From: George Lazaroiu <phd_lazaroiu@yahoo.

com>
To: amihai30@yahoo.com
Sent: Mon, April 18, 2011 3:48:37 PM
Subject: suport curs 1 - titlurile sectiunilor pot fi considerate teme orientative

1. Corpul – prezenţa interacţională a sinelui

Goffman observă că varietatea întâlnirilor ce alcătuiesc viaţa cotidiană în localizările anonime ale
activităţii sociale sunt susţinute de neatenţia civilă (privirea aţintită cu ură pe care albii din sudul
Statelor Unite o aruncau în trecut negrilor în locurile publice evidenţiază o respingere a drepturilor
populaţiei de culoare de a participa la unele forme de interacţiune cu populaţia albă). Trecerea de la
neatenţia civilă la iniţierea unei întâlniri este încărcată de posibilităţi contradictorii pentru fiecare
individ interesat. Indivizii urmăresc conştient anumite scopuri, vizând să-şi asume anumite identităţi
sociale de succes. Actorul întrupat se raportează la alţii şi la spaţiul în care se produce interacţiunea.
Corpul reprezintă prezenţa interacţională a sinelui, iar sinele întrupat are rezervaţii spaţiale ce pot fi
respectate sau încălcate, graniţele sale extinzându-se în spaţiul social interacţional. Fie ca spectacol,
fie ca dramă, fie ca joc, interacţiunea este cooperantă, organizată, ordonată şi guvernată de reguli,
producându-se într-o lume a negocierii şi a tranzacţiei permisă şi creată de rutina interacţională (un
univers în care regulile implicite şi explicite reprezintă resurse ale comportamentului). Din
perspectiva individului şi în articularea instituţională a lumii sociale, împrejurările sociale specifice
constituie cadre în interiorul cărora se organizează interacţiunea (indivizii experimentează viaţa ca pe
o serie de platouri sau scene diferite). Deşi fiecare individ poate înţelege diferit aceste scene, cadrul
împărtăşit creează coerenţă şi reciprocitate, iar astfel interacţiunea se produce. Ordinea interacţională
este alcătuită din domeniul faţă-în-faţă al tranzacţiilor ce au loc între indivizii întrupaţi (individualul
şi colectivul se realizează unul prin celălalt). Potrivit lui Goffman, indivizii îşi negociază identităţile
în interiorul ordinii interacţionale. Activându-şi competenţele interacţionale în cadrul rutinei
situaţionale, indivizii îşi prezintă imaginea de sine spre a fi acceptată de ceilalţi. Identitatea
individuală apare din relaţia fixată între imaginea de sine şi imaginea publică. Artele gestionării
impresiei încorporează competenţele interacţionale prin care se transmit altora anumite identităţi şi se
vizează influenţarea percepţiei acestora (abilitatea, stilul dramatic, idealizarea, controlul expresiei,
reprezentarea eronată şi mistificarea). Sinele devine sursa interpretării scenice, îndeajuns de
desprinsă de context spre a fi capabilă să se delimiteze de acesta. Sinele-ca-personaj interpretat este o
imagine, adesea credibilă, pe care individul, pe scenă şi în rol, izbuteşte să o inducă eficient altora, pe
când interpretantul este un constructor de impresii afectat, implicat în sarcina de a pune în scenă un
rol. Ca personaj, individul este un construct social, iar ca interpret el este o îngemănare între o fiinţă
psiho-biologică şi un produs al raporturilor ce constituie punerea în scenă a rolurilor. Majoritatea
oamenilor oferă altora sprijinul interacţional minimal de care au ei înşişi nevoie pentru ca propriile
lor performări interacţionale să aibă succes. Dialectica identificării are o dimensiune morală ce se
bazează pe reciprocitate. Când un individ proiectează o definiţie a unei situaţii şi astfel pretinde
implicit sau explicit că este o persoană de un tip anume, el solicită simultan o atitudine morală din
partea altora, determinându-i să-l preţuiască şi să-l trateze într-un mod în care persoane de felul său
ar avea dreptul să se aştepte. El renunţă la orice pretenţie de a fi ceea ce nu pare a fi, abandonând şi
tratamentul adecvat în raport cu aceşti indivizi. Identitatea poate fi deteriorată, iar identificarea poate
fi orientată în favoarea momentului său extern (identificarea este o problemă de impunere şi
rezistenţă, de revendicare şi contra-revendicare).

2. Rolul ficţiunilor şi al simbolurilor în ordinea socială

Cea mai mare parte a ceea ce ştim din mediul în care trăim vine spre noi indirect, însă noi tratăm ca
şi cum ar fi mediul înconjurător ceea ce noi credem că este o imagine reală. Ficţiunile şi simbolurile
au valoare pentru ordinea socială existentă şi sunt relevante pentru comunicarea umană. Singurul
sentiment pe care îl poate avea cineva despre un eveniment pe care nu l-a trăit este cel produs de
imaginea sa mentală referitoare la evenimentul în cauză. Uneori răspundem la fel de puternic la
ficţiuni ca şi la realităţi, sprijinind adesea crearea acestor ficţiuni. Noi reacţionăm la pseudo-mediul
1
introdus între mediu şi noi, iar dacă aceste reacţii sunt acţiuni, ele sunt realizate în mediul real şi în
pseudo-mediul ce le-a stimulat. Ceea ce numim adaptarea unui om la mediul său se produce prin
intermediul ficţiunilor (reacţionăm la o reprezentare a unui mediu pe care ni-l fabricăm noi înşine,
întrucât mediul real este prea mare, prea complex şi prea trecător pentru o experienţă directă). Pentru
a acţiona asupra mediului, trebuie să-l refacem ca pe un model simplu înainte de a fi capabili să-l
analizăm. Ceea ce facem nu se sprijină pe cunoştinţe precise sau directe, ci pe imaginea noastră
despre lume (oferită adesea de o altă persoană). Modul în care ne imaginăm lumea fixează acţiunile
noastre, fără a determina realizările sau rezultatele. Astfel, reprezentările pe care le avem în minte ne
fac să tratăm eronat problemele cu care ne confruntăm în realitate. (Lippmann) O parte din cea mai
importantă încadrare realizată de media se ocupă de a sugera cine este responsabil pentru o problemă
şi cine poate ajuta la identificarea unei soluţii la problema în cauză. Majoritatea ştirilor de
televiziune, axându-se pe anumite evenimente individuale dintr-un context, fac ca telespectatorii să
considere că responsabilitatea pentru problemele sociale revine indivizilor mai curând decât societăţii
în ansamblu. (Iyengar) Uniformitatea conţinutului în programele de televiziune apare din cauza
producerii centralizate a acestor programe şi a motivaţiilor economice pentru identificarea de
audienţe mari. Date fiind conexiunile între diferitele companii implicate în producerea şi distribuirea
de materiale media şi întrucât majoritatea încearcă să atragă cea mai extinsă şi mai eterogenă
audienţă, materialele celor mai populare programe furnizează mesaje consistente şi complementare,
reproducând adesea ceea ce s-a dovedit a fi profitabil. (Gerbner) Ştirile sunt o construcţie socială a
realităţii. Actul de a produce ştiri este actul de a construi realitatea, mai curând decât de a face o
descriere a acesteia. Ştirile sunt un aliat al instituţiilor legitimate, iar acestea fixează şi starea de fapt.
Profesionalismul ştirilor şi organizaţiile care le produc sunt relaţionate de apariţia capitalismului
corporatist. Ştirile sunt o resursă socială a cărei construcţie limitează o înţelegere analitică a vieţii
contemporane, legiferând starea de fapt prin practicile rutinate şi prin pretenţiile profesioniştilor din
ştiri de a arbitra cunoaşterea şi a prezenta datele factuale. (Tuchman) Fiske şi Hartley observă că, în
majoritatea dezbaterilor despre televiziune, audienţa este caracterizată fie ca spectator individual, fie
ca milioanele de spectatori ce urmăresc un anumit program, însă audienţa nu se percepe pe sine
astfel. Fiecare telespectator este conştient atât de individualitatea sa, cât şi de apartenenţa la un grup
mai extins, însă în clipa în care privim la televizor cei mai mulţi facem parte dintr-o audienţă
familială. Mesajul televizat devine idiosincratic în momentul decodificării de către telespectatori
(fiecare audienţă familială îşi va negocia propria poziţie faţă de mesaj, modificându-i semnificaţia).
Audienţa de masă este relativ liberă de limitările directe generate de mijlocul de comunicare,
aflându-se într-un mediu familial în sens literal, iar fiecare telespectator sau grup familial poate
răspunde mesajului televizat în termeni semnificativi pentru el. Televiziunea răspunde diviziunilor
din cadrul societăţii în acelaşi mod în care societatea unifică aceste diviziuni în majoritatea
scopurilor practice, fiind un agent important pentru acţiunea cotidiană a coexistenţei sciziunilor şi
continuităţii. Modurile sale de prezentare sunt derivate atât din codurile dominante, cât şi din cele
subordonate, iar tensiunea dintre variatele sectoare ale societăţii este pusă în scenă nu atât în
conţinutul denotativ al mesajelor, cât în modul în care sunt înfăţişate aceste mesaje. Fiske şi Hartley
notează că la sensurile mesajului televizat se ajunge prin procedeele discursului oral asociate
imaginilor vizuale, şi nu prin structurile logicii formale. Aparentele inconsecvenţe sau scăpările
logice nu sunt necesarmente erori în discursul televizat, ci aspecte ale unei logici de un tip diferit ce
face parte dintr-un proces ce încearcă să genereze semnificaţii plauzibile şi satisfăcătoare.
Telespectatorul individual, adesea sub influenţa mediului său familial, negociază un răspuns la
mesajul oferit, testându-l în raport cu experienţa sa culturală globală. În pofida reacţiilor
telespectatorilor, negocierea colectivă pare a se produce în avantajul secţiunii dominante în societate,
ale cărei interpretări centrale din perspectivă socială au cea mai mare probabilitate de a fi
reprezentate de mesajul televizat. Există diferenţe substanţiale între modurile de percepţie, care au
îndeobşte un caracter de clasă şi care influenţează mijloacele de comunicare. În cadrul televiziunii,
modurile orale de percepţie şi cele dominante, scrise, interacţionează într-un singur mijloc de
comunicare la nivel de masă.

3. Fragmentarea interacţiunilor nonverbale în ecosistemul mediatic contemporan

2
Un bun jurnalist îşi poate găsi drumul pe terenul minat al angajamentului de obiectivitate, altfel
propaganda va înlocui informaţia autentică. (Hadwin) Autonomia relativă a instituţiilor mass-media
şi angajamentul de imparţialitate constituie condiţiile necesare pentru producerea semnificaţiilor
ideologice dominante. Nu există vreo dovadă care să sugereze că toate grupurile sociale care
reprezintă audienţa unui canal de informare în masă pentru un eveniment relatat vor accepta
invariabil orientarea şi poziţia furnizate de acea relatare. (Connell) Nu trebuie să presupunem că
semnificaţiile ideologiei dominante oferite prin programele de televiziune au efecte imediate şi
necesare asupra audienţei. Pentru anumite segmente ale audienţei, codurile şi semnificaţiile
programului corespund mai mult sau mai puţin acelora pe care le-au deprins în urma variatelor
contacte instituţionale, politice, culturale sau educaţionale, iar pentru acestea lecturile dominante
codificate în programe vor părea adecvate. (Morley) Ziarele abundă în ştiri privitoare la acţiuni,
situaţii şi atribute ale persoanelor de elită. Cei ce se bucură de prestigiu au un rol relevant în
spectacolul producerii ştirilor, populând şi consacrând lumea ştirilor. Persoanele de elită creează ştiri
întrucât puterea, statutul şi celebritatea reprezintă monopoluri ale vieţii instituţionale în societatea
actuală. Ceea ce este considerat bun simţ în societatea noastră ne ajută să structurăm lumea în
termeni simpli însă abundenţi în semnificaţii. Bunul simţ este disponibil spontan, recunoscut imediat
şi împărtăşit unanim, aflându-se acolo dintotdeauna, sedimentat, sub formă de înţelepciune naturală.
(Hall) Modelele specifice vorbirii şi uzanţele lingvistice ale clasei dominante sunt considerate
corecte, în acord cu gramatica limbajului. Cele ale claselor subordonate sunt considerate incorecte,
chiar ne-gramaticale, oricând diferă de primele şi chiar când acestea din urmă constituie norma
statistică. Ceea ce reprezintă norma statistică poate fi transformată într-o problemă cu aparenţă
factuală doar în virtutea capacităţii de legitimare a clasei dominante (Parkin). Deitz susţine că noile
forme ale mass-media au un impact profund asupra formelor şi practicilor jurnalismului clasic.
Produsele media tradiţionale trebuie să ţină cont de rolul pe care reţelele sociale, jurnalismul
participativ şi blogging-ul îl joacă în spaţiul mediatic. Dezvoltarea reţelelor digitale reduce din
presiunea exercitată de mass-media corporatiste. Mediul online oferă celor marginalizaţi şi
creatorilor de ştiri independenţi posibilitatea de a se exprima. Media non-tradiţionale oferă mijloacele
pentru comunicarea democratică celor care sunt în mod normal excluşi din producţia de conţinut
mediatic. Uneltele şi principiile folosite de noile media pot fi diferite de cele întrebuinţate de media
tradiţionale, iar graniţele dintre comunicaţiile locale şi comunităţile virtuale sunt estompate. Media
sociale acoperă o gamă mai extinsă de subiecte şi se ocupă mai puţin de raportul învingător-învins.
Toate platformele şi practicile media se arată interesate de natura cetăţeniei, a pluralismului şi a
modului în care funcţionează şi interacţionează instituţiile. Fragmentarea jurnalismului într-o serie de
părţi complementare şi care se suprapun aduce o contribuţie valoroasă la cunoaşterea publică.
Varietatea formatelor media oferă producătorilor şi consumatorilor o abundenţă de provocări etice.
Deitz subliniază că se vor produce necontenit schimbări structurale semnificative asupra modului în
care informaţia circulă prin cultura noastră. Reţelele sociale şi perspectivele alternative ale
jurnaliştilor participativi şi ale bloggerilor intră în competiţie cu modurile standard de transmitere a
informaţiei şi de interpretare a evenimentelor (nu a existat vreodată o dezbatere publică mai intensă
şi mai multe oportunităţi de exprimare). Ecosistemul mediatic ajută la crearea unor cetăţeni informaţi
care sesizează diferenţele păstrându-şi simultan propriul punct de vedere. Accesul la media este o
componentă vitală a procesului democratic. Conceptele de deschidere, participare şi colaborare
determină modificări culturale. Ecosistemul mediatic contemporan vizează publicuri diverse şi
fragmentate (comunicarea se poate produce din multiple perspective ale utilizatorului, în timp real
sau întârziat, în reţele globale disponibile). Coyne crede că media digitale universale integrează
evaluarea şi procesarea informaţiei în lumea ce ne înconjoară şi a entităţilor cotidiene. Multe sisteme
media omniprezente sunt în mod vădit media sociale, consacrate comunicării. Funcţiile
comunicaţionale vizate de media universale facilitează practicile de partajare. Dezvoltarea de
produse mediatice prin reţele sociale extinde modalităţile de diseminare, reglare şi monitorizare ale
practicilor de partajare. Media digitale universale par a funcţiona ca media curente şi articulează
operaţiuni de planificare sociabilă. Orarele media sunt acum multiple şi se suprapun.

4. Observaţiile mediatizate în contextul formulării de judecăţi socializate.

3
Coleman şi Ross precizează că identificarea şi încadrarea publicului sunt activităţi centrale ale
democraţiilor contemporane mediatizate (presa scrisă, televiziunea şi internetul construiesc şi
reprezintă publicul). Activitatea concretă de mediere se produce în spaţii ce se află la intersecţia
dintre media instituţionale şi publicul reprezentat. Caracterul public al internetului constituie un
subiect de contestare la nivelul practicilor fundamentale şi al politicilor editoriale. Coleman şi Ross
evidenţiază patru moduri în care publicul mediat îşi poate face simţită prezenţa şi poate avea avantaje
– prin atragerea atenţiei, formarea unei judecăţi raţionale, generarea de opinie publică şi cultivarea
eficacităţii civice. Medierea oferă şi descrie termenii participării sociale (majoritatea oamenilor au un
bun temei să se plângă de modul în care persoane ca ei sunt prezentate la televizor). Masele au
nevoie de confirmarea media. Atât media din fluxul principal, cât şi cele alternative sunt relaţionate
într-o dispută neîntreruptă pentru a caracteriza publicul, care nu are o esenţă ontologică anterioară
reprezentării mediate. Media alternative au creat zone de interacţiune autonomă în care publicurile se
pot repezenta pe ele însele. Organizaţiile media internalizează şi instituţionalizează puterea
comunicării de masă. Media contribuie semnificativ la formarea condiţiilor sociale, etice şi afective
de receptare a mesajului. Termenii medierii nu se află la dispoziţia publicului. Conţinutul este produs
pentru consum public dar este primit îndeobşte în spaţii private. Media trebuie să opereze fiind
conştiente de potenţialul clivaj între obiectivele producţiei şi experienţa de consum. Media s-au bazat
tradiţional pe un flux al comunicării de tipul de la mai puţini către mai mulţi. Interactivitatea media
este adesea asociată cu comunicarea mediată de calculator, oferind publicului ocazia de a-şi face
simţită prezenţa într-un context mediat. Media alternative reprezintă un set de practici fluide,
complexe şi care se suprapun. Coleman şi Ross notează că media digitale constituie un spaţiu
mediatic cu mai mult potenţial democratic. Producţiile media au început să se deplaseze din zonele
profesioniste către un public dispersat. Media digitale permit indivizilor şi comunităţilor să-şi
concentreze atenţia chiar asupra lor. Internetul a reconfigurat ecologia informării şi configurării
publice, în timp ce media sunt reticente în a sugera că adevărurile sunt pe deplin cunoscute, că
informaţiile ar fi complete sau că adevărurile ar fi absolute. Spaţiile comunicaţionale create de media
digitale au şubrezit hegemonia normativă a mass-media (organizaţiile media sunt încorporate în
structuri de putere), care trebuie să dea oamenilor posibilitatea de a lua poziţie cu privire la ceea ce
observă, deplasându-se astfel strategiile editoriale spre ceea ce îşi doreşte publicul. Observaţiile
mediatizate au valoare egală în contextul formulării de judecăţi socializate. Giddens susţine că
mecanismele de deîncapsulare interacţionează cu contexte de acţiune reîncapsulate, ce pot acţiona fie
în sprijinirea, fie în torpilarea acestora. Angajamentele în absenţă sunt relaţionate ambiguu de cele
care solicită interacţiunea faţă-în-faţă. Neatenţia manifestată este o demonstraţie monitorizată cu
atenţie a înstrăinării politicoase. Pe măsură ce două persoane se apropie una de cealaltă, fiecare
analizează rapid faţa celeilalte, întorcând privirea în timp ce trec una pe lângă cealaltă, privirea
rapidă semnificând recunoaşterea celeilalte ca agent şi ca potenţială cunoştinţă. Susţinerea privirii
celuilalt pentru o perioadă scurtă, iar apoi îndreptarea acesteia înainte în timp ce fiecare se
deplasează pe lângă celălalt asociază o asemenea atitudine cu asigurarea implicită a absenţei intenţiei
ostile. Menţinerea neatenţiei civice indică supoziţia încrederii existente în întâlnirile curente cu
străinii în locuri publice. Absenţa încrederii elementare în intenţiile posibile ale altora îl face pe
individ să evite susţinerea privirii, care ar putea determina un angajament potenţial ostil. Neatenţia
civilă presupune folosirea feţei şi întrebuinţarea subtilă a atitudinii şi poziţionării trupului ce
contribuie la transmiterea mesajului. Întâlnirile cu străini, cunoştinţe sau prieteni intimi implică
practici generalizate relaţionate de susţinerea încrederii. Încrederea elementară pe care orice iniţiere a
unei întâlniri o presupune este autorizată printr-o percepţie a demnităţii de încredere fixate sau prin
menţinerea unor ritualuri formale. Întâlnirile cu străinii sau cunoştinţele presupun un echilibru între
încredere, tact şi putere. Tactul şi ritualurile de politeţe sunt mijloace de protecţie reciprocă pe care
străinii sau cunoştinţele le întrebuinţează înadins ca pe un contact social implicit. Puterea diferenţială
poate influenţa normele tactului şi ale ritualurilor de politeţe.

5. Noile tehnologii ca mediator al spaţiului colectiv fragmentat de distanţă

4
 Rodowick observă că media electronice au inaugurat un nou regim al semnelor. Noile media ne
ajută să provocăm demersul ontologic ce separă artele timpului de cele ale spaţiului. Puterea
comunicării mediate de calculator constă în posibilizarea unui dialog colectiv şi interactiv eliberat de
constrângerile spaţiale. Noile media solicită o deconstrucţie a conceptelor de vizualitate şi
discursivitate. Un spaţiu colectiv fragmentat de distanţă este configurat ca organic prin medierea
tehnologiei. Dijk examinează câteva proprietăţi ale puterii sociale deţinute de media ce se bazează pe
ştiri. Puterea media este în general simbolică şi persuasivă. Manipularea ca formă a punerii în
practică a puterii media este de obicei evaluată în termeni negativi. Puterea este bazată îndeosebi pe
acces special la resursele sociale valorizate. Grupurilor sociale li se poate atribui putere socială prin
acces pasiv sau activ la variate forme de public. Oamenii obişnuiţi nu au o influenţă directă asupra
conţinutului ştirilor. Media importante ce se bazează pe ştiri pot fi instituţii de putere şi dominare din
partea elitei. Discursul public poate influenţa mintea multor persoane, iar textul ştirilor poate
accentua sau minimaliza cauzele sau consecinţele evenimentelor. Înţelegerea ştirilor sau construirea
unui model mental este o funcţie a cunoaşterii generale împărtăşite la nivel social. Controlul strategic
asupra cunoaşterii este un element crucial în controlul înţelegerii discursului. Atitudinile de control,
argumentează Dijk, pot fi rezultatul controlării discursurilor de comunicare în masă. Media ce se
bazează pe ştiri legitimează în general dominarea de către elite şi nu pot funcţiona fără colaborarea
cu elitele politice şi corporatiste. Profesioniştii media, indică Thurman, par să fi acceptat că
blogging-ul poate juca un rol important în jurnalism. Contribuţiile din partea cititorilor pot ajuta
jurnaliştii să identifice posibile ştiri şi să realizeze conţinut mediatic. Organizaţiile ce se bazează pe
ştiri păstrează rolul tradiţional de filtrare a informaţiilor, tinzând să-şi extindă activităţile pe internet
prin sprijinirea pe cultura jurnalistică existentă. Media consacrate au o identitate definită prin
conţinut profesional. Organizaţiile ce se bazează pe ştiri facilitează participarea utilizatorilor prin
filtrarea şi încorporarea conţinutului generat de aceştia într-un cadru fixat de norme şi valori.
Dezvoltarea unor instrumente online simple şi ieftine de administrare a conţinutului facilitează o
creştere rapidă a numărului şi popularităţii website-urilor independente. Persoanele care consumă
ştiri în mod curent sunt tot mai interesate să realizeze conţinut. Blogul reprezintă forma cea mai
cunoscută de invitare a cititorilor să iniţieze conversaţii online. Editorii website-urilor din fluxul
principal ce se bazează pe ştiri recunosc meritele blogurilor independente. Accentul pe care blogurile
îl pun pe personalitatea contributorilor a contribuit la adoptarea lor lentă de către website-urile din
fluxul principal ce se bazează pe ştiri. Editorii independenţi au avut puţin succes cuantificabil
financiar de pe urma iniţiativelor de generare a conţinutului de către utilizator, însă totodată website-
urile din fluxul principal au început să găzduiască conţinut generat de utilizator. Internetul oferă
media ce se bazează pe ştiri acces la un public internaţional, câtă vreme acestea au investit masiv în
activităţi online. Realitatea comercială va determina cum vor reacţiona cititorii internaţionali la
practica publicării de conţinut mediatic online.

6. Impactul comunicării nonverbale asupra arhitectonicii ştirilor

În interpretarea lui Brighton şi Foy, pericolul în a încerca să codificăm valorile ştirilor constă în a
ajunge să prezentăm subiecte centrale ale naraţiunilor jurnalistice. Majoritatea subiectelor ştirilor
sunt esenţialmente negative, întrucât ştirile negative vând ziarele şi atrag telespectatorii şi ascultătorii
către emisiunile de ştiri (doar evenimentele ce-i influenţează afectiv pe aceştia vor constitui ştiri
valide, între altele şi ceea ce este neobişnuit). Cu cât este mai relevant profilul unei persoane, unui
loc sau unui eveniment, cu atât este mai probabil ca acesta să atragă interesul publicului. Momentul
difuzării şi ritmul naraţiunilor au constituit şi ele un factor important în acest sens. Dezvoltarea unei
culturi sistematice şi necontenite a difuzării ştirilor a modificat natura a ceea ce oamenii urmăresc din
partea media. Tabloidele şi-au renegociat relaţia cu media electronice în modalităţi radicale. O
analiză mai atentă a genurilor presei este de o importanţă covârşitoare cu privire la înţelegerea
conţinutului. Ştirile de televiziune şi-au redefinit rolul ca răspuns la provocările internetului şi ale
fluxului copleşitor de ştiri oferit de agenţiile de presă. Conştientizarea în creştere a ştirilor clasice ca
program a rezultat într-o extindere a diviziunii stilistice între acestea şi cele din mediul online.
Brighton şi Foy arată că jurnalismul participativ este o tendinţă ce influenţează ştirile din fluxul
principal în ciclul naraţiunilor mediatice de ultimă oră. Valoarea ştirilor şi stilurile de difuzare din
5
rutina ştirilor online tind să fie tot mai puţin diferite de cele clasice. Ştirile de televiziune au asimiliat
cu dificultate reacţia publicului ca parte integrantă a produsului mediatic (rolul cetăţenilor este
auxiliar sistemului de ştiri actual). O parte importantă a procesului profesional de obţinere a ştirilor
este de a încadra evenimentele în sistemul de valori. Potrivit modelului jurnalismului participativ,
receptorii ştirilor selectează doar materialele cu relevanţă directă. Orice transfer de informaţii dinspre
bloguri către entităţi media din fluxul principal este mediat prin canale tradiţionale. Valorile aplicate
de autorii ştirilor se bazează pe factori ce includ adevăr, validitate, subiect şi orizont de aşteptare.
Publicul joacă un rol activ în procesul de obţinere a ştirilor. Majoritatea ştirilor sunt administrate
printr-un sistem jurnalistic care este esenţialmente onest.
Facilitatea accesului la evenimente influenţează mai pregnant producerea de ştiri decât semnificaţia
evenimentului. Agenţiile de informaţii relatează evenimentele care se produc în locuri uşor
accesibile, provin de la o sursă de încredere şi previzibilă, au un format predictibil şi sunt în acord cu
modul în care jurnaliştii definesc valoarea ştirilor. Reporterii specializaţi consideră că este dificil să
dezvăluie corupţia în serviciile sau breslele de care depind pentru surse. Valorile care formează
selecţia de elemente de ştiri folosesc la fortificarea opţiunilor convenţionale şi a autorităţii
recunoscute. (Seaton) Ziaristul de ştiri operează selecţia dintr-o serie de surse de informare acceptate
convenţional ce conturează agenda ştirilor şi a căror producţie obişnuită de informaţie este înfăţişată
ca un jurnal. Relatarea ştirilor este descriptivă, iar reporterii de ştiri sunt apreciaţi atunci când descriu
corect, explicativ şi vibrant, indiferent de canalul de comunicare. Jurnalismul analitic urmăreşte să ia
datele disponibile şi să le reconfigureze, ajutându-ne să ne interogăm cu privire la situaţia sau
afirmaţia dată, sau să o percepem diferit. Ştirile tratează rapid informaţiile primite, acceptând ceea ce
este definit, ca fiindu-le propriu, de către autoritate, ca evenimente adecvate spre a fi transformate în
ştiri. Ziaristul de ştiri ia un eveniment şi organizează relatarea despre acesta într-un mod
convenţional şi comprehensibil. Priceperea ziaristului de ştiri rezidă în capacitatea lui de a recrea
formatul în funcţie de noul conţinut de ştiri. Jurnalismul reconstruieşte lumea astfel încât aceasta să
se potrivească cu modul în care el prezintă ceea ce publicul său doreşte să afle, mai degrabă decât cu
realitatea. Responsabilitatea socială se extinde de la funcţia de monitorizare la cea de identificare a
adevărului. (de Burgh)
Ştirile reprezintă un discurs creat de un sistem general de semne şi aflat în relaţie cu o structură
socială. Cei implicaţi în producerea ştirilor trebuie să-şi circumscrie activităţile într-o reţea socială
complexă. Pentru înţelegerea ştirilor, trebuie urmăriţi doi determinanţi majori: limbajul (sistemul de
semne) în care sunt codificate şi forţele sociale ce determină modul în care sunt produse şi
interpretate mesajele lor. Există anumite caracteristici şi convenţii specifice, încorporate în discursul
ştirilor, care se deosebesc de cele ale limbajului vorbit, iar combinarea acestora conferă ştirilor o
semnificaţie. (Hartley) Negocierea este cea mai importantă categorie a analizei de receptare a
mesajului mediatic întrucât acoperă cele mai frecvente practici între refuz (evitarea mijloacelor de
informare) şi adeziunea plenară. Un grup social negociază receptarea pornind de la propria sa cultură
cu memoria sa socială specifică, cunoştinţe stocate, aşteptări variate şi resurse simbolice. Indivizii
operează tranzacţii între ceea ce văd pe ecran sau pe pagina imprimată şi ceea ce au ei înşişi,
justificat de istoria lor personală sau de situaţia în care se află. (Bianchi şi Bourgeois). Analiza
practicii de comunicare demonstrează că implicarea de ordin tehnic în procesul comunicării nu
îndepărtează partea socialului în conţinutul acţiunii. Mediaţia obiectului tehnic conduce la o
tehnicizare a acţiunii reperate în realizarea tuturor activităţilor curente cu ajutorul tehnologiilor
digitale. Raţionalitatea tehnicii structurează practica, aceasta adoptând valorile de performativitate a
obiectului. (Jouët)

7. Organizaţiile în reţea, instrumentele sociale şi comunităţile de practică

6
Termenii, codurile şi convenţiile susţin structura de semnificaţii şi de valori construite pe baza
materialului lingvistic brut folosit în context. Reproducem structuri şi relaţii sociale, iar identitatea
personală este creată de noi înşine astfel încât să fie în acord cu aceste structuri şi relaţii (depunem un
efort personal spre a ne construi poziţii subordonate, de dependenţă în societate). Ne creăm
identitatea individuală cu ajutorul unor sisteme interrelaţionate pe care învăţăm să le întrebuinţăm,
iar forţele sociale sau instituţiile sunt transmise în timp cu ajutorul reproducerii active a
semnificaţiilor, valorilor şi rutinilor din discursurile şi obiceiurile noastre. Identitatea fiecăruia este
întrucâtva rezultatul selecţiei şi implicării la care a fost expus sau pentru care a optat. Cunoaşterea
limbajului obişnuit determină asimilarea unor valori şi a unei serii de răspunsuri selectate şi
structurate privitor la ceea ce vedem în jur. Un sistem constituie o structură de elemente aflate în
relaţii guvernate de reguli, iar spre a-l înţelege trebuie să identificăm variatele elemente şi să indicăm
cum sunt acestea selectate şi combinate după reguli şi convenţii specifice sistemului. Fiecare
persoană întrebuinţează o serie de discursuri distincte, corespunzătoare diferitelor relaţii şi activităţi
sociale. Spre a face faţă situaţiilor cotidiene trebuie să le conştientizăm prin semnificaţiile pe care
discursurile le-au consacrat ca rutini ale unei realităţi considerate de la sine înţelese. Relaţiile pe care
le menţinem în sisteme ordonate există doar cât timp sunt menţinute active şi produse necontenit din
diferenţele dintre elementele pe care le diferenţiază sistemul. Semnele nu pot fi înţelese prin referire
la obiectele, noţiunile şi ideile pe care par a le reprezenta natural: structura unui semn, modul în care
relaţionează cu alte semne şi îndeplineşte funcţia de a semnifica nu sunt determinate de referentul
extern al semnului, ci de structura internă a sistemului şi ulterior de relaţia dintre sistem şi realitatea
pe care o configurează. Conceptele reprezintă o parte a limbajului, îndeplinind funcţia de a diviza în
categorii organizate continuum-ul natural şi perceput de impresii senzoriale. Semnele dobândesc
capacitatea de a genera înţelesuri prin deosebirile care se fixează între ele. Ideea de valoare
lingvistică sugerează că înţelesul aparent intrinsec al semnelor particulare este determinat de
existenţa sau absenţa altor semne în cadrul aceluiaşi câmp conceptual. Valoarea semnelor e
determinată de relaţia lor cu celelalte semne din sistem. Limbajul este un fapt social, iar semnificaţia
este un produs al diferenţelor convenţionale. Substanţa aparent pozitivă a semnelor este realizată
doar în mod negativ (prin absenţa sau prezenţa valorilor corelate). La conceptul şi imaginea sonoră
ale semnului se adaugă un accent evaluativ. Semnele au un potenţial de semnificare (concretizat prin
întrebuinţare) ce poate fi accentuat sau direcţionat către un anumit tip de semnificaţie ce depinde de
contextul enunţării şi de vorbitor. Semnificaţia depinde de înţelegerea posibilităţilor de care dispun
semnele în procesul de interacţiune socio-verbală. (Hartley)
Instrumentele sociale, explică Shirky, oferă o platformă pentru comunităţi de practică, care sunt
inerent cooperative, constituind o provocare adresată societăţii moderne deşi sunt doar îmbunătăţiri
aduse comportamentelor existente. Categoria consumatorului este acum mai degrabă un
comportament temporar decât o identitate permanentă. Reţelele comunicaţionale sunt exemplare în a
înregistra, căuta şi transmite informaţii (problema copierii şi distribuirii informaţiilor este în mare
măsură rezolvată datorită reţelelor digitale). Organizaţiile în reţea sunt mai eficiente ca urmare a unor
instrumente comunicaţionale mai bune. Efectul cel mai semnificativ al noilor instrumente rezidă în
posibilizarea unei relaţionări crescute între utilizatori. Mişcarea surselor deschise de informaţii
constituie un ecosistem deoarece acestea se bazează pe modelul publici şi apoi filtrezi. Comunităţile
ce se bazează pe surse deschise au mai multe dezbateri decât în producţia administrată. Instrumentele
sociale au conferit grupurilor puterea de a se coaliza şi de a acţiona în arenele politice. Mai reliefează
că media sociale au facilitat crearea de ordine în universul de cunoaştere ce este organic.
Tehnologiile şi mişcările sociale pun presiune pe noţiunea de ordine şi pe capacitatea noastră de a
crea ordine în universul cunoaşterii. Producţia în colaborare poate conferi valoare societăţii şi
transforma modele anterioare de organizare a muncii. Modelul sistemelor ce facilitează cooperarea în
realizarea entităţilor informaţionale comune permite utilizatorilor să stabilească interactiv
semnificaţia obiectelor şi să creeze o ordine consensuală în universul cunoaşterii. Entităţile
informaţionale comune au apărut în reţeaua socială online datorită spiritului antreprenorial. Paz
Dennen afirmă că identităţile blogurilor sunt construcţii ce se dezvoltă de-a lungul timpului.
Bloggerii articulează întâmplările din viaţa curentă în postări, reputaţia şi vizibilitatea fiind factori
identitari importanţi. Construcţia identitară este o activitate necontenită în care se implică regulat

7
bloggerii. Împărtăşirea de informaţii despre sine într-un forum online este un mod fundamental de a
atrage cititorii şi de a participa în comunitate (membri individuali acoperă spaţii definite pe site-urile
reţelelor sociale). Blogurile diferă de Facebook în termeni de aşteptări identitare. Blogosfera nu a
devenit o grupare deschisă tuturor autorilor anonimi, chestiunile legate de identitate având un rol
critic în reţelele online. O identitate de blog este o altă reprezentare, determinată de context, a unei
persoane. Pseudonimitatea este o problemă importantă relaţionată de identitatea în comunitate.
Bloggerii doresc în general să menţină o distincţie între sinele de blogging şi cel curent.