Al doilea 

regret
N-am fost niciodata prea intreaga la minte. Stiu deja. Am vazut lumea altfel decat ceilalti,
intotdeauna. Si de multe ori mi s-a spus ca sunt “ciudat”. Adica…”altfel”. Si m-am mandrit cu
unicitatea mea. Si am crescut-o pana nu am mai suportat si tot ce am vrut de la viata a fost sa fiu la
fel ca ceilalti, sa fiu superficiala si sa nu simt cat de… degeaba e viata de fapt. Adica nu e degeaba. Dar
e atat de inutil sa te bucuri numai de lucrurile mici. Care oricum se intampla in fiecare zi. Sunt satula
de ele. Sunt satula si de conversatii. De fapt…nu avem nimic sa ne spunem, dar untem obligati sa
conversam. Sa ne bagam in seama. Oare a numarat cineva cate intrebari primeste intr-o zi? Trebuie
neaparat sa fac un experiment de genul asta. Hai maine si poimaine, ca tot am concediu. La serv. aud
o tona de intrebari pe secunda. Parca traiesc intr-un nesfarsit chestionar. Mi se testeaza permanent
cunostintele, memoria, abilitatile de comunicare, abilitatile de a explica. Cele de a asculta si de a
povesti. Cum sa nu obosesti? Oare exista persoane care nu obosesc cu genul asta de viata?
Eu am obosit. Atat de rau incat m-am trezit intr-o dimineata hotarata sa-mi dau demisia. Apoi m-am
gandit ca mai bine imi iau vreo 2 zile concediu, sa vad ce si cum. Poate apuc sa ma odihnesc. Poate
redescopar pasiunea cu care ma duceam la inceput la serv. Poate nu. Poate ar fi cazul sa-mi schimb
serviciul. Si m-am si gandit ce vreau sa fiu. Operator calculator. Pentru ca nu m-ar deranja nimeni. Nu
as lucra cu oameni. Ce vis. As lucra cu cifre. Daca odata mi se parea un cosmar, acum mi se pare un
vis. Nu am energie nici sa ma trezesc cu zambetul pe buze. Si daca se mai si gaseste cineva care-mi
cere constant ba aia, ba aia, cu siguranta termin ziua epuizata. Nu mai vreau sa lucrez cu oamenii.
Niciodata. Oamenii sunt egoisti. Nu inteleg ca eu sunt una, ei sunt multi. Si toti sunt importanti. Mai
importanti decat ceilalti. Nu sunt facuta sa lucrez cu oamenii, oricum nu in sensul asta. Mie-mi place
sa-i judec. Din cap pana in picioare. Si sa ma amuz pe seama lor. Sau sa ma amuz cu ei. Tot aia.
Oamenii sunt adorabili, de cele mai multe ori. Daca daca lucrurile nu stau cum vor ei… nasol.
Ce alte probleme mai am…. sa vedem…. Scoala. M-am saturat pana peste cap de scoala. Si am decis
sa iau un an vacanta. Adica nu dau la master, pentru ca nu am chef sa dau la nici un master. Raspunul
oficial este ca nu stiu la ce anume sa dau. Corecta si varianta asta. Interesant este ca nu stiu in ce oras
sa dau, de fapt. Mi-am promis mie acum muult timp ca daca nu iese relatia cu ex-ul, ma mut in
Timisoara. Pentru ca el sigur ma tinea legata de Bucuresti. Si aveam si iesire de siguranta. Daca dupa
ce termina facultatea nu ne mutam impreuna, iar plecam. Pentru ca era clar ca nu aveam nici un
viitor impreuna. Dupa o vreme mi-a fost clar, oricum, Partea a doua. Am lamurit ca, in principiu vreau
sa ma mut in Timisoara. Pacat ca asta vara am vrut doar sa fug de realitate. Dar intr-o dimineata, in
timp ce faceam dus…. mi-am dat seama ca sper sa apara ceva care sa ma faca sa raman. Si gandul
asta mi-a fost suficient. A ramas sa ma gandesc la asta inca un an. Apoi, am facut o mica excursie prin
tara. Sighisoara, Alba Iulia, Sibiu, Vama Veche. Si nu mi-a placut nicaieri. Adica locurile sunt superbe,
dar nu e suficient ca un loc sa fie frumos, ca sa-i pot spune “casa”. Mi-am dat seama ca daca ma mut
in Timisoara fac o mare greseala. Daca ma mut pentru a fugi de ceva, da, este o greseala. Dar daca
ma mut pentru ca este un loc mai frumos decat Bucurestiul? Oamenii sunt altfel. Sunt sigura de asta.
De aceea si vreau sa fac masterul acolo. Pentru ca sunt sigura ca voi avea profesori mai deschii, cu
viziuni moderne. Pentru ca imi va stimula inteligenta. Sau macar creativitatea. Si daca dupa 2 ani de
master in Timisoara hotarasc ca… nu este locul potrivit pentru mine, ma pot intoarce oricand acasa.
Ciudat ca locul asta pe care l-am ocarat si blestemat atatia ani a devenit casa mea.
Inca o dezvaluire si iau o pauza. Eu sunt o persoana foarte la locul ei. Casnica. Familista. Iubitoare.
Rac 100%. Dar… pe langa toate astea sunt nenumarate instincte care ma forteaza sa fac lucruri. De
genul… desi nu suport schimbarile, vreau neaparat sa ma mut. Sau doar ma laud ca vreau. Desi imi
place sa stau acasa in fata televizorului, sau cu o carte in brate, noaptea ma cheama. Numai sa aud
de petrecere si in 5 minute sunt imbracata, machiata si pusa pe distractie. Am spus ca vreau sa stau
fara scoala. Si dintr-un foc m-am pus pe cautat cursuri. Si m-am gandit sa mai dau la o facultate. De
ce, daca stiu ca vreau liniste i pace ma tot fortez sa fac lucruri pe care nu vreau sa le fac. De ce imi
programez fiecare zi, fiecare ora. De parca ma simt vinovata ca nu am acum energie si trebuie sa
compensez facand…. si mai multe chestii a doua zi. Am zile in care nici nu am timp sa fac toate
lucrurile pe care vreau sa le fac. Incet, incet observ cum tot eu sunt cel mai mare dusman al meu.
Pana nu ajung la un compromis cu mine, nu o sa fiu fericita, nu? Fericirea vine din pace, din echilibru.
Trebuia de o saptamana sa ma apuc de aerobic si tot aman. Pentru ca… mi-e prea lene.
Si sa nu uit. Am ajuns la concluzia ca sunt prea slaba si ca trebuie sa pun pe mine cel putin 4 Kg. Cat
mai repede. Si sa speram ca se depun pe unde trebuie.

Posted by castelana pe septembrie 28, 2008