Floare albastra comentariu

Poemul Floare albastra, scris in 1872 si publicat un an mai tarziu in revista

“Convorbiri Literare” este considerat una dintre cele mai mari valori ale lirismului
eminescian de tinerete, menit sa anunte marile creatii ulterioare, culminand cu
Luceafarul.
Poemul Floare albastra pune in prim plan dezvoltarea unui motiv poetic
european , dar intr-o viziune lirica proprie, romantica, pusa in evidenta de tema, de
motivele literare si de o asociere a mai multor specii: poemul filozofic, idila si elegia.
Spre deosebire de romantismul clasic, desi si aici tema iubirii este corelata cu
tema naturii, poemul depaseste cadrul unei idile, implicand conditia geniului –
asemanator cu secvente din Luceafarul.
Tema iubirii este ilustrata de motivul florii albastre, motiv de circulatie
europeana, prezent si la Novalis, sau Leopardi, unde floarea albastra sugereaza tentatia
catre infinit, catre o patrie indepartata a poeziei, un ideal de fericire si iubire pura,
dorinta naufragiului in infinit. Acest motiv nu este unic in poezia eminesciana,
putandu-se regasi si in Calin (file din poveste), Sarmanul Dionis, ca o expresie
cromatica pentru sentimentul infinitului. Floarea albastra exprima la Eminescu cea
dintai tentativa a vietii (pe care o reduce, totusi, la pesimismul caracteristic poeziei
sale de tinerete cu ultimul vers), dar nu fara o a relua, sub forma unei oscilatii
spectaculoase intre idea de moarte si viata. Versurile “In zadar…/Gramadeste-a ta
gandire/Si campiile asire/Si intunecata mare” evoca, in uriase imagini ale mortii
disparitia in neant.
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/temporalitate,
masculine/feminine, detasarea apolinica/trairea dionisiaca, aproape/departe,
atunci/acum, rece/cald, abstract concret, care se insumeaza in opozitia viata-
moarte:dezumanizarii prin meditatii idealiste asupra vieii i se propune contactul cu
viata in forme temporale. O dubla perceptie, ceea ce il facuse pe T. Maiorescu sa-l
declare pe Eminescu iubitor de antiteze cam exagerate.
Compozitia romantica se ilustreaza prin confruntarea a doua planuri antitetice:
lumea concreta a iubirii si cunoasterii terestre si lumea abstracta a geniului, a
cunoasterii absolute.
Lumea abstracta este dominata de simboluri ale cunoasterii absolute, ale
tentatiei catrea absolut. Fiecare simbol prezent este o metafora prin care se contureaza
lumea genialitatii: soarele si campiile fiind simboluri ale cunoasterii, marea –simbol al
genezei, piramidele – simboluri ale aspiratiei catre inalt.
Structura conclusiva “in zadar” reprezinta avertismentul fetei ca fericirea nu se
afla intr-un spatiu indepartat, ci in planul apropiat, evidentiind diferentele lumilor
din care provin cei doi. Fata viseaza la o fericire imediata, adusa de iubirea hedonista,
in timp ce el viseaza la lumea inalta a ideilor, fericirea apolinica. Eul liric are o stare
contemplativa, se dedubleaza, privind de la un nivel mai inalt si ramanand in spatiul
lui, desi intrevede un adevar in spusele fetei.
Eul liric imrpumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin-feminin.
Perceptia principiului masculin asupra femeii cunoaste mai multe trepte, sugerate de
modificarea apelativelor: de la mititica la ce frumoasa, ce nebuna. Trecerea de la
concret la abstract se realizeaza prin trecerea de la epitet la metafora si simbol. In
timp ce principiul feminin are ca atribute sensibilitatea, candoarea si aminteste de un
joc erotic, cel masculin este contemplativ si meditativ.
Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Simbolul codrului, des
intalnit in idila eminesciana, urmareste eternizarea sentimentelor, in mijlocul unui
peisaj spectaculos, feriti de resul lumii (simbolul luminisului). Izvorul asigura fondul
muzical al idilei, identificandu-se cu eul liric si preluand starile acestuia.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza
chemearea spre iubre, aspira catre refacerea perfectiunii umane primordiale, redate de
mitul androginului. In schimb eul liric este cel care se afla in ipostaza demonului,
investit cu cunoastere si condamnat la singuratate. Astfel, idila Floare Albastra face
trecerea de la ipostaza paradisiaca a iubirii la cea demonica din Luceafarul.
In lumea lui Eminescu, zeul e ispitit de frumusetea omului-muritor, cu care
doreste sa-si indoiasca natura nemuritoare. Se vor desparti in cele din urma pt ca ii
desparte legea, dar nu fara a pastra fiecare in felul lui amintirea seducatoarei
experiente.