Capitolul I

Unităţile de măsură din cele mai vechi timpuri

până în zilele noastre

Începute din necesitatea de a determina distanţe, arii ale

suprafeţelor terenurilor, cantitiăţi/volume, greutăţi (de fapt mase) de
produse, apă şi diferite materiale sau de a determina durate, intervale de
timp şi de a stabili scări de timp etc, măsurile de lungime şi de masă
(denumită, ca mijloc de măsurare, greutate), au fost bazate, în toată
lumea, la începuturile lor, pe unităţi de măsură care derivau de la diferite
elemente ale corpului omenesc. Cotul, palma, palmacul, degetul, piciorul
omului, care au reprezentat chiar primele mijloace de măsurare, au
alcătuit baza sistemului de măsuri pentru lungime, arie, volum/capacitate.
Aşa au fost, în antichitate, cotul egiptean, cotul persan şi cotul babilonean
şi, în Grecia, piciorul antic şi piciorul olimpic, iar în Europa apuseană
piciorul roman, piciorul antic şi piciorul olimpic.
Greutăţile folosite în antichitate ca măsuri de masă în terminologia
actuală au fost stabilite pe baza greutăţii unui anumit număr de boabe de
grâu, orez sau orz. O greutate asiro-chaldeeană denumită siclul,
reprezenta, de exemplu, greutatea egală cu cea a 180 de boabe de grâu, iar
greutatea romană siligna era egală cu greutatea a patru boabe de grâu.
Livra era egală cu greutatea a 6912 boabe de grâu. Unităţile de măsură
folosite în Franţa erau moştenite de la romani. Măsurile şi greutăţile, în
sensul pe care l-am specificat, se bazau pe unităţile romane de lungime şi,
respectiv, de masă pes (în franceză, pied) şi, respectiv, livra (în franceză,
livre), iar unitatea de capacitate/volum era denumită amphore
(corespondentul în limba romană fiind amphora, a cărei valoare
reprezenta un pes cubic).
Pentru măsurările agrare, unitatea de arie pes pătrat era prea mică,
din care motiv romanii au folosit unitatea jugerum, egală valoric cu
dublul ariei unui pătrat cu aria de 120 pieds. Multiplii şi submultiplii
unităţilor de măsură romane nu erau zecimali, deşi Romanii foloseau
sistemul de numeraţie zecimal.
Numeroase unităţi de măsură romane au fost preluate de civilizaţia
Europei occidentale, dar căderea Imperiului roman de occident a condus
la o diversitate de obiceiuri care au generat multă confuzie. Ca urmare,
Carol cel Mare, rege al francilor (768-814) şi împărat al Occidentului
(800-814) a trebuit să promulge un decret privind unificarea unităţilor de
măsură în toate ţările reunite sub Coroana sa, dar tentativa a eşuat odată
cu Imperiul său.
Strămoşii noştrii, geto-dacii, care au trăit în spaţiul carpato-
dunărean în sec 1 e. n., au folosit, ca şi alte popoare, unităţile şi măsurile

1
de lungime cot, palmă, deget, picior, pas. Ca greutăţi şi, respectiv, măsuri
de masă au folosit aşa numitele ponduri din piatră, ceramică, bronz şi
plumb, iar pentru măsurarea volumului/capacităţii lichidelor erau folosite
măsurile denumite, ca şi la romani, amphore.
Măsurile şi greutăţile folosite de geto-daci au fost influenţate de cele
folosite în statele cu care ei au avut relaţii economice şi culturale.
Mărturii arheologice confirmă existenţa pe teritoriul ţării noastre a
măsurilor şi greutăţilor din sistemele de măsurare grecesc şi roman, cu
prioritate a celor din sistemul roman, care a a fost introdus mai întâi în
Banat şi Transilvania după cucerirea după cucerirea Daciei de către
Imperiul Roman la începutul secolului al doilea. Unităţile şi, respectiv,
măsurile de lungime pasus, palmus, digitus ale romanilor au devenit pas,
palmă şi, respectiv, deget la români, iar unitatea de arie pentru suprafeţele
agrare a devenit jugenul din Transilvania. Valorile acestor unităţi
exprimate în unitatea metru erau, însă, diferite: de exemplu, cotul la
romani şi greci era de 0,444 m şi , respectiv, 0,462 m, în timp ce la
români era de 0,637 m în Moldova şi 0,664 m în Muntenia.
Măsurile, respectiv unităţile de măsură folosite pentru lungime,
capacitate/volum şi, de asemenea, pentru masă (respectiv greutate) au
diferit valoric între ele, de la o provincie la altă provincie românescă, deşi
aveau aceeaşi denumire. De exemplu, stânjenul moldovenesc echivala cu
1,900 m în Transilvania şi cu 1,962 m în ţara Românească.
Deşi diferite valoric între ele, unităţile de măsură din Proviciile
româneşti au contribuit la dezvoltarea relaţilor economice şi comerciale
dintre acestea. În acelaşi timp, unitatea denumirilor acestor unităţi de
măsură reflectă unitatea limbii şi culturii poporului român. Se impunea,
însă, cu absolută necesitate, unificarea unităţilor de măsură, în ţările
române, în prima jumătate a secolului al 19-lea, aşa cum aceasta se
impusese în ţările din Europa de vest, în primul rând în Franţa, prin
revoluţia din 1789. Dezvoltarea unei noi societăţi, odată cu naşterea unor
oraşe importante şi independente în Franţa, Germania şi Italia precum şi
în alte ţări Europene, începând încă din secolul al 14-lea, şi dezvoltarea
unei economii bazate pe industria manufacturieră şi pe agricultură, care
au determinat relaţii comerciale terestre şi maritime, au constituit un
stimulent puternic pentru dezvoltarea ştiinţelor teoretice -matematică,
astronomie, mecanică- şi a ştiinţelor aplicate. A apărut, atunci, necesitatea
imperioasă a folosirii unor unităţi de măsură unice, materializate prin
"măsuri" şi "greutăţi", pentru exprimarea cantitativă a valorilor unor
mărimi fizice ce se măsurau curent, atât în cadrul fiecărei ţări cât şi în
relaţiile economice şi culturale dintre ele.
În ciuda încercărilor de unificare a "măsurilor" şi "greutăţilor"
întreprinse de guvernul francez nu s-a reuşit să se impună folosirea
aceloaraşi unităţi de măsură în întreaga Franţă.

2
 Capitolul II
Măsuri și unități fundamentale în Sistemul
Internațional de Unități

Sistemul Internațional de Unități (S.I ) este sistemul unic de unități

de măsură legal și obligatoriu în România. Acest sistem cuprinde unități
fundamentale, derivate și unități suplimentare care formează, împreună,
sistemul coerent de unități S.I.
Mărimile fundamentale sunt mărimi independente, care se definesc
direct, adică prin indicarea unității de măsură și a procedeului de
măsurare.
Unitățile fundamentale sunt independente între ele și alese
convențional. Unitățile S.I derivate se pot forma prin combinarea
unităților fundamentale, pe baza unor relații algebrice care leagă marimile
corespunzătoare pentru unghiul plan și respectiv pentru unghiul solid
Există și unități necoerente (spre exemplu unitățile de măsură:
milimetru coloană de mercur pentru presiune și cal putere pentru puterea
mecanică) care au o largă utilizare în știință și tehnică.
În 1668 savantul englez John Wilkins, membru al Societății Regale
în lucrarea sa An Essay Towards A Real Character and a Philosophical
Language definește o lungime, un volum și o masă „universală”.
Lungimea era definită drept 38 de țoli de Prusia (cca. 993,7 mm),
corespunzând lungimii unui pendul cu semiperioada micilor oscilații de o
secundă. Volumul era definit prin latura unui cub de lungime dată, iar
masa era cea a apei de ploaie care umplea acest volum.
În 1675 savantul italian Tito Livio Burattini redenumește măsura
universală a lui John Wilkins metru, iar ca definiție renunță la țolul de
Prusia, păstrând definiția pe baza pendulului. Lungimea astfel definită
este de 993,9 mm. Această valoare depinde însă de accelerația
gravitațională, care prezintă mici diferențe într-un loc sau altul.
În 1790 Adunarea Constituantă Franceză, la propunerea lui
Talleyrand se pronunță pentru crearea unui sistem de unități de măsură
stabil, uniform și simplu, iar ca unitate de bază este ales metrul lui
Burattini.
În 1793, la obiecția că lungimea pendulului cu semiperioada de o
secundă nu este aceeași peste tot, metrul este definit provizoriu ca fiind
exact a 10.000.000-a parte dintr-un sfert de meridian terestru. Cu această
unitate se definesc unitățile de volum și masă, punându-se bazele
sistemului metric zecimal. În același an Adunarea Națională a Franței

3
hotărăște crearea unor etaloane pentru metru și grave, denumirea
originală pentru kilogram.
În 18 Germinal an III (7 aprilie 1795) Adunarea Națională a Franței
adoptă definitiv această definiție prin decret. Termenii „gravet” (corect
„milligrave”) și „grave” sunt înlocuiți cu termenii gram, respectiv
kilogram.
În 4 Messidor an VII (22 iunie 1799) etaloanele din platină ale
metrului și kilogramului sunt depuse la Arhivele naționale ale Franței,
fapt considerat ca act fondator al sistemului metric.
În 10 decembrie 1799 (o lună după lovitura de stat a lui Napoleon),
sistemul metric este adoptat în Franța.
În 1812 sistemul metric este retras, fiind abolit complet în timpul
Restaurației. În 1816 Țările de Jos introduc sistemul metric, care în
Franța va fi reintrodus abia după Revoluția din 1830.
În 1832 Gauss aplică sistemul metric în fizică. El determină
câmpul magnetic terestru utilizând ca unități de măsură milimetrul,
gramul și secunda, sistem de unități cunoscut ca Sistemul lui Gauss.
În jurul anilor 1860 Maxwell și Thomson se ocupă în cadrul
Asociației Britanice pentru Progresul Științei (BA), fondată în 1831 de
punerea la punct a unui sistem de unități de bază și derivate. Efortul lor
va duce la apariția în 1874 a Sistemului CGS, ale cărui unități de măsură
sunt centimetrul, gramul și secunda[10].
În 20 mai 1875, cu ocazia ultimei Conferințe Diplomatice a
Metrului, semnată la Paris de 17 state, ia naștere Convenția Metrului, care
înființează Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți (Bureau
International des Poids et Mesures - BIPM), Comitetul Internațional de
Măsuri și Greutăți (CIPM) și Conferința Generală de Măsuri și Greutăți
(CGPM).
În anii 1880 BA și Congresul Internațional de Electricitate,
precursor al Comisiei Electrotehnice Internaționale (IEC), convin asupra
unui sistem practic de unități, care conține și unitățile ohm, volt și amper.
În 1883 România aderă la Convenția Metrului.
În 1889 prima CGPM adoptă prototipuri noi pentru metru și
kilogram. Numele sistemului de unități este Sistemul MKS după unitățile
sale de bază: metru, kilogram și secundă.
În 1901 fizicianul Giorgi arată că este posibilă combinarea
unităților electrice cu cele ale sistemului MKS adăugând o singură unitate
electrică. Discuțiile propunerii de către Uniunea Internațională de Fizică
Pură și Aplicată (IUPAP) și IEC conduc la adoptarea în 1946 de către
CIPM a Sistemului MKSA, având la bază metrul, kilogramul, secunda și
amperul.
În 1932 CEI respinge propunerea unor fizicieni de adoptare a
sistemului gaussian in locul sistemului MKSA.

4
 În 1948 cea de a 9-a CGPM cere BIPM efectuarea unui studiu
privind unitățile de măsură necesare în practică.
În 1954 CGPM adoptă definitiv unitățile de bază suplimentare
amper, kelvin și candelă.
În 1960 CGPM adoptă numele actual de „Sistemul internațional de
unități” și abrevierea „S.I”.
În 1971 CGPM adoptă ultima unitate fundamentală de măsură,
molul.

2.1 Unități care nu fac parte din SI

Deși utilizarea S.I este recomandată în știință, tehnologie și comerț,

este recunoscut faptul că mai sunt încă utilizate o serie de unități adânc
înrădăcinate în decursul timpului. Dintre acestea fac parte:
• unități de timp: minutul, ora, ziua, anul;
• unități ale geometriei: gradul, minutul și secunda;
• unități de masă: litrul, tona;
• unități tehnice: bar, mmHg, decibelul;
• unități de navigație (inclusiv aeriană): piciorul, mila marină,
nodul;
• unele unități ale sistemului CGS;
• unități ale fizicii experimentale: unitatea astronomică, viteza
luminii, electronvoltul etc.
Menținerea acestor unități este justificată de obișnuință, comoditate
și aparatură (exemplu: ceasuri).Alte unități și prefixe care nici ele nu fac
parte din SI, dar au apărut recent:
• unități de cantitate de informație sau și de capacitate de
memorie de computer: bitul, baitul și octetul. De asemenea, nici prefixele
binare nu fac parte din S.I.

Utilizare

Actual, sistemul internațional este cel mai utilizat sistem de unități de

măsură pe plan mondial. Sistemul este folosit in majoritatea țărilor lumii,
la ora actuală doar Marea Britanie și încă trei țări n-au trecut încă oficial
la SI: Statele Unite ale Americii, Liberia și Myanmar. Totuși, în SUA S.I
este larg folosit în mediile științifice.
Cu toate astea, majoritea unităților de măsură non-metrice sunt
definite pe baza unităților SI. De exemplu, Institutul Național de
Standarde și Tehnologii al SUA (NIST) publică tabele cu definiții ale
unităților de măsură americane în funcție de cele metrice.

5
 2.2 Unități SI fundamentale

S.I are șapte unități fundamentale independente, din care se obțin

prin analiză dimensională toate celelalte unități, adică unitățile SI
derivate. Unitățile fundamentale sunt considerate independente în măsura
în care permit măsurarea mărimilor fizice independente.
Pentru definirea unităților fundamentale ale SI se folosesc
fenomene fizice reproductibile. Doar kilogramul este încă definit printr-
un obiect material degradabil. În prezent se fac cercetări pentru a înlocui
și această definiție printr-una bazată pe un fenomen fizic. Rezultatul ar
putea fi că kilogramul și-ar putea pierde statutul de unitate fundamentală
în favoarea altei unități. Asta deoarece unitățile fundamentale trebuie să
poată permite măsurarea tuturor mărimilor fizice fără definiții
redundante, însă alegerea propriu-zisă a acestor unități (actual unitățile de
lungime, masă, timp, curent electric, temperatură, intensitate luminoasă și
cantitate de substanță) este arbitrară.

Nr. Mărimea Unitatea Definiție

crt. fundamentală fundamentală
Denumire Simbol
1 lungime metru m Metrul este lungimea drumului
parcurs de lumină în vid în
timp de 1/299 792 458 dintr-o
secundă.
2 masa kilogram kg Kilogramul este masa
prototipului internațional al
kilogramului confecționat
dintr-un aliaj de platină și iridiu
(90 % - 10 %) și care se
păstreaza la Biroul
Internațional de Măsuri si
Greutăți (BIPM) de la Sèvres -
Franța
3 timp secundă s Secunda este durata a 9 192
631 770 perioade ale radiației
care corespunde tranziției între
două nivele de energie
hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de
cesiu 133 la temperatura de 0 K

6
4 curent electric amper A Amperul este intensitatea unui
curent electric constant care,
menținut în două conductoare
paralele, rectilinii, cu lungimea
infinită și cu secțiunea circulară
neglijabilă, așezate în vid, la o
distanță de 1 metru unul de
altul, ar produce între aceste
conductoare o forță de 2×10–7
dintr-un newton pe o lungime
de 1 metru
5 temperatură kelvin K Kelvinul, unitate de
termodinamic temperatură termodinamică,
ă este fracțiunea 1/273,16 din
temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei
6 cantitate de mol* mol Molul este cantitatea de
substanță substanță a unui sistem care
conține atâtea entități
elementare câți atomi există în
0,012 kilograme de carbon C-
12 (12C). De câte ori se
întrebuințează molul, entitățile
elementare trebuie specificate,
ele putând fi atomi, molecule,
ioni, electroni, alte particule
sau grupuri specificate de
asemenea particule
7 intensitatea candela cd Candela este intensitatea
luminoasă luminoasă, într-o direcție dată,
a unei surse care emite o
radiație monocromatică cu
frecvența de 540×1012 hertzi și
a cărei intensitate energetică, în
această direcție este de 1/683
dintr-un watt pe steradian.

*De câte ori se întrebuințeazî molul, entitîțile elementare trebuie

specificate, putând fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau
grupuri specificate de asemenea particule.
Unele unități fundamentale sunt definite pe baza altor unități
fundamentale (de exemplu definiția secundei utilizează unitatea kelvin).

7
 Prin urmare, unitățile fundamentale nu sunt independente stricto sensu,
însă ele, așa cum sunt, permit măsurarea mărimilor fizice.

Lista prefixelor SI

Prefixele care formează multiplii și submultiplii unităților de

măsură din SI au fost adoptate:
• pentru 10-12 - 1012 în 1960;
• pentru 10-15 și 10-18 în 1964;
• pentru 1015 și 1018 în 1975;
• pentru 1021, 1024, 10-21 și 10-24 în 1991.

Nume yotta zetta exa peta tera giga mega kilo hecto deca
Simbol Y Z E P T G M k h da
Factor 1024 1021 1018 1015 1012 109 106 103 102 10
Nume deci centi mili micro nano pico femto atto zepto yocto
Simbol d c m µ n p f a z y
Factor 10 10-2 10-3 10-6 10-9 10-12 10-15 10-18 10-21 10-24

Prefixele binare, folosite în domeniul computerelor, nu fac parte din SI.

2.3 Unități SI derivate din cele fundamentale

Unitățile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin

înmulțirea și împărțirea unităților fundamentale. Numărul acestor unități
folosite în știință este nelimitat, așa că în tabelul următor se prezintă
câteva exemple de astfel de unități.

Mărime Simbol Denumire Simbol

dimensional
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă ms-1
accelerație m metru pe secundă la ms-2
patrat
număr de undă σ, metru la puterea m-1
minus unu
masă volumică ρ kilogram pe metru cub kg m-3
(densitate)
masă ρA kilogram pe metru kg m-2
superficială pătrat
volum masic v metru cub pe kilogram m3 kg-1

8
 densitatea j amper pe metru pătrat A m-2
curentului
electric
câmp magnetic H amper pe metru A m-1
concentrație a c mol pe metru cub mol m-3
cantității de
substanță
concentrație ρ kilogram pe metru cub kg m-3
masică
luminanță Lv candelă pe metru cd m-2
pătrat
indice de n unu 1
refracție
permeabilitate μr unu 1
relativă

2.4 Unități S.I derivate cu denumiri speciale

Unele unități derivate au căpătat o denumire specială și un anumit simbol.

Mărime Denumire Simbol Expresia Expresia în

în alte unități SI
unități fundamentale
SI
unghi plan radian rad 1 m m-1
unghi solid steradian sr 1 m2m-2
frecvență hertz hz s-1
Forță newton N m kg s-2
presiune pascal Pa N m-2 kg m-1 s-2
(tensiune
mecanică)
energie, lucru joule J Nm kg m2 s-2
mecanic,
cantitate de
căldură
putere, flux watt W J s-1 kg m2 s-3
energetic
sarcină coulomb C As
electrică,
cantitate de
electricitate
diferență de volt v J C-1 kg m2 A-1 s-

9
potențial 3
electric
(tensiune)
tensiune
electromotoare
capacitate farad F C A2 s4 kg-1 m-2
electrică V-1
rezistență ohm Ω V A-1 kg m2 A-2 s-3
electrică
conductanță siemens S A V-1 A2 s3 kg-1 m-2
electrică
flux de weber Wb V kg m2 A-1 s-2
inducție s
magnetică
inducție tesla T V s m-2 kg A-1 s-2
magnetică
inductanță henry H V s A-1 kg m2 s-2 A-2
temperatură grad °C K
Celsius Celsius
flux luminos lumen lm cd sr
iluminare lux lx m-2 lm
activitate (a becquerel Bq s-1
unui
radionuclid)
doză gray Gy J m2 s-2
absorbită, kg-1
energie masică
comunicată
masică, kerma
echivalent al sievert Sv J kg-1 m2 s-2
dozei de
radiații
absorbite
(ambiantă,
direcțională,
individuală)

10
 Unităţi utilizate împreună cu Sistemul Internaţional, ale căror
valori în unităţi SI sunt obţinute experimental

Mărimea Unitatea

Denumire Simbol Valoare

masă unitate de masă u Unitatea de masă
atomică (unificată) atomică (unificată)
(a)
este egală cu 1/12 din
masa unui atom al
nuclidului 12C.

energie electrovolt (a) eV Electronvoltul este

energia cinetică
câştigată de un
electron care
traversează o
diferenţă de potenţial
de 1 volt în vid.
(a)
Valorile, în unităţi SI, recomandate de CODATA, în 1998, pentru unităţile
specificate în tabelul de mai sus sunt: 1 u = 1,660 538 73(13) x 10-27 kg 1 eV =
1,602 176 462(63) x 10-19 J Aceste valori conţin, între paranteze, cifrele
semnificative ale incertitudinii standard compuse (la nivelul de încredere P ≅ 68
%).

Unităţi şi denumiri de unităţi din afara

SI admise numai în domenii Unitatea din afara SI
specializate
Mărimea Denumire Simbol Valoare
vergenţa dioptrie a tex 1 dioptrie = 1
sistemelor optice
suprafaţa
1 a = 10
terenurilor 2 m2
agricole
1 carat metric = 2×10
masa pietrelor carat metric -4 kg
preţioase
tex 1 tex = 10
masa liniară a tex -6 kg⋅m-1
firelor şi fibrelor
textile
mm Hg
presiunea sângelui milimetru coloană 1 mm Hg =
şi a altor fluide din de mercur 133,322 Pa

11
corp

aria secţiunii barn b 1 b = 10-28 m2

eficace
transversale

Prefixele SI şi simbolurile lor pot fi utilizate în conexiune cu

denumirile unităţilor şi simbolurile acestora din tabelul de mai sus, cu
excepţia unităţii milimetru coloană de mercur şi a simbolului acesteia. De
exemplu, multiplul 102 al arului este denumit hectar (ha) (1 ha = 104 m2).

Unităţi de măsură din metrologia optică

Prin lumină se înţelege un ansamblu de radiaţii electromagnetice
care impresionează retina, fiind percepute de un ochi normal ca o senzaţie
vizuală.Lumina se compune din radiaţii simple (monocromatice), ale
căror lungimi de undă sunt cuprinse în intervalul (380 - 760) nm.
Senzaţia vizuală pe care o exercită o radiaţie vizibilă are două
caracteristici: culoarea şi strălucirea (luminanţa).
Culoarea unei radiaţii este o proprietate a acesteia, dependentă de
compoziţia spectrală a radiaţiei. Spectrul vizibil poate fi divizat în şase
zone, corespunzătoare culorilor fundamentale: violet, albastru, verde,
galben, portocaliu şi roşu.
În metrologia optică, se folosesc mărimi şi unităţi fotometrice (ce
caracterizează radiaţia din punct de vedere al perceperii de către ochi) şi
mărimi şi unităţi energetice (ce caracterizează lumina din punct de vedere
al energiei transportate). Pentru a evita confuzia dintre aceste două grupe
de mărimi şi unităţi, care au referinţe diferite, se atribuie indicele v (de la
vizibil) mărimilor fotometrice (de exemplu, Φv) şi indicele e (de la
energetic) pentru mărimile radiometrice (de exemplu, Φe).
Mărimile şi unităţile fotometrice se referă numai la spectrul vizibil (λ
= 400-760 nm) şi au ca referinţă candela, unitate SI stabilită pe baza
sensibilităţii spectrale a ochiului uman standard. Aceste mărimi şi unităţi
se utilizează în tehnica iluminatului.
Spre deosebire de unităţile fotometrice, unităţile de măsură specifice
mărimilor energetice sunt definite pe baze energetice şi au ca referinţă
wattul (W).

12
Bibliografie și webografie

13
 Hristev , “Mecanică și acustică”, Editura didactică și pedagogică,
București, 1984,
 www.referat.ro,
 www.scribd.com,
 www.wikipedia.org

14