Aportul şi locul metodei fenomeno-structurale în câmpul

actual al psihopatologiei şi al psihoterapiei

***
Comunicare la ConferinŃa InternaŃională de Psihologie Aplicată
Iaşi, România, 20-23 septembrie 2007
SusŃinută de Jean-Marie BARTHÉLÉMY
Dr. în litere şi ştiinŃe umane
Profesor de psihopatologie şi psihologie clinică
Universitatea din Savoie,
barthelemy@univ-savoie.fr

Exercitarea psihologiei, prin priorităŃile sale, fundamentele şi chintesenŃa ei, prin

capacităŃile dar şi tendinŃele sale de a-şi asigura un viitor a cărui evidenŃă se impune mult
mai puŃin decât s-ar putea gândi, este în primul rând ucenicia tuturor formelor de utilizare
a libertăŃii. În faza actuală a dezvoltării sale, indiferent care ar fi câmpurile sale de
intervenŃie, nu rămân totuşi lipsite de suspiciune câte acorduri sau condiŃii prealabile,
contracte, constrângeri, imperative sau opoziŃii, necesităŃi, avertismente, imposibilităŃi,
obstacole, interdicŃii, evaluări permanente sunt care se deghizează, mai ales în unele
pliuri ale vocaŃiei pedagogice universitare, sub forma titlurilor deseori uzurpate de
pretenŃii metodologice de o uniformitate specifice caporalilor (care ştiu doar să dea
ordine la toŃi, n.tr.) sau cu proceduri reduse la catehisme triste şi monotone, al căror efect
principal şi imediat se traduce prin atâtea şi atâtea paralizii, temeri, lipsă de imaginaŃie,
ritualizări, standardizări şi stereotipuri de producere, şi în final prin sterilizarea a unui
întreg ansamblu condamnat să se închidă asupra lui însuşi. Este astfel inutil să se facă
distincŃia între câmpul cercetării şi cel aplicativ, cel al unei psihologii experimentale care
se presupune a fi în opoziŃie cu un demers clinic, care în acŃiuni, dacă nu cu riscul de a
vedea că dispare unul sau altul, nu pot fi disociate; sunt victime de fiecare parte ale
aceloraşi tendinŃe sclerozante. StudenŃii se arată a fi inhibaŃi sau pietrificaŃi în
preliminarii interminabile ale unei implicări veritabile care e tot timpul amânată sau
controlată sub pretextul achiziŃiilor sau experienŃei insuficiente, cercetătorii sunt în mod
constant obligaŃi să se justifice în faŃa instanŃelor care devin doar unele de control, ba
chiar de cenzură, mai degrabă decât de încurajare şi de incitare, profesorii nu mai
contenesc în a pisălogi reglementările, interdicŃiile, injoncŃiunile sau consemnele, iar
practicienii se refugiază în practici care devin confidenŃiale până la autarhie. Disciplina
noastră este astăzi bolnavă de o atmosferă de exilare şi de o lipsă flagrantă de aer, de
respiraŃie, de ritmul şi de entuziasmul de care am avea cu toŃii nevoie. Teritoriul nostru
devenit strâmtat şi ameninŃat de diluări, suferă la modul crunt de o carenŃă profundă şi
durabilă a amplorii şi a anvergurii. Deficitul de suflu de aer s-a transformat insidios în
cvasi-absenŃa respiraŃiei sufletului. Dacă evocarea poate puŃin lipsită de orice iluzii a
acestei stări de lucruri posedă anumite capacităŃi de extensie şi de sensiblitate dincolo de
originile şi de apartenenŃa celui care o efectuează, atunci ar trebui să considerăm situaŃia
ca una şi mai neliniştitoare, constatarea şi consecinŃele sale mult mai puŃin limitate decât
ne-ar părea.
Chiar dacă comparaŃia nu pare câtuşi de puŃin în avantajul perioadei noastre
actuale, nu e nici o nostalgie a unei epoci de aur dispărute pe parcursul istoric pe care îl
convocăm aici, ci doar sentimentul şi responsabilitatea că avem ca martori şi alte moduri
de a proceda, la îndemâna noastră, care ne pot servi drept repere, sau chiar, în ceea ce îi
priveşte pe un mic număr de fideli şi de companioni de drum în această frumoasă
aventură, de cei pe care nu ne îndoim când îi numim modele. Departe de atmosfera
ambiantă ale cărei insistente efluvii nu pot fi negate, această cuvântare va avea loc aici în
contra-curent şi poate şi în contratimp, fără nelinişti, decepŃie şi nici glorificare, ci doar
cu impresia unei mărci de originalitate sau de marginalitate nedeliberată în sânul unui
teren mocirlos mai unanim (la modul peiorativ, adică dă impresia că toată lumea e de
acord, când de fapt nu e- n.tr.) decât ar părea. Doar viitorul va putea decide dacă avem
dreptul de a-l considera depăşit sau dacă este cel care anunŃă o conştientizare a urgenŃei
de a proceda altfel.
Metoda fenomeno-structurală de care va fi vorba se prezintă mai întâi, după
optzeci de ani de realizări şi creaŃie reale, ca o veritabilă şcoală a observaŃiei. De la
originile sale din preajma anilor 1920, ea nu a încetat să afirme primaritatea acestui
principiu- fundamental în toate ştiinŃele şi nu doar în microcosmosul nostru psihologic-
care este indispensabil pentru a fi abandonat, şi de a consacra o mare parte din vivacitatea
şi din nerăbdarea sa creatoare spre observaŃie, cu alte cuvinte a aştepta, sau încă, pentru
ca nici o neînŃelegere să nu rezulte din acest ultim termen, a vrea şi, se poate chiar spune,
a merita acest fenomen, în cursul unei forme de suspendare, care se înŃelege nu are nimic
dintr-o receptivitate pasivă, ci corespunde, din contră, unei aspiraŃii de existenŃă, unei
urări, unei deschideri, unei dorinŃe, unui elan, unei promisiuni. Cuvântul dorinŃă, prea
încurcat şi stricat în zilele noastre, printr-o vulgarizare inoportună făcută de către
concepŃiile psihanalitice ca şi prin exagerarea lumii consumiste la care ne-am dedat de
acum înainte, nu mi se pare mai potrivit pentru a descrie ceea ce constituie în acelaşi timp
o etapă şi un mod de abordare, el n-ar putea să se menŃină decât conservând ideea că nu
se aplică la un obiect şi nici la o grupă de obiecte în particular, ci la o poziŃie de existenŃă.
Acest precept, în cele din urmă destul de puŃin teoretizat de aprofundările specifice
fondatorilor curentului nostru, reiese totuşi în permanenŃă din implicit şi mai ales din
eficacitatea şi productivitatea lucrărilor şi cercetărilor lor. În viaŃa aceasta zorită şi
presantă pe care o resimŃim în mod paradoxal din ce în ce mai înfiorător de scurtă pe
măsură ce îmbătrânim, a petrece timpul cu cineva sau mai bine aproape de cineva, a-Ńi lua
timpul necesar şi a descoperi uluit că e vorba, în mod bizar, şi a de-l dărui, a-Ńi lua timp
deci atunci când acest lucru devine a-Ńi oferi propriul timp, înseamnă de asemenea a-Ńi
oferi luxul şi generozitatea de a avea aerul că pierzi timpul. A trăi înseamnă să nu îŃi
calculezi timpul mai mult decât alŃii, să nu ştii ce se va întâmpla, ceea ce ne aşteaptă mai
mult decât ceea ce noi aşteptăm, a fi de partea imprevizibilului, neaşteptatului,
inimaginabilului. Cu atâtea intenŃii puŃin compatibile, se va pretinde pe nedrept cu
etaloanele şi prolegomenele cercetării că prima preocupare pare consacrată canalizării,
ordonanŃării încadrate a acestor mişcări pentru ca, s-ar crede, nimic să nu poată scăpa
manipulatorului său neîndemânatic care ar dori să facă pe instigatorul. În sensul ştiinŃific,
care este de altfel cel mai tardiv, experienŃa desemnează de fapt un dispozitiv provocat,
fixat în prealabil prin gândire şi pregătire, adică în cele din urmă prin abstractizare care o
face să existe în acest mod înainte de realizarea sa; în sensul său uman mai larg, cuvântul
descrie achiziŃia unui ansamblu de cunoştinŃe care purced din încercări şi practici
provenite din însăşi viaŃa, din existenŃă şi de înfăptuirea sa concretă. Împreună cu unii
dintre iluştrii noştri predecesori, noi proclamăm astfel că a face cercetare, a observa deci

2
în primul rând, înseamnă dimpotrivă a veni în proximitatea fenomenelor, a încerca să te
apropii. În efortul său pentru a particulariza poziŃia fenomenologică în psihopatologie,
Minkowski scrie într-o lucrare de sinteză de la sfârşitul vieŃii: "Înainte de orice încercare
de explicaŃie, este cazul să fixăm privirea asupra faptului studiat, în scopul de a-i preciza
caracteristicile esenŃiale. Devine posibil să stabilim sub acest unghi corelaŃiile pe care
modul obişnuit de a vedea lucrurile le ignoră." Şi un pic mai departe: "Fenomenologia ne
invită să 'zăbovim' în preajma fenomenelor pentru a le preciza caracteristicile
fundamentale. Înainte de a le cunoaşte originea, vrem să ştim ce sunt, care sunt
elementele pe care le aduc, fiecare prin specificitatea sa, contextului general al existenŃei.
Fenomenologia se plasează astfel, de la început, dincolo de perspectiva cauzală şi ne
pune la adăpost de un psihologism excesiv" (Tratat de psihopatologie, p.16 şi 456).
Clinica fenomenologică nu se acordează câtuşi de puŃin cu precipitarea, cu
busculada, bruscheŃea, cu scurtăturile şi schematizarea, ea nu poate să-şi găsească soluŃia
prin arderea etapelor; spre deosebire de ambianŃa generală şi generalizată care ridică în
slăvi distanŃarea, detaşarea şi îndepărtarea ca şi indicii ale unei obiectivităŃi pe care o
transformă de îndată în obiectivare, ca şi răspuns la o ameninŃare de invadare sau de risc
proiectiv, ca dovadă incontestabilă a independenŃei dintre mine şi aproapele meu, deci a
respectului său, între realitatea observatorului şi cea a persoanei observate, a
"experimentatorului" şi a "subiectului", abordarea fenomeno-structurală se plasează ca un
apel la apropierea interumană şi intersubiectivă, în ceea ce ei îi place să numească,
simplu, "întâlnirea". Departe de această "reactivitate" imediată care e la modă, care
încearcă să ne convingă astăzi că ar fi garanŃia reuşitei şi chiar a triumfului, această
abordare solicită o amânare, o "dezvoltare durabilă" şi un fel de fidelitate reciprocă
pentru ca miracolul întâlnirii în cotidian, privilegiu şi plăcere secretă ale celor care le
practică efectiv, să poată înflori şi, în adevăratul sens al cuvântului, să se împlinească.
Devine ceva urgent să se instaureze şi să se desăvârşească în disciplina noastră revoluŃia
relativistă care a avut loc în toate celelalte ştiinŃe, care o face să iasă din pretenŃia
exagerată ce consta în a spune sau chiar a vrea să impună faptul că s-ar putea dirija o
experienŃă plecând de la o realitate care e în prealabil, iniŃial afirmată ca fixă, de la un
punct de plecare a cărui stabilitate ar fi întemeiată, pe când, prin definiŃie, ea nu poate fi
decât relativă şi schimbătoare. PoziŃia relativistă reînscrie relaŃionalul în abordarea
ştiinŃifică: nu pot cunoaşte decât ceva care, din anumite puncte de vedere, îmi seamănă,
care trebuie să treacă prin mine pentru a se revela solidar cu altul dar şi cu mine şi pentru
a sfârşi prin a ne interesa pe toŃi.
În faŃa unei cunoaşteri care, confruntată cu faptele, se doreşte a fi armată şi
nepăcălită dar care ştie deja prea frecvent chiar înainte de a fi început să examineze, că
are ipotezele sale preconcepute şi prestabilite, planificarea sa, unghiul său de atac perfect
organizate, anticipate, metoda fenomenologică tatonează, încearcă să le domesticească, să
le împărtăşească, să se impregneze cu ele, să îşi adapteze atitudinea la fiecare inflexiune a
realităŃii, să facă corp şi suflet comun cu ea, în complicitate cu vechiul precept al
medicului Corvisart: "Toată teoria tace sau dispare întotdeauna când ne aflăm la patul
bolnavului". Demersul fenomenologic diferă, amână, ştie să aştepte timpul său, ceea ce
nu îl împiedică de a se dovedi incisiv şi percutant atnci când acest moment a sosit; şcoala
observaŃiei este în acelaşi timp şcoala răbdării şi perseverenŃei.
Astfel, nu ne putem arăta surprinşi de importanŃa pe care o capătă, din această
perspectivă, toate figurile temporalităŃii. În continuitate cu Bergson, concepŃia sa a unei

3
durate trăite, calitative, îndeaproape legată de factorii fundamentali ai existenŃei, şi cu
toate acestea în opoziŃie cu el, de vreme ce filosoful neagă cuvintelor capacitatea de a
restitui "datele imediate ale conştiinŃei", Minkowski consideră limbajul ca pe unul din
vectorii principali ai funcŃiei noastre expresive, care permite îndeosebi să atingă
modificările timpului trăit la pacienŃi, şi, într-un sens mai larg, aşa cum va arăta mai
târziu, caracteristicile timpului trăit pentru fiecare din individualităŃile noastre.
Plecând de la studiul limbajului obişnuit aşa cum l-a sensibilizat Bachelard, şi în
special de la expresiile metaforice, Minkowski va propune deci o metodă de analiză a
personalităŃii întemeiată pe o mare atenŃie acordată calităŃilor spaŃiului şi timpului trăite.
Aici se reunesc inspiraŃia lui Bergson, abordarea fenomenologică, experienŃa psihiatrică
şi reflexia psihopatologică. El scrie: "Limbajul ne lămureşte despre structura vieŃii, ne
permite să determinăm categoriile vitale" (în "Realitatea şi funcŃiile imaginarului", 1950).
În Timpul trăit (1933) el nu va înceta să se sprijine pe amprentele trăite al inscripŃiei
spaŃio-temporale pe care limbajul le restituie, pentru a degaja mecanismele structurale ale
tulburărilor patologice şi ale organizării personale.
Se vor căuta în van, în aceste moduri de explorare a persoanei, montaje
experimentale sofisticate, o îngrămădeală de proceduri sau o acumulare de material
tehnic. Dimpotrivă, totul converge spre o aparentă despuiere de mijloace, la o desfacere
voită a condiŃiilor de culegere a datelor, la obstinaŃia unei implicaŃii directe, fără
intermediari interpuşi sau reducându-i la minimum. Totul pare să pornească de la
anecdotic, din banal, din obişnuit împreună cu ideea, cu principiul de bază că temelia,
fundamentul existenŃei, esenŃialul din ea vin să se înscrie aici, în stăruinŃa sau uneori în
fulguraŃia unei formulări la fel precum şi în rezonanŃa pe care o găseşte în noi.
Minkowski procedează astfel la un studiu al limbajului cotidian al pacienŃilor săi, aşa
cum el ni se prezintă într-o manieră spontană sau pe firul unei conversaŃii, trecând de
asemenea prin unele răspunsuri neaşteptate la întrebările cele mai banale şi prin analiza
minuŃioasă (cuvânt cu cuvânt, fiecare luat prin ceea ce reprezintă, n.tr.) şi în profunzime a
efectului de surpriză pe care îl provoacă.
Cu aceeaşi stare de spirit soŃia sa, Françoise Minkowska, va relua simplicitatea
extremă a situaŃiei testului Rorschach- unde solicitarea perceptivă a insignifiantelor pete
de cerneală incită la exprimare orice persoană- pentru a înscrie un capitol nou al analizei
limbajului plecând de la "verificarea minuŃioasă cuvânt cu cuvânt" cât mai devreme după
enunŃarea lui, în miezul culegerii datelor dintr-un protocol care se deschide spre cea mai
mare diversitate de înregistrări individuale ale fiecărei personalităŃi. Începând cu 1938,
Minkowska descoperă în ce măsură permite în Rorschach ca analiza aprofundată a
limbajului să restituie cât mai îndeaproape şi cu fidelitate, viaŃa, dinamica şi veritabila
marcă individuală a imaginilor la fel ca şi viziunea despre lume pe care în acelaşi timp ele
o susŃin şi care le activează.
Cuvintele din Rorschach nu sunt preluate de Minkowska nici în funcŃie de un
conŃinut concret, pe care ele l-ar actualiza într-o manieră explicită, nici în raport cu o
semnificaŃie simbolică latentă, indirectă, la care se socoteşte că ar face trimitere, ci mai
degrabă considerate "în funcŃie de situaŃiile vitale la care fac referire", comentează
Minkowski, care explică faptul că "e vorba în realitate de a stabili fundamentele unei
`semantici`" (în Françoise Minkowska, Rorschach, în căutarea lumii formelor, p.33).
Deci nu e vorba de un mozaic de semnificaŃii împrăştiate, parŃiale sau izolate, care
trebuiesc puse în ordine, pe care această metodă încearcă să îl atingă, ci în primul rând de

4
unitatea sensului, proprie unei persoane, care o particularizează în individualitatea sa în
acelaşi timp în care o leagă de un "sistem de referinŃă susceptibil de a ne lămuri despre
însăşi structura vieŃii şi a existenŃei noastre" (Minkowski, id., p.32-33). Şi ea pe deplin
acord cu Gaston Bachelard, Françoise Minkowska se situează de partea unei concepŃii şi
a unei analize a limbajului care e purtător de imagini, de mişcări, de senzaŃii, de elanuri
afective în funcŃie de resursele sale relaŃionale şi de tendinŃele sale expresive, într-un
cuvânt a unui limbaj prins şi înŃeles în deschiderea sa metaforică.
Prin cercetări independente dar în mod reciproc atente unele la altele, atât
Minkowski cât şi soŃia sa vor lărgi ulterior această perspectivă la un studiu al ansamblului
facultăŃilor noastre expresive, mult mai vaste decât înregistrările lor verbale în care în
mod evident nu pot fi circumscrise: Minkowski, prin dezvoltarea mai în amănunt
printr-un mod fenomenologic şi teoretic a "caracteristicile esenŃiale ale expresiei" (1962),
în timp ce soŃia sa demonstra mai direct, plecând de la studierea psihologică a doi mari
pictori, Vincent Van Gogh şi Georges Seurat, apoi prin studierea desenelor copiilor (din
1937 în 1949), pertinenŃa unui astfel de model pentru abordarea din punct de vedere
psihologic a operelor plastice.
Îngrijirea pacienŃilor, pe care o numim în acelaşi timp abuziv şi restrictiv în acest
sens "psihoterapie", nu reprezintă decât o extindere a acestei atitudini mult mai mult
comprehensivă decât interpretativă de care fac dovadă aceste două mari figuri ale istoriei
psihopatologiei, unde e vorba mai ales de a te apropia de altul cu o intenŃie şi de a-l
percepe ca fiind dotat el însuşi, cu prioritate, cu aceeaşi tendinŃă, cu diferenŃierea şi
actualizarea sa singulare.
Dacă ar fi desigur absurd dar şi iresponsabil să negăm slăbiciunii sau dezordinii
psihice partea de distrucŃie pe care ea o realizează în sânul persoanei şi al personalităŃii,
ar fi în acelaşi timp nu doar incomplet dar şi, finalmente, prejudiciabil pe planurile uman,
comprehensiv şi teoretic în acelaşi timp, de a nu o privi decât sub acest aspect. Nu e
vorba doar de faptul că tulburarea ar păstra întotdeauna, pentru Minkowski, o latură
sănătoasă protejată (ocrotită), de care ar fi vorba să se Ńină seama sau pe care ne-am putea
sprijini în continuare aşa cum auzim că se spune uneori, ci de faptul că ea obligă
ansamblul activităŃii psihice să se redefinească în funcŃie de slăbiciunile care o afectează,
sub forma a ceea ce numim "mecanisme compensatorii", considerate de el ca fiind
cealaltă faŃă a deficitului, dinamismul său. Faptul că Minkowski a adus la zi aceste
procese în tulburările demenŃiale le face şi mai edificatoare: acolo unde raŃiunea umană şi
chiar umanitatea tocmai riscă să se spulbere cu totul, există procese expresive care rămân
la lucru şi în care manifestarea psihică rămâne activă, productivă şi expresivă. A te plasa
în poziŃia de îngrijitor, înseamnă să continui să te apropii de aproapele tău cu atitudinea
celui care are de învăŃat ceva mai mult decât din afişare, indiferent că e interiorizat sau
deschis, cu atitudinea celui care ştie prin intermediul lecŃiilor primite de la profesorii săi
sau din acumularea cunoştinŃelor sale. A vorbi despre o abordare psihologică a unui
proces patologic sau a unei suferinŃe psihologice, înseamnă să încerci mai întâi să te
sensiblizezi la o formă de receptivitate a acestor tulburări, la o veritabilă ascultare, la o
reflexie şi la o îngrijire care nu se reduce la un raport strict funcŃional psiholog/ pacient
sau pacient/ psiholog, ci care integrează, într-o urmare logică a unei vocaŃii cu adevărat
terapeutice, relaŃia interpersonală care se Ńese în întâlnirea şi în potrivirea între două
personalităŃi.

5
 Aceasta înseamnă că, în acest context, nu se va pune nicidecum problema să fie
achiziŃionate tehnici, cu atât mai puŃin dispozitive standardizate prestabilite, anticipate,
repetitive, aplicabile sau transpuse în toate circumstanŃele, care ar avea vocaŃia, mai mult
sau mai puŃin pe faŃă, să îl facă pe pacient să recunoască nivelul exact al
disfuncŃionalităŃilor sale pentru a ajunge să îşi creeze, măcar puŃin- aşa cum auzim astăzi
de exemplu în noŃiunea de "alianŃă terapeutică"- un aliat sau un complice şi a încerca
astfel să îl insereze fără el sau chiar împotriva lui într-un proces de îngrijire, chiar şi
respectabil din punct de vedere deontologic. Nici şiretenia mai mult decât procedeele
artificiale, strategiile ipocrite, nici chiar îndemânarea (sau abilitatea) nu îşi găsesc locul
într-o astfel de orientare. Va fi convenabil dimpotrivă să acceptăm să ne transportăm
într-un alt registru, oferind mijloacele şi chiar mai mult, dorinŃa şi plăcerea de a stimula,
de a inventa, de a adapta şi de a reînnoi în prmanenŃă, pentru fiecare situaŃie şi fiecare
persoană în particular, o solicitare relaŃională specifică unde angajamentul de sine ca
persoană şi personalitate nu poate să se adăpostească, să de refugieze sau să se
travestească în spatele unor competeneŃe achiziŃionate, unei referinŃe la o erudiŃie
ştiinŃifică împărtăşită şi nici să se prevaleze de o experienŃă.
PoziŃia care s-ar dori pur descriptivă sau eficace ar înlătura dintr-o singură
lovitură dimensiunea comprehensivă prin care se prezintă cât şi pacientul, ea face să
dispară bolnavul în spatele bolii, îl identifică cu ea, ceea nu rămâne făre consecinŃe.
Dorind să obiectiveze tulburarea ea obiectivează persoana; asimilându-l pe unul altuia,
suprapunându-le, ea privează tulburarea de capacităŃile sale expresive care o
înrădăcinează într-o subiectivitate şi care îi dau rezonanŃele sale specifice; făcând în mare
grabă referire la teorie sau refuzându-i cuvântul pacientului, ceea ce înseamnă cam
acelaşi lucru, ea nu face nimic mai puŃin decât să îl suprime.
Efortul unei ascultări autentice, deci perseverente, nu doar se supune sau nu în
mod fundamental unui demers pur moral ce ar viza respectarea cuvântului aproapelui
nostru în indiferent ce circumstanŃă, el nu depinde doar de un principiu de umanizare a
contactului nostru cu altcineva. La modul mai profund, el se deschide spre o abordare
clinică şi spre o înŃelegere teoretică a tulburării psihice incluzând dimensiunea pur şi
simplu umană a simptomului în calitate de particularitate de exprimare şi modalitate
specifică de existenŃă.

Traducere realizată de psih.Ana VoichiŃa Tebeanu