Capitolul V

GESTIUNEA RESURSELOR ÎNTREPRINDERII

Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material, financiar, uman şi informaţional

de care aceasta dispune la un anumit moment şi sunt reprezentate de :

• Resurse materiale : reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi, care
cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de producţie, materiile prime şi
materialele şi resursele energetice.
• Resursele financiare : înglobează potenţialul întreprinderii sub forma mijloacelor băneşti.
• Resursele umane : reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare ale unei
întreprinderi.
• Resursele informaţionale : constituie o veritabilă unealtă a managerilor prin care aceştia
profită de oportunităţile apărute pe piaţă sau evită situaţii care ar putea periclita afacerea.

5.1 Resursele materiale

Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul proceselor de producţie,
cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea obţinerii produselor/serviciilor
necesare societăţii. Ele pot fi :
- materii prime de bază : care se regăsesc după procesul prelucrării în produsul
finit
- materii prime auxiliare : care ajută producţia şi se degradează în timpul
acesteia, practic neregăsindu-se în corpul material al produsului finit.

Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea :

- aprovizionării ritmice cu materii prime si materiale;
- consumului raţional al materiilor prime si materialelor în procesul de
producţie.

În vederea aprecierii modului de utilizare a materiilor prime şi materiilor se folosesc anumiţi

indicatori, cum ar fi gradul de valorificare calculat conform relaţiei :

n
Σq * pi i
i=1
Gv = m
; i=1,…n j= 1,….m
Σq * p
J=1 j j

unde :
i -numărul tipurilor de produse fabricate;
j -numărul sortimentelor de materii prime consumate în procesul de producţie;
qi -cantitatea fabricată din produsul i;
pi -preţul unitar al produsului i;
mj -cantitatea din sortimentul j de materie primă folosită pentru fabricarea produselor;
pj -preţul unitar al sortimentului j de materie primă.

1
 Clădiri
Resurse
materiale Utilaje de producţie
Materii prime de bază

Materii prime şi materiale

Resurse Materii prime auxiliare

Resurse energetice

Resurse financiare Obţinute prin finanţarea de la buget

întreprinderi aflate în proprietatea statului

Obţinute prin credite bancare

Obţinute prin credite comerciale

(vânzarea pe credit)

Obţinute prin autofinanţare

(reinvestirea profitului, amortizări etc.)

Obţinute prin leasing

(acordul prin care se transferă dreptul de folosinţă
asupra unui bun, pe o durată stabilită, în schimbul
unei redevenţe)

Obţinute prin emiterea de obligaţiuni

Alte forme

Resurse umane

Resurse informaţionale

Fig. 5-1 Resursele Întreprinderii

2
 Prin resurse energetice se înţelege cantitatea de energie care poate fi utilizată/exploatată într-o
anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice. Sursa energetica reprezintă orice purtător
de energie sub formă concentrată. Figura 5-2 prezintă o clasificare a surselor de energie – neregenerabile
(clasice/fosile) care sunt prin natura lor epuizabile şi regenerabile - potenţial nelimitat.

Hidrogenul
În curs de
Surse energetice (purtator de energie)
dezvoltare

Fuziunea
nucleară

Neregenerabile
Regenerabile
Petrol
Biomasa

Conventional Neconvenţional
(şisturi bituminoase) Biomasa solidă Biogaz Biolichid

Cărbuni
Energie geotermală

Bituminoşi Subbituminoşi Energie solară

Gaz
Panouri Uzine solare
fotovoltaice termice
În stare gazoasă În stare lichidă
(gaze naturale) (LNG) Energie eoliana

Biomasă tradiţională
Energie hidro
Combustibil nuclear
fisionabil Clasică Microhidraulică –
durabilă (<10MW)
Uraniu îmbogaţit Plutoniu

Fig. 5-2 Surse energetice aflate la dispoziţia întreprinderilor

3
 Utilizarea lor raţională produce trei efecte importante. Astfel, la nivelul întreprinderii determină
reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei naţionale, în ceea ce
priveşte cererea de resurse energetice, în special cele fosile fiind un domeniu extrem de sensibil.
În ţările UE există o sensibilizare a populaţiei şi a mediului de afaceri cu privire la importanţa
recuperării şi reciclării de resurse materiale, precum şi a unor programe care vizează creşterea eficienţei
energetice. Prin diferitele sale programe, UE susţine dezvoltarea unor metode care vor conduce la o mai
mare eficienţă energetică, dezvoltarea unor noi tehnologii pentru exploatarea combustibililor fosili, cu
efecte reduse asupra mediului înconjurător precum şi dezvoltarea energiei din surse regenerabile:
biomasa, celule fotovoltactive, pile de combustie, utilizarea hidrogenului, a metanolului etc.
Toate actele normative adoptate în acest domeniu de ţările UE au în comun câteva elemente :
• economia de energie este concepută ca o sursă importantă de energie, care înscrie în
acelaşi timp printre cele mai eficiente măsuri de reducere a poluării;
• alocarea unor sume importante pentru activităţi de cercetare-dezvoltare;
• introducerea măsurilor de utilizare eficienta a energiei;
• existenţa unei structuri organizatorice naţionale care concepe şi aplică programe
coerente de conservare a energiei.

Clădirile, elemente ale capitalului fix, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit
valoarea asupra produselor/serviciilor în mod repetat. Recuperarea valorii transmise se realizează prin
amortizare.
Sub denumirea de utilaje de producţie sunt grupate într-o întreprindere maşinile, instalaţiile,
mijloacele de transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile destinate realizării procesului de
producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile la mai multe cicluri de producţie, iar recuperarea valorii se
realizează prin amortizare. Utilajele pot fi specializate , destinate realizării în mod repetat a unor operaţii
tehnologice sau procese pentru o gamă redusă de produse, si universale, care execută operaţii
tehnologice sau procese pentru o mare varietate de produse.

Maşini de prelucrare simple, echipate cu un anumit tip

de sculă (maşini de găurit, frezat, strunjit etc.)

Maşini agregat, echipate cu mai multe

scule/capete de prelucrare

Maşini semi-automate (operaţiile tehnologice se execută

automat, iar restul operaţiilor se execută manual)

Maşini automate (toate operaţiile tehnologice, auxiliare,

de servire sunt automate)

Creşte gradul de complexitate

Fig. 5-3 Tipuri de utilaje în funcţie de gradul lor de complexitate

4
5.2 Resursele financiare

Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a

instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea şi dezvoltarea
activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două forme distincte :
• surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului,
amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe;
• surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social prin
suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA) sau cooptarea
a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL).

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în practică sub mai
multe forme:
A. Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) este, de regulă, posibilă prin:
• credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc. O formă specială
de împrumut pe termen scurt este constituită din linia de credit (în limba engleză stand by), care
permite firmei să împrumute de la aceeaşi bancă în mod repetat, până la o anumită sumă limită.
Întreprinderea poate preleva din această sumă limită sumele necesare, plătind dobândă doar
pentru acestea, iar pentru sumele neutilizate se plăteşte un comision de angajament. Acest tip de
credite trebuie garantate şi, prin reînnoirea lor, firma îşi asigură un nivel corespunzător al
disponibilului bănesc. Linia de credit este revizuită periodic de către bancă, acesta având
posibilitatea de a denunţa înţelegerea în diferite cazuri, de exemplu atunci când situaţia financiară
a întreprinderii se modifică;

• credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un anumit termen
stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda. Documentul reprezentativ
pentru acest tip de finanţare este cambia (în limba engleză bill of exchange). Cambia este unul
dintre cele mai vechi mijloace de plată şi garantare, fiind şi un mijloc de creditare, atunci când
scadenţa este la un anumit termen, varianta cea mai frecventă fiind la 90 de zile. Cambia
reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) asupra unei alte
persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau după o anumită scadenţă, unui
beneficiar. O variantă a cambiei este biletul la ordin (în limba engleză promissory note).
Acesta reprezintă un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească altei
persoane (beneficiarul), sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la scadenţă. Cambia şi biletul la
ordin pot fi scontate, adică vândute unei bănci înainte de scadenţă, în schimbul plăţii valoni
cambiei după aplicarea unei taxe de scont, în funcţie de numărul de zile rămase până la scadenţă
(practic ele sunt transmise băncii prin înscrierea pe verso a numelui beneficiarului şi a celui
care transmite titlul, operaţiune denumită andosare). Scopul scontării este acela ca
beneficiarul cambiei sau al biletului la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ
într-o sumă lichidă, fără a mai aştepta scadenţa.

5
B. Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin intermediul creditelor
bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active.

Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi :

• forfetarea (în limba engleză forfating) se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate în
activităţi de export. Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor provenite din
operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii financiare specializate, care le plăteşte imediat şi îşi
recuperează contravaloarea acestora la scadenţă. Specific forfetarii este faptul că se aplică şi
creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa la termen mijlociu şi mare, permiţând
realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu. Costurile forfetarii sunt însă ridicate şi
constau în rate fixe de dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit
diferenţiat în funcţie de factori importanţi printre care se poate menţiona bonitatea debitorului,
aceste taxe putându-se ridica până la 20% din valoare titlului;
• factoringul (în limba engleză factoring) reprezintă operaţiunea prin care o instituţie specializată
financiară (factor) preia în proprietatea sa creanţele unei întreprinderi (aderent), în schimbul unui
comision, prin plata facturilor aderentului, reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect
produse/servicii livrate pe credit;
• leasingul, metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, reprezintă o formă de închiriere
realizată de societăţi financiare de leasing sau producători al unor bunuri de producţie către
întreprinderi care. nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru
achiziţionarea acestora. În vederea utilizării bunului, întreprinderea va plăti societăţii de leasing
sau producătorului costul sub formă de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului
de leasing. La sfârşitul perioadei de închiriere, întreprinderea poate alege una dintre următoarele
opţiuni: să prelungească contractul, să-l cedeze sau să achiziţioneze bunul la valoare lui reziduala.
Contractarea directă între producătorul şi utilizatorul bunului poartă numele de leasing direct, în
timp ce leasingul prin intermediul unei societăţi financiare specializate se numeşte leasing
indirect Există şi posibilitatea de lease-back, prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de
fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei societăţi de leasing care apoi îl închiriază;
• eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu şi lung, având scadenţe între 3
şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor. Eurodevizele sunt acordate de un grup de bănci
constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare. Banca coordonatoare
trebuie să fie, de regulă, din ţara beneficiarului. Eurocreditele poartă o dobândă bazată pe
LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi reprezintă rata dobânzii la creditele pe termen scurt de
pe piaţa interbancară londoneză;
• finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) prin care se pot
obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori. Obligaţiunile
reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului asupra emitentului, în urma unui
împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi. Scadenţa de răscumpărare de către
emitent variază, de regulă, de la 5 la 15 ani, fiind o formă de mobilizare a creditului pe termen
mediu şi lung;

6
• finanţarea prin creditare internaţională depinde de conjunctura economică de pe piaţa mondială
şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri: rambursabile şi
nerambursabile. Pentru identificarea riscului de investiţii în anumite ţări, au apărut companii specializate
(de exemplu, Standard & Poors, Moody's, Fitch) care studiază condiţiile din diferite ţări, iar rezultatele
sunt catalogate într-o scală a valorilor denumită risc de ţară (în limba engleză rating, prin care se evaluează
riscul investiţional pe termen scurt şi lung, în monedă locală sau străină, definind astfel expunerea la o
pierdere potenţială (vezi tabelul 5-1 pentru rating-ul stabilit de Standard&Poors). Riscul de ţară reprezintă o
noţiune agregată care oferă o imagine sintetică a gradului de risc la care se expune o afacere localizată pe
teritoriul geografic al unei ţări. Nivelul riscului nu este egal pentru fiecare din componentele sale, şi nici nu
este constant în timp, el modificându-se în funcţie de evoluţiile economice, politice, sociale şi
instituţionale ale ţării respective. Un rating favorabil determină creşterea posibilităţilor de acces la
creditul internaţional pentru întreprinderile din ţara respectivă.

O altă sursă de finanţare a activităţii unor întreprinderi poate fi acordarea de subvenţiile de către stat
(rambursabile sau nerambursabile), atunci când firma se află într-o situaţie economică/financiară dificilă care
poate fi generată de cazuri de forţă majoră. Mai mult decât atât, statut poate garanta în faţa băncilor credite
speciale pe care le pot obţine întreprinderile, prin negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.

Tabel 5-1. Rating-ul acordat de Standard&Poors ţărilor europene în anul 2005.

Investiţie Rating acordat Exemplul de ţări
Foarte sigură AAA Elveţia
Certă securitate AA Italia
Certă, dar cu impedimente A Ungaria
Cu grad mediu de siguranţă BBB- România
Incertă BB Turcia
Cu grad scăzut de siguranţă B Serbia
Vulnerabilă CCC Nu existau, la data analizei
Speculativă CC Nu existau, la data analizei
Foarte vulnerabilă C Nu existau, la data analizei
Foarte riscantă DDD Nu existau, la data analizei
Sursa: Standard & Poors, „Sovereign rating in Europe", mai 2005,

7
5.3 Resursele umane
Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi, fiind singura resursă care îşi poate
cunoaşte şi învinge propriile limite, constituindu-se de cele mai multe ori într-un potenţial neexploatat.
Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de resurse, de la stabilirea necesarului de personal şi recrutarea
acestuia până la motivarea şi păstrarea lui în firmă, este vitală pentru avantajul concurenţial pe care
întreprinderea îl are pe piaţă. Realizarea obiectivelor întreprinderii se poate face doar prin activităţi de muncă
organizate şi orientate ale resurselor umane.
În teoria tradiţională a întreprinderii, salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care aceştia
executau anumite operaţii, fiind grupaţi sub denumirea generică de „forţă de muncă". Această denumire,
care este folositoare pentru a desemna totalitatea persoanelor angajate, nu trebuie însă să implice şi
atitudinea întreprinderii faţă de proprii angajaţi, care prin utilizarea acestei denumiri generice, întotdeauna la
singular, desemnează masa tuturor angajaţilor şi nu permite diferenţierea individului, cu personalitatea sa
complexă, nevoile specifice, şi viziunea sa creatoare. Deşi unele firme continuă astăzi să manifeste această
atitudine, este nevoie de o strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Aceasta implică
furnizarea de programe de instruire şi diverse activităţi, printre care şi crearea unui climat/cultură de învăţare,
prin care resurse umane ale firmei pot fi dezvoltate şi educate în scopul îmbunătăţirii utilizării lor în cadrul
organizaţiei respective, pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.
Un aspect deosebit de important este reprezentat de studiul pieţei resurselor umane, mai ales în
condiţiile actuale în care populaţia activă a zonelor dezvoltate, inclusiv a României, cunoaşte fenomenul
îmbătrânirii, estimându-se că acesta se va accentua în viitor. Astfel, pentru anul 2003, Institutul
Naţional de Statistică din România (INS) a evidenţiat faptul că, 44% din populaţia ocupată a ţării
era reprezentată de grupa de vârstă 35-59 de ani. Mai mult, o prognoză a institutul de Economie
Naţională al Academiei Române efectuată pentru 2010 şi 2020 arată faptul că, în anul 2020 aproape
50% din populaţia ocupată va avea peste 40 de ani, iar o parte semnificativă a forţei de muncă se va afla în
pragul pensionării. Un studiu recent al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi
Protecţiei Sociale merge chiar mai departe şi prognozează că, în anul 2050, 70% din populaţia României
va avea peste 60 de ani, ceea ce va reprezenta o conjunctură deosebit de îngrijorătoare.
O posibilă soluţie pentru a remedia această situaţie ar fi includerea persoanelor pensionate sau
aflate în prag de pensionare în diverse activităţi, în special în cele în care efortul fizic este minim, iar
nivelul de pregătire este maxim, dar nu neapărat în modul tradiţional de opt ore de muncă zilnic. Totuşi,
pe lângă avantajele evidente, cum ar fi loialitatea şi conştiinciozitatea, această strategie are şi dezavantaje.
Persoanele în vârstă sunt mai puţin doritoare de mobilitate geografică, sunt în mare măsură tehnofobe, se
recuperează mai greu decât colegii tineri în urma unor potenţiale accidente de muncă şi nu trebuie neglijat
aspectul conflictual care se poate crea atunci când o persoană cu o anumită experienţă şi vârstă trebuie să
fie subordonată unei persoane mult mai tinere.

8
 În afara diminuării şi îmbătrânirii forţei de muncă, un alt fenomen întâlnit este şomajul - considerat
un dezechilibru între cererea globală de muncă şi oferta globală de muncă, manifestat la nivel naţional -
cauzat fie lipsei dorinţei de angajare a unor persoane în anumite condiţii, fie imposibilităţii găsirii unui loc
de muncă. Astfel putem vorbi despre şomajul voluntar, care reprezintă persoanele ce refuză o ofertă sau se
află în imposibilitatea de a accepta aceea ofertă (de exemplu persoanele care preferă să înceteze munca din
anumite considerente personale, persoanele casnice etc.). În al doilea caz, şomajul involuntar reprezintă
persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar şi un salariu nominal mai mic decât cel
existent.
Şomajul este adesea analizat din perspectiva şomajului involuntar. În expresie relativă, şomajul se
exprimă prin rata şomajului cu ajutorul expresiei :
NS
RS= X 100
Pa
unde:
Rs reprezintă rata şomajului;
Ns reprezintă numărul şomerilor în conformitate cu definiţia Biroului
Internaţional de Muncă (BIM), care cuprinde persoanele între 15 şi 64 de ani
care îndeplinesc simultan următoarele trei condiţii:

a. nu sunt angajate;
b. doresc să se angajeze şi sunt în căutarea unui loc de muncă;
c. sunt disponibile pentru angajare în următoarele 15 zile;
Pa reprezintă populaţia activă (include populaţia ocupată şi şomerii BIM, iar detaliile sunt redate în
figura 5-4); (se utilizează şi denumirea de rata şomajului BIM, pentru a o diferenţia de alte
metode de calcul, cum este cea utilizată în România).

Populaţie activă

Sub 15 ani Populaţie activă Populaţie activă

17% 38% 42%

Someri BIM
Total populaţie : 21.733.557
Fig. 5-4. Populaţia activă şi populaţia ocupată în anul 2003 în România.

Sursa: date calculate din INS, „Anuarul Statistic al României", 2004.

9
 Un alt indicator utilizat pentru a desemna numărul de persoane angajate ca procentaj din populaţia de
aceeaşi vârstă este rata de ocupare. Aceasta reprezintă raportul procentual dintre numărul de persoane
între 15 şi 64 de ani care sunt angajate şi populaţia totală din cadrul aceluiaşi grup de vârstă. Tabelul 5-2
cuprinde date referitoare la rata şomajului şi rata de ocupare în UE şi România, putându-se observa că rata
de ocupare s-a diminuat în România, în timp ce, în ţările aparţinând spaţiului european, aceasta a crescut
uşor, acest fapt putând fi explicat şi prin migrarea de forţă de muncă din România spre ţările UE.

Tabel 5-2. Evoluţia ratei şomajului (Rs) şi a ratei de ocupare totală (Ro), în UE (15), UE (25) şi
România, în perioada 1997-2004.
Rata Anul 199 199 199 2000 200 200 200 2004
7 8 9 1 2 3
UE (15)
Rs 9.8 9.2 8.5 7.6 7.2 7.6 7.9 8.1
Ro 60.7 61.4 62.6 63.4 64.0 64.2 64.3 64.7
UE (25)
Rs nd 9.4 9.1 8.6 8.4 8.7 9.0 9.0
Ro 60.6 61.2 62.0 62.4 62.8 62.8 62.9 63.3
România
Rs, raportată de UE 5.3 5. 6.2 6.8 6.6 7.5 6.8 7.6
4
Rs, raportată de 8.9 10. 11.8 10.5 8.8 8.4 7.4 6.2
România 4
Ro 65.4 64.2 63.2 63.0 62.4 57.6 57.6 57.6

Sursa: Comisia Europeană, „EUROSTAT Yearbook 2004", Luxemburg, 2004, actualizat cu

EUROSTAT, „Statistics in Focus - Regional unemployment in the EU and candidate countries in 2004",
2005. Datele raportate de România cuprind date din „Anuarul Statistic 2004"şi „România în cifre-2005",
INS, Bucureşti, 2005.

Această migrare a forţei de muncă se explică şi prin diferenţele care apar, la nivelul ţărilor UE, între
ţările candidate şi cele membre. Astfel, salariul minim variază foarte mult pe continent de la aproximativ
1400 EUR în Luxemburg până la aproximativ 69 EUR în Bulgaria. Pentru a reda puterea de
cumpărare a salariilor, se poate realiza şi un calcul în funcţie de paritatea puterii de cumpărare (PPC) (în
limba engleză purchasing power parities - PPP), care se bazează pe un coş de produse şi servicii, şi ajută
în stabilirea mai exactă a ceea ce reprezintă în termeni reali salariul minim într-o anumită ţară, permiţând
astfel o comparaţie mai corectă.
Salariul minim lunar este stabilit la nivelul guvernelor naţionale, după consultări prealabile cu
partenerii sociali şi este reglementat prin lege fiind valabil pentru toate sectoarele economiei naţionale şi
aplicabile tuturor angajaţilor apţi de muncă implicaţi în activităţi diverse pe teritoriul ţării respective. În
prezent, în România salariul minim garantat este reglementat prin Legea nr. 416/2001 şi este actualizat, de
regulă, anual (în 2006 valoarea salariului minim este de 330 RON). Dintre ţările membre UE, 18 ţări au
acest salariu stabilit la nivel guvernamental, de regulă, pe baza orelor de lucru la nivelul unei luni
calendaristice. De exemplu, în Franţa şi Marea Britanie este calculat pentru o medie de 169 ore/lună,
în România pentru 170 ore/lună (8 ore/zi, 40 ore/săptămână), iar în SUA, pentru comparaţie, pentru 173
ore/lună.

10
 Un alt aspect referitor la resursele umane este reprezentat de diversitatea culturală a angajaţilor unei
organizaţii. În contextul globalizării, diversitatea culturală aduce cu sine oportunităţi, dar şi provocări care
se manifestă printr-un potenţial conflictual ridicat. De aceea, companiile trebuie să aibă în vedere abordarea
holistică a angajaţilor, prin considerarea tuturor aspectelor personalităţii angajaţilor (vezi figura 5-5),
Diferenţele culturale pot conduce la erori de comunicare, pot induce stres care generează diminuarea
performanţei şi a atenţiei, fapte care conduc la accidente de muncă mai frecvente şi la absenteism.

Limba maternă
Experienţă
Statut parental
de viaţă
Etnie Rasă
Educatie
Profesie
Religie Calităţi
psihice
Statut social Venit

Gen Varsta
Stil de muncă Stil de viaţă
Experienţă
profesională

Fig. 5-5. Aspecte importante ale diversităţii forţei de muncă.

Sursa; adaptat din McShane, S., „Canadian Organizational Behaviour", McGraw-Hill, 2004

5.4 Resursele informaţionale

Resursele informaţionale sunt ultimele apărute în peisajul resurselor aflate la dispoziţia

întreprinderilor, ele fiind cele care furnizează managementului unei firme date şi informaţii necesare
gestiunii şi direcţionării afacerii în condiţii de profitabilitate maximă, prin adaptarea sistemului întreprinderii
la modificările interne şi externe. Sistemul informaţional al unei organizaţii reprezintă un ansamblu de
resurse (umane, financiare, materiale) destinate colectării şi prelucrării datelor în vederea obţinerii şi
transmiterii informaţiilor necesare planificării şi controlului activităţilor unei întreprinderi. Un element de
bază al acestuia este reprezentat de sistemul informatic, cel care asigură culegerea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiilor cu ajutorul echipamentelor electronice de calcul. Diferenţierea dintre cei doi
termeni, sistem informaţional respectiv sistem informatic, nu există în alte limbi, unde se utilizează un singur
termen, motiv pentru care în prezent există o controversă în mediul românesc referitoare la importanţa
sistemului informatic şi nu a celui informaţional (de exemplu în limba engleză information este
utilizat pentru a desemna ambii termeni).
Peter Druker afirma că „managerul are ca unealtă specifică informaţia" , el fiind practic un
mânuitor de informaţii cu ajutorul cărora îşi motivează angajaţii, în vederea îndeplinirii sarcinilor lor
specifice. În lumea contemporană informaţia este o veritabilă marfă, iar obţinerea unei informaţii în
exclusivitate sau înaintea celorlalţi implică un cost semnificativ. Însăşi supravieţuirea firmei pe piaţă este

11
dependentă de obţinerea informaţiilor cu privire la diferite aspecte cum ar fi piaţa, consumatorii,
concurenţa, sursele de aprovizionare etc. Astăzi informaţia este transnaţională şi începe să se mişte spre
locurile unde sunt oamenii prin intermediul telefoniei clasice şi mobile, faxurilor, teleconferinţelor via
satelit, computerelor, serviciilor prin internet etc. Totuşi, trebuie precizat faptul că informaţia reprezintă
doar un element al cunoştinţelor şi nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. De aceea este bine să se
realizeze o distincţie între date, informaţii şi cunoştinţe:
• datele reprezintă fapte formative ale realităţii obţinute prin observare, măsurare, cântărire
etc. sau valori ale unor rezultate posibile; doar deţinerea datelor nu este suficientă pentru a
estima tendinţele dintr-un domeniu specific, datele fiind unităţi de informaţie cu valabilitate
limitată, care trebuie prelucrate; un aspect deosebit de important este rezervat calităţii datelor,
întrucât date eronate vor conduce la informaţii false şi la planuri care nu au nimic în comun cu
realitatea (în informatică, principiul este cunoscut sub denumirea de GIGO - garbage in, garbage
out);
• informaţiile sunt rezultatul proceselor de prelucrare a datelor care pot fi utilizate pentru
fundamentarea unor decizii, numai în măsura în care sunt înţelese de către cei care le
recepţionează, astfel „informaţiile reprezintă date investite cu relevanţă şi sens" .
• cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate care se manifestă pe termen lung şi care pot fi
reutilizate în anumite contexte. Cunoaşterea defineşte ceea ce este înglobat într-o persoană, creat,
îmbunătăţit, utilizat, aplicat şi diseminat de aceea persoană.
Informaţiile care circulă în cadrul întreprinderilor şi care sunt esenţiale pentru conducerea şi
funcţionarea oricărei organizaţii sunt deosebit de complexe şi pot fi clasificate după o serie de criterii,
prezentate în tabelul 5-3.

Tabe 5-3. Tipologia informaţiilor existente într-o întreprindere.

l
Criteriul Categorii de Caracteristici esenţiale
informaţii
în funcţie de de intrare beneficiarii informaţiilor sunt managerii şi
destinaţie executanţi din întreprindere
de ieşire beneficiarii informaţiilor aparţin micromediului
întreprinderii (clienţi, furnizori etc.)
Din punct de primare informaţii care nu au suferit nici un proces de
vedere al prelucrare şi au un caracter analitic
gradului de intermediare informaţii care au suferit diverse faze de
prelucrare prelucrare informaţională
finale informaţii care au parcurs întreg şirul de
prelucrări informaţionale şi au caracter
sintetic şi se adresează îndeosebi top-
în funcţie de ascendente informaţii care se transmit de la niveluri
direcţia de ierarhice inferioare către cele superioare (de
circulaţie regulă sub forma de rapoarte)
descendente informaţii care se transmit de la niveluri
ierarhice superioare către cele inferioare (de
regulă sub forma de decizii)
orizontale informaţii care se transmit între posturi aflate pe
acelaşi nivel ierarhic

12
Din punct de orale informaţii transmise prin viu grai, care au o
vedere al viteză mare de circulaţie, dar nu pot fi
modului de controlate şi lasă loc la interpretări
exprimare scrise informaţii consemnate pe suport de hârtie sau
electronic, caracterizate printr-un consum de
timp considerabil, dar nu lasă loc
interpretării sau negării primirii informaţiei
audio-vizuale informaţii care se adresează văzului şi auzului,
în mod simultan (terminale de calculator,
videoconferinţe etc.), caracterizate prin
viteză mare de circulaţie, modalitate de
transmitere nuanţată; pot fi costisitoare
în funcţie de exogene provin din afara firmei şi sunt alcătuite, în
provenienţă mod uzual, din acte normative în vigoare
(legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de
guvern, ordine ale miniştrilor), instrucţiuni etc.
endogene informaţiile provin din interiorul firmei, cu
referire la toate activităţile întreprinderii
(cercetare-dezvoltare, comerciale, de
producţiei, financiar-contabile, de resurse
umane)
Din punct de imperative informaţii obligatorii, emise de top-manageri,
vedere al cu caracter decizional
imperativităţi nonimperative informaţii facultative, emise, de regulă, de
i executanţi, cu caracter pronunţat informai
în funcţie de tehnico-- informaţii care se referă la fenomenele
modul operativă economice de importanţa imediată, mijloacele
evidentă de înregistrare fiind documentare (fişe,
registre etc.) şi tehnice
de evidenţă (contoare,
informaţii înregistratoare
referitoare la etc.)
aspectele economice
contabilă care caracterizează latura valorică a
activităţilor
statistică întreprinderii
reflectă sintetic principale activităţi ale firmei şi
au rol în evaluarea rezultatelor întreprinderii
şi previziuni (au ca surse de date primele două
tipuri menţionate la această categorie)
Din punct de de planificare sunt utilizate pentru elaborarea planului
vedere operativă şi operativ unitar, la nivelul firmei şi la nivelul
funcţional programare fiecărei entităţi funcţionale
de pregătire, sunt utilizate la lansarea lucrărilor ce urmează
lansare să fie executate, precum şi la alocarea
resurselor
de control şi sunt rezultate din urmărirea operativă a
reglare procesului de producţie şi utilizate atât pentru
reglarea abaterilor cât şi pentru adaptarea
programelor şi
evaluare şi planurilor
se referă la rezultatele şi consumurile de
raportare resurse la nivelul entităţilor funcţionale ale
firmei
Sursa: adaptat din Purcărea, A, Niculescu, C, Constantinescu, D. Management", Editura
Niculescu, Bucureşti, 2000, şi Nicolescu, O., Verboncu, I., "Management", Editura Economică,
Bucureşti, 1999.

13
 Totalitatea informaţiilor transmise într-un anumit interval de timp de la o sursă de informare la un
receptor, de-a lungul unor canale informaţionale, reprezintă fluxul informaţional. Într-o întreprindere există
mai multe canale informaţionale, grupate în acord cu funcţiunile acesteia. Traseul parcurs de informaţii de
la locul de culegere până la locul de aplicare/utilizare/stocare reprezintă circuitul informaţional.
Lungimea acestuia este dependentă de o serie de factori, cum ar fi scopul informaţiei, poziţia
ierarhică a sursei şi receptorilor, viteza de prelucrare a informaţiilor etc.
Eficienţa unei întreprinderi este influenţată semnificativ de calitatea informaţiilor, de
operativitatea culegerii, prelucrării şi transmiterii lor şi de eficienţa cu care acestea se transformă în suport
decizional. Calitatea informaţiilor este dependentă de o serie de cerinţe:

• acurateţea informaţiilor arată cât de exact informaţiile redau realitatea, sub aspect cantitativ şi
calitativ; din acest punct de vedere, este de evitat distorsiunea informaţiilor (modificarea
parţială, neintenţionată, a informaţiilor pe parcursul circuitului informaţional, datorată mai ales
diferenţelor de pregătire dintre persoanele implicate în vehicularea informaţiilor sau
manipularea acestora în mod neglijent) sau filtrarea lor (modificarea parţială/totală,
intenţionată, a conţinutului informaţiilor de către cei care se află de-a lungul circuitului
informaţional), ambele conducând la dezinformarea decidenţilor ;
• oportunitatea relevă calitatea informaţiei de a fi disponibilă la momentul oportun, atunci când este
nevoie de ea;
• cantitatea de informaţii trebuie să satisfacă nevoile pentru care au fost solicitate, într-o anumită
perioadă de timp (atât informarea excesivă cât şi subinformarea sunt periculoase, prima antrenând
costuri mult mai mari, iar cea de-a doua putând avea ca efect decizii eronate); trebuie evitată
redundanţa (înregistrarea, prelucrarea sau transmiterea repetată a aceloraşi informaţii) care
conduce la risipă de resurse din partea celor implicaţi în circuitul informaţional;
• concizia informaţiilor reprezintă necesitatea ca acestea să redea realitatea în termeni concişi, sintetici;
• frecvenţa informaţiilor indică ritmicitatea cu care se efectuează informarea centrilor de decizie, astfel
încât informaţia să fie accesibilă utilizatorului în timp util;
• vârsta informaţiilor reprezintă vechimea acestora în timp, în raport cu momentul utilizării lor; în
prezent, este evident fenomenul de perimare rapidă a informaţiilor, de unde rezultă necesitatea
actualizării lor permanente.
Dată fiind situaţia actuală în care îşi desfăşoară activităţile întreprinderile, caracterizată de o explozie
informaţională de mare anvergură, este evidentă preocuparea pentru maniera în care tehnologia
caracteristică actualei ere informaţionale, tehnologia informaţiei (în limba engleză Information
Technology -IT), îşi pune amprenta asupra modului în care întreprinderea îşi atinge obiectivele strategice.

Din punct de vedere funcţional, sistemele informaţionale sunt împărţite în sisteme pentru
exploatare, care sprijină activitatea curentă a întreprinderii, şi sisteme pentru conducere, necesare în cadrul
procesului de luare a deciziilor. Ele grupează la rândul lor şase categorii de sisteme, reunite sub denumirea
de sisteme informaţionale computerizate (în limba engleză Computer Based Information Systems). Toate
aceste sisteme sunt interconectate în cadrul întreprinderii, fiecare asigurând sprijin pentru anumite aspecte
ale proceselor de exploatare şi de decizie.

14
 După secole de agricultură şi un secol de industrie, în prezent ne aflăm în plină eră
informaţională, aşa numita eră post-industrială - în sensul că industria este abordată într-o nouă
manieră, informatizată - în care cunoştinţele sunt depozitate în purtătorii/generatorii de informaţie. Era
informaţională înseamnă o schimbare radicală în sursele şi bazele bunăstării (vezi tabelul 5-4), lumea
contemporană având o economie bazată pe crearea şi distribuţia informaţiilor. Astfel, se realizează tranziţia
de la fabricaţie, ca bază a bunăstării societăţii din era industrială, la cunoştinţe, ca sursă a acesteia în era
actuală.

Tabel 5-4. Diferenţele dintre era industrială şi cea informaţională.

Era industrială Era informaţională
Produse
Fizice Virtuale
Eforturi pentru
Mecanizarea/automatizarea muncii Crearea/exploatarea cunoştinţelor
Flux informaţional bazat pe
Suport material Suport digital
Sursa creşterii economice
Resursele naturale, munca şi capitalul Idei, Cunoştinţe

Astăzi, succesul durabil al unei întreprinderi nu mai depinde doar de abilitatea managerilor de a-şi
gestiona organizaţiile, ci mai ales de existenţa unui mediu care să stimuleze producerea de cunoştinţe,
prin încurajarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale angajaţilor. Întreprinderile trebuie să
conştientizeze importanţa cunoştinţelor pe care le deţin.

15