Открыть Электронные книги
Категории
Открыть Аудиокниги
Категории
Открыть Журналы
Категории
Открыть Документы
Категории
Reieşind din cele spuse, se poate considera, că politologia este o ştiinţă "care
studiază legităţile cele mai generale de constituire şi funcţionare a puterii politice, a naturii ei
sociale şi principiile de realizare în sistemele politice şi în alte forme de relaţii politice.
Cu alte cuvinte, politologia este ştiinţa despre politică şi relaţiile politice, despre esenţa şi
formele vieţii politice, despre sistemele politice, locul şi rolul omului în viaţa
politică"2.
Noi vom opta pentru următoarea teza: "politologia este o ştiinţă care studiază
legităţile cele mai generale de constituire şi funcţionare a puterii politice, a naturii sociale a ei şi
principiile de realizare în sistemele politice şi în alte forme de relaţii politice. Cu alte
cuvinte, politologia este ştiinţa despre politici şi relaţiile politice, despre esenţa şi formele vieţii
politice, despre sistemele politice"8.
Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă, ci una predominant practică: ea se inspiră din experienţa
practică şi vizează atingerea unor concluzii relevante practic, în general, un demers politologic conţine:
diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes, enunţări de probleme), explicaţii ale
acestor situaţii, eventual şi previziuni (a ceea ce s-ar putea întîmpla dacă nu se iau măsuri politice
remediatoare) sau avertizări, argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice,
strategii, existente sau propuse) şi, în sfîrşit, soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt
extrem de diverse: ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională
pînă la chemări la revoltă, revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii etc.).
politologia studiază geneza, esenţa şi manifestările politicului, atât în contextul unei societăţi la un
moment dat, cât şi în perspectivă istorică.
De notat că principalele aspecte studiate se referă la: a) relaţii politice; b) instituţii (puterea,
partide, organizaţii internaţionale); c) aspecte socio-psihologice şi ideologice (psihologia politică,
opinia publică, filosofic politică).
încă din timpuri străvechi, ştiinţa politică a fost înţeleasă ca fiind, în acelaşi timp, şi ştiinţă şi artă.
Ştiinţă, prin faptul că ea se bizuie pe anumite principii, legi, axiome, că operează cu anumite concepte
riguroase. Artă, prin faptul că ea presupune un anumit fler, o anumită propensiune spre anticipare, spre
intuire etc. Totodată, ştiinţa politică a f ost şi este socotită şi o artă a posibilului.
b) Psihologia politică.
Domeniu care a stârnit interesul unor numeroşi cercetători din diverse domenii ale
ştiinţelor socioumane, ea îşi focalizează demersul de cercetare spre personalitatea individului şi
în special spre dimensiunea cultural-politică a acesteia. Cele mai multe studii s-au concentrat
încă de la mijlocul secolului al XlX-lea spre acea categorie a actorilor politici reprezentată de
marile personalităţi.
Cercetările moderne au fost însă îndreptate şi spre domeniul personalităţii
individului-elector, luându-se în considerare aspectele intime, punctuale şi discrete ale percepţiei
manifestării politice.
Se observă în prezent două ramuri importante dedicate analizei domeniului politic din
perspectivă psihologică.
a. Paradigma structuralist-funcţionalistă
Inspirată dintr-o teorie mai largă prezentă pentru mult timp în gândirea sociologică, ea
poate fi caracterizată după trei dimensiuni.
a.a. Societatea este organizată ca o structură cu elemente ce au roluri şi funcţii bine
definite. Astfel, votul reprezintă o formă de control popular asupra guvernării. a.b.
Partidele politice constituie structuri ale căror funcţii sunt acelea de a stabili
obiective şi de a coordona derularea acestora în scopul evoluţiei publice. Acestea mai au
funcţia de a reprezenta în decizie alegătorii de care sunt susţinute. a.c. Alegătorul îşi
derulează componenta politică a vieţii sale sociale în raport cu
valori, norme şi aspiraţii conforme cu statutul său în societate.
în această perspectivă epistemologică, întreaga desfăşurare a procesului politic are o
structură funcţională bine determinată ale cărei rezultate sunt previzibile şi măsurabile.
Acţiunea individului este deci în concordanţă cu suma rolurilor sale în societate şi statutul
său dominant, opţiunea electorală fiind o decizie complexă care preia rezultatele unei analize
contextuale personale. Practic, din această perspectivă fiecare cetăţean este un alegător raţional
şi conştient de faptul că prin vot el îşi exercită o funcţie pe care o are în cadrul comunităţii.
b. Paradigma interacţionist-simbolică
Conform acestei paradigme de inspiraţie epistemologică, întreaga societate politică
interacţionează prin intermediul unor simboluri. Astfel, partidele politice atrag alegătorii
utilizând valori simbolice ale realităţii sociale în vreme ce alegătorii interacţionează cu aceste
simboluri prin intermediul celor instaurate cultural sau prin intermediul simbolurilor personale.
Partidul care îşi construieşte structura de simboluri (doctrină, platformă, program de guvernare)
cu cea mai mare capacitate de interacţiune va beneficia de cea mai puternică susţinere.
Această paradigmă presupune că opţiunea politică a cetăţeanului este influenţată de
comunicarea indirectă (prin intermediu] simboJurilor comune) pe care acestea o realizează cu
principali} actori politici, partide sau lideri. Opfiunea pentru O 3/IUinJtă ofârfă politică 6Stâ dlfâCt
proporţională cu gradul de interacţiune indirectă (simbolică) dintre individ şi acestea.
^ In mod similar, succesul unei guvernări este direct proporţional cu nivelul de interacţiune
socială prin intermediul simbolurilor unanim acceptate şi utilizate între guvernanţi şi electorat.
Competiţia politică este din această perspectivă una a construcţiei celui mai puternic
simbol sau arsenal de simboluri (cu cel mai puternic nivel de interacţiune).
c. Paradigma etno-metodologică
Implicaţiile acestei paradigme în sociologia politică are de cele mai multe ori două forme
importante de exprimare.
într-o primă versiune, această paradigmă sugerează faptul că activitatea politică este
întotdeauna influenţată de contextul social, local. Societatea politică îşi derulează procesul de
evoluţie într-un spaţiu închis şi este dependentă de celelalte instituţii din societate. Paradigma
etno-metodologică aruncă o perspectivă nouă asupra vieţii politice a individului, sugerând că
aceasta se desfăşoară în interacţiune cu contextul local imediat şi mai puţin cu cel social global.
în aceste condiţii, activitatea actorilor politici şi ofertele lor politice sunt întotdeauna evaluate
pornind de la perspectiva comunitară locală către cea societală. Efectul acestui proces asupra
actorilor politici este acela că sunt nevoiţi să adopte un tip de activitate specific în acord cu
anumitor scopuri politice;
Astăzi politologia este o ştiinţă recunoscută în istoria ideilor şi a teoriilor politice;
întreaga lume, -acordândui-se o mare atenţie, fiind una legităţile formării şi funcţionării puterii
din principalele discipline în instituţiile de învăţământ politice, formele şi metodele ei de funcţionare
superior. Se organizează regulat congrese şi simpozioane în societate (partide politice, alegeri);
internaţionale, în cadrul cărora sunt analizate aspecte ale sistemele şi regimurile politice, natura lor;
vieţii social-politice. "Politologii sunt principalii instituţiile politice (organele de administrare
consultanţi ai guvernelor, instituţiilor de stat şi celor ale locală, guvernul, constituţia);
puterii, partidelor şi altor formaţiuni politice, ai modul de manifestare practică a doctrinelor şi
experţilor în soluţionările politice adoptate de organele
teoriilor politice;
de stat şi organizaţiilor nestatale de toate nivelurile. La
serviciile lor apelează liderii politici şi businessmenii"1. esenţa conflictelor politice, modul lor de
Rolul important al politologici este determinat de soluţionare;
factorul politic din societate, locul şi
/necesitatea de a elabora metode de influenţare asupra
importanţa lui în elaborarea principiilor de
(conştiinţei sociale, de a argumenta teoretic deciziile elitei
\politice, de a elabora direcţiile de bază ale politicii bază ale activităţii politice;
partidele politice, opinia publică şi factorii ce
(interne şi externe a statelor contemporane.
contribuie la formarea ei;
Şi în Republica Moldova acestei ştiinţe i se acordă o principiile şi mecanismele de funcţionare a
mare importanţă. La începutul anilor 90 politologia a fost
democraţiei, îndeosebi în societăţile de
inclusă drept disciplină de studiu la Universităţi, în cadrul
tranziţie;
Universităţii de Stat din Moldova a fost deschisă facultatea de
mecanismele sociale ce contribuie la
Ştiinţe Politice, în republică activează o seamă de savanţi,
includerea personalităţii în procesul politic;
cercetători ştiinţifici, recunoscuţi peste hotarele ţării. Printre ei
factorii ce contribuie la menţinerea stabilităţii
vom numi pe A.Zavtur, Gh.Rusnac, V.Moşneaga, P.Pascaru,
A.Roşea, V.Saca, P.Frunţaş, I.Vangheli, V.Cujbă etc. în societate;
sistemele electorale;
Determinarea locului, rolului şi importanţei politologiei
în actuala viaţă politică ne conduce direct la definiţia obiectului specificul dezvoltării relaţiilor dintre stat şi
ei de cercetare. societate;
Pe baza^ sintetizării experienţei de predare a acestei interacţiunea dintre societatea civilă şi politică;
discipline în Republica Moldova obiectul cercetării modul şi căile de formare a conştiinţei politice
politologiei îl constituie: şi culturii politice;
- procesele şi relaţiile politice; relaţiile politice dintre state;
- strategia şi tactica politică în atingerea problemele politice globale şi modul lor de
soluţionare etc.
Intuiţia cea mai veche sugera Apolitica este sfera organizării şi conducerii unei comunităţi, încă de la
Platon, apare această interpretai ce conduce la două alte întrebări: cum trebuie organizată viaţa public
(comunitară) şi cine trebuie să conducă? La prima întrebare, antic răspundeau stabilind rolul fiecărui
grup social (sclavii, stăpînii de sclav oamenii liberi cu ocupaţii modeste, militarii, înţelepţii), modul de luai
a deciziilor importante pentru comunitate etc. Pentru Platon, spr exemplu, era de la sine înţeles că
sclavii trebuie să fie conduşi iar înţelept trebuie să conducă (căci ei ştiu cel mai bine ce trebuie făcut, ce este
Bin pentru comunitate). Politicul apare astfel ca fiind domeniul problemele privitoare la cine şi cum trebuie
să conducă o comunitate, precum şi l modul în care trebuie organizată societatea. Se conturează acum
j distincţia fundamentală între mai multe tipuri de conducere sau putere tirania sau dictatura (în care
conducerea sau puterea aparţin unui singu om), aristocraţia sau oligarhia (în care conducerea aparţine unei
elite unei categorii sociale privilegiate, spre exemplu, stăpînilor de sclavi) Ş , democraţia (în care puterea
aparţine poporului, adică celor recunoscut drept cetăţeni: oamenii liberi, care aveau drepturi politice).
în Evul Mediu, domină o viziune monarhistă fondată pe gîndires creştină. Monarhul (regele)
trebuie să conducă (guverneze) ţara tot aş* cum Dumnezeu conduce (guvernează) lumea. Apar acum
noţiunile de autoritate (deţinere a puterii, drept de a decide, de a conduce) Ş 1
itate (calitatea de a fi stăpîn, şi nu stăpînit, de a domina, şi nu de dominat). Ele sunt de origine
religioasă (cf. Cari Schmitt, Teologia • • -v reeele are autoritatea pe pămînt, aşa cum Dumnezeu o are
în
ltlC(*f- &
(monarhul este, de altfel, privit ca „trimis" al lui Dumnezeu pe pămînt) • l este suveran în ţară tot aşa
cum este Dumnezeu în lume.
în Evul Mediu tîrziu, apare întrebarea esenţială: autoritatea (puterea) este nelimitată sau limitată? Poate
regele (sau aristocraţia) face orice? Puterea lor este arbitrară? Răspunsul va fi negativ: Dumnezeu a dat şi
oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (naturale sau originare), iar încălcarea lor de către putere se
pedepseşte; şi regele dă seama în fata cuiva (în faţa lui Dumnezeu), după cum şi aristocraţii dau seama în
fata regelui (sunt răspunzători de faptele lor). Autoritatea are anumite drepturi (de decizie, de a stăpîni şi
guverna) dar nu orice drept. Apare astfel problema centrală a limitelor puterii sau autorităţii. Ce are dreptul
de a face, şi ce nu are dreptul de a face, autoritatea? în Anglia, încă din sec. al XHI-lea, nobilimea sileşte pe
rege să admită limitarea puterii sale (prin actul Magna Charta Libertatuni). Cîteva secole mai tîrziu, apare
ideea constituţionalismului: puterea este limitată printr-o lege (normă sau regulă) fundamentală,
Constituţia, iar monarhia trebuie să fie constituţională (să respecte Constituţia - regele însuşi trebuie să
accepte prevederile constituţionale).
Так, вряд ли возможен научный анализ политики без использования общих фщюсофских
категорий диалектики, философского анализа объективного и субъективного в политическом
процессе, понимания ценностных аспектов власти. Но философия не подменяет политологию, а
может дать только какие-то общеметодологические принципы или критерии научного анализа
политики.
Много общего между политологией и социологией. В частности, вопрос о том, как отражается
политический процесс в сознании людей, чем мотивируется политическое поведение той или иной
социальной группы, какова социальная база политической власти, является предметом
исследования социологии, политической социологии. Но здесь наблюдается и явно выраженная
пересекающаяся грань с политологией. Строго говоря, если рассмотреть соотношение
гражданского общества и государства, то все то пространство, все отношения, которые
вписываются в сферу гражданского общества и его взаимодействия с государством, — это объект
исследования социологии, а сфера государственного — предмет политологии. Естественно, такое
разграничение носит весьма условный характер, поскольку в реальной политической жизни все
взаимосвязано.
Еще больше «точек соприкосновения» у политологии с лраво-выми дисциплинами
(международным правом, государственным правом), предметом анализа которых являются
правовая система общества,'механизм власти, конституционные нормы и принципы. Но право —
это дисциплина в большей степени описательная и прикладная, тогда как политология —
дисциплина преимущественно теоретическая. Это в известной мере касается соотношения по-
литологии и и^тодии^Как отмечает испанский политолог Т.А. Гар-сиа, «... историк имеет дело с
прошедшим временем. Он может наблюдать начало, развитие и конец общественных формаций.
Поли-
Политическая
История
Политическая психология
политических учений
философия изучает изучает
изучает становление
ценностные аспекты субъективные
политической науки,
властных отношений мотивации
основных понятий
политического
и теории поведения
Ч ф >
Политическая Политология Политическая
комплексная наука
изучает влияние о политике во всех
гражданского * ^ ее проявлениях,
интегрирует климатических и
на распределение и синтезирует природных факторов
выводы других наук
о политике
/ Т Политическая
антропология
/ изучает влияние
/
/ родовых качеств
личности,
Теория государства и основополагающих Политическая
права изучает потребностей история изучает
историю и человека в пище, изменение
закономерности одежде, духовном политических
Разумеется, при этом необходимо иметь в виду, что политологию можно условно
разграничить_на_терретическую и прикладную,, эти стороны, или уровни, как бы дополняют
и обогащают друг друга.
Теоретическое исследование политики отличается от прикладного ее анализа прежде
всего следующими целями: если первое ставит основной задачей познание и лучшее
понимание политической жизни, то второе связано с весьма прагматическими задачами
оказания влияния и просто изменения текущей политики. Прикладная политология прямо
отвечает на вопросы: «для чего?» и «как?». Она может быть представлена как совокупность
теоретических моделей, методологических принципов, методов и процедур исследования, а
также политологических технологий, конкретных программ и рекомендаций,
ориентированных на практическое применение, достижение реального политического
эффекта.
Прикладная политология исследует основные субъекты политических событий, их
иерархию, классы и внутриклассовые образования, партии, толпу и политическую
аудиторию, социальные, этнические и религиозные группы, роль участников политических
событий в принятии политических решений и их реализации. К прикладным отраслям
политологии можно отнести концепции государственного управления, партийной стратегии
и тактики, ситуационного
политического анализа. В частности, весьма актуальной является в настоящее время теория
политических технологий (технология выработки и принятия политического решения;
технология проведения референдума, избирательной кампании и т.д.).
Политической сфере, как и любой другой сфере общественной жизни, присущи
определенные закономерности. Эти_закономернос-ти отражают и характеризуют свойственные
политической сфере всеобщие, существенные и необходимые формы связей и отноше^ дий ;
реализуемые в функционировании и развитии данной сферы. Политические закономерности по
мере того, как они осознаются людьми, фиксируются в виде определенных' теоретических
принципов и норм политической деятельности, политического поведения.
Одна из основных задач политологии состоит в том, чтобы выявить основные
закономерности и тенденции функционирования и развития политики и таким образом познать
сущность политики, объяснить ее. На основе знания политических закономерностей по-
литология вырабатывает рациональные
Военно- Политическая
политические деятельность
конфликты
Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic.
Domeniul politic, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor
discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic este studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa
statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie politică, filosofie politică, sociologie politică
etc.. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menţionat, domeniul politic sub
aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte ştiinţe politice sunt, într-un fel, ştiinţe
particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului, şi
nu ansamblul său.
în consecinţă, ştiinţa politică (sau ştiinţele politice, la singular sau la plural) reprezintă în primul
rând, aspectele „aplicate", spre deosebire de cele ale „ştiinţei pure" în cadrul unor discipline relevante.
De precizat că, ştiinţa politică, apărută ca disciplină în a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
purta amprenta noilor curente intelectuale.
începând cu jumătatea acestui secol, sub influenţa mişcării be-havioriste, specialiştii politici au
devenit tot mai conştienţi de necesitatea aplicării metodelor ştiinţifice în cadrul disciplinei lor.
în altă ordine de idei, ştiinţa este implicit, o teorie asupra politicului, asupra reflectării adecvate,
specifice a acestuia. Or, este lucru pe deplin dovedit şi cvasiacceptat în exegezele de ştiinţă, sau
de ştiinţe politico-sociale că, cum se conchide în literatura de specialitate, teoria, în orice domeniu,
presupune o idee sau un ansamblu de gândire ce aspiră să explice, să prezică sau să prescrie în orice
domeniu de cercetare. Spre pildă, în ştiinţa empirică (inclusiv în ştiinţa politică empirică), teoria se
referă la un set de propoziţii logic relaţionale, care statuează relaţii dintre variabile în scopul de a
explica, de a prevedea sau ambele.
în esenţă, teoria politică are două ramificaţii principale: a) filoso-fia politică sau teoria normativă,
cu preocupările sale axiologice, analitice, istorice şi speculative şi b) teoria empirică, ce face eforturi să
explice, să anticipeze şi să ghideze cercetarea precum şi să organizeze cunoaşterea prin formulare.
Teoria empirică - ataşată metodei ştiinţifice - a eclipsat virtual-mente preocupările raţionaliste şi
normative ale filosofici politice ca fiind structura teoretică centrală a disciplinei. Acţionând de la premisa
behavioristă a uniformităţilor subiacente fenomenelor politice, teoreticienii empirici au împins mai
departe căutarea unor propoziţii verificabile ce doresc să explice şi să anticipeze comportamentul politic.
Tocmai de aceea, abordarea micro în sociologia politică se concentrează asupra unor anumite
instituţii politice ca organizaţii sociale, incluzând structurile lor oficiale şi neoficiale, modelele de
conducere, metodele de a înfrunta conflictele şi legăturile cu alte organizaţii.
Nu de puţine ori termenul sociologie politică este interschimbabil cu „sociologia politicii", în mai toate
sursele de referinţă în materie se recunoaşte că, dezvoltarea abordării sociologice în politică se da-
torează mai ales lucrărilor lui Karl Marx şi ale lui Max Weber şi că, 'perspectivele marxiste au
stimulat investigaţia să analizeze efectele ' structurii Soeio-economice asupra comportamentului politic.
Consensul, în cadrul unor grupuri relativ mici şi privitor la unele
c
probleme clare, poate fi uneori complet. Evident, în cadrul unei
c
societăţi, consensul privind o anume problemă va fi probabil parţial
într-un moment, variind ca nivel în timp. Ca procedeu de grup din
sfera deciziei, înseamnă acordul sau asentimentul tuturor membrilor
'•' grupului implicat.
Indisolubil, psihologia politică este o componentă majoră a sub-domeniulUx comportamentului
pob'tic din ştiinţa politică. Este în general admis că mai ales conceptele psihologice se aplică de regulă
în studii privind comportamentul la vot, socializarea politică, conducerea politică, opinia publică,
atitudinile politice precum şi conflictul şi cooperarea politică. Variabilele psihologice s-au studiat, de
regulă, prin cercetări pe eşantioane ori prin interviuri amănunţite.
Indubitabil, psihologia politică modernă îşi găseşte rădăcinile intelectuale în lucrările de pionierat
datorate lui Harold Laswell, Psychopathology and Society (Puterea şi Societatea, 1950, scrisă
împreună cu Abraham Kaplan) precum şi alţi autori. Treptat, treptat, termenii psihologici au penetrat
discursul ştiinţei politice iar conceptele psihologice se aplică pe scară largă în studiile privitoare la
politica naţională sau internaţională. Aplicarea analizelor psihologice în studiile politice rămâne o
întreprindere eterogenă şi pluralistă, dar fundamentul său în disciplina ştiinţei politice a devenit
suficient de solid pentru a deveni permanent.
Legături foarte strânse are ştiinţa politică cu antropologia politică. Aspectul în cauză nu surprinde
pe nimeni dacă amintim că, în genere, antropologia presupune studierea instituţiilor şi practicilor
guvernamentale în comunităţile etnice, mai ales în societăţile primitive şi tribale.
La rândul ei, antropologia politică analizează legătura dintre
comportamentul politic şi. cultura grupului mai mare, examinând
felurile în care apar instituţiile şi practicile politice. Este, de reţinut
;• că, începând cu 19.45, interesul tot mai ma-re al analiştilor politici în
i,studierea,societăţilor neoccidentale a dus la crearea unui domeniu de
interes în care politica şi antropologia- se întrepătrund.
Prm natura ei, ştiinţa politică este şi ştiinţă a comportamentului, o modalitate de stăpânire
behavioristă.
Reţinem de la început că prin behaviorism, se înţelege o abordare ce pune accentul pe aplicarea
metodelor şi perspectivelor ştiinţifice în studierea politicii şi a guvernării, în linii mari, behaviorismul
analizează mai ales comportamentul faptic al indivizilor şi grupurilor şi mai puţin rolurile oficiale sau
instituţiile şi structurile în care acestea funcţionează.
Este adevărat că nu există un consens în ceea ce priveşte conturul exact al behaviorismului. Totuşi,
există o largă înţelegere asupra câtorva puncte esenţiale şi anume: a) behavioriştii încearcă să fie
riguroşi şi sistematici în cercetarea lor, aspirând la precizie prin cuantificarea şi măsurarea datelor; b)
ei aspiră să descopere uniformităţi şi regularităţi în comportamentul politic prin formularea şi apoi
testarea unor ipoteze empirice.
în esenţă, behaviorismul vede o legătură esenţială între teorie şi cercetarea empirică, în viziunea sa,
teoria trebuie să fie verificabilă cu referire la comportamentul real, iar cercetarea faptelor trebuie să fie
ghidată de teorie.
Prin comportament politic se înţelege un ansamblu de gânduri şi acţiuni umane legate de procesul
de guvernare, în linii mari comportamental politic cuprinde reacţii interne (gânduri, percepţii, judecată,
atitudine, convingeri) precum şi acţiuni observabile (vot, proteste, tobby, întruniri electorale, campanii
electorale). Totodată, în sens mai larg, comportamentul „politic" se poate baza pe orice amplasament
instituţional (familie, afaceri, biserică şi altele), dar termenul se aplică de reguli, activităţii, ce are loc în
sau prin aşezămintele instituţionale ale statului. De asemenea comportamentul politic mai desemnează
şi o abordare a ştiinţei politice, care îl consideră pe actorul individual drept unitatea grupurilor,
presupunând că grupurile reprezintă in-teracţhmi colective ale unor indivizi.
De reţinut că behaviorismul se preocupă de integrarea cunoştinţelor despre comportamentul
politic, propunând o strânsă colaborare cu alte discipline, mai ales cu ştiinţele sociale. Totuşi el trebuie
delimitat de behaviorism care este o şcoală fotmală de psihologie, ale cărei baze au fost puse de John
B. Watson, şi care imprimă o privire teoretică, în sensul că numai datele clare sub formă de
stimuli şi de reacţii sunt semnificative pentru analiza", in timp ce factorii mentali cum ar fi atitudinile,
opiniile şi convingerile sunt lipsite de înţeles.
De partidism în sensul contemporan, ca un sistem de relaţii politice cu caracter istoric, cu funcţii bine
delimitate, care funcţionează după o tipologie mai mult sau mai puţin riguroasă nu putem vorbi în trecutul
prea îndepărtat.
Drumul ştiinţei, în orice domeniu, este anevoios, el parcurge traiectul de la concepţii, filosofii,
doctrine şi politologii. Acest lucru este valabil şi când e vorba de ştiinţe referitoare la unele subsisteme,
cum este subsistemul partidelor politice, din cadrul mai larg al ştiinţelor politice.
Dimitrie Guşti precizează că partidul este o parte dintr-un tot şi că el, partidul presupune existenţa
unui partid opus fiindcă astfel el nu poate să se manifeste ca partid, deci el presupune neapărat
opoziţia din partea altui partid.
Pentru D. Guşti partidul, ca fenomen social, vizează următoarele probleme esenţiale: 1) ce este
partidul politic; 2) care sunt tipurile de manifestare; 3) cum se afirmă şi se menţin (prin organizaţia ce
şi-o dă); 4) care sunt mijloacele de înfăptuire a scopurilor partidului politic. Concluzia sa este aceea
că: „Toate aceste chestiuni stau în cea mai strânsă legătură unele cu altele şi formează la un k>c sistemul
partidului politic "4~.
în orizontul iniţiativei acţiunii politice (captate de polul „A" din schema hexadei „situaţionale") putem
plasa disciplinele ce acoperă studiul actorilor politici, al relaţiilor de autoritate politică şi al raporturilor politice,
precum şi studiul aspectelor psiho-sociale ale politicului, adică: praxiologia politică generală, ca ştiinţă a
conducerii politice; psihologia politică; studiile asupra politicilor sectoriale; pedagogia politică etc.
Cu ontologia politică 4, cu epistemologia politică (preocupată de structura şi de instrumentele
cunoaşterii politice), cu semiologia discursului politic şi cu logica („a-teoretică" a) acţiunii politice 25, dar şi
cu disciplinele ce studiază mecanismele elaborării deciziilor politice şi aspectele acţionale, respectiv structural-
funcţionale ale politicului ne plasăm, în chip firesc, la nivelul fundamentării teoretice a demersurilor politice,
marcat prin variabila „C" din schema analizei „situaţionale".
De coordonata teleologică a modelului hexadic („O") ne putem sluji pentru a plasa studiul ideilor şi al
ideologiilor politice, respectiv istoria şi sociologia doctrinelor politice, dacă nu doctrinologia politică pur şi
simplu 26. Pentru că ajută la circumstanţierea şi contextualizarea fenomenelor politice, tot aici şi-ar afla locul
geografia electorală27 şi geografia politică în general, iniţiată, în Franţa, de către Andre Siegfried.
Ceea ce se admite a reprezenta axiologia politică28 şi culturo-logia politică (ca studiu al procedeelor
prin care acced elitele la valori, pentru a-şi statornici şi a-şi consolida situaţia privilegiată, dar şi ca studiu al
aspectelor culturale ale politicului, în general), respectiv deontologia
activităţilor politice, dacă nu etica politică pur şi simplu, sau chiar morala politică, despre care dau seamă
29
preocupările lui Th. Funck Brentano din La science sociale. Morale politique (din 1897), se aliniază
coordonatei evaluative („ v") din modelul pe care îl folosim.
Pe coordonata ,,inspiraţiei" şi a răsfrîngerii în conştiinţa „beneficiarilor" a deciziilor adoptate de
autoritatea politică („/"), ne putem fixa cu sociologia politică ° (ca studiu al fenomenelor politice prin
raportare la alte fenomene sociale şi, tot astfel, ca studiu al forţelor politice din-tr-o anumită societate), Cu
istoria politicii şi cu antropologia politică, legitimată prin însăşi definirea omului ca £â>ov uoAiTiKOV.
La polul „instituţional" şi metodologic („ M") se aşează, în fine, disciplinele atente la aspectele relaţionale ale
politicului, respectiv studiu proceselor şi al instituţiilor politice, al organizării raţionale şi eficiente a activităţii
administrative, realizat prin: teoria generală a statului şi dreptului (respectiv ştiinţa - sau teoria -
statului), ştiinţa administraţiei (publice), ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului administrativ şi a
celui internaţional. Tot aici se plasează metodologia politică, corelată politologici şi celorlalte ştiinţe politice.
Cele şase familii de ştiinţe politologice, ordonate în spectrul analizei „situaţionale", se acordă cu dominante ale
actului politic în maxima sa generalitate. Nu acesta este cazul cu rubricile clasificatorii din sistematizarea
aprofundată, ce supralicitează etichetări de ordin epistemic şi epistemologic: discipline politologice cu rol
propedeutic; discipline politologice propriu-zise de ordin teoretic şi cu caracter fundamental; discipline
politologice propriu-zise de ordin teoretic şi cu caracter special etc
Concomitent trebuie de menţionat că politologia nu a apărut iniţial drept o ştiinţă
distinctă în raport cu celelalte ştiinţe social-politice. O perioadă îndelungată ideile despre
fenomenul politic au fost incluse în lucrări cu conţinut filosofic, juridic, religios, etic,
economic etc.
Politologia se dezvoltă spre o ştiinţă de sine stătătoare în diferite etape:
I) antichitatea — în care debutează gândirea
despre politic;
II) evul mediu — se manifestă supremaţia
teologiei în raport cu ştiinţa politică;
III) în epoca modernă se lărgeşte sfera
problematicii politologici;
IV) în epoca contemporană politologia cunoaşte
o dezvoltare deosebită şi se conturează ca
ştiinţă distinctă în sistemul ştiinţelor politice.
în studierea aspectului politic al vieţii societăţii o contribuţie esenţială revine şi
filosofiei politice, sociologiei politice, psihologiei politice, istoriei, dreptului etc.
"Dacă politologia studiază problemele generale, apoi celelalte ştiinţe studiază detaliat
numai unele părţi componente ale politicului. Pornind de aici, unii politologi consideră
politologia drept ştiinţă fundamentală^ a politicului, fiindcă studiază legile generale
ale acestuia, pe când alţii consideră că politologia nu poate fi declarată ştiinţă
fundamentală numai din motivul că studiază aspectul politic al vieţii sociale în planul cel
mai general. Ea nu poate fi o ştiinţă mai importantă decât altele care studiază aceleaşi
fenomene, procese numai în mod particular, mai detaliat"9.
Teoria statului studiază starul ca instituţie politică, luând în vedere aspectele şi
funcţiile lui.
Filosofia politică este o reflectare metateoretică asupra vieţii politice. Ea cuprinde o
ontologie politică, studiază esenţa politicului, se preocupă de structura şi instrumentele
cunoaşterii politicii, formează o logică politică, analizează limbajul şi discursul politic.
Psihologia politică studiază comportamentele psihologice din viaţa politică a societăţii şi
gradul lor de influenţă asupra unor acţiuni politice concrete, la fel rolul mecanismelor psihologice
în adoptarea deciziilor politice de către elita politică.
Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologii studiază legităţile specifice
acestui domeniu
sub aspectul cel mai general, care se manifestă în condiţii concrete istorice:
a) organizarea unui sistem politic bine articulat şi
structurat în relaţii, instituţii, concepţii prin intermediul
căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul;
b) organizarea şi conducerea democratică a
societăţii pentru dezvoltarea progresului global, social,
bunăstării şi prosperităţii cetăţenilor;
c) armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor,
grupurilor, categoriilor sociale;
d) unitatea organică între libertate şi
responsabilitate, deoarece progresul social nu poate fi
asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod
responsabil de către membrii societăţii, indiferent de
poziţia ocupată pe scara ierarhiei sociale;
e) unitatea organică dintre organizarea şi
conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi
prosperitatea tuturor cetăţenilor.
Reieşind din problemele şi legităţile politologici, putem formula sarcinile politologici:
- studierea proceselor şi relaţiilor politice;
- evidenţierea mecanismului de funcţionare a
instituţiilor politice şi gradul lor de influenţă
asupra procesului de transformare a societăţii,
caracterul acestor transformări;
- fundamentarea ştiinţifică şi expertiza deciziilor
politice;
- studierea activităţii partidelor, formaţiunilor,
mişcărilor politice şi sociale;
- analiza nivelului de cultură politică a
subiecţilor politici (clasele, păturile sociale,
grupurile sociale, naţional-etnice, masele
populare, personalităţile politice);
- studierea problemelor de bază ale relaţiilor
internaţionale, alianţelor, blocurilor ce
activează în lumea contemporană;
- determinarea metodelor optimale de aplanare a
conflictelor politice, crizelor social-politice
etc.
Alte motive: p. apelează la categroiile altor ştiinţe sociale, care sunt adaptate la
specificul sferei politice.
P. apelează la serviciul metodelor ştiinţifice de ordin filosofic, social,
psihologic, culturologic, antropologic.
Specialiştii constată, totodată, că majoritatea sistemelor politice, din trecut şi din prezent, a avut
experţi gata să-şi ofere cunoştinţele şi abilităţile guvernanţilor.
Cum ştim, în anumite surse de specialitate se apreciază că prin ştiinţe sociale se înţelege
aplicarea unor metode ştiinţifice în studierea comportamentului uman, ansamblul de cunoştinţe astfel
realizat sau disciplinele - luate individual sau colectiv - angajate într-o asemenea
investigaţie.Termenul de ştiinţe sociale se foloseşte uneori într-un sens mai larg pentru a desemna
studierea relaţiilor sociale ale omului, cu accentul pus mai degrabă pe „social" decât pe
„ştiinţă". In primul sens, termenul de „ştiinţe sociale „ este în esenţă sinonim cu termenul mai nou
ştiinţă behavioristă.
Este, în genere acceptat că termenul „ştiinţe sociale" a început să fie folosit în secolul trecut, când
pionierii cercetărilor sociale moderne au început să utilizeze câteva din presupunerile şi metodele
ştiinţelor naturale, iar ulterior, studierea ştiinţifică a relaţiilor umane se făcea în numele ştiinţei
morale şi, încă mai înainte, al filosofici morale. De precizat că, ştiinţa politică, apărută ca disciplină în
a doua jumătate a secolului al XlX-lea, purta amprenta noilor curente intelectuale.
începând cu jumătatea acestui secol, sub influenţa mişcării be-havioriste, specialiştii politici au
devenit tot mai conştienţi de necesitatea aplicării metodelor ştiinţifice în cadrul disciplinei lor.
în esenţă, teoria politică are două ramificaţii principale: a) filoso-fia politică sau teoria normativă,
cu preocupările sale axiologice, analitice, istorice şi speculative şi b) teoria empirică, ce face eforturi să
explice, să anticipeze şi să ghideze cercetarea precum şi să organizeze cunoaşterea prin formulare.
Teoria empirică - ataşată metodei ştiinţifice - a eclipsat virtual-mente preocupările raţionaliste şi
normative ale filosofici politice ca fiind structura teoretică centrală a disciplinei. Acţionând de la premisa
behavioristă a uniformităţilor subiacente fenomenelor politice, teoreticienii empirici au împins mai
departe căutarea unor propoziţii verificabile ce doresc să explice şi să anticipeze comportamentul politic.
Ca filosofic analitică, filosofia politică se preocupă de înţelesul cuvintelor şi conceptelor, de
consistenţa logică a argumentelor, de căile cunoaşterii adevărului şi de fundamentele pe care se bazează
o propoziţie pentru a fi considerată adevărată ori falsă.
De reţinut că, din punct de vedere istoric, filosofia politică s-a identificat cu căutările omului pentru
cunoaşterea fundamentată a fenomenelor politice, în ultimele decenii filosofia politică a cantonat mai
mult în istoria ideilor.
psihologia politică este o componentă majoră a sub-domeniulUx comportamentului pob'tic din
ştiinţa politică. Este în general admis că mai ales conceptele psihologice se aplică de regulă în studii
privind comportamentul la vot, socializarea politică, conducerea politică, opinia publică, atitudinile
politice precum şi conflictul şi cooperarea politică. Variabilele psihologice s-au studiat, de regulă, prin
cercetări pe eşantioane ori prin interviuri amănunţite.
Indubitabil, psihologia politică modernă îşi găseşte rădăcinile intelectuale în lucrările de pionierat
datorate lui Harold Laswell, Psychopathology and Society (Puterea şi Societatea, 1950, scrisă
împreună cu Abraham Kaplan) precum şi alţi autori. Treptat, treptat, termenii psihologici au penetrat
discursul ştiinţei politice iar conceptele psihologice se aplică pe scară largă în studiile privitoare la
politica naţională sau internaţională. Aplicarea analizelor psihologice în studiile politice rămâne o
întreprindere eterogenă şi pluralistă, dar fundamentul său în disciplina ştiinţei politice a devenit
suficient de solid pentru a deveni permanent.
Legături foarte strânse are ştiinţa politică cu antropologia politică. Aspectul în cauză nu surprinde
pe nimeni dacă amintim că, în genere, antropologia presupune studierea instituţiilor şi practicilor
guvernamentale în comunităţile etnice, mai ales în societăţile primitive şi tribale.
La rândul ei, antropologia politică analizează legătura dintre
comportamentul politic şi. cultura grupului mai mare, examinând
felurile în care apar instituţiile şi practicile politice. Este, de reţinut
;• că, începând cu 19.45, interesul tot mai ma-re al analiştilor politici în
i,studierea,societăţilor neoccidentale a dus la crearea unui domeniu de
interes în care politica şi antropologia- se întrepătrund.
Prm natura ei, ştiinţa politică este şi ştiinţă a comportamentului, o modalitate de stăpânire
behavioristă.
Reţinem de la început că prin behaviorism, se înţelege o abordare ce pune accentul pe aplicarea
metodelor şi perspectivelor ştiinţifice în studierea politicii şi a guvernării, în linii mari, behaviorismul
analizează mai ales comportamentul faptic al indivizilor şi grupurilor şi mai puţin rolurile oficiale sau
instituţiile şi structurile în care acestea funcţionează.
De reţinut că behaviorismul se preocupă de integrarea cunoştinţelor despre comportamentul
politic, propunând o strânsă colaborare cu alte discipline, mai ales cu ştiinţele sociale. Totuşi el trebuie
delimitat de behaviorism care este o şcoală fotmală de psihologie, ale cărei baze au fost puse de John
B. Watson, şi care imprimă o privire teoretică, în sensul că numai datele clare sub formă de
stimuli şi de reacţii sunt semnificative pentru analiza", in timp ce factorii mentali cum ar fi atitudinile,
opiniile şi convingerile sunt lipsite de înţeles.
Aşadar, revoluţia behavioristă în ştiinţa politică, deşi are rădăcini adânci, a apărut ca o forţă
semnificativă în anii '50 consofidându-şi poziţia în cadrul disciplinei politice în anii '60. Amintim că în
perioada controverselor dintre suporterii şi detractorii săi, behaviorismul a fost descris în mai multe
feluri: „paradigmă a ştiinţei poMcc", „ştiinţa politicii", „scientism pur", „dogmă intelectuală" sau, pur
şi simplu, „o modalitate" ori „o abordare".
Studiile privind comportamentul legislativ, juridic, administrativ sau chiar internaţional se
deosebesc de abordările juridice, instituţionale sau istorice ale studiului politicii.
în altă ordine de idei comportamentul politic mai este şi o etichetă dată unui subdomeniu
al ştiinţei politice ce se preocupă de subiecte precum personalitatea politică, atitudinile
politice şi opinia publică, comportamentul la votare, partidele politice şi grupurile de
interese, întrunirile politice, cultura politică, studiile privind elitele şi puterea comunitară,
într-un sens foarte general, comportamentul politic este uneori considerat sinonim cu studiul
behaviorist al politicii. De reţinut că frecvent comportamentul politic este subiectul ştiinţei
politice, în sens larg, instituţiile politice pot fi considerate, pur7.2. Stasiologia - ştiinţa
partidelor politice
De partidism în sensul contemporan, ca un sistem de relaţii politice cu caracter istoric, cu funcţii bine
delimitate, care funcţionează după o tipologie mai mult sau mai puţin riguroasă nu putem vorbi în trecutul
prea îndepărtat.
Concepţiile, doctrinele călăuzitoare, când acestea sunt desigur în concordanţă cu dezvoltarea, cu
progresul social-politic, juridic, moral constituie condiţia sine qua non a afirmării şi dăinuirii
partidelor
politice.
Partidele politice, fie în sistemele unipartidiste, bipartidiste, plu-ripartidiste se dovedesc a fi în
toate marile tipuri de sisteme social-politice expresia inconfundabilă a progresului, a salturilor
revoluţionare în dezvoltarea societăţii.
Raportîndu-ne, spre exemplu, la cadrul ordonator sugerat de
lu
Trăsnea, mai întîi în Ştiinţa politică. Studiu istorico-episte-
} O
gtc , din 1970, iar apoi şi detaliat în Curente şi tendinţe în polito-
tofo°- C°ntemP°rană 6. din 1972, aflăm că: «- (1) disciplinele poli-
ce
P r opriu-zise s^înt teoretice, sau aplicative; ®" (2) şi unele
i 1*972' Cureme *-' tendinţe în politologia contemporană, Editura Politică,
fh id i
" Trăsm
şi altele sînt susţinute de ramuri ale altor ştiinţe, din sfera social-urnanul • *" (3) disciplinele politice
de graniţă (ce păreau - la un moment d ' să ameninţe cu aneantizarea ştiinţei politice propriu-zise 7) sînt
teor ' tice, sau istorice; <*" (4) un sistem al ştiinţelor politice este de neconc put în afara orientărilor şi a
controlului ţinînd de o filosofie politică 8 înţeleasă ca „reflecţie asupra sensului faptelor politice în
raport cu existenţa umană", ca şi asupra „valorilor, scopurilor, opţiunilor $i deciziilor pe care le
implică acţiunea politică. Pentru că este înţeleasă inclusiv „ca metodologie a ştiinţei (ştiinţelor) politice,
ca reflecţie asupra limbajului, structurii, scopurilor şi limitelor acestei ştiinţe, ca logică şi epistemologie a
ştiinţelor politice, ca o conştiinţă de sine teoretică a politologiei sau, altfel spus, ca metapolitologie",
credem că fîlosofia politică de care vorbeşte Ovidiu Trăsnea reprezintă, de fapt, un subsistem al ştiinţelor
propede-utice de la care disciplinele politice propriu-zise şi disciplinele politice
0 dobîndesc un gir asupra „specificităţii şi condiţiilor de va-
" un instrument în plan „evaluativ, orientativ şi critic"™. Sistemul amenajat de Ovidiu Trăsneai în
orizontul disciplinelor • - d conducerea societăţii include, cu titlu d«ie „ştiinţă teoretică fundată"
politologia, înţeleasă pe diferitele irmeridiane ale reflecţiilor în domeniu ca „ştiinţă politică", ca „ştiinţă a
politticii", ca „politică genera-Ccum o numea, la noi, într-o continuitate e^videntă cu tradiţia aristote-r a
Mircea Djuvara11), ori pur şi simplu ca „teorie generală a politicii" 12.
13.6. La rubrica disciplinelor teoretice speciale, politologul
Ovidiu Trăsnea, autorul clasificării în atenţie I3T , include: <*• (1) mai ve
chea teorie (sau ştiinţa) a statului, născută „prin «dejuridizarea» şi
sociologizarea studiului statului"; =»" (2) şti.'inţa administrativă (cum
o numesc autorii francezi), respectiv teoria ggenerală a administraţiei
(în viziunea autorilor germani), ori pur şi simpplu administraţia publică
(cum e numită, de regulă, în Statele Unite); «=»• (3) ştiinţa relaţiilor ş a organizaţiilor internaţionale,
aspirînd la o e emancipare „politologică",
în raport cu sociologia şi cu dreptul; •*" (4) ş, tiinţa partidelor politice,
revendicată de Maurice Duverger sub numele de stasiologie.
Drept ştiinţă aplicativă generaţia, Ovidiu Trăsnea in
vocă praxiologia politică generală, ca „ştiinţsfă a conducerii politice",
iar cu titlul de ştiinţe aplicative speciale, auttorul integrează sistemului
amenajat discipline politice sectoriale, sau des ramură, precum ştiinţa
administraţiei, ori studiile 15 susţinînd politica*, economică, politica de
mografică, politica culturală, politica ştiinţetâ, politica educaţiei şi a
'"vâţămîntului, politica medico-sanitară etc. Sub aceleaşi auspicii mai
e
ste aşezată, de asemenea, pedagogia politic-ă, asumată ca studiu „al
Proceselor, principiilor şi metodelor inculcării culturii politice . în categoria disciplinelor
politice de yaniţâ (de enţa sau de intersecţie) cu caracter teoretic regăsii: l ( I )
mură t'7 2 / S aU x*»*** POM** ca disciplină sociologică de ra-
a
^ H "^ 0 / 0 ^ /*»« direcţie în antropologia socială le-
ga a de descnerea ş, analiza sistemelor politice din societăţile arhaice- -
3 ştiinţele juridico -politice legate de dreptul conaţional, de drep-
o±7r //V ŞidCCel inte™<io™l> ^ W Poezia politică, ca abordare (d,n perspect.va psihologiei sociale şi a
altor discipline de pro-
duaU " Part !aCUaritătil
dual^ colectivi °r
cţiunii poMce Q
PSiMce ?t
iim
P^ociale ak agilor indivi
«influenţei factorilor psihoza asupra structurilor proceselor pont si „ J ^ S <° grafia P ° liticâ > ca ^Plicare
a geografiei uma-IcuHÎ r r 16 - " P ă m î n t U ' U i " ?n ^Prinderea corelaţiilor dintre
a t n H f T Ş1 C ° nteXtUl ge ° grafiC ' reS P CCtiv în ^ nda *a inter. actmni, dintre fenomenele politice şi factorii geografici.
limitrofe'^' TiP°IOgia 3VUtă ^ V6dere mai înSCrie' închiP de disciP'ine mtrofe de ordin istoric: istoria politică şi istoria
doctrinelor politi-
ce (aceasta din urmă extinsă la sociologia doctrinelor politice) Dovadă în acest sens sînt definiţii ale
politologici, precum aceea a lui Marcel Bridel, reportată de autor - în studiul istorico-epistemologic din
1970 - drept disciplină completă şi specializată, reunind, în-tr-una sau mai multe ramuri, descrierea
instituţiilor politice naţionale, istoria lor, principiile lor ideologice, funcţionarea lor, forţele care le
acţionează, influenţele pe care le suferă, rezultatele pe care le procură si incidenţele lor asupra vieţii
ţării şi a relaţiilor cu ţările vecine şi, tot-astfel, studiul comparativ al instituţiilor şi al faptelor politice
străine, considerate ele înseşi sub diverse aspecte 2\
în orizontul iniţiativei acţiunii politice (captate de polul „A" din schema hexadei „situaţionale") putem
plasa disciplinele ce acoperă studiul actorilor politici, al relaţiilor de autoritate politică şi al raporturilor politice,
precum şi studiul aspectelor psiho-sociale ale politicului, adică: praxiologia politică generală, ca ştiinţă a
conducerii politice; psihologia politică; studiile asupra politicilor sectoriale; pedagogia politică etc.
Cu ontologia politică 4, cu epistemologia politică (preocupată de structura şi de instrumentele
cunoaşterii politice), cu semiologia discursului politic şi cu logica („a-teoretică" a) acţiunii politice 25, dar şi
cu disciplinele ce studiază mecanismele elaborării deciziilor politice şi aspectele acţionale, respectiv structural-
funcţionale ale politicului ne plasăm, în chip firesc, la nivelul fundamentării teoretice a demersurilor politice,
marcat prin variabila „C" din schema analizei „situaţionale".
De coordonata teleologică a modelului hexadic („O") ne putem sluji pentru a plasa studiul ideilor şi al
ideologiilor politice, respectiv istoria şi sociologia doctrinelor politice, dacă nu doctrinologia politică pur şi
simplu 26. Pentru că ajută la circumstanţierea şi contextualizarea fenomenelor politice, tot aici şi-ar afla locul
geografia electorală27 şi geografia politică în general, iniţiată, în Franţa, de către Andre Siegfried.
Ceea ce se admite a reprezenta axiologia politică28 şi culturo-logia politică (ca studiu al procedeelor
prin care acced elitele la valori, pentru a-şi statornici şi a-şi consolida situaţia privilegiată, dar şi ca studiu al
aspectelor culturale ale politicului, în general), respectiv deontologia
Politologia se dezvoltă spre o ştiinţă de sine stătătoare în diferite etape:
V) antichitatea — în care debutează gândirea
despre politic;
VI) evul mediu — se manifestă supremaţia
teologiei în raport cu ştiinţa politică;
VII) în epoca modernă se lărgeşte sfera
problematicii politologici;
VIII)în epoca contemporană politologia cunoaşte
o dezvoltare deosebită şi se conturează ca
ştiinţă distinctă în sistemul ştiinţelor politice.
în studierea aspectului politic al vieţii societăţii o contribuţie esenţială revine şi
filosofiei politice, sociologiei politice, psihologiei politice, istoriei, dreptului etc.
"Dacă politologia studiază problemele generale, apoi celelalte ştiinţe studiază detaliat
numai unele părţi componente ale politicului. Pornind de aici, unii politologi consideră
politologia drept ştiinţă fundamentală^ a politicului, fiindcă studiază legile generale
ale acestuia, pe când alţii consideră că politologia nu poate fi declarată ştiinţă
fundamentală numai din motivul că studiază aspectul politic al vieţii sociale în planul cel
mai general. Ea nu poate fi o ştiinţă mai importantă decât altele care studiază aceleaşi
fenomene, procese numai în mod particular, mai detaliat"9.
Unii autori afirmă că politologia şi sociologia sînt aceleaşi ştiinţe. De exemplu,
M.Duverger susţine că aceste două obiecte au structuri universale diferite, că departamentul
ştiinţelor politice ar privi politologia ca o ştiinţă politică, în timp ce departamentul de sociologie
se socoate ca o ştiinţă sociologică politică, deoarece ea studiază fenomenele din ansamblul
social, comparându-le cu fenomene politice analogice, iar indivizii "îşi modifică orientările
politice deseori în dependenţă de schimbările sociale"".
Teoria statului studiază starul ca instituţie politică, luând în vedere aspectele şi
funcţiile lui.
Filosofia politică este o reflectare metateoretică asupra vieţii politice. Ea cuprinde o
ontologie politică, studiază esenţa politicului, se preocupă de structura şi instrumentele
cunoaşterii politicii, formează o logică politică, analizează limbajul şi discursul politic.
Psihologia politică studiază comportamentele psihologice din viaţa politică a societăţii şi
gradul lor de influenţă asupra unor acţiuni politice concrete, la fel rolul mecanismelor psihologice
în adoptarea deciziilor politice de către elita politică.
Aceste realităţi au determinat majoritatea politologilor să considere politologia drept
ştiinţă fundamentală a politicului, teză justificată de faptul, că politologia reprezintă teoria
generală a politicului, ce se ocupă cu studierea legilor generale ale acestuia.
Reieşind din problemele şi legităţile politologici, putem formula sarcinile politologici:
- studierea proceselor şi relaţiilor politice;
- evidenţierea mecanismului de funcţionare a
instituţiilor politice şi gradul lor de influenţă
asupra procesului de transformare a societăţii,
caracterul acestor transformări;
- fundamentarea ştiinţifică şi expertiza deciziilor
politice;
- studierea activităţii partidelor, formaţiunilor,
mişcărilor politice şi sociale;
- analiza nivelului de cultură politică a
subiecţilor politici (clasele, păturile sociale,
grupurile sociale, naţional-etnice, masele
populare, personalităţile politice);
- studierea problemelor de bază ale relaţiilor
internaţionale, alianţelor, blocurilor ce
activează în lumea contemporană;
- determinarea metodelor optimale de aplanare a
conflictelor politice, crizelor social-politice
etc.
1. Interacţiunea politologiei cu alte ştiinţe sociale
2. Clasificarea ştiinţelor politice
Alte motive: p. apelează la categroiile altor ştiinţe sociale, care sunt adaptate la
specificul sferei politice.
P. apelează la serviciul metodelor ştiinţifice de ordin filosofic, social,
psihologic, culturologic, antropologic.
3. Dat fiind că politica este studiată de mai multe ştiinţe sociale, umanitare şi
chiar naturale, rezultă că ştiinţele politice este un complex de discipline
ştiinţifice. În cadrul structurii ştiinţelor politice, politologia în sens larg, se
disting câteva zeci de ştiinţe particulare, de la 20 pînă la 40. Începând cu
cele tradiţionale (istoria politică, geografia politică, biopolitologia). Din
aceste discipline multe sunt instituţionalizate în discipline academice,
universitare, iar comunitatea politologică care studiază aceste ramuri a
condus la apariţia unor asociaţii naţionale şi internaţionale desprinse din
asociaţia internaţională de politologie. Astfel astăzi sunt asociaţii aparte a
specialiştilor din sociologia politică, psihologia politică şi chiar nu demult a
apărut şi în domeniul biopolitologiei. Ştiinţele politice pot fi un sistem
alcătuit din diverse subdiscipline de ordin politic particular. Acestea luate în
ansamblu formează câmpul general al ştiinţelor politice. În cadrul acestui
câmp un loc şi un rol principal îi revine teoriei politice, adică politologia în
sens îngust. Aceasta studiază politica ca fenomen integral în toate
dimensiunile sale analitice. Apar două întrebări în ce corelaţie se află teoria
politică cu ştiinţele politice în general, în ce constă diviziunea muncii în
teoria politică şi în alte subdiscipline politologice. Răspunsurile la aceste
întrebări depinde de procesele integrării şi diferenţierii cunoştinţelor în
punctele de îmbinare a politologiei cu un şir de ştiinţe umanitare. Aceste
puncte au dus la formarea unor ramuri ştiinţifice interdisciplinare numite
subdiscipline politologice. Toate aceste ramuri îndeplinesc diferite funcţii în
sistemul de cunoaştere a lumii politice. Unele din aceste subdiscipline
politice: filosofia politică, sociologia politică, culturologia politică
elaborează poziţiile general metodice, instrumentele şi stilul analizei
politice. Aceasta rezultă din faptul că ramurile sus-numite examinează p.
într-un context mai larg prin noţiuni cum ar fi universul, lumea societatea,
civilizaţia, cultura.
Al doilea grup de sudisciplini este orientat la acumularea şi sistematizarea
datelor şi faptelor despre evenimentele, procesele politice. În acest caz se
evidenţiază istoria politică, statistica şi informatica politică.
Al treilea grup de subdiscipline este legat de analiza unor elemente aparte a
sferei politice. Aici evidenţiem psihologia politică, etnografia, antropologia
politică. La fel observă legături între p. şi economia politică, demografia
politică, geografia politică, prin mecanisme exterioare de influenţă asupra
politicului.
Funcţia cognitivă atribuită ştiinţei politice este, fără dubii, cea mai controversată. Dacă unii autori
de lucrări, tratate, cercetători de prestigiu relevă expresis-verbis locul şi rolul acestei funcţii pentru
politologie, susţinând că aceasta este finalitatea majoră pe care ea o are, şi că aceasta este facilitatea
de existenţă şi acţiunea interferenţă a celorlalte funcţii, alţi autori, se pare că din ce în ce mai puţini în
ultima vreme, rămân încă sceptici faţă de raţiunea şi utilitatea unei asemenea funcţii.
Funcţia axiologică tocmai astfel de evaluări îşi propune, tocmai astfel de întrebări îşi pune. Or, toate
acestea presupun o privire critică, analitică, presupun o răspundere, o anumită maturitate.
Judecăţile de valoare nu se opresc în marginea constatării, a contemplării. Mai mult decât în alte
ştiinţe, în politologic este iminentă o implicare a cercetătorului, o exprimare motivată, legitimată în
sensul taxării acelor rezultate din cercetare în folosul unei invenţii, unei activităţi de înfrângere şi
înlăturare a aspectelor negative, frânătoare în calea progresului, a dezvoltării, a civilizaţiei politice,
civile, democratice.
Bineînţeles, funcţia axiologică nu se poate întemeia pe iluzii, pe himere. Ea implică în mod necesar
o cunoaştere exactă sine ir a eî studio, o comprehensiune cât mai exhaustivă, verificată şi verificabilă.
Ea, politologia, merge pe principiul că numai un lucru făcut duce la o judecată şi corectă şi adevărată.
Demistificarea şi demitiza-rea politologici nu se face prin declaraţii, prin adeziuni căutate, prin formule
retorice, ci prin acurateţe şi rigoare, prin spiritul unei etici profesionale şi a unei autoexigenţe.
Funcţia axiologică este în intrinsecă legătură cu valorile politice pe care le slujeşte şi, la rândul lor,
valorile politice îi substanţializează conţinutul, sau mai exact, îi vitalizează misia ei în cadrul evaluării, al
aprecierii corespunzătoare a adevărului.
Dacă utilitatea şi necesitatea funcţiilor cognitivă şi cea de prognoză au fost şi sunt mai mult sau mai
puţin acceptate de mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor şcoli, concepţii, orientări, în legătură cu funcţia
axiologică sau de valorizare, de apreciere, rezervele sau scepticismul sunt şi mai mari, mai persistente.
Se înţelege că scepticismul vine din partea care acceptă numai caracterul empiric, constatativ al
ştiinţei politice sau, şi mai exact, al sociologiei politice.
Funcţia axiologică, de apreciere, presupune implicit recunoaşterea faptului că politologia,
studiind politicul, sub aspectul relaţiilor, instituţiilor, al partidelor, al organizaţiilor, al valorilor
politice nu se opreşte la o simplă şi neutră înregistrare, fotografiere sau contemplare a unui aspect sau
altul, ci, în temeiul celor constatate, formulează şi o judecată de valoare, o interpretare critică, în acord sau
în dezacord cu cele obiectiv-constatate.
Nu există dubii astăzi că funcţia teoretico-cognitivă este un fel de placă turnantă pentru toate celelalte
funcţii. Ea pregăteşte şi facilitează înnodarea celorlalte funcţii în angrenajul întregului travaliu al ştiinţei
politice.
Este cât se poate de adevărat că funcţia teoretico-cognitivă are menirea să producă informaţia
ştiinţifică privind politicul, sau aspecte intrinseci ale sale.
Nu e de mirare că reacţia contrară orientării empiriste nu a întârziat să vină în dezbaterile de
specialitate, să pătrundă în numeroase studii şi lucrări din domeniul politologici.
Функции политологии тесно между собой взаимосвязаны, они друг друга. Лишь взятые в
единстве, в системе, они полное представление о назначении и социальной роли по-
литологии (схема 2.).
Мировоззренческо
регулятивная