ale renaşterei noastre politice”, care „au dat fiinţă regatului român”.
Semnificativ este un articol care subliniază contribuţia regelui Carol I la restaurarea şi
conservarea monumentelor istorice şi religioase româneşti, care a spus: „Popoarele
care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele înşile, căci pretutindenea monumentele
sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile
viitoare”.
Alte materiale de interes, cuprinse în volum, sunt de fapt prelegeri ţinute la
Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti şi se referă la începuturile
istoriografiei române, precum şi la formele timpurii de organizare politică a românilor,
fiind luate în discuţie atât originea romană a cnezatelor (în ciuda numelui de origine
slavă), cât şi organizarea românilor în zona intracarpatică sub ocupaţia ungară până în
secolul al XIV-lea; de asemenea, un material interesant se intitulează „Istoria
Renaşterii României” şi tratează într-un ritm alert desfăşurarea evenimentelor istorice
pornind din perioada fanariotă şi până în 1859.
O altă lucrare inclusă în volum este un Îndreptar pentru ortografia română,
pe care Dimitre Onciul îl realizase şi tipărise în 1893 la Viena, la k.k.
Schulbücherverlag, pentru uzul elevilor din Bucovina. O asemenea întreprindere din
partea unui istoric poate părea oarecum surprinzătoare, însă pe de altă parte ca
- 318 -
profesor de liceu la Cernăuţi, cu o pregătire multilaterală, şi ca membru al Comisiei de
examinare a manuscriselor cărţilor şcolare româneşti din Bucovina nu a putut să nu
remarce necesitatea impunerii unor norme ortografice pentru uniformizarea scrierii în
învăţământul în limba română şi să nu se angajeze la realizarea acestei lucrări.
Îndreptarul este interesant mai ales pentru lingvişti, care pot determina pe baza acestei
lucrări evoluţia limbii române şi totodată a regulilor ortografice în limba română.
O ultimă secţiune a volumului cuprinde cuvinte rostite de Dimitre Onciul în
calitatea sa de membru, apoi ca vicepreşedinte şi preşedinte al Academiei Române
(1920-1923), cu diverse ocazii solemne, omagiind memoria unor personalităţi ale
vieţii culturale, ştiinţifice şi politice româneşti (B. P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Teodor
Ştefanelli, Ioan C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Vasile Lucaciu, Take Ionescu ş.a.) sau a
unor prieteni ai poporului român, precum Julius Jung, Ioan Urban Jarnik. Pentru
această secţiune a volumului, îngrijitorul ediţiei a utilizat Arhiva Academiei Române,
Partea administrativă şi dezbaterile.
Pentru celelalte materiale, sursele folosite au fost adesea identificate în fondul
Aurelian Sacerdoţenau, păstrat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale sau în publicaţii
precum „Convorbiri literare”, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”.
Un demers util şi totodată o frumoasă realizare, susţinând actualitatea lui
Dimitre Onciul.
H.
Constanţiu Dinulescu, Generalul Radu R. Rosetti. Omul şi opera, Craiova,

Editura Universitaria, 2004, 318 p.
Ne aflăm în faţa unei frumoase lucrări de doctorat care merita să vadă lumina
tiparului prin importanţa temei pe care o propune, dar şi prin temeinicia şi rigoarea
ştiinţifică cu care dezvăluie rând pe rând faţetele personalităţii celui care a fost
militarul angajat în războiul de întregire a neamului, militarul însărcinat cu diverse
misiuni diplomatice în străinătate, omul de cultură, istoricul militar, academicianul,
Ministrul Educaţiei Naţionale, omul cu un destin tragic asemenea multora din
generaţia sa, generalul Radu R. Rosetti.
Lucrarea este frumos construită şi urmăreşte cu atenţie şi produndă înţelegere
formarea, evoluţia militară şi înclinaţia spre cultură şi istorie a lui Radu R. Rosetti. Îi
putem observa traiectoria mereu crescătoare, meritele şi contribuţia adusă în momente
cheie ale istoriei noastre, entuziasmul depus în fondarea unei instituţii noi, precum
Muzeul Militar Naţional, aportul în dezvoltarea istoriei militare, Radu R. Rosetti fiind
personalitatea cea mai reprezentativă de la noi în acest domeniu, energia probată în
calitate de Ministru al Educaţiei Naţionale, implicarea activă în activităţile Academiei
Române.
Felul în care autorul, având el însuşi în spate o frumoasă carieră didactică - aşa
cum aflăm din cuvântul înainte datorat academicianului Florin Constantiniu - şi în
- 319 -
învăţământul militar, actualmente cadru universitar, se apropie de personalitatea
fecundă a lui Radu R. Rosetti este cu atât mai convingător, cu cât în realizarea lucrării
a consultat o imensă bibliografie, constând în numeroase fonduri documentare aflate
în diverse arhive, răspândite în mai multe centre din ţară (Arhivele Militare Române,
Piteşti, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României,
Arhivele Muzeului Olteniei Craiova, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti,
Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor
Naţionale, Arhivele Serviciului Român de Informaţii, Fonduri de corespondenţă şi
manuscrise în Biblioteca Academiei Române), articole de presă, periodice şi un număr
considerabil de lucrări generale. Seriozitatea cu care îşi adună informaţia,
determinarea cu care doreşte să epuizeze toate sursele istorice de informare cu privire
la Radu R. Rosetti, oriunde s-ar afla acestea, structura fără cusur a cărţii, stilul plăcut,
fluent şi clar reprezintă fără îndoială un model spre care trebuie să tindă orice istoric,
ce doreşte cu adevărat să-şi urmeze chemarea.
O lucrare care trebuie neapărat parcursă cu atenţie şi care produce multă
satisfacţie cititorilor săi.
Ileana-Maria RATCU
Dănuţ Pop, Doru E. Goron, Prefecţii judeţului Sălaj: o istorie în documente,

Zalău, Editura Caiete Silvane, 2007, 254 p.+ ilustraţii
Este unanim cunoscut că instituţia prefecturii şi a prefectului în România sunt

o componentă tradiţională a administraţiei publice, iar rolul lor în ansamblul vieţii
economico-sociale şi administrative este unul important şi deosebit de activ. O lucrare
dedicată acestor instituţii din judeţul Sălaj este neîndoios o premieră istoriografică
meritorie.
Rezultat al unor cercetări istorice realizate în cadrul Direcţiei Judeţene Sălaj a
Arhivelor Naţionale, locul unde se păstrează fondul arhivistic al Prefecturii judeţului
Sălaj, precum şi cele ale comitatelor Crasna şi Solnocul de Mijloc, lucrarea relevă
perioada cuprinsă de la 1 Decembrie 1918, care a dus la instaurarea administraţiei
româneşti în frunte cu prefectul, şi 2006, deci zeci de ani de administraţie românească
pe aceste locuri cu dureroasa întrerupere dintre anii 1940-1944 şi a dispariţiei
instituţiei prefecturii în timpul regimului comunist.
Lucrarea are următoarea alcătuire: Cuvânt înainte semnat de Dr.Andrei-Barbu Todea,
prefectul judeţului Sălaj; introducere; scurt istoric al judeţului Sălaj; Prefectura
judeţului Sălaj (legislaţie, instituţii administrative sălăjene la Marea Unire; Prefectura
în perioada interbelică şi după 1944), Prefecţii judeţului Sălaj (lista prefecţilor din
1919-2007; prefecţii din perioada interbelică, prefecţii dintre anii 1944-1949; prefecţii
de după 1990; încheiere; sumar; rezumatul documentelor; documente; postfaţă;
bibliografie; indice şi ilustraţii.
- 320 -
Ne aflăm în faţă unei prime lucrări de ansamblu privind istoria Prefecturii
sălăjene, destinat tuturor celor interesaţi de o asemenea problematică, care e fără
îndoială o încercare istoriografică reuşită.
H.
- 321 -
ABSOLVENŢII FACULTĂŢII DE ARHIVISTICĂ
PROMOŢIA 1999-2003
ALISTAR Irina
Mănăstiri închinate. Mănăstirea „Hanul Greci” din Bucureşti.
Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci
ANDRONE Raluca Elena

Grigore al II-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti
Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac
BĂLAN Daniela
Arhivele româneşti în perioada celui de-al doilea război mondial
Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan
CĂPĂŢÂNĂ Monica
Familia Crupenschi
COLIBABA Ioana Cornelia

Armata română 1800-1850
COMAN Mihaela Cătălina

Şcoala de Arhivistică şi Paleografie 1924-1950
CORNILĂ Valentin
Ana Voileanu Nicoară – personalitate a culturii clujene din perioada interbelică
Coordonator: Lect. univ. dr. Ecaterina Anton
DRAGOMIR Marius Iuliu

Sigiliile mitropoliilor şi episcopiilor din Ţara Românească şi Moldova şi ale
conducătorilor lor
Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea
- 322 -
FĂLFARĂ Elena
Problema mănăstirii închinate. De la origini până la secularizare
Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar
FILIP Roxana Ramona

Bizantinologia în România în prima jumătate a sec. XX. Institutul român de
bizantinologie
GRIGORAŞ Claudia
Arhivele Statului în perioada 1945-1965
IZBĂŞOIU Dragoş Marcel

Organizări teroriste ale fundamentalismului islamic
Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici
LUCA Florentina Daniela

Evoluţia economiei româneşti în perioada 1965-1975
Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu
MIHAILOVICI Cosmin
Izvoare consulare greceşti privind diaspora greacă din Basarabia (1902-1912)
MIHU Daniela
Corespondenţa de familie a Goleştilor. Izvor istoric
MITITELU Marinela
Relaţiile diplomatice româno-greceşti în perioada 1911-1920
NEACŞU Cristina
Salina Slănic Prahova. Prezentarea fondului
NECULA Răzvan
Generalul Ioan Emanoil Florescu (1819-1893)
- 323 -
NEGOI Bogdan
Activitatea Secţiei a III-a a Marelui Stat Major român în perioada 1914-1916
Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu Lungu
NEGRU Camelia Maria

Învăţământul secundar de fete din oraşul Bucureşti (1864-1899)
NICHIFOR Codruţa Elena

Documente şi manuscrise în limba germană din colecţia George Potra
Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana Ratcu
OSTAFE Oana Maria

Aspecte din viaţa şi activitatea lui Apostol Arsaki
PARASCHIV Elena Teodora

Contribuţia generalului Radu R. Rosetti la modernizarea armatei române
PASCAL Gina Valentina

Ministerul Lucrărilor Publice. Prezentare de fond
POPESCU Sorina Mihaela

Relaţiile româno-engleze 1940-1944
ROŞCA Raluca Elena

Genuri de documente emise în cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova
ŞTIRBU Iuliana Elena

Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei reflectată în izvoare istorice în sec. al
XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea
ŞTIRBU Nicoleta Carmen

Relaţiile româno-germane în perioada 29 august 1936-23 august 1939
TROFIM Doina Petruţa

Modernizarea jandarmeriei române în dezbaterile publice din România (1831-1913)
- 324 -
URSE Cătălin
Rolul lui Vasile Lascăr în modernizarea Poliţiei Române
ZARZĂRĂ Paul Gabriel

Instituţii de învăţământ teleormănene. Şcolile din Alexandria (1834-1864)
PROMOŢIA 2000-2004
APOSTU Andrei
Românii în spaţiul sud-est european în timpul conflictelor balcanice (1912-1913)
Coordonator: Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea
BESCHIERU Bogdan
Sistemul penitenciar românesc de la Regulamentul Organic la 1914
BRODOCIANU Ancuţa Maria

Cópii după acte particulare din Ţara Românească. Mss. 1232-1237 (1345-1841).
Indice cronologic
CÂMPEANU Valentin
Cópii după acte particulare din Ţara Românească. Mss. 1247-1249 (1486-1885)
CÂNCIU Florentina
Validarea documentelor otomane – între artă şi diplomatică
Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu
CRĂCIUN Mioara
Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1238, 1239, 1240
DAVID Cristian
Viaţa şi activitatea Bucurei Dumbravă
Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana Ratcu
DINU Aurelia
O scriere ieşită din tipare: relatarea soliei lui Ahmed al III-lea la Moscova (1723)
- 325 -
DOGARU Bogdan Constantin
Documente vrâncene (1767-1847). Ediţie de documente
DRAGNEA Marin
Sigiliile dregătorilor din Ţara Românească în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-
1654)
DRAGU Cătălin
Reformele lui Al. I. Cuza în organizarea Bisericii Ortodoxe Române
IOSIF Iulia
O analiză a evoluţiei meşteşugului olăritului din oraşul Sibiu în decursul sec. XIV-
XIX
Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana-Maria Ratcu
MOŢOC Cristina
Presa românească din Transilvania la mijlocul sec. al XIX-lea
Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu Lungu
MATEI Vasilica Silvia
Relaţiile româno-turce de la începutul celui de-al doilea război mondial până la
căderea guvernului Antonescu
NADAŞ Alina
Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1241-1243 (1561-1826)
NĂVĂDARU Raluca
Scrierea româno-chirilică ca mijloc de stabilire a locului şi datei
PĂLICI Diana
Societatea ortodoxă naţională a femeilor române (1910-1948)
STANCIU Melania Vasilica

Atentatul de la Marsilia şi ecourile sale internaţionale în arhivele diplomatice ale
Ministerului Afacerilor Externe
- 326 -
STOICA Radu-Marius
Războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 şi implicaţiile româneşti
ŞERBAN Cătălina Aurelia

H. Dj. Siruni – o personalitate complexă
TRANDAFIR Mădălina
Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1244-1246 (1383-1887)
TUDOR Cosmin Ciprian

Învăţământul vlăscean 1866-1910
TUDOSE Ana-Maria
Transilvania în timpul domniei lui Gabriel Bethlen
TULEI Mariana Claudia

Comunitatea turcă din Ada-Kaleh. Tradiţie şi modernitate
ŢUGUI Florin
Literatură şi politică în România 1948-1965
Coordonator:Prof. univ. dr. Ioan Scurtu
URIC Alina Irina
Problema naţională în gândirea şi în acţiunea politică a lui Mihail Kogălniceanu
PROMOŢIA 2001-2005
ARHIRE Teodor-Dan
Românii timoceni în prima jumătate a secolului X.
BARBU Daniela
Poliţia oraşului Târgovişte.
- 327 -
BERECHET Oana - Raluca
Documente privind Mănăstirea Căluiu.
Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea
BLĂNARU Adina
Jurnalul de expediţie a lui Hayreddin Barbarossa în Provence în cronica lui Sinan
Ceauş.
BOGHEAN Ramona
Un izvor geografic otoman inedit: descrierea Dunării de Ahmed Ül Raşid de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
CHEROI Ioana-Cristina
Istoricul şi arhiva unui muzeu „Alexandru Saint-Georges”.
Coordonator: Lect. univ. dr. Ana-Felicia Diaconu
CONSTANTIN Anişoara
Prefectura Prahova (1831-1940)
DIŢU Ion
Starea de spirit a populaţiei în Rapoartele Direcţiei Generale a Poliţiei în perioada
1937-1940.
FLOREA Alexandra
Societatea literară greco-dacică (1810-1812) şi membrii săi.
GHEORGHE Mariana-Liliana
Tribunalul Judeţean Dâmboviţa (1831-1952).
ILIE Veronica
Relaţiile româno-austriece la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea. Documente inedite din Fondul Hagi Ianuş Costa Petru.
LARE Mădălina-Liliana
Relaţiile diplomatice româno-greceşti în perioada 1920-1928.
- 328 -
MUSCINSCHI Cătălin-Constantin
Rezistenţa prin şi pentru cultură în România totalitaristă (1948-1965).
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu
NEDELCU Ana - Maria

Documente referitoare la Mănăstirea Surpatele (1515-1828)
NEGOIŢĂ Alina-Theodora
Călătorii şi drumuri în Dobrogea veacului al XVIII lea.
POPA Cristinel
Xenofobie şi antisemitism în mediul cultural şi publicistic românesc al deceniului
patru al secolului XX.
RADU Aurel
Din istoria poliţiei române (1919-1940)
RADU Alina-Maria
Managementul operaţiunilor arhivistice.
Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac, arhivist Ionel Secăreanu
SCAMBAVIA Anca-Elena
Documentele Mănăstirii Strehaia (1499-1859).
STANCIU Cristina
Imaginea satului românesc în primul deceniu interbelic.
STEGARIU Roxana
Distrugerea elitei politice româneşti – 1948-1958.
STROE George-Florin
Probleme româneşti în ziarul de limbă greacă „KLIO” din Trieste iulie- decembrie
1864).
- 329 -
ŞTEFAN Andreea-Cristina
Literatură şi politică în România. 1966-1989
VERNICĂ Maria-Gabriela
Corespondenţa secretă cu cancelaria rusă a stolnicului Constantin Cantacuzino şi a
fiului său Ştefan 1712-1715.
PROMOŢIA 2001-2005
Fără frecvenţă
ANDRONESCU Daniela
Cetatea Albă în epoca otomană-un creuzet al influenţelor.
BACIU Ştefania-Claudia
Mihail Guboglu-viaţa şi opera.
BĂLĂNICĂ Elena
Inspectoratul judeţean Prahova al Ministerului de Interne (1907-1961)
CĂLIN Simona-Genoveva
Un spaţiu controversat: haremul imperial (documente inedite din arhivele româneşti)
ISPAS Narcis-Cristian
Judeţul Ialomiţa în perioada regulamentară - demografie şi peisaj.
OPREA Amalia
Momentul 23 August şi instaurarea comunismului în presa turcă din august -
septembrie 1944
RĂDUŢ Alina
Surse imagistice de geografie istorică- materialul cartografic din colecţia microfilme a
DANIC
- 330 -
TUDORAN Raluca
Scaunul Trei Scaune –aspecte economice, sociale şi administrative în lumina
conscripţiei de la 1785
PROMOŢIA 2002-2006
BĂLAN Cristina
Monografia oraşului Caracal
Coordonator: Lect. univ. drd. Ioana Grigorie
BĂLĂCEANU Florentina Mihaela

Demersurile statului român pentru a aduce în ţară arhivele de la Viena, Budapesta,
Moscova
BIGHIU Cătălin
Istoria Ministerului de Interne în perioada 1948-1989
CASAN Alexandra-Raluca-Maria
Prezentare de fond SSI
CATANĂ Roxana-Emanuela
Consiliul General al Instrucţiunii Publice
CHIOREAN Andru Dorin

Înfrângerea politico-ideologică a lui Leon Troţki în luptele pentru putere
CREŢU Simona Mihaela

Fond personal Lupaş Ioan
Coordonator: Lect. univ. dr. Ileana Ratcu
DEDU Mălina Elena

Emanciparea femeii în perioada interbelică
Conf. univ. dr. Sime Pirotici
DUMITRESCU Oana-Alexandra
Politica agrară a P.C.R.
- 331 -
FETCHE Remus Emil
Viaţa monahală de la Floreşti – documente
GIURCĂ Simona-Diana
Ediţie ştiinţifică de analiză a unei condici de documente a lui Iordache Arion
GRIGORE Nicoleta
Viaţa şi activitate lui Simion Mândrescu
Coordonator: Lect. univ. dr. Ileana Ratcu
MANDACHE Cristina
Societatea de cultură macedono-română în perioada interbelică
MUNTEANU Mihaela
Problema Dunării în politica externă a României la sfârşitul sec. al XIX lea
Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu
NENIŢOIU Ana-Maria
Arhiva la creator
Coordonator: Lect. univ. dr. Ioana Grigorie
ODOBAŞA Otilia
Biserica Ortodoxă Română sub Patriarhul Iustin Marina
PAŞCU Oana-Maria
Politica minoritară nazistă în perioada 1933-1939
STANCU Constantin-Răducu
Problema democraţiei în dezbaterile politice şi de idei în perioada 1930-1940
VOINEA Paula-Cristina
Prezentare de fond – Primăria Călăraşi
- 332 -
PROMOŢIA 2003-2007
BLAGOCI Consuela-Mihaela
Mutaţii sociale în mediul rural în România anilor 1945-1962. Problema colectivizării
Coordonator: Prof. univ. dr.Ioan Scurtu
CĂRĂBIŢEANU Diana
Catalogul documentelor din Colecţii Speciale al Bibliotecii Naţionale dintre anii 1447
august 8 – 1678 septembrie 22
CERNESCHI D. Nicoleta
Gazetei Transilvaniei şi mişcarea naţională a românilor din Transilvania (1867-1886)
CRISTACHE Mariana
Transformări urbanistice ale Bucureştiului în perioada 1977-1989
CROITORU Simion-Ionuţ
Analiză comparativă a revoluţiilor din decembrie 1989
ENCIU Adriana-Cristina
Indici cronologici la documente munteneşti până la 1800
GHIORGHIŢĂ Marius-Gelu
Prezentarea fondului Direcţiei Generale a Poliţiei
Coordonator: Lect. univ. dr. Ioana Grigorie
GUŞETU Victor-Ionuţ
Condica Episcopiei - Huşi de moşiile ţinuturilor Fălciu şi Lăpuşna
Coordonator: Conf. univ. dr. Dragoş Şesan
IOAN Mioara
Începuturile Societăţii de Cultură Macedo-Română până în 1919
IORGA Sorina-Cătălina
Războiul de Independenţă al României în viziunea ziarului de limbă greacă „Iris”
LAZĂR George-Ciprian
Instaurarea monarhiei constituţionale între realitate şi necesitate (1866-1876)
MITITELU Florenţa
Restituiri: întregirea Cronicii cuceririi Moldovei a lui Nasuh Matarckci
- 333 -
MITITELU Teodora
Noi date despre evoluţia comerţului românesc în veacul al XIX lea (fondul Fraţii Nan)
PĂUN Cristina-Alexandra
„Spectatorul” – primul ziar bilingv româno-grec
PIŢIGOI Irina-Mihaela
Catalogul documentelor medievale existente la DJAN-Argeş în colecţia de documente
până la 1750
POPESCU Valentin-Gabriel
Arhivele electronice
Coordonator: Lector univ. dr. Ioana Grigorie
ROGOZ Raluca-Liani
Corespondenţa secretă cu cancelaria Rusiei a domnului Mihai Racoviţă (ian.–sept.
1709)
STOICA Elena
Evoluţia Serviciilor Secrete balcanice în perioada interbelică refelectată în Arhivele
Ministerului de Externe şi Arhivele Militare Române
ŞERBAN Mihaela-Andreea
Cancelaria domnitorului Ţării Româneşti Antonie Vodă din Popeşti (1669–1672)
TĂNASE Carmen-Florina
Fenomenul comitagiilor în perioada interbelică, reflectat în Arhivele Diplomatice ale
Ministerului Afacerilor Externe
TUDORAN Cătălin-Romi
Catalogul documentelor din fondul Vulturescu ale D.J.A.N. Giugiu – anii 1808–1839
TUDOSE Florentina
Catalogul documentelor munteneşti din „Colecţii speciale” ale Bibliotecii Naţionale
din anii 1676-1774
URSE Daniel
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prioada 1862-1914
- 334 -
ABSOLVENTI CURSURI DE MASTERAT
PROMOŢIA 2003-2005
SURSE ŞI INSTRUMENTE DE INFORMARE ÎN ISTORIE
BURLACU P. Liviu
Românii balcanici în izvoare cartografice 1850-1914
Coordonator: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea
COMAN N. Mihaela-Cătălina
Documente din fondul Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti , de la cele mai vechi
menţiuni şi până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1629-1859)
Coordonator: conf. univ. dr. Pavel-Mircea Florea
DINIŢOIU I. Oana-Maria
Catalogul documentelor Mănăstirii Adam (1463-1769)
FĂLFĂRA I. Elena
Indice cronologic al documentelor din perioada 1377-1821, aflate în păstrare la
Direcţia Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale
FILIP G. Roxana-Ramona
Relaţiile Institutului Român de Bizantinologie cu alte instituţii de cultură din ţară şi
din străinătate
Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci
MIHAILOVICI C.Cosmin
Izvoare consulare greceşti privind istoria comunităţii elene din Basarabia (1912-1918)
MITITELU Gh. Marilena

Relaţiile româno-greceşti. Memoriile aromânilor la Conferinţa de Pace de la Paris
(1919-1920)
- 335 -
NICHIFOR N.Codruţa-Elena
Călătoria lui Iosif al II-lea în Transilvania în anul 1773
OSTAFE O. Oana-Maria
Aspecte din activitatea politică a lui Apostol Arsaki
PURA I.I. Dan-Silviu

Navigaţia pe Bega. Breviar istoric.
Coordonator: conf. univ.dr. Pavel-Mircea Florea
VLAD I. Veronica-Nicoleta
Problematica întemeierii sistemului bancar românesc în epoca modernă
Coordonator: prof. univ.dr. Nicolae Isar
VLĂDOIU I. Daniela-Laura (căsăt. Stancu)

Importanţa publicării izvoarelor arhivistice de la cumpăna secolelor XVII-XVIII cu
privire la istoria oraşului Bucureşti
PROMOŢIA 2004-2006
ARHIVISTICĂ CONTEMPORANĂ
BARBĂLATĂ I. Oana
Comunitatea greacă din Bucureşti (1921-1946)
CRĂCIUNOIU F. Ileana (căsăt. Dincă)

Publicarea materialelor didactice la tipografia Colegiului Naţional „Sf.Sava” în lumina
documentelor fondului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la
Regulamentele Organice la Cuza
Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea
DINCĂ I. Marius-Claudiu
Instituţii de arhivă, teorie şi practică arhivistică în Statele Unite ale Americii
DOMAN Gh. Gheorghe-Traian

Scurtă istorie a dezvoltării industriei aeronautice române
Coordonator: prof. univ. Pavel-Mircea Florea
- 336 -
NEAGU Ş. Constantin
Academia de Studii Sociale şi Politice
Coordonator: prof. univ. Pavel-Mircea Florea
NEGOI I. Bogdan
Legislaţia arhivistică-evoluţie şi tendinţe
Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu
NICULESCU G. Elena-Laura
Formarea profesională a arhiviştilor în Europa: preocupări ale trecutului şi prezentului
Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu
ORZARU M. Andreea-Florina
Cercetarea documentelor de arhivă. Cerinţe actuale, posibilităţi şi perspective
Coordonator: specialist drd. Georgete Anghel
ORZARU M. Sonia-Magdalena
Locul şi rolul arhivelor în sistemul instituţional naţional
Coordonator: specialist Ioana Grigorie
PĂCURAR I. Ramona-Carmen
Aspecte legislative privind accesul şi folosirea documentelor de arhivă în Europa
Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu şi specialist Carmen Dobrotă
PÎRŞCOVEANU M.Diana-Elena (căsăt. Jucălea)
Accesul la arhive. Practici de acces în Europa
Coordonator: specialist drd. Georgeta Anghel
TUDOR Gh. Cosmin-Ciprian
Arhivele şi informatica
Coordonator: prof. univ.dr. Pavel-Mircea Florea
PROMOŢIA 2005-2007
ARHIVISTICĂ MEDIEVALĂ
BLĂNARU N. Adina
Documente referitoare la Parohia Sfântului Spiridon Nou (1643-1832)
BOGHEAN I. Ramona
Situaţia învăşământului primar rural şi urban din judeţul Neamţ de la Legea
instrucţiunii publice din 1864 la izbucnirea primului război mondial
Coordonator: prof. univ. dr. Constantin Burac
- 337 -
BUNEA J. Diana-Florina (căs. Filipescu)
Atestări documentare ale localităţilor din judeţul Ilfov în secolele XV-XVII
CHEROI M. Ioana-Cristina
Învăţământul rural şi urban din judeţul Vlaşca între tradiţie şi modernitate (1831-1918)
Coordonator: prof. univ. dr. Constantin Burac
CHIRA I. Delia-Octavia
Fond personal Wass Ottilia (1744-1941)
Coordonator: dr. Liviu Boar
ECONOMU S. Mariana
Meşteri şi negustori în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Bucureşti
Coordonator: prof. univ. dr. Bogdan Murgescu
GHEORGHE M. Georgeta (căs. Chira)

Evoluţia instanţelor judecătoreşti din judeţul Vlaşca 1831-1918
Coordonator: conf. univ. dr. Melentina Bâzgan
MAZĂRE-DOBRESCU I. Carmen
Mănăstirea Radu-Vodă. Culegere de documente 1619-1793
NEGOIŢĂ I. Alina-Theodora
Standardizarea, provocare a erei digitale
Coordonator: prof. univ.dr. Constantin Burac şi drd. Carmen Dobrotă
OPREA Gh. Amalia

Minorităţile naţionale în România interbelică. Studiu de caz: comunitatea turcă din
Dobrogea
Coordonator: lect. univ. drd. Irina Hriţcu
PAVĂl M. Daniel
Misionarism şi propagandă religioasă în România interbelică. Studiu de caz: Mişcarea
sectară şi stilistă în eparhia Romanului (1919-1940)
POP I. Monica (căs. Săchelariu)

Mănăstirea Franciscană din Căpleni reflectată în documente maghiare
- 338 -
RAFAILĂ Gh. Irina-Mihaela
Acte brâncoveneşti aflate în colecţia de documente a Muzeului Municipiului Bucureşti
ROZESCU B. Monica-Irina
Principii şi practici eficiente de conservare a documentelor de arhivă
Coordonator: prof. univ. dr. Florea Oprea şi conf. univ. dr. Melentina Bâzgan
STANCIU V. Cristina
Impactul instituţiei prefectului în societatea vlăsceană reflectată în documente de
arhivă (1865-1949)
Coordonator: prof. univ.dr. Constantin Burac
ŞTEFAN V. Ana
Istoria oraşului Babadag reflectată în documente de arhivă tulcene
Coordonator: conf. univ. dr. Melentina Bâzgan
VERNICĂ G. Maria-Gabriela
Legislaţia internaţională privind protejarea patrimoniului cultural
- 339 -
Noutăţi editoriale
* * * Călători despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, Vol.

I (1801 – 1821). Volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice
Marinescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia (secretar de
voulum). Redactor responsabil: paul Cernovodeanu, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2004, 1009 p; Vol. III (1831 – 1840).
Coodonatorul colecţiei: Paul Cernovodeanu. Coordonatorul
volumului: Daniela Buşă. Autori: Paul cernovodeanu, Daniela Buşă,
Cristina Feneşan, Georgeta Filitti, Adriana Gheorghe, Adrian-Silvan
Ionescu, Marian Stroe, Lucia Taftă, Raluca Tomi, Şerban Rădulescu-
Zoner, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 1007 p.
* * * Cărţi de căpătâi. Onciul, Dimitre (1856 – 1923). Scrieri alese, Ediţie
îngrijită de acd. Ştefan Ştefănescu, dr. Dorina N. Rusu, dr. Bogdan-
Alexandru Halic, cu un cuvânt înainte de acad. Eugen Simion
preşedintele Academiei Române, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2006, 826 p. + fotografii.
* * * Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale. Vol.
VIII 1654 – 1656. Întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-
Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu, Bucureşti, 2006, 856 p.
* * * Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii. In honorem
Demir Dragnev. Supliment la „Revista de Istorie a Moldovei”,
Chişinău, [Editura] Civitas, 2006, 458 p + fotografii.
* * * Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. XVIII (1623 –
1625), întocmit de I. Caproşu şi V. Contantinov, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2006, 603 p. + 75 planşe.
* * * Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. XXVII (1643 –
1644), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 626 p. + 101
planşe.
* * * Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania.vol. XV (1376 –
1380), volum întocmit de Susana Andea, Lidia Gros, Viorica Pervain,
Adinel Dinică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 912 p. +
15 planşe.
- 340 -
* * * Istoria Ţării Româneşti, atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino.
Ediţie critică, studiu filologic, studiu lingvistic, glosar şi indice de
nume proprii de Otilia Dragomir, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2006,222 p.
* * * Lire le manuscrit médiéval. Observer et décrire. Sous la direction de
Paul Géhin, Paris, [Editura] Armand Colin, 2005, 284 p.
* * * O istorie a românilor de pretutindeni. Vol. V. Românii din America.
Crestomaţie privind românii de pretutindeni alcătuită de prof. dr.
Victor Crăciun, prof. dr. Gheorghe Zbuchea. Cuvânt înainte de prof.
dr. Victor Crăciun. [Editura] Semne, 2006,
324 p.
* * * Românii din afara graniţelor ţării. Evoluţie istorică şi situaţie
prezentă în contextul integrării României în Uniunea Europeană.
Simpozion Internaţional Iaşi – Chişinău 8 – 12 noiembrie 2006.
Volum coordonat de: Mircea-Cristian Ghenghea, Iulian Pruteanu-
Isăcescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, 298 p. + fotografii.
*** Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-
lea. 1751 – 1774. (Cărţi domneşti şi zapise), în “Colecţia Moldova în
epoca feudalismului, volulmul IX. Volum realizat de Larisa
Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov. Coordonator Demir
Drahnev, Chişinău, [Editura] CIVITAS, 2004, 315 p +fotogopii.
*** Documente româneşti din arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele
Athos. Catalog, vol. I, Volum editat de Florin Marinescu, Ioan
Caproşu, Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2005, 407 p.
*** Nicolae Iorga. 1871 – 1940. Studii şi documente. II, partea a 2-a,
Bucureşti, Editura universităţii, 2006, 448 p.
*** O istorie a românilor de pretutindeni. Volumul III. Crestomaţie
privind românii din comunităţile istorice din jurul ţării, alcătuită de
Victor Crăciun Gheorghe Zbuchea. Cu un Cuvânt înainte de Victor
Crăciun, [Bucureşti, Editura Casa Editorială BREN], 2005, 354 p. +
fotografii.
*** Omagiu istoricului Constantin Buşe, Focşani, Editura PALLAS, 204,
822 p.
*** Relaţiile româno – chineze. 1880 – 1974. Documente. Coordonator
ambasador Romulus Ioan Budura, Bucureşti, 2005, 1288 p. +
fotografii.
*** Filiti, Ioan C., omul prin operă, Antologie şi studiu introductiv de
Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura PEGASUS PRESS, 2004, 396 p.
*** Documente ale municipalităţii severinene (1833 – 1874). Vol. I.
Volum alcătuit de Nicolae Chipurici şi Tudor Răţoi, Craiova, Editura
MJM, 2004, 455 p + fotocopii.
- 341 -
*** Nicolae Iorga. 1871 – 1940. Studii. Coordonator, Constantin Buşe,
[Bucureşti], Editura Universităţii Bucureşti, 2006, 423 p.
*** Ştefan cel Mare şi Sfânt 500. Evocări băcăuane.; Bacău, Editura
“Conexiuni”, 2004, 199 p.
*** „Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei”. Letopiseţul lui
Ştefan cel Mare, Ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note
de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 91 p. + 1
hartă.
*** Arhivele înfruntând vremurile. Mărturii documentare, Ediţie realizată
de prof. univ. dr. Corneliu – Mihail Lungu (coordonator) Ana –
Felicia Diaconu, Cristina Ţineghe, Bucureşti, 2006, 406 p.
*** Atlas istoric: De la Dacia şi Imperiul Roman la România. Cu un
cuvânt înainte de Traian Băsescu Preşedintele României, [Bucureşti],
Editura Heliopolis, 2006, 156 p.
*** Casa regală. Documente oficiale. Inventar arhivistic. Vol. III (1930 –
1937). Lucrare elaborată de dr. Natalia Tampa, Ileana Dincă, Ligia-
Maria Fodor, Ioana Grigore, Cornelia Tane, Bucureşti, 293 p.
*** Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII – începutul secolului
XVII. Rext inedit al unui autor polon anonym. Studiu introductive,
ediţie, note şi bibliografie de Constantin Rezachevici, Bucureşti,
Editura MERONIA, 2006, 238 + 37 fotocopia cronicii.
*** Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII –
lea (1775 – 1786). Cărţi domneşti şi zapise, Coordonator Demir
Dragnev. Volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev,
Eugenia Bociarov, Chişinău, [Editura] CIVITAS, 2005, 314 p.
*** Études byzantines et post-byzantines. [vol.] V, recueillies et publiées
par Emilian Popescu et Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2006, 542 p.
*** Galeria voievozilor. Domnii Ţării Moldovei. Studii, Volum editat de
Demir Dragnev, Chişinău, [Coplexul Editorial] CIVITAS, 2005, 320
p.
*** Istoria Transilvaniei. Vol. I. (până la 1541). Coordonatori Ioan-Aurel
Pop, Thomas Nägler. Autori: Mihai Bărbulescu, Anton E. Dörner,
Ioan Glodariu, Thomas Nägler, Grigor P. Pop, Ioan _Aurel Pop, Mihai
Rotea, Valentin Vasilev, Cluj – Napoca, 2003, 373 p.+ 12 planşe; vol.
II. Coordonatori Ioan – Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András.
Autori: Susana Andea, Ionuţ Costea, Anton Dörner, Călin Felezeu,
Ovidiu Ghitta, Kovács András, Magyri AndrásIoan – Aurel Pop, Doru
Radosav, Rüsz Fogarasi Enikő, Cluj – Napoca, 2005, 448 p.,
- 342 -
*** Naţiunea română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea
la 90 de ani, volum îngrijit de Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy
Pienaru, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 625 p.
*** Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării
europene. Volum îngrijit de Dan Mănucă, Ofelia Ichim şi Florin-
Teodor Olariu, Iaşi, Editura Alfa, 2004, 479 p.
*** Altfel despre Ştefan cel Mare. Texte de Alexandru Elian, André
Scrima, Maria Magdalena Székely, Anca Manolescu, Ştefan S.
Gorovei, Dumitru Năstase, Sorin Dumitrescu, Ovidiu Cristea, Ovidiu
Olar, pr. Ioan Moldoveanu. Cuvânt înainte de IPS Pimen
arhiepiscopul Sucevbei şi Rădăuţilor. [Bucureşti, Editura] Anastasia,
2004, 293 p.
*** Permanenţa lui Nicolae Iorga. Cu prilejul împlinirii a 65
de ani de la odiosul asasinat – 27 noiembrie 1940 şi 135 de
ani de la naştere – 5 iunie 1872. Volum omagial coordonat şi studiu
introductive de Victor Crăciun şi Cezar Dobre, cu un cuvânt înainte de
Florin Constantiniu. [Bucureşti], Liga culturală pentru unitatea
românilor de pretutindeni, 2006, 361 p. + fotografii.
*** Congresele spiritualităţii româneşti. Ediţia a IX- a, [Alba Iulia],
Editura SEMNE, [2006], 395 p.
*** Ştefan cel Mare şi Sfânt în memoria băcăuanilor. Volum îngrijit de
prof. dr. Ioan Mitrea, prof. dr. Alexandru Artimon, Bacău, Editura
Conexiuni, 2004, 270 p.
*** Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504 – 2004. Bibliografie. [Suceava, Editura
„Muşatinii”], 2004, 193 p.
*** Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504 – 2004. Portret în cronică. [Suceava,
Editura „Muşatinii”], 2004, 375 p.
*** Marea Neagră. Puteri maritime – Puteri terestre (sec. XIII – XVIII).
Coordonator: Ovidiu Cristea, Bucureşti, [Editura] Institutul Cultural
Român, 2006, 365 p.
Acatrinei, Filaret, Radiofuziunea română. De la înfiinţare la “Etatizare” (1925 –
1948), Bucureşti, [Editura] Tritonic, [2005], 351 p.
Aldea, Traian, Povestea smochinului. Cauzele conflictului în societatea iudaică din
secolul I d.Hr., Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 245 p.
Alexianu, Marius, Curcă, Roxana, Cuvinte greceşti universale. Cuvânt înainte de
Mihaela Paraschiv, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”,
2005, 313 p.
Andreescu, Mihai M., Documente muntene referitoare la Mitropolia Ţării Româneşti,
Mănăstirea Argeş şi Episcopia Argeşului. Anii 1492 – 1823). Scoase
din Condicile Mitropoliei Ţării Româneşti şi Episcopiei Argeşului),
Bucureşti, [Editura] Publistar, 2005, 420 p.
- 343 -
Arvinte, Vasile, Român, Românesc, România. Studiu filologic. Ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, Bacău, Editura „Egal”, 2004, 253 p.
Arvinte, Vasile, Studii de istorie a limbii române, Iaşi, Editura Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 563 p.
Asăvoaie, Costică, Josanu, Vitalie, Impostură şi interes politic în „Istoria Moldovei”,
Iaşi, [Editura] Alfa, 2007, 274 p.
Bacumenco, Ludmila, Ţinutul Orheiului în secolele XV – XVI. Cuvânt înainte de
Victor Spinei, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2006, 358 p + XXX planşe.
Baicu, Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în arcul intracarpatic. Volum de studii şi
articole alcătuit şi îngrijit de Adina Fofircă şi Ioan Lăcătuşu, Sfântu
Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2006, 230 p.
Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. VIII (1741 – 1799) - vol. IX (1800 –
1899). Ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Ioan Caproşu. Indice de
Arcadie Bodale, Iaşi Editura Taida, 2006, 163 p.
Bandini, Marco, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman
din Provincia Moldova 1646 – 1648. Ediţie bilingvă. Introducere, text
latin stabilit, traducere, glosar: prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Iaşi
Editura Presa Bună, 2006, 477 p.
Băbălău, Nicolae, Ciobotea, Dinică, Zarzără, Ion, Din istoria instituţiilor
administrative ale judeţului Dolj, Craiova, Editura Sitech, 2004, 222
p.
Bădărău, Dan, Caproşu, Ioan, Isşii vechilor zidiri până la 1821, Ediţia a II-a, revăzută,
Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, 403 p.
Bârlea, Petre Gheorghe, Rolul traducerilor din latină în evoluţia limbii române
literare, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 34 p.
Bâzgan, Melentina, Indicatorul localităţilor medievale din Ţara Românească,
Bucureşti, [Editura] Cartea Românească, 2004, 111 p + hartă.
Bejan, Adrian, Etnogeneza românilor proces istoric european, [Timişoara], Editura
Excelsior Art, 2004, 230 p. + XXXII planşe.
Bezviconi, Gheorghe G., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura
TRITONIC, [2004], 286 p.
Bezviconi, Gh., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, Editura
Tritonic, [2004], 390 p.
Boia, Lucian, România ţară de frontieră a Europei. Ediţia a Iiţa, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, [Editura] Humanitas, [2005], 336 p.
Boisnard, Georges, Viaţa lui Ştefan cel Mare. Ghid cultural, [Piteşti, 2004], 104 p.
Boldur, Alexandru V., Memorii. Viaţa mea. Lumini şi umbre, Bucureşti, Editura
Albatros, 2006, 400 p.
Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare voievod al Moldovei (1457 – 1504). Studiu de
istorie socială şi politică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită de către
- 344 -
autor, îngrijită de Cătălina Chelcu şi Marius Chelcu, Iaşi, Editura
Junimea, 2004, 381 p.
Bouchard, Jacques, Nicolae Mavrocordat. Domn şi cărturaral Iluminismului timpuriu
(1680 – 1730). Traducere din limbile franceză şi neogreacă de Elena
Lazăr. Cu un cuvânt înainte al autorului, Bucureşti, Editura OMONIA,
2006, 185 p.
Brezeanu, Stelian, Imperiu universal şi monarhie naţională în Europa creştină. Studii
de gândire politică medievală, Bucureşti, Editura MERONA, 2005,
219 p.
Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Editura MERONIA, 2005,
384 p.
Burac, Gheorghe, Canciuc, Ion, Lebădă, Vasile, Trufin, Marcel, Pancu,
Dumitru, Comuna Vlîsineşti. Vlăsineşti, Sârbi, Miron Costin.
Monografie, Botoşani, Editura Agata, 2005, 438 p.
Burileanu, Constantin N., De la românii din Albania, Ediţie îngrijită şi prefaţată de
Gabriela Boangiu şi Gabriel Croitoru. Postfaţă de prof. univ. dr.
Gheorghe Zbuchea, Craiova, [Editura] Fundaţia Scrisul Românesc,
2005, 305 p.
Butnariu, Viorel M., Transilvania în relaţiile internaţionale. Interferenţe
politice şi monetare (1526 1714), Iaşi, Editura Junimea, 2004, 408 p.
Canciuc, Ion, Protopopiatul Săveni. Contribuţii monografice asupra aşezărilor,
bisericii şi învăţământului, Botoşani, Editura AXA, 2005, 369 p.
Capidan, Th., Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Ediţia a II-a, Cu o
postfaţă de Hristu Cândroveanu, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, 2005, 592 p.
Caproşu, I., Documente privitoare la Istoria oraşului Iaşi, vol. VII, Acte interne
1771 – 1780) şi VIII, Acte interne (1781 – 1790), Iaşi, Editura
„Dosoftei”, 2005, 852 p. şi, respectiv, 2006, 928 p.
Carataşu, Mihai, Catalogul manuscriselor greceşti. BAR 1067 – 1350. Vol. III. Ediţie
îngrijită de Emanuela Popescu-Mihuţ şi Tudor Teoteoi. Prefaţă de
acad. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2004, 427 p.
Căzan, Ileana, Duşmani de temut – aliaţi de nădejde. Ţările Române în epoca lui
Ştefan cel Mare în contextul politicii central-europene, [Editura]
Minerva, [2004], 174 p.
Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, [Editura] Corint,
2004, 216 p.
Cereteu, Igor, Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV –lea şi prima jumătate
a secolului al XV-lea), Brăila, Editura Istros, 2004, 1]39 p. +26 planşe.
Cernovodeanu, Dan, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre (sec. XIII – XX), Traducere din limba franceză: Livia
Sîrbu, Brăila, Editura Istros, 2005, 531 p. + Album heraldic cu CIII
planşe.
- 345 -
Chiaburu, Elena, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi Editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 402 p.
Chirica, V., Aparaschivei, D., Institutul de Arheologie Iaşi, Iaşi, Editura HELIOS,
2004, 264 p.
Chirot, Daniel (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est. Economie şi
politică din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea. Cu o
prefaţă la ediţia în limba română de Daniel Chirot. Traducere: Victor
Rizescu, Bucureşti, [Editura] Corint, 2004, 313 p.
Chirtoagă, Ion, Imperiul ottoman şi sud-estul European ( până la 1878). Manual
universitar, Brăila, Editura Istros, 2004, 244 p.
Chirtoagă, Ion, Târguri şi cetăţi din sud – estul Moldovei (secolul al XIV –lea –
începutul secolului al XIX-lea, [Chişinău, Editura Prut Internaţional,
2004], 273 p.
Ciobanu, Tiberiu, Voievozi şi domnitori ( sec. XIV – XVI), [Timişoara], Editura
Excelsior Art, 2006, 232 p.
Cojocaru, Constantin C., Paşi prin secole de istorie bisericească, Iaşi, [Editura] Golia,
2005, 494 p.
Constantin, Ion, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno – polone, Bucureşti,
Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005, 309 p.
Crăciun, Victor, Eminescu, Ştefan vodă şi Putna. Cu prilejul pomenirii domnitorului la
500 de ani – 1504 – 2004. Cu un cuvânt înainte de I.P.S. Daniel,
Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, [Bucureşti, Editura] SEMNE,
2004, 203 p. +fotografii.
Cristea, Ovidiu, Acest domn de la miazănoapte. Ştefan cel Mare în documente inedite
veneţiene. Cuvânt înainte de Şerban Papacostea, Bucureşti, [Editura]
Corint, 2004, 183 p.
Cristea, Ovidiu, Veneţia şi Marea Neagră în secolele XIII – XIV. Contribuţii la studiul
politicii orientale veneţiene Brăila, Editura Istros, 2004, 223 p.
Cristocea, Spiridon I., Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareş
Băjescu, Brăila, Editura Istros, 2005, 153 p. +89 fotografii.
Denize, Eugen, Ştefan cel Mare. Dimensiunea internaţională a domniei, [Târgovişte],
Editura Cetatea de Scaun, 2004, 180 p.
Dogaru, Maria, Bibliografia heraldicii româneşti, Bucureşti, editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 2004, 187 p. + 36 fotografii.
Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni.
Coordonator şi Cuvânt înainte Victor Crăciun. Prefaţă_ Adrian
Păunescu, [Bucureşti, Editura DC Promotion], 2004, 382 p, +
fotografii.
Dragnev, Demir, Dragnev, Emil, Caşu, Igor, Pâslariuc, Virgil, Ştefan cel Mare şi Sfânt
în contextual epocii sale şi al posterităţii. Chişinău, [Editura]
CIVITAS, 2004, 208 p.
- 346 -
Damian, Liviu, Cavaleria de Lăpuşna. Poem dramatic din epoca lui Ştefan cel Mare,
[Chişinău], 2004, 72 p.
Dragomir, Maria, Influenţa limbii latine medievale asupra stilului oficial din
documentele în limba maghiară din secolele XVI – XVII, Bucureşti,
Matrix, 2006, 261 p.
Dragomir. Maria, Glosar de termini şi expresii latine din documente latino-maghiare
(secolele XVI – XVII), Bucureşti, [Editura] Matrix Rom, 2007, 135 p.
+ 50 planşe.
Druţă, Boris, Basarabia răstignită. Roman. Ediţie revăzută şi adpugită de Paul
Carpen, Bucureşti, Editura DETECTIV, 2004, 311 p.
Eşanu, Andrei, Eşanu, Valentina, Epocxa lui Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi
fapte, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, 558 p.
Feneşan, Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552 – 1716), Timişoara,
Editura de Vest, 2004, 263 p.
Ferro, Teresa, Activitatea misionarilor catolici italieni în Moldova (sec. XVII – XIX,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 22 p.
Florea, Pavel Mircea, Documentele colecţiei Cantacuzino-Edeleanu, Bucureşti, 85 p.
Floareş, Dan, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV – XVII, Iaşi, Editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 357 p.
Gatto, Ludovico, Secretele evului mediu. Societate, politică, economie şi religie într-
un mileniu de istorie. Traducere de Constantin Vlad, [Bucureşti,
Editura] BIC ALL, [2005], 223 p.
Gheorghe, Cristache, Tucă, Florian, Dobre, Cezar, Voievozi, domni, principi, regi,
preşedinţi şi alţi şefi de stat din spaţiul românesc. Dicţionar,
Bucureşti, Editura C PROMOTION, 2004, 367 p.
Gorovei, Ştefan S., Székelz, Maria Magdalena, Princeps omni laude maior. O istorie a
lui Ştefan cel Mare, Sfânta mănăstire Putna, [Editura Muşatinii], 2005,
629 p. + 59 fotografii.
Gemil, Thasin, Regimul timariot şi aplicarea lui în ţinuturile româneşti administrate
de Poarta Otomană, Constanţa, [Editura] Ovidius University Press,
2004, 148 p.
Golopenţia, Anton, Românii de la est de Bug. Vol. I şi II. Volum editat, cu
Introducere, note şi comentarii de prof. dr. Sanda Golopeniţia,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, 600 p. + 30 fotografii, şi,
respectiv, 926 p.
Gonţa, Gheorghe, Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel
Mare şi a urmaşilor săi. (Relaţiile internaţionale şi mişcarea de
eliberare în contextul politicii otomane în a doua jumătate a sec. Al
XV-lea – sec- al XVI-lea), Chişinău, [Tipogr. Reclama], 2004, 232 p.
Iacob, Niculina, Biblia de la Blaj (1795), moment de referinţă în cultura românească,
- 347 -
Ionescu, Gheorghe T., Contribuţii la Istoria românilor (Studii şi materiale), Îngrijirea
ediţiei, studio introductive şi note: Ionel Cândea. Cuvânt înainte:
Şerban Papacostea. Indice: Rozalia Pîrlitu, Brăila, Editura ISTROS;
2004, 775 p.
Ionescu, Gheorghe T., Contribuţii la Istoria Românilor (Studii şi materiale). Îngrijirea
ediţiei, studiu introductiv şi note: Ionel Cândea. Cuvânt înainte:
Şerban Papacostea. Indice: Rozalia Pîrlitu, Brăila, Editura Istros,
2004, 775 p.
Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774/1784 – 1918, Bucureşti, Editura
Universitară, 2006, 560 p.
Isar, Nicolae, Mărturii şi preocupări franceze privitoare la români. Secolele XVIII –
XIX, Bucureşti Editura Universităţii, 2005, 252 p.
Isar, Nicolae, Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie – Exil – Destin istoric,
Bucureşti, Editura Universitară, [2006], 271 p.
Kirileanu, G.T., Însemnări zilnice (1906 – 1960). Ediţie îngrijită, studio introductive,
note, bibliografie şi indici de Constantin Prangrati. Cu un Cuvânt
înainte de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Albatros, 2004, 385 p.
Kirileanu, G.T., Sub trei regi şi trei dictaturi. Amintiri, jurnal şi epistolary. Vol. 1:
1872 1916. Ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note şi bibliografie de
Constantin Bostan, [Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2004], 403 p.
Kitromilides, Pashalis M., Iluminismul neoelen. Ideile politice şi sociale. Traducere din
limba greacă: Olga Cicanci. Cuvânt înainte: Acad. Răuvan Theodorescu,
Bucureşti, Editura OMONIA, 2005, 471 p.
Lăcătuşu, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc Covasna – Harghita,
Bucureşti, Editura Pur şi Simplu, 2004, 313 p.
Macovescu, George, Jurnal. Vol. I (1952 – 1982). Cuvânt înainte de academician
Florin Constantiniu. Notă asupra ediţiei şi adnotări de Mioara Anton,
[Bucureşti, Editura] DOMINO, 2006, 319.
Marcovici, Simeon, Datoriile omului creştin. Ediţie îngrijită, studio introductive şi
note de Nicolae Isar, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
2006, 342 p.
Marin, Maria, Mărgărit, Iulia, Neagoe, Victorela, Graiuri româneşti din afara
graniţelor ţării, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 21 p.
Matei, Mircea D., Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV – XVI).
Ediţia II, revăzută şi completată, [Târgovişte], Editura Cetatea de
Scaun, 2004, 156 p. +3 planşe.
Mazilu, Dan Horia, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, [Iaşi, Editura]
POLIROM, 2006, 557 p.
Mărculeţ, Vasile, Contrib8uţii la istoria bazinului vest – pontic în secolele IX – XV.
Studii, Mediaş, Editura Samuel, 2006, 172 p.
Mărculeţ, Vasile, Stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolele X – XII. Aspecte
din istoria Themei Mesopotamia Apusului, a Strategatului de Distra –
- 348 -
Dorostolon şi a Themei Paristrion – Paradunavon, Mediaş, Editura
Samuel, 2005, 145 p.
Mihăilă, Gheorghe, Cuvintele de origine autohtonă în limba română, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2006, 42 p.
Mitric, Olimpia, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog. Vol. I. Prefaţă de prof.
dr. Gabriel Ştempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 502 p.+25 facsimile.
Moldovanu, Dragoş, Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I. Partea a
4-a. Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395 –
1789), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 313 p.
Moroianu, Cristian, Latinitatea „ascunsă” a limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2006, 28 p.
Marcu, Viorel, Ioniţă, Mihai, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Constanţa, [Editura] Ovidius University Press, 2006, 220 p.
Mureşan, Codruţa Maria, Ştirban Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite.
Biserică. Şcoală. Naţiune. De la Începuturile sale până la 1918,
[Satu-Mare], Editura Muzeului Sătmărean, 2005, 392 p.
Matei, Mircea D., Cârciumaru, Radu, Studii noi despre istoria evului mediu românesc,
[Suceava], Editura Cetatea de Scaun, [2004], 157 p.+ 18 figuri.
Mare, Mircea, Banatul între secolele IV – IX, [Timişoara], Editura Excelsior Art,
2004, 231 p + XLII planşe.
Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Dinamica relaţiilor internaţionale în epoca
contemporană. Studii juridice, Bucureşti, [Editura] Universul Juridic,
2006, 401 p.
Mălinaş, Ioan Marin, Dipticon sau Cronologie Patriarhală şi Imperială [Pentarhia –
ΠΕΝΤΑΡΧΑΣ, vo. I], Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006,
398 p.
Mărgineanu, Ion, Oameni din Munţii Apuseni. Dicţionar fără sfârşit, Alba Iulia,
Editura „ALTIP”, 2005, 174 p.
Matei, Mircea D., Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV – XVI),
Ediţia II, revăzută şi completată, [Târgovişte], Editura Cetatea de
Scaun, [2004], 156 p.
Mihăescu, Doru, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2006,324 p.
Musteaţă, Sergiu, Populaţia spaţiului pruto – nistrean în secolele VIII – IX, Chişinău,
[Editura] Pontos, 2005, 316 p. + 78 planşe şi 12 fotografii.
Negrescu, Marlen, Pura, Dan, Navigaţia pe Bega. Secvenţe istorice, Timişoara,
[Editura] Brumar, 2006, 63 p. + fotografii.
Nouzille, Jean, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, [Chişinău, Editura
Prut Internaţional, 2005], 369 p.
Onciul, Dimitre, Misacelaneu (Studii, cuvântări, prelegeri), Cuvânt înainte de Ioan
Scurtu. Ediţie îngrijită de Constantin Burac, Bucureşti, [Editura]
Renaisance, 2006, 303 p.
- 349 -
Paraschiv, Mihaela, Documentele latine de cancelarie din Moldova (secolele XIV –
XVIII). Studiu lingvistic şi stylistic, Iaşi, [Editura] Junimea, 2004, 487
p.
Pâslariuc, Virgil, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara
Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, [Editura] Pontos, 2005, 291
p.
Philippide, Dimitrie Daniel, Istoria României. Tomul I, Partea I, Leipzig, 1816.
Traducere, studiu introductiv şi note Olga Cicanci, Bucureşti, Editura
PEGASUS PRESS, 2004, 377p. + anexa.
Pirotici, Sime, Unitatea Iugoslaviei: realitate sau deziderat ?, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2005, 518 p.
Platon, Alexandru – Florin, De la cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nates. Izvoare
de istorie medievală[secolele V – XVI], [Iaşi, Editura] Polirom, 2005,
492 p.
Platon, Gheorghe, Românii în veacul construcţiei naţionale. Naţiune, frământări,
mişcări sociale şi politice, program naţional, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2005, 404 p.
Pooescu-Spineni, Marin, Românii din Peninsula Balcanică, [Bucureşti, Editura]
DOMINO, 2006, 110 p + fotografii.
Postică, Gheorghe, Orheiul vechi. Cercetări arheologice 1996 – 2001,. Cuvânt înainte
de Vistor Spinei, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”,
2006, 229 p. + 98 fotografii.
Rabkin, Zakov M., Au nom de la Torah. Une histoire de l’opposition juive au
sionisme, Canada, Les Presse de l’Université Laval, 2004, 274 p.
Rădvan, Laurenţiu, Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI – XVIII.
Studii şi documente, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan
Cuza”, 2006, 270 p.
Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-
lea, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2004, 594 p.
Saramandu, Nicolae, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei Româna,
2004, 344 p + 3 hărţi.
Sala, Matius, Cei doi stâlpi ai înţelepciunii, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2006, 35 p.
Saramandu, Nicolae, Originea dialectelor româneşti (pe baza surselor istorice),
Solomon, Flavius, Politică şi confesiune la început de ev mediu moldovenesc, Iaşi,
Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2004, 272 p.+ 10 hărţi.
Stoide, Constantin A., Comerţul cu cărţi dintre Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească între 1730 – 1830, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de I.
Caproşu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2005, 469 p.
- 350 -
Szegedi, Edit, Tradiţie şi inovaţie în istoriografia săsească între baroc şi iluminism,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, 351 p.
Stavrinos-Palamed, Cronici în versuri despre Mihai Viteazul, Prefaţă şi traducere:
Olga Cicanci. Notă introductivă: Komnini D. Pidonia, Bucureşti,
Editura OMONIA, 2004, 215 p.
Stoide, Constantin A., Manufacturile din Ţara Bârsei între 1750 – 1850, Ediţie,
cuvânt-înainte şi bibliografie de I. Caproşu, Cluj- Napoca, 2005, 189
p.
Şesan, Dragoş, Ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Cu argumente de Corneliu-Mihail
Lungu, Bucureşti, 2004, 129 p.+ fotografii.
Tanaşoca, Anca, Tanaşoca, Nicolae-Şerban, Unitate romanică şi diversitate
balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice. Cu un cuvânt
înainte al autorilor. [Bucureşti], Editura Fundaţiei PRO, 2004, 322p.
Ţipău, Mihai, Domnii fanarioţi în Ţările Române. 1711 – 1821. Mică enciclopedie.
Cuvânt înainte: prof. dr. Pashalis M. Kitromilides, Bucureşti, Editura
OMONIA, 2004, 225 p.
Ţiplic, Ioan Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor
şi evul mediu timpuriu (secolele IV – XIII), [Iaşi], Institutul European,
2005, 275 p.
Ţâcu, Octavian, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada
interbelică (1919 – 1939), [Chişinău], Editura Prut Internaţional,
2004, 272 p.
Themelis, Nikos, Pentru însoţirea noastră. Traducere de Elena Lazăr. Cuvânt înainte
de Stavroula Papaspzrou, Bucureşti, Editura OMONIA, 2006, 268 p.
Ungureanu, Mihai – Răzvan, Convertire şi integrare religioasă în Moldova la
începutul epocii moderne, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan
Cuza”, 2004, 410 p.
Ursăcescu, Vasile C., Liturghier slavon (1589 – 1590). Psaltire slavonă (1577 –
1580). Conferinţele Academiei Române. Ciclul “Limba română şi
rtelaţiile ei cu istoria şi cultura românilor”, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2006, 37 p.
Ursu, Ioan, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie
1504, [Prefaţă: Ioana Ursu. Adnotări, întregiri şi postfaţă: Sergiu
Iosipescu. Notă asupra ediţiei: Viorel Gh. Speteanu], Bucureşti.,
[Editura] Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2004, 476 p.
+ 42 planşe.
Ungheanu, Mihai, Românii şi „tâlharii Romei”. Război religios – război de imagine?,
Bucureşti, [Editura] PHOBOS, 2005, 443 p.
Vascenco, Victor, Transliteraţia cu grafii latine şi problemele ei în română,
- 351 -
Zbârciog, Vlad, Ştefan cel Mare şi Sfânt – voievodul românilor, [Chişinău, 2005], 174
p.
Zbuchea, Gheorghe, Dobre, Cezar, Românii timoceni. Destin istoric şi documente,
[Bucureşti], Editura DC Promotion, 2005, 275 p.
Zbughin, Ion, Constantin Airimiţoaie, Canciuc, Ion, Zbughin, Gabriela, Osolinschi,
Adrian, Coţuşca – trecut şi prezent. Lucrare monografică, Botoşani,
Editura AXA, 2004, 316 p.
Zub, Al., Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, [Iaşi, Editura] Polirom,
2005, 264 p.
Zub, Al., Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii. Ediţia a II-a, [Iaşi, Editura]
Polirom, 2004, 263 p.
Zub, Al., Discurs istoric şi ego – istorie. Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în şedinţă
publică. Cu răspunsul Academicianului Camil Mureşan. Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2006, 31 p.
Constantin BURAC
- 352 -
Editura M.I.R.A este recunoscută de Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Cod CNCSIS 270
Redactare, tehnoredactare şi copertă: Carmen TUDORACHE

Grafician: Lavinia DIMA
Tipărit la Tipografia M.I.R.A.

Hrisov - Studiu de Arhiva

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Hrisov - Studiu de Arhiva

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA“

HRISOVULAnuarul Facultăţii de Arhivistică

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

Responsabilitatea asupra formei şi conţinutului studiilor şi articolelor le revine

FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ – 15 ANI DE LA ÎNFIINŢARE

I. DIN ISTORICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ARHIVISTIC ROMÂNESC

II. STUDII ŞI ARTICOLE

III. ŞTIINŢE AUXILIARE . TEORIE ŞI PRACTICĂ ARHIVISTICĂ

MARIA DRAGOMIR - Câteva aspecte privind scrierea latină

G. MIHĂILĂ - „Colecţiunea de documente istorice române aflate

V. CRONICĂ, RECENZII, PREZENTĂRI ŞI NOTE BIBLIOGFRAFICE

Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică din 12-13 iunie 2007,

Absolvenţii Facultăţii de Arhivistică. Promoţiile 2003, 2004, 2005,

THE FACULTY OF ARCHIVAL SCIENCES – THE 15TH ANNIVERSARY

I. REFERENCE POINTS IN ROMANIAN ARCHIVAL EDUCATION

III. AUXILIARY SCIENCES. ARCHIVAL THEORY AND PRACTICE

MARIA DRAGOMIR – Some Aspects concerning the Latin

G. MIHĂILĂ – „Romanian Historical Documents Collection in

DIE FAKULTÄT FÜR ARCHIVISTIK – DAS 15-JÄHRIGE JUBILÄUM

IOAN DRĂGAN – Ein französischer Blick auf die rumänische

Facultatea de Arhivistică sărbătoreşte anul acesta 15 ani de la înfiinţare,

O PRIVIRE FRANCEZĂ ASUPRA ARHIVISTICII

Revista prestigioasei „Şcoli de diplomatică” din Paris, Bibliothèque de l’Ecole

ACTIVITATEA ISTORICĂ ŞI ARHIVISTICĂ DIN ROMÂNIA,

Despre Aurelian Sacerdoţeanu, personalitate a arhivisticii şi istoriografiei

Şcoala practică de arhivari-paleografi a fost inaugurată la 28 noiembrie 1924,

În completarea unui articol publicat cu câţiva ani în urmă în paginile acestei

Mit Rücksicht eines früher in dieser Zeitschrift veröffentlichten Artikels bringt

Mihai Sorin RĂDULESCU

NICOLAE IORGA (1871-1940)

Opera ştiinţifică a lui Nicolae Iorga – prin dimensiunea excepţională, circa

O componentă aparte a politicii externe a Ţării Româneşti la începutul

Der Autor verfolgt in den walachischen Urkunden die Verflechtung des

Contemporanii, ca şi urmaşii lui Hrisant Notara, au remarcat rolul deosebit pe

Factorul determinant în structurarea politicii Domniei faţă de Biserica Catolică

Iată că profesorul universitar Nicolae Isar, binecunoscut specialist în istoria

Ioan Codruţ LUCINESCU

În anul 1960, un lucrător al Arhivelor Statului, filiala Galaţi, descoperea cu

Abordarea acestui subiect ni s-a părut o necesitate în actualul context politic şi

„Educaţia naţională nu e cu putinţă fără cunoaşterea

Omenirea a fost implicată în secolul XX în marile confruntări generate din

Prezentul studiu urmăreşte, în mod declarat, să restituie cititorului o imagine

Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe:

Austria + 0,56 + 0,38

Prin Administraţia de Cooperare Economică (ECA), cele 14 miliarde de dolari

1947 43 672 3737 4409

Officially denominated the European Recovery Program, it remained known

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND SCRIEREA LATINĂ

Din punct de vedere diplomatic documentul cuprinde trei părţi principale:

Nach einer Einführung in die Eigenschaften der lateinischen Schrift in der

1. Apariţia şi folosirea limbii germane în documentele medievale în context

2. Folosirea limbii germane în Transilvania

3. Alcătuirea corpusului de documente

4. Protocolul iniţial al documentelor

Nach einer Einleitung über die ältesten Urkunden in deutscher Sprache in

Ana Felicia DIACONU

Medalia, în înţelesul ce i se acordă în mod curent astăzi, este „o operă de artă

Fig. 1 - Comuna Iscroni

Fig. 2 - Localit. SebeşFig. 3 - Mun. Sibiu Fig. 4. - Mun. Craiova

Mai interesante sunt medaliile în care avem posibilitatea să surprindem

Fig. 5 - Slatina – 1993 Fig. 6 - Slatina – 1998

Fig.7 - Localitatea Făget – 1994Fig. 8 - Localitatea Ţăndărei-1994

Fig.12-Mun. Piteşti-1998 Fig. 13-Mun. Piteşti-2003