Cuvînt despre cinstita mînă

a Sfîntului Ioan Botezătorul

(7 ianuarie)

După ce Irod, împăratul cel fără de lege, a tăiat capul Sfîntului Ioan,
Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cinstitul său trup a fost îngropat de
ucenicii săi, aproape de mormîntul Sfîntului prooroc Elisei, în vestita cetate
Sevastia din Samaria; pentru că în acest loc s-a săvîrşit ospăţul cel fără de lege al
lui Irod şi necuratul dans al fiicei Irodiadei.
Sfîntul Evanghelist Luca propovăduia pe Hristos şi înconjura multe cetăţi şi a ajuns
şi în cetatea Sevastia, iar de aici urma să se ducă în Antiohia, patria sa, şi a vrut să
ia cu sine trupul Sfîntului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul, care era nestricat
şi întreg, dar n-a putut, deoarece nu i s-a dat voie de locuitorii Sevastiei, care
cinsteau foarte mult moaştele Botezătorului şi cu dinadinsul le păstrau.
De aceea, Sfîntul Evanghelist Luca, luînd de la sfîntul numai mîna cea dreaptă,
care a botezat pe Domnul şi Stăpînul nostru Iisus Hristos, a dus-o în cetatea sa
Antiohia şi cu dînsa, precum cu o vistierie de mare preţ, răsplătea cetăţii sale
pentru creşterea ce a avut într-însa. Din acea vreme sfînta mînă a Botezătorului era
la credincioşii antiohieni de mare cinste, căci printr-însa se săvîrşeau multe minuni.
Multe vremi şi mulţi împăraţi trecînd, a venit Iulian, călcătorul de lege, care pe faţă
lepădîndu-se de Hristos şi închinîndu-se idolilor, făcea mare rău Bisericii lui
Dumnezeu, nu mai puţin decît chinuitorii care au fost mai înainte de el.
Nu numai pe credincioşii cei vii ai lui Hristos îi prigonea şi-i ucidea, ci s-a ridicat
şi asupra morţilor cu tiranie şi fără de omenie; pentru că, scoţînd din mormînt
oasele sfinţilor celor care pătimiseră înainte, le dădea focului, iar bisericile lui
Dumnezeu şi toate lucrurile sfinte arzîndu-le, le prefăcea în cenuşă.
Iulian acesta s-a dus şi în Antiohia, pe de o parte ca să aducă jertfă înaintea cetăţii
necuratului său zeu Apolon cel din Dafne, iar pe de alta ca şi acolo să facă rău
creştinilor şi să ardă lucrurile sfinte.
Creştinii care erau în Antiohia, auzind despre venirea lui, au ascuns în taină sfînta
mînă a Botezătorului, într-un stîlp oarecare al cetăţii, care se numea Gonia, ca
astfel să nu fie necinstită şi arsă de chinuitori. Ducîndu-se el în Antiohia şi făcînd
mari fărădelegi şi chinuire, apoi căutînd cu sîrguinţă mîna Botezătorului, după ce
n-a putut s-o afle, a trimis în Palestina, în cetatea Sevastia, ca tot trupul
Botezătorului care era acolo, afară de cap şi de mînă, precum şi mormîntul şi
biserica lui, să se dea focului şi risipirii. Acest lucru s-a şi făcut, precum scriu
Nichifor şi Chedrin.
Fericitul Simeon Metafrast a scris acestea, că nu trupul Botezătorului, ci alt trup s-a
ars în locul aceluia; pentru că patriarhul Ierusalimului, înştiinţîndu-se mai înainte
vreme de porunca chinuitorului, a luat în taină din mormînt moaştele Botezătorului
şi le-a trimis în Alexandria, cu pază; iar în locul acelora a pus oasele unui mort şi
acelea au fost arse în locul moaştelor Botezătorului, împreună cu mormîntul şi cu
biserica lui.
Pierind degrabă acel fără de lege împărat şi dreapta credinţă iarăşi strălucind, mîna
Sfîntului Înaintemergător a fost scoasă din stîlpul de unde a fost ascunsă, ca o
lumină de sub obroc, şi se cinstea de credincioşi, căci se săvîrşeau printr-însa
minuni, ca şi mai înainte, dintre care să spunem una.
Un balaur mare şi înfricoşat se încuibase în hotarele Antiohiei, iar necuratul popor
elin care era acolo, avîndu-l în numărul zeilor, îl cinstea cu jertfe în toţi anii, iar
jertfa se săvîrşea în acest chip: o fecioară fără prihană, păzită înadins pentru
aceasta, se dădea balaurului, văzînd tot poporul din priveliştea ce era gătită nu
departe de peştera acelui balaur. Ieşind de la locul său, balaurul, arătîndu-se foarte
înfricoşat la vedere, se tîra şuierînd, căscînd gura, apoi lua jertfa care i se aducea şi
cu dinţii rupînd-o, o mînca. Pentru aceasta se luau fiicele Antiohiei, după sorţi.
Atunci s-a întîmplat, într-un an, de au căzut sorţii pe unul din cetăţenii de credinţă
creştină ca să dea pe fiica sa balaurului spre jertfă. Iar el cu multe lacrimi ruga pe
Hristos Dumnezeu şi pe Ioan Botezătorul ca să se izbăvească fiica sa de moartea
aceea cumplită. Deci, sosind vremea praznicului acelui balaur urît de Dumnezeu,
tatăl fiicei striga către Dumnezeu cu tînguire şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul îl
chema spre ajutor.
Ajungînd la biserica în care era mîna Botezătorului, a rugat pe chelar să-i deschidă
şi să-l lase să se închine la acea cinstită şi sfîntă mînă. Aceasta o făcea cu un gînd
tăinuit în inima sa, pentru care avea galbeni mulţi în sînul său. Apoi, cînd făcea
închinăciune în sfînta biserică, înaintea sicriului în care era sfînta mînă, a vărsat
acolo galbenii din sîn. Chelarul fiind iubitor de aur, a început a-i aduna cu osîrdie,
în care vreme creştinul acela, sărutînd sfînta mînă a Botezătorului, a muşcat în
taină cu dinţii încheietura degetului mic, ascunzînd-o la sine; apoi s-a rugat mult şi
a ieşit de acolo, cîştigîndu-şi dorirea.
Deci, sosind acea cumplită zi în care era să se dea fecioara spre moartea cea
nevinovată şi adunîndu-se acolo poporul, în ceasul jertfei, a venit tatăl, ducîndu-şi
fiica spre mîncare balaurului, făcînd sărmanul rugăciuni din inimă şi avînd nădejde
spre Dumnezeu.
Pe cînd ieşea acel înfricoşat balaur din peştera sa, şuierînd şi căscînd gura, şi se
apropia de fecioara aceea pregătită lui spre jertfă ca s-o mănînce, tatăl nu se
depărta, chemînd în ajutor pe Atotvăzătorul şi Mîntuitorul Hristos Dumnezeu şi pe
Botezătorul Lui.
Apropiindu-se balaurul şi căscînd gura, tatăl fecioarei a aruncat încheietura
sfinţitului deget al Botezătorului în mijlocul gîtlejului balaurului şi îndată acesta a
căzut mort, mîntuindu-se fecioara de cumplita moarte. Tatăl ei, cu glas mare şi cu
lacrimi de bucurie, înălţa mulţumire lui Dumnezeu Mîntuitorul, şi Sfîntului
Botezător spunînd la tot poporul lucrurile lui Dumnezeu cele minunate şi
preamărite.
Poporul care era de faţă, văzînd balaurul mort şi pe fecioară vie, împreună cu tatăl
lăudînd pe Dumnezeu, la început se mira şi se înspăimînta foarte de acea minune;
apoi, schimbîndu-se spaima în bucurie, într-un glas preamăreau pe Unul adevăratul
Dumnezeu, Care întru cei de sus locuieşte şi spre cei smeriţi priveşte. Deci,
antiohienii au făcut prăznuire şi mare veselie, pentru că mulţime nenumărată de
necredincioşi s-au adăugat la cei credincioşi, crezînd în Hristos Dumnezeu. Iar în
acel loc unde s-a făcut acea preamărită minune, au zidit o biserică frumoasă şi
mare, întru numele Sfîntului Ioan Botezătorul.
Apoi se mai povesteşte şi aceasta, că în ziua praznicului Înălţării cinstitei Cruci a
Domnului, se înălţa de arhiereu şi acea cinstită mînă a Botezătorului. Dar uneori se
ridica în sus singură, iar alteori se lăsa în jos, prin aceasta însemnînd îndestularea
roadelor pămîntului sau lipsa lor.
În adevăr, cînd se ridica, se făcea îmbelşugarea ţarinilor, grădinilor, livezilor şi
viilor; iar cînd se lăsa în jos, urma lipsirea rodurilor şi foamete. Cînd, cu voia lui
Dumnezeu, pentru păcatele noastre, năvălind agarenii, au luat Antiohia şi toate
hotarele ei şi au început a o stăpîni, atunci acea vistierie de mare preţ, adică
preacinstita mînă a Sfîntului Ioan Botezătorul era ca într-o robie.
Drept-credincioşii împăraţi creştini puneau multă sîrguinţă, cum ar putea să ia acea
cinstită mînă din stăpînirea agarenilor şi s-o aibă într-a lor împărătească cetate, dar
nu-şi cîştigau dorirea; pentru că nu puteau nici cu aur, nici în alt chip s-o
răscumpere de acolo.
Apoi, împărăţind porfirogeneţii, fraţii Constantin şi Roman (913-959) - acel dar,
mai scump decît toate vistieriile pămînteşti, li s-a dăruit în felul următor: Unui
bărbat cinstit din Antiohia, cu dregătoria diaconească, anume Iov, i-a venit un gînd
din dumnezeiască insuflare, cum ar putea să scoată sfînta mînă a Botezătorului din
stăpînirea agarenilor şi s-o aducă în creştineasca stăpînire. Deci, se afla acea sfîntă
mînă în cea mai frumoasă biserică ce era în Antiohia, adică a Sfîntului Apostol
Petru; atunci Iov şi-a făcut locuinţa sa lîngă acea biserică şi s-a împrietenit cu
păzitorul de vase al bisericii, ca astfel să poată săvîrşi mai lesne ceea ce-şi pusese
în mintea sa.
A încercat de multe ori să înduplece pe păzitorul de vase la lucrul său cel cugetat,
dar dacă acela n-a voit, atunci Iov a făcut astfel: a gătit cină bună şi chemînd pe
păzitorul de vase, l-a ospătat şi l-a îmbătat; apoi, acela adormind greu, Iov a mers
în taină în biserică şi, deschizînd racla, a luat mîna Botezătorului şi a ascuns-o.
Dimineaţa, deşteptîndu-se din somn păzitorul de vase, n-a ştiut de lucrul ce se
făcuse.
Iov, în acea vreme, a ieşit din Antiohia cu cinstita mînă şi mergea degrabă spre
hotarele împărăţiei creştineşti, temîndu-se ca să nu se înştiinţeze cetăţenii Antiohiei
despre ducerea sfintei mîini şi să nu vină în urma lui; apoi, cu dumnezeiescul
acoperămînt păzindu-se şi cu rugăciunile Sfîntului Botezător fiind apărat, fără de
vătămare şi fără împiedicare, degrabă a ajuns în stăpînirea creştinească.
Deci, mergînd în Calcedon, a descoperit taina pe care o păstra, arătînd acea
comoară nepreţuită, adusă din Antiohia, şi îndată a dat de ştire credincioşilor
împăraţi; iar ei, auzind de acea veste bună mai presus de nădejde, s-au umplut de
negrăită bucurie şi fără zăbavă au trimis la Calcedon corabia cea împărătească, cu
preasfinţitul patriarh şi cu cîţiva cinstiţi senatori, să întîmpine mîna Botezătorului,
care se aducea la dînşii şi s-o primească în cetatea împărătească cu cinste.
Întorcîndu-se de la Calcedon corabia, cu sfînta mînă pe care o ducea însuşi
patriarhul în mîinile sale, au ieşit la ţărm împăraţii şi tot poporul, ca şi cum
întîmpinau pe Sfîntul Botezător nevăzut, venind din cer şi cu vrednică închinăciune
o cinsteau cu osîrdie, în psalmi şi în cîntări, cu lumînări şi tămîie; apoi, sărutînd-o
cu dragoste, au pus-o în împărăteasca biserică, care era în palat. S-a întîmplat acea
aducere a sfintei mîini a Botezătorului chiar în seara dumnezeieştii Arătări, mai
înainte de sfinţirea apelor. Iar după acest praznic se făcea soborul Botezătorului cu
multă veselie, în cinstea celui mai cinstit decît proorocii, a Sfîntului Ioan
Botezătorul, şi întru slava Unui Dumnezeu în Treime, Cel de toţi slăvit şi închinat,
în veci. Amin.