Universitatea Alma Mater

DEONTOLOGIA
FUNCŢIEI PUBLICE

1
Cuprins

„NUCLUM ET INFIRMUM SOCIETAS MUNIT”

(Gol şi fără putere cetăţeanul este apărat de societate prin organele sale de ordine împotriva
pericolelor interne şi externe)

CAPITOLUL 1
NATURA DEONTOLOGIEI PUBLICE

1.1 Domeniul deontologiei

Etimologic noţiunea de „deontologie” îşi are geneza în greaca veche deon, deontos „ceea ce
se cade”, „ceea ce este necesar” şi logos „ştiinţă”. Deontologia este o ştiinţă a moralei profesionale,
a principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei profesii anumite. Ea
se manifestă sub forma unui cod al moralei profesionale, care poate fi scris sau transmis prin
tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei anumite profesii.

2
 Deontologia asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi corupţia,
impostura, reaua credinţă, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocraţia şantajul,
egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate atinge performanţă în
domeniul profesional şi poate să-şi câştige prestigiu, consideraţie şi valoare în conformitate cu
statutul social pe care îl are.
Direct sau indirect, prestigiul este determinat de activitatea în procesul muncii, de
exercitarea profesiei. Reuşita profesională este indisolubil legată de modul în care sunt respectate
regulile de conduită specifice activităţii sociale desfăşurate, de atitudinile şi comportamentul
fiecăruia, sub imperiul constrângerilor legislaţiei în care trăieşte.
Trebuie să consemnăm şi faptul că în exercitarea profesiei este necesară respectarea cu
stricteţe a normelor de drept existente în societate, dar acest lucru nu este suficient pentru atingerea
performanţei şi prestigiului dorit. Planul respectării legislaţiei se suprapune cu cel al codului
profesional, cu acel comportament moral al individului subordonat scopului binelui individual şi al
servirii interesului public, în virtutea unei etici profesionale ireproşabile.
Deontologia nu se substituie justiţiei, domeniul ei cuprinde acele reguli şi principii care sunt
nemijlocit legate de practicarea corectă a unei profesii, ocupaţii sau îndeletniciri.
În exercitarea profesiei omul decide între bine şi rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-
necinstit, loial-neloial, drept-nedrept, sincer-nesincer etc. Legalitatea este o condiţie necesară în
exercitarea profesiei, dar nu şi suficientă, întrucât regulile de conduită morală nu pot fi ignorate, iar
acestea aparţin deontologiei.
Deosebirile dintre drept şi deontologie au ca esenţă deosebirile dintre normele juridice şi
regulile de conduită morală a unei profesii. După cum se ştie dreptul reprezintă ansamblul regulilor
care stabilesc cadrul relaţiilor juridice dintre oameni, sancţionate şi impuse de puterea de stat ca
expresie a intereselor fundamentale ale societăţii.
Dreptul este şi el înainte de toate, un sistem de reguli de conduită în raporturile dintre
oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului este caracterul lui normativ sau normativitatea
juridică. Dreptul a apărut ca o necesitate de a se stabili unele reguli sociale, a unor norme de
conduită obligatorii. El este un instrument, pentru statornicirea în societate a unor reguli în
conformitate cu anumite valori sociale.
Dreptul se prezintă ca un sistem unitar de reguli de conduită dictate de puterea de stat sau
apărute în altă formă (ca obiceiul de pildă) a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului.
Normativitatea juridică are un caracter imperativ. Obligativitatea dreptului, imperativul
juridic, spre deosebire de cel moral este asigurat prin sancţiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu
ajutorul forţei coercitive a puterii publice. Cetăţenii nu sunt în situaţia de a opta între conduita
prescrisă de drept şi un alt gen de conduită, ci sunt datori să o respecte pe prima. Într-o societate cu
regim democratic autoritatea dreptului este atât de puternică încât nimeni nu poate ignora normele
de drept.
În afara normelor de drept, de normele juridice, asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei
oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi.
Deontologia aparţine domeniului moralei. Cerinţa executării corecte a regulilor şi
îndatoririlor unei profesii decurge atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate de
abaterea de la acestea, cât şi din necesitatea prevenirii riscului discreditării profesiei ca urmare a
unui comportament defectuos.
Morala este concepută ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă ansamblul
sentimentelor, deprinderilor, convingerilor, atitudinilor, principiilor şi normelor care privesc
raporturile dintre individ şi colectiv (familie, naţiune, stat, societate) şi care se manifestă în fapte, în
modul de comportare a individului în viaţa de zi cu zi.
Respectarea normelor morale, adoptarea unei conduite corecte a individului faţă de
colectivitate, decurge dintr-un impuls interior al omului. Simţul moral nu este însă înnăscut, ci el se
dobândeşte de om prin educaţie, însuşirea exigenţelor, moravurilor, obiceiurilor şi deprinderilor
promovate de societate.
Etica (din grecescul „ethicos” care înseamnă „teoria despre virtute”) este înţeleasă ca
disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei. Etica studiază şi
3
generalizează moralitatea unei societăţi cu ajutorul valorilor sale specifice: bine, datorie, cinste,
dreptate, omenie, onoare, demnitate etc. Cu asemenea valori, etica studiază şi promovează astăzi în
România transformarea moralei sociale într-o morală a unui stat democratic, în care sunt respectate,
drepturile fundamentale ale omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, onoarea şi demnitatea
omului.
Aşadar morala reprezintă un ansamblu de idei, concepte, reguli cu privire la bine şi rău,
corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se
bazează pe constrângerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său,
mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi. Din
ansamblul regulilor morale, deontologia le-a asimilat pe cele legate de exercitarea profesiei către
nivelul de performanţă dorit. De aceea deontologia este acea parte a eticii care se ocupă de studiul
datoriei morale, a originii, naturii şi formelor responsabilităţii pe care le incumbă exercitarea
profesiei.
În legătură cu deosebirea dintre normele juridice şi cele deontologice trebuie să mai facem
câteva sublinieri. Norma juridică fiind element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită,
instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului.
Norma juridică are mai întâi un caracter prescriptiv întrucât ea stabileşte un anumit tip de
comportament, impune o anumită conduită. Prin natura sa, norma juridică are de regulă caracter
general. De asemenea, norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o
anumită ordine de drept, în mod necesar, regulile de drept trebuie sa aibă caracter obligatoriu, altfel
n-ar mai exista certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială stabilită de lege.
Preceptele şi normele deontologice sunt de natură morală şi ele călăuzesc conduita
oamenilor care-şi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine şi rău, din care
decurge şi definirea acestui comportament ca moral şi imoral.
Ca şi normele de drept şi normele deontologice, ca norme morale sunt şi ele obligatorii.
Impunerea obligativităţii lor este însă de natură diferită faţă de cele judiciare. Normele morale sunt
prevăzute cu sancţiuni de natură morală. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului ca o reacţie a
mediului social (colectivităţii) faţă de fapta imorală şi, în acest caz, avem de-a face cu forme diferite
de manifestare a oprobiului public. De asemenea pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului,
acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub formă de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget
sau scrupule de conştiinţă.
Normele deontologice fac parte din domeniul normelor sociale, ca şi cele juridice. Termenul
de normă este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv sociale (juridice, morale,
economice, politice, sociologice). Jean Dabin a clasificat normele sociale, în afara celor juridice în:
reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau comportament
civilizat) sau un anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de deontologie profesională
(ce ţin mai mult de uzajul profesiei ca şi de etica exercitării ei); reguli propriu-zise tehnice în
exercitarea unei profesii (de exemplu, modul de conducere a autoturismului sau de a circula ca
pieton în locurile şi căile publice).
În principal, deontologia ca parte a eticii are un domeniu bine definit, dar mult mai restrâns
decât aceasta. Domeniul deontologic îl formează acele relaţii sociale care sunt guvernate de norme
şi principii referitoare la îndatoririle aferente unei profesii sau a unui status social determinat.
Categoria fundamentală a deontologiei este datoria profesională, expresie de cea mai înaltă
generalitate a obligaţiilor morale ale omului faţă de activitatea desfăşurată prin profesia sa.
Deontologia operează cu o serie de instrumente adecvate fiecărei profesii în parte, cum ar fi:
jurământul, codurile etice, codurile deontologice, carta, excluderea.
Pe parcursul lucrării ne vom referi pe larg la aceste instrumente deontologice în care
jurămintele şi codurile deontologice ocupă locul principal. În ce priveşte jurământul ca unul dintre
cele mai vechi instrumente de natură deontologică, acesta poate fi depus în multe domenii ale
socialului.
Astfel, se vorbeşte de jurământul militar ca un legământ solemn făcut de toţi cei care intră în
rândurile forţelor armate. El este un angajament de loialitate, fidelitate şi de dăruire cu abnegaţie a

4
cetăţeanului pentru apărarea patriei. Jurământul militar obligă pe cel care l-a prestat şi-l face
responsabil de încălcarea lui, atâta vreme cât este cetăţean al ţării respective.
În conţinutul jurământului militar se face trecerea de la deontologie la drept, prin faptul că viitorul
militar se angajează în mod conştient şi responsabil, ca în caz de încălcare a legământului dat, să
suporte consecinţele prevăzute de legislaţia în domeniu.
Un alt fel de jurământ este cel prestat de martor într-un proces judiciar. Martorul promite solemn în
faţa instanţei de judecată că va servi cauza prin declaraţii exacte şi complete, semnificând garanţia
de sinceritate a depoziţiei sale în legătură cu actele, faptele sau împrejurările pe care le cunoaşte şi
care privesc situaţia litigioasă. Pentru a crea o răspundere mai mare, în unele state jurământul
martorului se face cu mâna pe biblie.
Noua Constituţie a României (2003) prevede pentru funcţia de preşedinte al României, prim
ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai Guvernului, depunerea în mod individual, în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, şi respectiv în faţa Preşedintelui României, a următorului jurământ:
„Jur să îmi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru promovarea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu! „1
Depunerea jurământului de către înalţii funcţionari publici enumeraţi mai sus, reprezintă un act
deontologic prin care aceştia îşi exprimă promisiunea solemnă de loialitate faţă de România şi de
statul de drept instaurat în ţara noastră. Jurământul se prestează oral, iar apoi documentul ce conţine
textul lui se semnează de persoana care l-a rostit şi de persoana în faţa căreia a fost depus. De fapt,
în ţara noastră, aşa cum vom vedea, toţi funcţionarii publici depun un jurământ în forma şi cu
procedura prevăzute de lege.
Codurile deontologice sunt sisteme de norme şi principii etice, în care sunt organizate subsisteme
guvernate de reguli, la care consimt toate persoanele unei entităţi care utilizează acel cod şi unde
accentul cade pe îndatoriri. De aceea, domeniul codurilor deontologice aparţine dimensiunii morale
a datoriei profesionale.
Dintre mulţimea de tipuri de coduri cunoscute, deontologia are în domeniul ei de studiu
coduri elaborate şi restrânse, cunoscute sub denumiri de coduri etice, coduri deontologice sau
coduri etice de conduită, care practic au acelaşi înţeles. Domeniul lor de cuprindere este amplu, de
la organizaţii militare la partidele politice, profesii liberale, activităţi economice, de învăţământ,
funcţii publice, până la unele ocupaţii insuficient profesionalizate pentru a fi asimilate în
nomenclatorul ocupaţional. Toate însă au cel puţin un element comun – profilul moral al persoanei
care prestează activitatea în domeniul respectiv.

1.2 Jurământul lui Hippocrate şi Jurământul de la Geneva

Pentru că este cel mai cunoscut, dar se pare că şi cel mai vechi jurământ de conduită profesională, o
adevărată bază de plecare a ştiinţei deontologice, prezentăm mai jos conţinutul Jurământului lui
Hippocrate (460-377 î.Ch.). Cel mai mare medic al antichităţii, a elaborat „Regulile morale ale artei
de a vindeca”.
Jurământul lui Hippocrate este un instrument atribuit medicului cu acelaşi nume, medic din Grecia
antică şi cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiei sale. Multe din
principiile acestui jurământ sunt şi astăzi valabile şi reprezintă puncte de reper pentru toate
profesiile, inclusiv pentru funcţia publică, aşa cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre.
Jurământul medicului este unul nonmaterial, îndatoririle deontologice contau mai mult decât
randamentul practicării medicinei din punct de vedere economic. Transmis pe cale orală din
generaţie în generaţie, el a creat un etalon profesional, un fel de legământ absolut între maestru şi
discipol, un model al normelor deontologice sau de deontologie profesională pentru toate profesiile.
În multe universităţi, absolvenţii facultăţii de medicină prestează la sfârşitul studiului şi după
obţinerea licenţei în domeniu, Jurământul lui Hippocrate, care are următorul conţinut:

1
Constituţia României, 2003, art. 82; 104.
5
„Jur pe Appolo, medicul, pe Asklepios, pe Higeria şi pe Panacheia şi luând martori pe toţi zeii şi pe
toate zeiţele, mă angajez să duc la îndeplinire, după puterile şi judecata mea, acest jurământ şi
angajament scris.
Jur să socotesc ca pe egalul părinţilor mei pe acela care m-a învăţat arta medicinei, să
împart cu el bunurile mele şi să-i asigur toate nevoile în caz de lipsă; să consider copii lui ca pe
proprii mei fraţi şi dacă doresc să studieze această artă să îi învăţ fără înţelegere scrisă şi fără
plată, să împărtăşesc preceptele generale, lecţiile prin grai viu şi tot respectul doctrinei copiilor
mei, copiilor maestrului meu şi tuturor discipolilor care s-au înrolat şi au depus jurământ să
slujească legea medicală şi nu alta.
Voi dispune, după puterea şi judecata mea, ca regimul dietetic să fie servit în folosul
bolnavilor şi nu în dezavantajul sau spre răul lor. Si nu voi da, oricine mi-ar cere acest lucru, un
drog ucigător şi nici nu voi lua iniţiativa să sugerez vreodată altceva. De asemenea, nu voi da
niciodată unei femei un pesar abortiu.
Prin probitate şi prin castitate îmi voi menţine curată viaţa şi profesiunea mea. Nu voi face
talia la calculoşi, lăsând această practică profesioniştilor. În orice casă va trebui să intru, voi
merge acolo numai spre binele bolnavilor, evitând orice stricăciune voluntară sau act de corupere
şi cu deosebire, orice raporturi venale, cu femei sau bărbaţi, fie ei oameni liberi sau sclavi.
Toate cele ce în decursul exerciţiului sau în afara exerciţiului artei mele, aş putea vedea sau
auzi, privind viaţa semenilor mei şi care nu trebuie divulgate, le voi ţine pentru mine, socotind că
toate acestea au dreptul la cel mai deplin secret.
Dacă voi îndeplini până la capăt acest jurământ şi îl voi onora tot timpul, să îmi fie permis să mă
bucur de toate plăcerile vieţii şi ale artei, cinstit fiind pentru totdeauna de către oameni. Dar, dacă
voi viola şi voi deveni sperjur, să mi se întâmple tocmai contrariul”.
Istoria Jurământului lui Hippocrate este continuată în fondul său atunci când juramântul a fost
actualizat în raport cu progresele ştiinţei medicale şi cu cele ale limbajului obişnuit, după cum se
poate observa din Jurământul de la Geneva, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în 1948,
modificat în 1968, 1983 şi 1994.
Influenţele ideilor dominante în secolul al XX-lea au marcat maniera de promovare a acestui
jurământ, îndeosebi prin folosirea unor sintagme comune curentelor politice sau sociale:
solidaritatea de breaslă, în serviciul umanităţii, toleranţa ş.a. În prim plan apare, însă, reputaţia
profesională şi valorile morale corespunzătoare: datoria morală, onoarea, respectul faţă de pacient şi
faţă de viaţă etc.
Medicul se angajează să fie apărătorul vieţii şi să acţioneze în limitele legislaţiei existente. De
asemenea medicul se angajează să respecte secretele celui care i le-a încredinţat, chiar şi după
moartea pacientului. Jurământul de la Geneva are următorul conţinut:
„În momentul în care voi fi primit în rândul membrilor profesiunii medicale:
Îmi iau angajamentul solemn să îmi consacru viaţa în serviciul umanităţii;
Voi păstra celor care m-au instruit recunoştinţa pe care le-o datorez;
Voi exercita profesiunea mea, arta mea, cu conştiinţă şi demnitate;
Voi considera sănătatea pacienţilor mei ca prima mea grijă;
Voi respecta secretul celui ce mi l-a încredinţat, chiar după moartea pacientului;
Voi păstra cu sfinţenie onoarea şi nobilele tradiţii ale profesiunii medicale;
Colegii mei vor fi surorile şi fraţii mei;
Nu voi permite ca între datoria mea şi pacientul meu să se interpună consideraţii de afiliere
politică, vârstă, credinţă, boală sau infirmitate, naţionalitate, origine etnică, rasă, sex, statut
social, comportament sexual;
Voi păstra respect absolut vieţii, de la începutul ei, chiar sub ameninţare şi nu îmi voi folosi
cunoştinţele împotriva legilor umanităţii;
Fac acest legământ în mod solemn, liber şi sub semnul onoarei.”

1.3 Geneza deontologiei

1.3.1 Repere din filozofia antică

6
Deşi termenul este relativ recent, preocupările deontologice îşi au sorgintea încă din antichitate.
Geneza deontologiei publice se suprapune cu istoria eticii. În cadrul filozofiei greceşti, în care
excelează Platon şi Aristotel, au fost concepute reguli şi norme după care trebuiau să se călăuzească
locuitorii cetăţilor-state.
Heraclit din Efes (540-480 î.Ch.), a fost un gânditor original, o fire de aritstocrat şi
mizantrop, în a cărui gândire şi-au găsit locul unele reflexii despre morală. Pentru Heraclit cele
două categorii morale fundamentale binele şi răul sunt acelaşi lucru, acelaşi proces; noi nu putem şti
ce este binele, dacă nu ştim ce este răul, iar adesea trecerea de la bine la rău se face pe nesimţite.
Sofistica veacului al V-lea a apărut ca urmare a prefacerilor sociale adânci. Motivele sociale
ale acestor prefaceri pot fi reduse la două: în afară, izbânda grecilor asupra perşilor, sub conducerea
Atenei; înăuntru, triumful ideii democratice. În acest timp, Atena victorioasă devine centrul cultural
şi politic al Greciei, pritaneul filozofic al ELADEI, cum o numeşte Pericle, eroul acelor vremuri.
Victoriile de la Maraton şi Salamina revarsă asupra Atenei mari bogăţii, iar triumful
democraţiei, cerea o mai largă participare a poporului la treburile obşteşti. Acest lucru a trezit
conştiinţa individului şi mai cu seamă a tineretului. Tânărul atenian voia să fie un cetăţean priceput,
încoronat de succese în viaţa publică, nu un savant. Ca să îndestuleze această trebuinţă apar sofiştii,
dascăli ambulanţi de înţelepciune, cu cunoştinţe variate şi nedogmatice, profesori de retorică.
Rezultatul a fost o dezagregare a moravurilor strămoşeşti, o afirmare a bunului plac al individului,
care reclamă însă anumite reguli sau, cel puţin, reţete de a izbândi, chiar împotriva adevărului şi
dincolo de bine şi rău. Asemenea reţete practice aduceau sofiştii. Sofistica nu a fost un sistem
filozofic, ci mai degrabă o metodă, calea cea mai potrivită de a învăţa pe alţii anumite cunoştinţe
practice şi anumite dexterităţi în viaţa publică şi privată. Sofiştii erau profesori de energie, nu de
teorie, iar toate demersurile lor urmăreau izbânda în viaţă, folosul individului.
Tipul sofistului din prima generaţie, stimat chiar şi de adversari ca Socrate şi Platon, a fost
Protagoras din Abdera. El înţelegea omul ca individ şi nu ca specie. În genere, sofistica a
reprezentat momentul de disoluţie a moralei religioase şi afirmarea unei morale întemeiate pe
lumina inteligenţei. Cu toate că politica a accentuat anarhia morală a epocii, ea a constituit o
adevărată universitate populară a tineretului vremurilor.
Confuziile şi frământările pricinuite de sofişti au fost spulberate de un alt gânditor celebru, Socrate,
cel care a răsturnat tradiţia pentru a face loc raţiunii. Confundat de contemporani cu sofiştii, ceea ce
în parte era adevărat, deoarece şi el urmărea luminarea tineretului, satirizat de Aristofan şi ucis de
democratica Atenă, Socrate (469-399 î.Ch.) trecea de sofişti şi deschidea noi orizonturi ale gândirii
filozofice.
Morala socratică se întemeiază pe cunoaşterea raţională. Pentru Socrate a lucra moral însemna a
lucra după îndemnurile gândirii şi principiilor raţiunii. Virtutea este însăşi raţiunea, iar virtuţile sunt
activităţi ale raţiunii. Aici apare cunoscuta disociere a lui Socrate de Iisus. La cugetarea evanghelică
„fericiţi cei săraci cu duhul” raţionalismul îndrăzneţ al lui Socrate răspundea cu expresia „fericiţi cei
luminaţi de raţiune”.
Socrate considera aşadar, că virtutea, fiind ştiinţă, poate fi învăţată, că este destul a cunoaşte binele
pentru a-l realiza. „Nimeni nu este un rău cu bună ştiinţă”, omul rău fiind un ignorant, iar omul bun
este cel înţelept. Virtutea cardinală din care izvorăsc celelalte virtuţi este înţelepciunea
(sophrosyne), din care decurg deductiv patru alte virtuţi: a) pietatea faţă de zei; b) dreptatea faţă de
oameni; c) curajul faţă de primejdii şi d) cumpătarea, stăpânirea de sine faţă de plăcerile simţurilor.
Socrate este cel dintâi gânditor care dă o temelie ştiinţifică moralei, drept pentru care Diogene
Laertiu îl socotea întemeietorul moralei, iar Ciccero spunea despre el că a coborât filozofia din cer,
unde o înălţaseră naturaliştii.
Concepţia despre virtute a lui Socrate a fost pusă în practică, din nefericire, chiar de către Socrate.
La procesul său, el nu a dorit să ceară iertare celor peste 500 de judecători. Explicaţia atitudinii sale
a rămas celebră. Parafrazând-o ea se poate reda astfel: mi-am jertfit viaţa pentru luminarea patriei;
dacă meritele mele nu vor fi recunoscute, fără să mă apăr, înseamnă că m-am înşelat şi că trebuie să
mor. El a respins cu demnitate ispita credinciosului său discipol, Criton, de a fugi din închisoare
prin coruperea paznicilor.

7
Socrate a cerut în loc de o pedeapsă mică, îngăduită de legislaţia ateniană, o răsplată naţională, fapt
care a iritat peste măsură pe judecătorii săi care l-au condamnat la moarte cu o largă majoritate.
Moartea lui Socrate a exercitat o înrâurire înălţătoare până astăzi.
Platon (427-347î.Ch.), genialul ucenic al lui Socrate a exercitat o puternică înrâurirei asupra
culturii, în aşa măsură încât fără el, cultura nu poate fi înţeleasă. Scrierile platonice, trăiesc şi astăzi
prin frumuseţe neîntreruptă, ca o latură permanentă a spiritului european. Pentru demersul nostru
ştiinţific, aducem în atenţie mai întâi „frumosul etern” conceput de Platon. Astfel, un corp frumos
degajă un suflet frumos, iar un suflet frumos este simbolul frumosului divin şi nevăzut. În faţa
frumuseţii, omul are fiorul divinităţii şi nemuririi. Când iubim, spune Platon în „Fedru”, parcă
simţim cum cresc aripi sufletului şi cum ne avântăm spre o lume nevăzută, în care am trăit înainte
de naştere şi în care ne vom întoarce, după ce moartea ne va dezrobi din temniţa trupului.
Morala platoniană merge mână în mână cu politica. Statul ideal, conceput de Platon în dialogul
„Republica” sau „Statul” (Politeia), este acela unde este regină dreptatea, iar dreptatea este cultul
competenţei, adică fiecare să se ocupe de ceea ce îi este orânduit prin firea sa înnăscută şi să nu
viseze că ar putea face orice, cum credea cetăţeanul democraţiei ateniene.
În statul ideal există o ierarhie de clase sociale, prin naştere, inegale, corespunzătoare celor trei forţe
sufleteşti: clasa muncitorilor (demiurgi), clasa războinicilor sau apărătorilor (phylakes) şi clasa
conducătorilor (archontes) sau filozofilor.
Prima clasă este cea a producătorilor, cea de-a doua clasă reprezintă curajul, (andreia) şi bărbăţia,
iar cea de-a treia clasă, cea a filozofilor reprezintă însăşi raţiunea. Statul platonian pe care făuritorul
lui a încercat fără succes a-l pune în practică în Siracuza a fost în parte realizat de călugării iezuiţi în
Uruguay. Pentru ca luptătorii şi conducătorii să nu fie ispitiţi a uzurpa puterea statului, a cărui
conducere absolută o au, aceştia au obligaţia de a se jertfi pentru binele statului şi nu vor poseda
nimic personal (proprietăţi, bani, familie), ci totul va fi în comun (comunismul aristocratic).
Cel mai original şi mai celebru discipol al lui Platon a fost marele Aristotel (384-322 î.Ch). Pentru
tema noastră, din gândirea aristotelică, relevăm mai întâi răspunsul lui Aristotel, dat moraliştilor
eleni despre fericire, răspuns cât se poate de ingenios, care este preţuit şi astăzi. După el, orice
funcţie naturală a unei făpturi, de pildă vederea, auzul, respiraţia etc., produce o plăcere numai prin
faptul că se exercită nesilit.
Acestea sunt plăcerile funcţionale, de exercitare a energiei, ceea ce înseamnă că orice om pe lângă
funcţii individuale, legate de profesia sa, de negustor, militar, funcţionar etc., a căror exercitare
pricinuieşte plăcere, mai este dăruit cu încă una, aceeaşi la toţi, care constituie titlul de nobleţe al
omului – gândirea şi conştiinţa. Suprema fericire, va fi activitatea cugetării, contemplarea
adevărului.
Exercitarea teoretică, practică şi tehnică a energiei gândirii, a raţiunii este o virtute şi încă o virtute
desăvârşită, din care ies virtuţile numite de Aristotel dianoetice.
Aristotel s-a dovedit mai realist decât dascălul său. El observă că nu este de ajuns să cunoşti binele,
pentru ca să-l săvârşeşti, şi că virtutea nu se învaţă teoretic, ci presupune o natură morală (ethos),
care trebuie să asculte de raţiune, adică să ferească omul de extreme (nici desfrâu, însă nici
ascetism). Numai cine află deplina satisfacţie în bucuriile gândirii este sigur că nenorocirile sorţii
nu-i vor răpi niciodată bunurile lăuntrice, chiar dacă i le-ar răpi pe cele din afară, lumeşti (gloria,
bani, situaţie socială etc.).
Morala aristotelică merge ca şi la Platon alături de politică, pentru că numai în societate (polis)
fapta morală îşi vădeşte puterea şi preţul său. Direcţia virtuţii este ceea ce numim educaţie, statul
aristotelic fiind un institut de educaţie morală, o „comunitate de virtuoşi, pentru exercitarea şi
apărarea virtuţii”.
Aristotel cere ca fiecare cetăţean, potrivit cu vârsta şi capacităţile sale, să îndeplinească o
slujbă politică în stat, sub conducerea celor mai virtuoşi, care alcătuiesc o aristocraţie morală şi
intelectuală. Mai pe scurt, statul aristotelic este o îmbinare de aristocraţie, monarhie şi democraţie,
cele trei forme de guvernământ. La toate cele trei forme de guvernământ scopul este interesul
obştesc, urmărit fie de un conducător (monarhie), fie de mai mulţi (aristocraţie), fie de tot poporul
(democraţie).
Celor trei forme de guvernământ li se opun trei forme vicioase, în care fie un singur conducător
(tiranie), care este forma cea mai rea, fie câţiva (oligarhie), fie toţi (timocraţie) pun interesul
8
statului în slujba intereselor egoiste. Aristotel este şi el ostil democraţiei ateniene, pe care a studiat-
o migălos în „Constituţia ateniană”, operă tipărită abia în anul 1892, de Kenyon, cel care a
descoperit-o pe un papirus din Egipt.
O dată cu extinderea imperiului roman şi limitarea, chiar desfiinţarea micilor state greceşti care
asigurau existenţa numeroaselor şcoli şi curente, sistemele filozofice ale acestei lungi perioade au
putut fi distribuite în două categorii, după cum precumpăneşte interesul moral sau cel religios.
În contextul de mai sus stoicismul (sec IV î.Ch - sec. III d.Ch) reprezintă una dintre cele mai tipice
filozofii din perioada elinistă-română. El începe cu Zenon la finele veacului IV î.Ch. şi se sfârşeşte
cu cel din urmă mare reprezentant, un cap încoronat, Marc Aureliu. Stoicul este socotit şi în
limbajul modern un exemplu de răbdare, renunţare şi virtute sublimă. Şi pentru stoici ţinta vieţii
este fericirea, dar fericirea stoicilor nu stă în plăcere, ci în virtutea sublimă, care la rândul ei, poate
produce şi plăcere, însă o plăcere pură, care nu se confundă cu scopurile noastre. Virtutea este
secretul lumii, iar viciul este rădăcina răului şi a suferinţei.
Încă din secolul al II-lea î.Ch stoicismul pătrunde în austera Romă, unde este primit cu entuziasm.
La Roma era chiar un obicei ca fiecare om mai avut să aibă lângă el un sfătuitor, un filozof stoic.
Mai târziu, stoicismul a devenit o armă de luptă a republicanilor împotriva corupţiei şi tiraniei
imperiale. Cei mai mari reprezentanţi ai stoicismului roman au fost Seneca, Epictet şi Marc Aureliu.
L. Annaeus Seneca din Cordoba (Spania), mort în anul 65 d.Ch, considera idealul
înţeleptului stoic lipsit de vigurozitatea cunoscută stoicismului vechi; el se mulţumeşte să ceară
dreptate faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de sclavi, eliberarea de pasiuni şi cultivarea fricii de
moarte, lucru pe care l-a dovedit luându-şi singur viaţa, din ordinul lui Nero.
În opera sa, „Manual şi cuvântări”, Epictet, un fost sclav eliberat şi paralitic, degaja forţa
personalităţii, ascultarea de raţiune şi apropierea de Dumnezeu. Ca şi Seneca, stoicismul lui Epictet
are o puternică corolatură religioasă.
În opera sa, „Către mine însumi”, Marc Aureliu Antonin, 161-138 d.Ch. ajuns pe tronul
cezarilor, printr-un jurnal filozofic se ridică până la culmile mistice ale rugăciunii creştine, deşi, el
însuşi fusese un mare prigonitor al creştinismului. El avansează administrarea unei doctrine amare a
suferinţei în scopul însănătoşirii sufletului.
„Grădina lui Epicur” a fost o şcoală filozofică întemeiată de Epicur( 341-270 î.Ch) într-o faimoasă
grădină din nord-vestul Atenei. Discipolii săi, între care se aflau şi femei, îl adorau ca pe un zeu,
ceea ce măgulea grozav nemăsurata sa vanitate. Epicur propune patru leacuri (tetrapharmakos)
suverane împotriva tulburărilor sufleteşti: a) divinitatea nu este ceva de care să ne temem, căci
lumea ascultă numai de legi necesare; b) moartea nu este de temut, fiindcă e totuna cu nesimţirea
(când simţim trăim); c) binele poate fi lesne procurat; d) răul poate fi lesne suportat.
Liniştea fiind ţinta vieţii, Epicur recomandă adepţilor săi dispreţul faţă de viaţa publică, glorie,
onoruri, distincţii, bogăţie. „Trăieşte retras”, bene vixit qui bene latuit, zicea el. Plăcerea
sacrificiului pentru alţii nu intră în gândirea epicuriană.

1.3.2 Gândirea medievală

Istoria filozofiei demonstrează că nu există graniţe între filozofia greacă şi filozofia creştină
medievală. Trecerea la gândirea creştină se face pe nesimţite şi în afară de noul ferment spiritual
adus de credinţa creştină, gândirea medievală se hrăneşte din substanţa filozofiei greceşti. Biserica a
reluat astfel programul antichităţii al idealului unei comunităţi umane fondate pe morala universală.
În continuare vom încerca să sintetizăm câteva dintre ideile care au influenţat morala şi o dată cu ea
deontologia publică. O dată cu împotrivirea faţă de păgâni şi gnostici, „părinţii bisericii” sau
„apologeţii” (gânditorii) creştinismului au pus bazele dogmelor şi teologiei creştine. În această
grea lucrare, ei au izbutit pentru că au apelat la filozofia greacă, îndeosebi la platonism şi stoicism.
Biruinţa creştinismului apare mai degrabă ca un regres, ca o înfrângere.
Aureliu Augustin (354-430 d.Ch.) după o lungă perioadă a vieţii sale de retur păgân a fost
atras de credinţa eretică manihee (lupta dintre bine şi rău în om). Pentru Augustin, Dumnezeu este
izvorul adevărului şi principiul binelui. Opusă lui Dumnezeu este numai nonexistenţa, neantul care
este rădăcina răului. Aşadar, răul nu este un principiu pozitiv ci o îngrădire a omului.

9
 Stăruinţa de a împăca credinţa cu ştiinţa a fost o idee fundamentală a scolasticii, care atinge
punctul culminant cu Toma d’Aquino (1225-1274), teolog şi filozof medieval care este cel mai de
seamă reprezentant al scolasticii catolice oficiale. Călugăr dominican, discipol al lui Albertus
Magrus el a încercat să unească gândirea lui Aristotel cu cea creştină şi să dea filozofiei
catolicismului o aparenţă raţionalistă. Ştiinţa şi filozofia tind spre adevărul unic care ar fi adevărul
religiei. Ideile fundamentale ale gândirii lui Toma d’Aquino sunt reluate în filozofia contemporană
sub forma neotomismului. Menţionăm că începând cu anul 1879 sistemul lui filozofic a fost declarat
de papa Leon al XIII-lea filozofia oficială a bisericii catolice.
În ce priveşte morala, Tom d’Aquino dezvoltă deosebirea aristotelică între virtuţile etice, practice
(curajul, cumpătarea, dreptatea, înţelepciunea) şi virtuţile dianoetice, mai înalte (contemplarea
esenţei divine). Cunoaşterea este o virtute mai înaltă decât fapta.
La virtuţile păgâne Toma adaugă cele trei virtuţi teologice sau creştine: credinţa, iubirea, speranţa,
mai presus decât toate celelalte, pentru că vin de la Dumnezeu. Spre deosebire de Aristotel, Toma
admite ca voinţa este liberă, omul se mişcă între bine şi rău, iar atunci când alege binele, trebuie să
fie sprijinit de harul divin. În domeniul public, Toma dezvoltă şi susţine ideea augustiniană a
superiorităţii împărăţiei divine (civitas dei) asupra celei pământeşti, asupra statului lumesc.
Interesele lumii înfăţişate de principii, trebuie subordonate intereselor spirituale, reprezentate de
papă (teocraţie). Toma dezvoltă şi o nouă idee politică, aceea de preţuire a statului lumesc, care
apare ca un produs necesar al naturii, deoarece „omul este o făptură socială.”
Marele succes al tomismului este acela al măiestriei cu care făuritorul său ştie a împăca cele două
extreme ale scolasticii: raţionalismul sec şi misticismul vag. Prin Toma d’Aquino catolicismul îşi
atinge idealul de a întocmi o filozofie eternă care armonizează deplin raţiunea naturală cu revelaţia
supranaturală sau credinţa. Raţiunea este liberă să demonstreze dogmele cu singura condiţie ca
raţiunea să nu intre în conflict cu aceste dogme, iar dacă izbucneşte conflictul, ea să fie de acord că
rătăceşte şi că trebuie să se închine în faţa credinţei.
În concluzie, pentru bazele deontologiei de mai târziu putem spune că în evul mediu se afirmă
demnitatea umană ca un corolar al nemuririi sufletului. Întreaga viaţă socială este în evul mediu
dominată de un spirit practic şi anume, reglarea vieţii individuale şi colective de învăţătura moralei
creştine. În acelaşi timp, în evul mediu se afirmă proclamarea muncii ca un principiu al tuturor
oamenilor, de ordin divin formulat în Geneză. Inegalităţile sociale trebuie acceptate întrucât ele sunt
sursa virtuţilor. Morala creştină propovăduieşte, de asemenea, detaşarea de bogăţie, omul trebuind
să lucreze pentru a putea trăi şi nu trebuie să fie preocupat de câştig. Viaţa omului trebuie
caracterizată de ideea imperativă de moderaţie dominată de voinţă, într-o ordine stabilită de
divinitate.

1.3.3 Fundamentele deontologiei moderne

O dată cu amurgul evului mediu se naşte o nouă vârstă în istoria spiritului omenesc, fundamentul pe
care s-a clădit rostul culturii moderne.
Credem că cea mai relevantă personalitate pentru domeniul de care ne ocupăm a fost
Niccolo Machiavelli (1469-1527), filozof, gânditor politic, istoric şi scriitor italian din perioada
Renaşterii, socotit întemeietor al ştiinţei politice moderne. În lucrarea sa „Discursuri asupra primei
decade a lui Tit Liviu” (1520) a elaborat sistemul gândirii sale politice, accentuând asupra
superiorităţii statului popular (republica democrată). Două sunt operele lui N. Machiavelli cu
deosebită rezonanţe pentru rădăcinile istorice ale deontologiei şi în special a celei publice. Prima
lucrare la care dorim să ne referim este intitulată „Dialogurile privitoare la arta războiului” (Dell
arte della guerra) care conţine reguli de organizare, dotare şi pregătire a unei armate, precum şi
unele reguli de conducere a acţiunilor militare în scopul apropierii victoriei în război.
Între cele mai importante sfaturi , reguli sau cugetări, privind arta războiului, date de Machiavelli
interlocutorului său Fabrizio2 în lucrarea cu titlul de mai sus menţionăm:
un stat bine constituit trebuie să ordone cetăţenilor săi însuşirea artei războiului ca un exerciţiu la
pace şi ca o necesitate la război;

2
Fabrizio poate fi interpretat aici ca un înalt funcţionar public ce participa la luarea deciziilor în stat.
10
nu există o armată pe care poţi conta mai mult decât pe cea a propriei ţări;
războiul făcut ca profesie nu poate fi practicat corect de către particulari, niciodată; războiul trebuie
să fie numai treaba guvernelor, republicilor sau regatelor;
cel mai bun mijloc de a câştiga încrederea popoarelor este acela de a le oferi exemplu de justiţie şi
de moderaţie;
un stat nu-şi poate întemeia securitatea decât pe propriile arme;
constrângerile nu au generat niciodată soldaţi buni;
celui care câştigă o bătălie i se iartă toate greşelile;
nu este suficient să ştii a comanda o armată deja formată, trebuie să fi în stare de a o crea înainte de
a o conduce;
soldaţii, armele, banii, pâinea: iată vigoarea războiului; din aceste patru obiecte, primele două sunt
cele mai necesare deoarece cu soldaţii şi armele găsim pâine şi banii, în timp ce cu banii şi pâinea
nu găsim nici armele, nici soldaţii.
Întregul volum poate fi socotit ca o culegere de principii, norme , reguli ce pot face şi astăzi parte,
printre altele, din deontologia modernă a oamenilor politici cu rol decizional în domeniul securităţii
şi apărării statale.
Lucrarea care l-a consacrat pe Machiavelli este însă „Principele” (Il Principe). Ea este de fapt un
adevărat cod deontologic pentru conducătorul unui stat. Scris în 1513 Principele se pare că a
circulat în timpul vieţii autorului în mai multe copii manuscrise, atât la Florenţa cât şi la Roma,
fiind o lucrare puţin voluminoasă. Iată cum autorul înţelege să trateze despre căile şi purtările unui
principe cu supuşii şi amicii săi: „Dorind să scriu ceva folositor pentru cine se pricepe, mi s-a părut
mai potrivit să merg direct la adevărul real al lucrului decât la închipuirea lui… deoarece este atâta
deosebire între felul în care se trăieşte şi acela cum ar trebui să se trăiască, încât acela care lasă ceea
ce se face pentru ceea ce ar trebui să se facă îşi pregăteşte mai degrabă ruina decât apărarea. De
aceea, un om care ar vrea să se arate pretutindeni bun merge la pierzanie printre atâţia alţii care nu-s
buni” (cap. XV)
Pentru Machiavelli omul este rău, în esenţa lui: ingrat, schimbător, prefăcut, lacom de câştig,
temător de primejdii… „Per esser gli uomini tristi” repeta el continuu şi făcea din această
convingere un postulat al politicii. Regulile de conducere ale Principelui trebuiau să conducă la
îndeplinirea misiunii acestuia, consolidarea şi salvare statului, cel mai înalt obiectiv moral.
Deasupra statului nu există nimic, legea supremă este, ca şi la romani, salvarea lui, iar Principele ca
personificare a statului trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală.
În continuare prezentăm câteva reguli cuprinse în ceea ce considerăm a fi Codul de conduită al
Principelui (n.n) aşa cum a fost conceput de Machiavelli:
să fie mai degrabă crud decât milos, totdeauna mai temut decât iubit;
să nu se ţină de cuvânt dacă nu este nevoie, să fie simulator şi disimulator, căci arta de a guverna
nu este numai arta de a face, ci şi arta de a se preface;
nu e necesar ca principele să aibă toate calităţile pe care oamenii le preţuiesc, dar este necesar să
pară că le are;
să lucreze deseori pentru binele statului, contra bunei credinţe, contra iubirii, contra omeniei, contra
religiei; să nu se depărteze de bine, dar să ştie la nevoie să facă rău;
să se ferească a face acte care i-ar putea atrage ura şi dispreţul oamenilor;
să fie adevărat prieten şi adevărat duşman, totdeauna hotărât şi categoric;
să aprecieze meritele, să onoreze pe artiştii mari, să asigure comerţul şi agricultura, să încurajeze
industriile şi să dea atenţie petrecerilor poporului;
să ştie să-şi aleagă miniştrii şi să fugă de linguşitori.
În capitolul al XXV-lea Machiavelli schiţează întreaga teorie filozofică despre soartă şi
virtute. Deşi recomandă o serie de mijloace politice tiranice şi amorale, el îşi exprimă şi admiraţia şi
simpatia faţă de marile principii ce stau la baza statelor moderne: dreptatea, libertatea şi egalitatea
considerându-le drept condiţii ale unei organizări sociale superioare. Machiavelli este şi va rămâne
o sursă de inspiraţie pentru deontologie, iar machiavellismul expresia unui geniu bărbătesc,
pătrunzător, fin şi hotărât, clarvăzător, pasionat şi cultivat.
Baruch Spinoza (1623-1677), filozof raţional olandez, în lucrarea sa fundamentală „Etica
demonstrată în mod geometric” tratează subiecte deosebit de importante: despre Dumnezeu, despre
11
natura şi originea sufletului, despre originea şi natura pasiunilor, despre servitutea umană şi despre
libertatea umană. Filozofia lui a influenţat pe luminiştii şi materialiştii francezi din secolul XVIII, în
mod deosebit, pe Lessing şi Göethe.
Spinoza considera că omul este atât de mult sclavul întâmplării, încât adeseori este constrâns să
urmeze şi să facă ce este rău, deşi vede ce este bine. De fapt e bun ceea ce ne duce la înţelegerea
lucrurilor şi este rău ceea ce este un obstacol la această înţelegere. Supremul bine este cunoaşterea
lui Dumnezeu. Libertatea omului constă în înţelegerea necesităţii. Un comportament liber înseamnă
acela care înţelege cu ajutorul raţiunii înlănţuirea necesară a lucrurilor, numai astfel omul îşi
măreşte puterea, atât asupra naturii exterioare, cât şi asupra propriilor sale afecte (pasiuni) de a
căror dominaţie se eliberează.
După Spinoza suprema fericire hărăzită omului este rezultatul ridicării lui pe cea mai înaltă treaptă a
libertăţii (a înţelegerii), care îi dă sentimentul comuniunii cu natura şi cu eternitatea, denumită de el
„iubirea intelectuală a lui Dumnezeu”. Aderând la teoria „contractului social” urmându-l pe Hobes
s-a pronunţat, spre deosebire de acesta, pentru o formă democratică de guvernare, în care individul
se poate împlini pe sine.
John Locke (1632-1704) sub aspectul accentului pe care l-a pus pe gnoseologie şi al scopului
cunoaşterii a fost socotit un precursor al lui Kant. El considera că în om există o continuă aspiraţie
spre fericire, dar această tendinţă dominantă trebuie să fie dirijată raţional. Binele nu este numai o
simplă satisfacţie a necesităţilor noastre imperioase, dar şi un acord al acestora cu legea. Ideea că
omul se mişcă în cadrul unor anumite legi instituite şi sancţionate de autoritatea divină, leagă
morala de religie. Legea are diferite izvoare: legea divină care desparte păcatul de datorie; legea
civilă care opune acţiunea inocentă celei criminale, iar opinia publică scindează acţiunile umane în
două categorii – virtuţi şi vicii.
J. Locke este reprezentativ pentru spiritul englez. Pentru el statul se naşte dint-un pact, dintr-o
înţelegere reciprocă, iar funcţia lui este să facă legi, să le execute şi să protejeze societatea
împotriva violenţelor extreme. Puterea supremă aparţine poporului, iar puterea regală nu este nici
absolută şi nici de drept divin. Locke lanseză principiul separaţiei puterilor în stat. Toţi
cetăţenii unui stat trăiesc într-o anumită ordine legală, care poate fi răsturnată numai prin intervenţia
poporului. Deosebit de interesantă este observaţia făcută privind comportamentul regelui faţă de
religie. Un rege nu are dreptul de a impune o credinţă religioasă sau o formă de cult. Acest
comportament este valabil şi pentru codul etic al altor înalţi funcţionari publici. Puterea politică este
limitată şi se desparte de cea religioasă. Toleranţa însă este limitată şi implică limitele interesului
social-politic: până la „papism” care presupune amestecul unei puteri străine şi până la „ateism”
care negând pe Dumnezeu, respinge principiul însuşi al legilor naturale. Filozofia liberalistă a lui
Locke a avut un mare răsunet, fiind continuată în Franţa de Montesquieu şi Rousseau.
Abordarea raţionalistă a comportamentului moral îşi găseşte o înaltă expresie în sistemul filozofic al
lui Immanuel Kant (1724-1804), întemeietorul filozofiei clasice germane, unul dintre cei mai
importanţi gânditori ai epocii moderne. În anul 1797, Kant publică „Metafizica moravurilor”
alcătuită din două părţi, potrivit celor două moduri de a se conforma moravurilor: „principiile
metafizice ale teoriei dreptului” şi „principiile metafizice ale teoriei virtuţii”. De o parte legalitatea
şi de altă parte moralitatea, tocmai esenţa oricărui demers deontologic.
Legalitatea este conformitatea externă cu datoria şi ca atare ea nu se ocupă de mobilele acţiunii
(interes, frică, respectul datoriei); moralitatea este conformitatea internă cu datoria, întrucât mobilul
acţiunii e întotdeauna respectul pentru datorie.
Adevărate fundamente ştiinţifice pentru deontologie le reprezintă teoretizarea de către Kant a
noţiunilor de morală a datoriei şi voinţă bună. Termenul de bun este echivoc. Bune sunt şi
însuşirile naturale ca talentul, curajul, puterea sau calităţile sociale ca banii, gloria etc., însuşiri şi
calităţi utile şi producătoare de fericire. Toate acestea însă reprezintă un bine condiţionat, întrucât
pot fi puse şi în slujba răului. Un om talentat, curajos, bogat etc., poate fi un mizerabil. Voinţa bună
este bună în sine şi necondiţionată, independentă de utilitate sau fericire; voinţa e bună prin direcţia
ei şi prin intenţia ei.
Conceptul de voinţă bună include la Kant obligaţia sau datoria. În raport cu datoria, acţiunile
omului se împart în două; contrare datoriei şi conforme datoriei. De aici Kant, deduce că datoria
este „necesitatea unei acţiuni din respect pentru lege” şi chiar împotriva înclinaţiilor naturale.
12
 Analizând metafizica moravurilor, Kant o asimilează cu deducerea raţională a datoriei sau
legii morale. Voinţa este facultatea de a lucra potrivit legilor obiective ale raţiunii. Dacă voinţa nu
lucrează conform raţiunii ea se lasă influenţată de alte mobile, adică de înclinaţii. Faţă de o astfel
de voinţă, subordonată înclinaţiilor, legea morală se înfăţişează ca o „poruncă” sau un „imperativ”,
deci ca o constrângere deosebită de cea naturală.
Din conceptul unei legislaţii universale şi din acela al persoanei scop în sine, Kant deduce
ideea unei „împărăţii a scopurilor”, la care e părtaşă orice fiinţă raţională”.
Ocupându-se de metafizica libertăţii Kant face deosebirea dintre legalitate şi moralitate. Dacă
voinţa e determinată potrivit legii morale, dar nu din cauza legii, avem legalitate, dacă voinţa e nu
numai potrivită legii, ci şi determinată nemijlocit de lege, avem moralitate. Astfel, legea morală este
şi mobilul voinţei. Lucrăm din datorie şi nu din înclinare, iar uneori chiar contra înclinărilor.
Vorbind de „datoriile de virtute” cum le numeşte el, Kant consemnează că acestea nu pot fi obţinute
prin constrângere sau penalitate. Ele se bazează pe forul interior al conştiinţei, adică pe legea
morală ca mobil şi nu pe egoism. Tăria de a rezista tuturor ispitelor egoiste se cheamă virtute.
Omul are două feluri de datorii: faţă de sine şi faţă de alţii. De aceea morala se reduce la „propria
perfecţionare şi fericirea celorlalţi”
***
Cele câteva repere teoretice privind rădăcinile deontologiei sunt edificatoare pentru a demonstra că
această ştiinţă este pe cât de nouă sub aspectul termenului folosit în zilele noastre, pe atât de veche,
ca şi morala din care s-a desprins şi pe care se suprapune cu obiectul, domeniul şi metodele de
cercetare. Succinta incursiune făcută în istoria filozofiei şi mai cu seamă într-una din componentele
sale fundamentale care este morala sau etica, nu epuizează nici pe departe subiectul. Într-o abordare
mai cuprinzătoare se poate completa paleta gânditorilor moderni ale căror creaţii au tangenţă cu
tema lucrării noastre cum ar fi: Montesquieu, J.J. Rousseau, G. W. Leibniz, F. Hegel, A.
Schopenhauer, JS Mill, S. Kierkegaard, M. Heidegger, W. James şi mulţi alţii.

1.4. Obiectul, categoriile şi definirea deontologiei funcţiei publice

1.4.1 Obiectul deontologiei funcţiei publice

Termenul de deontologie este introdus în limbajul ştiinţific de Jeremy Bentham (1748-1832) filozof
şi jurist englez, teoretician al liberalismului şi promotor în etică a utilitarismului. În lucrarea sa
„Deontologia sau ştiinţa moralei” publicată după moartea autorului în 1933 se arată că deontologia
este „ştiinţa a ceea ce trebuie să faci în orice împrejurare” şi aceasta echivalează pentru autor cu
ştiinţa producerii fericirii.
J. Bentham nu a fost un spirit filozofic în adevăratul înţeles al cuvântului, dar gândirea sa se
caracterizează prin insistenţa cu care, pornind de la un anumit principiu general, caută să rezolve o
multitudine de probleme practice într-o deplină consecvenţă. Cu această calitate, el se impune, cum
spunea John Stuart Mill, nu ca un mare filozof, ci ca un mare reformator al filozofiei. Despre
„Deontologia” lui Bentham, acelaşi autor spunea că ar fi trebuit să nu apară niciodată. Ea tratează
acea „petiţie morală” care e indispensabilă în raporturile comerciale.
Semnificaţia deontologiei lui J. Bentham nu putea să nu capete conţinut utilitar, formaţia sa
filozofică. În doctrina sa etică, deontologia apare ca o disciplină al cărui scop este evaluarea
preliminară a consecinţelor unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere
sau durere pe care acea acţiune o provoacă, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită.
Ulterior, deontologia a fost separată de axiologie. Aceasta ( grecescul axia „valoare” şi „logos”
„cuvânt” „teorie”) a rămas ca teorie generală a valorii. Ca disciplină filozofică, axiologia are ca
obiect de studiu geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea şi ierarhizarea valorilor în viaţa
socială. Ea operează cu conceptul de valoare, prin care subsumează toate notele generale şi
esenţiale ale diferitelor specii de valori (etice, teoretice, estetice, politice, juridice, economice etc.).
Obiectul axiologiei s-a constituit ca disciplină filozofică de sine stătătoare relativ târziu atunci când
a apărut necesitatea şi posibilitatea elaborării unei teorii de ansamblu asupra valorilor culturii, teorie
menită să pună în evidenţă criteriile de distingere şi de ierarhizare a valorilor.

13
Spre deosebire de axiologie deontologia are ca obiect de studiu acţiunile ce decurg în special din
datoria morală. Ea este o parte a moralei (eticii) al cărui obiect îl reprezintă, în principal, tocmai
studiul datoriei morale, al naturii şi formelor acesteia.
În sfera conceptului de morală sunt cuprinse conştiinţa morală (convingeri, concepţii, idealuri
morale), norme, principii şi relaţii morale, acestea din urmă fiind convertite (obiectivate) cu fapte şi
acţiuni eficiente social. Atât faptele morale, cât şi atitudinile sau normele se apreciază în funcţie de
categoriile fundamentale ale moralei (binele şi răul, datoria, responsabilitatea etc.).
Ca parte a moralei, deontologia reprezintă un ansamblu de deprinderi, sentimente, atitudini şi
mentalităţi, principii, norme şi precepte, valori şi idealuri care privesc raporturile omului în legătură
cu exercitarea unei profesii.
Obiectul deontologiei îl reprezintă, aşadar, acele reguli şi îndatoriri aferente unei anumite profesii,
ocupaţii sau îndeletniciri, care reprezintă baza datoriei morale în practicarea licită şi corectă a
acesteia.
Deontologia este astăzi acceptată ca o „doctrină” a moralei profesionale. Dicţionarul
Larousse prezintă deontologia ca fiind „ensemble des regles et des devoirs qui regissent une
profession, la conduite de ceux l’exercent, les raports entre ceux-ci et leurs clients ou le public”
(ansamblul de reguli şi datorii sau obligaţii ale unei profesii, relaţiile dintre cei care o exercită,
dintre aceştia şi restul populaţiei).
Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că deontologia funcţiei publice este o parte a deontologiei
generale şi are ca obiect de studiu ansamblul de reguli de conduită specifice funcţionarilor publici.
Deontologia funcţiei publice cercetează regulile, normele, principiile, preceptele, deprinderile,
sentimentele şi convingerile, atitudinile şi mentalităţile care privesc practicarea legală, autorizată şi
corectă a unei profesii specifice, aceea de funcţionar public.
Obiectul deontologiei funcţiei publice este însăşi conduita morală a exercitării unei profesii publice,
sub constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se suprapune acesteia în scopul realizării binelui
colectiv şi individual în servirea cu competenţă a interesului public.
Pentru a înţelege mai bine obiectul deontologiei funcţiei publice, delimitarea acesteia în
cadrul deontologiei generale, precum şi categoriile cu care operează facem în continuare câteva
precizări şi comentarii cu privire la profesia publică.

1.4.2 Funcţia publică şi noţiunea de funcţionar public

Orice stat, organele sale locale şi centrale au ca îndatoriri fundamentale asigurarea teritoriul asupra
căruia îşi exercită suveranitatea, a vieţii şi bunurilor membrilor societăţii, satisfacerea necesităţilor
de instruire, cultură şi sănătate a populaţiei, asigurarea fondurilor necesare bunei funcţionări a
organelor, serviciilor publice, precum şi a instituţiilor publice de învăţământ, cultură, sănătate etc.
Statul îşi exercită atribuţiile publice printr-o serie întreagă de organisme care au obligaţia de a le
înfăptui în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie. Organismele create de stat pentru a-şi
putea executa atribuţiile se numesc servicii publice.
Atributele statului modern sunt realizate cu ajutorul serviciului public de legiferare, serviciului
public judiciar şi serviciilor publice administrative. Profesorul P Negulescu sintetizând obligaţiile
statului pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii arată că „statul trebuie să faciliteze
transportul persoanelor şi mărfurilor, construind căi de comunicaţii, să asigure ordinea publică, să
apere colectivitatea împotriva atacurilor din afară, să caute să dezvolte individul, prin răspândirea
culturii şi artei, să ia toate măsurile ca indivizii să aibă posibilitatea de a se hrăni, să aibă o
bunăstare sanitară”3. Toate aceste interese se satisfac de serviciile publice administrative ale statului
şi în condiţiile legii, de particulari.
Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public trebuie ca acel organism înfiinţat prin lege sau pe baza
legii să satisfacă în mod continuu şi ritmic interesele membrilor societăţii. De asemenea, serviciile
publice sunt dotate, încă de la înfiinţare cu funcţii publice, care sunt ocupate în condiţiile legii, de
persoane fizice cu o pregătire de specialitate adecvată, iar baza lor materială este asigurată de către
stat sau organele administrativ-teritoriale ale statului.

3
P. Negulescu – Tratat de drept internaţional, ediţia a IV-a Bucureşti, 1934, pg. 119.
14
Serviciile publice sunt organizate sub forma ministerelor, agenţiilor naţionale, autorităţilor
naţionale, comisiilor naţionale, instituţiilor naţionale şi oficiilor naţionale.
După cum am mai arătat, interesele generale ale societăţii sunt satisfăcute nu numai de stat, prin
serviciile publice pe care le înfiinţează, ci şi de particulari, prin crearea în condiţiile legii, a unor
instituţii ce urmăresc, prin activitatea ce o desfăşoară, satisfacerea unor interese generale ale
societăţii. În literatura de specialitate asemenea instituţii private, create din iniţiativă privată, cu
fonduri private şi nonprofit, pentru satisfacerea unui interes general sunt cunoscute, aşa cum le-a
numit profesorul P. Negulescu „stabilimente de utilitate publică”. În România, modul de înfiinţare
şi de dizolvare a stabilimentelor de utilitate publică este reglementat de O.G. nr.26/ 2000, cu privire
la asociaţii şi fundaţii.
Trebuie să facem precizarea că statul poate înfiinţa şi servicii publice care funcţionează în regie
proprie. Aceste servicii au fost şi mai sunt încă denumite stabilimente publice. Regiile autonome
sau diferite companii, în măsura în care obiectul lor de activitate este satisfacerea unor interese
speciale şi specifice ale membrilor societăţii, pot fi considerate stabilimente publice, care au drept
scop obţinerea de profit.
Deosebirea esenţială constă în ce ne priveşte în calitatea pe care o are personalul de specialitate
încadrat în cele două tipuri de instituţii. În cadrul asociaţiilor şi fundaţiilor, stabilimentelor de
utilitate publică, reglementate de O.G. nr. 26/ 2000 personalul de specialitate încadrat nu are
calitatea de funcţionar public şi deci, iese din sfera de preocupare a temei noastre.
Stabilimentele publice sunt dotate cu funcţionari publici, iar persoanele fizice care ocupă, în
condiţiile legii o funcţie publică sunt funcţionari publici (Legea nr. 215/2001).
Noţiunea de funcţionar public o întâlnim în Constituţie şi legi, dar şi în diferite acte normative de
salarizare, altele decât legile, precum şi în acte administrative de autoritate, de înfiinţare, organizare
şi funcţionare a unor servicii publice, precum şi în statele de funcţii ale acestora.
Prin funcţie publică înţelegem un ansamblu complex de puteri, obligaţii, responsabilităţi şi
competenţe, stabilite în cadrul unui serviciu public, în scopul satisfacerii în mod continuu şi ritmic
a intereselor generale ale societăţii. Acelaşi prof. P. Negulescu, personalitatea cea mai autorizată în
materie arată că: „…funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege
pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupat, în chip temporar, de un titular
(sau mai mulţi) persoană fizică, şi care, exercitând puterile în limitele competenţei, urmăreşte
realizarea scopului pentru care a fost creată funcţia”4
În esenţă funcţia publică are următoarele trăsături:
este un ansamblu de puteri, obligaţii, răspunderi şi competenţe stabilite la înfiinţarea serviciului
public;
este exercitată de personalul încadrat care îndeplineşte condiţiile de studii şi stagiu cerute de lege şi
de statul de funcţii al serviciului public respectiv;
puterile, atribuţiile şi competenţele funcţiei publice sunt exercitate ritmic şi continuu;
funcţiile publice ale unui serviciu public sunt stabilite în statul de funcţii, întocmit şi aprobat
potrivit legii;
funcţionarul public primeşte un salariu şi alte drepturi băneşti prevăzute de lege în schimbul
activităţii prestate în funcţia publică în care este încadrat;
funcţia publică se înfiinţează şi desfiinţează de către anumite autorităţi şi prin acte administrative
stabilite de lege.
Profesia de funcţionar public este ca orice altă profesie şi un domeniu de studiu al
deontologiei, în care caz, avem de a face cu deontologia funcţiei publice sau a profesiei de
funcţionar public.
Cu excepţia funcţiilor de specialitate (de conducere sau de execuţie), pe care le întâlnim numai la
aparatul de lucru al celor două camere ale Parlamentului României, la Administraţia Prezidenţială şi
la Guvern, celelalte funcţii publice cu care sunt dotate serviciile publice se împart în: funcţii publice
ocupate de înalţi funcţionari publici, funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor
publici de conducere şi funcţii publice corespunzătoare categoriilor funcţionarilor publici de
execuţie.

4
P. Negulescu – op.cit. pg. 531
15
O altă clasificare a funcţiilor publice este dată de Legea nr. 188/ 1999 privind Statutul funcţionarilor
publici modificată prin Legea nr. 161/ 2003. Potrivit celor două acte normative funcţiile publice se
clasifică astfel:
funcţii publice generale, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter
general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor;
funcţii publice specifice, cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării
competenţelor specifice;
funcţii publice din clasa I, pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite
cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
funcţii din clasa a II-a, pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu
diplomă;
funcţii publice din clasa a III-a, pentru a căror ocupare se cer studii medii, liceale, absolvite cu
diplomă.
Pe parcursul lucrării noastre vom avea posibilitatea de a ne mai referi la noţiunile prezentate, prilej
cu care vom detalia unele aspecte relevante pentru subiectul analizat. Cele prezentate până acum le
considerăm cunoştinţe minime pentru a înţelege sfera de cuprindere a profesiei de funcţionar public
şi pentru a putea ajunge astfel la definirea deontologiei funcţiei publice.

1.4.3 Funcţia publică şi funcţia de demnitate publică

În scopul eliminării confuziilor se impun câteva precizări. Constituţia României face distincţie între
funcţia publică şi cea de demnitate publică, stabilindu-le şi factorul comun astfel: „Funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii de persoane care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”5
Funcţia de demnitate publică se ocupă prin mandat direct sau prin numire, potrivit legii. Funcţia de
demnitate publică nu corespunde definiţiei funcţiei publice pe care am prezentat-o în subcapitolul
precedent. Una din condiţiile definitorii ale funcţiei publice este aceea că se exercită în mod
continuu, ceea ce nu se realizează în cazul funcţiei demnitatii publice. Astfel, senatorii şi deputaţii,
consilierii judeţeni şi consilierii locali, îşi desfăşoară activitatea numai în sesiuni, respectiv şedinţe,
precum şi în comisiile permanente de specialitate (ale celor două Camere ale Parlamentului) ori în
comisiile de specialitate în principalele domenii de activitate pentru consilieri.
O altă deosebire fundamentală dintre funcţia publică şi cea de demnitate publică are ca temei faptul
că funcţiile de demnitate publică se ocupă fie prin mandat obţinut direct prin alegeri organizate
(senatori, deputaţi, consilieri judeţeni şi locali, precum şi primari), fie prin numire de către organele
competente ale statului: Preşedintele României, Guvernul României şi Primul-ministru al
Guvernului României.
O întrebare care s-ar putea pune este accea de a ştii, dacă persoana care deţine o funcţie de
demnitate publică este sau nu funcţionar public. Dacă avem în vedere că funcţionarul public este
caracterizat prin continuitate şi stabilitate în funcţia publică, observăm că demnitarul ocupă o
funcţie politică, neîntrunind caracteristicile funcţionarilor publici de carieră al căror regim juridic
este dat de o legislaţie adecvată.
În ceea ce ne priveşte achiesăm întrutotul la opiniile potrivit cărora persoana care ocupă o funcţie
de demnitate publică este un demnitar şi nu un funcţionar public.
O clasificare, după criteriul teritorial a demnitarilor ar putea fi următoarea:
A. Demnitarii naţionali:
Preşedintele României;
Parlamentarii;
Membrii guvernului (primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului)
Conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
B. Demnitarii judeţeni:
Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene;

5
Constituţia României, 2003, art. 16, alin 3.
16
Consilierii consiliului judeţean;
Prefecţii şi subprefecţii.
C. Demnitarii locali:
Primarii şi viceprimarii municipiilor, oraşelor şi comunelor;
Consilierii consiliilor locale, municipale şi comunale.
Persoanele care ocupă funcţiile mai sus menţionate sunt demnitari, au atribuţii şi responsabilităţi
precise şi sunt aleşi sau numiţi în funcţiile respective. Aceste funcţii (cu unele excepţii) au caracter
politic. În unele acte normative mai vechi, aşa cum a fost Statutul funcţionarilor publici din 1923,
această categorie de salariaţi era considerată funcţionari politici.
Demnitatea publică se exercită de persoane cu apartenenţă politică (sau susţinere politică), în urma
alegerilor sau prin numire, la propunerea forţelor politice îndreptăţite.
Deţin funcţii de demnitate publică alese:
Preşedintele României;
Senatorii şi deputaţii Parlamentului României;
Consilierii consiliilor judeţene şi locale (municipale, orăşeneşti şi comunale).
Preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene şi viceprimarii sunt aleşi de consilierii consiliilor
judeţene şi locale, situaţii în care cei care deţin astfel de demnităţi publice, nu fac parte din
categoria celor aleşi.
Cele mai importante persoane care deţin funcţii de demnitate publică în România sunt:
Primul ministru şi membrii guvernului;
Conducătorii celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului sau ministerelor
şi adjuncţii acestora;
Conducătorii, adjuncţii şi unii membrii ai autorităţilor administrative autonome;
Membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii acestuia;
Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie şi adjuncţii acestuia;
Preşedintele şi judecătorii Curţii constituţionale;
Preşedintele şi preşedinţii de secţii ai Consiliului Legislativ;
Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia;
Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţie, consilierii de conturi şi procurorul general
financiar ai Curţii de Conturi;
Consilierii Administraţiei Prezidenţiale;
Preşedintele, vicepreşedintele şi consilierii de concurenţă ai Consiliului Concurenţei;
Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
Preşedintele şi membrii consiliului Naţional al Audiovizualului;
Prefecţii şi subprefecţii;
Conducătorii şi adjuncţii Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe,
Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciului de Comunicaţii Speciale,
Guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguverna-torul Băncii Naţionale a României;

1.4.4 Definiţia deontologiei funcţiei publice

Funcţia exercitată de o persoană în domeniul public aparţine unei profesii distincte, profesia de
funcţionar public. Exercitarea profesiei de funcţionar public presupune cunoaşterea şi aplicarea unor
principii şi reguli care se transformă în atitudini şi comportamente în scopul satisfacerii nevoilor de
bine individual şi al servirii interesului public.
Deontologia funcţiei publice se utilizează limbajul etic general, dominat de concepte etice
fundamentale adaptate domeniului în care lucrătorul dintr-o funcţie publică munceşte. Ea foloseşte
conceptele fundamentale de bine-rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, exact-inexact,
drept-nedrept etc. pentru a identifica, formula şi propune reguli şi îndatoriri aferente profesiilor
publice.
Cerinţa îndeplinirii corecte, exigente, morale, drepte etc., a activităţii în domeniul de
referinţă al profesiei publice presupune exercitarea regulilor, principiilor şi atribuţiilor adecvate unei
funcţii publice pentru:
17
prevenirea efectelor adverse cauzate de acestea;
prevenirea riscului ştirbirii prestigiului profesiei publice, profesie cu un mare impact social.
Deontologia funcţiei publice nu se substituie legislaţiei în domeniu, ci furnizează elementele
morale specifice legate de practicarea corectă a funcţiilor din domeniu public.
Cu riscul de a ne repeta considerăm foarte importantă înţelegerea distincţiei ce trebuie făcută
între normele de drept şi cele morale, preluate de deontologie. Principalele deosebiri dintre normele
de drept care reglementează juridic relaţiile ce se stabilesc între oameni, în legătură cu îndeplinirea
funcţiilor publice şi cele de conduită morală, deontologice sunt, în general, următoarele:
normele de drept au un caracter general, întrucât se aplică în acelaşi mod, tuturor situaţiilor
reglementate care cad sub incidenţa lor; normele şi principiile deontologiei funcţiei publice se
concentrează numai pe conduita morală şi numai în legătură cu exercitarea funcţiei publice, deci au
un caracter particular;
norma juridică este abstractă, fiind rezultatul trecerii de la particular la general, întrucât dă expresie
trăsăturilor esenţiale şi caracteristice ce trebuie reflectate în conduita prescrisă; norma deontologică
publică este rezultatul prelucrării de la generalul moralei, la particularul deontologiei publice şi la
individualul profesiei publice; deci normele deontologiei publice au un caracter concret;
norma juridică are un caracter obligatoriu, deoarece conduita subiecţilor, a lucrătorilor din
domeniul public în speţă, trebuie să se conformeze unor reguli care asigură ordinea de drept;
conformarea faţă de norma de drept este dublată de forţa de constrângere a statului, în procesul
aplicării dreptului; normele şi regulile deontologiei funcţiei publice sunt prescriptive, orientative,
indicative; ele se impun prin educaţie, iar singura sancţiune este „blamul” (oprobriul) opiniei
publice; numai sub acest aspect putem înţelege obligativitatea normelor deontologiei.
Pe de altă parte, între normele de drept ce reglementează domeniul public şi normele
deontologiei funcţiei publice există importante asemănări:
ambele sunt reguli de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre
indivizii în cadrul domeniului public;
ambele tipuri de norme se adresează conduitei umane şi nu obiectelor sau funcţiilor publice: relaţiile
nu se stabilesc între oameni şi obiecte materiale sau diferite funcţii publice, ci între oameni referitor
la obiecte materiale sau la exercitarea funcţiilor publice;
atât norma juridică cât şi norma deontologică publică reglementează interese sociale fundamentale
în domeniu care dau viaţă voinţei generale, indiferent dacă aceste reguli sunt cuprinse în acte
normative sau în coduri de conduită deontologice.
Reluând unele aprecieri din filozofia clasică germană nu putem să facem distincţie între
dreptul public şi deontologia funcţiei publice dacă nu luăm în considerare raportul legalitate-
moralitate, analizat de Imanuel Kant, în celebra sa „Metafizica moravurilor” (1797). Această
genială lucrare este alcătuită din două părţi potrivit celor două moduri de a se conforma
moravurilor: „principiile metafizice ale teoriei dreptului” şi „principiile metafizice ale teoriei
virtuţii”. Aşa apare la Kant comparaţia dintre cele două noţiuni analizate: pe de o parte legalitatea
conformitatea externă cu datoria şi, ca atare, ea nu se preocupă de mobilul acţiunii (interes, teamă,
respect), iar pe de altă parte moralitatea, adică conformitatea internă cu datoria, întrucât mobilul
acţiunii e întotdeauna respectul pentru datorie.
De aici o altă importantă deosebire între drept şi morală cu urmări deontologice care trebuie
examinate. Dacă dreptul are în centrul obiectului său de studiu comportamentul licit sau ilicit,
deontologia operează în principal cu morala datoriei profesionale.
Datoria morală nu poate fi obţinută prin constrângere sau penalitate ca cea juridică. Ea se
bazează pe forul interior al conştiinţei, adică pe norma morală ca mobil, nu pe egoism. Datoria
morală presupune rezistenţa în faţa ispitelor egoiste pentru a ajunge la virtute, valoare morală cu
implicaţii de substanţa şi în domeniul deontologiei funcţiei publice.
Datoria morală faţă de îndeplinirea profesiei publice este la rândul ei împărţită în datorie
faţă de sine şi datorie faţă de alţii. În concepţia lui Kant datoriile faţă de sine pot fi „perfecte” sau
negative ori „imperfecte” sau pozitive. Datoriile perfecte care sunt negative, fiindcă interzic sunt
datorii de conservare de sine, fie faţă de eul fizic, fie faţă de eul moral. Faţă de eul fizic, morala
interzice: sinuciderea, mutilarea, plăcerea nenaturală, mâncarea, băutura excesive etc. Faţă de eul
moral se interzice degradarea lui prin minciună, avariţie şi servilism. Kant spunea că minciuna este
18
rădăcina oricărui rău moral. Minciuna este o autodegradare. Datoriile imperfecte (imprecise) se
referă la propria perfecţionare, fie a dispoziţiilor naturale (forţele corpului, sufletului,
personalitatea), fie a celor morale (puritate desăvârşită a conştiinţei).
Datoria faţă de alţii se împarte în două: datoria de iubire şi datoria de respect. Datoriile de
iubire sunt: datorii de binefacere, de recunoştinţă şi de simpatie. Opuse bunăvoinţei sau bunătăţii
este invidia (întristarea în faţa fericirii altora). Ea se asociază cu ingratitudinea, ca şi cu viciul opus
simpatiei.
Datoria de respect se bazează pe demnitatea umană, care nu poate fi refuzată nici celui mai
vicios. Dacă datoria faţă de sine are o valoare egală pentru orice profesie, se pare că pentru
funcţionarul public, datoria faţă de alţii este esenţa datoriei sale morale. Funcţionarul public este
întotdeauna pus să slujească pe alţii şi nu pe sine, binele general, interesul public, dar şi pe al
fiecărui cetăţean în parte.
Respectul faţă de cei în slujba cărora se găseşte (cetăţenii în cazul funcţionarului public) poate fi
lezat prin trei vicii: orgoliul (ne considerăm superiori celor cu care venim în contact), bârfa
(micşorăm răutăcios valoarea altuia) şi calomnia (aduce bârfa până la batjocură). Să mai spunem că
orgoliului bazat pe vanitate şi exagerat până la nebunie i se opune mândria îndreptăţită. Din unirea
bunăvoinţei şi respectului ies virtuţiile „homiletice”, de raporturi sociale având ca formă
desăvârşită prietenia.
Actele de conduită, inclusiv în domeniul deontologic, nu se produc niciodată mecanic, gratuit. La
baza lor există un dispozitiv energetic, o constelaţie de sensuri, care face ca ele să varieze calitativ,
în funcţie de persoană, moment şi situaţie. De aceea, trebuie să mai vorbim înainte de a defini
deontologia funcţiei publice şi de motivaţie, concept fundamental în ştiinţele social-umane.
Pentru deontologia funcţiei publice motivaţia este ansamblul acelor factori care-l desăvârşesc pe
lucrătorul din domeniul public să îndeplinească atribuţiile funcţiei în care este încadrat, pentru ca
funcţia să-şi atingă scopul pentru care a fost creată. Funcţionarul public este animat de un ansamblu
de mobiluri, trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri etc., care susţin respectarea de
către acesta a regulilor practicării funcţiei respective. Refuzul recunoaşterii îndatoririlor creează
premisele punerii în primejdie a situaţiei acelui funcţionar, precum şi punerea în primejdie a
prestigiului funcţiei publice în care este încadrat.
Deontologia funcţiei publice se regăseşte în categoriile profesionale recunoscute ca specializări
concrete (uneori vocaţionale )şi autorizate, inelastice sau cu elasticitate scăzută la recalificare şi
reconversie profesională. Practicarea profesiei de funcţionar public presupune atât un anumit nivel
de specializare, cât şi o conduită socotită normală în raport cu scopul social al creării funcţiilor
publice respective, conduită care apare de cele mai multe ori sub forma de regulamente de
funcţionare, coduri, cartă etc.
Codurile etice sau codurile deontologice din domeniul public sistematizează reguli şi norme ale
comunităţii în cazul particular al profesiei de funcţionar public. Nerespectarea regulilor sau
încălcarea îndatoririlor deontologice implică atât răspunderea disciplinară şi juridică a
funcţionarului public, cât şi morală, deontologică. Spre deosebire de răspunderea juridică,
răspunderea deontologică se bazează pe aspectul moral: pe apărarea onoarei, demnităţii şi
prestigiului profesiei de funcţionar din domeniul public.
Deontologia funcţiei publice poate fi definită ca fiind un ansamblu de reguli, norme şi principii
ce vizează în principal, datoria morală, de atitudini şi comportamente motivate moral, aferente
persoanelor numite într-o funcţie publică prevăzută cu atribuţii şi responsabilităţi în temeiul
legii, în scopul servirii corecte a interesului general public şi al fiecărui cetăţean, precum şi al
menţinerii şi sporirii autorităţii, demnităţii şi prestigiului profesiei de funcţionar public.
În conformitate cu cele prezentate până acum, în continuarea lucrării noastre vom încerca să
identificăm câteva aspecte ale deontologiei funcţiei publice, a statutelor şi codurilor celor mai
reprezentative categorii de funcţionari publici. Lucrarea se adresează în mod deosebit studenţilor, în
primul rând celor din administraţia publică, dar şi altor studenţi care după absolvire vor ocupa o
funcţie sau alta în domeniul public. Vom prezenta, de asemenea, aspecte deontologice legate de
fenomene antisociale, cum ar fi corupţia şi birocratismul care trebuie sesizate şi controlate conform
prevederilor legale, dar şi rapoarte la constrângerile de ordin juridic, moral şi deontologic, cum ar

19
fi: conflictul de interese, incompatibilităţi, restricţii şi interdicţii precum şi la valorile etice legate de
profesia de funcţionar în serviciul public.
De asemenea, lucrarea se adresează populaţiei care vine în contact cu personalul din domeniul
public pentru a ştii la ce trebuie să se aştepte privind comportamentul etic al acestora, atunci când
execută o funcţie publică. Exigenţa populaţiei are o mare înrâurire asupra întăririi răspunderii
funcţionarilor publici în respectarea deontologiei lor profesionale.

1.4.5 Termeni de referinţă în studiul deontologiei funcţiei publice

Ca ştiinţă care studiază modele etice profesionale, către care tinde individul pentru a exercita
legitim şi corect o anumită ocupaţie, recunoscută social, deontologia foloseşte termeni morali,
psihologici şi psiho-sociali, între care comportamentul şi atitudinea ocupă un loc central. De aceea,
considerăm necesare unele explicaţii şi specificări pentru a înţelege accepţiunea ştiinţifică pe care
deontologia funcţiei publice o atribuie în demersurile sale unor termeni specifici şi altor ştiinţe.
Personalitatea6 umană este o construcţie foarte complexă dar unitară, funcţionând ca un
ansamblu de determinări interne care mediază reflectarea psihică şi conduita omului. Psihologia
generală studiază personalitatea punând accentul pe:
trăsături: onestitate, hărnicie, altruism, egoism, independenţă, responsabilitate, autocontrol etc.;
fenomene psihice: cogniţia, afectivitatea, motivaţia, voinţa;
componente: temperamentul, caracterul, aptitudinile.
Psihologia socială studiază personalitatea în cadrul interacţiunii sociale, având drept
coordonate de definiţie ale ei statusurile şi rolurile.
Statusul social reprezintă poziţia unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social,
implicând un ansamblu legitim de aşteptări faţă de cei care ocupă alte poziţii în cadrul aceluiaşi
sistem. El este un concept fundamental în psihologia socială, antropologie socială, cultură,
sociologie şi, spunem noi, deontologie.
Funcţia publică este ocupată de o persoană numită funcţionar public, care are un status
social foarte bine definit. Termenul a fost preluat din filozofia socială a lui Hobbes, Locke şi Smith.
În deontologia funcţiei publice, preocupată de problemele funcţionarilor din instituţiile şi
autorităţile publice în vederea ridicarii prestigiului profesiunii lor, statusul are o mare importanţă în
decelarea îndatoririlor şi drepturilor, a puterii pe care le au persoanele aflate în serviciul public.
Comportamentul reprezintă totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective)
prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social ale lumii exterioare. În
deontologia funcţiei publice, ca şi în general în psihologia socială, se are în vedere, ca sistem de
referinţă specific pentru comportamentul uman, situaţia socială în care este amplasată persoana, în
cazul nostru, funcţionarul public şi căreia trebuie să-i răspundă prin comportamentul său.
La nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traducător de atitudini, cei doi termeni aflându-se
în raporturi de complementaritate. Atitudinea este o variabilă psihologică latentă, stabilă, structurată
în timp, în cadrul relaţiilor dintre o persoană şi ambianţa sa.
Atitudinile se situează la intersecţia mai multor categorii de fenomene psihice (cognitive, afective,
voliţionale) fiind expresia organizării lor selective într-o structură, care permite intuirea modului
cum vor funcţiona procesele psihice ale unei persoane şi anticiparea conduitei posibile într-o
anumită situaţie. Atitudinea este o organizare durabilă de motive, emoţii, percepţii în raport cu un
anumit aspect al universului individual ( Krech şi Crutchfield).
Fiind cheia înţelegerii organizării comportamentului pe termen lung, atitudinea nu se confundă cu
comportamentul, între cele două categorii neexistând o relaţie directă şi liniară. Atitudinea este un
comportament virtual, iar comportamentul la rândul său, este o atitudine explicită. Atitudinea se
manifestă probabilistic în comportament, ceea ce în deontologie, de exemplu, face să devină
6
Personalitatea reprezintă esenţa omului ca obiect şi subiect al procesului social istoric. Termenul este utilizat cu nuanţe
semantice diferite în filozofie, etică, sociologie, istorie, pedagogie, psihologie. Accepţiunea cea mai larga i-o da
psihologia. Din multitudinea de definiţii (peste 100) reţinem ca atribute fundamentale ale personalităţii:unitatea,
integrarea ierarhică a funcţiilor, proceselor, stărilor şi conduitelor, invariaţia structurii, dinamismul, orientarea şi
finalitatea acţiunilor. Personalitatea exprimă calitatea de ansamblu a organizării individului uman ca membru al
societăţii ca element al unui complex sistem de relaţiişi interacţiuni sociale.
20
necesară elaborarea unor coduri etice sau deontologice, ca modele de concordanţă în exercitarea
unei profesii anume.
Deontologia funcţiei publice utilizează termenul de atitudine atât în raport cu funcţionarul public
concret, dar, mai ales, în raport cu întreaga categorie de funcţionari publici care trebuie să urmeze
anumite modele deontologice, ori un anumit grup din cadrul acestora cum ar fi: funcţionarii publici
din administraţia de stat, militarii, poliţiştii etc.
Deşi esenţială pentru înţelegerea organizării comportamentului, atitudinea nu este singura variabila
internă reprezentată în comportament. Deosebit de importantă pentru înţelegerea comportamentului
etic sunt motivele, cu rolul lor de suport energetic şi scopurile, ca modele ce prefigurează şi
orientează anticipat comportamentul uman.
Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi în general, în ştiinţele despre om, cum
este şi deontologia. El exprimă faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un
ansamblu de mobiluri (trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri) care susţin
realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Aceste mobiluri reprezintă condiţii interne
interpuse între stimulii mediului şi reacţiile organismului, mediind, cerând, întreţinând un
comportament sau altul.
Motivele arată că actele de conduită nu se produc niciodată mecanic, întâmplător şi gratuit. La baza
lor există un complicat dispozitiv energetic, o constelaţie de sensuri care face ca ele să varieze
calitativ, în funcţie de persoană, moment şi situaţie. Aceasta reprezintă variabila motivaţională care
explică modul diferit de comportare în situaţii similare ale omului.
Deontologia operează cu forma cea mai înaltă a motivaţiei, cea internă, care se naşte atunci când
activitatea, statusul profesional cu care interacţionează subiectul, devine el însuşi o necesitate. O
astfel de motivaţie (internă) condensează în sine trebuinţa de exercitare a unei profesii, valorificarea
socială a activităţii cu care se ocupă el şi conştiinţa fecundităţii sociale a muncii individuale.
Activitatea profesională oferă posibilitatea realizării de sine, generează din interior satisfacţii, cu
alte cuvinte, se realizează automotivaţia, omul contopindu-se tot mai mult cu sarcinile în care se
obiectivează.
Scopurile sunt o reprezentare anticipată a rezultatelor acţiunii umane. Scopul
exercitării unei anumite profesii urmăreşte satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale
oamenilor. Fără a intra în detalii spunem că deontologia face distincţie între scopurile individuale şi
scopurile sociale ale existenţei şi exercitării unei anumite profesii.
Termenul de scop poate fi utilizat şi pentru adoptarea unui anumit comportament etic. Adeziunea
individului la anumite norme, reguli şi principii morale referitoare la profesia sa se transformă într-
un scop în sine. În teoriile organizaţionale, scopul ca reprezentare mintală a unei stări viitoare, care
orientează activitatea membrilor unui anumit grup social este una din caracteristicile fundamentale a
organizaţiilor.
Uneori între scopurile declarate şi cele reale ale organizaţiilor pot exista discrepanţe. De asemenea,
există şi posibilitatea deplasării scopurilor. Cel mai frecvent caz îl constituie inversarea raporturilor
scop-mijloc, acesta din urmă devenind prioritar. O formă benignă de schimbare a scopurilor o
constituie multiplicarea şi extensiunea lor în vederea adaptării organizaţiei la comandamentele
sociale.
În cadrul unor organizaţii statale cum sunt instituţiile şi autorităţile publice urmărirea scopurilor este
obligatorie. Aceste organizaţii pot face uz de coerciţie materială sau morală după specificul şi
profilul lor. În realizarea scopurilor pentru care au fost create, statul şi organizaţiile de tipul
instituţiilor şi autorităţilor publice apelează atât la coerciţie disciplinară sau juridică cât şi la
normele, principiile şi regulile deontologice, morale cum ar fi recunoaşterea colectivă aprecierea
pozitivă, emulaţia, blamul etc. Şi în domeniul public şi mai ales aici, există un sistem de
autocontrol, care asigură în permanenţă îndeplinirea scopurilor, rezolvă disfuncţiile apărute şi
elimină pe acei membrii, care dintr-un motiv sau altul nu acţionează în mod corespunzător, potrivit
statusurilor sau încalcă normele, codurile, statutele etc.
În ce priveşte caracterul, o altă componentă a personalităţii, acesta reprezintă un ansamblu al
însuşirilor esenţiale şi calitativ specifice, psiho-morale ale omului, care se manifestă în
comportamentul şi în acţiunile sale, în atitudinea faţă de mediu şi de propria persoană.

21
Caracterul este o componentă durabilă a personalităţii determinând un mod constant de manifestări
ale acesteia. Important de reţinut este că el se formează în procesul integrării individului într-un
anumit sistem de relaţii sociale.
În structura caracterului intră aspecte variate ale activităţii psihice, cognitive, afective,
volitive. Devin trăsături reale de caracter numai acele însuşiri, care deţin un loc dominant în
structura persoanei şi exercită o influenţă constantă asupra modului de a gândi, simţi şi acţiona ale
omului.
Trăsăturile de caracter pe care şi le propune să le dezvolte deontologia funcţiei publice sunt însuşiri
superioare şi absolut necesare lucrătorului cu publicul: colectivismul, spiritul european (comunitar),
umanismul, corectitudinea, sociabili-tatea, disponibilitatea, sinceritatea etc. Aceste trăsături care
trebuie să domine caracterul funcţionarului public dintr-o ţară membră a Uniunii Europene cum este
şi România, se opun celor negative ca: individualismul, indiferenţa, nesinceritatea, egoismul,
grandomania etc.
Trăsăturile de caracter nu sunt înnăscute, ci reprezintă acea parte dominantă a personalităţii, care
permit omului, fără a medita prea mult, să-şi exprime constant personalitatea în orice situaţie. Dar,
fiecare individ uman are o „dotare iniţială” care îşi va pune pecetea asupra personalităţii sale şi
asupra felului de a se comporta în viitor de-a lungul vieţii.
Caracterul omului se materializează în comportamentul său în diferite împrejurări. De cele mai
multe ori, caracterul nu se dezvăluie în mod automat, întrucât scopul omului de a se prezenta
oamenilor este simulat „în permanenţă sub o mască prietenoasă”.7
A. Adler este autorul conceptului de „ideal al Eului” model sau prototip de perfecţiune umană la
care aspiră un individ. Prin instrumentele sale, în special codurile etice, deontologia se raportează
întotdeauna la un ideal etic.
Idealul este un model superior de realizare umană către care aspiră orice individ sau generaţie, cel
mai înalt grad de desăvârşire concepută în plan material, psihic, mintal şi spiritual, constituind ţelul
fundamental ce motivează acţiunea oamenilor în toate domeniile. Astfel, putem vorbi de idealul
divin, idealul amoros, idealul estetic, idealul moral etc. şi, spunem noi, idealul deontologic.

CAPITOLUL 2
ASPECTE GENERALE ALE DEONTOLOGIEI ALE
FUNCŢIONARILOR PUBLICI

2.1 Repere deontologice ale Statutului funcţionarilor publici

Statutul este prin conţinutul său un act juridic normativ, prin care se impun anumite măsuri
şi dispoziţii în virtutea dreptului de comandă a statului. Statutul reprezintă voinţa statului de a
reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. Fără a
diminua esenţa sa juridică, “Statutul funcţionarilor publici” din România8 conţine principii, norme,
reguli şi constrângeri care au nu numai valoare juridică, ci şi morală, deontologică.
Rezonanţa deontologică a statutului începe cu prezentarea scopului apariţiei sale care îl
constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil,
profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Statutul defineşte noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public. Astfel, funcţia publică
reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor potrivit prevederilor legale, creată în scopul
realizării prerogativelor administraţiei publice centrale şi locale, de putere publică. Funcţionarul
public este persoana numită în condiţiile statutului funcţionarului public, într-o funcţie publică.
Corpul de rezervă a funcţionarilor publici este format din persoanele cărora din motive
neimputabile lor au încetat raportul de serviciu, ei rămânând în continuare cu această calitate.
Funcţionarii publici sunt aşadar persoane angajate care exercită prerogativele de putere
publică prin următoarele atribuţii:

7
A. Adler – Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 sau editura I.R.I., Bucureşti, 1996, pg.169.
88
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
22
punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
elaborarea proiectelor de acte normative şi a celorlalte reglementări, precum şi avizarea acestora;9
elaborarea documentaţiilor privind aplicarea şi executarea legilor necesare realizării competenţei
autorităţii şi instituţiilor publice;
consilierea, controlul şi auditul public intern;
gestionarea resurselor umane şi financiare;
colectarea creanţelor bugetare;
reprezentarea intereselor autorităţii publice în raporturile interne, internaţionale şi în justiţie;
realizarea strategiei de informatizare a administraţiei publice.
Funcţionarii publici sunt constituiţi în Corpul funcţionarilor publici care reprezintă totalitatea
funcţionarilor din administraţia publică centrală şi locală.
Principiile care stau la baza exercitării autorizate şi corecte a profesiei de funcţionar public sunt
următoarele:
principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
transparenţa;
principiul eficienţei şi eficacităţii;
responsabilitatea, în conformitate cu prevederile legale, precum şi cu normele morale;
principiul orientării către cetăţean;
principiul stabilităţii în exercitarea corectă a funcţiei;
principiul subordonării ierarhice.
Statutul funcţionarilor publici se aplică tuturor categoriilor de funcţionari, care formează, aşa cum
am arătat, împreună, corpul acestor categorii de salariaţi. Legea nr.188/1999 prevede faptul că pot
beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
următoarelor servicii publice:
structurilor de specialitate ale Parlamentului României;
structurilor de specialitate din Administraţia Prezidenţială;10
structurilor speciale din Consiliul Legislativ;11
serviciilor diplomatice şi consulare;
autorităţii vamale;
poliţiei şi altor structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;12
altor servicii publice stabilite prin lege.
Privind segmentul de salariaţi la care ne referim când discutăm de deontologia funcţiei publice,
reţinem o precizare făcută de Statutul funcţionarilor publici. Astfel, salariaţii din aparatul de lucru al
autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol,
gospodărire, întreţinere, reparaţii şi de deservire, şi este angajat cu contract individual de muncă nu
au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii.
Aşa cum am mai arătat în capitolul anterior, funcţiile publice se clasifică pe categorii de funcţionari
publici. La cele arătate, adăugăm o categorie aparte de funcţionari publici pentru care deontologia
are reguli şi norme mult mai aspre, întrucât aceşti funcţionari au funcţii de decizie importante şi au
rol mare în exercitarea şi prestigiul profesional public. Este vorba de înalţii funcţionari publici care
pe lângă condiţiile generale prevăzute de lege pentru cariera fiecărui funcţionar public, ei trebuie să
îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii:
au studii superioare de lungă durată şi diplomă de licenţă (echivalentă);
sunt absolvenţi ai programelor de formare şi perfecţionare organizate de instituţii specializate (cum
ar fi Institutul Naţional de Administraţie) ori au dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei
publice respective;
au cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei ca: secretar general al guvernului şi secretar
adjunct; consilieri de stat; secretar general şi adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale
99
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
(M.O.nr.777/25.08.2004).
1010
Legea nr.47/94 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată (M.O.nr.210/25.04.2001) cu
modificările şi completările ulterioare.
1111
Legea nr.269/2003
1212
Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului (M.O.nr.440/24.06.2002) cu modificările şi completările ulterioare.
23
administraţiei publice centrale; prefect, subprefect, secretar general al prefecturii; directori generali
din ministere şi organe centrale;
a promovat concursul pentru ocuparea funcţiei publice respective.
Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial s-a
înfiinţat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, care are următoarele funcţii mai importante din punct de vedere deontologic:
elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
elaborează reglementări comune aplicabile tuturor autorităţilor publice, privind funcţiile publice,
precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţionarilor publici;
stabileşte criteriile de evaluare a activităţii funcţionarilor publici;
aprobă, avizează şi monitorizează condiţiile de participare şi procedura de selecţie şi recrutare
pentru funcţiile publice generale şi speciale.
Menţionăm de asemenea, faptul că Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici are
legitimitate procesuală activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu
privire la:
actele de încălcare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici;
refuzul autorităţilor de a aplica prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor
publici.
Funcţionarilor publici nu li se poate cere un comportament moral exigent, demn şi corect în
exercitarea funcţiilor publice fără a li se asigura drepturile corelative. Statutul funcţionarilor publici
garantează dreptul la opinie, la nediscriminare de nici un fel, la informarea cu privire la deciziile
care se iau în aplicarea legilor şi care vizează în mod direct persoana în cauză.
De asemenea, funcţionarul public are dreptul la asociere sindicală şi la grevă în condiţiile legii cu
respectarea principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public. Pentru activitatea desfăşurată
funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus potrivit prevederilor legale, la prime şi la alte
drepturi băneşti.
Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului o
primesc gratuit. Alte drepturi ale funcţionarilor publici se referă la pregătirea profesională, la durata
timpului de lucru de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, la concediu de odihnă, concedii
medicale, alte concedii, la drepturi de ocrotirea sănătăţii etc.
Statutul funcţionarilor publici stabileşte şi îndatoririle acestora între care următoarele au o deosebită
valoare deontologică:
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu cu profesionalism, imparţialitate, în conformitate cu legea şi cu
abţinerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii altor persoane ori prestigiului corpului
funcţionarilor publici, art.42 (1);
funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică
prevăzute de lege, art.42 (3);
în exercitarea profesiei funcţionarilor publici le este interzisă exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor şi preferinţelor politice, precum şi participarea la activităţi politice în timpul
programului de lucru, art.43 (1);
respectarea ierarhiei şi dispoziţiilor superioare potrivit legii;
păstrarea secretului de stat, de serviciu şi confidenţialitatea;
funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. direct sau indirect, daruri sau alte
avantaje;
la numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raporturilor de muncă, funcţionarul public
are obligaţia prezentării declaraţiei de avere în conformitate cu legea şi actualizarea anuală a
acesteia;
funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
compatibilităţilor potrivit legii.
O mare importanţă deontologică, pentru creşterea performanţelor profesionale, întăririi răspunderii
juridice şi morale a funcţionarilor publici, o are evaluarea anuală a performanţelor profesionale a
acestora. Procedura de evaluare are ca scop:
- avansarea sau retrogradarea în gradele de salarizare; promovarea într-o funcţie superioară;
eliberarea din funcţia publică;
24
- stabilirea cerinţelor de formare profesională.
De reţinut că metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici se aprobă prin hotărârea Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentativă la nivel
naţional.13
Funcţionarii publici care nu îşi exercită corect şi cu responsabilitate profesia sunt supuşi
sancţiunilor disciplinare. Astfel, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor
de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală după caz. Încălcarea
deontologiei funcţiei publice, săvârşirea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică
prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
Pentru ştiinţa deontologiei au relevanţă mustrarea scrisă şi destituirea, deşi ultima este o sancţiune
disciplinară care poate avea urmări mult mai grave. În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se
constituie comisii de disciplină, care sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri
disciplinare şi să propună sancţiuni aplicabile funcţionarilor publici de către organul competent,
conducătorul instituţiilor sau autorităţilor publice.
Deontologia funcţiei publice cere conducătorului care aplică o sancţiune disciplinară să o
individualizeze şi să ţină seama de:
cauzele şi gravitatea abaterii;
împrejurările în care a fost săvârşită;
gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii;
comportamentul general al funcţionarului public în timpul exercitării serviciului şi antecedentele
acestuia.

2.2 Impactul deontologic al conflictului de interese şi al regimului

incompatibilităţilor în exercitarea funcţiei publice

Sediul materiei se găseşte în Legea nr.161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru

asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediu de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Această lege a fost modificată şi completată ulterior
cu: Legea nr.114/2004; Legea nr.280/2004; Legea nr.171/2004; şi O.U.G.nr.14/2005.
Conflictul de interese ca şi incompatibilităţile, nu sunt numai chestiuni de drept.
Deontologia funcţiei publice nu se opune legii, justiţiei, ci le completează cu datoria morală legată
de practicarea corectă a profesiei de funcţionar public. Important pentru funcţionarul public este să
cunoască prevederile legale ale existenţei conflictului de interese pentru persoana sa şi pentru
funcţionarii din subordine. Utilizând normele deontologice ale funcţiei publice, orice funcţionar
public care respectă onoarea, demnitatea şi prestigiul său şi al profesiei, are obligaţia morală şi
legală de a-şi rezolva în termenele stabilite de lege conflictul de interese şi incompatibilităţile pe
care le are, fie şi din simpla realizare conştientă a consecinţelor antisociale pe care le îmbină.
Totodată, în funcţia publică pe care o ocupă, mai mult sau mai puţin importantă pe treapta
ierarhiei sociale, trebuie să se alăture politicilor de eliminare din viaţa publică a oricăror abateri de
la normele legale şi morale. Deontologia îl obligă la exemplaritate în acest sens.
Prevederile legale referitoare la conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor ce pot
interveni în executarea autorizată şi corectă a demnităţilor şi funcţiilor publice sunt aplicabile:
preşedintelui României;
deputaţilor şi senatorilor;
consilierilor prezidenţiali; primului ministru, secretarilor de stat, miniştrilor, subsecretarilor de stat
şi funcţiilor asimilate acestora;
prefecţilor şi subprefecţilor;
magistraţilor, aleşilor locali şi funcţionarilor publici, categorie de salariaţi care interesează studiul
pentru lucrarea noastră.

1313
Anexa nr.3 la H.G.nr.1209/2003
25
 2.2.1. Conflictul de interese

Noţiunea de conflict de interese desemnează situaţia în care persoana ce exercită o

demnitate sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce îi revin potrivit prevederilor legale.
Din punct de vedere deontologic capătă o mare importanţă activitatea desfăşurată pentru
prevenirea conflictului de interese care are la bază următoarele principii:
imparţialitatea;
integritatea;
transparenţa deciziei;
supremaţia interesului public.
Legea distinge între conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor
funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, conflictul de interese
privind aleşii locali şi cel ce priveşte funcţionarii publici. În ce ne priveşte, pentru subiectul temei
noastre, prezentăm în continuare câteva aspecte care au conotaţii deontologice ale conflictului de
interese privind funcţionarii publici.
Astfel, funcţionarul public se află în situaţia conflictului de interese în unul din următoarele cazuri:
ia sau participă la luarea deciziilor ori are îndrituirea să rezolve cereri cu privire la persoane fizice şi
juridice cu care are relaţii patrimoniale;
este membru în aceleaşi comisii, constituite pe baza prevederilor legale, cu alţi funcţionari publici
care au calitatea de soţ sau rude de gradul I ale sale;
deciziile pe care trebuie să le ia pot fi influenţate de interesele patrimoniale ale soţului sau rudelor
sale de gradul I.
Atunci când funcţionarul public se găseşte într-una din situaţiile de mai sus el are obligaţia juridică,
dar şi deontologică de a se abţine de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea
deciziei şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. La rândul lui
funcţionarul care a primit o asemenea informaţie de la alt funcţionar care îi este subordonat este
obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen
de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.
Pentru toate cazurile în care se poate găsi funcţionarul public în conflict de interese, conducătorul
instituţiei sau autorităţii publice, la propunerea şefului ierarhic căruia îi este subordonat direct
funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi nivel
de experienţă să rezolve problemele respective. Legea mai prevede că pentru încălcarea
dispoziţiunilor prevăzute pentru conflictul de interese, funcţionarul public va răspunde după caz,
disciplinar, administrativ, civil sau penal. Noi adăugăm faptul că în această situaţie, funcţionarul şi-
a încălcat deontologia profesiei sale şi poate fi supus şi judecăţii opiniei publice.

2.2.2 Incompatibilităţi

Incompatibilităţile sunt prevăzute de Constituţie şi de actele normative aplicabile autorităţii

sau instituţiilor publice în care persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îţi
desfăşoară activitatea.
La fel ca şi în cazul conflictului de interese, legea prevede incompatibilităţile privind
calitatea de parlamentar, funcţiile de membrii ai guvernului şi alte funcţii publice de autoritate din
administraţia publică centrală şi locală, precum şi incompatibilităţile pentru aleşii locali şi
funcţionarii publici.
În ce ne priveşte, relevând aspectele deontologice ce interesează incompatibilităţile
funcţionarului public, arătăm mai întâi că profesia de funcţionar public este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
O dată numit într-o funcţie publică, funcţionarul public nu poate deţine alte funcţii şi nu
poate desfăşura alte activităţi, indiferent dacă sunt sau nu remunerate, în următoarele domenii:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;

26
 b) în cadrul cabinetului demnitarului; se admite ocuparea unei funcţii prevăzute într-un
cabinet de demnitar numai în cazul în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică şi,
numai pe durata numirii sale14;
c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din
sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată;
d) în cadrul unui grup de interes economic.
De la aceste 4 incompatibilităţi se exceptează cazul în care funcţionarul public a fost desemnat
printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să reprezinte sau să participe în cadrul unor
organisme sau organe colective de conducere, constituite în temeiul legii.
Dacă funcţionarul public aflat într-o funcţie publică a executat activităţi de monitorizare şi
control cu privire la societăţile comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ, nu poate să fie încadrat
în aceste unităţi sau are interdicţia de a acorda consultanţă de specialitate acestora, timp de 3 ani
după ieşirea din corpul funcţionarilor publici.
De asemenea, funcţionarul public nu poate fi mandatar al unei persoane pentru efectuarea
unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o îndeplineşte.
∗
Raporturile ierarhice directe dintre funcţionarii publici soţ şi soţie sau rude de gradul I nu
sunt permise. Această incompatibilitate se aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea
de demnitar. Funcţionarii publici care se află în această situaţie au obligaţia ca în termen de 60 de
zile să opteze pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunţarea la calitatea de demnitar.
Pentru funcţionarii publici nu sunt incompatibilităţi în desfăşurarea de activităţi în domeniul
învăţământului şi cercetării ştiinţifice, precum şi al creaţiei literar artistice. În aceste situaţii
documentele care alcătuiesc dosarul profesional sunt gestionate de către autoritatea sau instituţia
publică la care aceştia sunt numiţi.
O altă problemă de interes deontologic o reprezintă, candidarea funcţionarului public pentru
o funcţie eligibilă sau numirea sa într-o asemenea funcţie după ce a fost ales. În aceste situaţii
raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă pe durata campaniei electorale ori până la
încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de demnitate publică, în cazul în care funcţionarul public a
fost ales sau numit.
Încheiem prezentarea incompatibilităţilor cu precizarea că funcţionarilor publici le este
permisă aderarea la partide politice legal constituite. Interdicţia se referă la interzicerea
funcţionarilor publici de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice şi să exprime
sau să spună în mod public poziţiile unui partid politic. De asemenea, facem precizarea că numai
înalţilor funcţionari publici le este interzis să fie membri ai partidelor politice, sub sancţiunea
destituirii din funcţia publică.

2.2.3 Conflictul de interese şi incompatibilităţi speciale

Întrucât există unele particularităţi cu privire la conflictele de interese şi incompatibilităţi

pentru unele demnităţi publice şi funcţii publice considerăm să facem câteva referiri la acestea. Este
vorba de persoanele care ocupă unele demnităţi şi funcţii publice de autoritate în cadrul instituţiilor
şi autorităţilor aflate exclusiv sub control parlamentar. Aceste persoane sunt următoarele:
– membri Curţii de Conturi;
– preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie;
– Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
– membri Consiliului Concurenţei;
– membri Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;

14
La încheierea mandatului demnitarului, funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică deţinută sau într-o
funcţie similară.

Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul I, nepotul de fiu şi bunicul
sunt rude de gradul al II-lea;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor; urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi
coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude în gradul al II-lea; unchiul şi nepotul
gradul III, verii primari gradul IV.
27
– angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României;
– directorii şi adjuncţii Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului Român de Informaţii
Externe;
– membri Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi ai Consiliului Naţional al
Audiovizualului; membri consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii
Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune;
membri Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliului
Director al Agenţiei Naţionale de Presă – ROMPRES.
Persoanele enumerate pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice
şi al creaţiei literar artistice. În cazul în care o persoană din această categorie se află într-un caz de
incompatibilitate va informa, în termen de 15 zile, Biroul Permanent al Camerei Daputaţilor sau
Senatului.
Adăugăm la cele arătate şi faptul că aceste persoane au obligaţia ca în termen de 60 zile de la
expirarea termenului consemnat mai sus (15 zile) să-şi exprime opţiunea între funcţia ocupată şi
cele care sunt incompatibile cu aceasta, demisionând din funcţia care a generat cazul de
incompatibilitate. În acest moment trebuie să-şi facă efectul obligaţiile deontologice pentru aceşti
demnitari şi funcţionari publici. În caz contrar, atunci când vanitatea, orgoliul sau interesul de orice
natură opreşte persoana respectivă să demisioneze, aceasta este considerată ca fiind demisionată.
Demisia se aduce la cunoştinţa celor două Camere ale Parlamentului care constată demisia, după
care se publică în Monitorul Oficial, partea I.
Pentru consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia Prezidenţială sunt aplicabile
prevederile referitoare la incompatibilităţi, incidente miniştrilor, respectiv secretarilor de stat.
Ca o excepţie pentru persoanele în discuţie birourile permanente ale Camerelor reunite, pot aproba,
la sesizarea Preşedintelui României îndeplinirea în continuare a funcţiei publice care a generat cazul
de incompatibilitate, dacă un interes public impune această măsură.
2.3 Codul de conduita a functionarilor publici
2.3.1 Delimitări conceptuale şi principiile de conduită a
funcţionarilor publici

Pentru România, sediul materiei se găseşte în Legea nr.7/18.02.2004 privind Codul de

conduită al funcţionarilor publici, publicată în M.Of.nr.157/23.02.2004. Deşi termenul
„deontologic” nu apare în denumirea acestui document, el este fără îndoială, atât un cod
deontologic, cât şi un act normativ, codul având atât valoare juridică declarată în însăşi conţinutul
legii, cât şi o puternică valoare deontologică, întrucât el cuprinde atât norme juridice, cât şi norme
morale ce privesc buna îndeplinire a profesiei de funcţionar public.
Obiectul Codului de conduită a funcţionarilor publici, pe care îl vom numi în continuare
Cod, îl constituie reglementarea juridică şi morală a conduitei funcţionarului public în exercitarea
funcţiei publice.
Scopurile Codului sunt:
stabilirea unor norme şi standarde profesionale în spiritul cărora trebuie, instruite şi educate
persoanele care îndeplinesc funcţii publice;
informarea cetăţenilor despre conduita pe care trebuie să o aibă funcţionarii publici în vederea
sporirii calităţii serviciului public;
evenirea şi ţinerea sub control a birocraţiei şi corupţiei în administraţia publică;
crearea unui climat de încredere al cetăţenilor în autoritatea publică;
creşterea prestigiului profesiei de funcţionar public, sporirea exigenţei, onoarei şi demnităţii în
îndeplinirea atribuţiilor funcţionale a lucrătorului cu calitatea de funcţionar public.
Normele de conduită profesională prevăzute de Cod sunt aplicabile tuturor funcţionarilor publici
precum şi persoanelor care ocupă temporar o funcţie publică din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice. Acesta fiind domeniul de aplicare al Codului.
Codul utilizează noţiuni şi termeni de specialitate. În afara termenilor pe care i-am elucidat în
conţinutul lucrării noastre şi la care nu ne mai referim; prezentăm numai pe următorii:

28
interes public – termenul se referă la implicarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile
publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie,
legislaţia internă şi convenţiile (tratatele) internaţionale la care România este parte;
interes personal – termenul se referă la avantajele materiale şi de altă natură urmărit sau obţinut,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru alţii, ca urmare a exercitării funcţiei publice;
informaţie de interes public – termen care semnifică orice informaţie care priveşte activitatea sau
care rezultă din activităţile unei autorităţi publice;
informaţii cu privire la date personale – reprezintă orice informaţie cu privire la datele personale cu
care o persoană poate fi identificată sau identificabilă.
În exercitarea funcţiei publice funcţionarul public trebuie să se călăuzească de următoarele principii
generale:
Legalitatea. Potrivit acestui principiu în exercitarea funcţiei ce-i revine, funcţionarul public trebuie
să respecte supremaţia Constituţiei şi a celorlalte acte normative, inclusiv convenţiile (tratatele)
internaţionale la care România este parte; el trebuie să acţioneze în orice împrejurare în
conformitate cu prevederile legale, indicaţiile legitime ale superiorilor şi normelor de conduită.
Imparţialitatea şi independenţa. Funcţionarul public trebuie să aibă o atitudine neutră, obiectivă,
bazată pe respect, conştinciozitate, corectitudine şi amabilitate în relaţiile sale cu publicul, precum
şi în relaţiile cu şefii ierarhici, colegii şi subordonaţii. Funcţionarul public este obligat să întreprindă
acţiuni în cadrul exercitării funcţiei, nediscriminatorii, echidistante, egale, fără a acorda prioritate
unor persoane sau grupuri, în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială. În virtutea funcţiei deţinute, funcţionarul public nu
trebuie să influenţeze alte persoane sau alţi funcţionari publici.
În ce priveşte independenţa, mai adăugăm şi faptul că, pentru acel funcţionar care este
membru al unui partid politic, legal constituit, apartenenţa sa politică, nu trebuie să-i influenţeze
comportamentul şi deciziile în exercitarea funcţiei publice.
Prioritatea interesului public faţă de interesul personal, presupune situarea întotdeauna şi în orice
împrejurare a interesului public, deasupra celor personale; prioritatea servirii ţării şi cetăţeanului
trebuie să fie deviză de conduită profesională.
Profesionalismul. Funcţionarul public are obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, cu
responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitufâdine şi corectitudine. De asemenea, el este
responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale faţă de conducătorul său nemijlocit,
conducătorul ierarhic superior şi autoritatea publică.
Deschidere şi transparenţă. Conform acestui principiu funcţionarul public este obligat să-şi
desfăşoare activitatea profesională în mod public, activitate care poate fi supusă monitoriză rii; el
este obligat însă să respecte secretul de stat sau de serviciu conform legii.
Integritatea morală. Funcţionarii publici trebuie să dea dovadă în exercitarea funcţiilor încredinţate
de cinste şi corectitudine, adică să fie de bună-credinţă. De asemenea, integritatea morală, interzice
funcţionarului public să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun
avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de
această funcţie.
Loialitatea. Acest principiu are un pronunţat caracter deontologic, întrucât ca şi integritatea morală,
este foarte greu de apreciat (măsurat), iar respectarea lui are consecinţa mai mult morale decât
legale. Loialitatea presupune servirea cu bună credinţă autoritatea publică în care activează
funcţionarul, abţinerea de la orice act sau fapt care poate prejudicia prestigiul, imaginea sau
interesele legale ale autorităţii publice. Loialitatea se exprimă în raport cu statul, autoritatea sau
instituţia în care îndeplineşte funcţia publică. Loialitatea este opusă cosmopolitismului.

2.3.2 Normele deontologice ale funcţionarilor publici

Prezentăm în continuare pe scurt conţinutul principalelor norme de conduită preofesională a

funcţiilor publice, pe domenii principale de activitate.
În ce priveşte asigurarea unui serviciu public de caliate şi participarea la luarea deciziilor:
asigurarea unui serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor;

29
participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării
competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice;
în procesul de luare a deciziilor, toate acţiunile întreprinse să fie în conformitate cu prevederile
legale, iar capacitatea de apreciere să se exercite în mod fundamentat şi imparţial;
interzicerea promiterii luării unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, în care sunt
încadraţi funcţionarii publici respectivi, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat;
asigurarea transparenţei administrative, pentru câştigarea şi menţinerea încrederii cetăţenilor în
autorităţile şi instituţiile publice.
În ce priveşte loialiatea:
respectarea Constituţiei şi legilor ţării, punerea în aplicare a prevederilor legale, în conformitate cu
atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale;
conformarea prevederilor legale privind restrân-gerea unor drepturi, datorită incompatibilităţii
acestora cu funcţia publică deţinută;
apărarea în mod loial a prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
funcţionarilor publici le este interzis:
să exprime în mod public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau
instituţiilor publice în care lucrează;
să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de rezolvare şi în care instituţia în
care sunt încadraţi are calitatea de parte;
să acorde asistenţă sau consultanţă persoanelor în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă
natură, împotriva statului ori autorităţilor sau instituţiei din care face parte.
Cu privire la accesul la informaţii:
asigurarea informării active, corecte şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public şi
personal (pentru persoana vizată);
asigurarea accesului liber la informaţie coroborată cu limitarea acesteia în cazurile precizate de lege
în scopul protejării informaţiei confidenţiale, vieţii private şi securităţii naţionale;
interzicerea dezvăluirii de informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute
de lege;
dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public la solicitarea reprezentanţilor altor autorităţi sau
instituţii publice, numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei în care funcţionarul
public respectiv îşi desfăşoară activitatea;
respectarea restricţiilor privind informaţiile nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală
a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile
prevăzute de lege.
Privind libertatea opiniilor, activitatea publică şi folosirera imaginii proprii:
respectarea demnităţii funcţiei publice deţinute, corelarea libertăţii dialogului cu promovarea
interesului autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat;
respectarea principiului libertăţii opiniilor, promovarea unei atitudini conciliante şi evitarea
conflictelor în schimbul de păreri;
asigurarea relaţiilor cu mijloacele de informare în masă numai de către funcţionarii publici
desemnaţi în acest sens de către conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, conform legii;
respectarea de către persoanele de mai sus a mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul
instituţiei sau autorităţii publice respective;
aducerea la cunoştinţa celor interesaţi a opiniilor exprimate în activităţi sau dezbateri publice, că
acestea nu reprezintă un punct de vedere oficial al autorităţii sau instituţiei al cărei salariat este;
interzicerea utilizării numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei
activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.
În ce priveşte activitatea politică, funcţionarului public îi este interzis:
să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
să colaboreze cu persoane fizice sau juridice, care fac donaţii sau sponsorizări partidelor politice, în
afara relaţiilor de serviciu;
să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu sigla
sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.
30
 Privind conduita în relaţiile interne şi internaţionale cu diferite persoane, pentru exercitarea
funcţiei:
promovarea unui comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate;
abţinerea de a aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor cu care intră în relaţii de
serviciu prin folosirea de expresii vulgare şi jignitoare, dezvăluirea unor aspecte din viaţa privată şi
formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase;
adoptarea unei atitudini imparţiale şi justificate pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor
cetăţenilor;
respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi autorităţii publice, prin:
promovarea unor soluţii similare pentru aceleaşi categorii de situaţii de fapt;
eliminarea tuturor formelor de discriminare.
interzicerea acceptării de cadouri, servicii şi alte avantaje, care le sunt destinate personal, familiei,
părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică şi care
le pot influenţa imparţialitatea, onoarea şi prestigiul;
promovarea în relaţiile internaţionale a unei imagini favorabile ţării şi autorităţii sau instituţiei
publice pe care o reprezintă;
interzicerea de a exprima opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale, în
relaţiile internaţionale;
adoptarea unei conduite corespunzătoare, în deplasările pe plan extern, respectării regulilor de
protocol, a legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.
Cu privire la utilizarea resurselor publice de către funcţionarii publici:
asigurarea ocrotirii proprietăţii publice şi private a statului, evitându-se producerea oricărui
prejudiciu;
folosirea timpului de lucru şi a patrimoniului autorităţilor ori instituţiilor publice numai pentru
îndeplinirea atribuţiunilor funcţionale;
asigurarea folosirii utile şi eficiente a banilor publici, conform prevederilor legale;
interzicerea achiziţionării unui bun aflat în proprietatea privată a statului dacă funcţionarul public:
ştia ca urmare a atribuţiilor de serviciu despre valoarea sau calitatea bunurilor care urmau să fie
vândute;
a participat, ca urmare a funcţiei deţinute, la organizarea vânzării bunurilor respective;
poate influenţa, prin natura funcţiei, operaţiunile de vânzare-cumpărare sau dacă deţine informaţii,
la care persoanele interesate de cumpărarea bunurilor nu au avut acces;
interzicerea furnizării informaţiilor referitoare la bunuri poroprietate publică sau privată a statului
supuse operaţiunilor de vânzare-cumpărare, concesionare, închiriere, în alte condiţii decât cele
legale.
În coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională rolul cel mai important
revine Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici la care ne-am mai referit în lucrarea noastră.
Procedura cu privire la sancţionarea încălcării normelor de conduită a funcţionarilor publici,
sesizarea, soluţionarea sesizării şi publicitatea cazurilor sunt prevăzute expres de Legea nr.7/2004.
Aceasta reprezintă latura juridică a Codului de conduită profesională.
Conotaţiile deontologice ale Codului se reduc, în esenţă, la cunoaşterea, însuşirea şi aplicarea lui
de către funcţionarii publici, conştientizarea importanţei sociale a respectării normelor prezentate,
transpunerea lor în comportamentul etic al fiecărui funcţionar în scopul îndeplinirii corecte a
funcţiei publice pe care o deţine.
Deontologia funcţiei publice descrie ansamblul de norme şi reguli de conduită specifice
funcţionarilor publici în diferite împrejurări ale exercitării atribuţiilor profesiei, aşa cum le-am
prezentat şi noi, fără a se ajunge la sancţiunile prevăzute de lege.
Important din punct de vedere deontologic este ca acest ansamblu de principii, reguli şi norme să
ducă la formarea unor astfel de atitudini şi comportamente ale funcţionarilor publici, încât sub
constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a se suprapune acesteia, să determine realizarea
scopului binelui individual şi al servirii interesului public, în virtutea eticii profesionale.
Dacă funcţionarii publici încalcă normele descrise ei sunt ţinuţi să răspundă disciplinar. În acest
sens comisiile de disciplină au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor Codului de conduită

31
şi de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare în condiţiile legii. Sancţiunile disciplinare au
valoare deontologică aşa după cum am mai arătat.
Fără îndoială, că în cazurile în care, faptele savârşite întrunesc elementele constitutive ale unor
infracţiuni, vor fi sesizate organele de urmărire penală competente în condiţiile legii. Persoanele
care au calitatea de funcţionari publici răspund potrivit legii în cazurile în care, încălcând normele
de conduită profesională, crează prejudicii persoanelor fizice sau juridice.
Încălcarea normelor Codului de conduită de către funcţionarul public este situaţia de excepţie în
procesul respectării deontologiei profesionale, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional,
doar în cazul existenţei infracţiunilor sau delictelor.
Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor între interesele funcţionarului
public şi interesele sociale nu există niciun fel de contradicţie, situaţie propice promovării legalităţii
şi ordinii de drept. Pe de altă parte deontologia funcţiei publice se bazează pe respectarea dreptului
de către funcţionarii publici, iar rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicate în cazul nerespectării
legii, constituie o pârghie importantă în practicarea autorizată şi corectă a profesiei.
Cu toate acestea, nici un Cod de conduită profesională nu exclude posibilitatea ca în anumite
situaţii, funcţionarii publici să încalce normele Codului profesional de conduită, uneori în mod
repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite. În aceste cazuri valoarea deontologică a
intervenţiei statului este atât de prevenire a acestor încălcări, cât şi de aplicare a sancţiunilor
prevăzute de legi pentru nerespectarea conduitei din dispoziţiile lor, deontologia beneficiind de
caracterul educativ al sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului.

CAPITOLUL 3
DEONTOLOGIA DIFERITELOR CATEGORII DE
FUNCŢIONARI PUBLICI

3.1 Aspecte deontologice ale funcţiei publice de manager public

3.1.1 Funcţia publică specifică de manager public

În cadrul procesului de reformă a administraţiei publice a cărui componentă esenţială o reprezintă

înfiinţarea şi dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici, comparabilă cu cel existent
în ţările Uniunii Europene, în România au fost intreprinse măsurile în vederea creării funcţiei
publice de manager public, având o bază normativă adecvată.1
Managerul public execută o funcţie publică specifică, ce are un statut special şi beneficiază de o
carieră, un sistem de promovare specială şi un nivel de salarizare motivant.
În exercitarea funcţiei publice managerul public are rolul de a asigura sprijin pentru politicile de
reformă ale Guvernului României, pentru proiectarea, managementul şi implementarea, de la
nivelurile strategice la cele operaţionale, a procedurilor şi acţiunilor care vizează integrarea în
structurile Uniunii Europene, precum şi implementarea legislaţiei româneşti cu acquisul comunitar.
Funcţia de manager public presupune coordonarea de programe, proiecte şi activităţi menite să
evalueze modernizarea administraţiei publice în vederea armonizării acestora cu standardele
Uniunii Europene.
Legislaţia în domeniu stabileşte repere specifice privind recrutarea, formarea, numirea, evaluarea,
remunerarea şi promovarea rapidă în categoria funcţionarilor publici de conducere, precum şi
modalitatea de acces în categoria înalţilor funcţionari publici a managerilor publici.

14
Legea nr. 157/ 2004 privind instituirea bursei speciale „Guvernul României” pentru formarea managerilor din sectorul
public;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/ 2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public, denumit
manager public, actualizată;
Legea nr. 452/ 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 56/2004;
Legea nr. 156/ 2005 privind Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 6/ 2005;
Hotărârea Guvernului nr. 1175/ 2004 privind bursele cursanţilor şi stagiarilor la programele de formare specializată
pentru manageri publici.
32
Dintre aceste prevederi legale vom prezenta pe cele mai semnificative, pentru ca cititorul nostru să
fie informat cu baza juridică şi instituţională a obiectului deontologiei funcţiei publice în domeniul
managerilor publici.
În scopul creării unui cadru instituţional adecvat s-a creat Comisia pentru manageri publici, ca
organism independent, de interes general în domeniu. Comisia asigură accesul la funcţia de
manager şi la mecanismul de promovare rapidă urmând realizarea supremaţiei interesului public,
transparenţa, imparţialitatea reprezentativitatea, şi obiectivitatea în exercitarea atribuţiilor
prevăzute de lege.
Formele de pregătire destinate instruirii persoanelor care doresc să acceadă într-o funcţie
publică de manager public sunt asigurate de Institutul Naţional de Administraţie şi constau în:
programe de formare specializată cu durata de 2 ani;
programe de formare specializată cu durata de un an, specifice pentru tinerii funcţionari publici în
vârstă de până la 35 de ani.
Posturile corespunzătoare funcţiilor publice specifice de manageri publici se înfiinţează de
autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală cu avizul sau la solicitarea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Aceste posturi se pot înfiinţa şi de autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice locale cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Mecanismul de înfiinţare a posturilor corespunzătoare funcţiilor publice specifice de
manager public constă în trasformarea funcţiilor publice de execuţie vacante în funcţii publice
specifice de manager public, ale căror grade sunt echivalente funcţiilor publice de conducere sau,
prin crearea de noi posturi, în condiţiile legii.
Selecţia persoanelor pentru programele de formare specializată se realizează de către
Institutul Naţional de Administraţie în colaborare cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi
este monitorizată de Comisia pentru manageri publici.
Persoanele care au fost admise la unul din programele de formare, semnează un angajament
cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care se obligă să lucreze minimum 5 ani dupa
încheierea programelor de formare, sub sancţiunea rambursării cheltuielilor de şcolarizare.
Persoanele care au absolvit programele de formare specializată de doi şi un an, precum şi
absolvenţii programului de burse speciale “Guvernul României” pot ocupa o funcţie publică de
manager public. Funcţia publică de manager public are 3 trepte profesionale:
treapta I, corespunzătoare sistemului de promovare foarte rapidă;
treapta a II a, corespunzătoare sistemului de promovare rapidă;
treapta a III a, corespunzătoare sistemului de promovare accelerată.
Funcţia publică specifică de manager public este structurată pe grade peofesionale, astfel:
asistent, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef de birou;
special, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef de serviciu;
principal, echivalent cel puţin funcţiei publice de director adjunct;
superior, echivalent cel puţin funcţiei publice de director general adjunct.
Promovarea managerului public treapta I începe cu gradul de manager public special. Iar
pentru celelalte trepte începe cu gradul manager public asistent.
Criteriile de selecţie a candidaţilor pentru programele de formare specializată sunt:
vârsta maximă 35 de ani;
studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
cunoaşterea unei limbi de circulaţie europeană;
cetăţenie română;
domiciliul în România;
lipsa restricţiilor privind călătoriile în străinătate.
Actul administrativ de numire în funcţie a managerului public conţine prevedrile legale
cerute pentru funcţionarii publici şi, în plus, numele şi funcţia superiorului ierarhic sub a cărui
directă coordonare îşi desfăşoară activitatea managerul public respectiv. Acesta stabileşte fişa
postului cu consultarea Comisiei pentru manageri publici şi cu respectarea prevederilor legale.

3.1.2 Norme deontologice ale funcţiei denumită manager public

33
În perioada stagiilor în administraţia publică din cadrul programelor de formare specializată,
cursanţii şi stagiarii sunt sprijiniţi şi coordonaţi de către funcţionari publici, care ocupă funcţii
publice de conducere şi care se numesc mentori.
Pot fi mentori funcţionarii publici care îndeplinesc următoarele condiţii:
cunosc în detaliu structura organizatorică şi activităţile desfăşurate în cadrul autorităţii sau instituţiei
publice respective;
au abilităţi de comunicare şi relaţionare cu personalul autorităţii sau instituţiei publice respective;
posedă experienţă în lucrul în echipă şi în acţiuni de formare (instruire);
au capabilităţi de a motiva şi îndruma, în spirit novator şi reformator alte persoane;
nu sunt sancţionate disciplinar;
nu sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv, nici soţ/ soţie sau afin cu participantul la stagiu.
Principalele norme deontologice ale mentorului sunt:
asigurarea bunei desfăşurări a activităţii participantului la programele de formare specializate;
întocmirea raportului de evaluare la sfârşitul stagiului care să fie cât mai corect, principial şi
reprezentativ;
monitorizarea obiectivelor stagiului şi respectarea domeniilor şi tipurilor de activităţi specifice;
Drepturile şi obligaţiile în detaliu ce decurg din calitatea de mentor sunt stabilite prin
contractul individual de muncă.
Conduita etică a managerului public trebuie să conducă la asigurarea eficienţei atribuţiilor şi
creşterea responsabilităţii în exercitarea cu demnitate a funcţiei. Prin întregul său comportament,
managerul public contribuie la continuitatea reformei în administraţia publică, de la nivelurile
strategice la cele operaţionale, precum şi la integrarea cât mai curând în structurile Uniunii
Europene.
Managerul public, conduce, coordonează sau asistă la coordonarea unor activităţi care, prin
natura lor, necesită o pregătire mai cuprinzătoare a problemelor esenţiale şi a relaţiilor dintre
acestea, precum şi un nivel de expertiză specifice faţă de cele avute de celălalte categorii de
funcţionari publici.
Nivelul responsabilităţilor şi complexitatea atribuţiilor funcţiei publice specifice de manager
public sunt determinate de gradul profesional deţinut.
Managerii publici trebuie să dispună de următoarele abilităţi generale:
capacitate de a îndeplini rolul de agent al schimbării;
orientare spre rezultat ; planificare şi priorităţi orientate spre soluţionare, rezistenţă la factori
externi, personalitate proactivă şi responsabilă;
disponibilitate de autoperfecţionare;
adaptabilitate;
gândire critică şi analitică;
capacitate de evaluare a riscurilor;
capacitate de a identifica şi a implementa soluţii;
creativitate şi inovativitate;
capacitate de a stabili relaţii profesionale eficiente;
abilităţi de comunicare, inclusiv mediere şi negociere;
capacitate de a lucra eficient în echipă;
oricare alte abilităţi generale relevante pentru post.
Managerul public trebuie sa posede următoarele cunoştinţe specifice:
reviziurea şi formularea procedurilor şi regulamentelor activităţii cerute în conformitate cu
standardele Uniunii Europene de calitate şi eficienţă;
aplicarea de principii şi tehnici moderne privind bugetarea şi managementul financiar din sectorul
public;
aplicarea de principii şi tehnici moderne de management operaţional, supervizare şi control al
calităţii;
aplicarea de principii şi tehnici de management al resurselor umane;
aplicarea de principii şi tehnici moderne de management de proiect.
Domenii de competenţă şi de aplicare a normelor deontologice pentru managerii publici
sunt următoarele:
34
utilizarea eficientă în calitate de coordonator sau membru pe termen lung, mediu sau scurt în echipe
de proiect, grupuri de lucru sau reţele interinstituţionale, pentru a stimula abordările creative şi
fezabile vizând soluţionarea problemelor şi modernizarea practicilor din sectorul public;
îmbunătăţirea sectorului de resurse umane, a metodelor existente în cadrul instituţiilor administraţiei
publice;
evaluarea şi revizuirea practicilor curente şi elaborarea de propuneri pentru îmbunătăţirea acestora;
folosirea tehnicilor şi instrumentelor manageriale în administraţia publică;
propuneri de politici, strategii şi proceduri noi, actualizate sau îmbunătăţite;
elaborarea de planuri de acţiune pentru implementarea de politici şi strategii;
gestionarea resurselor umane, financiare, tehnici, materiale;
asigurarea managementului sistematic al informaţiei;
elaborarea şi utilizarea de planuri şi strategii de comunicare internă şi externă.
Sfera relaţională a managerului public:
lucrează sub directa coordonare a unui înalt funcţionar public sau în caz că nu există o asemenea
persoană, a funcţionarului public de conducere situat cu funcţia pe cel mai înalt nivel din cadrul
autorităţii ori instituţiei respective;
coordonează lucrul persoanelor implicate în derularea proiectelor şi activităţilor din
responsabilitatea lui;
colaborează cu compartimentele din structura autorităţilor sau instituţiei publice respective şi din
unităţile subordonate (dacă este cazul);
dezvoltă relaţii de verificare şi documentare în domeniul activităţilor coordonate;
are relaţii de reprezentare, la cererea conducătorului instituţiei sau autorităţii publice;
colaborează cu alte autorităţi sau instituţii publice, organizaţii şi instituţii naţionale şi internaţionale.
Din cele descrise până acum, având în vedere caracterul de noutate pentru administraţia
publică românească, apariţia acestei noi categorii de funcţionari, finalitatea regulilor şi normelor
deontologice în domeniu constă într-o nouă atitudine faţă de atribuţii şi responsabilităţi ale
managementului public.
Reformele promovate până acum în România nu au răspuns decât parţial exigenţelor comunitare în
materie de deontologia administraţiei publice. În direcţia armonizării structurilor publice cu cele
comunitare s-a adoptat, printre altele şi Statutul managerului public de care ne ocupăm.
Între cele mai frecvente cauze ale încălcării bunei conduite din partea managerului public
considerăm a fi următoarele: conflictul de interese, discriminarea, ignoranţa, impostura,
diletantismul, minciuna, rigiditatea, incultura ş.a.
Deontologia funcţiei de manager public are în vedere tocmai diminuarea şi eventual
eradicarea birocraţiei, a politizării administraţiei publice şi lupta împotriva corupţiei în exercitarea
de către managerul public a atribuţiilor şi responsabilităţilor generale şi specifice minimale.
In continuare vom prezenta cele mai importante atribuţii şi responsabilităţi ale managerilor
publici.
A. Atribuţii şi responsabilităţi generale ale managerilor publici aplicate cu respectarea normelor şi
principiilor deontologice:
coordonează activităţi, proiecte, compartimente, alte structuri funcţionale sau servicii publice;
descoperă domenii care ar putea beneficia de o asistenţă externă privind reforma administraţiei
publice, precum şi proiecte corespunzătoare;
susţine prezentări publice privind reforma administraţiei publice şi integrarea europeană, precum şi
alte domenii de activitate în legătură cu executarea profesiei;
elaborează documente legate de problematica integrării europene;
analizează şi evaluează impactul măsurilor ce se dispun de conducerea autorităţii sau instituţiei
publice respective.
B) Atribuţii şi responsabilităţi specifice minimale ale managerilor publici; care implică
aplicarea normelor, regulilor şi principiilor deontologice:
analizează, evaluează şi propune recomandări privind simplificarea, modernizarea şi îmbunătăţirea
modalităţilor de prestare a serviciilor publice în relaţiile cu beneficiarii ;elaborează şi propune
strategii de comunicare şi management la nivel intra şi internaţional;elaborează şi propune
metodologii de monitorizare continuă şi controlul calităţii activităţilor de integrare
35
europeană;înaintează rapoarte asupra activităţilor cheie din sectoarele privind reforma administraţiei
publice şi integrare europeană.
Calitatea de manager public se poate pierde în cazul încălcării normelor deontologice,
obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare la evaluările performanţelor profesionale individuale
periodice, în cazul săvârşirii de abateri disciplinare, precum şi în celelalte condiţii stabilite de lege
pentru toţi funcţionarii publici din administraţia publică.
Mai menţionăm faptul că managerilor publici care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi
obţin gradul de manager public superior sau de manager public general, după trecerea în categoria
înalţilor funcţionari publici prin concurs le sunt aplicabile prevederile legii, normele şi principiile
deontologice care se referă la înalţii funcţionari publici.

3.2 Deontologia funcţionarilor publici din administraţia fiscală care îşi desfaşoară
activitatea in domeniul asistenţei contribuabililor

În baza prevederilor Statutului funcţionarilor publici (Legea nr.188/1999 cu modificările şi

completările ulterioare) ţinând seama de importanţa deosebită a funcţionarilor publici din domeniul
asistenţei contribuabililor a fost elaborat Codul etic al funcţionarului public din administraţia
fiscală, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei contribuabililor.15
Necesitatea stabilirii unor principii, norme şi reguli cu caracter deontologic pentru această
categorie aparte de funcţionari publici a fost generată de nevoia perfecţionării pregătirii personalului
fiscal din aparatul central şi teritorial al Ministerului Finanţelor Publice, a creşterii calităţii asistenţei
şi îmbunătăţirii relaţiei dintre administraţia fiscală şi contribuabili.
Importanţa deontologică a Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală
rezidă în stabilirea obligaţiilor pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi în unităţile sale subordonate, formularea obiectivelor şi a
principiilor fundamentale care trebuie respectate de către toţi funcţionarii publici fiscali din cadrul
structurilor de asistenţă pentru contribuabili.
Scopul general urmărit a fost creşterea încrederii în autoritatea fiscală şi a prestigiului
acesteia în rândul populaţiei.
Obligaţiile deontologice ale funcţionarilor fiscali au în vedere atât pregătirea lor
profesională, cât şi încadrarea funcţiei lor în sfera unor norme şi principii etice, care să le guverneze
acţiunile profesionale de asistenţă fiscală a contribuabililor.
La baza comportamentului deontologic al funcţionarului fiscal din cadrul Ministerului
Finanţelor Publice şi al unităţilor sale subordonate stau Constituţia României, Statutul
Funcţionarilor Publici, regulamentul de organizare şi funcţionare al unităţii din care face parte şi a
celorlalte dispoziţii ce-i reglementează conduita profesională.
Obiectivele deontologiei funcţiei publice fiscale sunt următoarele:
promovarea atitudinii de orientare către contribuabili; contribuabilul trebuie privit ca un partener
egal al administraţiei fiscale, care se conformează voluntar obligaţiilor fiscale; utilizarea celor mai
diverse forme şi mijloace pentru informarea contribuabililor; elaborarea unor programe de asistenţă
adecvate în concordanţă cu nevoile contribuabililor şi urmărirea satisfacerii nevoilor acestora;
folosirea cu eficienţă de mijloace diversificate: corespondenţa scrisă, poşta electronică, telefon,
mass media, publicitate etc.
mesaje către contribuabili accesibile, rezolvarea problemelor fiscale ale contribuabililor în cadrul
unui singur contract cu organul fiscal; mesajele transmise de administraţia fiscală trebuie să fie
clare, simple, cuprinzătoare şi complete; răspunsurile la întrebările puse trebuie să fie competente,
complete şi convingătoare.
Principiile deontologice ale exercitării funcţiilor publice fiscale, de asistenţă a contribuabililor, în
opinia noastră sunt următoarele:
legalitatea; întreaga activitate fiscală trebuie să se întemeieze pe litera şi spiritul legii; funcţionarii
fiscali îşi desfăşoară activitatea pe baza prevederilor actelor normative din domeniu, dar şi a

1515
Ordinul pentru aprobarea Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală, care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul asistenţei contribuabililor, nr.137/19 ianuarie 2004/M.Of.nr.66/27 ianuarie 2004.
36
Constituţiei şi celorlalte acte normative, onorându-şi îndatoririle şi asigurând respectarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor cu care vin în contact;
egalitatea şi nediscriminarea; cetăţenii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi discriminări; nimeni nu este mai presus de lege; nici un contribuabil, beneficiar al
asistenţei fiscale să nu fie pus într-o situaţie de inferioritate faţă de alţi contribuabili în ce priveşte
condiţia socială, etnia, sexul, convingerile politice, filozofice, religioase etc.
gratuitatea asistenţei fiscale a contribuabililor; accesul la informaţiile de interes public16 şi
asistarea contribuabililor se acordă în mod gratuit de către personalul care îşi desfăşoară activitatea
în acest domeniu; de asemenea, exercitarea dreptului la petiţionare este scutită de taxe;
transparenţa şi confidenţialitatea asistenţei fiscale a contribuabililor derivă mai întâi din dreptul la
informare al cetăţenilor potrivit actului normativ menţionat, dar şi articolului 31 din Constituţia
României, republicată; transparenţa presupune existenţa dialogului şi controlul administraţiei fiscale
exercitat de către contribuabili; transparenţa trebuie corelată cu dreptul la confidenţialitate al
contribuabilului;17 toate informaţiile oferite de contribuabil autorităţilor fiscale trebuie să rămână
confidenţiale; ele nu pot fi transcrise în nici o circumstanţă către altă persoană, cu excepţia cazului
în care se obţine permisiunea contribuabilului sau în situaţia în care legea prevede altfel;
respectul şi consideraţia faţă de contribuabil; funcţionarii fiscali trebuie să adopte un
comportament bazat pe respect şi consideraţie faţă de contribuabili; ei trebuie să manifeste
solicitudine, să folosească un limbaj civilizat, să evite situaţiile conflictuale, să fie politicoşi şi
corecţi.
Deontologia funcţiei publice fiscale presupune norme pe care funcţionarul public din acest domeniu
are obligaţia legală şi morală de a le respecta. Redăm în continuare principalele obligaţii
deontologice ale funcţionarului fiscal:
În domeniul creşterii competenţei profesionale:
să-şi perfecţioneze permanent pregătirea profesională pentru a putea răspunde tuturor întrebărilor
referitoare la sistemul de impozite şi taxe prevăzute de lege; autoinstruirea permanentă în ce
priveşte conţinutul reglementărilor în materie fiscală;
să participe la programele de specializare a funcţionarilor fiscali pe grupe de impozite şi taxe;
să-şi dezvolte capacitatea de a furniza toate informaţiile pe care contribuabilii le solicită; să-i ajute
pe aceştia să identifice formularele de declaraţii fiscale, în concordanţă cu situaţia fiscală particulară
a fiecăruia;
să asimileze cunoştinţele necesare pentru a răspunde tuturor întrebărilor formulate de contribuabili
în legătură cu modul de completare a declaraţiilor fiscale, termene, cuantumul taxelor şi
impozitelor, consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor fiscale etc.
În domeniul dezvoltării aptitudinilor de comunicare:
să depună întregul efort pentru a aprecia cât mai corect nivelul de înţelegere şi starea emoţională a
contribuabilului şi totodată, pentru a înţelege cât mai corect întrebarea sau problema ridicată, în
scopul oferirii unui răspuns corect şi inteligibil;
să posede informaţii complete şi relevante de la contribuabili, în vederea încadrării legale a speţelor
prezentate şi a oferirii unor răspunsuri competente în întâmpinarea aşteptărilor contribuabilului;
să aducă la cunoştinţă contribuabulului procedurile necesare a fi întreprinse de către acesta, pentru a
se conforma reglementărilor şi normelor fiscale în vigoare;
să ia toate măsurile pentru depăşirea obstacolelor care pot afecta comunicarea cu contribuabilii, de
natura nivelului de pregătire al contribuabilului, lipsei de interes sau dificultăţilor în exprimare din
partea acestuia ori lipsa de încredere în sine, emoţiile necontrolate şi incompatibilitate pentru
susţinerea dialogului din partea funcţionarului fiscal.
În activitatea desfăşurată funcţionarul fiscal va ţine seama de calitatea sa de funcţionar public, care
impune respectarea următoarelor norme etice:18
să facă cunoscute contribuabililor datele proprii de identificare (numele, prenumele, funcţia şi locul
de muncă), prin intermediul unui ecuson, purtat în mod vizibil asupra sa. În situaţia în care îşi
1616
Legea nr.544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public, în M.Of.nr.633/23 octombrie 2004.
1717
Legea nr.502/2001, în M.Of.nr.727/12august 2004.
1818
Ordinul nr.137/19 ianuarie 2004 pentru aprobarea Codului etic al funcţionarului public din administraţia fiscală care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei.
37
desfăşoară activitatea la ghişeul de acordare a asistenţei, ghişeul de informaţii sau la alte ghişee de
relaţii cu publicul, funcţionarul fiscal va face cunoscute, prin afişare la loc vizibil, datele sale de
identificare;
să aibă o ţinută decentă, corespunzătoare demnităţii şi prestigiului funcţiei;
să dea dovadă de disciplină atât în relaţiile cu contribuabilii, cât şi în cadrul instituţiei în care îşi
desfăşoară activitatea;
să rămână calm, politicos şi respectuos pe întreaga durată de acordare a asistenţei;
să manifeste o atitudine pozitivă şi răbdare în relaţia cu contribuabilii;
să folosească un limbaj corect din punct de vedere gramatical;
să nu utilizeze un limbaj neadecvat situaţiei (argou sau limbaj de strictă specialitate);
să păstreze confidenţialitatea tuturor informaţiilor relevante obţinute de la contribuabil;
să depună întregul efort pentru a răspunde la solicitările contribuabilului;
să acorde întreaga sa atenţie contribuabilului pe parcursul desfăşurării asistenţei fiscale;
să ofere răspunsuri complete şi corecte contribuabilului;
să se asigure că răspunsurile oferite sunt înţelese de către contribuabili;
să îndrume contribuabilii la direcţia (serviciul) de specialitate, în vederea obţinerii de informaţii
detaliate care depăşesc competenţele strcturii de asistenţă;
să mulţumească contribuabilului pentru faptul că a contactat serviciul de asistenţă pentru
contribuabili şi să-l asigure de întreaga disponibilitate profesională a administraţiei fiscale;
să păstreze neştirbită autoritatea instituţiei pe care o reprezintă faţă de contribuabili.
Întreruperea acordării asistenţei, se înscrie de asemenea ca norme deontologice ale conduitei
funcţionarului public fiscal. Astfel, situaţiile în care este permisă întreruperea acordării asistenţei,
după o avertizare prealabilă a contribuabilului, sunt următoarele:
folosirea de către contribuabil a unui limbaj trivial;
ameninţări la adresa funcţionarului fiscal;
utilizarea de către contribuabil a violenţei verbale şi/sau fizice.
Contribuabilul trebuie avertizat că, în cazul în care nu îşi revizuieşte comportamentul, discuţia cu
acesta se va încheia.
În astfel de cazuri funcţionarul fiscal va întrerupe imediat discuţia cu contribuabilul şi va solicita,
după caz, informaţii de identificare a contribuabilului şi sprijinul organelor de ordine pentru propria
protecţia.
Cunoaşterea şi aplicarea obiectivelor, principiilor şi normelor deontologice ale funcţionarului public
fiscal trebuie să conducă la îmbunătăţirea pregătirii lui profesionale, a perfecţionării aptitudinilor de
comunicare şi modelării corespunzătoare a comportamentului său în raport cu exercitarea
autorizată, corectă şi demnă a funcţiei pe care o încadrează. De aceea, de acest proces complex de
însuşire şi respectare a normelor deontologice în exercitarea atribuţiilor de serviciu răspunde nu
numai funcţionarul public fiscal, ci şi conducerea tuturor unităţilor fiscale.
Desigur că deontologia are în vedere procesul de conformare a funcţionarului fiscal privind
respectarea obiectivelor, principiilor şi normelor prezentate, care trebuie să-i guverneze conduita
profesională. Nerespectarea însă a prevederilor prevăzute atrage suportarea de măsuri disciplinare,
cu efecte negative asupra carierei profesionale a celor implicaţi.
Mai mult, în cazurile în care există indicii că faptele săvârşite de funcţionarii publici fiscali, încalcă
normele de drept penal, întrunind elementele constitutive ale unor intracţiuni, se vor lua măsurile
legale corespunzătoare în vederea atragerii răspunderii penale. De asemenea şi răspunderea
materială poate fi invocată ca urmare a unor fapte din activitatea de asistenţă, care poate atrage o
asemenea răspundere, potrivit legislaţiei în domeniu.

3.3 Deontologia personalului contractual din cadrul autorităţilor

şi instituţiilor publice

După apariţia Legii nr.7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, ca un

cadru legal şi moral pentru personalul încadrat în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice au fost
identificate fapte generatoare de lipsă de integritate morală, de încălcare a deontologiei funcţiei

38
publice în rândul consilierilor încadraţi la cabinetul demnitarului, altor categorii de persoane care nu
intrau sub incidenţa principiilor, regulilor şi normelor Codului în discuţie.
Ca urmare, făcându-se aplicarea Recomandărilor nr.10/2000 ale Consiliului de Miniştri al
Consiliului Europei şi din dorinţa de a extinde aplicarea adecvată a Codului de conduită a
funcţionarilor publici şi asupra altor persoane cu statut asemănător şi care îndeplinesc funcţii
publice de mare răspundere, a fost elaborată Legea nr.477 din 08 noiembrie 2004 privind Codul de
Conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, numit în continuare Cod
de conduită.
Codul de conduită a personalului contractual foloseşte o serie de expresii şi termeni care
trebuie înţeleşi conform precizărilor următoare; chiar dacă la unele ne-am mai referit:
personal contractual (angajat contractual) – reprezintă persoanele numite într-o funcţie în cadrul
autorităţilor sau instituţiilor publice în condiţiile Legii nr.53/2003 Codul Muncii, publicată în
M.Of.nr.72/05.02.03, cu modificările ulterioare;
funcţia – este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia
publică, în temeiul legii şi în fişa postului;
interes public – este interesul care presupune respectarea şi garantarea drepturilor şi intereselor
cetăţenilor recunoscute prin actele normative din dreptul intern şi tratatele (convenţiile) la care
România este parte, precum şi respectarea deontologiei funcţiei publice;
interes personal – reprezintă avantajele de orice natură, urmărite sau obţinute, în mod direct sau
indirect, pentru sine sau pentru alţii, de către personalul contractual ca urmare a exercitării funcţiei
în care este încadrat;
conflict de interese – este situaţia în care interesul personal al angajatului contractual contravine
interesului public, încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea
deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea
funcţiei deţinute;
informaţii de interes public – sunt informaţiile de orice fel în legătură cu activităţile unei autorităţi
publice ori instituţii publice;
informaţii cu privire la date personale – reprezintă informaţiile de orice fel care privesc o persoană
identificată sau identificabilă.
Observăm că termenii uzitaţi sunt aproape identici cu cei utilizaţi în general în literatura de
specialitate pentru funcţionarii publici şi pe care i-am prezentat şi noi în lucrarea de faţă, cu unele
mici particularităţi ce decurg din specificul funcţiilor personalului contractual.
Codul de conduită urmăreşte să sporească valenţele calităţii serviciului public şi să asigure o bună
administrare în realizarea interesului public, precum şi eliminarea birocraţiei şi a faptelor de
corupţie. Principalele obiective sunt:
elaborarea normelor de conduită profesională corespunzătoare creării şi menţinerii la un înalt nivel
a prestigiului funcţiilor publice deţinute de personalul contractual;
avizarea opiniei publice cu privire la conduita personalului contractual la care să se aştepte;
instaurarea climatului de respect şi încredere între cetăţeni şi personalul contractual din
administraţia publică, între cetăţeni şi autorităţile administrative publice.
Principiile generale care guvernează conduita profesională a personalului contractual sunt
următoarele:
supremaţia interesului public; considerarea interesului public, mai presus decât orice interes
personal, politic, de grup, religios etc.;
profesionalismul – conform căruia personalul contractual trebuie să respecte deontologia funcţiei şi
profesiei sale cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
imparţialitatea şi nediscriminarea – principiu conform căruia personalul contractual trebuie să
asigure egalitatea de tratament a cetăţenilor, să manifeste o atitudine obiectivă, neutră şi
echidistantă faţă de orice interes politic, economic, religios, de vârstă, sex, etnic etc., în exercitarea
atribuţiilor funcţiei;
integritatea morală – principiu conform căruia personalul contractual trebuie să manifeste cinste şi
corectitudine în exercitarea funcţiei, fiindu-i interzisă solicitarea sau acceptarea, direct sau indirect,
pentru sine sau pentru altul, a vreunui avantaj ori folos moral sau material;

39
libertatea gândirii şi exprimării – principiu conform căruia personalul contractual poate să-şi
exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea bunelor moravuri şi a ordinii de drept
existentă;
transparenţa şi deschiderea – principiul care presupune ca activităţile desfăşurate de categoria de
salariaţi în discuţie pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu să fie supuse monitorizării cetăţenilor.
În continuare, Codul de conduită prezintă conţinutul principalelor norme de conduită profesională a
personalului contractual, pe domenii de exercitare a atribuţiilor funcţionale. Aceste norme sunt
identice cu cele prezentate în subcapitolul precedent care sunt aplicabile funcţionarilor publici, pe
următoarele domenii:
asigurarea unui serviciu public de calitate;
loialitatea faţă de Constituţie şi lege;
loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice;
libertatea opiniilor;
activitatea publică;
activitatea politică;
folosirea imaginii proprii;
cadrul relaţiilor în exercitarea funcţiei publice;
conduita în cadrul relaţiilor internaţionale;
interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor;
participarea la procesul de luarea deciziilor;
folosirea prerogativelor de putere publică;
utilizarea resurselor publice;
limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri.
Privind coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională pentru personalul
contractual spre deosebire de funcţionarii publici, aici rolul acestor activităţi revine Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Ministerului Afacerilor Externe şi Autorităţii Naţionale de Control.
Detalii privind modul concret de executare a rolului organelor enumerate, precum şi procedurile de
sesizare, soluţionare a sesizării şi publicitatea cazurilor sunt prevăzute în lege.
Încălcarea normelor de conduită profesională prevăzute în Codul de conduită etică pentru
personalul contractual atrage răspunderea disciplinară a funcţionarilor din această categorie de
personal. Comentariile pe care le-am făcut cu ocazia prezentării Codului de conduită a
funcţionarilor publici sunt valabile şi în acest caz.
Organele cu atribuţii disciplinare au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor Codului şi de a
propune aplicarea sancţiunilor disciplinare în condiţiile Legii nr.53/2003 Codul Muncii, cu
modificările ulterioare.
Personalul contractual poate răspunde şi patrimonial, potrivit legii, în cazurile în care, prin faptele
săvârşite cu încălcarea normelor deontologice ale funcţiei publice, a adus prejudicii persoanelor
fizice sau juridice.

3.4 Consideraţii cu privire la deontologia personalului didactic

3.4.1 Domeniu de aplicare şi cadrul normativ

Conform precizărilor făcute în prima parte a lucrării noastre în care au fost definite funcţia
publică şi noţiunea de funcţionar public, calitatea de funcţionar public o are personalul didactic din
învăţământul de stat. Aşadar, per a contrario personalul didactic din învăţământul particular nu are
calitatea de funcţionar public.
Cu toate acestea ne exprimăm opinia că regulile, principiile şi normele deontologice
aplicabile personalului didactic din învăţământul de stat sunt valabile şi pentru personalul didactic
din învăţământul particular, întrucât:
- personalul didactic din învăţământul particular are aceeaşi pregătire şi desfăşoară aceeaşi muncă în
condiţii profesionale identice ca şi personalul didactic din învăţământul de stat;
- ambele categorii de personal îşi desfăşoară activitatea pe baza aceloraşi acte normative şi le sunt
aplicabile aceleaşi norme etice.

40
Aşadar, deontologia nu face deosebire între domeniile public sau privat în care activează cadrele
didactice. Legea învăţământului nr.84/1995. Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului
didactic, H.G.României nr.1418/11 octombrie 2006 cu privire la Metodologia de evaluare externă a
standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de Asigurare a
Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), celelalte acte normative din domeniu nu fac distincţie
între învăţământul de stat şi cel privat.
Personalul didactic cuprinde persoanele din sistemul de învăţământ responsabile cu instrucţia şi
educaţia. Din personalul didactic fac parte persoanele care îndeplinesc condiţiile de studii prevăzute
de lege, care au capacitatea de exercitare deplină a drepturilor şi o conduită morală conformă
deontologiei profesionale. Toate cadrele didactice trebuie să fie apte din punct de vedere medical
pentru îndeplinirea funcţiei.
Deontologia profesională prevede şi unele incompabibilităţi. Astfel, nu pot ocupa posturi didactice
persoanele care desfăşoară activităţi incompatibile cu demnitatea funcţiei didactice, cum sunt:
prestaţii comerciale în incinta instituţiei de învăţământ sau în zona limitrofă;
comerţul cu materiale obscene sau pornografice, scrise, audio sau vizuale;
etalarea în public a unor activităţi cu componenţă lubrică sau altele care implică exhibarea, în
manieră obscenă a corpului.
În învăţământul preuniversitar activează personal didactic ce ocupă următoarele funcţii:19 educator,
institutor, învăţător, profesor, profesor pedagog şi maistru instructor sau cu diferite alte denumiri în
funcţie de domeniile de învăţământ în care activează: învăţământ preşcolar, învăţământ primar,
învăţământ secundar, învăţământ special şi în comisiile de expertiză complexă. De asemenea, cadre
didactice activează şi în cadrul unităţilor conexe învăţământului preuniversitar, respectiv în casele
de copii, în centrele şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică, în centrele logopedice interşcolare şi
în cabinetele şcolare, în casele corpului didactic, în cluburile sportive şcolare şi în unităţi cu
activităţi extraşcolare.
Legea nr.128/1997 prevede normele pentru ocuparea funcţiilor didactice pe categorii de personal
didactic şi pe funcţii specifice celor de conducere, îndrumare sau de control, normele privind
perfecţionarea pregătirii personalului didactic precum şi normele didactice şi condiţiile de
salarizare.
În învăţământul superior funcţiile didactice sunt: preparator universitar, asistent universitar, lector
universitar, şef de lucrări, conferenţiar universitar, profesor universitar şi profesor universiar
consultant.
De asemenea, potrivit legii, în învăţământul superior funcţionează personal didactic asociat pentru
funcţiile enumerate mai sus. Profesorii din învăţământul superior, pensionaţi la limită de vârstă, pot
fi testaţi de senatele universitare să continue unele activităţi didactice ca profesori consultanţi.
Atunci când situaţia impune, instituţiile de învăţământ superior pot chema la catedră specialişti cu
valoare recunoscută în domeniu, din ţară sau străinătate, care să desfăşoare activităţi didactice în
calitate de profesori asociaţi invitaţi, pe o durată determinată.
Ca şi pentru învăţământul preuniversitar Legea nr.128/1997 stabileşte normele (condiţiile) pentru
ocuparea funcţiilor didactice, cele de conducere a învăţământului superior, de perfecţionare a
pregătirii personalului didactic precum şi normele didactice şi condiţiile de salarizare a personalului
didactic din învăţământul superior.
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile personalului didactic acestea decurg din prevederile actului
normativ la care ne referim (Legea 128/1997). De asemenea, legea prevede consecinţele
disciplinare şi juridice ce decurg din încălcarea îndatoririlor ce revin personalului didactic, înscrise
în actele normative din domeniu şi contractul individual de muncă. Demersul nostru se referă cu
precădere la încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului,
prestigiului instituţiei şi profesiei, adică acelea de natură deontologică.

3.4.2 Nevoia de deontologie pentru personalul didactic universitar

1919
Legea nr.128/12 iulie 1997, privind Statutul personalului didactic, art.5,6.
41
 Numitorul comun al perioadei de după evenimentele din 1989 îl constituie, pentru
universităţi, schimbarea normativă: legislaţie nouă, reglementări noi, Cartă universitară, politici
educaţionale noi, forme noi de proprietate asupra resurselor universitare, Metodologie de evaluare
externă a standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de
Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. (acest ultim document îl vom numi în continuare
Metodologie).20
Întreaga lume universitară este în schimbare, proces care are un caracter permanent. Trebuie
să ne obişnuim cu ideea că schimbările sunt continue, atât din nevoia de a semăna cu mediul
occidental cât şi din însăşi instabilitatea notorie a mediului universitar.
Universităţile trebuie să se aşeze în avangarda schimbărilor întrucât ele au menirea de a
pregăti „know-how”-ul proaspăt, deschis unei lumi dinamice.
Viaţa publică din România, inclusiv cea din universităţi operează într-o lume relativă,
încărcată cu valori la care trebuie să ne raportăm permanent. Trebuie să acceptăm constante etico-
politice sub impactul aderării la drepturile omului a respectului demnităţii şi libertăţii umane, la
dreptul la autoafirmare.
Oricât de grea ar fi situaţia din punct de vedere economic nu avem voie să abdicăm de la
calitatea studiilor şi de la etica universitară. Dacă instituţiile de învăţământ superior nu oferă studii
de calitate şi mediu universitar educaţional corect, atunci suprastructura ştiinţifică şi morală nu are
eficienţă, învăţământul universitar căpătând reputaţia de prestatori de servicii educaţionale slabe,
periclitând iremediabil încrederea populaţiei.
Universităţile trebuie să ofere o cultură instituţională cât mai aproape de exemplaritate,
fiindcă pe aceasta vor tinde să o reproducă absolvenţii, în calitate de profesionişti, cetăţeni sau
persoane private. Acest lucru nu este cu putinţă fără transformarea integrităţii academice în plan
comportamental.
În momentul editării acestei cărţi, aproape toate universităţile româneşti au coduri de etică,
mai mult sau mai puţin sistematizate, operante, cu principii adecvate. De asemenea, fiecare din
aceste instituţiişi-au creat Comisii sau Consilii de etică, depăşindu-se în multe părţi monopolul
conducerii asupra acestor organisme.
Proiectarea codurilor de etică universitară a plecat de la existenţa unor probleme etice reale
şi importante ale universităţilor româneşti: favoritismul; hărţuirea sexuală pe linie ierarhică; relaţiile
erotice între studenţi şi profesori; relaţiile de tip clică la nivel universitar (prietenie, afaceri,
rudenie); politizarea învăţământului universitar; utilizarea unui limbaj ofensator de către cadrele
didactice; nerespectarea şanselor la angajări; neinformarea la timp a studenţilor etc.
Pe baza unor studii de cercetare sociologică având ca temă etica universitară a rezultat că
toţi respondenţii (studenţi, doctoranzi, masteranzi, profesori, cadre de conducere sau administrative)
sunt de părere că cea mai gravă problemă etică este favoritismul, indiferent de motivele care stau la
baza acestei practici. De o gravitate similară este percepută hărţuirea sexuală, pe linie ierarhică şi
apoi toate celelalte mai sus menţionate.
Faţă de toate problemele etice existente în învăţământul actual universitar trebuie să se
întreprindă cele mai adecvate măsuri în vederea intrării într-o stare de normalitate, în care întreaga
situaţie să fie sub control. Acest lucru nu poate fi făcut decât dacă universitatea este o instituţie
dinamică ce constă în esenţă în următoarele:
- dispune de un corp de cadre realist, critic, condiţie absolut necesară începerii de proiecte şi
asigurării unui grad de dinamism şi adaptare la schimbări;
- dispune de un corp administrativ, secretariat, care funcţionează real, în reţele de comunicare şi
care atitudinal susţine conducerea prin realism, fără să pozitiveze informaţiile;
- are un nivel funcţional, corp profesoral cu o atitudine pozitivă, chiar un nivel ridicat de satisfacţie
în raport cu instituţia în care lucrează, cu activism ridicat în raport cu sarcinile definite de cadrul
instituţional şi pasivitate în raport cu elementele care nu sunt definite de acest cadru.
Remarcăm faptul că pasivitismul este definit funcţional sau nefuncţional prin raportare la cumulul
de coduri normative ale instituţiei.

2020
Hotărârea Guvernului României, nr.1418/11 octombrie 2006, în M.Of.Partea I, nr.865/23 octombrie 2006.
42
După cum am mai arătat, universităţile sunt comunităţi care oferă servicii de educaţie superioară şi
cercetare. Această dublă ipostază, de comunitate profesională şi de instituţie ofertantă de servicii,
generează probleme specifice, dar şi multe probleme comune. Unele dintre aceste probleme sunt de
natură etică. Important este ca acestea să fie sesizate şi rezolvate: calitatea studiilor, managementul
eficient, satisfacţia studenţilor în privinţa calităţii studiilor şi a absolvenţilor în privinţa relevanţei
experienţei universitare.
Rolul experienţei universitare este crucial în maturizarea intelectuală, profesională şi, nu în ultimul
rând, morală. Oricum am privi lucrurile, deprinderile dobândite în perioada studiilor universitare nu
sunt doar de natură intelectuală, ci ţin şi de comportamentul etic viitor al absolventului. Ei pot
învăţa la universitate respectul pentru libertate, autonomie, merit, concurenţă loială, colaborare,
respect pentru ceilalţi. Sau, dimpotrivă pot deprinde manipularea, paternalismul, furtul intelectual,
tentaţia fraudei, a favoritismului, rezolvările de culise, comportamentul de clică, egoismul etc.
Un cod de etică este menit să sprijine personalul şi studenţii, să identifice şi să rezolve probleme de
natură morală care se pot ivi în perioada angajării sau studiilor.
El are, de asemenea, menirea să ghideze relaţiile cadrului universitar cu colegii, cu studenţii, cu
instituţia universitară, cu partenerii instituţionali, precum şi cu comunitatea locală, naţională şi
internaţională.
Comunitatea universitară este formată din personal didactic, personal didactic auxiliar, personal de
cercetare ştiinţifică, de proiectare, personal tehnic şi administrativ, angajat cu normă de bază şi
studenţi. Esenţial este ca relaţiile care se formează între membrii comunităţii universitare să se
bucure de recunoaştere şi respect. Toţi membri trebuie să se bucure de exercitarea drepturilor şi
responsabilităţilor proprii, cât şi de responsabilităţi şi grijă faţă de colegi şi superiori.
Deontologia funcţiei didactice universitare nu exclude, ci presupune toate celelalte reguli, norme şi
principii ce reglementează activitatea în instituţiile de învăţământ superior. De aceea este necesar să
se reţină:
- Codul de etică şi aplicarea sa nu exclud şi nu înlocuiesc drepturile şi obligaţiile legale care revin
membrilor personalului didactic; răspunderea deontologică nu exclude angajarea şi a altor forme de
răspundere: disciplinară, penală, administrativă, civilă;
- Codul de etică universitară nu se poate substitui codurilor pentru cercetarea ştiinţifică de profil şi
nici nu le suplineşte pe acestea;
- fiecare universitate poate avea (şi trebuie să aibă) şi probleme specifice pe care să le includă în
Codul etic propriu.

3.4.3 Rolul şi principiile codului etic universitar

Codul etic universitar este instrumentul fundamental al deontologiei funcţiei de cadru

didactic ce activează în învăţământul superior. Rolul unui cod etic universitar, rezidă în următoarele
aspecte:
sistematizează în scris idealurile, valorile, principiile şi normele morale pe care le consimt să le
respecte şi să le urmeze membrii unei colectivităţi universitare;
reprezintă un contract moral între studenţi şi profesori;
promovează un climat bazat pe coeziune, încredere, ataşament şi responsabilitate în cadrul
comunităţii academice (universitare);
formulează un model de comportament care să protejeze universitatea de comportamente necinstite,
incorecte, oportuniste şi egoiste;
oferă un cadru de referinţă în elaborarea deciziilor, rezolvarea dilemelor şi de angajament faţă de
valorile şi normele de etică universitară.
promovează o imagine pozitivă a universităţii, contribuie la reputaţia acesteia şi la respectul de care
trebuie să se bucure în societate.
Un cod etic bine elaborat şi structurat conduce prin cunoaşterea şi respectarea lui la creşterea
adeziunii şi devotamentului colaboratorilor, cum ar fi alte universităţi, firme, societăţi comerciale,
persoane particulare, parteneri externi etc. De asemenea este foarte important să se reţină că un cod
etic permite existenţa unui cadru normativ pentru condiţiile nesupunerii membrilor comunităţii
universitare faţă de deciziile neetice ale celor care deţin diferite grade de putere.
43
La capitolul „Capacitate instituţională”, Metodologia (de care am mai vorbit) are unele referiri de o
deosebită relevanţă deontologică pe care vom încerca să le integrăm în conţinutul demersului
nostru. Astfel, orice universitate trebuie să-şi formuleze misiunea şi obiectivele în concordanţă cu
un set de valori de referinţă, care să producă şi transmită cunoaşterea, în concordanţă cu valorile
libertăţii academice şi ale integrităţii etice.
De asemenea, criteriile şi standardele actuale de evaluare academică prevăd că orice instituţie de
învăţământ superior trebuie să dispună de un cod al eticii şi integrităţii academice prin care apără
valorile libertăţii acedemice, autonomiei universitare şi integrităţii etice; instituţia trebuie să dispună
de practici şi mecanisme clare pentru aplicarea codului elaborat.
Mai mult, instituţia nu numai că trebuie să aibă un astfel de cod şi practici asociate, dar ea
controlează şi trebuie să facă dovada aplicării lor, în cadrul activităţilor de conducere, cercetare,
predare sau examinare. Rezultatele controalelor trebuie făcute publice.
Principiile generale ale deontologiei funcţiei didactice universitare sunt: libertatea academică,
autonomia personală, dreptatea şi echitatea, meritul, profesionismul, onestitatea şi corectitudinea
intelectuală, transparenţa, respectul şi toleranţa, responsabilitatea, bunăvoinţa şi grija.

Libertatea academică
Membrii comunităţii universitare care au calitatea de funcţionari publici (de care ne ocupăm) sunt
protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii, în condiţiile respectării standardelor ştiinţifice şi a
responsabilităţilor profesionale.
Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii celorlalţi, pe baza
respectului pentru diferenţe; se încurajează abordarea critică, parteneriatul intelectual şi cooperarea,
indiferent de opiniile politice sau de credinţele religioase.
Chiar şi în condiţiile democraţiei sunt posibile ingerinţe politice sau religioase ca urmare a
rezultatelor cercetării sau unor publicaţii universitare, care au observaţii critice asupra unor
ideologii politice sau credinţe. Universitatea nu trebuie să cedeze presiunilor spre ascundere şi
obiedienţă la care poate fi supusă, mai ales de către puterea politică.
Obiectivitatea ştiinţifică nu trebuie să fie afectată de condiţionări financiare, indiferent de surse.
Faptul că o mare parte din resursele unor universităţi provin de la bugetul de stat nu trebuie să
intimideze membrii comunităţii universitare şi să-i transforme în persoane obiediente.
Bugetul rezultă din banii contribuabililor, nu ai membrilor cabinetelor aflate la putere. Chiar şi în
situaţia în care banii provin şi din surse private, universităţile nu au dreptul moral să cedeze în
privinţa standardelor ştiinţifice şi etice ori să fabrice rezultate sau cunoaşteri denaturate.
Deontologia academică nu se manifestă în context ideal. Ea poate fi limitată prin existenţa unor
valori culturale împătăşite. Abordarea potrivită a unor astfel de situaţii este deliberarea raţională şi
democratică.
Nu se poate admite din punct de vedere etic ca libertatea academică să fie folosită drept pavăză
impotriva criticilor ştiinţifice şi etice. Credinţele politice, ataşamentele politice, alte categorii de
credinţe sunt în spaţiul universitar, o problemă privată a membrilor comunităţii academice. Ele nu
pot fi impuse altora, prin abuz de putere şi autoritate, spaţiul universitar fiind prin excelenţă un
spaţiu laic.
Ca urmare, cadrele universitare nu au dreptul să manipuleze, îndoctrineze şi să educe dogmatic în
interiorul spaţiului universitar şi, prin aceasta, să încalce dreptul studenţilor la cunoaştere şi la
formarea propriilor idealuri ştiinţifice, politice etc.
Denaturarea conţinutului ştiinţific al cursurilor, fabricarea rezultatelor cercetării în sensul obedienţei
faţă de grupuri politice, religioase, economice etc. trebuie sancţionate, funcţie de gravitatea faptei
de la atenţionare şi avertisment, până la excluderea din universitate.
Funcţionarii publici din mediul universitar au libertatea în selectarea şi discutarea subiectelor
relevante, în exprimarea critică a valorilor, normelor instituţiilor şi practicilor sociale în spiritul
onestităţii intelectuale şi al responsabilităţii pentru producerea şi răspândirea cunoaşterii.
Legată de autonomia universitară este protejarea dreptului la confidenţialitate. Membrii comunităţii
universitare au obligaţia să respecte confidenţialitatea care ţine de viaţa privată a studenţilor, să nu
furnizeze informaţii decât cu aprobarea decanatului sau rectoratului şi numai atunci când există
motive foarte serioase. Această regulă este valabilă şi în cazul cererilor personale referitoare la
44
păstrarea confidenţialităţii în privinţa statutului marital, orientării sexuale sau disabilităţilor ascunse,
domiciliului, apartenenţei politico-religioase etc. Încălcarea regulilor de confidenţialitate se
sancţionează.

Autonomia personală
Universitatea trebuie să creeze un asemenea mediu la exercitarea autonomiei personale, încât
fiecare membru al universităţii să poată lua decizii în legătură cu propria sa persoană.
Exercitarea autonomiei personale în spaţiul universitar înseamnă posibilitatea de a alege individual,
în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră academică,
oportunităţile, nivelul de excelenţă la care doreşte să acceadă fiecare din membrii comunităţii
respective.
Universitatea are obligaţia de a oferi toate informaţiile de interes pentru membrii comunităţii
academice, şi pentru publicul larg, în special în ceea ce priveşte standardele academice, programele
de studiu şi cercetare, evaluarea, accesul la avansare şi promovare a personalului etc. Încălcarea
autonomiei personale conduce la sancţiuni pentru cei responsabili de asigurarea acesteia.

Dreptatea şi echitatea
Universitatea trebuie să adopte măsuri de nediscriminare şi egalitate de şanse în acces la angajare,
studii şi la programe, pentru eliminarea conflictelor de interese, în scopul prevenirii şi combaterii
oricărei forme de corupţie, favoritism şi nepotism.
Respectarea principiului nediscriminării şi egalităţii de şanse în mediul universitar are o puternică
încărcătură deontologică. Discriminarea în mediul academic înseamnă tratamentul inegal al unei
persoane, tratament care urmăreşte încălcarea ori limitarea drepturilor persoanei respective pe
criterii de sex, rasă, vârstă, disabilităţii, orientării sexuale, naţionalitate, etnie, religie, categorie
socială, stări materiale sau mediul social.
Discriminarea poate avea şi forme indirecte, mai subtile şi mai greu de sesizat, în evaluarea
defavorităţii de facto a anumitor persoane în funcţie de criteriile enumerate mai sus. Iată de exemplu
unele reguli de susţinere a examenelor, deşi sunt aceleaşi pentru toţi studenţii, ar putea să
defavorizeze practic persoanele cu disabilităţi (care de pildă nu pot intra sau nu pot să aştepte mai
multe ore pentru a intra în ordinea cerută de profesor). Exemplele ar putea continua prin
planificarea (orarul) unor cadre didactice la activităţi care să nu permită respectarea unor ritualuri
religioase, defavorizarea pe motiv de sarcină a personalului feminin etc.
Discriminarea directă se sancţionează potrivit legii. Discriminările indirecte sunt sancţionate
instituţional, în funcţie de gravitatea faptei.
De dreptate şi echitate aparţine şi eliminarea conflictelor de interese. Astfel, personalul didactic şi
nedidactic trebuie să ia măsurile necesare în scopul evitării sau soluţionării adecvate a situaţiilor în
care pot să apară conflicte de interese care ar putea compromite, direct sau indirect, îndeplinirea
îndatoririlor.
Unele conflicte de interese decurg din relaţiile personale cum ar fi: cazuri în care din comisiile de
evaluare, la examene, licenţe, disertaţii, doctorate, precum şi la acordări de granturi, angajare sau
promovare, evaluarea performanţei academice şi manageriale, audit etc. fac parte persoane aflate
într-o relaţie de rudenie de gradul I sau II cu candidaţii sau persoanele ce urmează a fi evaluate;
cazuri în care cadrele didactice îşi supervizează în mod direct rudele de gradul I şi II, la susţinerea
examenelor şi concursurilor. Se recomandă evitarea unor asemenea cazuri sau altele asemănătoare.
Persoanele aflate în conflict de interese trebuie să se autorecureze din comisia de evaluare sau
supervizare, iar dacă refuză, să fie recuzate de către ceilalţi membrii ai comisiilor.
Alte conflicte de interese decurg din rolurile multiple deţinute în instituţia de învăţământ superior,
astfel încât să se afecteze deciziile sau alte capacităţi. Exemple în acest sens: atunci când o persoană
cu rol de conducere este şi membru al unei comisii interne de evaluare; atunci când o persoană care
ia decizii cu privire la împărţirea granturilor de cercetare sau a altor resurse se află într-o echipă
care solicită finanţare etc.
Conflicte de interese pot să apară ca urmare a unor interese de ordin material. Acestea se pot ivi în
relaţiile unui membru al universităţii cu membrii unor societăţi comerciale sau alţi furnizori cu care
universitatea se află în relaţii de colaborare. Aceste persoane nu trebuie să participe la negocietea
45
relaţiilor dintre asemenea instituţii şi universitate. În sfârşit, la cele de mai sus mai putem adăuga
numeroase conflicte de interese ce se pot ivi în legătură cu colaborările externe ale universităţii.
Încheiem cu o scurtă referire la prevenirea şi combaterea corupţiei în mediul universitar. Vicierea
climatului universitar poate avea drept sursă principală corupţia. Aceasta generează tratament
inechitabil, nedreptăţi şi favoritisme, subminează aplicarea principiului meritului şi crează
suspiciune şi neîncredere în valoarea diplomelor şi competenţa profesională.
Corupţia nesancţionată devine endemică şi conduce de cele mai multe ori la o cultură instituţională
coruptă. De aceea universitatea trebuie să contracareze acest fenomen şi să pedepsească pe cei care
îl promovează. Din punct de vedere deontologic, consemnăm că unele fapte de corupţie nu sunt
prevăzute de actele normative în materie, dar fac parte din categoria acelora care atrag într-un cerc
vicios universităţile, de către persoane particulare, persoane juridice sau grupuri de interese care
deţin puterea şi distribuie clienţilor resursele materiale: dotări, prime, burse, vizite peste hotare,
facilităţi familiare sau de grup etc.

Meritul
Singura ierarhizare acceptabilă într-o universitate este meritul. Pentru studenţi meritul este stabilit
de personalul didactic în contextul unor criterii de evaluare a performanţelor la cursuri, seminarii şi
laboratoare, la concursuri profesionale, la licenţe şi disertaţii, în implicaţii în viaţa asociativă,
acţiuni civice etc.
În cazul cadrelor didactice şi cercetătorilor meritul se stabileşte de obicei după: calitatea cursurilor,
seminariilor, activităţilor de îndrumare a studenţilor, publicaţiilor ştiinţifice, câştigătorii de granturi
de dezvoltare şi cercetare individuală şi instituţională, evaluarea făcută de către studenţi, implicarea
în dezvoltarea instituţiei, prestigiul profesional etc.
Evaluarea meritului nu se face după promisiuni, ci după rezultate. Dacă meritul este viciat,
universitatea devine profesional şi moral anomică.

Profesionismul
Între cele mai importante trăsături deontologice ale funcţiei publice universitare, profesionismul se
distinge, în principiu, prin:
- autoritate epistecnică în exercitarea funcţiei (competenţă);
- protecţia împotriva imposturii, diletantismului şi amatorismului;
- pasiunea faţă de profesie;
- obligarea conştientă de a lucra în serviciul studenţilor;
- solidaritatea colegială şi competiţia loială.
Universitatea încurajează carierele academice şi descurajează „turismul instituţional”, folosirea sa
ca simplă sinecură de titlu şi status.

Onestitatea şi corectitudinea intelectuală

Onestitatea şi corectitudinea intelectuală implică respectul proprietăţii intelectuale, a invenţiilor şi
drepturilor de autor pentru diferite categorii de lucrări. Lipsa de onestitate academică semnifică
toate tipurile de activităţi care impiedică educaţia, dezvoltarea cunoaşterii, evaluarea corectă a
performanţei studenţilor, cadrelor didactice şi altor categorii de angajaţi. Cele mai frecvente
exemple sunt: înşelăciunea, fabricarea datelor, autoplagiatul, plagiatul, furtul în cadrul examenelor
scrise sau orale (copiatul) etc.

Transparenţa
Transparenţa la admitere, evaluare şi promovare presupune accesul la informaţii privind atât
condiţiile cât şi criteriile pe baza cărora se evaluează meritele candidaţilor, respectându-se
principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse.
Universitatea acordă candidaţilor pentru admitere, angajare, promovare sau absolvire, gradaţie
salarială, premiere, tratament corect şi egal, cultivă diversitatea în mediul academic prin măsuri
pozitive adresate categoriilor defavorizate sau subreprezentate, fără încălcarea principiului
meritului.

46
O latură importantă a transparenţei se referă la cea în utilizarea resurselor materiale puse la
dispoziţia instituţiei. Universitatea trebuie să utilizeze fondurile în strictă conformitate cu scopurile
şi regulile în funcţie de care au fost alocate.

Respectul şi toleranţa
Respectul faţă de ceilalţi se demonstrează prin aceea că disputele se rezolvă prin argumente
raţionale şi nu prin utilizarea unor tipuri de limbaj sau acţiuni, care reprezintă atacuri la persoană. În
universitate nu se îngăduie nicio formă de hărţuire, cum ar fi: misogismul, sexismul, rasismul,
şovinismul, xenofobia, homofobia etc. Persoanele hărţuite se simt excluse şi îşi pierd stima de sine
şi încrederea în instituţie.
Atunci când este făcută de persoane cu funcţii de conducere superioare victimei, atunci când este
executată de personalul didactic asupra studenţilor sau de evaluatori asupra persoanelor evaluate,
hărţuirea presupune abuzul de putere, care constituie o circumstanţă agravantă.

Responsabilitatea
Principiul deontologic al responsabilităţii personale şi profesionale cere ca oamenii să evite să-şi
facă rău unul altuia şi, totodată, să aibă un comportament respectuos în scopul instaurării unui bine
comun. În mediul universitar, responsabilitatea se manifestă faţă de studenţi, faţă de subordonaţi, de
angajaţi, ca responsabilitate colegială, responsabilitate faţă de persoanele şi instituţiile cu care
universitatea are relaţii, precum şi faţă de comunitatea mai largă: locală, regională, internaţională.
Membrii comunităţii universitare au dreptul moral la critică şi insubordonare exprimată public,
dacă au argumente şi probe că sunt încălcate standardele ştiinţifice, pedagogice, etice sau legale.
Sunt supuse sancţionării: dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică, a programelor şi
persoanelor din propria instituţie şi din alte instituţii universitare, de către membrii propriei
comunităţi academice.

Bunăvoinţa şi grija
Bunăvoinţa şi grija sunt valori indezirabile în lumea universitară, manifestându-se faţă de membrii
comunităţii academice şi faţă de orice persoană sau grupuri aflate în nevoie. Pot să fie sancţionate:
indiferenţa sistemică faţă de nevoile studenţilor şi cadrelor didactice, nepăsarea în cazuri în care
aceasta afectează major desfăşurarea procesului de învăţământ sau cercetării etc.
În situaţii de crize şi calamităţi membrilor comunităţilor academice, în special conducerilor şi
profesorilor li se cer altruism şi autosacrificiu.

3.5 Deontologia magistraţilor

3.5.1 Domeniu de aplicare şi cadru normativ

Prevederile Constituţiei României (art. 16, alin 3 sau art. 40, alin. 3) ne dă prilejul să constatăm că
au calitatea de funcţionari publici:21. judecătorii, procurorii şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie pe care legea îi numeste magistraţi şi, împreuna fac parte din corpul
magistraţilor.22
Recrutarea magistraţilor se face pe bază de concurs în funcţie de competenţa profesională, aptitudini
şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de
magistrat se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor
transparenţei şi egalităţii. Condiţiile necesare înscrierii la concursul pentru admiterea la Institutul
Naţional al Magistraturii sunt următoarele:
cetăţenia rămână, domiciliul în România şi capacitate de exerciţiu deplină;
licenţă în drept;
lipsa antecedentelor penale şi a cazierului;
bună reputaţie;

2121
Valentin I. Prisăcaru – Funcţionarii publici, op. cit. pag. 21
2222
Legea nr.303/2004 privind Statutul Magistraţilor, art.2, în M.Of.Partea I, nr.576/29 iunie 2004.
47
cunoaşterea limbii romane;
stare de sănătate adecvată exercitării funcţiei de magistrat.
Persoanele admise la concurs devin cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii pe o durată de
doi ani şi au calitatea de auditori de justiţie. După absolvire devin judecători sau procurori şi sunt
obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţii de magistraţi.
Judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţii de către Consiliul Superior al
Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire al Institutului Naţional al
Magistraturii.
În perioada stagiului judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue formarea
profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele
judecătoriei sau de prim-procurorul parchetului.
După încheierea perioadei de stagiu, magistraţii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la
examenul de capacitate, care se organizează anual de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin
intermediul Institutului Naţional al Magistraturii. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de
capacitate, au dreptul în ordinea mediilor să-şi aleagă posturile, fiecare în specialitatea în care s-a
pregătit, de judecător, respectiv de procuror.
Judecătorii inamovibili şi procurorii sunt numiţi în funcţii de Preşedintele României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; propunerile şi numirile se fac în cel mult 3 luni de
la data validării examenului de capacitate.
Potrivit legii nr.303/2004 privind Statutul magistraţilor, pot fi numite în magistratură, pe
bază de concurs şi persoane de specialitate juridică asimilată magistraţilor, precum avocaţii, notarii,
asistenţii judiciari, consilierii juridici, persoane care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în
aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului
Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului legislativ, cu o vechime în specialitate de cel puţin 5
ani. Această prevedere legală este destul de mult controversată în literatura de specialitate.
După numirea în funcţie, persoanele mai sus menţionate sunt obligate, să urmeze un curs de
formare profesională, cu o durată de 6 luni în Institutul Naţional al Magistraturii.
Adăugăm şi faptul că potrivit art.31 alin.(5) al Statutului magistraţilor, profesorii universitari
din învăţământul juridic superior, acreditat, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de
magistrat sau de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cel puţin 5 ani de la numirea
în condiţiile legii, pot fi numiţi în magistratură fără concurs.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ:
„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire”. Menţionăm că
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt prevăzute în Constituţia României la
art.15-21. Refuzul depunerii jurământului atrage de drept nulitatea numirii în funcţie.
Jurământul magistratului se depune într-o şedinţă solemnă în faţa magistraţilor instanţei sau
parchetului după citirea decretului de numire în funcţie. Jurământul are o puternică valoare
deontologică pe lângă cea juridică. Depunerea sa se consemnează într-un proces-verbal, care se
semnează de conducătorul instituţiei şi de către doi martori magistraţi prezenţi, precum şi de
titularul în cauză.
Funcţiile de judecător şi procuror, magistrat asistent şi asistent judiciar prezintă o serie de
incompatibilităţi şi interdicţii. Astfel, funcţiile de magistraţi sunt incompatibile cu orice alte funcţii
publice sau juridice, deşi în sectorul privat nu sunt funcţii precum cele din sectorul public, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
În condiţiile legii, magistraţii au următoarele interdicţii:
să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrative sau de control
la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de
asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
să aibă calitatea de membru al unui grup de interese economice.
Alte interdicţii se referă la interzicerea magistraţilor de a face parte din partide sau formaţiuni
politice sau de a desfăşura activităţi cu caracter politic. Magistraţii sunt obligaţi ca în exercitarea
48
obligaţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor
lor politice. Ei nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare
sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
De asemenea, magistraţilor nu le este permisă comentarea sau justificarea în presă (mas-media) a
hotărârilor sau soluţiilor date în dosarele rezolvate de ei; magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise
sau verbale în probleme litigioase şi nu pot îndeplini activităţi avocăţeşti.
Legea prevede norme clare pentru:
formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a magistraţilor;
promovarea şi accesul la funcţii de conducere în magistratură;
promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi accesul la funcţiile de
conducere în cadrul acesteia; delegarea, detaşarea şi transferul magistraţilor;
suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de magistrat;
dispoziţii speciale pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
drepturile, îndatoririle şi răspunderea magistraţilor;
atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor;
dispoziţii speciale pentru asistenţii judiciari.
Cu privire la această ultimă categorie de funcţionari publici din justiţie, legea nu prevede expres că
asistenţii judiciari sunt magistraţi. Cu toate acestea, prevederile legale ce-i privesc referitoare la
interdicţii şi incompatibilităţi, abateri şi sancţiuni disciplinare sunt identice cu cele prevăzute pentru
magistraţi.
Încheiem această scurtă prezentare a statutului de magistrat cu precizările legale potrivit cărora
magistraţii nu pot fi perchiziţionaţi, reţinuţi sau amendaţi preventiv, decât numai cu încuviinţarea
Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul unor infracţiuni flagrante, judecătorii, procurorii şi
magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, Consiliul Suprem al Magistraturii fiind
informat în acest caz, neîntârziat de către organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Dispoziţiile pe care le-am prezentat se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor militari.

3.5.2 Codul deontologic al magistraţilor23

Ca şi în alte domenii de exercitare a funcţiei publice, în ultimul timp, ca urmare a

progreselor înregistrate de integrarea României din ce în ce mai profund în rândul statelor de drept
ale Europei şi lumii contemporane, a fost elaborat şi în domeniul magistraturii din ţara noastră un
Cod deontologic al acestei importante profesii publice.
Codul deontologic al magistraţilor, elaborat prin hotărâre a Consiliului Suprem al
Magistraturii are drept moto o constatare deosebit de valoroasă pentru domeniul lucrării de faţă:
„Rolul unui cod deontologic este acela de a forma conduite, de a înfăţişa ce înseamnă onoare şi
respect în profesie. A-ţi respecta profesia înseamnă a te respecta pe tine însuţi, respectându-i pe
ceilalţi. De aceea, orice cod deontologic se adresează în primul rând omului şi conştiinţei lui, iar
acceptarea lui trebuie să fie liber consimţită.”
Codul deontologic al magistraţilor are rolul declarat de a formula standarde ale conduitei
magistratului, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea, cinstea şi demnitatea profesiei sale,
pusă în slujba adevărului.
Calitatea de magistrat implică respectarea conştientă a standardelor de conduită cuprinse în
Codul deontologic al magistraţilor. Încălcarea normelor de conduită, constatată şi evaluată de
organele competente prevăzute de lege, conduce la angajarea răspunderii disciplinare a
magistraţilor.
Codul deontologic, se adresează persoanelor care au calitatea de magistrat, adică
judecătorilor de la instanţele judecătoreşti, procurorilor din cadrul parchetelor şi magistraţilor-
asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Justiţia a ocupat şi ocupă un loc esenţial în orice societate fundamentată pe principiile
statului de drept, iar magistraţilor le aparţine o putere, şi corelativ, o responsabilitate cu totul

2323
Hotărârea nr.144/26 aprilie 2005, a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în M.Of., Partea I, nr.382/06 mai
2005.
49
specială. În exercitarea acestora, în raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi la activitatea de
judecată, cu societatea în ansamblul ei, a cărei încredere în independenţa şi corectitudinea justiţiei
este prioritară, magistraţilor le revin drepturile recunoscute prin lege şi obligaţii reglementate de
asemenea, prin lege.
În continuare prezentăm principiile deontologice ale profesiei de magistrat, precum şi unele
norme şi reguli necesare exercitării cu corectitudine, demnitate, onoare şi responsabilitate a
atribuţiilor ce revin magistraţilor aflaţi în serviciul public.

Independenţa justiţiei şi imparţialitatea magistraţilor

Magistraţii trebuie să-şi exercite funcţiile cu obiectivitate şi imparţialitate. Unicul temei în

îndeplinirea atribuţiilor funcţionale este respectarea legii şi principiile generale ale dreptului, fără a
da curs influenţelor exterioare, indiferent de direcţia din acare acestea provin.
La baza comportamentului etic al magistraţilor stă apărarea independenţei justiţiei, nu ca pe un
privilegiu, ci ca pe o garanţie pentru sistemul social global în general. Statul de drept nu poate să
existe în afara dreptului, respectarea ordinii de drept constituind principiul fundamental al existenţei
sale.
În exercitarea funcţiei magistraţii trebuie să aibă un comportament care să nu pună în nici un fel în
pericol încrederea în independenţa lor. Magistraţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea judiciară în
mod independent, dând dovadă de o conduită imparţială şi să respecte secretul profesional.
Magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice. Ei nu pot să facă parte din partide
politice şi nu pot să desfăşoare activităţi cu caracter politic. Magistraţii sunt obligaţi ca în
exercitarea obligaţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor
politice. Ei participă la reuniuni publice numai în măsura în care nu îşi exprimă în acest cadru
convingeri politice.
De asemenea, magistraţii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică sau
alta, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea
prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri. Pe de altă parte, ei nu pot să acorde nici un fel de
sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic.
Procurorii, judecătorii şi magistraţii-asistenţi au îndatorirea de a contribui cu toate mijloacele aflate
la îndemâna lor pentru ca participarea la viaţa politică a rudelor apropiate să nu le afecteze
integritatea şi să elimine orice aparenţă că aceasta le-ar putea afecta imarţialitatea în îndeplinirea
îndatoririlor profesionale.
Ei pot să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cazurile lor personale, ale ascendenţilor
sau descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în
asemenea situaţii magistraţilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a
influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se creea aparenţe ce ar
putea influenţa în orice fel soluţia.
Menţionăm şi faptul că magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate,
a unor lucrări literare sau ştiinţifice ori la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter
politic.
Magistraţii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea funcţiilor pentru a-şi
exprima convingerile politice. Ei nu-se pot exprima public cu privire la procesele aflate în curs de
desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Ca urmare, magistraţilor nu le este permis să comenteze sau să justifice în presă sau în emisiunile
audiovizuale hotărârile sau soluţiile date în dosarele rezolvate de ei. Mai mult, magistraţii nu pot să
dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe
rolul altor instituţii sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini
orice activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.
Participarea, în condiţiile permise de lege, a magistraţilor la diverse consilii sau comitete pentru
elaborarea proiectelor de legi, tratate sau convenţii internaţionale sau în orice alt tip de comisii,
precum şi consultarea acestora cu privire la elaborarea unor proiecte nu trebuie să le afecteze
independenţa şi imparţialitatea, nici să creeze suspiciunea unei asemenea aparenţe că acestea ar

50
putea fi afectate. Participarea la asemenea acţiuni se face cu acordul conducătorului instanţei sau
parchetului.
Consemnăm şi faptul că pentru a-şi putea păstra independenţa, funcţiile de judecător, procuror,
magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau juridice cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile prevăzute de lege.

Supremaţia legii

O cugetare celebră a lui Cicero spune: „Legum ministri magistratus; legum interpretes judices;
legum denigue idcirco omnes servi sumus ut Liberi esse possimus.” (Legiuitorii sunt miniştrii
legilor; judecătorii sunt interpreţii legilor; cu toţii suntem robii legilor spre a putea trăi liberi).
Adevărul incontestabil exprimat de Cicero rezidă în aceea că libertatea se naşte din stricta aplicare a
legilor, iar un popor nu poate să fie cu adevărat liber dacă legalitatea nu este respectată şi aplicată.
Dacă „lex est cui omnes abtemperare convenit, lex est omnius divinarum et humanarum rerum
regina<” (Legea este regina tuturor lucrurilor divine şi umane), judecătorul are obligaţia să judece
după legi, în litera şi spiritul lor.
Codul deontologic al magistraţilor prevede îndatorirea acestora de a contribui la garantarea
supremaţiei legii şi a statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”24
În procesele penale magistraţii trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie şi să nu-şi exprime
opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane decât în formele şi prin mijloacele cerute de
lege. Nici un magistrat nu are dreptul să refuze soluţionarea unei cauze pe motiv că legea nu
prevede, este neîndestulătoare sau neclară. Această obligaţie este corelativă accesului liber la justiţie
a fiecărui cetăţean. Astfel, potrivit Constituţiei României25 cetăţenii au dreptul de a se adresa
justiţiei pentru a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime, iar justiţia trebuie să le
ofere un proces echitabil şi să le soluţioneze cauzele în termene rezonabile, fără nicio discriminare.
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”26
În exercitarea demnităţilor publice pe care le exercită prin funcţiile ocupate, magistraţii sunt datori
să nu manifeste discriminări de niciun fel, sub niciun motiv, legate de rasă, naţionalitate, sex,
religie, status socio-economic şi cultural al unei persoane. Ei trebuie să protejeze şi să asigure
egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, asigurându-le un serviciu de specialitate nediscriminatoriu,
bazat pe respectul demnităţii umane, integrităţii fizice şi morale a tuturor persoanelor care participă
în orice calitate, la procedurile judiciare. Nici un motiv nu poate să justifice recurgerea la tratamente
degradante inumane, înjositoare ori lezarea integrităţii fizice, a sănătăţii şi demnităţii persoanelor.
Legile nu se fac în interesul câtorva persoane, ci în interesul obştesc. Fiecare cetăţean are dreptul de
a cere de la justiţie dreptatea legitimă la care este îndreptăţit, întrucât „justitia est constans et
perpetu voluntas jus suum cuigue tribuendi” (justiţia este voinţa statornică şi veşnică de a da
fiecăruia ceea ce este al său).

Exercitarea cu profesionalism a îndatotirilor în serviciul public

Magistraţii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor
în profesie şi în societate. Relaţiile lor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi buna
credinţă.
Magistraţii sunt chemaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale
ce le revin şi să-şi respecte obligaţiile cu caracter administrativ stabilite prin legi şi ordine sau
reglementări interne.
Magistraţii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenul stabilit cu celeritate şi să soluţionaze
cauzele în termene rezonabile, în funcţie de complexitatea acestora. (în cazul în care legea nu
2424
Constituţia României, 2003, art.124.
2525
Constituţia României, 2003, art.21.
2626
Constituţia României, 2003, art.16.
51
prevede, înăntrul unor termene se pot stabili etape rezonabile pentru rezolvarea lucrărilor care le
revin, conform repartizării).
Totodată, ei sunt obligaţi să respecte programul de lucru şi să nu se angajeze în activităţi a căror
desfăşurare ar afecta timpul pe care ar trebui să-l aloce îndeplinirii îndatoririlor profesionale şi a
celor de serviciu. Dacă, totuşi apare un asemenea risc, magistraţii trebuie să renunţe la alte
activităţi, pentru a nu prejudicia interesele părţilor şi imaginea justiţiei în societate.
În soluţionarea cauzelor, magistraţii trebuie să impună ordine şi decenţă printr-o conduită demnă,
civilizată şi respectuoasă faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi şi celelalte persoane cu care intră în
contact prin natura funcţiilor pe care le îndeplinesc.
Secretul profesional impune magistraţilor să nu dezvăluie sau să nu folosească pentru alte scopuri
decât cele legate direct de exercitarea profesiei. Lucrările cu caracter confidenţial se păstrează în
incinta instanţei sau parchetului, iar magistraţii nu trebuie să permită consultarea lor, decât în
cazurile prevăzute de lege.
Magistraţii au datoria de a utiliza mijloacele materiale şi financiare puse la dispoziţie exclusiv în
interesul instituţiei. În acest sens ei trebuie să menţină în bună stare de funcţionare mijloacele şi
dotările care le-au fost încredinţate şi să le restituie în momentul în care li se solicită sau la încetarea
activităţii.
Actualizarea permanentă a cunoştinţelor profesionale, menţinerea la un nivel ridicat a competenţei
constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiilor de magistraţi.
Perfecţionarea pregătirii profesionale trebuie să ţină seama de dinamica procesului legislativ şi
constă, în principal, în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene şi
internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii
Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice ale profesiei de magistrat,
precum şi a abordării multidisciplinare a instituţiilor cu caracter de noutate.
În acest scop, magistraţii participă cel puţin o dată la 3 ani la programe de formare profesională
continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de instituţii de învăţământ superior din
ţară sau străinătate ori la alte forme de perfecţionare profesională. Consiliul Superior al
Magistraturii oferă anual, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii, programul de formare
profesională continuă a magistraţilor.
Opinăm că în aceste programe vor trebui să fie cuprinse şi cursuri de deontologie profesională într-o
măsură mai mare decât până în prezent.
Magistraţii care îndeplinesc funcţii de conducere au datoria de a verifica orice informaţii în legătură
cu neregulile în activităţile desfăşurate şi de a lua măsurile ce se impun, inclusiv de sancţionare,
precum şi de a sesiza autorităţile superioare, atunci când măsurile ce trebuie luate depăşesc
competenţele la nivelul lor ierarhic.
Propunerile de promovare şi accesul la funcţii de conducere trebuie să se facă având la bază
recunoaşterea performanţelor profesionale ale magistraţilor. Promovarea magistraţilor se face numai
cu consimţământul acestora, pe bază de concurs şi cu respectarea întocmai a procedurilor legale.
Magistraţii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele acestor funcţii pentru a interveni
altfel decât le este permis prin lege, în desfăşurarea proceselor în curs ori pentru a influenţa soluţia
viitoare.

Respectul demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat

Magistraţii nu au voie să ceară sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, daruri,
foloase materiale, favoruri, împrumuturi sau, promisiuni din toate astea, în exercitarea sau în
vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.
În relaţiile cu justiţiabilii, cu colegii, cu reprezentanţii celorlalte organe ale statului, magistraţii
trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti printr-o comportare adecvată. Lor nu le este îngăduit
să pretindă sau să accepte să-şi rezolve problemele personale, familiare sau ale altor persoane, altfel
decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, fiindu-le interzis cu desăvârşire să se
folosească de calitatea lor de magistraţi, pentru a obţine avantaje sau priorităţi în rezolvarea unor
astfel de interese; ei nu au voie să intervină pentru a influenţa în vreun fel deciziile sau să accepte ca
52
alţii să o facă în interesul lor, atunci când aspiră la o promovare, transfer sau o desemnare de orice
natură.
Relaţiile magistraţilor cu colegii trebuie să fie exemplare, bazete pe respect şi buna credinţă,
indiferent de funcţia acestora. Magistraţii nu îşi pot exprima păreri personale cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor cu excepţia situaţiilor în care aceasta afectează imaginea justiţiei,
acţionând împreună cu persoanele însărcinate cu atribuţii de conducere şi control în cadrul instanţei
sau Ministerului Justiţiei, respectiv al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Între faptele care ar putea compromite sau leza onoarea şi demnitatea de magistrat ori prestigiul
deontologic al profesiei, pot fi:
acordarea de recompense nemeritate sau aplicarea de sancţiuni nejustificate subordonaţilor;
abuzul de autoritate, împrumuturi de bani, dezinformarea sau ascunderea unor fapte de indisciplină
săvârşite în instituţie;
lipsa de sinceritate sau a curajului răspunderii pentru faptele comise;
săvârşirea unor fapte imorale sau incompatibile cu calitatea de magistrat;
prezentarea la program şi desfăşurarea activităţilor profesionale sub influenţa băuturilor alcoolice
sau consumul acestora în timpul serviciului, în afara unui cadru organizat;
nerespectarea normelor de convieţuire în instituţie, familie şi societate etc.

Activităţi incompatibile cu calitatea de magistrat

Chiar cu riscul de a ne repeta cu unele referiri făcute la incompatibilităţi, trebuie să arătăm că acest
capitol figurează în Codul deontologic al magistraţilor pe care l-am prezentat.
Magistraţii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau de natură privată;
excepţia de la această normă este exercitarea funcţiei didactice în învîţământul universitar de stat
sau privat. Funcţiile didactice pot fi exercitate de către magistraţi cu toată libertatea, mai puţin
funcţiile de conducere administrativă din învăţământul superior.
În cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, magistraţii pot
participa ca formatori, în baza programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau
parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea.
Codul deontologic al magistraţilor prevede şi interzicerea participării magistraţilor atât direct, cât şi
prin persoane interpuse, la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru
care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.
În concluzie, deontologia funcţiei publice din magistratură asigură o conduită etică corespunzătoare
pentru persoanele care îndeplinesc funcţii de magistrat. Între cele mai profunde norme care se
desprind din Codul deontologic al magistraţilor deosebim:
magistraţii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea,
fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură;
datoria de onoare a magistraţilor este de a asigura supremaţia legii şi a statului de drept, a drepturile
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
magistraţii trebuie să aibă în cursul procedurilor judiciare o atitudine echidistantă, fără discriminări,
fără influenţă de rasă, sex, religie, naţionalitate, statut socio-economic, politic şi cultural al oricărei
persoane;
magistraţii au datoria de a proteja egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament
juridic nediscriminatoriu, de a respecta şi apăra demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor
persoanelor care participă în orice calitate, la procedurile judiciare;
atât în cadrul instituţiilor, cât şi în afara lor, magistraţii sunt datori să se abţină de la orice acte sau
fapte de natură să compromită demnitatea lor în exercitarea funcţiei şi în societate.

3.6 Deontologia funcţionarului public din domeniul militar

3.6.1 Domeniul de aplicare şi cadrul normativ

În sens larg, prin armată se înţeleg totalitatea forţelor militare terestre navale şi aeriene ale unui stat.
Armata s-a constituit ca instituţie permanentă odată cu apariţia statului, servind drept instrument

53
principal de apărare împotriva duşmanului extern şi, în general, ca mijloc principal de purtare a
războaielor.
De-a lungul istoriei armata a fost privită ca scutul şi sabia statului. Din studiile efectuate la nivel
internaţional rezultă că doar un număr mic de state nu au armată. Acestea sunt ţări mici, iar cele mai
multe dintre ele dispun de unităţi paramilitare cum sunt de pildă gărzile naţionale şi grănicerii.
Schimbările din ultimul timp petrecute în societatea internaţională au generat şi transformări în
sectorul apărării şi securităţii, mai ales de la sfârşitul Războiului rece încoace, care privesc şi
armata. Aceasta a primit noi sarcini şi i s-a cerut să îşi exercite vechile atribuţii într-o nouă manieră.
Armata României nu mai este o instituţie a unui stat comunist, membră a Tratatului de la Varşovia.
România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene. Funcţiile armatei române au devenit
următoarele:
protecţia independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării
participarea la misiuni internaţionale de menţinere sau de impunere a păcii;
asistenţă în caz de calamităţi;
îndeplinirea unor sarcini interne (asistenţă pentru menţinerea ordinii publice în cazuri excepţionale);
participarea la construcţia naţiunii (funcţia socială).
Funcţiile de mai sus sunt atribuite armatelor statelor democratice. Gradul în care o armată
îndeplineşte aceste funcţii variază de la un stat la altul, depinzând de cadrul legislativ naţional şi de
percepţia asupra securităţii fiecărui stat.
Apărarea patriei este obligaţia fiecărui cetăţean al României indiferent de naţionalitate, convingeri
politice sau religioase. Chiar dacă în România începând cu anul 2007 serviciul militar nu mai este
obligatoriu pe timp de pace, Constituţia României prevede la articolul 55 faptul că cetăţenii ţării au
dreptul şi obligaţia să apere ţara, iar condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc
prin lege organică.
După cum se cunoaşte, în literatura de specialitate se susţine faptul că armata constituie în timp de
pace un serviciu public destinat să apere existenţa statului. Pe timp de război armata este guvernată
de normele dreptului internaţional public, iar pe timp de pace acţiunile militare se supun ordinii
juridice27.
Fiind un serviciu public, armata şi subdiviziunile sale sunt dotate cu funcţii publice specifice de
natura pregătirii populaţiei pentru apărare, evidenţa celor care au făcut sau urmează să facă serviciul
militar, mobilizarea, înzestrarea şi alte funcţii publice specifice armatei. Aceste servicii publice sunt
dotate încă de la înfiinţare cu funcţii publice în care sunt numiţi funcţionari publici – cadre
militare28.
Reglementările cu privire la cadrele militare aflate în serviciul militar public permanent sunt
date de Statutul cadrelor militare29, alte acte normative cu referiri la apărarea patriei şi domeniul
militar, precum şi de ordinele şi de regulamentele militare.
Cadrele militare sunt cetăţeni români care au grade militare în raport cu pregătirea lor militară şi de
specialitate, în condiţiile legii. Prin termenul de militar se înţelege: cadrul militar în activitate;
cadrul militar în rezervă sau retragere pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat
(mobilizat); militar în termen; militar în termen redus; militar voluntar; militar angajat pe bază de
contract; student sau elev al instituţiilor militare de învăţământ (cu excepţia elevilor colegiilor
militare liceale). În cele ce urmează vom face referiri la militari în general, dar în mod deosebit ne
vom referi la cadrele militare care au calitatea de funcţionari publici.
Relaţiile între militari se bazează pe încredere şi respect, se statornicesc printr-un sistem propriu de
conexiuni umane şi se consolidează prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Specificul relaţiilor
militare constă în subordonarea ierarhică şi desfăşurarea tuturor activităţilor pe temeiul ordinului,
instrument exclusiv al practicii militare şi expresia nemijlocită a legii.
După funcţia publică pe care o îndeplinesc, militarii sunt unii faţă de alţii, comandanţi, subordonaţi
şi egali în funcţie. Comandanţii sunt militarii cărora li se subordonează, chiar şi temporar alţi
militari pe linie de serviciu.

27
P. Negulescu – op.cit. pg. 557
28
Valentin I. Prisacariu – op.cit. pg. 265.
29
Legea nr. 80/1995. M. Of. Partea I nr. 155/20.07.1995 cu modificările şi completările ulterioare.
54
După gradele pe care le au militarii sunt unii faţă de alţii superiori, egali sau inferiori în grad.
Gradele pe care le au cadrele militare sunt constituite în corpul maiştrilor militari şi subofiţerilor şi
corpul ofiţerilor, astfel:
A) Corpul ofiţerilor
a) ofiţeri cu grade inferioare:
- sublocotenent, respectiv aspirant pentru marina militară;
- locotenent;
- căpitan.
b) ofiţeri cu grade superioare:
- maior, respectiv locotenent comandor pentru aviaţia şi marina militară;
- locotenent-colonel respectiv comandor pentru aviaţia şi marina militară;
- colonel, respectiv comandor pentru aviaţia şi marina militară.
c) generali si amirali:
- general de brigadă (o stea), respectiv general de flotilă aeriană pentru aviaţie şi contraamiral de
flotilă pentru marina militară;
- general maior (două stele), respectiv contraamiral pentru marina militară;
- general locotenent (trei stele), respectiv viceamiral pentru marina militară;
- general (patru stele), respectiv amiral pentru marina militară.
În afara acestor grade pentru merite militare excepţionale în timp de război, Preşedintele
României poate acorda generalilor de armată gradul de mareşal care este cel mai înalt grad militar
în legislaţia României.
B) Corpul maiştrilor militari şi subofiţerilor:
- maistru militar clasa a V a, respectiv sergent;
- maistru militar clasa a IV a, respectiv sergent major;
- maistru militar clasa a III a, respectiv plutonier;
- maistru militar clasa a II a, respectiv plutonier major;
- maistru militar clasa I, respectiv plutonier adjutant;
- maistru militar principal, respectiv plutonier adjutant principal.
Gradele militare sunt un drept al titularului şi reprezintă o recunoaştere în plan social a calităţii de
cadru militar. Gradul de ofiţer, maistru militar sau subofiţer nu se pierde decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.
Cadrele militare se pot afla:
în activitate, când ocupă o funcţie militară, de ofiţer, maistru militar sau subofiţer; pot ocupa aceste
funcţii persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară;30
în rezervă, când nu ocupă o funcţie militară, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi
chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti, concentraţi sau mobilizaţi, iar la nevoie, în
calitate de cadru militar în activitate;
în retragere, când potrivit legii nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar.
Ofiţerii maiştrii militari şi subofiţerii sunt militari profesionişti. Profesia de cadru militar incumbă
îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea unor drepturi şi libertăţi, conform
legii. Pentru aplicarea prevederilor legale cu privire la accesul în profesie şi evoluţia ulterioară a
cadrelor militare în carieră se elaborează Ghidul carierei cadrelor militare, aprobat prin hotărâre a
Guvernului.31
În exercitarea atribuţiilor funcţionale, potrivit legii, ordinelor şi regulamentelor militare, ofiţerii
maiştrii şi subofiţerii sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie
conform legii.
Ofiţerii în activitate provin din:
- absolvenţii cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor;
- absolvenţii anilor IV ai instituţiilor militare de învăţământ superior cu durata studiilor mai mare de
4 ani;
- absolvenţii instituţiilor militare de învăţământ din alte state, recunoscute de statul nostru;

30
Legea nr. 286/2004
31
H.G. nr. 582/2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare, în M. Of. Nr. 371, partea I din 10 iulie 2001.
55
- ofiţerii de rezervă care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru chemare în activitate;
- maiştrii militari şi subofiţerii în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă a instituţiilor civile de
învăţământ superior în profilul specialităţilor militare, care au vârste de cel mult 35 de ani;
- maiştrii militari şi subofiţerii care în timp de război, îndeplinesc cel puţin 3 luni funcţia de ofiţeri
cu rezultate foarte bune şi bune, în zonele de operaţii militare.
În cadrul structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei si Internelor şi Ministerului
Justiţiei, ofiţerii mai pot proveni şi dintre:
- persoanele care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin
ordin al ministrului, sau după caz, al şefilor instituţiilor menţionate şi care sunt absolvente, cu
diplomă de licenţă, ale unor instituţii de învăţământ superior; bărbaţii trebuie să aibă serviciul
militar îndeplinit;
- maiştrii militari şi subofiţerii în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor de
învăţământ superior din sistemul de învăţământ al acestora.
Maiştrii militari în activitate provin din:
- absolvenţii cu diplomă ai instituţiilor de învăţământ pentru formarea maiştrilor militari;
- subofiţerii în activitate în vârstă de cel mult 45 de ani, care au un stagiu neîntrerupt de cel puţin 5
ani în funcţii prevăzute pentru maiştrii militari; au promovat examenele cerute şi îndeplinesc
celelalte condiţii prevăzute în dispoziţiile Statului Major General;
- maiştrii militari în rezervă care au promovat examenele şi îndeplinesc condiţiile legale pentru
chemare în activitate.
Subofiţerii în activitate provin din:
- absolvenţii cu diplomă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea subofiţerilor;
- militarii angajaţi pe bază de contract care au promovat testele de aptitudini şi examenele cerute
pentru promovarea în corpul subofiţerilor;
- militarii în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii pentru a
fi rechemaţi în activitate;
- militarii angajaţi pe bază de contract care au îndeplinit în timp de război funcţii prevăzute pentru
subofiţeri, în zonele de operaţii militare.
Ca şi în cazul ofiţerilor, în cadrul instituţiilor de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei
naţionale, precum şi în structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor şi
Ministerului Justiţiei, subofiţerii în activitate pot proveni şi din rândul persoanelor care au promovat
testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau al şefilor
instituţiilor menţionate, care au pregătire de nivel liceal, postliceal sau superior; bărbaţii trebuie să
aibă serviciul militar satisfăcut.

3.6.2 Îndatoriri, drepturi, interdicţii, recompense

şi sancţiuni ale cadrelor militare

Cadrele militare au aceleaşi drepturi, îndatoriri şi libertăţi prevăzute în Constituţie şi celelalte acte
normative ale României, pentru toţi cetăţenii, în speţă pentru funcţionrii publici. Cu toate acestea,
deontologia funcţiei publice militare incumbă îndatoriri suplimentare precum şi interzicerea sau
restrângerea unor drepturi şi libertăţi, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
Principalele îndatoriri ale cadrelor militare prevăzute de art.8 din Legea nr. 80/1995 privind
Statutul cadrelor militare sunt:
să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la
nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale;
să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare; să execute întocmai şi la timp
ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îşi îndeplinesc misiunile ce
le sunt încredinţate; cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare
legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea
ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor;
să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale forţelor armate ale României, ale armei şi unităţii din
care fac parte, precum şi demnitatea gradului şi a uniformei militare pe care le poartă;

56
să-şi perfecţioneze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică şi educarea
subordonaţilor şi să apere drepturile acestora;
să acţioneze pentru întreţinerea regulamentară şi menţinerea în stare de operativitate a tehnicii,
armamentului şi pentru folosirea şi administrarea eficientă a bunurilor din dotare;
să păstreze cu stricteţe secretul militar, de stat şi de serviciu, precum şi caracterul confidenţial al
unor activităţi şi documente.
Fără a le dezvolta şi comenta conţinutul, care nu prezintă interes prea mare pentru tema noastră,
decât ca temei moral pentru respectarea normelor, regulilor şi principiilor deontologice, menţionăm
mai jos principalele drepturi ale cadrelor militare, prevăzute în acelaşi act normativ (Legea nr.
80/1995 cu completările ulterioare), astfel;
Cadrele militare în activitate (prevede art. 9) au dreptul la:
soldă lunară, compusă din solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii,
sporuri şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului
României;
echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţe de serviciu gratuite, concedii şi scutiri
medicale plătite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
reduceri sau scutiri de impozit pe venit şi ale cuantumului chiriei, ajutoare şi alte drepturi, potrivit
reglementărilor în vigoare;
documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o
garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare.
Aşa cum spuneam, calităţii de cadru militar îi incumbă şi unele interdicţii pe care legea le prevede
şi care se referă la interzicerea unor drepturi pe de o parte şi la restrângerea exercitării altor drepturi,
pe de altă parte. Aceste interdicţii au nu numai un caracter juridic, ci şi un pronunţat caracter
deontologic.
Potrivit art. 28 al Legii nr. 80/ 1995, cadrelor militare le este interzisă exercitarea următoarelor
drepturi:
să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă prin orice
mijloace sau alte activităţi în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii şi
indemnizaţii publice;
să candideze pentru a fi ales în administraţia publică locală şi în Parlamentul României, precum şi
în funcţia de Preşedinte al României;
să declare sau să participe la grevă.
De asemenea, cadrelor militare în activitate, dispune art. 29, le este restrânsă exercitarea unor
drepturi şi libertăţi, astfel:
opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului;
exprimarea în public a unor opinii contrare intereselor României şi forţelor armate nu este permisă;
condiţiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte public informaţii militare se
stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale;
aderarea la culte religioase este liberă, mai puţin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de
păstrare a ordinii publice, precum şi la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea
profesiei;
constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural, sportiv-
recreativ sau caritabil cu excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii şi
disciplinei specifice instituţiei armatei, este permisă în condiţiile stabilite prin regulamentele
militare;
încheierea căsătoriei este liberă în condiţiile legii; căsătoria cu o persoană apatridă sau care nu are
exclusiv cetăţenia română este condiţionată de obţinerea aprobării prealabile a ministrului apărării
naţionale;
participarea la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau întruniri cu caracter politic ori sindical este
interzisă, cu excepţia activităţilor la care se participă în misiune;
cadrele militare în activitate se pot deplasa în străinătate în condiţiile ce se stabilesc prin ordin al
ministrului apărării naţionale.
O normă deontologică importantă a cadrelor militare este aceea potrivit căreia ofiţerii, maiştri
militari şi subofiţerii în activitate au obligaţia, prevede alin. (1) al art. 30 de a nu efectua activităţi
57
care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre
militare.
Cadrelor militare în activitate, stipulează alin (2) al aceluiaşi articol le este interzis:
să îndeplinească alte funcţii decât cele în care sunt încadrate, cu excepţia cumulului prevăzut de
lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale;
să fie asociate unice ori să participe direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii ori
societăţi comerciale, cu excepţia celor numite în consiliile de administraţie ale regiilor autonome şi
societăţilor comerciale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, din cadrul industriei de
apărare sau în legătură cu acestea.
Menţionăm şi faptul că ofiţerii, maiştri militari şi subofiţerii în rezervă pe timpul cât sunt
concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare pot, dispune art.31, rămâne membri de partid ai
formaţiunilor sau organizaţiilor politice, precum şi ai sindicatelor din care fac parte, dar le este
interzisă desfăşurarea oricăror activităţi cu caracter politic sau sindical în unităţile militare.
Spre deosebire de alte domenii ale socialului, domeniul militar se particularizează prin existenţa
ordinului. Ordinul in sens larg reprezintă o dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o
autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai.
În armată, ordinul este o prevedere imperativă dată în conformitate cu legea şi prevederile
regulamentelor militare care stă la baza oricărei acţiuni militare. El este cel mai important mijloc de
funcţionare a sistemului militar.
Comandantul are dreptul de a da ordine şi este obligat în acelaşi timp să controleze executarea lor;
el poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinelor date. Ordinul care nu este în
conformitate cu legea şi care contravine ordinii de drept şi regulamentelor militare este un ordin
ilegal.
Cu privire la executarea ordinelor ilegale, regulamentele militare fac referiri vagi fără a se
lămuri cu claritate situaţia. Cine răspunde de executarea unor ordine ilegale? Ce este mai important
să respecţi legea sau să execuţi ordinul? Legea nr. 80/ 1995 prevede la art.8 pe care l-am redat în
întregime, faptul că militarilor nu li se pot ordona şi le este interzis să execute acte contra legii,
obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
În aceste condiţii neexecutarea unor ordine ilegale nu atrage răspunderea militarilor. O
asemenea prevedere nu exista în perioada comunistă, fapt ce a determinat unele acţiuni violente,
deosebit de dramatice în timpul evenimentelor din decembrie 1989. După opinia noastră, nici acum
regulamentele militare, în mod deosebit Regulamentul de ordine interioară (R.G.1) şi Regulamentul
disciplinei militare (R.G.3) nu sunt suficient de explicite cu privire la ordinele ilicite.
În altă ordine de idei, regulamentele militare prevăd faptul că ordinele trebuie să fie scurte, clare şi
precise, ele se execută întocmai şi la timp. Comandantul trebuie sa-i informeze pe subordonaţi
asupra gradului de dificultate al executării ordinelor, să permită manifestarea iniţiativei în
îndeplinirea atribuţiilor funcţionale şi să intervină atunci când constată că se încalcă prevederile
actelor normative în vigoare.
Pentru acte de eroism, curaj şi devotament în executarea unei misiuni, precum şi pentru merite
deosebite în îndeplinirea îndatoririlor ce le revin, ofiţerilor, maiştrilor militari si subofiţerilor li se
pot conferi decoraţii şi titluri de onoare.
Pentru vechime în armată şi rezultate meritorii, cadrelor militare li se conferă medalii şi ordine
militare. Pentru îndeplinirea exemplară a îndatoririlor de serviciu cadrelor militare li se pot acorda
recompense materiale şi morale.
Pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, încălcarea normelor
de conduită militară, şi a regulilor de convieţuire socială, cadrelor militare li se pot aplica
următoarele sancţiuni disciplinare:
a) avertisment;
b) mustrare scrisă;
c) consemnare;
d) retrogradare în funcţie;
e) amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani.
Prin abatere disciplinară se înţelege încălcarea principiilor şi normelor cuprinse în regulamentele
militare, care produc disfuncţii în activitatea unităţii militare, afectează ordinea şi disciplina, lezează
58
demnitatea şi onoarea militară. În armată există şi noţiunea de abatere gravă, care constă în
încălcarea cu consecinţe grave a normelor şi principiilor regulamentare, a demnităţii şi onoarei
militare, abatere care se sancţionează cu toată asprimea.
Recompensele şi pedepsele (sancţiunile) disciplinare se acordă, respectiv se aplică potrivit
regulamentelor militare.
În apărarea onoarei, demnităţii şi prestigiului de cadru militar, pentru evitarea abuzurilor, cercetarea
şi judecarea abaterilor disciplinare, în armată fiinţează două organisme specifice: Consiliile de
onoare şi Consiliile de judecată. Organizarea şi funcţionarea acestora sunt stabilite prin
regulamente militare. Cadrele militare judecate în organele menţionate mai sus au dreptul la
audienţă, apărare şi petiţie.
Cadrele militare sancţionate disciplinar nu sunt absolvite de răspunderea penală dacă faptele lor
constituie potrivit legii, infracţiuni.
Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate condamnaţi prin hotărâre judecătorească la
pedeapsa închisorii cu executarea acesteia, precum şi cei condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite cu
intenţie la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării ori cu amendă se trec în rezervă sau direct
în retragere.
Cadrele militare arestate se suspendă din funcţie, iar cele care sunt cercetate şi judecate în stare de
libertate sau eliberate pe cauţiune se pun la dispoziţie. Pe timpul suspendării din funcţie, ofiţerii
maiştrii militari si subofiţerii nu beneficiază de nici un drept de la Ministerul Apărării Naţionale.
Cei puşi la dispoziţie îndeplinesc activităţile stabilite de comandanţii unităţilor din care fac parte şi
beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului pe care îl au, la minimum.
Cadrele militare condamnate care au fost suspendate din funcţii se trec în rezervă începând cu data
suspendării. În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, cadrele
militare sunt repuse în toate drepturile avute la data suspendării din funcţie, respectiv punerii la
dispoziţie.
Repunerea în drepturi se poate dispune şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal.
Pe lângă toate acestea militarii mai pot fi supuşi sancţiunii de degradare militară. Aceasta se aplică
în condiţiile prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, rezervă sau retragere,
condamnate la pedeapsa complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă.
Din cele prezentate rezultă că interdicţiile, sancţiunile militarilor, cadrelor militare în speţă sunt
destul de dure în comparaţie cu alte categorii de funcţionari publici. Din acest unghi, respectarea
regulilor, principiilor şi normelor deontologiei profesionale de cadrul militar devine deosebit de
importantă şi are drept scop printre altele educarea morală a militarilor, întărirea ordinii şi
disciplinei militare, prevenirea abaterilor disciplinare, a delictelor şi infracţiunilor.
Reţinem în încheiere că Legea nr. 80/ 1995 cu completările ulterioare mai reglementează şi alte
aspecte cu privire la cadrele militare cum ar fi:
acordarea gradelor şi înaintarea cadrelor militare în gradele următoare;
scoaterea din evidenţă şi reluarea în evidenţă a cadrelor militare;
aprecierea, încadrarea şi promovarea în funcţie a cadrelor militare;
trecerea în rezervă sau direct în retragere a cadrelor militare;
limitele de vârstă şi stagiile minime în grad;
dispoziţii finale şi tranzitorii.

3.6.3 Principii, reguli şi norme ale deontologiei

profesiei militare

Profesia de cadru militar asigură un loc de muncă stabil şi onorant, o carieră de prestigiu,
posibilitatea de afirmare şi perfecţionare, un mediu de lucru competiţional, un trai decent, iar atunci
când se încheie activitatea militară se creează posibilitatea unei noi cariere.
Deontologia profesiei de cadru militar cere în schimb responsabilitate, competenţă, pasiune,
încredere în sine, integritate, adaptabilitate, disciplină, voinţă, loialitate, respect faţă de lege şi
ordin, capacitatea de a lucra în echipă etc.

59
Până la momentul apariţiei acestei cărţi (2007) instituţia militară din ţara noastră nu dispunea de un
cod etic sau deontologic vizând profesia de cadru militar. Studiind legislaţia în domeniu, ordinele şi
regulamentele militare, vom reda în continuare ceea ce credem că aparţine deontologiei funcţiilor
publice, exercitate de cadrele militare.
Deontologia profesiei militare, aşează după părerea noastră la baza exercitării atribuţiilor de
serviciu a cadrelor militare următoarele principii:
A – Respectarea întocmai a jurământului militar
B – Supremaţia legii şi ordinului licit
C – Politeţea şi comportarea civilizată în toate împrejurările
D – Profesionalismul
E – Disponibilitatea pentru îndeplinirea datoriei militare
F – Întărirea ordinii şi disciplinei militare
G – Egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea faţă de subordonaţi şi alte persoane
H – Integritatea morală a cadrelor militare
I – Patriotismul şi loialitatea
J – Păstrarea cu stricteţe a secretului potrivit legii şi regulamentelor militare
Principiile enumerate nu sunt într-o ierarhie strictă, riguroasă. Ele sunt deopotrivă importante,
respectarea lor fiind obligatorie. Unele dintre ele se găsesc şi în alte coduri etice sau deontologice
ale diferitelor categorii de funcţionari publici la care ne-am referit sau urmează să ne referim.
Trebuie să spunem însă că aceste principii îşi găsesc expresia alături de regulile şi normele
deontologice specifice vieţii militare, pe care încercăm să le sintetizăm în cele ce urmează.

A. Respectarea întocmai a jurământului militar

Jurământul militar se depune de fiecare militar la intrarea sa în rândul forţelor armate, după
ce şi-a însuşit principalele îndatoriri ce revin militarilor şi cerinţele disciplinei militare. El însoţeşte
cadrul militar pe parcursul întregii sale cariere şi are următorul conţinut:
„Eu……… jur credinţă patriei mele, România.
Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii.
Jur să respect legile tării şi regulamentele militare.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Scurt şi cuprinzător, Jurământul militar este înainte de toate un instrument deontologic ce
încadrează profesia de militar între cele de maximă responsabilitate. Militarul se angajează de
bunăvoie să fie credincios României şi să-şi apere ţara, obligaţie şi datorie constituţională.
Ceea ce separă jurământul militar de un alt fel de legământ solemn este caracterul sau suprem şi
total. Militarul se obligă ca la nevoie să plătească cu preţul vieţii sale îndeplinirea misiunilor
încredinţate.
Intensitatea etică, deontologică a jurământului militar este amplificată de legământul în faţa
divinităţii şi sacralizarea actului de depunere a jurământului militar printr-un serviciu religios
specific prevazut în regulamentele militare.

B. Supremaţia legii şi ordinului licit

În calitatea sa de membru al forţelor armate militarul este dator să aplice în întreaga activitate legile
ţării şi prevederile ordinelor, instrucţiunilor, dispoziţiilor şi regulamentelor militare. Aşa cum am
prezentat mai sus, această datorie este consacrată de jurământul militar pe care îl depune orice
cetăţean înainte de a ocupa o funcţie în serviciul militar.
Militarii sunt obligaţi să cunoască şi să aplice în activitatea lor actele normative şi să apere
interesele profesionale ale armatei. Ei iniţiază, conduc şi sprijină acţiunile organizate pentru
cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei în vigoare, a conţinutului, ordinelor şi regulamentelor militare
prin activităţi specifice unităţilor militare. Supremaţia legii, care este şi unul din principiile de bază
ale Constituţiei României include şi faptul că orice instituţie a statului funcţionează potrivit legii.
Armata nu poate face excepţie şi, mai mult, acest principiu se completează cu ordinul, fundament al
relaţiilor militare. Militarii sunt obligaţi să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor.
Pentru a fi executat ordinul trebuie să fie însă licit. Ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină

60
legilor, actelor normative, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi normelor de
drept internaţional. La aceste aspecte ne-am mai referit pe parcurs.
Menţionăm faptul că militarii sunt obligaţi să cunoască şi să respecte prevederile dreptului
internaţional, normele, regulile, principiile şi instituţiile acestuia de ducere a războiului; se disting
aici prevederile dreptului umanitar internaţional (dreptul conflictelor armate) şi numeroasele
prevederi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte sau pe care le recunoaşte.
Militarii sunt obligaţi de asemenea să cunoască şi să respecte normele de protecţie a muncii, de
apărare împotriva incendiilor precum şi normele de protecţie a mediului.
În afară de faptul că sunt militari, funcţionari publici într-un domeniu specializat al apărării
naţionale, militarii sunt şi cetăţeni. De aceea lor le incumbă aceleaşi obligaţii ce revin funcţionarilor
publici, tuturor cetăţenilor pe linia cunoaşterii respectării şi aplicării actelor normative, care
reglementează activitatea politică, economică şi socială a ţării.

C. Politeţea şi comportarea civilizată în toate împrejurările

Militarii sunt obligaţi sa se comporte civilizat respectând regulile de convieţuire socială, precum si
bunele maniere recunoscute de societate. În plus deontologia profesiei militare impune si alte reguli
specifice numai militarilor. Astfel darea salutului şi onorului militar sunt obligatorii în relaţiile
dintre militari. Salutul este un semn de respect şi demnitate personală, de politeţe militară şi onoare.
Formulele de salut folosite de militari în relaţiile dintre ei sunt precizate în regulamentele militare
(„Să trăiţi...”, „Am onoarea să vă salut...”, „Vă salut...”, „Bună ziua domnule...)”.
În relaţiile dintre ei militarii sunt obligaţi să respecte, întotdeauna regulile de politeţe militară. În
funcţie de gradul militar, militarii se adresează unul altuia cu dumneavoastră sau dumneata după
caz. Când se află în societate, militarii trebuie să se prezinte reciproc, în mod discret, respectându-se
şi aici ierarhia gradelor militare. Militarii nu au voie să ţină mâinile în buzunar, să se aşeze sau să
fumeze în faţa unui comandant (superior), fără a cere şi a obţine permisiunea acestuia. Militarii în
uniformă nu au voie să transporte sacoşe sau pachete voluminoase când sunt în uniformă militară.
Cu ocazia unor evenimente legate de serviciu sau personale militarii au voie să-şi adreseze felicitări.
Primirea de cadouri de la subordonaţi şi de la inferiori în grad este interzisă. Militarilor le este de
asemenea interzisă primirea de cadouri şi atenţii de orice fel cu prilejul activităţilor care implică
armata. Se exceptează cadourile cu valoare de simbol în cadrul unor activităţi oficiale. În aceste
cazuri sunt incidente normele prevăzute pentru funcţionarii publici şi demnitari publici.
Deontologia profesională incumbă militarilor anumite reguli privind ţinuta militară. Astfel, ţinuta
militară trebuie să fie bine ajustată, întreţinută şi permanent curată. Uniformele cadrelor militare
sunt prevăzute în regulamente de specialitate.
Indiferent de uniformă, militarii sunt obligaţi să poarte semnele distinctive ale gradului şi armei din
care fac parte, insignele şi decoraţiile potrivit regulilor stabilite.
Alte reguli şi norme de conduită ale militarilor se referă la îngrijirea frizurii şi feţei. Astfel frizura
bărbaţilor militari trebuie să fie decentă, cu părul tăiat scurt în regiunea feţei şi a tâmplelor, iar
perciunii să nu fie exageraţi. Bărbieritul se face ori de câte ori este nevoie pentru ca obrazul să fie
proaspăt ras. Barba şi mustaţa se poartă facultativ şi nu trebuie să fie exagerate.
Militarilor femei, pe timpul cât poartă uniforma militară le este interzisă purtarea părului sub formă
de plete sau coadă împletită, vopsitul părului în culori stridente, prinderea părului cu obiecte
inestetice, purtarea perucilor, unghiilor false sau exagerat de lungi şi machierea stridentă. Detaliile
privind toate aceste reguli sunt înscrise în regulamentele militare.
Tot de comportamentul civilizat aparţin unele reguli deontologice de igienă şi asistenţă medicală
(prevazute în detaliu de regulamentele militare), ţinându-se cont că militarii trăiesc în grupuri unde
se pune problema respectării regulilor elementare de igienă personală şi colectivă.

D. Profesionalismul
Cadrele militare trebuie să manifeste iniţiativă şi să dovedească spirit de răspundere în îndeplinirea
îndatoririlor ce le revin, ele trebuind să-şi cultive spiritul performanţei, dorinţa şi voinţa de a fi mai
buni.

61
Întrucât comandanţii sunt cadrele militare investite cu răspunderea conducerii pe diferite trepte
ierarhice vom prezenta principalele norme deontologice ale acestora, în calitatea lor de deţinători ai
unor funcţii publice în cadrul unui serviciu public special, care este armata.
Comandantul, pe timp de pace, este autoritatea investită legal cu dreptul să exercite comanda asupra
întregului personal al structurii subordonate. El trebuie să fie model de pregătire profesională,
exigenţă, moralitate, fermitate, iniţiativă, îndrăzneală şi principialitate.
De o deosebită importanţă deontologică este angajamentul de luare în primire a comenzii
unităţii de către comandant.
Astfel, în documentul administrativ care se întocmeşte cu această ocazie, numit pe scurt
„angajament”, comandantul îşi asumă întreaga răspundere pentru asigurarea desfăşurării
activităţilor în unitate conform prevederilor legale şi regulamentelor militare, ordinelor eşaloanelor
superioare şi se obligă:
să fie ferm pentru menţinerea în permanenţă a unei înalte capacităţi de luptă a unităţii;
să întreprindă toate măsurile pentru asigurarea utilizării integrale şi cu eficienţă maximă a resurselor
umane, materiale şi financiare în vederea realizării planului de pregătire;
să menţină în unitate disciplina militară regulamentară;
să asigure integritatea patrimoniului unităţii;
să urmărească menţinerea în permanenţă în stare de funcţionare a tehnicii şi armamentului din
dotare.
Profesionalismul funcţiei publice de comandant militar implică răspunderea pentru asigurarea în
permanenţă a capacităţii de luptă, executarea planului şi programelor de pregătire a personalului,
analizarea rezultatelor obţinute şi întreprinderea de măsuri de perfecţionare a pregătirii profesionale
a cadrelor militare. El conduce activitatea de resurse umane şi de perfecţionare a pregătirii
profesionale, ştiinţifice şi tehnice. De asemenea, comandanţii desfăşoară o muncă permanentă de
apreciere (promovare) a subordonaţilor, desfăşoară acţiuni de cunoaştere a calităţilor profesionale şi
morale ale acestora, manifestând atenţia cuvenită pentru ca militarii din subordine să fie adevăraţi
profesionişti militari.
Profesionalismul comandanţilor, respectiv cadrelor militare, presupune transformarea
acestora în ceea ce literatura de specialitate numeşte „lideri militari”. Noţiunea de lider militar
desemnează acea personalitate militară, cu un caracter puternic pozitiv ataşată etici şi
deontologiei militare.
Comandantul este obligat să apere şi să respecte onoarea şi demnitatea subordonaţilor să-i
folosească numai la activităţile prevăzute în program, iar aprecierea făcută acestora să reflecte
realitatea.
Profesionalismul comandantului presupune de asemenea răspunderea pentru creşterea
capabilităţiior sale şi ale subordonaţilor, întărirea ordinii militare şi a stării morale a unităţii,
păstrarea patrimoniului armatei.

E. Disponibilitatea pentru îndeplinirea datoriei militare

În nici un alt domeniu social, valorile etice ale datoriei nu se exprimă mai clar şi mai
convingător ca în domeniul militar. După cum se cunoaşte, datoria ocupă un loc central în sistemul
categoriilor etice, defineşte un moment esenţial în evantaiul valorilor morale şi sociale.
Prin conţinutul ei datoria este nu numai valoare socială, ci şi deontologică. Datoria reprezintă
obligativitatea normelor de conduită civică şi militară, o cerinţă a necesităţii în domeniul
deontologic, instrumentul de exercitare a funcţiei normative a moralei profesionale, factorul ce
orientează conduita şi atitudinile oamenilor. Din punct de vedere deontologic, datoria militară
depăşeşte nivelul normativ obligatoriu ridicând resorturile intime ale bunului simt la rangul de
virtute.
Disponibilitatea voluntară dar conştientă a cadrului militar pentru serviciul public în forţele armate
nu poate fi aplicată în afara datoriei militare. În deontologie, datoria trebuie identificată ca cel mai
înalt sentiment uman, întemeiat pe profunde convingeri sociale, izvorâte din conştiinţa răspunderii
sociale, din necesitatea raportării permanente şi subordonării intereselor individuale la cele
generale ale statului şi naţiunii.

62
În raport cu necesităţile obiective şi subiective, cu cerinţele sociale, conţinutul şi înţelegerea
conceptului de datorie militară, au diferit de la o epocă la alta. Indiferent la ce perioadă istorică de
dezvoltare a omenirii ne-am referi, criteriile de ierarhizare a valorilor datoriei şi obligaţiilor militare
sunt generate de interesele sociale generale, de îndeplinirea unor obligaţii şi misiuni legate de
purtarea războaielor. Cerinţele datoriei militare au oglindit întotdeauna interese şi aspiraţii generale
sau de grup, norme şi idealuri, relaţii juridice, politice, etice şi, spunem noi, deontologice, existente
la un moment dat în societate.
Asupra conceptului de datorie militară s-au aplecat numeroşi gânditori şi cercetători români,
oameni politici, de cultură, filozofi, psihologi şi sociologi între care vom menţiona: Nicolae
Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Iorga, Vasile
Conta, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu etc.
Ţara, iubirea de neam şi patrie, datoria de a le apăra au fost privite într-o strânsă legătură. În
îndelungata istorie a poporului român, datoria militară a însemnat aproape întotdeauna apărarea
patriei împotriva cotropitorilor. Recentele evenimente social politice radicale din viaţa României
impun unele reflexii şi asupra conceptului de datorie militară.
Aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană schimbă viziunea privind apărarea ţării.
Pentru prima dată România nu va mai fi singură în faţa duşmanului. Apărarea patriei nu mai este un
atribut exclusiv al armatei române, ci al unei coaliţii de armate, aparţinând statelor aliate. Pe de altă
parte, sarcinile militare ale coaliţiei sunt şi ale armatei noastre.
Iată de ce datoria militară a cadrelor militare în actuala conjunctură militară a României are
o dublă semnificaţie: una pentru România şi armata sa şi alta pentru coaliţia politico-militară a
statelor faţă de care România este aliată.
Datoria militară semnifică o cauză sfântă, aceea de apărare a intereselor supreme ale României.
Pentru cadrele militare, datoria exprimă o atitudine, o conduită, un sentiment profund afectiv fiind,
totodată, un criteriu semnificativ al modului de înţelegere şi îndeplinire a îndatoririlor profesionale.
Datoria militară, element definitoriu în sistemul eticii, al datoriei sociale se află, cum este şi firesc,
în strânsă corelaţie cu întregul sistem al îndatoririlor şi obligaţiilor morale ale sistemului social
global. Datoria militară constituie trăsătura caracteristică a vieţii şi activităţii cadrelor militare. Prin
conţinutul etico-social, datorită militară îşi pune amprenta asupra întregii activităţi de exercitare a
profesiei militare.
A acţiona în spiritul datoriei militare, înseamnă pentru cadrele militare exercitarea activităţilor
funcţionale pe baza cerinţelor jurământului militar şi regulamentelor militare, însuşirea temeinică a
cunoştinţelor ostăşeşti de specialitate, îngrijirea şi mânuirea cu pricepere a armamentului şi tehnicii
şi, în general, respectarea şi aplicarea principiilor deontologiei profesiei militare.
La rândul ei, datoria împlinită cu toată răspunderea, creează un fond interior de echilibru şi
optimism, care generează forţă şi energie în activitatea viitoare, noi iniţiative, obligaţii şi îndatoriri
asumate în mod conştient de către fiecare cadru militar.
Datoria militară, categorie fundamentală a deontologiei profesiei militare este un ansamblu de
exigenţe de ordin social, moral psihologic şi militar. Astfel, datoria militară înseamnă asumarea
conştientă a îndatoririlor ce revin cadrelor militare, disponibilitate maximă pentru executarea
atribuţiilor în serviciul militar, situarea interesului militar public deasupra tuturor altor interese de
grup sau personale.
Datoria militară scoate în evidenţă înalte calităţi morale: bărbăţia, curajul, priceperea, iniţiativa,
dăruirea, voinţa, devotamentul, competenţa, autoperfecţionarea, măiestria etc. Cadrul militar activ
trebuie să înţeleagă şi să-şi înşusască deplin cerinţele datoriei militare, exigenţele deontologice ale
profesiei alese.

F. Întărirea ordinii şi disciplinei militare

Serviciul public executat de cadrele militare impune respectarea cu stricteţe a disciplinei militare şi
suportarea rigorilor vieţii ostăşeşti.
Disciplina militară constă în respectarea de către militari a normelor de ordine şi de comportare
obligatorii în vederea realizării stării funcţionale a structurilor militare şi a bunei desfăşurări a
activităţilor din armată.

63
Disciplina militară constituie unul din factorii determinanţi ai capacităţii de luptă ai unei armate. Ea
se bazează nu numai pe coerciţia ce se aplică conform prevederilor normelor în situaţia
nerespectării acestora, ci şi pe forţa deontologică a executării atribuţiilor de către militari, respectiv
pe acceptarea conştientă a normelor de comportare stabilite.
De aceea, pentru cadrele militare disciplina militară impune subordonarea necondiţionată în
îndeplinirea profesiei, în respectarea normelor de ordine şi comportare ostăşească şi civică, precum
şi asumarea răspunderii pentru faptele proprii.
Deontologia profesiei de cadru militar impune, printre altele, pentru realizarea disciplinei militare:
lupta împotriva manifestărilor de amatorism, a lipsei de profesionalism şi a superficialităţii;
implementarea în toate structurile şi relaţiile funcţionale a autorităţii legii, regulamentului militar şi
a ordinului licit, a profesionalismului real al fiecărui cadru militar în îndeplinirea sarcinilor de
serviciu;
acceptarea conştientă a argumentelor performanţelor profesionale individuale, rezultate din
îndeplinirea normelor şi baremelor regulamentare, combaterea tendinţelor de acoperire a lipsei de
performanţă individuală cu cea colectivă;
încrederea în onoarea legalitatea şi moralitatea actului de comandă;
promovarea disciplinei conştiente, acceptarea constrângerilor şi sacrificiilor profesiei de cadru
militar;
întărirea coeziunii dintre militari, lupta împotriva libertinajului comportamental;
întărirea şi apărarea prestigiului şi onoarei personale şi ale armatei;
impunerea exemplului personal al cadrelor militare în relaţiile de serviciu şi în societate;
aplicarea cu discernământ a măsurilor stimulative şi a celor coercitive.
În cazul cadrelor militare autoritatea publică se identifică cu autoritatea militară. Aceasta este
reprezentată de comandant care este persoana investită cu răspunderea şi atribuţiile prevăzute în
actele normative specifice. Drepturile şi îndatoririle comandanţilor privind exercitarea autorităţii
sunt corespunzătoare gradului şi funcţiei pe care le are acesta.
Dintre obligaţiile deontologice ale comandanţilor pentru întărirea disciplinei militare consemnăm:
să cunoască şi să aplice în toate împrejurările legislaţia şi regulamentele militare;
să dea ordine clare, precise, licite şi posibile asigurând condiţiile necesare executării lor şi asumarea
răspunderii personale privind legitimitatea şi consecinţele ordinelor date;
să cultive sentimentul demnităţii şi onoarei militare; să determine asumarea răspunderii personale
faţă de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu din partea subordonaţilor;
să respecte drepturile, personalitatea şi demnitatea subordonaţilor;
să rezolve cererile subordonaţilor;
să fie principial, drept şi exigent şi să aprecieze corect efortul militarilor din subordine;
să prevină şi să combată abaterile disciplinare şi practicile neregulamentare;
să acorde recompense şi să aplice pedepse fără să îngrădească drepturile şi îndatoririle militarilor;
să permită subordonaţilor să argumenteze faptele ce le sunt reproşate etc.

G. Egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea faţă de subordonaţi şi alte persoane

Acest principiu general al deontologiei se aplică în mod corespunzător şi în armată. Cadrele
militare, prin natura funcţiilor pe care le ocupă au în subordine alţi militari mai mici în grad şi
funcţie şi salariaţi civili. De asemenea, ei intră în relaţii de serviciu cu diferite alte persoane publice
sau particulare.
Ca şi în celelalte domenii de activitate unde îţi exercită atribuţiile funcţionari publici, cadrele
militare sunt obligate să aplice tratamente egale tuturor persoanelor, atât militari, cât şi civili luând
măsuri similare pentru situaţii identice. Cadrele militare nu trebuie să se lase influenţate de
considerente etnice, politice, naţionale, rasiale, religioase sau de vârstă, sex, orientare sexuală avere
etc. în exercitarea atribuţiilor funcţiilor pe care le deţin.
Sancţiunile disciplinare se stabilesc individual şi se aplică după ce s-a dovedit vinovăţia celui în
cauză. La stabilirea sancţiunii disciplinare cadrele militare, trebuie să aplice măsurile legale în baza
respectării deontologiei profesionale în gestionarea resurselor umane. Astfel, sancţiunea sau
măsura disciplinară trebuie să aibă la bază tratamentul egal şi nediscriminatoriu ţinându-se seama

64
de: condiţiile în care a avut loc abaterea, urmările acesteia, gradul de vinovăţie, comportarea
anterioară a făptuitorului, circumstanţe agravante sau atenuante etc.
Sancţiunile disciplinare se aplică fără părtinire, corect, cu calm, obiectivitate, imparţialitate, fără
intenţia de răzbunare şi fără a se adresa cuvinte ofensatoare care să lezeze demnitatea
subordonatului.

H. Integritatea morală a cadrelor militare

Deontologia funcţiilor profesiei militare cere cadrelor militare standarde morale în vederea
exercitării atribuţiilor funcţionale. Integritatea morală a cadrelor militare presupune adoptarea unui
comportament conform normelor etice, acceptate şi practicate în societate.
Militarii sunt obligaţi să fie disciplinaţi şi corecţi în toate împrejurările. Ei trebuie să fie curajoşi,
politicoşi oneşti, drepţi, cinstiţi, sinceri şi respectuoşi, atât între ei, cât şi cu populaţia civilă cu care
intră în contact pe linie de serviciu sau individual.
Deontologia profesiei de cadru militar cere din partea acestuia să manifeste iniţiativă şi să
dovedească spirit de răspundere în îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin. De asemenea, cadrele
militare trebuie să fie demne, să îşi apere onoarea şi personalitatea şi să le respecte, atât pe cele ale
camarazilor, cât şi pe cele ale adversarului.
Militarii au obligaţia de a fi omenoşi, principiali, să nu tolereze minciuna, lăcomia, egoismul şi
ipocrizia. Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii trebuie să dovedească şi să cultive, în toate
împrejurările, spiritul activ, hotărârea şi dârzenia; ei au datoria de a-şi respecta camarazii de arme şi
de a-i reţine de la săvârşirea unor fapte nedemne.
Alte reguli deontologice ale profesiei de cadru militar impun preţuirea de către acesta a onoarei şi
tradiţiilor de luptă ale armatei, armei şi unităţii din care face parte, precum şi suportarea cu tărie a
greutăţilor şi servituţilor serviciului militar. Tăinuirea faptelor nedemne este incompatibilă cu
calitatea de cadru militar, fiecare fiind obligat să le raporteze comandanţilor indiferent de
persoanele care le-au săvârşit.
Integritatea morală a cadrelor militare este probată de respectarea normelor şi principiilor
deontologie pe care le-am prezentat mai sus. Este de remarcat că înainte de a fi primiţi în rândul
cadrelor militare, candidaţii sunt testaţi şi asupra calităţilor morale, iar pe parcursul carierei militare,
menţinerea şi dezvoltarea integrităţii morale este un criteriu fundamental în avansarea sau
promovarea în grade superioare, respectiv în funcţii de conducere.

I. Patriotismul şi loialitatea
În ultima perioadă de timp, în urma evenimentelor petrecute după decembrie 1989, noţiunile
de patriotism şi loialitate au cunoscut încercări de deturnare de la înţelesul lor firesc. Acest lucru s-a
datorat în mare parte indentificării lor cu vechile categorii etice ale comunismului sau a confiscării
lor de unele forţe naţionalist-şovine, extremiste sau care au reuşit demonetizarea şi deturnarea
noţiunilor în discuţie, spre atingerea unor scopuri ideologice reacţionare, înguste şi de moment.
Întotdeauna armata noastră nu a fost numai un instrument de pregătire militară a cetăţenilor, ci şi o
instituţie de educaţie patriotică. Armata are obligaţia să cultive nobilele sentimente ale
patriotismului, loialitatea şi devotamentul faţă de ţara şi poporul român.
Toţi militarii, indiferent de armata din care fac parte au obligaţia de a fi loiali armatei şi statului din
care fac parte. În ce priveşte România fidelitatea faţă de ţară este îndatorirea fundamentală a
cetăţenilor. „Fidelitatea faţă de ţară este sacră. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii (s.n.), răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, şi în acest
sens, vor depune jurământul cerut de lege”32
Deontologia funcţiilor cadrelor militare şi regulamentele militare impun ofiţerilor, maiştrilor
militari şi subofiţerilor să fie devotaţi poporului român, gata oricând să-şi facă datoria. Armata
română este expresia voinţei generale a societăţii noastre şi ea acţionează în numele poporului,
căruia îi este subordonată. „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea

32
Constituţia României, 2003, art. 54.
65
suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale.”33
Potrivit prevederilor Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, ofiţeri, maiştrii militari şi
subofiţeri nu pot fi decât cetăţeni români. Patriotismul militarilor români se manifestă faţă de
România. Cadrele militare au obligaţia deontologică, dar şi regulamentară, acţionând în baza
cerinţelor datoriei militare, a înaltei responsabilităţi faţă de interesele poporului român, să fie buni
patrioţi şi să educe subordonaţii lor în spirit patriotic, al devotamentului faţă de poporul din care fac
parte.
Cadrele militare trebuie să cunoască şi să-şi asume trecutul progresist al neamului nostru
„Patriotismul – spunea Mihai Eminescu – nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci
mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”.
Principiul deontologic al patriotismului se opune cosmopolitismului şi nu nesocoteşte meritele altor
popoare. Un alt mare patriot şi scriitor român, Mihail Sadoveanu, spunea despre patriotism că
acesta „nu înseamnă ura faţă de alte neamuri, ci datoria către neamul nostru; nu înseamnă
pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

J. Păstrarea cu sfinţenie a secretului potrivit legii şi regulamentelor militare

Deontologia profesiei de cadru militar impune acestuia să păstreze şi să apere secretul de stat şi de
serviciu şi să dea dovadă, permanent de vigilenţă.
În sens larg, prin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii
militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de contrainformaţie etc. a căror
răspândire, divulgare, predare, sustragere sau distrugere poate periclita apărarea şi securitatea
României.
Secretul militar este o subdiviziune a secretului de stat şi poate fi interpretat ca fiind acele date şi
informaţii din domeniul militar, a căror răspândire poate periclita apărarea naţională, siguranţa şi
securitatea României. Prin activitatea desfăşurată, cadrele militare intră în posesia unor date şi
informaţii care au caracter secret, de stat, militar sau care nu sunt publice.
Clasificarea informaţiilor şi datelor cu caracter secret, regimul juridic al acestora, obligaţiile ce
revin persoanelor cu privire la păstrarea secretului sunt stabilite prin lege. În afara actelor normative
referitoare la păstrarea secretului, în armată există regulamente militare, ordine şi instrucţiuni
precise care se referă la acest important principiu al deontologiei profesiei militare.
Neglijenţa în aplicarea regulilor de păstrare a secretului de stat şi de serviciu sau deţinerea ilegală de
documente secrete de stat, de serviciu şi de uz intern, constituie una din abaterile disciplinare şi
deontologice foarte grave şi se sancţionează cu toată asprimea.
Pentru informarea cititorilor noştri precizăm că în România a fost elaborată Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în M. Of. Partea I nr. 248/12 aprilie
2002. Consemnăm, de asemenea, faptul că Ordonanţa de Urgenţă nr. 207/15 noiembrie 2000,
publicată în M. Of. Partea I nr. 294/ 22 noiembrie 2000, prevede că neglijenţa în păstrarea secretului
de stat, care are ca urmare, distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce
constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea
secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului, constituie infracţiune şi deci
atrage răspunderea penală a vinovaţilor (art. 252). Aceste norme se adresează tuturor funcţionarilor
publici inclusiv cadrelor militare şi sunt menite să exprime reacţia socială faţă de activităţi ce aduc
atingere interesului public.

3.7. Deontologia poliţistului

3.7.1. Precizări prealabile; jurământul de credinţă al poliţistului

Poliţiştii sunt o categorie aparte de funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în virtutea unor
acte normative ce le stabilesc locul şi rolul în cadrul societăţii34. În cadrul Ministerului
33
Constituţia României 2003, art. 118
3434
Legea nr. 360 din 06.iunie.2002 privind Statutul poliţistului, actualizată şi completată pană la data editării acestui
volum de:
-OUG nr. 89/2003 aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/ 2004;
66
Administraţiei şi Internelor au fost elaborate reglementări interne, din care, în ce interesează
tematica demersului nostru, consemnăm Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr.
588/06.04.2005 pentru aprobarea Ghidului carierei personalului Ministerului Administraţiei şi
Internelor. De asemenea, prin Hotărârea nr. 991/25.08.2005 Guvernul României a adoptat Codul de
etică şi deontologie al poliţistului, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 813/07.09.2005.
Potrivit legii, poliţistul este funcţionar public civil, înarmat, cu un statut special care poartă de
regulă uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română, prin lege. Poliţistul este
autorizat să exercite autoritatea publică pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi
îndatoririlor de serviciu, în baza competenţelor stabilite prin lege. Profesia de poliţist poate fi
exercitată numai de către persoana care a dobândit această calitate.
Poliţiştii provin de regulă din rândul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Ofiţerii de poliţie mai pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie,
absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor de învăţământ superior ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profilul specialităţilor
necesare poliţiei.
Pentru unele funcţii pot fi transferaţi sau încadraţi direct din instituţiile publice de apărare şi
siguranţă naţională, specialişti cu studii corespunzătoare cerinţelor postului. Candidaţii pentru
admiterea prin concurs in instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Internelor,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie apţi medical, fizic şi psihic;
să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru
săvârşirea unor infracţiuni;
să aibă un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi practicate în societate.
Dacă au promovat concursul de admitere, candidaţii, precum şi persoanele care urmează să fie
încadrate (numite) direct în poliţie nu trebuie să aibă calitatea de membru al vreunui partid politic
sau organizaţie politică.
În raport cu studiile pe care le au poliţiştii sunt de două categorii: categoria A şi categoria B.
Poliţiştii din categoria A, reprezintă Corpul ofiţerilor de poliţie, sunt poliţişti cu studii superioare
şi au următoarele grade profesionale:
chestor general de poliţie, chestor şef de poliţie, chestor principal de poliţie şi chestor de poliţie;
comisar şef de poliţie, comisar de poliţie, subcomisar de poliţie;
inspector principal de poliţie, inspector de poliţie, subinspector de poliţie.
Poliţiştii din categoria B, formează Corpul agenţilor de poliţie. Acest corp este format din agenţii
de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu diplomă şi au următoarele grade profesionale:
agent şef principal de poliţie;
agent şef de poliţie;
agent şef adjunct de poliţie;
agent principal de poliţie;
agent de poliţie;
Legea prevede metodologia avansării în grade profesionale, ocuparea funcţiilor, selecţionarea şi
pregătirea poliţiştilor. La acordarea primului grad profesional, absolventul sau poliţistul încadrat
direct depune jurământul de credinţă în faţa şefului instituţiei de învăţământ sau a şefului unităţii de
poliţie şi în prezenţa a doi poliţişti. Jurământul de credinţă are următorul conţinut:
„ Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic in mod
corect şi fără părtinire legile tării, să-mi îndeplinesc cu răspundere şi bună credinţă îndatoririle
ce-mi revin potrivit funcţiei şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Pentru a respecta libertatea credinţei, legea prevede că jurământul se poate depune şi fără formula
religioasă de încheiere. Jurământul de credinţă este semnat de către poliţistul în cauză, de şeful
instituţiei, precum şi de către poliţiştii asistenţi; el este contrasemnat de ministrul administraţiei şi
internelor; se păstrează la dosarul personal al poliţistului, iar o copie de pe înscris se înmânează
acestuia. Mai consemnăm şi faptul că semnarea jurământului de credinţă presupune şi acordul
- Legea nr. 281/2003;
-OUG nr. 102/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr24/ 2005;
- Legea nr. 562/2004.
67
implicit al poliţistului pentru testarea fidelităţii şi integrităţii sale profesionale, prin efectuarea unor
verificări de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege. Ca şi în cazul celorlalte categorii de
funcţionari publici opinăm că jurământul de credinţă al poliţistului este un instrument deontologic
al profesiei de poliţist de o deosebită importanţă pentru întreaga carieră a oricărui poliţist.

3.7.2 Drepturi, îndatoriri, interdicţii, recompense

şi sancţiuni ale poliţiştilor

Întrucât drepturile, îndatoririle, interdicţiile, recompensele şi sancţiunile poliţiştilor, au

puternice conotaţii deontologice le redăm pe scurt în continuare, pentru a fi cunoscute de cei care
studiază deontologia funcţiei publice şi aplică regulile, normele şi principiile acesteia în domeniul
aflat în discuţie.
Astfel, poliţistul are următoarele drepturi acordate de lege:
salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri, premii şi prime, ale căror
cuantumuri se stabilesc prin lege; salariul de bază cuprinde salariul corespunzător funcţiei
îndeplinite gradului profesional deţinut, gradaţiile, sporurile pentru misiune permanentă şi, după
caz, indemnizaţia de conducere şi salariul de merit;
ajutoare şi drepturi băneşti al căror cuantum se stabileşte prin lege;
uniformă, echipamente specifice, alocaţii pentru hrană, asistenţă medicală şi psihologică, proteze,
precum şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
locuinţă de intervenţie, de serviciu, socială sau de protocol, după caz, în condiţiile legii;
concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, în condiţiile stabilite prin
hotărâre a Guvernului României;
concedii medicale pentru: caz de boală, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii,
accidente produse în timpul şi din cauza serviciului; concedii de maternitate, pentru îngrijirea
copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani,
precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin lege;
bilete de odihnă, tratament şi recuperare, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
pensii în condiţiile stabilite prin lege;
indemnizaţii de instalare, de mutare, de delegare sau de detaşare, precum şi decontarea cheltuielilor
de cazare, în condiţiile stabilite prin lege;
decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interesul serviciului, mutării în alte
localităţi şi o dată pe an, pentru efectuarea concediului de odihnă, precum şi în alte situaţii, în
condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii;
portul permanent al armamentului din dotare sau achiziţionat personal, în condiţiile legii;
asigurare de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României.
tratament medical în străinătate pentru afecţiuni contractate în timpul exercitării profesiei, în
condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului României.
consultanţă juridică asigurată de unitate, la cerere.
Pentru activitatea desfăşurată poliţiştilor li se conferă ordine şi medalii, potrivit legii.
Principalele îndatoriri ale poliţistului sunt următoarele:
să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să apere valorile
democraţiei;
să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile vulnerabile,
să îşi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă, integritate, corectitudine şi
conştiinciozitate a îndatoririlor specifice prevăzute de lege;
să îşi perfecţioneze nivelul de instruire profesională şi generală;
să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală în întreaga activitate;
să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi sau subalterni;
să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu;
să informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi cu privire la faptele de corupţie săvârşite de alţi
poliţişti, de care a luat cunoştinţă;

68
prin întregul sau comportament să se arate demn de consideraţie şi încrederea impuse de profesia de
poliţist.
Poliţistul are în principal următoarele obligaţii:
să păstreze secretul profesional, precum şi confidenţialitatea datelor dobândite în timpul desfăşurării
activităţii, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nevoile
justiţiei sau legea impun dezvăluirea acestora;
să manifeste corectitudine în rezolvarea problemelor personale, în aşa fel încât să nu beneficieze şi
nici să nu lase impresia că beneficiază de date confidenţiale obţinute în calitatea sa oficială;
să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal ale acestora, potrivit competenţelor legale stabilite;
să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială şi să nu compromită, prin activitatea
sa publică ori privată, prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.
Poliţistului îi este interzis, în orice împrejurare:
să primească, să solicite, să accepte direct sau indirect, ori să facă să i se promită pentru sine sau
pentru alţii, în considerarea calităţii sale oficiale, daruri sau alte avantaje;
să rezolve cereri care nu sunt de competenţa sa ori care nu i-au fost repartizate de şefii ierarhici sau
să intervină pentru soluţionarea unor asemenea cereri, în scopurile prevăzute la lit a);
să folosească forţa, altfel decât în condiţiile legii;
să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice cu scopul de a obţine de la această persoană
sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau
o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra
ei ori asupra unei terţe persoane;
să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;
să redacteze, să imprime sau să difuzeze materiale sau publicaţii cu caracter politic, imoral sau care
instiga la indisciplină;
să aibă, direct sau prin intermediari, într-o unitate supusă controlului unităţii de poliţie din care face
parte, interese de natură să compromită imparţialitatea şi independenţa acestuia .
Legea nr. 360/ 2002 privind Statutul poliţistului cu completările pe care le-am prezentat,
lege pe care o reproducem în subcapitolul de faţă, prevede ca şi pentru cadrele militare, o serie de
constrângeri în exercitarea de către poliţist a unor drepturi şi libertăţi. Astfel, poliţistului îi este
interzis:
să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă în
favoarea acestora;
să exprime opinii sau preferinţe politice la locul de muncă sau în public;
să candideze pentru autorităţile administraţiei publice locale, Parlamentul României, şi pentru
funcţia de Preşedinte al României;
să exprime în public opinii contrare intereselor României;
să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte
întruniri cu caracter politic;
să adere la secte, organizaţii religioase sau la alte organizaţii interzise de lege;
să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ ori să participe la administrarea
sau conducerea unor societăţi comerciale, cu excepţia calităţii de acţionar;
să exercite activităţi cu scop lucrativ de natură să lezeze onoarea şi demnitatea poliţistului sau a
instituţiei din care face parte;
să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepţia funcţiilor
didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ, a activităţii de cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-
artistică.
Potrivit articolului 54 din Legea nr. 360/2002, pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor de
serviciu, poliţiştilor li se pot acorda recompense morale – decoraţii prevăzute de lege – sau
materiale în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. În acest sens,
pentru acţiuni deosebite care determină aducerea de venituri la bugetul de stat, poliţistul poate fi
recompensat cu până la 1% din cuantumul acestora, dar nu mai mult decât venitul său brut anual, în
condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

69
 Pentru merite excepţionale în atingerea unor obiective deosebite în activitatea poliţiei,
poliţistul poate fi avansat în gradul profesional următor, înaintea îndeplinirii stagiului minim, în
condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
În acelaşi timp, pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu, poliţistul răspunde
disciplinar, material civil sau penal, după caz. Poliţistul este exonerat de răspundere dacă, prin
exercitarea în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţa sau vătămarea unor
persoane ori a adus prejudicii patrimoniale.
Pentru abaterile săvârşite poliţistului i se pot aplica următoarele sancţiuni:
mustrare scrisă;
diminuarea drepturilor salariale;
amânarea promovării în gradele profesionale sau funcţii superioare;
destituirea din poliţie.
Angajarea răspunderii materiale, civile sau penale a poliţiştilor se face conform legii, după regulile
generale aplicabile oricăror categorii de funcţionari publici.
Încheiem scurta noastră prezentare cu menţiunea că la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei
fiinţează Consiliul superior de disciplină, iar la Direcţia Generală de Poliţie a municipiului
Bucureşti inspectoratele judeţene de poliţie, unităţile teritoriale şi instituţiile de învăţământ ale
poliţiei, Comisii de disciplină care îşi desfăşoară activitatea în baza ordinelor emise de ministrul
administraţiei şi internelor.

3.7.3 Corpul Naţional al Poliţiştilor

Din punctul de vedere al deontologiei acest organism are o mare importanţă întrucât reprezintă
forma de organizare pe criteriul profesional autonom, apolitic şi nonprofit a poliţiştilor. Corpul
promovează interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora. Organizarea şi funcţionarea Corpului
se realizează pe principiile teritorialităţii, eligibilităţii, mutualităţii şi ierarhiei structurilor de
conducere.
Principalele atribuţii ale Corpului pe linia cunoaşterii şi respectării deontologiei profesionale sunt:
întreprinde măsuri pentru asigurarea integrităţii morale şi profesionale a poliţiştilor, precum şi a
desfăşurării unor activităţi eficiente de către aceştia;
oferă consultanţă la elaborarea propunerilor de acte normative care se referă la activitatea poliţiei
sau la statutul poliţistului;
face propuneri pentru numirea în funcţii de conducere sau de destituire a poliţiştilor;
reprezintă, la cerere, interesele poliţiştilor împotriva cărora au fost dispuse sancţiuni disciplinare,
considerate nedrepte;
participă la elaborarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului, ale cărui prevederi sunt
obligatorii în exercitarea profesiei de poliţist;
participă la susţinerea examenelor de capacitate pentru titularizarea poliţiştilor stagiari şi a celor
încadraţi direct;
reprezintă profesia de poliţist, împreună cu Inspectoratul General al Poliţiei, în raporturile cu
organismele guvernamentale, foruri profesionale ştiinţifice, instituţii publice, precum şi cu alte
persoane juridice şi fizice;
promovează pe plan extern relaţii cu organizaţii şi instituţii profesionale similare.
Corpul Naţional al Poliţiştilor este constituit şi îşi exercită atribuţiile în scopul promovării
intereselor profesionale, sociale, culturale şi sportive ale membrilor săi, prevăzute de legislaţia în
domeniu, precum şi al apărării drepturilor legitime ale acestora. El poate fi socotit unul dintre cele
mai importante instituţii de promovare şi respectare a deontologiei profesiei de poliţist.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Naţional al Poliţiştilor se stabileşte potrivit
legii, prin hotărâre a Guvernului României.
3.7.4 Codul de etică şi deontologic al poliţistului

Aşa după cum am mai arătat, Ministerul Administraţiei şi Internelor dispune de propriul instrument
deontologic cu denumirea de Codul de etică şi deontologie a poliţistului adoptat prin Hotărârea

70
Guvernului nr 991/25 august 200535. În continuare vom reda şi comenta acest cod făcând unele
precizări pe care le considerăm necesare.
Prezentările şi comentariile făcute asupra altor coduri deontologice din prezenta lucrare sunt puţin
diferite faţă de cel la care urmează să ne referim, aspect datorat după părerea noastră unei înţelegeri
a ştiinţei deontologice, puţin mai aparte de către autori.
La începutul lucrării de faţă am prezentat obiectul şi definiţia deontologiei care, în opinia noastră,
constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită specifice, de atitudini şi comportamente sub
constrângerile legislaţiei în vigoare, dar fără a le include, aferente unei profesii sau ocupaţii în
legătură cu practicarea acesteia.
Deontologia se regăseşte în categoriile profesionale recunoscute ca specializări stricte, cum sunt
funcţionarii publici din care fac parte şi poliţiştii. În toate segmentele funcţiei publice există un
element comun: nerespectarea regulilor practicării atribuţiilor funcţionale sau refuzul recunoaşterii
îndatoririlor creează premisele punerii în primejdie a interesului public. De aceea, la mai toate
categoriile de funcţionari publici s-au instituit reguli şi norme deontologice conţinute în
regulamentele de funcţionare, coduri, statute etc.
De fapt, codurile deontologice sunt expresia aşteptărilor sociale în cazul particular al unei profesii.
Nerespectarea regulilor sau încălcările îndatoririlor implică, atât un aspect juridic cât şi moral.
Deontologia se axează pe aspectul moral: pe apărarea onoarei şi prestigiului profesiei, a
demnităţii şi corectitudinii exercitării acesteia.
În cazul poliţistului, deontologia este ştiinţa bunei conduite, a exerecitării corecte a îndatoririlor pe
care le incumbă profesia de poliţist, ca ocupaţie, îndeletnicire sau meserie în cadrul funcţiilor
publice. Ea priveşte de fapt două planuri: exercitarea corectă a îndatoririlor de către poliţist conform
legislaţiei în vigoare şi, cel de-al doilea plan vizează capacitatea profesională şi morală a persoanei
care îndeplineşte funcţia de poliţist.
De aceea, nu putem fi de acord cu opinia care identifică deontologia profesiei de poliţist numai cu
problematica datoriei. Conform acestei teorii, deontologia poliţienească nu cuprinde întreaga
problematică a moralei poliţieneşti, lucru pe care îl realizează numai etica profesiei de poliţist.
Deontologia ar interesa doar etica profesională din sfera datoriei morale şi ar cuprinde în plus, faţă
de etică şi morală, o serie de norme tehnice, reguli administrative, juridice etc.
Deontologia este identică, după părerea noastră cu etica profesională, incluzând datoria
profesională, dar nereducându-se la aceasta şi diferenţiindu-se net de normele juridice (penale,
civile, administrative etc.).
Cu aceste precizări din respect pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor, şi faţă de poliţişti,
vom menţine titulatura şi succesiunea prezentării documentului, aşa cum a fost el dat publicităţii,
propunând ca înţelegerea termenilor ce definesc deontologia şi etica profesiei de poliţist să fie în
sensul dat de lucrarea noastră.
Codul de etică şi deontologie a poliţistului a fost elaborat pentru a statua principiile şi regulile care
guvernează conduita poliţiştilor, în cadrul Poliţiei Române precum şi modul de comportare al
acestora în situaţii speciale cum ar fi: relaţia cu publicul, recurgerea la forţă sau activitatea de
cercetare a suspecţilor şi a faptelor ilicite.
În cazurile în care intervenţia poliţistului impune restrângerea temporară a exercitării unor drepturi
şi libertăţi persoanelor, au fost prevăzute reguli care să asigure reducerea atingerii acestora la timpul
minim necesar îndeplinirii obiectivelor legitime, care l-au determinat să adopte anumite măsuri
poliţieneşti.
Codul face referiri la poliţie, ca instituţie, pentru a reliefa faptul că poliţistul funcţionează în cadrul
unui sistem organizat care are o prestanţă deontologică recunoscută şi care are nevoie de
credibilitate şi de aprecieri pozitive din partea populaţie, Codul nu este un instrument disciplinar,
ci unul deontologic fiind susţinut de prevederile actelor normative care reglementează organizarea
şi funcţionarea poliţiei ca instituţie în serviciul public precum şi de normele, principiile şi instituţiile
etice general acceptate de societate.
Autorii codului l-au structurat astfel încât regulile pe care le prevede să poată fi identificate cu
uşurinţă după titlurile articolelor care le includ. Apreciem că adoptarea Codului de etică si

3535
Monitorul Oficial Partea I, nr. 813/07 septembrie 2005.
71
deontologie a poliţistului este un pas important în procesul de profesionalizare a poliţiei şi
contribuie la formarea atitudinilor necesare eliminării corupţiei, a birocraţiei şi a altor fenomene
nocive manifestate în poliţie.
În acelaşi timp, Codul este important pentru a fi cunoscut de populaţie pentru ca aceasta să fie
informată cu comandamentele deontologice sub auspiciile cărora trebuie să funcţioneze serviciile
poliţieneşti. Numai aşa populaţia va putea să pretindă, în cunoştinţă de cauză, un comportament
corect din partea personalului însărcinat cu aplicarea legii în poliţie.
Codul este totodată un îndreptar comportamental al poliţistului destinat să ofere acestuia protecţia
unor norme deontologice concrete aplicabile atât întregului sistem, cât şi fiecărui poliţist.
Respectarea principiilor, regulilor şi normelor prevăzute de Cod este o datorie de onoare a
poliţistului.
Privind domeniul de aplicare, Codul stabileşte regulile de conduită ale poliţistului în exercitarea
atribuţiilor funcţionale; orice persoană poate pretinde poliţistului respectarea regulilor de conduită
în raporturile cu acesta.
Scopul elaborării Codului îl reprezintă asigurarea conduitei etice a poliţistului prin formarea şi
promovarea unei culturi profesionale adecvată, prevenirea abaterilor comportamentale,
îmbunătăţirea calităţii muncii prestate de poliţişti, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor.
Poliţia exercită un serviciu public specializat care se realizează în interesul comunităţii şi a
persoanei. Principalele funcţii ale poliţiei sunt următoarele:
apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, a proprietăţii private şi publice;
prevenirea, descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor infracţionale;
asigurarea ordinii şi siguranţei publice;
securizarea frontierelor de stat.
Poliţia se află sub controlul extern, eficace, exercitat de către puterile legislativă, executivă şi
judecătorească, potrivit prevederilor legale. Prin îndeplinirea funcţiilor sale, poliţia promovează
încrederea reciprocă, respectul şi dezvoltarea democratică a societăţii.
Conduita profesională a poliţistului este guvernată de următoarele principii:
Legalitatea; poliţistul este obligat să respecte prevederile legale, drepturile şi libertăţile
constituţionale ale cetăţenilor.
Egalitatea, imparţialitatea, nediscriminarea; principiul constă în aplicarea de tratamente egale
tuturor persoanelor, aplicarea de măsuri identice pentru cazuri similare, respingerea considerentelor
etnice, de naţionalitate, rasă, religie, opinie politică, vârstă, sex, orientare sexuală, avere, origine
naţională, socială şi alte criterii de discriminare.
Transparenţa; poliţistul trebuie să manifeste deschidere faţă de populaţie în limitele legii.
Capacitatea şi datoria de exprimare; reprezintă capabilităţile poliţistului de a analiza situaţiile ivite
şi de a-şi exprima opinia potrivit pregătirii şi experienţei lui pentru a îmbunătăţi calitatea şi
eficacitatea serviciului poliţienesc.
Disponibilitatea; poliţistul trebuie să intervină în orice activitate în care ia cunoştinţă despre
atingerile aduse valorilor apărate de lege, indiferent de moment, el trebuind să asculte şi să rezolve
problemele celor aflaţi în dificultate sau să înştiinţeze organele complementare în caz că situaţia
depăşeşte competenţa lui.
Prioritatea interesului public; pentru exercitarea atribuţiilor poliţistul acordă întâietate realizării
serviciului în folosul comunităţii.
Profesionalismul; presupune aplicarea de către poliţist, corect şi responsabil a cunoştinţelor şi
deprinderilor pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Confidenţialitatea; presupune garantarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea funcţiilor
publice, care nu sunt publicabile; în plus respectarea secretului de stat şi de serviciu.
Respectul; se manifestă prin consideraţia pe care poliţistul trebuie să o adopte faţă de alte persoane,
colegi, superiori, subalterni; presupune, de asemenea, respectarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor, a instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi deontologice.
Integritatea morală; presupune adoptarea de către poliţist a unui comportament conform normelor
etice acceptate şi practicate în societate.

72
Independenţa operaţională; se manifestă prin îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit
competenţelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care-l ocupă în cadrul poliţiei, fără influenţa altor
poliţişti, persoane sau autorităţi.
Loialitatea; constă în ataşamentul faţă de instituţie şi valorile promovate de către aceasta; adeziunea
conştientă manifestată de către poliţist, din proprie iniţiativă faţă de obiectivele instituţiei, respectul
faţă de ierarhie, onestitate, respect pentru dreptate şi adevăr, conştiinciozitate în îndeplinirea
atribuţiilor funcţionale, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor şi datelor obţinute potrivit
prevederilor legale.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţistul trebuie să respecte următoarele norme şi reguli:

conformarea dreptului intern, convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte;
aplicarea actelor normative cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie asigurând persoanelor
exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor ce le revin, în condiţiile precizate de lege;
acţionarea într-o manieră echitabilă şi obiectivă cu respectarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei consacrate de Constituţia României şi prin alte legi în conformitate cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Codul
European de Etică al Poliţiei şi cu dispoziţiile tratatelor la care România este parte;
conlucrarea cu populaţia într-un parteneriat permanent şi acordarea protecţiei persoanelor, asistenţă
de specialitate pe care acestea sunt îndreptăţite să o primească şi servicii conform misiunilor şi
atribuţiilor poliţiei.
În situaţiile care impun folosirea forţei, poliţistul are următoarele obligaţii:
considerarea acestor acţiuni ca măsuri excepţionale şi utilizarea forţei în strictă conformitate cu
legea şi numai în situaţii de absolută necesitate pentru îndeplinirea unui obiectiv legitim;
respectarea principiilor necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii;
folosirea mijloacelor din dotare, inclusiv armamentului numai in situaţii de necesitate absolută cu
respectarea strictă a prevederilor legale;
încetarea exercitării acţiunii de forţă în momentul realizării obiectivului legitim;
respectarea în permanenţă a demnităţii umane;
intervenirea cu fermitate în limitele permise de lege, pentru restabilirea ordinii, în cazul în care
poliţistul este confruntat cu violenţa fizică ori cu ameninţări reale de folosire a forţei fizice
împotriva sa sau împotriva altor persoane.
Norme privind măsurile poliţieneşti:
recurgerea la măsurile ce presupun privarea de libertate a unei persoane se face numai în cazul în
care există cel puţin indicii cu privire la iminenţa producerii unei infracţiuni, cu respectarea
procedurii prevăzute de lege şi nu vor depăşi perioada de timp strict necesară îndeplinirii scopului;
informarea persoanelor care fac obiectul unor măsuri poliţieneşti cu privire la motivele privării de
libertate, procedura aplicabilă situaţiei respective şi asigurarea posibilităţii exercitării drepturilor
corespunzătoare calităţilor pe care o au persoanele în cauză în funcţie de situaţia creată;
evaluarea şi întreprinderea măsurilor necesare pentru siguranţa persoanei, monitorizarea stării de
sănătate, realizarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie corespunzătoare, pe timpul aplicării
măsurilor poliţieneşti;
respectarea cu stricteţe a normelor procedurale aplicate persoanelor asupra cărora s-au dispus
măsuri privative de libertate, în contactele realizate cu aceste persoane, precum şi pe timpul
desfăşurării cercetărilor.
Norme cu privire la relaţia poliţistului cu diferite categorii de persoane:
acordarea de sprijin conform competenţelor legale, victimelor infracţiunilor, dacă poliţistul intră în
contact cu asemenea persoane pe timpul când îşi îndeplineşte serviciul sau în afara acestuia;
îndrumarea victimelor către serviciile specializate şi acordarea de asistenţă privind modalităţile de
soluţionare a situaţiei create;
respectarea drepturilor şi libertăţilor martorilor, ale membrilor lor de familie, cu precădere a celor
care vizează viaţa, integritatea corporală sau libertatea acestora;
acordarea unei atenţii deosebite nevoilor specifice ale unor categorii speciale sau vulnerabile de
populaţie, cum ar fi copiii, femeile, bătrânii şi persoanele cu handicap.
Alte norme de conduită profesională ale poliţistului:
73
să răspundă la orice solicitare de serviciu; să evite comportamentul care ar putea afecta încrederea
populaţiei; să fie disciplinat şi să apere prestigiul profesional;
să se comporte civilizat; să fie amabil; să manifeste solicitudine; să fie politicos şi ferm;
să dovedească stăpânire de sine, capacitate de comunicare, abilităţi de gestionarea situaţiilor
conflictuale, dezvoltându-şi capabilităţile profesionale;
în uniformă, trebuie să poarte însemnele distinctive şi echipamentul pentru a fi protejat şi
recunoscut pe timpul misiunilor;
să-şi facă cunoscută identitatea în legătură cu competenţele cu care este investit;
să furnizeze membrilor comunităţii informaţii privind legislaţia şi activitatea profesională a
poliţistului, în limita competenţelor ce-i revin, fără a ignora principiul confidenţialităţii;
să asigure bune raporturi fără discriminare, între poliţie şi comunitate, promovând cooperarea
efectivă cu autorităţile, organizaţiile neguvernamentale şi ale populaţiei, a grupurilor minoritare
inclusiv cele etnice;
să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, asigurând confidenţialitatea deplină a datelor şi
informaţiilor pe care le deţine fără a le utiliza abuziv sau în folos personal; să culeagă, stocheze şi
utilizeze date cu caracter personal strict limitat, numai pentru realizarea obiectivelor legitime şi
specifice poliţiei;
să nu aplice, să nu încurajeze şi să nu tolereze acte de tortură, tratamente şi pedepse inumane sau
degradante, constrângeri fizice şi psihice;
să ia măsurile care se impun atunci când ia cunoştinţă despre săvârşirea de către alt poliţist a unor
fapte de tortură, acţionând pentru încetarea acelui comportament şi informând organele competente
cu situaţia respectivă.
Codul de etică şi deontologie al poliţistului prevede următoarele norme anticorupţie:
poliţistul nu are voie să tolereze actele de corupţie şi să utilizeze abuziv autoritatea publică pe care
i-o conferă funcţia pe care o îndeplineşte;
poliţistului îi este interzis să pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori în scopul de a îndeplini sau
de a nu îndeplini atribuţiile profesionale şi să primească sarcini, misiuni sau lucrări care exced
competenţele stabilite prin fişa postului;
poliţistul trebuie să se opună actelor de corupţie manifestate în cadrul instituţiilor, având obligaţia
de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat
cunoştinţă;
poliţistul nu poate să uzeze de calitatea sa sau de funcţia îndeplinită, pentru rezolvarea unor interese
de ordin personal.
Normele şi regulile la care ne-am referit mai sus sunt supuse unor evaluări periodice de către
structurile competente în domeniu. Principiile, normele şi regulile prezentate se aplică personalului
aflat sub incidenţa Statutului poliţistului, precum şi în mod corespunzător personalului Jandarmeriei
Române conform statutului profesional, indiferent de structura în care este încadrat şi funcţia
ocupată.
Dispoziţiunile deontologice ale Codului sunt obligatorii pe toată durata participării, potrivit
prevederilor legale, la acţiunile poliţiei şi pentru celelalte categorii de personal, care îndeplinesc
misiuni în cooperare cu poliţia.
Elaborarea, cunoaşterea şi aplicarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului a fost o
măsură prevăzută în cadrul Programului Naţional de Prevenire şi Planului Naţional de Acţiune
împotriva Corupţiei. Profesionalizarea corpurilor poliţieneşti a fost şi un angajament al României în
cadrul capitolului de negocieri „Justiţie şi Afaceri Interne” în vederea aderării la Uniunea
Europeană.

3.8. Conotaţii deontologice ale funcţiilor de prefect şi subprefect

Instituţia prefecturii nu poate rămâne în afara obiectului deontologiei funcţiei publice. În lipsa unui
cod deontologic sau etic de conduită, în lucrarea de faţă vom face câteva referiri, comentarii şi
precizări, atât cu scopul de a se face cunoscut conţinutul deontologic al funcţiilor de prefect şi
subprefect, cât şi de a identifica domeniul de aplicare şi aşteptările populaţiei în ce priveşte conduita
etică a persoanelor ce încadrează aceste funcţii publice.
74
 3.8.1 Domeniul de aplicare a principiilor, normelor şi regulilor
deontologice în cadrul instituţiei prefectului

Instituţia prefectului este organizată şi funcţionează ca instituţie publică cu personalitate

juridică şi are rolul de a îndeplini atribuţiile şi prerogativele conferite prefectului judeţului prin
Constituţia României, Legea nr. 340 / 2004 privind instituţia prefectului, modificată prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 179 / 2005 şi prin Hotărârea Guvernului României nr. 460 / 2006
privind aplicarea unor prevederi ale Legii 340 / 2004 privind Prefectul şi Instituţia Prefectului.
Instituţia prefectului urmăreşte modul de realizare în judeţ a strategiei şi obiectivelor
cuprinse în Programul de guvernare şi propune adoptarea de măsuri corespunzătoare.
Instituţia prefectului este compusă dintr-un aparat de specialitate format din funcţionari
publici, funcţionari publici cu statut special şi personal contractual, care este condus de către
prefect. Numirea, respectiv încadrarea, precum şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul
de specialitate se efectuează prin ordin al prefectului, în condiţiile legii.
Potrivit legii, instituţia prefectului are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.
Prefectul este ordonator de credite.
Fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, au câte un prefect, numit de guvern, la propunerea
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Sediul instituţiei prefectului se numeşte
prefectură şi se găseşte în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate publică a
statului, judeţului sau a municipiului.
Structura organizatorică a aparatului de specialitate al prefectului este prevăzută de lege, dar
compartimentele cuprinse în cadrul acestei structuri, se pot organiza, prin ordin al prefectului la
nivel de direcţii, servicii şi birouri, în funcţie de specificul fiecărei activităţi.
Pe baza regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate, se
întocmeşte fişa fiecărui post din statul de funcţii. Pentru a realiza întinderea sferei de acţiune a
deontologiei funcţiilor de prefect şi subprefect, redăm mai jos domeniile atribuţiilor principale ale
aparatului de specialitate aflat în subordinea prefectului judeţului36:
– aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte normative;
– conducerea activităţilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale din subordinea guvernului, organizate la nivelul unităţilor
administrativ teritoriale;
– verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de consiliul judeţean, de consiliul
local sau de primar şi contenciosul administrativ;
– realizarea politicilor naţionale, a celor de integrare europeană şi a planului de măsuri pentru
integrare europeană şi intensificarea relaţiilor externe;
– buna organizare şi desfăşurare a activităţilor pentru situaţii de urgenţă, precum şi de pregătire şi
ducere la îndeplinire a măsurilor de apărare, care nu au caracter militar;
– conducerea în cele mai bune condiţii a activităţii de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor
simple;
– conducerea cu responsabilitate şi profesionalism a activităţilor pe linia regimului permiselor de
conducere, al certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de
înmatriculare.
Menţionăm faptul că prefectul poate stabili prin ordin şi alte sarcini pentru aparatul de specialitate,
în vederea îndeplinirii în cele mai bune condiţii, corect şi responsabil a atribuţiilor ce i-au fost
conferite prin lege.
Să mai arătăm şi faptul că în cadrul aparatului de specialitate al prefectului se pot organiza, în
condiţiile legii, oficii prefectorale. Acestea, asigură îndeplinirea atribuţiilor specifice aparatului de
specialitate al prefectului în unităţile administrativ-teritoriale situate în raza lor de competenţă.

3636
Hotărârea Guvernului privind aparatul de specialitate al prefectului, nr. 1844 din 28 octombrie 2004, în Monitorul
Oficial nr. 1079 din 19 noiembrie 2004, art. 5 şi 6.
75
Din punct de vedere al demersului nostru, personalului din aparatul de specialitate al prefectului,
format din funcţionari publici, li se aplică normele, principiile şi regulile de conduită examinate
pentru toţi funcţionarii publici la care ne-am referit pe larg în lucrarea noastră.
În continuare ne vom referi la prefecţi şi subprefecţi, a căror deontologie este fundamentală
pentru instituţie, comportamentul lor fiind reprezentativ şi determinant.
Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Condiţiile
pentru ocuparea funcţiilor de prefect, respectiv subprefect sunt următoarele:
vârsta cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect;
întrunesc condiţiile specifice, prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice, pe care le-am
arătat cu prilejul prezentării statutului funcţionarului public;
sunt absolvenţi de studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licenţă sau echivalenţă şi o
vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect;
au absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de
Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate din ţară sau străinătate ori au
dobândit titlul de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori au exercitat cel puţin 1 mandat
complet de parlamentar.
Îndeplinirea condiţiilor de ocupare a funcţiilor de prefect şi subprefect ridică o serie de
probleme deontologice. Astfel, neexistând o prevedere legală cu privire la aceste condiţii, puţini din
prefecţii numiţi înainte de apariţia Legii nr. 340 / 2004, îndeplineau condiţiile de vârstă, studii şi
experienţă cerute pentru ca o persoană să poată executa cu profesionalism şi coerent aceste funcţii
din categoria înalţilor funcţionari publici.
Apariţia legii în discuţie a avut un efect benefic pentru instituţia prefectului, dar ea nu a
modificat prea mult în bine situaţia existentă. Puterea instaurată după alegerile din 2004 a luat
măsura de a depolitiza instituţia prefectului, impunând prefecţilor şi subprefecţilor în funcţie să
demisioneze din partidele din care făceau parte. Mai mult a fost organizată o campanie de pregătire
şi apoi numire pe bază de concurs a noilor prefecţi şi subprefecţi, aşa cum prevede legea.
Din păcate, aproape fără excepţie, persoanele care deţineau înainte funcţiile în discuţie au
fost numite în continuare „prin concurs” pe aceste funcţii, punând sub semnul întrebării
corectitudinea şi credibilitatea măsurilor întreprinse pentru aplicarea legii în domeniul de care ne
ocupăm. Aşa se face că şi în momentul de faţă, multe dintre persoanele care deţin funcţiile de
prefect şi subprefect nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, pe care le-am prezentat.
Opinăm că pe măsura consolidării democraţiei noastre şi a statului de drept, în funcţiile de
prefect şi subprefect vor fi numite persoane care îndeplinesc condiţiile legale, au o conduită
morală corespunzătoare, sunt echidistanţi din punct de vedere politic, buni manageri şi apropiaţi
de nevoile cetăţeanului. Numai aşa ei vor putea corespunde şi deontologic înaltelor funcţii publice
din administraţia publică locală pe care le îndeplinesc.

3.8.2 Aspecte deontologice ale funcţiei de prefect şi subprefect

În conformitate cu prevederile Legii nr. 188 / 1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei, funcţiile publice se împart în următoarele categorii:
funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie37.
Potrivit art. 11 al aceluiaşi act normativ, categoria înalţilor funcţionari publici este formată
din persoanele care îndeplinesc una din următoarele funcţii publice:
secretar general şi secretar general adjunct al guvernului;
consilierii de stat;
secretarii generali şi adjuncţii acestora din ministere şi organele centrale de specialitate din
administraţia publică;
prerefect;
subprefect;

3737
Legea nr. 188 / 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 9 (1)
76
secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale.
Numirea persoanelor în funcţiile de prefect se face de către guvern, în funcţiile de subprefect
de către primul ministru, iar în funcţiile de secretar general al prefecturii, al judeţului şi al
municipiului Bucureşti, de către ministrul internelor şi reformei administrative.
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se desemnează
o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, numite prin decizie a primului ministru, la
propunerea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Deontologia funcţiei publice cere în opinia noastră ca personalităţile ce compun comisia de
mai sus, să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:
sunt recunoscute ca specialişti în administraţia publică;
sunt apolitice;
au o înaltă conduită morală şi civică;
nu sunt în incompatibilitate cu persoanele care candidează, potrivit legii.
Prefectul judeţului (municipiului Bucureşti) conduce serviciile pentru deconcentrare ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale.
Legea nr. 340 / 2004 privind instituţia prefectului consacră următoarele principii privind
îndeplinirea funcţiei de prefect şi subprefect:
A. Legalitatea
B. Imparţialitatea
C. Obiectivitatea
D. Transparenţa
E. Eficienţa
F. Responsabilitatea
G. Orientarea către cetăţean
Nu vom mai comenta şi explica principiile de mai sus, întrucât referirile şi precizările făcute
de noi pe parcursul lucrării pentru diferite categorii de funcţionari publici sunt pe deplin valabile şi
în cazul funcţiilor de prefect şi subprefect.
De o deosebită valoare deontologică este jurământul pe care persoanele nou numite în
funcţiile de prefect şi subprefect au obligaţia de a-l depune. Astfel, potrivit art. 10 din actul
normativ la care ne referim (Legea nr. 340 / 2004) la numirea în funcţie, cele două persoane,
prefectul şi subprefectul, depun în faţa guvernului, respectiv a primului ministru, un jurământ
solemn care are următorul conţinut:
„Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac cu bună credinţă tot ceea ce stă în puterile
şi priceperea mea pentru binele locuitorilor judeţului / municipiului ... Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Jurământul se depune cu sau fără formula religioasă consemnată mai sus. Legea aplică aici
principiul nediscriminării de care am vorbit în demersul nostru. Jurământul este în primul rând un
act solemn cu caracter deontologic. El are însă şi puternice efecte juridice. Legea condiţionează
depunerea jurământului de însăşi valabilitatea actului administrativ de numire în funcţie. Refuzul
depunerii jurământului, atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţie, deci jurământul
nu este facultativ, ci obligatoriu.
Un aspect deontologic deosebit de important pentru funcţiile de prefect şi subprefect se
referă la domeniul relaţiilor dintre cei doi înalţi funcţionari publici pe care le realizează cu organele
locale. Legea nr. 340 / 2004 prevede foarte clar că între prefecţi şi subprefecţi pe de o parte,
consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu
există nici un fel de raporturi de subordonare.
Această prevedere legală amplifică rolul deontologiei funcţiei de prefect şi subprefect. Iată
de ce persoanele care îndeplinesc cele două înalte funcţii publice trebuie să posede calităţile morale
şi profesionale, de a putea realiza relaţii de înaltă calitate morală şi profesională cu organele locale.
Nu detaliem comportamentul etic al celor două persoane în raport cu personalul propriu,
aflat în subordinea lor, întrucât aceştia trebuie să se conformeze Codului de conduită al

77
funcţionarilor publici, pe deplin aplicabil şi funcţiilor de prefect şi subprefect. Considerăm să
facem, câteva scurte comentarii, pe marginea unor aspecte deontologice specifice.
În exercitarea funcţiei de prefect şi subprefect, deontologia funcţiei publice ţine seama de
metodele moderne ale conducerii, aplicând o sinteză a conducerii ca funcţie a persoanei, ca funcţiei
a situaţiei sau ca funcţie a relaţiei dintre persoane şi situaţie.
Nu mai este astăzi un secret pentru nimeni că de particularităţile stilului de muncă al
conducătorilor depinde buna funcţionare a oricărei organizaţii, însăşi productivitatea ei. Un prefect
(subprefect) sociabil, adaptabil, politicos, bine pregătit sub aspectul nivelului de instruire, corect,
demn, dinamic, încrezător în forţele proprii etc., care îşi face din toate calităţile arătate un adevărat
stil de comportament etic, va obţine rezultate mult mai bune decât un altul nesociabil, nepopular,
distant, morocănos, instabil, nestăpânit, subiectiv, taciturn.
Un prefect (subprefect) uman, sociabil, echilibrat, exigent, va fi mult mai eficient decât altul
gălăgios, certăreţ, mărunt în fapte, îngâmfat, ce se prezintă ca victimă a neînţelegerii şi relei-
credinţe, ce se crede singurul apărător şi deţinător al adevărului şi dreptăţii în judeţ, care îşi atribuie
o condiţie fals eroică şi providenţială.
Stilul de conducere este o variabilă pur interioară legată de structurile de bază ale personalităţii
omului, şi de aceea, aproape imposibil de schimbat. Tocmai de aceea el este identificat de cele mai
multe ori cu comportamentul caracterial. De aceea comisia şi organele prevăzute de lege pentru
numirea în funcţie a prefectului (subprefectului) au obligaţia deontologică de a ţine seama ca
persoanele ce aspiră la aceste funcţii să posede calităţile psiho-comportamentale şi profesionale
adecvate unei asemenea înalte funcţii publice.
Referitor la evaluarea eficienţei stilului de conducere în funcţiile publice, apreciem criteriul
situaţional ca cel mai bun criteriu deontologic de evaluare a eficienţei stilurilor de conducere a unui
prefect (subprefect). Aceasta întrucât mai toate cercetările întreprinse au arătat că stilurile de
conducere sunt inegal productive tocmai în funcţie de particularităţile situaţie practicate. Aceasta
înseamnă că unele stiluri sunt mai potrivite pentru anumite situaţii în timp ce alte stiluri, pentru alte
situaţii.
Astfel, considerăm că prefectul (subprefectul) trebuie să adopte un stil de muncă
preponderent autoritar în relaţiile cu subordonaţii, cu luarea deciziilor rapide, în situaţii de criză şi
de urgenţă ş.a., şi un stil de conducere cooperator, de conlucrare, mai democrat în relaţiile cu
organele locale ale puterii şi administraţiei de stat. Deontologia cere prefectului (subprefectului) nu
simpla coabitare între instituţia prefectului şi celelalte organe şi instituţii locale, ci o eficientă
cooperare şi conlucrare cu acestea. Mai mult, el este persoana chemată să dea tonul bunei
funcţionări a sistemului democratic al statului în teritoriu.
Deontologia funcţiei publice înglobează stilul de conducere al prefectului (subprefectului) ca
o veritabilă cheie în elaborarea unei strategii eficiente de conducere. Nici pentru prefect, ca şi
pentru orice lider, nu există un stil de conducere universal eficient, pentru ca situaţiile în care-l pun
îndeplinirea cu bună credinţă a îndatoririlor de serviciu sunt extrem de diverse şi mobile.
Comportamentul său deontologic îl obligă la adaptare, transformare, imaginaţie, creaţie.
Dacă este imposibil să se atingă perfecţiunea unui comportament în vederea îndeplinirii cu
credinţă, bună intenţie şi profesionalism a unei înalte funcţii publice, aşa cum este cea de prefect
(subprefect), ştiinţa deontologiei ne spune că trebuie căutate toate căile spre cristalizarea şi
generalizarea unui model etic în acest sens.
Între atribuţiile prefectului cu puternice conotaţii deontologice menţionăm următoarele:
realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei şi legilor, ordonanţelor şi
hotărârilor guvernului şi a ordinii publice, în zona de responsabilitate;
asigurarea punerii în aplicare şi realizarea programului de guvernare;
conducerea cu profesionalism şi bună credinţă a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi
celorlalte organe din administraţia publică;
prevenirea tensiunilor sociale, asigurarea climatului de pace socială şi menţinerea unui contact
permanent cu toate nivelurile instituţionale şi sociale;
verificarea cu înaltă răspundere şi profesionalism a legalităţii actelor administrative emise de
organele locale, cu excepţia actelor de gestiune;
asigurarea măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă;
78
dispunerea măsurilor de prevenire a infracţiunilor, apărarea drepturilor şi siguranţei cetăţenilor.
În efortul de îndeplinire a jurământului depus, prefectul poate îndeplini şi alte atribuţii
prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum şi dispoziţii stabilite de guvern, pentru
binele locuitorilor judeţului (municipiului).
Actele prefectului sunt ordinele cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii.
Deontologia funcţiei publice vizează ca actele emise de prefect să fie concrete, licite şi posibile.
Subprefectul îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative, cele delegate prin
ordin al prefectului, precum şi cele deontologice, în principal în următoarele domenii:
integrare europeană;
relaţiile cu sindicatele şi patronatele;
respectarea ordinelor şi a celorlalte acte normative;
asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor.
În lipsa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului, atribuţiile ce-i revin
acestuia. De aceea aspectele deontologice ale exercitării funcţiei de subprefect, sunt identice în mod
similar cu cele ale prefectului, pe care le-am prezentat.
Trebuie să mai arătăm că potrivit legii s-au constituit la nivel naţional Corpul prefecţilor şi
Corpul subprefecţilor. Intrarea în cele două corpuri se face la numirea în funcţia de prefect,
respectiv de subprefect, în urma concursului organizat în condiţiile legii. La încetarea exercitării
funcţiilor deţinute, prefecţii şi subprefecţii fac parte din Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv al
subprefecţilor, cu excepţia cazurilor de încetare a exercitării funcţiilor din motive imputabile
persoanelor în cauză.
Legea şi deontologia exercitării funcţiei de prefect şi subprefect obligă membrii Corpului
prefecţilor şi Corpului subprefecţilor, precum şi pe cei care fac parte din rezerva celor două corpuri,
să efectueze cel puţin o dată la 3 ani, stagii de perfecţionare profesională la Institutul Naţional al
Administraţiei ori la instituţii de învăţământ superior din ţară sau străinătate.
Membrii Corpului prefecţilor, respectiv al Corpului subprefecţilor, sunt datori să se abţină
de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi societate, precum şi
de la participarea la acţiuni politice.
Membrilor Corpului prefecţilor respectiv al subprefecţilor le sunt aplicabile prevederile
referitoare la incompatibilităţi şi conflictul de interese, prevăzute pentru funcţionari publici.
Deontologia, dar şi legea, interzice prefectului şi subprefectului să fie membrii ai unui partid politic,
sub sancţiunea eliberării lor din funcţie. De „Lege Ferenda” opinăm că persoanele în discuţie, să nu
mai fie recrutate din rândul unui partid politic şi în urma concursului să-şi dea apoi demisia, aşa
cum s-a procedat până acum, din varii motive, mai ales sub aspect deontologic.
Evaluarea performanţelor profesionale ale prefecţilor şi subprefecţilor se face în condiţiile
similare prevăzute de lege pentru înalţii funcţionari publici. Astfel, evaluarea se face de către o
comisie, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, propusă
de ministrul internelor şi reformei administrative şi numite prin decizia primului ministru.
Încălcarea regulilor, normelor şi principiilor deontologice incumbă pentru prefect şi
subprefect, alături de sancţiunile morale cunoscute şi aplicarea de sancţiuni disciplinare. Acestea
din urmă se aplică prin decizie a primului ministru sau ordin al ministrului internelor şi reformei
administrative.
Comisia de disciplină pentru prefecţi şi subprefecţi este aceeaşi ca şi pentru înalţi funcţionari
publici. Ea este compusă din 7 înalţi funcţionari publici, constituită prin decizia primului ministru,
la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Încetarea de drept a executării funcţiei de prefect şi subprefect intervine în următoarele
situaţii:
demisie;
nerespectarea prevederilor legale cu privire la compromiterea onoarei şi demnităţii;
participarea la acţiuni politice;
condamnare la pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă;
pierderea drepturilor electorale;
împlinirea vârstei de 65 de ani.

79
 Lăsăm la latitudinea cititorilor comentariile cu caracter deontologic a situaţiilor de mai sus,
în spiritul celor făcute de noi în lucrare pentru alte funcţii publice din administraţia statului nostru.
De o deosebită valoare deontologică pentru prefect, respectiv subprefect, o au situaţiile de la
punctele a, b şi c, pentru care sugerăm, dezbateri, comentarii şi opinii în cadrul sesiunilor cu
studenţii.

CAPITOLUL 4
COORDONATE DEONTOLOGICE ALE BIROCRAŢIEI ŞI
CORUPŢIEI ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE

4.1. Consideraţii deontologice cu privire la birocraţie şi birocratism

Termenul de birocraţie a fost utilizat mai întâi pentru a descrie activitatea funcţionarilor
guvernamentali. Mai târziu, treptat, termenul a început să fie utilizat în cadrul tuturor organizaţiilor
mari. După unii autori, de Gournay a folosit pentru prima dată acest termen, prin adăugarea
cuvântului grecesc „kratos” (putere, conducere) la francezul „bureau” (birou), desemnând puterea
sau conducerea exercitată de funcţionarii publici.
De-a lungul istoriei, de la marile imperii până la dictaturile şi democraţiile moderne, nici un
stat nu a putut şi nu poate supravieţui fără o structură organizată a funcţionarilor săi, care să
îndeplinească sarcini diverse, absolut necesare, pentru asigurarea bunului mers al societăţii.
Cu toate acestea, birocraţia a cunoscut o dezvoltare conceptuală de abia în zilele noastre,
deşi organizaţii similare pot fi întâlnite oricând în istorie. Birocraţia joacă un rol important în viaţa
omului modern, motiv pentru care interesul pentru studierea acestui tip de organizare devine actual
pentru aproape toate ştiinţele social-politice.
Pentru deontologia funcţiei publice, studiul birocraţiei interesează în vederea identificării
acelor norme, reguli şi principii pe care funcţionarul public le are de îndeplinit în cadrul sistemului
birocratic în care îşi desfăşoară activitatea. Birocraţia nu este numai o sursă de comportări negative
ale funcţionarului public, ci şi un mod concret de mediu social în care acesta lucrează.
Deşi birocraţia a fost utilizată în epocă, chiar de la apariţie, cu sens peiorativ, unii autori,
cum ar fi de pildă Max Weber a atribuit termenului de birocraţie şi valenţele pozitive, fără să cadă
nici în extrema acceptării exclusiv pozitiviste acestuia.
Birocraţia lui Weber38 desemnează tipul ideal de organizare caracterizat prin autonomia
funcţiilor în raport cu persoanele ce le îndeplinesc şi prin proceduri tehnice raţionaliste. În această
accepţiune, idealul nu semnifică dezirabilitate socială, ci o formă pură a organizării birotice.
În opinia lui Weber, o caracteristică esenţială a tuturor organizaţiilor de mare întindere este
tendinţa acestora de a deveni birocratice. Birocraţia se afirmă, prin urmare, ca fiind unicul mod de a
organiza în mod eficient masele largi de oameni, motiv pentru care aceasta se dezvoltă o dată cu
economia şi politica statelor şi a oricărei organizaţii. Birocraţia a cunoscut dezvoltare, alături de
revoluţia tehnico ştiinţifică fiind un proces de raţionalizare în vederea organizării vieţii sociale şi
economice, conform principiilor eficienţei.
Principalele caracteristici ale birocraţiei identificate de Max Weber sunt următoarele:
– Ierarhia. Birocraţia este o construcţie de tip piramidal, în vârf situându-se cea mai mare autoritate.
În cadrul ierarhiei fiecare nivel şi funcţionar sunt supravegheaţi de nivelul ierarhic superior.
– Reglementare. Comportamentul funcţionarului este reglementat prin norme şi reguli precise care
au scopul de a asigura stabilitatea şi predictibilitatea activităţilor.
– Specializarea. Organizaţiile şi funcţionarii sunt specializate, respectiv specializaţi, în domenii clar
delimitate, iar funcţionarii trebuie să posede competenţele necesare pentru a-şi îndeplini sarcinile şi
promova pe baza competenţei şi experienţei fiecăruia.

38
Max Weber (1864-1920) gânditor politic german, întemeietorul unei gândiri liberaliste, marcată de conştiinţa
fatalităţii, a cărei imagine este „cuşca de fier”, o lume în care libertatea personală şi responsabilitatea morală au fost
înlocuite de birocraţie şi rutinizare. Între operele lui amintim două: „Etica protestantă şi spiritul capitalismului ”,
(Bucureşti, Humanitas, 1998) şi „Essays in Sociology”, (ed. Hans H. Gerth şi Wright Mills, New York, Oxford
University Press, 1946).
80
– Impersonalitatea. Funcţionarul are un rol oficial, viaţa sa personală fiind separată de sarcinile de
muncă. Rolul oficial al funcţionarului îl obligă să intre în relaţii cu publicul fără a se implica
sentimental, respectând regulile şi regulamentele organizaţiei.
– Resursele materiale. Funcţionarul operează cu resurse materiale care nu se află în posesia sa şi
care aparţin organizaţiei. Din această cauză utilizarea resurselor materiale ale organizaţiei de către
funcţionar este limitată la exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Max Weber nu a ezitat să-şi exprime îngrijorarea cu privire la pericolul reprezentat pentru
democraţie, perspectiva guvernării de către funcţionari impersonali. Deşi considera birocraţia drept
cea mai eficientă formă de organizare, el scoate în evidenţă şi limitele sale. Iată de ce, problema
ridicată de Weber are o mare importanţă deontologică. Ea se referă la contradicţia care apare între
necesitatea existenţei birocraţiei, puterea crescândă a acesteia şi comportamentul funcţionarului în
exercitarea atribuţiilor sale.
În acest mod se ajunge de la birocraţie la birocratism, o categorie cu care operează şi
deontologia funcţiei publice de care ne ocupăm. În practică, dar şi într-o mare parte din literatura
social-politică, birocraţia a dobândit un sens peiorativ echivalent cu munca de rutină, lipsită de
iniţiativă şi inovaţie. Pentru a face distincţie între birocraţie, aşa cum a fost ea concepută de Weber
şi înţelesul său de acţiune negativă s-a elaborat termenul de birocratism, la care vom face câteva
referiri în cele ce urmează.
Dicţionarele de specialitate au consacrat birocratismul ca fiind un sistem sau o metodă de
conducere sau de activitate a unui organism politic, de stat, administrativ, economic etc., care se
caracterizează prin izolarea de populaţie şi de realităţile concrete, indiferenţă faţă de cererile şi
propunerile oamenilor, nesocotirea intereselor acestora.
Birocratismul este pentru funcţionarul public o stare în care se adoptă un stil de muncă
formalist, dominat de preocupare exagerată pentru lucrările de birou, pentru aspectele secundare ale
problemelor, în dauna esenţialului.
Birocratismul semnifică procesul de proliferare şi centralizare a birocraţiei până la
transformarea acesteia într-un factor de frână a activităţii sociale pe care trebuie să o servească. El
schimbă în mod radical semnificaţiile trăsăturilor birocraţiei pe care le-am prezentat mai sus.
De pildă, reglementarea necesară devine o reglementare excesivă care, uneori se constituie
într-o piedică pentru atingerea scopurilor organizaţiei, generând tocmai ineficienţă. Din acest motiv,
încălcându-şi propria deontologie, funcţionarul public ocoleşte cu bună ştiinţă prea multele reguli
instituite, de cele mai multe ori cu acordul tacit al şefilor. Aceste eludări de la reguli şi norme au loc
în vederea rezolvării mai rapide şi mai eficiente, a unor cazuri mai puţin tipice. Ierarhia, poate
conduce de asemenea la întârzieri, eludări şi rezolvări pripite, rezultatele acţiunii fiind tocmai
opusului principiilor birocraţiei înţeleasă ca acţiune pozitivă.
Amplificarea relaţiilor informale constituie, de asemenea, temeiul denaturării scopurilor
organizaţiei spre satisfacerea unor interese personale şi de grup. Birocratismul, construieşte
adevărate „clanuri” în interiorul organizaţiei, ceea ce are ca urmare îndepărtarea din ce în ce mai
mult de la scopurile iniţiale ale organizaţiei, până la ceea ce sociologii denumesc înlocuirea
scopurilor.
Deontologia funcţiei publice este grav afectată prin constituirea oligarhiilor descrise de Robert
Michels (1876-1936), unul din adepţii lui Weber. În acest caz deontologia este de fapt eliminată
întrucât autoritatea şi decizia se concentrează la nivelul unui mic număr de indivizi, elitele,
punându-se în pericol însăşi democraţia în esenţa ei.
Michels susţinea că oligarhia derivă din felul în care organizaţiile îi separă pe simplii
membri de mijloacele puterii colective. Astfel, organizaţia contestă şi retrage treptat membrilor ei
şansele de participare la luarea deciziilor şi, depărtându-i de principiile deontologice, îi educă să fie
supuşi şi serviabili elitelor. În acest mod elitele îşi exercită controlul asupra organizaţiilor,
dominaţia elitelor este după cum rezuma Michels legea de fier a oligarhiei, „cine spune
organizaţie, spune oligarhie”.
Normele, principiile şi regulile deontologiei funcţiei publice pot fi un factor important în
contracararea birocratismului din domeniul public, deziderat prezent şi în legislaţia românească. De
aceea „obiectivele prezentului cod de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului

81
public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea
birocraţiei şi a faptelor de corupţie (s.n) din administraţie publică…”39
Prin respectarea deontologiei profesionale de către funcţionarul public nimănui nu ar trebui
să i se întâmple, spre exemplu, să aibă nevoie de anumite acte şi să se lovească de indolenţa unor
funcţionari publici ori să fie informat greşit sau chiar dezinformat sau să îi se recunoască un drept,
să fie nevoit să umble zile, săptămâni şi luni pentru a i se elibera o adeverinţă etc.
În vederea contracarării tendinţelor de birocratism, care din păcate se manifestă din plin în
România, la baza formării unui comportament etic, civilizat şi eficient a salariatului care exercită o
funcţie publică, deontologia funcţiei publice, propune în principal, următoarele măsuri:
– îmbunătăţirea permanentă a reglementărilor de conduită profesională a tuturor categoriilor de
funcţionari publici în scopul creării şi menţinerii la un nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei
publice şi a funcţionarului public;
– informarea pe orice cale a populaţiei cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţită să
se aştepte, din partea funcţionarilor publici în exercitarea atribuţiilor pe care le are;
– crearea unui climat de încredere şi respect între populaţie şi funcţionarii publici, între cetăţeni,
instituţiile şi autorităţile publice;
– respectarea principiilor şi normelor generale de conduită a funcţionarilor publici, prevăzute în
„Codul de conduită a funcţionarilor publici”;
– respectarea obligaţiilor ca în cadrul relaţiilor cu populaţia, funcţionarul public să nu aducă
atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii cetăţenilor;
– adoptarea în orice împrejurare, de către funcţionarii publici, a unui comportament bazat pe
respect, bună credinţă, corectitudine şi amabilitate;
– manifestarea în relaţiile de serviciu a unei atitudini imparţiale şi justificate, pentru rezolvarea la
timp, clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor.
Birocratismul şi corupţia sunt în prezent cele mai semnificative flageluri de care pot suferi
administraţia publică şi funcţionarii publici. Problema se pune atât la nivel instituţional, de
organizaţie, dar şi la nivel individual, al persoanelor care îndeplinesc funcţii publice sau la nivel de
categorii specifice de funcţionari publici sau demnitari publici.
De la 1 ianuarie 2007 România este membră a Uniunii Europene. Următoarea perioadă
pentru administraţia românească este o etapă de integrare în structurile comunitare. În acest
complex proces, lupta împotriva birocratismului şi corupţiei are semnificaţie de postulat. Ne place
sau nu, România „poartă amprenta unui birocratism puternic, în care letargia se îmbină cu aroganţa,
iar corupţia continuă să înflorească”, susţinea în 2006 Wilfrid Grüber ambasadorul Germaniei la
Bucureşti. Pe aceleaşi coordonate neajunsurile din administraţia României „reprezintă o barieră
pentru lupta împotriva corupţiei”, considera în acelaşi an şi şeful Delegaţiei Comisiei Europene la
Bucureşti, Jonathan Scheele.
În continuare vom analiza câteva aspecte legate de corupţie, care afectează funcţiile şi
demnităţile publice, împotriva căreia, deontologia funcţiei publice este chemată să lupte cu armele
şi instrumentele sale.

4.2. Deontologia funcţiei publice şi corupţia

4.2.1 Corupţia în domeniul public

Termenul de „corupţie” este în general recunoscut ca reprezentând una din marile probleme
ale societăţii moderne, cu suficientă putere pentru a putea pune în pericol stabilitatea şi siguranţa
statului de drept, valorile democratice şi morale ale umanităţii.
Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obţinerea de foloase personale
necuvenite prin: mituire, traficare de influenţă, abuz de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
fraude economico-financiare, extorcare, nepotism, favoritism, însuşirea de fonduri şi foloase
nemeritate, conflict de interese prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui
interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale etc.

39
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, M.Of. nr. 157/2004, art. 2.
82
 Pentru funcţionarul public corupţia se manifestă atât prin nesocotirea unor norme juridice
(darea şi luarea de mită, trafic de influenţă etc.) cât şi a unor norme morale, deontologice (vicii,
desfrâu, depravare, setea de bogăţie, parvenitismul etc.).
Legislaţia penală română actuală, spre deosebire de cea din alte state, utilizează noţiunea de
corupţie pentru a incrimina doar unele acte prin care se urmăreşte obţinerea de avantaje pe căi
ilicite. Astfel, în dreptul penal român, corupţia înţeleasă în mod strict include doar unele infracţiuni
din categoria celor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba de luarea de mită şi primirea
de foloase necuvenite, care sunt infracţiuni de serviciu, darea de mită şi traficul de influenţă care
sunt infracţiuni în legătură cu serviciul. Acesta este înţelesul restrâns al noţiunii de corupţie.40
Corupţia a devenit astăzi un fenomen global, generalizat, foarte greu de descoperit,
monitorizat şi stăpânit. Victimele corupţiei sunt toţi membrii unei societăţi, iar în unele cazuri,
corupţia afectează însăţi viaţa comunităţii internaţionale. Corupţia este un fenomen mondial şi a-l
restrânge numai la ţările sărace ar însemna luarea unei atitudini inacceptabil de optimistă.
În accepţiunea generală, corupţiei nu i se poate da o definiţie universal valabilă, întrucât ea
are un pronunţat caracter concret. Formularea conceptului fiind de multe ori evazivă, ambiguă sau
reducţionistă.
În majoritatea statelor corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea
normelor juridice şi morale (deontologice) referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor
economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţiuni financiare sau bancare, în scopul
obţinerii unor avantaje de ordin personal.
Într-o asemenea accepţiune corupţia desemnează diferite acte sau fapte ilicite şi morale,
săvârşite prin utilizarea abuzivă şi frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătoreşti) în
scopul obţinerii unor avantaje personale de către funcţionari publici, salariaţi, magistraţi, militari,
poliţişti, lideri economici etc.
În literatura de specialitate internaţională, în sfera infracţiunilor de corupţie ca abuz al
puterii publice în scopul unui profit privat, intră şi alte fapte: extorcarea, nepotismul, evaziunea
fiscală, aranjamente fiscale, furtul, achiziţii publice etc. În sensul cel mai larg, literatura juridică
internaţională asociază conceptului de corupţie şi alte fapte antisociale numite generic
„criminalitate organizată”. Corupţia în identităţi diferite a fost şi este prezentă în toate timpurile şi
la toate statele, în forme şi intensităţi diferite.
Desigur, ca fenomen complex, corupţia poate fi analizată din diverse puncte de vedere:
economic, politic, juridic, sociologic, filozofic, psihologic, moral sau deontologic. Corupţia este
determinată economic în primul rând, dar este influenţată şi de alţi factori, care ţin de structura
psihică a diferitelor persoane predispuse la acte de corupţie. Corupţia este totodată influenţată de
factori morali, sociali şi politici concreţi, de cultura şi educaţia oamenilor, precum şi de influenţele
normelor interne şi internaţionale în domeniu.
Analiza deontologică a corupţiei face apel la multitudinea factorilor morali (etici), în strânsă
legătură cu toţi ceilalţi factori care definesc fenomenul. Din punct de vedere deontologic, corupţia
este înainte de toate o abatere de la deontologia profesională. Funcţionarul public foloseşte în mod
abuziv funcţia publică, pentru a acorda celui care corupe sau comunităţii de interese pe care o
reprezintă, un avantaj economic sau administrativ în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a
unor vacanţe sau voiajuri turistice, excursii, concedii sau distracţii sau a primirii unor proprietăţi.
De asemenea, corupţie mai înseamnă şi folosirea de către o persoană a funcţiei sau poziţiei
sale publice, pentru a eluda legea sau a evita îndeplinirea unor norme, bareme sau proceduri legale,
în vederea obţinerii în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcţii profesionale sau
administrative.
Istoria corupţiei este tot atât de veche ca şi statul. Începând din antichitate, corupţia a
reprezentat unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai nocive, dar, în acelaşi timp,
extrem de răspândite în rândul funcţionarilor publici, a salariaţilor oficiali sau reprezentanţilor aleşi
ai comunităţii. În ultimul timp, ea a atins şi comportamentul unor persoane din domeniul privat.

40
Eugen Popescu – Drept internaţional public – principii şi standarde, instituţii şi organizaţii de protecţie a victimelor,
Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2006, pg. 144-145
83
 Comportamentul corupt al funcţionarilor publici nu este un model recent, nici în România,
întrucât corupţia nu este un produs al relaţiilor sociale şi economice apărute după 1989. Corupţia a
existat şi în timpul regimului totalitar, aspect care îi conferă anumite elemente de continuitate în
evoluţia sa din ţara noastră.
Comportamentul corupt se întâlneşte mai întâi în ceea ce se numeşte corupţie clasică sau de
mică anvergură. Aici avem de-a face cu acea corupţie endemică din România care se circumscrie
micilor acte de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă etc., întâlnite la simplii cetăţeni: de la
micul funcţionar de la ghişeu, la conductorul de tren, faimosul „naş” la cadrul medical sau
profesorul care pretinde bani sau alte „atenţii” pentru serviciile prestate.
Lumea acestor mici „şpăgari” este o palidă reflexie a unui alt tip de corupţie, mult mai
consistentă şi deosebit de nocivă, coerentă şi amplă, pe care cei mai mulţi o denumesc marea
corupţie: corupţia instituţionalizată sau de stat, în care sunt implicaţi, din păcate funcţionari
publici, înalţi funcţionari sau demnitari publici.
Indivizii corupţi, ignoră cele mai elementare reguli ale deontologiei profesionale şi, ce este
mai grav în ţara noastră, aceste comportamente nocive, indiferent de capacitatea lor intelectuală,
aptitudini sau realizări manageriale sunt susţinute de sistem.
Ce este deosebit de grav se referă la faptul că aceste persoane devin lent dar sigur, nişte
stâlpi ai unor centre sociale de putere. Moralitatea lor este sub orice critică, ei sunt mai presus de
lege, nu există instituţii de stat care să-i poată trage la răspundere. În cadrul sistemului de care
aminteam, puterea judecătorească se înclină, ministerul public tărăgănează sau dă soluţii de
neîncepere a urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală, iar poliţia stă umilă la mâna
infractorului, care dă la timp telefoane acolo unde trebuie.
Uneori se ajunge, după părerea noastră, la formarea unei complicităţi perverse între
funcţionari din administraţia de stat, poliţie, parchet, justiţie, curte de conturi, putere legislativă,
servicii de informaţii etc., care se sprijină reciproc, iar sistemul acesta de tip mafiot, funcţionează
din păcate aproape ireproşabil. Aceasta este cel puţin situaţia alarmantă de la noi până în momentul
apariţiei acestui volum.
Victima corupţiei devine fiecare membru al societăţii. Implicaţiile economico-sociale ale
comportamentelor profesionale corupte pot fi catastrofale mai cu seamă în domeniul public. Astfel,
corupţia estompează creşterea economică, afectează investiţiile străine directe, finanţele publice şi
în ultimă instanţă încrederea populaţiei în stat. Nu ne propunem să facem o analiză asupra acestor
efecte, ci să subliniem doar că prevenirea şi combaterea corupţiei reprezintă o necesitate obiectivă a
timpurilor noastre, măsurile luate de statul nostru trebuind să vină în întâmpinarea celor
internaţionale.

4.2.2 Rolul deontologiei funcţiei publice în

combaterea corupţiei

Strategiile anticorupţie cuprind în mod tradiţional măsuri de reducere a corupţiei

funcţionarilor şi demnitarilor publici prin reformarea administraţiei şi finanţelor publice.
Soluţiile eficiente de prevenire şi combatere a corupţiei trebuie să conducă atât la
înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează acte de corupţie în diferite sectoare, la
diversificarea sistemului de sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor cu comportamente corupte, cât
şi la modelarea deontologică a persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice coruptibile.
Pentru a fi eficientă şi a se bucura de succes, lupta împotriva corupţiei trebuie, după părerea
noastră să se ducă cel puţin pe patru planuri: social-cultural, juridic, politic şi moral (deontologic).
Ultimul interesează demersul nostru.
În ultimul timp, deontologia a început să-şi facă loc din ce în ce mai mult şi în societatea
românească, iar lupta împotriva corupţiei se duce şi pe plan deontologic. Elaborarea şi strădania de
aplicare a diferitelor coduri etice sau deontologice în domeniul public sunt fără îndoială cel mai
convingător exemplu în acest sens. La unele din aceste instrumente deontologice ne-am referit şi
noi în lucrarea de faţă, notând că însuşirea şi respectarea lor reprezintă aportul deontologiei la
efortul general de luptă împotriva corupţiei.

84
 Considerăm de o deosebită importanţă să facem o precizare. Unii autori folosesc adesea
expresii referitoare la eradicarea sau eliminarea corupţiei din viaţa socială. Considerăm şi se poate
demonstra, că atâta timp cât vor exista contrariile din societate stat-cetăţean, domeniul public-
domeniul privat, interes public-interes individual etc., corupţia va continua şi ea să existe,
bineînţeles în forme şi proporţii diferite.
Ori, contrariile enumerate, la fel ca şi altele, reprezintă de fapt izvorul dezvoltării sociale,
componentele inerente şi absolut obligatorii ale existenţei sociale. Prin urmare, corupţia va exista
atâta timp cât va exista societatea sub forma celei cunoscute de noi astăzi.
Acest lucru nu trebuie sa ducă la resemnare, la un comportament fatalist faţă de flagelul
corupţiei. Statul poate să acţioneze în scopul identificării corupţiei şi comportamentelor corupte,
prevenirii şi diminuării corupţiei, educării şi eliminării persoanelor legate de acest fenomen. Statul,
poate şi trebuie să ţină sub control corupţia, pe corupători şi pe corupţi. El trebuie de asemenea, să
sancţioneze dur pe corupţi, printr-o legislaţie adecvată. Ideea este de a menţine corupţia sub control
social şi în limitele cele mai scazute posibil.
Prevenirea şi diminuarea corupţiei contribuie la creşterea veniturilor, la îmbunătăţirea
serviciilor publice, la stimularea încrederii şi participării populaţiei la viaţa publică, la creşterea
calităţii vieţii.
Deontologia funcţiei publice vine în sprijinul funcţionarilor publici şi cetăţenilor pentru
diagnosticarea, cercetarea şi prevenirea cazurilor de corupţie şi de comportament ilicit şi imoral.
Deşi corupţia face obiectul unor pasionate schimburi de opinie şi poartă o încărcătură deontologică
aparte, prevenirea ei necesită o strategie foarte bine elaborată şi aplicată. În această strategie,
deontologia trebuie să treacă dincolo de disputa moralizatoare sau de labirintul legislativ, care
susţine că dacă cu toţii ne-am face datoria, corupţia nu ar mai exista.
Deontologia funcţiei publice studiază corupţia şi se alătură frontului anticorupţie în baza
obiectului ei de studiu, care are în centru funcţionarul public, personalitatea sa. Este adevărat că
oameni diferiţi reacţionează în mod diferit la tentaţia corupţiei şi, că mulţi oficiali din sectorul
public sau privat rezistă tentaţiei, chiar şi când aceasta este puternică.
Factori precum şcoala, familia, colectivele de muncă, religia, activitatea economică, etnia,
situaţia internaţională îşi pun amprenta asupra tentaţiei corupţiei. La nivelul individului se mai pot
menţiona drept cauze ale corupţiei şi consumul de alcool, activitatea extraconjugală, pierderile
provocate de speculaţiile financiare, jocurile de noroc, dorinţa de îmbogăţire rapidă, vanitatea etc.
Efortul propriu trebuie conjugat în România cu experienţa internaţională în domeniul
combaterii corupţiei. Un cadru de analiză al politicilor de prevenire a corupţiei în domeniul
funcţiilor publice din administraţia de stat, pentru instituţiile şi autorităţile din domeniu, ar putea fi
următorul41:

A. Selectarea agenţilor
Eliminaţi-i prin triere pe cei necinstiţi (pe bază de CV, teste, sau elemente de predicţie a onestităţii).
Încurajaţi angajările pe merit şi împiedicaţi nepotismul.
Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate (folosind reţelele de depistare a agenţilor de
încredere şi asigurând menţinerea onestităţii lor).

B. Stabilirea recompenselor şi penalizărilor pentru agenţi

Modificarea recompenselor:
a.1. creşteţi salariile pentru a reduce nevoia de venituri ilicite; a.2. recompensaţi acţiunile
specifice şi agenţii care contribuie la scăderea corupţiei; a.3. îmbunătăţiţi perspectivele de
promovare în carieră în funcţie de performanţele obţinute; a.4. utilizaţi contractele de contingenţă
pentru recompensarea agenţilor pe baza succeselor ulterioare (de exemplu, dreptul la pensie
suplimentară condiţionată sau titluri pe bază de merit);
a.5 legaţi recompensele nepecuniare de performanţele obţinute (instruire, transferări,
gratuităţi, deplasări, publicitate sau aprecieri).

41
Robert KLITGAARD, Ronald Maclean ABAROA, H. LINDSEY PARRIS – Oraşe corupte, ghid practic de tratament
şi prevenire, Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 134-136; 154.
85
b. Penalizarea comportamentului corupt:
b.1. înăspriţi penalizările formale; b.2. întăriţi autoritatea şefilor în ce priveşte
aplicarea de penalizări; b.3. calibraţi penalizările în funcţie de efectele descurajante şi de
posibilitatea de distrugere a culturii corupţiei; b.4. utilizaţi o gamă largă de penalizări (instruire,
transferări, publicitate, marginalizare, şi pierdere a statutului profesional, a gratuităţilor şi
deplasărilor).
C. Obţinerea de informaţii cu privire la eforturi şi rezultate
a. Îmbunătăţirea auditului şi a sistemelor informatice de management:
a.1. culegeţi dovezi despre posibile acte de corupţie (cu ajutorul steguleţelor roşii al analizei
statistice, analizei unor eşantioane aleatorii de lucrări şi al inspecţiilor); a.2.efectuaţi „evaluări ale
vulnerabilităţii”.
b. Întărirea agenţilor de informaţii:
b.1. întăriţi personalul de specialitate (auditori, specialişti în computere, investigatori,
supraveghetori şi agenţi de securitate internă); b.2. creaţi un climat în care agenţii (de exemplu,
informatorii) să fie încurajaţi să raporteze neregulile; b.3. creaţi noi unităţi (avocaţi ai poporului,
comitete speciale de investigaţii, agenţii anticorupţie sau comisii de anchetă).
c. Colectaţi informaţii de la terţi (presă, bănci).
d. Colectaţi informaţii de la clienţi şi de la publicul larg (inclusiv asociaţii profesionale).
e. Schimbaţi subiectul obligaţiei de a proba, astfel încât persoanele potenţial corupte (de exemplu
funcţionarii publici cu averi mari) să trebuiască să-şi dovedească nevinovăţia.
D. Restructurarea relaţiei şef-agent-client pentru a slăbi monopolul de putere, a limita
puterea discreţionară şi spori responsabilizarea
a. Provocarea concurenţei în furnizarea unor servicii de calitate (prin privatizare, concurenţă public-
privat şi concurenţă între agenţii publici);
b. Limitarea puterii discreţionare a agenţilor:
b.1. definiţi mai clar obiectivele, regulile, procedurile şi faceţi-le cunoscute.
b.2. distribuiţi agenţii în echipe de lucru şi impuneţi supravegherea lor pe cale ierarhică;
b.3. împărţiţi deciziile mari în sarcini mai mici;
b.4. clarificaţi şi delimitaţi influenţa exercitată de agenţi în deciziile importante (schimbaţi
regulile de luare a deciziei, schimbaţi factorii de decizie şi modificaţi stimulentele);
Rotiţi agenţii în funcţii şi deplasaţi-i geografic.
Schimbaţi misiunea organizaţiei, produsele sau tehnologia acestei, pentru a o face mai puţin
vulnerabilă în faţa corupţiei.
Organizaţi grupuri de clienţi care să îi facă mai puţin susceptibili faţă de corupţie pentru
promovarea schimbului de informaţii şi crearea, astfel, a unui lobby anticorupţie.
E. Creşterea „costurilor morale” ale corupţiei
Recurgeţi la instruire, programe educative şi exemplul personal.
Promulgaţi un cod etic (pentru funcţionarii publici, profesii sau agenţii).
Schimbaţi cultura corporaţiei.

Corelativ, redăm în continuare şi un model de analiză concret având ca exemplu achiziţiile

publice, prezentat de aceiaşi autori
Cadru de analiză a politicilor pentru a descuraja înţelegerile ilegale în achiziţiile publice
A. Selectarea ofertanţilor
Verificaţi onestitatea (prin supraveghere, menită să depistează dacă există înţelegeri, verificarea
istoricului contractorilor şi a îndeplinirii ultimelor contracte).
Exploataţi „garanţiile” externe de onestitate în licitare şi execuţia de bună credinţă.
Acceptaţi o singură firmă la licitaţie şi negociaţi acerb cu ea.

B. Modificarea recompenselor şi penalizărilor pentru ofertanţi

Favorizaţi prin recompense numai ofertanţii oneşti (plata mai târziu, în funcţie de costuri şi
calitate; contracte cu măsuri stimulative).

86
Modificaţi penalităţile astfel încât înţelegerile să devină mai puţin tentante (descalificarea firmelor
ce stabilesc înţelegeri; aplicarea de sancţiuni pentru infracţiuni; compromiterea firmei prin
publicitate negativă).
C. Utilizarea unor strategii informaţionale care să mărească probabilitatea detectării şi pedepsirii
înţelegerilor oneroase
Utilizaţi sisteme de detectare a înţelegerilor.
Daţi putere agenţilor, pentru a culege informaţii (activate sub acoperire, supraveghere, preţul
pieţei şi devize de estimare a costurilor).
Implicaţi terţi pentru obţinerea unor informaţii credibile (buletine informative din ramura de
activitate şi consultanţi, calcularea devizelor de cost în mod independent sau folosirea auditorilor).
Utilizaţi ofertanţii ca sursă de informaţii (angajaţi nemulţumiţi, ofertanţi perdanţi, cei care se
retrag de la licitaţie).
D. Restructurarea relaţiei achizitor-ofertant
Încurajaţi concurenţa între ofertanţi (firme noi, publicitate mai largă, barieră de acces coborâtă,
contracte cu împărţirea riscurilor şi cerinţa de a comunica informaţii privind contractul).
Limitaţi puterea discreţionară a agenţilor proprii (reguli cu privire la schimbarea comenzilor,
adăugarea de clauze, „urgenţe”, oferte sigilate, reguli de luare a deciziei în favoarea unui ofertant
şi analiza ierarhică a deciziilor).
Rotiţi agenţii proprii.
Redefiniţi „produsul” organizaţiei (bunuri standardizate cu preţ de piaţă; alegerea materiilor
prime, a rezultatelor şi modalităţilor de plată, acordând atenţie elementului coruptibil; integrare
pe verticală – mai bine produci, decât să cumperi).
E. Schimbarea atitudinii faţă de înţelegerile oneroase
Faceţi distincţie între înţelegerile oneroase şi practicile acceptabile (de exemplu, cartelurile pentru
export) şi scopurile acceptabile (cum ar fi maximizarea câştigului din schimb valutar).
Educaţi contractorii cu privire la desfăşurarea licitaţiilor în alte ţări.
Încurajaţi identificarea ofertantului cu scopul social sau public al lucrărilor.
La o simplă parcurgere a cadrului de analiză de mai sus, putem observa că deontologia
funcţiei publice este prezentă în proporţii diferite peste tot, atât în ce priveşte selectarea agenţilor
(în cazul nostru deţinătorii funcţiilor publice, adică funcţionarii publici), cât şi a celorlalte
componente din care evidenţiem: îmbunătăţirea stimulentelor pozitive; înăsprirea penalizărilor
pentru corupţie; limitarea monopolurilor (în sensul promovării concurenţei în sectoarele publice şi
private; evitarea reglementărilor prin care se creează monopol, ori de câte ori este posibil);
clarificarea puterilor discreţionare (prin simplificarea reglementărilor,a regulilor şi normelor şi
prin delimitarea mai clară a atribuţiilor şi competenţelor); îmbunătăţirea responsabilizării şi
transparenţei.
Codul de conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/ 2004, pe care l-am
prezentat şi comentat în prezentul volum, precizează dintr-o perspectivă morală relaţia
funcţionarului public cu sine, cu sursele de informare, cu instituţia sau autoritatea publică unde
munceşte, cu publicul larg. Cu excepţia câtorva norme etice a căror încălcare reprezintă în acelaşi
timp infracţiuni sau contravenţii, sancţiunile nerespectării normelor deontologice sunt de ordin
moral.
Ca obiectiv, Codul de conduită al funcţionarilor publici, are printre altele, şi eliminarea
birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Elaborarea, respectarea şi aplicarea
normelor deontologiei funcţiei publice, pentru combaterea corupţiei, are loc în cadrul unui proces
mult mai complex. În cadrul strategiei naţionale de luptă împotriva corupţiei, deontologia funcţiei
publice trebuie stimulată şi aşezată într-un cadru normativ juridic şi moral adecvat, pe care după
părerea noastră, l-am putea jalona astfel:
lupta împotriva corupţiei nu trebuie considerată un scop în sine, ci un principiu călăuzitor pentru
reforma administraţiei publice din ţara noastră în sensul grăbirii procesului de integrare în
structurile comunitare a României; promovarea unei legislaţii adecvate în paralel cu simplificarea
şi clasificarea regulilor, normelor şi regulamentelor existente; îmbunătăţirea şi aplicarea unui
sistem bine definit de promovare în carieră a funcţionarilor publici; asigurarea de salarii bune,
decente, promovarea pe merit şi o carieră bine conturată; angajarea mai fermă în lupta împotriva
87
corupţiei a tuturor instituţiilor democratice, a presei libere care trebuie să devină mai agresivă;
alianţa organelor statului cu forţele favorabile; promovarea unor condiţii de concurenţă ori de
câte ori este posibil; încurajarea situaţiilor concurenţiale în domeniul public, care va elimina unele
oportunităţi de apariţie a comportamentului corupt; utilizarea unor strategii informaţionale care
să măsoare probabilitatea detectării şi pedepsirii înţelegerilor oneroase; identificarea,
diagnosticarea şi analizarea cu mai mult curaj a sistemelor corupte şi acţiunea hotărâtă pentru
reformarea lor;
implicarea sectorului privat şi al cetăţenilor; pentru fiecare funcţionar public corupt, există cineva
din sectorul privat care l-a corupt; sectorul privat şi cetăţenii pot ajuta prin informaţii, prin
diagnosticarea sistemelor corupte şi prin contribuţia la controlul comportamentului propriilor
reprezentanţi; colaborarea tuturor factorilor implicaţi pentru prevenirea, stoparea, detectarea sau
aducerea cazurilor în instanţă şi pedepsirea faptelor, într-un proces judiciar transparent şi credibil
(profesiile vizate pentru cooperare sunt: funcţionari şi contabili, personal tehnico-ingineresc,
experţi etc.); distrugerea culturii impunităţii; opinia publică a auzit de vorbe frumoase împotriva
corupţilor, dar nu se întâmplă nimic; dacă impunitatea este persistentă îşi face loc credinţa că cei
de la nivel înalt sunt intangibili; se impune „prinderea peştilor mari”, marea corupţie trebuie în
primul rând combătută, astfel încât populaţia să fie convinsă că mişcarea anticorupţie nu se
opreşte la vorbe; campania împotriva corupţiei nu trebuie confundată cu o campanie împotriva
opoziţiei, devine decisiv ca identificarea şi sancţionarea marilor corupţi să înceapă cu partidul aflat
la putere; lupta anticorupţie trebuie să câştige credibilitate şi publicitate; lupta anticorupţie din
sistemul public trebuie să se desfăşoare împreună cu funcţionarii publici şi nu împotriva lor; liderii
nu trebuie să-şi atace proprii funcţionari şi propriile instituţii, chiar dacă se ştie că acestea sunt
viciate; nu se poate accepta ideea că toţi funcţionarii sunt corupţi; punerea accentului pe infuzia de
informaţii şi măsuri stimulative; îmbunătăţirea sistemelor de informare şi evaluare şi punerea lor
la îndemâna organelor în drept şi populaţiei; îmbunătăţirea sistemelor stimulatoare: bani,
promovare, instruiri, deplasări, însărcinări speciale, premii, recunoaşterea meritelor etc.
întărirea responsabilizării şi transparenţei; utilizarea sistemelor moderne de audit şi control
financiar; folosirea eficientă a inspecţiilor şi investigărilor; (analiza asistată de computer,
depistează comportamentele ilicite şi introduc transparenţa; aceste măsuri intimidează corupţia).
Pe plan mondial lupta împotriva corupţiei s-a materializat în numeroase instituţii de drept
internaţional, adoptate de state în cadrul ONU, Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare
Economică (O.C.D.E.), Consiliului Europei, F.M.I etc.
Ca expresie a internaţionalizării actelor de corupţie asistăm astăzi la o îngemănare a
corupţiei cu infracţiuni antisociale internaţionale, care fac parte din „crima organizată”: comerţ
de droguri, trafic de maşini furate, de femei şi copii, prostituţie, terorism, spălare de bani etc.
Constituirea de reţele formale şi informale de organizaţii şi comportamente corupte şi care corup,
demonstrează că acest flagel deosebit de nociv a căpătat un caracter organizat, specializat,
profesionalizat şi generalizat.
Analiza deontologică a funcţiilor publice evidenţiază că reprezentanţi ai unor instituţii şi
autorităţi ale statului, investiţi cu competenţă şi putere publică, încalcă normele pe care sunt
obligaţi prin natura serviciului şi profesiei să le apere, în scopul obţinerii unor foloase materiale
sau avantaje personale.
Profesorul Joseph S Nye de la Universitatea Harvard din SUA a redat o formulă remarcabilă
corupţiei, des folosită astăzi în literatura social-politică internaţională, pe care o redăm şi noi în
încheiere: „Corupţia este comportamentul care deviază de la îndatoririle normale ale unui rol public
sau violează legi împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă specifică, cum ar fi mita,
nepotismul, deturnarea de fonduri”42
Combaterea corupţiei se bazează atât pe cunoaşterea multidisciplinara a acestui flagel, cât
şi prin adoptarea unor măsuri ferme pe plan naţional şi internaţional.

42
Compendium of U.N.: Standards and Norms in Crime prevention and Criminal Justice nr. 4, 1992.
88