Mihai Eminescu

Membru post mortem al

Academiei Române

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Viena

Naștere – 15 ianuarie 1850
Botoșani sau Ipotești
Deces – 15 iunie 1889 (39 ani)
București
Profesiune – poet, jurnalist
Naționalitate – român
Perioadă activă 1866-1888
ca scriitor –
Genuri – poezie, nuvelă
Mișcare literară – Romantism
Operă/e de debut – „La mormântul lui Aron Pumnul”
Influențe – Folclorul românesc, Poezia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare,
Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede, Budism,
Creștinism ortodox,
A influențat pe – Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori
încadrați modernismului românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii
 postmoderni, optzeciști)
Semnătură –

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești - d.
15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și
de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1]
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat viziunile
poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în
societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului
Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la
Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost
dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost
internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu
din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cuprins
• 1 Biografie
o 1.1 Data și locul nașterii
o 1.2 Familia Eminescu
o 1.3 Copilăria
o 1.4 Debut
o 1.5 Sufleor și copist
o 1.6 Student la Viena și Berlin
o 1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8 Boala
• 2 Profilul psihologic
• 3 Activitatea literară
• 4 Activitatea de jurnalist politic
• 5 Mitul Eminescu. Receptări extralivrești
• 6 Opere antume
• 7 Mihai Eminescu în conștiința publică
o 7.1 În muzică
o 7.2 Teatru și film
o 7.3 Publicistică
• 8 Portrete
• 9 Fragmente audio
• 10 Note
• 11 Biografii
• 12 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1800-1947
• 13 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1947-2007. Opere selective
• 14 Legături externe
o 14.1 Poezii și biografie
o 14.2 Jurnalistul
o 14.3 Teoria conspirației
 o 14.4 Eminescu - un om singular
o 14.5 Craterul Eminescu

Biografie
Data și locul nașterii

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este
trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui
(1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind
data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă
din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului,
Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici,
provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută
Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde
emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor
religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de
Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din
1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe,
primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de
administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la
Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și

moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în
Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de
succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se
naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris
în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849
trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori,
locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a
poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat
urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu
Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit
la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani,

epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun
tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-
60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară
ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu
cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca
învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice
cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină
școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-
i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind
clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,
după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot
aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț
cu str. I. Franko.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în
1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și
colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit
la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile
la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate
bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa
I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a
II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la
catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a
calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la
Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).
Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție
pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de
bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va
fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea
reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani,
apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să

fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru
trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al
bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul
până la ultimul tom.

Debut

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron
Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul
lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge
să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În
același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De
fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât
de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un
imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată
viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie
și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula
AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28
august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul
și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la
București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația
lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A
continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu),
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th.
Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul
verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif
Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și
Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.
Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,
rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly,
fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În
29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o
cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării
dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor
Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află
printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
"bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau
să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.
Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia
ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată
pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2
octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu
auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți
studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la
Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au
contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și
telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat
cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui
1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era
nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu
care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată
de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri
literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați
că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l
imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La
16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o
mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“.
Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o
stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să
constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar
în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui
pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la
Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de
100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în

postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin
Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind
oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10
octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în
spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

Timbru poştal românesc din 1958

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise
și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici
paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a
primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la
București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1
august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin
decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus
funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către
Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru
obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor
clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala
nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca
Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar
în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici
că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au
devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului
Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav
trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate
de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese
invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite
nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a
determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri
în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Poesii - 1884

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este
flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.
În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de
Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie,
pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit
din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză
maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul),

care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de
2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost
trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum
de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se
întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26
februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a sosit la
București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același
însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din
Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat
în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate
putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând
bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a
dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele
de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul
de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea
Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care
au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la
Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar
în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore
Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak
și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna
decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca
Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și
manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob
Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din
toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la
București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de
activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de
Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care
reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența
judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu
din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai
este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost
dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări
pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă
toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[6]”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"

Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit
ucis. [7]

Profilul psihologic
Pentru detalii, vezi: Eminescu văzut de Caragiale.
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”[8]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[9]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai
ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva
poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba
despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului
asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la
scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este
scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-
un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps
în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de
doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a
intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția "Bene merenti", refuzată totuși
de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile
sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel
erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea
din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor,
caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[10].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă
era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În
aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau
neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era
indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește
Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața
lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate
de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile,
până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai
lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca
legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii
sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el
însuși accesele sale de gelozie.[11]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză,
fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-
l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în
cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și
sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății "României june",
din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Pentru detalii, vezi: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Pentru detalii, vezi: Eminescu jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului,
Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu,
Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și
Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe

o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în
România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor
binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la
ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[12]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de
toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar
dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și
pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [13]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era
ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a
ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea
căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu
fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de
C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Mitul Eminescu. Receptări extralivrești

Opere antume

Opera Anul apariției Observații

Din 1870
Venere și Madonă 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“

Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“

Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“

Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“

Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Crăiasa din povești 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Dorința 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“

Povestea codrului martie 1878, „Convorbiri literare“

Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“

Departe sunt de
martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut fără titlu
tine...

Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“

De câte ori,
septembrie 1879, „Convorbiri literare“
iubito...

Atât de fragedã... septembrie 1879, „Convorbiri literare“.

Afară-i toamnã... octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Sunt ani la mijloc... octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Când însuși
octombrie 1879, „Convorbiri literare“
glasul...

Freamăt de codru octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Despărțire octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Din 1880

O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“

Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“

Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“

aprilie 1883, „Almanahul Societății

Luceafãrul
Academice România jună“

S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18

Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20

Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33

Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“

Pe lângă plopii 28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr.
fără soț... 35

Și dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46

Poeziile au fost scrise începând

Criticilor mei 1883/84
cu anul 1876.

Mai am un singur
1883/84,
dor

Somnoroase
1883/84,
păsărele...

Veneția 1883/84,

Iubind în taină... 1883/84,

Trecut-au anii... 1883/84,

Din Noaptea... 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7

Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“

Scrisoarea V -
1 ianuarie 1886, „Epoca“
Dalila

15 martie 1886, „Album literar“ al

Nu mă înțelegi
Asociației studențești Unirea

La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“

De ce nu-mi vii februarie 1887, „Convorbiri literare“

Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“

Oricâte stele... 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“

Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică

Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu

Teatru și film

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris in 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing
din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române,
Biblioteca Universității din București ș.a.).

Publicistică

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în
1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret
neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de
Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu
Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th.
Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[15]

1869 1878 1885 1887