Вы находитесь на странице: 1из 63

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRAITVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ETICĂ ŞI TRANSPARENŢĂ ÎN ADMINISTRAŢIA


PUBLICĂ

SUPORT DE CURS

LECTOR UNIV. DR. VICTOR TEODOR ALISTAR

BUCUREŞTI
CUPRINS

Cap I. NOŢIUNEA DE INTEGRITATE PUBLICĂ.......................................................

Cap II. TRANSPARENŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.............................................

Cap III. AVERTIZAREA ÎN INTERES PUBLIC............................................................


Date de identificare curs

Etică şi transparenţă în administraţia publică


Tipul cursului: opţional
Tutore: Victor Teodor Alistar

Date de identificare a titularului de curs

Nume: Victor Teodor Alistar


Birou: str. Povernei, nr. 6
Telefon: 021/3180897
Consultaţii: Vineri, 10:00-12:00, RAPPS

Materiale bibliografice

Suportul de curs conţine la sfârşitul fiecărui modul, referinţele bibliografice


obligatorii. Sursele bibliografice au fost stabilite astfel încât să asigure posibilitatea
extinderii nivelului de analiză şi, implicit comprehensiunea fiecărei teme.
Modulul 1. Noţiunea de integritate publică

Scopul şi obiectivele modulului


Prezentarea şi înţelegerea noţiunilor de integritate publică, conflict de interese şi
incompatibilităţi
Cunoaşterea aprofundată a aspectelor privitoare la conflictele de interese şi regimul
incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice

Schema logică a modulului


Noţiunea de integritate publică

Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi


funcţiilor publice
o Conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor
funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală
o Conflictul de interese privind aleşii locali
o Conflictul de interese privind funcţionarii publici

Incompatibilităţi
o Incompatibilităţi privind funcţia de membru al guvernului şi alte funcţii publice de
autoritate din administraţia publică centrală şi locală
o Incompatibilităţi privind aleşii locali
o Incompatibilităţi privind funcţionarii publici

Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi

Declaraţiile de avere şi de interese


Alte obligaţii

Conţinut informaţional detaliat

NOŢIUNEA DE INTEGRITATE PUBLICĂ


O condiţie esenţială pentru o bună şi corectă activitate a administraţiei publice este cea
privitoare la integritatea personalului care lucrează în acest sistem.
Integritatea, în principal, presupune conformarea faţă de dispoziţiile legale cu caracter
imperativ, atât faţă de cele prohibitive (ce impun abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni de către
funcţionarii publici), cât şi faţă de cele cu caracter onerativ (ce obligă pe funcţionar să realizeze o
acţiune).
Principalele reglementări în această materie sunt prevăzute în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, completate de dispoziţiile Legii nr. 144/2007 privind
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu modificările
ulterioare.

IMPORTANT Informaţiile prezentate în cadrul acestui capitol sunt relevante pentru demnitarii,
aleşii locali şi pentru funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
administraţiei publice din România. Ele nu sunt aplicabile personalului contractual.

1. CONFLICTUL DE INTERESE ŞI REGIMUL INCOMPATIBILITĂŢILOR ÎN


EXERCITAREA DEMNITĂŢILOR PUBLICE ŞI FUNCŢIILOR PUBLICE

Conform Legii nr. 161/2003 prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce
exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar
putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte
normative. Aceste norme se aplică persoanelor care exercită următoarele demnităţi publice şi funcţii
publice:
consilier prezidenţial şi consilier de stat din Administraţia Prezidenţială;
prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile
asimilate acestora, prefect şi subprefect;
aleşi locali;
IMPORTANT Legea înţelege prin ―aleşi locali‖ următoarele categorii de persoane: primarii şi
viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti, preşedinţii şi
vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni.
funcţionari publici.

Reglementarea prin lege a conflictului de lege are ca rol prevenirea, dar şi sancţionarea acelor situaţii
în care decizia luată de un funcţionar public, în general, este viciată de anumite interese patrimoniale,
situaţie în care realizarea interesul public şi privat, după caz, este afectată negativ.
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi
funcţiilor publice sunt:
imparţialitatea,
integritatea, transparenţa deciziei şi
supremaţia interesului public
2. CONFLICTUL DE INTERESE ÎN EXERCITAREA FUNCŢIEI DE MEMBRU AL
GUVERNULUI ŞI A ALTOR FUNCŢII PUBLICE DE AUTORITATE DIN
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ ŞI LOCALĂ

Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau
funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu
încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice
de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.
Aceste obligaţii nu privesc emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.

ATENŢIE Încălcarea obligaţiilor de mai sus constituie abatere administrativă, dacă nu constituie o
faptă mai gravă (de exemplu infracţiune), potrivit legii, iar actele administrative emise
sau actele juridice încheiate prin încălcarea acestor obligaţiil sunt lovite de nulitate
absolută.

Verificarea sesizărilor privind încălcarea acestor obligaţii se face de către Agenţia Naţională de
Integritate. Rezultatul verificărilor se prezintă primului-ministru, care dispune, prin decizie, asupra
măsurilor ce se impun.
În cazul conflictului de interese, Agenţia Naţională de Integritate poate fi sesizată de orice
persoană sau se poate sesiza din oficiu.

3. CONFLICTUL DE INTERESE PRIVIND ALEŞII LOCALI

Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să


nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea
funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I. Actele
administrative emise sau actele juridice încheiate ori dispoziţiile emise cu încălcarea obligaţiilor
prezentate sunt lovite de nulitate absolută.

ATENŢIE Orice persoană interesată poate sesiza, în scris, prefectul în legătură cu aceste fapte.

Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii


locali şi judeţeni sunt prevăzute în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi
completările ulterioare.

4. CONFLICTUL DE INTERESE PRIVIND FUNCŢIONARII PUBLICI

Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la
persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au
calitatea de soţ sau rudă de gradul I;
interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care
trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.

ATENŢIE În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat să se
abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l
informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat
să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în
termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.

În aceste cazuri conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic
căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care
are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţă.

IMPORTANT Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

IMPORTANT  Actele administrative sau juridice încheiate de o persoană aflătă în conflict de


interese sunt lovite de nulitate absolută. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în
situaţia actelor cu caracter normativ.
 Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim ca urmare a existenţei unui conflict de interese se poate adresa
instanţei de judecată.
 Orice persoană interesată poate sesiza în scris Agenţia Naţională de Integritate
cu privire la existenţa unei situaţii de conflict de interese.

Conflictul de interese în forma penală

Legea nr. 278/2006, care modifică actualul Cod penal în vigoare, a completat incriminarea
faptelor de corupţie cu art. 2531, care prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitiul
atribu’iilor de serviciu, îndeplineşte un act ori particip la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct
sau indirect, un folos material pentru sine, soţul sau, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau
pentru o alta persoana cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de munca în ultimii 5 ani sau din
partea căreia a beneficiat ori beneficiaza de servicii sau foloase de orice natura, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata maximă.
Dispoziţiile anterioare nu se aplica în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

IMPORTANT Codul Penal asimilează noţiunii de funcţionar public atât demnitarii, aleşii locali, cât
şi ambele categorii de personal, definindu-l ca fiind orice persoană care exercită
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare
de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei entităţi publice. Rezultă de aici că
infracţiunea de conflict de interese poate fi imputată şi unui angajat contractual.
5. INCOMPATIBILITĂŢI

Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de


Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului
titlu.

5.1. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de


autoritate din administraţia publică centrală şi locală
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a altor situaţii
prevăzute de Constituţie;
o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al
consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de
credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale;
funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale;
calitatea de comerciant persoană fizică;
calitatea de membru al unui grup de interes economic;
o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte.
Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora
sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate.
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care
îndeplinesc funcţii asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al
cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Funcţia de prefect şi subprefect este incompatibilă cu:
calitatea de deputat sau senator;
funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti;
funcţia de consilier local sau consilier judeţean;
o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului
de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale;
funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale;
calitatea de comerciant persoană fizică;
calitatea de membru al unui grup de interes economic;
o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte.
Prefecţii şi subprefecţii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Persoana care exercită una dintre funcţiile publice de autoritate prevăzute expres de lege este
obligată, la data depunerii jurământului sau, după caz, la data numirii în funcţie, să declare că nu se află
în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
În cazul în care, în timpul exercitării funcţiei publice de autoritate prevăzută de lege, apare unul
dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, se procedează după cum urmează:
pentru funcţia de prim-ministru, ministru şi ministru delegat, se aplică dispoziţiile corespunzătoare
din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu
modificările şi completările ulterioare;
pentru funcţia de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora, precum şi
pentru funcţia de prefect şi subprefect, constatarea cazului de incompatibilitate se face de ministrul
administraţiei publice, care îl va informa pe primul-ministru, pentru a dispune măsurile necesare.

5.2. Incompatibilităţi privind aleşii locali


Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti,
preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu:
funcţia de consilier local;
funcţia de prefect sau subprefect;
calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă, indiferent de
durata acestuia;
funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator,
membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de
execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi
societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice;
funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
o societate comercială;
funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările generale ale
societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a
unei societăţi comerciale de interes naţional;
calitatea de comerciant persoană fizică;
calitatea de membru al unui grup de interes economic;
calitatea de deputat sau senator;
funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcţie asimilată acestora;
orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate, în ţară sau în străinătate, cu excepţia
funcţiei de cadru didactic sau a funcţiilor în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii
neguvernamentale.
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti nu pot deţine, pe
durata exercitării mandatului, funcţia de consilier judeţean.
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti pot exercita
funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:
funcţia de primar sau viceprimar;
funcţia de prefect sau subprefect;
calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul
propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al
prefecturii din judeţul respectiv;
funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi
societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori
a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes
naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care
îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine
filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
calitatea de deputat sau senator;
funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.
O persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de
consilier judeţean.
Calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ la o societate
comercială înfiinţată de consiliul local, respectiv de consiliul judeţean.
Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director
general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor ori alte
funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu capital privat
sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale nu pot încheia
contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau
contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau
regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean
respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile judeţene respective.
Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care funcţiile sau calităţile respective sunt deţinute de
soţul sau rudele de gradul I ale alesului local.

IMPORTANT Starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului, respectiv


după numirea sau angajarea alesului local, ulterior validării mandatului, într-o
funcţie incompatibilă cu cea de ales local.
Alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage
starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie.

5.3. Incompatibilităţi privind funcţionarii publici


Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în
care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate
sau neremunerate, după cum urmează:
în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este
suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din
sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată;
în calitate de membru al unui grup de interes economic.
IMPORTANT Nu se află în situaţie de incompatibilitate funcţionarul public care este desemnat
printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să reprezinte sau să participe în
calitate de reprezentant al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul unor organisme
sau organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în
vigoare.

Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare


şi control cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ nu pot să-şi desfăşoare
activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani după ieşirea din
corpul funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor
acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt
soţi sau rude de gradul I. Această regulă se aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea de
demnitar.
ATENŢIE Orice persoană poate sesiza existenţa situaţiilor de incompatibilitate mai sus
menţionate.

Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Funcţionarul public poate candida pentru o funcţie eligibilă sau poate fi numit într-o funcţie de
demnitate publică.
Raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă:
pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales;
până la încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de demnitate publică, în cazul în care
funcţionarul public a fost ales sau numit.
Funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite.
Funcţionarilor publici le este interzis să fie membri ai organelor de conducere ale partidelor
politice şi să exprime sau să apere în mod public poziţiile unui partid politic.
Funcţionarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici nu pot
fi membri ai unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică.

5.4. Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi


Persoanelor care exercită următoarele demnităţi publice şi funcţii publice de autoritate din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor aflate exclusiv sub control parlamentar li se aplică regimul
incompatibilităţilor pentru miniştri şi, respectiv, secretari de stat, precum şi incompatibilităţile prevăzute
în legi speciale, după cum urmează:
membrii Curţii de Conturi;
preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie;
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
membrii Consiliului Concurenţei;
membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de administraţie
şi angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României;
directorul Serviciului Român de Informaţii, primadjunctul şi adjuncţii săi;
directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi;
membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului;
membrii consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române de
Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune;
membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES

IMPORTANT În mod excepţional, pentru persoanele numite, potrivit legii, de Preşedintele


României, de Parlament, la propunerea acestuia, sau de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, birourile permanente ale Camerelor, în şedinţă comună, pot
aproba, la sesizarea Preşedintelui României, îndeplinirea, în continuare, a funcţiei
care a generat cazul de incompatibilitate, dacă un interes public impune aceasta.

5.5. Declaraţiile de avere şi de interese


Persoanele care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice trebuie să depună o declaraţie
de interese, pe propria răspundere, cu privire la funcţiile şi activităţile pe care le desfăşoară, cu excepţia
celor legate de mandatul sau funcţia publică pe care o exercită.

IMPORTANT Funcţiile şi activităţile care se includ în declaraţia de interese sunt:


 calitatea de asociat sau acţionar la societăţi comerciale,
companii/societăţi naţionale, instituţii de credit, grupuri de interes
economic, precum şi membru în asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii
neguvernamentale;
 funcţia de membru în organele de conducere, administrare şi control ale
societăţilor comerciale, regiilor autonome, companiilor/societăţilor
naţionale, instituţiilor de credit, grupurilor de interes economic,
asociaţiilor sau fundaţiilor ori al altor organizaţii neguvernamentale;
 calitatea de membru în cadrul asociaţiilor profesionale şi/sau sindicale;
 calitatea de membru în organele de conducere, administrare şi control,
retribuite sau neretribuite, deţinute în cadrul partidelor politice, funcţia
deţinută şi denumirea partidului politic.

Persoanele precizate mai sus, care nu îndeplinesc alte funcţii sau nu desfăşoară alte activităţi
decât cele legate de mandatul sau funcţia pe care o exercită, depun o declaraţie în acest sens.
Declaraţia de interese se depune în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei
legi sau în termen de 15 zile de la data validării mandatului ori, după caz, de la data numirii în funcţie.
Declaraţiile de interese sunt publice şi se depun după cum urmează:
 Preşedintele României, la şeful Cancelariei Administraţiei Prezidenţiale;
 deputaţii şi senatorii, la secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte;
 consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia Prezidenţială, la şeful
Cancelariei Administraţiei Prezidenţiale;
 membrii Guvernului, secretarii de stat şi subsecretarii de stat, la secretarul general al
Guvernului;
 persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate celei de ministru, secretar de stat sau
subsecretar de stat, la secretarul general al autorităţii publice sub controlul căreia se află;
 magistraţii, la preşedintele instanţei sau la conducătorul parchetului la care funcţionează;
preşedinţii instanţelor şi conducătorii parchetelor, la preşedinţii instanţelor şi, respectiv,
conducătorii parchetelor superioare; preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi procurorul general al
Parchetului Naţional Anticorupţie, la Consiliul Superior al Magistraturii;
 prefecţii şi subprefecţii, la secretarul general al prefecturii;
 aleşii locali, la secretarul unităţii administrativ-teritoriale;
 funcţionarii publici, la compartimentul de resurse umane din cadrul autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau, după caz, al unităţilor din care fac parte.
5.6. Alte obligaţii
 Se interzice folosirea sau permisiunea de a folosi numele însoţit de calitatea persoanei care
exercită demnităţile publice şi funcţiile publice prevăzute în prezentul titlu în orice formă de
publicitate a unui agent economic român sau străin, precum şi a vreunui produs comercial,
naţional sau străin.
 Se interzice folosirea sau permisiunea de a folosi imaginea publică, numele, vocea sau
semnătura persoanei care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice prevăzute în
prezentul titlu pentru orice formă de publicitate privitoare la o activitate care aduce profit,
cu excepţia publicităţii gratuite pentru scopuri caritabile.
 Se interzice persoanelor care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică dintre cele
prevăzute în prezentul titlu folosirea sau exploatarea directă sau indirectă a informaţiilor
care nu sunt publice, obţinute în legătură cu exercitarea atribuţiilor, în scopul obţinerii de
avantaje pentru ei sau pentru alţii.
Sumarul modulului
Integritatea, în principal, presupune conformarea faţă de dispoziţiile legale cu caracter
imperativ, atât faţă de cele prohibitive (ce impun abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni de către
funcţionarii publici), cât şi faţă de cele cu caracter onerativ (ce obligă pe funcţionar să realizeze o
acţiune).
Principalele reglementări în această materie sunt prevăzute în Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, completate de dispoziţiile Legii nr. 144/2007
privind privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu modificările
ulterioare.
Conform Legii nr. 161/2003 prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce
exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar
putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte
normative.
Aceste norme se aplică persoanelor care exercită următoarele demnităţi publice şi funcţii
publice:
consilier prezidenţial şi consilier de stat din Administraţia Prezidenţială;
prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile
asimilate acestora, prefect şi subprefect;
aleşi locali (primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti,
preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni);
funcţionari publici

Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de


Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului
titlu.
Starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului, respectiv după numirea
sau angajarea alesului local, ulterior validării mandatului, într-o funcţie incompatibilă cu cea de ales
local. Persoanele care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice trebuie să depună o declaraţie de
interese, pe propria răspundere, cu privire la funcţiile şi activităţile pe care le desfăşoară, cu excepţia
celor legate de mandatul sau funcţia publică pe care o exercită.

Bibliografie modul
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei
Legea nr. 144/2007 privind privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, cu modificările ulterioare.
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Ion Popescu-Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999
Modulul 2. Transparenţa administraţiei publice

Scopul şi obiectivele modulului


Prezentarea şi înţelegerea noţiunilor de transparenţă şi liber acces la informaţiile publice
Examinarea aprofundată şi înţelegerea aspectelor privitoare la transparenţa decizională şi
accesul la informaţiile de interes public
Cunoaşterea şi evaluarea instrumentelor legislative ale liberului acces la informaţii

Schema logică a modulului


Abordarea transparenţei la nivelul Uniunii Europene

Abordarea în România
o Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică

o Transparenţa decizională
 De ce este importantă transparenţa?
 Participarea cetăţenească şi transparenţa
 Prevederile legii transparenţei
 Procesele reglementate de Legea transparenţei
 Participarea la procesele reglementate de Legea transparenţei
 Participare la procesul de elaborare a actelor normative
 Participarea la şedinţe publice
 Căi de atac reglementate de Legea transparenţei
 Aspecte practice în aplicarea Legii transparenţei
 Posibile probleme în aplicarea Legii transparenţei
 Măsuri adiţionale care pot conduce la creşterea transparenţei

o Liber acces la informaţiile de interes public


 Accesul la informaţiile de interes public în România
 Instrumente legislative ale liberului acces la informaţia de interes public
Constituţia
Legea 544/2001
 Modificări legislative
 Evaluarea cadrului legislativ în vigoare, privind asigurarea liberului acces la
informaţii de interes public
Conţinut informaţional detaliat

NOŢIUNEA DE INTEGRITATE PUBLICĂ


1) Abordarea la nivelul Uniunii Europene

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa consacră în Partea I, Titlul V – Exercitarea


competenţelor Uniunii, Capitolul II - Dispoziţii speciale, o serie de principii cu incidenţă directă asupra
modului de asigurare a transparenţei. Principiul democraţiei reprezentative1 consfinţeşte dreptul oricărui
cetăţean să participe la viaţa democratică a Uniunii şi asigură adoptarea deciziilor într-un mod cât mai
deschis şi la un nivel cât mai apropiat de cetăţean. De asemenea este recunoscut dreptul cetăţenilor,
asociaţiilor reprezentative şi societăţii civile de a-şi putea face cunoscute punctul de vedere, Uniunea
urmând să întreţină un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei, cu aceste structuri2.
Nu în ultimul rând Constituţia Europeană consacră în mod expres principiul transparenţei
procedurilor instituţiilor, organelor, organismelor şi agenţiilor Uniunii3 în conţinutul acestuia fiind
cuprinse: obligaţia instituţiilor Uniunii de a-şi desfăşura activitatea în modul cel mai deschis posibil,
caracterul public al dezbaterilor Parlamentului European şi ale Consiliului (este pentru prima dată
pentru acesta din urma când şedinţele sunt publice), atunci când adopta o propunere legislativa, dreptul
cetăţenilor Uniunii şi al persoanelor juridice cu sediul într-un stat membru sau înregistrate într-un stat
membru de a avea acces la documentele instituţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Partea a III-a a
Constituţiei - o lege europeana care va stabili limitele acestui acces, precum şi regulile de procedura ale
fiecărei instituţii.

2) Abordarea în România
A. Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică4
Una dintre cauzele cele mai importante cauze ale apariţiei şi întreţinerii fenomenului de corupţie
este lipsa de transparenţă a sistemului administrativ. Ca atare apare necesitatea ca, pe de o parte, să fie
completat cadrul legislativ privitor la transparenţa administraţiei publice, iar de pe altă parte să fie
continuată implementarea prevederilor deja existente pentru a atinge anumite standarde de transparenţă
în sectorul public. În acest sens se vor avea în vedere revizuiri legislative, expuse în planul de acţiune, în
următoarele domenii: acordarea de finanţări nerambursabile din fondurile publice, finanţarea partidelor
politice, alocarea fondurilor publice pentru publicitate, regimul achiziţiilor publice, regimul

1
Articolul I-46 - Principiul democraţiei reprezentative
2
Articolul I-47 - Principiul democraţiei participative
3
Articolul I-50
4
Reprezintă obiectivul 1 al domeniului prioritar I: prevenire, transparenţă, educaţie din cadrul Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2005-2007
funcţionarilor publici, regimul inspecţiilor la agenţii economici. În privinţa accesului la informaţia de
interes public, respectiv în privinţa participării cetăţeneşti la procesul de luare a deciziilor, se poate
constata, pe de-o parte, implementarea parţială a prevederilor legale şi, pe de altă parte, întârzierea în
revizuirea reglementărilor care restrâng accesul la informaţie în sensul unei definiri precise a
informaţiilor exceptate de la accesul public. În acest domeniu se va continua monitorizarea
implementării acestor acte normative.
Un accent important în cadrul acestui obiectiv se pune pe includerea normelor incluse în
codurile de conduită în programele de pregătire profesională specializată a personalului din sectoare
publice considerate vulnerabile.
În scopul asigurării coordonării luptei împotriva corupţiei şi a coerenţei politicilor publice din
domeniu, planul de acţiune include referiri la strategii şi planuri anticorupţie sectoriale (de exemplu:
sectorul vamal, poliţia şi instituţiile de control). Strategiile sectoriale vor include responsabilităţi clare
pentru toate organele cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei în ariile respective (de exemplu
Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Finanţelor Publice).
În vederea creşterii calităţii actului de control şi a probelor, se vor realiza de către structurile de control
administrativ planuri de control pe sectoarele cele mai vulnerabile, în cooperare cu Parchetul Naţional
Anticorupţie.

B. Transparenţa decizională
Pentru întregirea cadrului legal care consacră principiul transparenţei, în anul 2003 a fost
adoptată Legea nr. 52 privind transparenţa decizională în administraţia publică, care impune entităţilor
publice să permită participarea societăţii civile şi a reprezentanţilor comunităţii de afaceri, cu rol
consultativ, la procesul decizional. Aceştia urmează să fie consultaţi atât în faza de concepţie şi
elaborare, cât şi în cea de implementare a deciziilor, în vederea asigurării calităţii şi legitimităţii acestora.
Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât în stadiul
de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării deciziilor,
furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de natură financiară ori în
legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice.
Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei entităţi
publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile superioare
feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.
a. De ce este importantă transparenţa?
Din totalul actelor normative emise în România, majoritatea covârşitoare sunt creaţia puterii
executive. Dincolo de normele emise direct de Guvern prin intermediul ordonanţelor şi a ordonanţelor
de urgenţă, marea majoritate a legilor adoptate de Parlament sunt iniţiate de Guvern, fiind redactate în
cadrul instituţiilor administraţiei publice. În aplicarea legilor şi ordonanţelor, Guvernul, ministerele, alte
instituţii statale centrale sau de la nivel local, dar şi toate instituţiile administraţiei publice locale emit în
mod continuu un mare număr de acte normative.5 Tot acest corp de legislaţie apare şi este frecvent
modificat fără implicarea celor interesaţi, fie că sunt cei care urmează să aplice actele respective sau cei a
căror activitate este reglementată prin acestea.
Lipsa transparenţei decizionale, alături de alte carenţe ale activităţii de reglementare, conduce la
încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative. Absenţa consultărilor face ca
normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o accentuată instabilitate legislativă
şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal existent în România. Aplicarea reală a principiului
transparenţei ar duce la o mai mare încredere în legi şi reglementări, din moment ce ele au fost adoptate
cu consultarea celor interesaţi. Încrederea în cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de
respectare a legii, cu consecinţe pozitive asupra dezvoltării economice şi a menţinerii unor relaţii de
cooperare între aparatul guvernamental şi societate.

b. Participarea cetăţenească şi transparenţa


Legea transparenţei prevede o modalitate de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor la nivelul
administraţiei. Sfera modurilor de participare a cetăţenilor în viaţa organelor administrative statale este
mult mai largă. Încercând să definim participarea cetăţenească, vom spune că ea este procesul prin care
preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate procesului de luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice
locale.6
Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:
Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni.
Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie mai mare pentru
cetăţeni.
Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legătură cu deciziile ce trebuie luate.
Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict.
Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreună problemele şi oportunităţile într-un
mod mult mai creativ.

5
În cursul anului 2001, spre exemplu, Parlamentul a adoptat 796 de legi în timp ce Guvernul a adoptat 88 de ordonanţe şi 195 de
ordonanţe de urgenţă. Tot în 2001, au fost adoptate 1366 de Hotărâri de Guvern, dintre care 1320 au fost publicate în Monitorul Oficial.
Ministerele şi alte instituţii ale administraţiei centrale au adoptat 729 de ordine care au fost publicate în Monitorul Oficial. Aceste date
au fost obţinute folosind baza de date legislativă a programului LEGE4.
6
Pentru detalii, vezi Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului
decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute—Programul de Asistenţă pentru Administraţia
Publică din România, Bucureşti 2001.
Valori de bază pentru practicarea participării publice:7
Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni care le afectează
viaţa.
Participarea publică include promisiunea că aceasta va influenţa decizia.
Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor tuturor
participanţilor.
Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane potenţial afectate.
Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de implicare.
Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a afectat decizia.
Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţiile necesare pentru ca aceştia să
participe într-un mod cât mai semnificativ.

Metodele de participare cetăţenească variază in funcţie de nivelul implicării publicului în


activitatea administraţiei.

Paleta participării publice8


Informare Consultare Implicare Colaborare Delegare
Scop: Scop: Scop: Scop: Scop:
Oferirea de Obţinerea de Lucrul direct cu Parteneriat cu Plasarea deciziei
informaţii răspunsuri de la publicul, pe tot publicul în fiecare finale în mâinile
echilibrate şi public în legătură parcursul aspect al luării publicului.
obiective către cu analize, procesului, pentru deciziilor, inclusiv
public pentru ca alternative, decizii, a se asigura că în elaborarea
acesta să înţeleagă acte normative, problemele şi alternativelor şi
problemele, etc. îngrijorările identificarea
alternativele şi publicului sunt soluţiei preferate.
soluţiile. înţelese şi luate în
considerare în
mod real.
Promisiune: Promisiune: Promisiune: Promisiune: Promisiune:
„Vă ţinem la „Vă ţinem la „Lucrăm cu voi „Ne adresăm vouă „Vom pune în
curent‖. curent, vă pentru a ne asigura pentru a primi practică ceea ce
ascultăm sugestiile că problemele şi sfaturi directe şi decideţi voi‖.
şi îngrijorările şi vă îngrijorările sugestii inovative
comunicăm cum voastre se reflectă pentru formularea
au fost influenţate direct în soluţiilor şi
deciziile de alternativele încorporăm
participarea dezvoltate şi vă sfaturile şi
publică‖. comunicăm cum recomandările
au fost influenţate voastre în luarea
deciziile de deciziei, în cea mai
participarea mare măsură
publică‖. posibilă‖.
Exemple de Exemple de Exemple de Exemple de Exemple de
instrumente folosite: instrumente folosite: instrumente folosite: instrumente folosite: instrumente folosite:
Comunicate Solicitarea de Grupuri de lucru Comitete Vot direct
publice comentarii Audieri publice consultative Referendum
Afişe Focus grupuri Vot deliberativ cetăţeneşti Jurii cetăţeneşti

7
După International Association for Public Participation.
8
Idem.
Paleta participării publice8
Informare Consultare Implicare Colaborare Delegare
Broşuri Chestionare Audieri publice Decizii delegate
Buletine Condici de sugestii Construirea
informative Întâlniri publice consensului
Comunicare prin Audieri publice Referendum
radio/TV local
Site-uri de web
Prezentări publice
Rapoarte anuale

În acest context, procesele prevăzute de Legea transparenţei prevăd iniţiativa administraţiei de a


implica cetăţenii în probleme specifice – luarea deciziilor în cadrul şedinţelor publice şi elaborarea de
acte normative. Utilizarea altor tehnici de participare rămâne în continuare necesară.

c. Prevederile legii transparenţei


Potrivit Legii transparenţei, cetăţenii şi organizaţiile constituite de aceştia îşi vor putea exprima
opiniile şi interesele în legătură cu elaborarea de acte normative şi în legătură cu luarea unor decizii
administrative. Instrumentele pe care le au la îndemână sunt consultarea lor de către autorităţile publice
în legătură cu proiectele de acte normative şi participarea la şedinţele publice ale respectivelor autorităţi.
Vom trata în cele ce urmează separat cele două procese.

Legea nu trebuie privită ca favorizând cetăţenii şi defavorizând lucrătorii în administraţie pentru că


măreşte volumul de muncă. Din contra, administraţia primeşte numeroase informaţii valoroase şi
necesare, în mod gratuit şi particularizat pentru proiectul de act normativ sau decizia respectivă. Îşi
sporeşte astfel capacitatea de a lua hotărâri şi de a adopta acte normative coerente şi adaptate nevoilor,
care vor fi mai uşor acceptate şi puse în aplicare.

d. Procesele reglementate de Legea transparenţei


Autorităţile publice a căror activitate cade sub incidenţa Legii transparenţei adoptă sau
redactează în mod constant acte normative şi iau decizii care influenţează viaţa sau activitatea
oamenilor. Legea transparenţei permite cetăţenilor să comenteze proiectele de acte normative şi să îşi
spună cuvântul referitor la deciziile care sunt adoptate de autorităţile publice în cadrul unor şedinţe
publice. Vom discuta, pe rând, despre fiecare dintre acestea.
Un act normativ este un act cu aplicabilitate generală adoptat de o autoritate publică. Actele
normative pot fi adoptate de Parlament sau de organe ale administraţiei publice (Guvern, Ministere,
organe ale administraţiei publice centrale şi locale).
Proiectele de acte normative pot fi clasificate în proiecte elaborate în cadrul unor organe ale
administraţiei publice şi proiecte elaborate în afara administraţiei. Toate actele adoptate de autorităţi
administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, intră sub incidenţa Legii transparenţei. Proiectele de lege
sunt şi ele redactate de organe ale administraţiei publice (de regulă Ministere) înainte de a fi supuse
aprobării Guvernului şi înaintate în Parlament.
În consecinţă, şi proiectele de lege intră sub incidenţa Legii transparenţei. Singura categorie de
proiecte de acte normative care nu sunt supuse prevederilor Legii transparenţei sunt propunerile
legislative redactate de membri ai Parlamentului şi înaintate de aceştia Camerei în care activează.

Actele normative pot reglementa situaţii noi sau pot fi acte de modificare, completare sau
înlocuire ale unora deja existente. Potrivit legii, cetăţenii trebuie consultaţi asupra tuturor proiectelor de
actelor normative emise sau redactate de autorităţi publice, cu câteva excepţii.

Nu are loc un proces de consultare în cazul elaborării unor acte normative:


privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică,
privind interesele strategice, economice şi politice, ale ţării,
conţinând valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale sau
financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau
privind datele personale

Interzicerea participării la elaborarea unor acte normative, chiar dacă acestea vizează domenii
importante precum securitatea naţională, este lipsită de sens în condiţiile în care actele sunt publicate în
Monitorul Oficial.
În situaţii care, datorită circumstanţelor excepţionale, impun adoptarea unor soluţii imediate,
pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public, este prevăzută posibilitatea de a adopta acte
normative fără a urma un proces consultativ. Această reglementare îşi poate dovedi utilitatea în situaţii
de criză. În caz de cutremur, de exemplu, Guvernul poate emite hotărâri care să limiteze efectele
dezastrului. Din cauza timpului limitat de reacţie avut la dispoziţie, un proces de consultare nu poate
avea loc.

Este important însă ca această excepţie să nu fie folosită şi în situaţii care nu sunt deloc „excepţionale‖.
Trebuie observată legătura actului emis cu situaţia excepţională respectivă. Chiar într-o reală situaţie de
excepţie, numai actele normative care evită o gravă atingere adusă interesului public pot fi adoptate fără
consultări.

Legea transparenţei face de mai multe ori precizarea că opiniile exprimate de cetăţeni sau
organizaţii în timpul consultărilor au doar valoare de recomandare. Decizia rămâne la latitudinea
autorităţii publice. Actul normativ va fi trimis, după consultări, spre analiză şi avizare, potrivit
procedurii legale privind elaborarea actelor normative. El va include modificări redactate pe baza acelor
opinii, exprimate în procesul de consultare, care au fost selectate de către funcţionarii publici
responsabili de redactarea actului respectiv.
Autorităţile publice sunt obligate de lege să precizeze, în raportul anual privind transparenţa
decizională, numărul de recomandări incluse în proiectele de acte normative. Deşi nu este expres
prevăzut de lege, autorităţile publice pot face publice motivele includerii doar a unor puncte de vedere
sau a respingerii altora.
Şedinţele publice la care se referă Legea transparenţei sunt, în fapt, toate şedinţele care sunt
necesare pentru desfăşurarea activităţii autorităţii publice respective şi pe care autoritatea respectivă le
declară ca fiind publice. Excepţiile sunt expres reglementate de lege.

Cetăţenii şi asociaţiile legal constituite nu pot participa la şedinţele în care sunt prezentate informaţii:
privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică,
privind interesele strategice economice şi politice ale ţării,
conţinând valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale sau
financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau
privind datele personale

Definiţia dată de lege şedinţelor publice lasă declararea acestora ca publice la latitudinea
autorităţilor respective, prin regulamentul lor de organizare şi funcţionare.

e. Participarea la procesele reglementate de Legea transparenţei


Pentru a influenţa decizii sau acte normative, persoanele pot participa fie individual, în calitatea
lor de cetăţeni, fie organizaţi în ceea ce legea numeşte „asociaţii legal constituite‖. Legea nu limitează în
nici un fel accesul la mecanismele prevăzute de aceasta, oricine având dreptul de a participa, indiferent
de ce interes reprezintă.
Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Din formularea actuală a textului de lege reiese că cetăţenii străini sau apatrizii, inclusiv cei rezidenţi în
România, nu se pot folosi de mecanismele create de Legea transparenţei. Ei însă pot apela la
organizaţiile legal constituite pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute de lege.

Organizaţiile pot participa şi ele, prin reprezentanţii lor. Legea transparenţei dă dreptul de
participare numai organizaţiilor „de reprezentare civică‖, adică a organizaţiilor neguvernamentale,
sindicatelor şi altor organizaţii non-profit recunoscute legal.
Organizaţiile neguvernamentale sunt asociaţiile şi fundaţiile reglementate de Ordonanţa nr. 26/2000,
aşa cum a fost modificată de Ordonanţa 37/2003 şi de Legea 246/2005.9

Nu pot folosi direct mecanismele acestei legi societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste,
asociaţiile agricole, partidele politice. Ele pot să intervină fie prin intermediul unor persoane (cum ar fi
proprietari, membri, persoane cu funcţii de conducere) fie prin intermediul unor organizaţii
neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele.
Un punct de vedere poate fi susţinut de o persoană, de o asociaţie fără personalitate juridică, de
o persoană juridică non-profit sau de o coaliţie.

f. Participare la procesul de elaborare a actelor normative

Surse de informare cu privire la proiectele de acte normative supuse consultărilor:


anunţ pe pagina de Internet a instituţiei publice;
anunţ afişat într-un spaţiu accesibil publicului din sediul instituţiei;
mass-media, dacă aceasta preia anunţul trimis de instituţia respectivă.

Analizând modurile de informare cerute de lege, observăm că se presupune, ca şi în cazul Legii


accesului la informaţiile de interes public, existenţa unui site de web al instituţiei, care să fie şi actualizat
periodic. De asemenea, putem observa că difuzarea către mass-media a anunţului este obligatorie.
Depinde de instituţia respectivă către ce mijloace de informare în masă direcţionează anunţul, precum şi
de organele mass-media în ce măsură sunt interesate să îl publice.
Anunţul va cuprinde:
nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau referatul de aprobare;
textul complet al proiectului de act normativ;
termenul de trimitere a comentariilor (cel puţin 10 zile) şi
modul în care cei interesaţi pot trimite în scris comentariile.

O altă modalitate importantă de a primi informaţia referitoare la consultările asupra proiectelor de acte
normative este procedura depunerii unei cereri la autoritatea publică respectivă.

9
Pentru detalii a se vedea Marieta Avram, Marian Nicolae, Horaţiu Dumitru, Bogdan Dumitrache, Ghid legislativ pentru organizaţiile
neguvernamentale din România, APADOR-CH, Bucureşti, 2002.
Formularea legii este destul de vagă, menţionând că proiectele de acte normative vor fi trimise
tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii. Este de presupus că
instituţiile publice vor stabili proceduri pentru trimiterea anunţurilor către cei care au depus cereri.
Puteţi solicita însă ca anunţurile să va fie trimise în formă electronică, la o adresă de e-mail pe care o
veţi preciza în cerere.
Observăm că aici, în privinţa informării, Legea transparenţei se referă, la persoane, nu la cetăţeni,
deci atât cetăţenii străini şi apatrizii cât şi persoanele juridice, orice formă de organizare ar avea, pot
primi informaţiile despre proiectele de acte normative. Repetăm că numai cetăţenii şi organizaţiile
neguvernamentale pot să fie şi consultate.
În cazul actelor normative cu relevanţă asupra mediului de afaceri, instituţia publică iniţiatoare
va transmite anunţul către asociaţiile de afaceri şi către alte asociaţii legal constituite, pe domenii
specifice de afaceri.
Potrivit legii, participarea la elaborarea de acte normative se poate face în procesul de redactare a
unui proiect de act normativ, anterior supunerii spre analiză şi avizare autorităţii publice care l-a
elaborat. Cetăţenii au la dispoziţie un timp limitat, stabilit de autoritatea publică şi făcut public în
anunţul iniţial. Acest termen nu poate fi însă mai scurt de 10 zile de la data publicării anunţului.
Comentariile, prevăzute de lege ca „propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare‖, vor fi
primite de o persoană desemnată special de conducătorul autorităţii publice.
O altă modalitate de consultare, pe lângă comunicarea de comentarii în scris, o reprezintă
organizarea de dezbateri publice. Dezbaterile publice pot fi solicitate în scris de către o asociaţie legal
constituită sau de o altă autoritate publică, iar autoritatea publică iniţiatoare a proiectului de act
normativ este obligată să le organizeze.

Din partea societăţii civile, solicitarea organizării de dezbateri publice poate fi făcută doar de organizaţii
nu şi de către persoane individuale. Însă nimic nu împiedică cetăţenii să participe la dezbateri, chiar dacă
nu reprezintă o organizaţie. De asemenea, deşi autorităţile publice nu sunt neapărat beneficiare în mod
direct ale procedurilor din Legea transparenţei, totuşi ele pot fi cele care solicită organizarea unor
dezbateri publice.

Dezbaterile vor avea loc în termen de cel mult 10 zile de la publicarea anunţului privind
organizarea lor. Legea nu prevede nici o modalitate de organizare şi structurare a acestor dezbateri
publice.

Termenul de dezbatere publică a fost folosit în România pentru a descrie o întâlnire publică în care
se oferă o oportunitate formală pentru schimbul de informaţii. De exemplu, dezbaterile publice au
oferit o oportunitate pentru un schimb de informaţii pe tema bugetelor planificate ale primăriei.
Împărtăşind câteva dintre caracteristicile întâlnirilor şi audierilor publice, dezbaterile publice sunt într-o
oarecare măsură, un format unic în România, care se dovedeşte a servi foarte bine nevoilor
comunităţilor, în acest timp.
Audierile publice sunt de obicei mult mai formale decât întâlnirile publice. O audiere publică
este caracterizată prin ascultarea atentă de către oficiali a comentariilor cetăţenilor. [...] La audirea
publică, reprezentanţii administraţiei ascultă şi nu oferă răspunsuri, deoarece o audire publică nu este o
oportunitate pentru un schimb de informaţii interactiv (comparativ cu discuţiile unei întâlniri publice de
mai sus). Formatul de audiere şi ascultare ajută la asigurarea că: (a) procesul va rămâne apolitic; (b)
personalităţile nu devin un factor de concentrare a atenţiei; (c) oficialii guvernamentali nu devin
defensivi şi (d) nu doar una sau două teme de discuţie ocupă întreg timpul alocat. După ce toţi cetăţenii
care au dorit să vorbească au făcut acest lucru (sau după ce timpul pentru comentarii publice a expirat),
oficialii mulţumesc cetăţenilor pentru participare şi, de obicei, în acest moment audierea se încheie10.

Audierea publică este un proces de consultare în care procedurile permit tuturor părţilor
interesate să prezinte puncte de vedere bine argumentate (depoziţii) şi să descrie fapte în legătură cu
o anumită temă supusă atenţiei factorilor de decizie în materie de politici publice. În urma acestori
eforturi părţile implicate se aşteaptă ca factorii de decizie să ia în consideraţie şi să se inspire
considerabil din propunerile făcute atunci când elaborează proiecte legislative.
Deşi obiectul procesului de audiere publică este în esenţă redactarea unui raport pe baza
depoziţiilor scrise, cea mai spectaculoasă fază este evenimentul public propriu-zis care oferă o scenă
pentru depunerea verbală a depoziţiilor. În acest sens evenimentul public creează cadrul pentru
prezentări spectaculoase care atrag atenţia publică asupra temei puse în discuţie. De aceea,
prezentatorii sunt aleşi în funcţie de potenţialul lor de a avea impact din punct de vedere al relaţiilor
publice. În orice caz, mărturiile scrise sunt acelea care au parte de examinare detaliată de către
experţi11.

Alte tehnici de consultare ce pot fi folosite şi care pot fi solicitate de către cetăţeni, deşi nu sunt
expres prevăzute în lege:
consultarea electronică, sub forma unui forum electronic
întâlniri în comunitate, organizate de autoritatea publică locală într-un loc public, în apropierea
comunităţii care va fi afectată de actul normativ respectiv şi nu la sediul autorităţii.

10
Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului decizional în
administraţia publică locală, Research Triangle Institute – Programul de Asistenţă pentru Administraţia Publică din
România, Bucureşti 2001.
11
Academia de Advocacy, www.advocacy.ro
g. Participarea la şedinţe publice
Autoritatea publică este obligată să facă public anunţul cu privire la şedinţă cu cel puţin trei zile înainte
de desfăşurarea acesteia. Anunţul va fi făcut public prin:
afişare la sediul autorităţii;
inserare în site-ul de web;
comunicare către mass-media.
Anunţul va conţine:
data, ora şi locul de desfăşurare;
ordinea de zi.

Observaţiile făcute în partea referitoare la acte normative se menţin şi aici: legea presupune
existenţa unui site de web al instituţiei, care să fie şi actualizat periodic. Difuzarea către mass-media a
anunţului privind şedinţa este obligatorie. Depinde de instituţia respectivă către ce mijloace de
informare în masă direcţionează anunţul, precum şi de organele mass-media în ce măsură sunt
interesate să îl publice.
Legea prevede că anunţul trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor şi asociaţiilor legal constituite care
au prezentat anterior sugestii şi propuneri, în scris, referitor la aspectele ce vor fi discutate în cadrul
şedinţei. Legea face aici referire la acele persoane sau organizaţii care, folosindu-se fie de dreptul la
petiţie, fie de procedurile Legii transparenţei privitoare la consultările asupra proiectelor de acte
normative, au formulat anterior puncte de vedere legate de subiectele de pe ordinea de zi a respectivei
şedinţe. Această procedură presupune că persoana responsabilă cu trimiterea anunţului va verifica,
înainte de fiecare şedinţă publică, ordinea de zi şi registrul în care s-au înscris petiţiile cetăţenilor, lista
celor care au depus comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor fi dezbătute şi,
eventual, lista participanţilor la dezbaterile asupra acelor acte, pentru a realiza o listă suplimentară de
distribuţie a anunţului. În lipsa unui sistem informatizat de evidenţă a petiţiilor şi comentariilor asupra
proiectelor de acte normative, această operaţiune este foarte mare consumatoare de timp şi energie.
Participarea la şedinţă se va face în limita numărului de locuri din sala în care se va desfăşura
şedinţa. Pentru a determina cine sunt persoanele care au prioritate, legea introduce noţiunea de „ordine
de precădere‖ şi lasă la dispoziţia persoanei care conduce şedinţa să stabilească cine are mai mare interes
în a participa. Criteriul celui mai mare interes nu poate fi folosit în sensul de a împiedica participarea la
şedinţa publică a categoriilor de persoane protejate prin prevederile Ordonaţei 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare. Mass-media are
acces preferenţial la şedinţă, trecând peste ordinea de precădere.
Acelaşi preşedinte de şedinţă mai are la îndemână un instrument de control al şedinţei —
posibilitatea de a avertiza sau chiar de a evacua din sală un participant, în cazul în care acesta nu
respectă regulamentul de organizare şi funcţionare a şedinţelor, parte a regulamentului instituţiei publice
respective. Cei care nu pot participa la şedinţă vor avea acces, în condiţiile legii accesului la informaţiile
de interes public, la minuta şedinţelor publice.
Ca şi în cazul actelor normative, contribuţiile participanţilor la şedinţele publice au doar valoare
de recomandare, adoptarea deciziilor ţinând de competenţa exclusivă a autorităţilor publice.

h. Căi de atac reglementate de Legea transparenţei


Legea transparenţei prevede căi de atac în cazul în care nu este respectată. Prin art. 13, persoanele
sau organizaţiile au dreptul de a ataca în contencios administrativ 12 instituţiile publice care nu respectă
legea. Prevederea face trimitere la procedura reglementată de Legea 554/2004,13 aşa cum a fost ea
modificată şi completată până în prezent. Cel care face plângerea în instanţă va trebui să facă dovada
lezării unui drept sau interes legitim al său prin neaplicarea sau aplicarea eronată a Legii transparenţei.
Persoana respectivă va trebui să urmeze, în prealabil, procedura de plângere administrativă la instituţia
publică care a permis lezarea dreptului.
Mai mult, dacă un funcţionar nu permite accesul la şedinţele publice sau împiedică implicarea în
consultările cu privire la proiecte de acte normative, poate fi sancţionat pentru abatere disciplinară. În
primul rând, este important să vedem ce înseamnă termenii „permitere‖ sau „împiedicare‖, în înţelesul
Legii transparenţei. Legea nu precizează înţelesul acestor termeni, aşa încât demersurile trebuie să fie
argumentate, pentru a arăta în mod clar cum anume a fost cineva împiedicat să participe. În al doilea
rând, trebuie să arătăm că legea se referă la funcţionar, adică la orice angajat al unei instituţii publice.
Sancţionarea se face diferenţiat dacă este vorba despre un funcţionar public sau de alt funcţionar al
instituţiei publice respective.
Statutul funcţionarului public, Legea nr. 188/1999,14 prevede că abaterea disciplinară poate fi
sancţionată cu:
avertisment,
mustrare,
diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni,
suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani,

12
Legea contenciosul administrativ reglementează dreptul oricărei persoane de a ataca în justiţie fie acte emise de autorităţile
administraţiei publice, dacă prin acestea i-au fost vătămate drepturi sau interese legitime, fie refuzul administraţiei publice de a
răspunde unei cereri referitoare la drepturile sau interesele sale legitime.
13
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ abrogă dipoziţiile Legii nr. 29/1990.
14
Legea 188/1999, Statutul funcţionarilor publici, Monitorul Oficial 600/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioada de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a
salariului,
destituirea din funcţie.

Funcţionarul poate fi sancţionat cu avertisment sau cu mustrare de către conducătorul


compartimentului în care funcţionează respectivul funcţionar. Cei împiedicaţi să participe la şedinţe sau
consultări trebuie să adreseze un memoriu superiorului direct, prin care să ceară sancţionarea
funcţionarului. Celelalte tipuri de sancţiuni, mai grave, se aplică de către conducătorul instituţiei, la
propunerea comisiei de disciplină. În acest caz, memoriul trebuie înaintat conducătorului unităţii, cu
cererea de a sesiza comisia de disciplină, sau membrilor comisiei de disciplină. Trebuie reţinut că
aprecierea cererii de sancţionare este la latitudinea funcţionarilor superiori, fără a exista prea multe
mijloace eficiente de a controla dacă aceştia declanşează într-adevăr procedura de sancţionare.
Pentru angajaţii instituţiilor publice care nu sunt funcţionari publici, sancţionarea se face sub
regimul Codului Muncii. Potrivit noului Cod al Muncii, în vigoare din 1 martie 2003, un angajat poate fi
sancţionat cu:
avertisment scris,
suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile
lucrătoare,
retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile,
reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%,
reducerea salariului de bază şi, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3
luni cu 5-10%
desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Sancţiunea se aplică de către angajator.
Conducătorii instituţiilor publice care nu sunt funcţionari publici, fiind fie demnitari, fie aleşi, sau
consilieri lor personali, nu pot fi sancţionaţi în acest mod. Singura cale rămâne cea prevăzută de Legea
contenciosului administrativ.
Decizia de a recurge la această metodă de a-i sancţiona pe cei care blochează transparenţa este
una destul de delicată. Eficienţa ei depinde de mulţi factori şi mai ales de faptul că decizia de
sancţionare aparţine exclusiv autorităţii pentru care lucrează funcţionarul public sau persoana
respectivă.
O altă cale care stă la îndemâna celor ce consideră că le-au fost încălcate drepturile prevăzute în
Legea transparenţei este apelarea la Avocatul Poporului. Instituţie prevăzută în Constituţia din 1991 şi
înfiinţată în 1997, Avocatul Poporului are ca scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în
raporturile acestora cu autorităţile publice.15 Deşi această cale nu este expres prevăzută de Legea
transparenţei ea este totuşi posibilă.16
Legea prevede şi un instrument ce poate fi folosit de cetăţeni pentru verificarea modului în care a
fost aplicată legea de către autorităţi: raportul anual privind transparenţa decizională. Prin intermediul
raportului se va putea vedea, cel puţin din punct de vedere cantitativ, în ce măsură a fost pusă în
aplicare legea. Nepublicarea raportului anual de către toate autorităţile publice vizate poate să fie atacată
în justiţie.

i. Aspecte practice în aplicarea Legii transparenţei


 Articolul 5 din lege stabileşte excepţiile în aplicarea Legii transparenţei.

Nu are loc un proces de consultare în cazul elaborării unor acte normative, iar cetăţenii şi asociaţiile
legal constituite nu pot participa la şedinţele în care sunt prezentate informaţii:
privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică,
privind interesele strategice, economice şi politice, ale ţării,
care conţin valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale
sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau
privind datele personale.

Aplicând principiului juridic potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare,
respectiv luând în considerare o interpretare a legii potrivit scopului ei şi în sensul aplicării legii,
autorităţile publice locale şi centrale sunt încurajate să interpreteze respectivul articol cât mai restrictiv
cu putinţă. Excepţiile prevăzute de Legea transparenţei trebuie să fie interpretate în mod restrictiv, în
sensul aplicării legii pentru majoritatea situaţiilor care intră în sfera de aplicare a acesteia. În acest scop,
este utilă reamintirea art. 1, alin. 2 din lege care prevede în mod clar că legea are drept scop „să
sporească gradul de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca beneficiar al deciziei
administrative, să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor
administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative şi să sporească gradul de transparenţă la
nivelul întregii administraţii publice.‖
Participarea publicului la elaborarea de norme este limitată nejustificat prin invocarea unor
considerente referitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit art. 5. Informaţiile clasificate, în
sine, nu vor fi niciodată integrate în textul actului normativ, astfel că interesul de a proteja acest tip de
informaţii nu justifică interdicţia de a participa la procesul de elaborare a actelor normative. Modificările

15
Legea 35/1997, a Avocatului Poporului, Monitorul Oficial nr. 48/1997, republicată.
16
Pentru o paralelă referitoare la instituţia Avocatului Poporului şi Legea accesului la informaţiile publice, a se vedea Codru Vrabie, Rolul
Avocatului Poporului în apărarea liberului acces la informaţiile de interes public, Asociaţia Română pentru Transparenţă, 2002.
la Legea Serviciului Român de Informaţii, de exemplu, ar trebui să poată fi cunoscute cetăţenilor, din
moment ce legea, în forma sa finală, va fi publicată în Monitorul Oficial. Pe de altă parte, este normal ca
acele părţi din şedinţele publice în cadrul cărora se prezintă informaţii clasificate să fie închise
participării publicului.
În sensul celor prezentate mai sus, elaborarea unui act normativ privitor la siguranţa naţională nu
trebuie să excludă consultarea publică, în cazul în care actul, în forma adoptată, va fi public. Similar, în
cazul şedinţelor publice, accesul publicului la acele părţi ale şedinţei în care se prezintă informaţii
clasificate poate fi limitat. Limitarea trebuie să privească numai punctele de pe ordinea de zi care prevăd
comunicarea unor informaţii clasificate, nu întreaga şedinţă.

 Transmiterea proiectelor de acte normative către cei care au depus cerere pentru primirea
respectivelor informaţii, conform art. 6, alin. 1, necesită realizarea unor baze de date cu
persoanele şi organizaţiile solicitante.

Aceste baze de date trebuie să fie uşor de interogat, pentru a permite trimiterea la timp şi
completă a informaţiilor, respectiv să conţină preferinţele fiecărui solicitant. Lucrând împreună cu
serviciul de tehnică de calcul si cu Centrele de informaţii pentru cetăţeni17 sau alte departamente,
autorităţile publice sunt încurajate să dezvolte bazele de date cuprinzând solicitanţii de informaţii
referitoare la proiectele de acte normative, astfel încât ele să permită informarea acestora completă şi la
timp.
Legea prevede transmiterea anunţurilor privind proiectele de acte normative către cei care au
depus cerere, fără a preciza modul de acoperire a cheltuielilor legate de această operaţiune. Este de dorit
ca transmiterea proiectelor de acte normative către cei care au depus cerere să se realizeze în mod
gratuit. Pentru aceasta, transmiterea în formă electronică este modul cel mai accesibil. În acest sens, va
trebui solicitată şi adresa de email a persoanelor şi organizaţiilor care au făcut cerere.

 Articolul 6, alin. 7 şi 8 prevăd obligativitatea organizării de întâlniri pentru dezbaterea publică a


unui proiect de act normativ în cazul în care acest lucru este cerut în scris de către o asociaţie legal
constituită sau de către o altă instituţie publică.

Deşi legea nu prevede acest lucru în mod expres, autoritatea publică însăşi poate organiza astfel
de dezbateri fără să existe o cerere în acest sens, atunci când reglementarea prezintă o importanţă mare
pentru comunitate.

17
Pentru detalii, vezi site-ul Asociaţiei Naţionale a Centrelor de Informaţii pentru Cetăţeni, www.ancic.ro.
Termenul prevăzut de lege pentru desfăşurarea dezbaterii este de maximum 10 zile de la
publicarea datei şi locului unde urmează a fi organizată. Este de dorit ca autoritatea publică
organizatoare să lase maximum de timp posibil pentru ca cei care doresc să îşi expună punctul de
vedere să se poată pregăti. În acest mod, autoritatea poate primi maximum de informaţie utilă în luarea
deciziei asupra textului final.
Legea nu precizează modul în care va fi organizată dezbaterea. Din experienţa altor ţări, putem
trage concluzia că modul în care va fi structurată întâlnirea are un rol foarte mare în asigurarea faptului
că rezultatele acesteia sunt utile pentru autoritatea publică organizatoare. Pentru a obţine maximum de
eficienţă, întâlnirea trebuie structurată în aşa fel încât să asigure participarea tuturor celor interesaţi, iar
aceştia să îşi expună punctul de vedere în legătură cu actul normativ ce face subiectul dezbaterii, fără a
se abate de la acesta şi fără a se implica în discuţii deviate de la subiect.
Pentru a atinge acest deziderat, prezentăm în continuare, două exemple de organizare a unor
astfel de dezbateri.
Dezbaterea cu agendă precizată şi facilitator al discuţiilor se fundamentează pe faptul că agenda
întâlnirii, cuprinzând aspectele ce urmează a fi discutate, prezentate într-o ordine logică, este cunoscută
participanţilor din timp, iar aceştia se pregătesc pentru a răspunde la punctele conţinute în agendă. De
asemenea sugestiile participanţilor sunt exprimate într-un cadru organizat, cu sprijinul unei persoane
care ajută la stabilirea unui cadru propice contribuţiilor.
Structurarea logică a agendei dezbaterii se poate face pe mai multe criterii, cum ar fi împărţirea pe
capitole a proiectului de act normativ. Astfel, participanţii sunt încurajaţi să comenteze actul pe fiecare
domeniu acoperit de acesta. Facilitatorul este o persoană care, fără a avea interes în conţinutul
dezbaterii, se asigură că discuţiile au loc în mod organizat şi în vederea atingerii scopului propus, prin
crearea cadrului optim pentru încurajarea contribuţiilor, prin asigurarea implicării tuturor participanţilor,
prin limitarea discuţiilor numai asupra subiectului şi prin rezolvarea diferendelor ce pot apărea în timpul
întâlnirii.
Audierile publice sunt proceduri de consultare prin care orice grup de interese îşi aduce
contribuţia la actul decizional public. În comparaţie cu alte proceduri de consultare, audierea publică
oferă un cadru riguros şi eficace de colectare a unui număr considerabil de opinii, puncte de vedere ale
grupurilor de interese pentru care subiectul în dezbatere are impact.18
Audierea publică este un proces de consultare în care procedurile permit tuturor părţilor interesate să
prezinte puncte de vedere bine argumentate (depoziţii) şi să descrie fapte în legătură cu o anumită temă
supusă atenţiei factorilor de decizie în materie de politici publice. În urma acestori eforturi părţile
implicate se aşteaptă ca factorii de decizie să ia în consideraţie şi să se inspire considerabil din
propunerile făcute atunci când elaborează proiecte legislative.

18
Academia de Advocacy, Procedura de Audiere Publică. Pentru mai multe detalii, a se vedea: www.advocacy.ro.
Deşi obiectul procesului de audiere publică este în esenţă redactarea unui raport pe baza depoziţiilor
scrise, cea mai spectaculoasă fază este evenimentul public propriu-zis care oferă o scenă pentru
depunerea verbală a depoziţiilor. În acest sens evenimentul public creează cadrul pentru prezentări
spectaculoase care atrag atenţia publică asupra temei puse în discuţie. De aceea, prezentatorii sunt aleşi
în funcţie de potenţialul lor de a avea impact din punct de vedere al relaţiilor publice. În orice caz,
mărturiile scrise sunt acelea care au parte de examinare detaliată de către experţi19.

 Articolul 7 din lege precizează modul de desfăşurare al şedinţelor publice. Autorităţile publice
locale şi centrale sunt încurajate să interpreteze respectivul articol astfel încât să nu împiedice
participarea la dezbateri a nici unei părţi interesate.

Astfel, se recomandă ca şedinţele să fie ţinute în cea mai încăpătoare sală de consiliu din incinta
instituţiei sau, în cazul în care interesul manifestat pentru şedinţă este mare, în alte săli din localitate,
care să permită accesul unui număr cât mai mare de persoane. Şedinţele instituţiilor publice care
prezintă mai mare interes pot fi transmise în direct prin intermediul posturilor radio-TV locale.
Pentru buna desfăşurare a şedinţelor, este indicat ca, la începutul fiecărei şedinţe publice,
persoana care conduce şedinţa să prezinte pe scurt prevederile din regulamentul de organizare şi
funcţionare a instituţiei, referitoare la procedurile de urmat în cazul acestora. De asemenea, în timpul
şedinţei, persoana care conduce lucrările trebuie să se asigure că dă dreptul la exprimare tuturor
participanţilor.

 Aplicarea prevederilor legii presupune utilizarea unor documente şi/sau formulare cum ar fi:
anunţul privind elaborarea unui act normativ, anunţul privind şedinţa publică, cererea de înscriere
în lista privind trimiterea de informaţii despre proiecte de acte normative, etc.

Pentru o mai uşoară aplicare a legii, este recomandabil ca aceste documente să fie standardizate,
cel puţin la nivelul respectivei autorităţi publice. Utilitatea standardizării formatului acestor documente
constă atât în uşurinţa folosirii lor de către cetăţeni, cât şi în facilitarea procesării informaţiei respective
de către autorităţile administraţiei publice.

 Potrivit legii, autoritatea publică este singura responsabilă de acceptarea sau respingerea
sugestiilor şi comentariilor primite de la cetăţeni sau organizaţii.

19
Academia de Advocacy, www.advocacy.ro
Procesul de consultare reprezintă pentru autorităţi o importantă sursă de informaţii despre
impactul actului normativ respectiv, informaţii ce pot fi obţinute prin procedurile prevăzute de Legea
transparenţei în mod gratuit şi structurat. În acelaşi timp, punctele de vedere ce vor fi primite pot fi, de
multe ori, contradictorii, reprezentând interese divergente ale diferitelor persoane sau organizaţii.
Selectarea contribuţiilor revine autorităţii publice respective, însă autorităţile publice sunt încurajate să
facă publice argumentele pentru acceptarea sau respingerea comentariilor primite în cadrul procesului
de consultare.

 Procedura de urgenţă reglementată de art. 6 se referă la situaţiile excepţionale în care nu există


timpul necesar consultării.

Este de dorit ca autorităţile publice să interpreteze în sens restrictiv prevederea art. 6 referitoare la
situaţiile de urgenţă. De asemenea, în sensul Legii transparenţei, deşi acest lucru nu este expres prevăzut
de lege, autorităţile pot să publice, odată cu actul adoptat fără consultare, şi o notă de fundamentare a
aplicării procedurii de urgenţă.

j. Posibile probleme în aplicarea Legii transparenţei


Aplicarea legii transpanţei presupune o schimbare majoră în primul rând la nivelul mentalităţii
administraţiei publice locale, prin trecerea de la cultura opacităţii la cea a transparenţei. Este însă nevoie
şi de schimbarea mentalităţii în rândul cetăţenilor, prin evoluţia de la lipsa implicării la participarea
directă20.
Rezistenţa la transparenţă a fost de anticipat în perioada imediată următoare adoptării legii.
Pentru a ataca opacitatea, trebuie să înţelegem mai întâi de ce este ea preferată transparenţei.
Reflexul anilor de secretizare a modului de operare a puterii se mai resimte încă la şaisprezece ani
de la înlăturarea comunismului. Obişnuinţa este o a doua natură — puternică, dar poate fi
înlăturată.21 Modul de operare a administraţiei publice într-o Românie membră a Uniunii
Europene trebuie să fie guvernat de transparenţă;
Opacitatea favorizează marea şi mica corupţie. Aplicarea constantă şi continuă a Legii
transparenţei, de către acele autorităţi publice care sunt oneste, va duce la sporirea încrederii
cetăţenilor în ele;

20
A se vedea Dan Jurcan, Tha Romanian Law on Access to Information of Public Interest, lucrare prezentată în cadrul
„Government - citizen communication workshop”, Budapesta, 8-9 martie 2002.
21
Cu toate acestea, în mod paradoxal, unele persoane pot afirma că implicarea cetăţenească a fost mai mare în timpul regimului
comunist. Aceasta mai ales pentru că toate activităţile care acum ar fi considerate civice se desfăşurau sub controlul statului. Pentru
situaţia în altă ţară fostă comunistă, Lituania, a se vedea Earl Mathers, Facilitating Community Development Through Local Government
Collaboration With NGOs, Development Associates Occasional Paper No. 1.
Autorităţilor publice le lipseşte exerciţiul deschiderii către cei pe care îi servesc. Nu toţi
funcţionarii publici sunt obişnuiţi să lucreze cu publicul, iar prezenţa acestuia îi poate face să se
simtă nesiguri. De aceea, poate apărea reacţia instinctivă de apărare şi refugiul în spatele opacităţii.
Transparenţa administraţiei duce automat la o mai mare profesionalizare a funcţionarilor publici;
Unii factori decizionali din administraţia publică încă mai consideră că ştiu mai bine ce trebuie
făcut. Consultarea celor interesaţi apare în aceste condiţii a fi lipsită de sens. Ei nu înţeleg că
participarea duce la adoptarea unor decizii sau acte normative bazate pe realitate, care vor fi mai
uşor acceptate de cei cărora li se adresează, dacă au fost parte a procesului care a dus la adoptarea
lor.
Rezistenţa la transparenţă poate lua variate forme. Unele instituţii publice au făcut apel la
excepţiile prevăzute de lege sau au încercat manipularea legii pentru a-i face imposibilă aplicarea. Ca
reacţie la aceste situaţii, este important să fie permanent reamintit principiul interpretării Legii în sensul
aplicării ei şi nu pentru a ascunde activităţile instituţiilor.

Nu trebuie uitat că transparenţa autorităţilor publice este un proces dinamic. Pe măsură ce legea este
din ce în ce mai mult aplicată, autorităţile administraţiei publice vor fi din ce în ce mai transparente,
pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.

k. Măsuri adiţionale care pot conduce la creşterea transparenţei


Legea transparenţei prevede în art. 1 că standardele stabilite prin prevederile sale sunt minimale.
Acest lucru înseamnă că toate instituţiile care cad sub incidenţa acestei legi sunt obligate să respecte
standardele stabilite, dar şi că oricare instituţie poate adopta norme care să prevadă drepturi mai largi
privind participarea la elaborarea actelor normative sau la şedinţe publice. Acest lucru s-a şi întâmplat,
încă înainte de apariţia legii, atât la nivel local cât şi naţional.
Iată câteva idei legate de modul în care, prin reglementări la nivelul fiecărei instituţii, se poate extinde
aplicarea Legii transparenţei.
 Participarea publicului la elaborarea de acte normative este limitată nejustificat prin invocarea
unor considerente referitoare la protecţia datelor personale. Datele personale nu au caracterul de
generalitate necesar pentru a deveni parte a unei norme. În actele de completare a Legii
transparenţei, autorităţile publice pot să nu includă excepţia referitoare la protecţia datelor
personale.
 Organele administraţiei publice nu sunt obligate să informeze publicul cu privire la stadiul de
elaborare a unui anumit act normativ, în condiţiile în care procesul de elaborare se prelungeşte. În
acest sens, includerea unui termen până la care autoritatea publică trebuie să ia o decizie cu privire
la adoptarea unui act normativ este util. Un termen rezonabil ar putea fi 180 de zile. În acest sens,
vă propunem următoarea formulare a unei norme care să includă această recomandare:
‖În termen de 180 de zile de la publicarea anunţului referitor la acţiunea de adoptare a actului
normativ, dacă nu au fost organizate dezbateri publice, sau în termen de 180 de zile de la
ultima dată a dezbaterilor, [autoritatea publică] va adopta proiectul de act normativ sau va
încheia procedura printr-un anunţ publicat în Monitorul Oficial/Judeţean. Dacă în acest
termen nu se adoptă actul sau nu se publică un anunţ de încheiere a procedurii [autoritatea
publică] va trebui să pornească o nouă procedură pentru adoptarea actului normativ.‖
 Legislaţia României prevede publicarea unor categorii de acte normative în Monitorul Oficial al
României, Partea I. De obicei actele normative adoptate la nivel local nu sunt publicate în nici o
publicaţie oficială. Autorităţile administraţiei publice locale pot să publice actele normative
adoptate în Monitorul Oficial local şi pe Internet, pe site-ul propriu.
Consiliul Local al Municipiului Sibiu, prin Centrul de Informaţii pentru Cetăţeni, a
publicat pe pagina de web www.sibiu.ro baza de date conţinând toate Hotărârile
Consiliului Local începând cu 1996. Baza de date dispune de un motor de căutare după
anul deciziei, titlu sau cuvinte din text.
 Autorităţile administraţiei publice nu sunt obligate să repună un proiect de act normativ în
discuţie publică, în cazul în care modificările intervenite faţă de versiunea iniţială şi supusă
consultării sunt substanţiale. În vederea eliminării acestui inconvenient al aplicării legii, autorităţile
publice sunt încurajate să adopte prevederi suplimentare în acest sens. Un model de text este cel
care urmează:
„(1) Dacă [autoritatea publică], decide că un proiect de act normativ necesită includerea unuia
sau a mai multor amendamente înainte de publicarea finală, amendamente ce nu au fost
incluse în cadrul consultării publice, atunci ea trebuie să stabilească dacă aceste amendamente
au sau nu caracter substanţial.

(2) Un amendament este considerat ca fiind substanţial dacă nu poate fi inclus în una dintre
următoarele categorii:
a) amendamentul conţine o simplă rectificare gramaticală;
b) amendamentul nu poate avea nici un efect advers asupra nici unei persoane sau entităţi.
(3) Dacă [autoritatea publică] decide că amendamentul este substanţial, atunci procedura de
consultare va fi reluată ca şi când ar fi vorba despre publicarea unui anunţ de intenţie iniţial cu
privire la respectivul proiect de act normativ.
(4) Dacă [autoritatea publică] decide că amendamentul nu este substanţial, va putea să iniţieze
o noua procedură de elaborare a actului normativ sau va putea să adopte reglementarea
propusă alăturând o explicaţie referitoare la caracterul nesubstanţial al amendamentului.
(5) Pentru corectarea erorilor care nu au caracter substanţial nu trebuie publicat un anunţ de
intenţie şi nu trebuie asigurată o perioadă pentru primirea de sugestii şi comentarii din partea
publicului, în condiţiile legii 52/2003, dacă [autoritatea publică] publică textul modificat
alăturând o notă explicativă referitoare la motivele care au determinat calificarea
amendamentelor ca neavând caracter substanţial.
(6) În cadrul oricărei proceduri prin care se contestă faptul ca amendamentul adoptat conform
alineatului 5, fără publicarea proiectului şi fără posibilitatea de a primi comentarii din partea
publicului, nu ar avea caracter substanţial, sarcina probei cu privire la caracterul nesubstanţial
al amendamentului va aparţine [autorităţii publice].‖
 Există situaţii, în cursul activităţii autorităţilor publice, când acestea trebuie să acţioneze prompt.
În aceste cazuri este imposibilă şi ineficientă respectarea procedurilor descrise anterior de către
autorităţile publice. Pentru completarea prevederilor Legii transparenţei, vă recomandăm
următorul tip de formulare:
―(1) Dispoziţiile articolului 6 din Legea 52/2003 nu sunt aplicabile în cazul în care [autoritatea
publică] consideră pe deplin întemeiat că informarea şi participarea cetăţenilor nu sunt
necesare, nu se pot realiza sau sunt contrare interesului public, ca de exemplu în caz de pericol
iminent pentru sănătatea publică, apărare sau ordinea publică.
(2) Pentru fiecare act normativ adoptat conform prezentului articol, [autoritatea publică] va
publica în Monitorul Oficial al României/Moitorul Local un anunţ care să includă:
a) o notă de fundamentare cu privire la necesitatea adoptării actului normativ respectiv;
b) textul integral al actului;
c) o prezentare detaliată a motivelor întemeiate care s-au aflat la baza aplicării acestui articol şi
motivelor pentru care adoptarea actului conform legii 52/2003 nu era necesară, nu se putea
realiza sau era contrară interesului public.
(3) În cazul în care o persoană face o reclamaţie administrativă împotriva unui act normativ
adoptat conform prezentului articol, [autoritatea publică] are obligaţia de a dovedi că
informarea şi participarea cetăţenilor nu erau necesare, nu se puteau realiza sau erau contrare
interesului public.‖
 Legea transparenţei reglementează participarea cetăţenească la discutarea actelor normative
iniţiate de autorităţi publice. O completare normală a acestei proceduri o reprezintă iniţiativa
normativă a cetăţenilor.
Iniţiativa normativă reprezintă dreptul persoanelor de a propune administraţiei publice proiecte
de acte normative. Prevederile Legii 189/1999, privind exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni,22 se referă exclusiv la iniţiativa normativă în domeniul legilor. Iniţiativele privitoare la alte tipuri
de acte normative nu intră sub incidenţa acestei reglementări, nefiind vorba, aşadar, despre o
suprareglementare în acest domeniu. Decizia finală privind adoptarea sau respingerea respectivelor

22
Publicată în Monitorul Oficial nr. 611/1999.
proiecte aparţine în mod exclusiv autorităţilor publice. Pentru a reflecta aceasta idee va propunem
următoarea formulare:
―(1) Orice persoană poate adresa o cerere către [autoritatea publică] solicitând elaborarea unui
act normativ.
(2) [Autoritatea publică] are obligaţia de a pune la dispoziţia solicitantului formularele necesare
şi de a elabora, printr-un act normativ, proceduri simple pentru luarea în considerare şi
redactarea propunerii de reglementare.
(3) În termen de 60 de zile de la primirea cererii, [autoritatea publică] în cauză va iniţia
procedura de elaborare a actului normativ solicitat sau va respinge solicitarea în scris,
motivând respingerea.‖
 Ca o consecinţă firească a dreptului persoanelor de a participa la elaborarea de acte normative, şi
în continuarea dreptului de a iniţia acte normative, dreptul persoanelor de a cere reanalizarea
actelor normative poate fi de asemenea inclus în reglementări particulare ce completează Legea
transparenţei. În acest sens vă propunem următorul text:
―(1) Orice persoană poate adresa o cerere către [autoritatea publică] pentru a se constata, în
urma unei analize, dacă un anumit act normativ al [autorităţii] se impune a fi modificat,
completat, abrogat sau înlocuit.
(2) Dacă nu s-a mai efectuat o astfel de analiză în ultimii cinci ani care preced momentul
înregistrării cererii şi dacă se apreciază că este vorba despre o cerere întemeiată, [autoritatea
publică] va elabora, în termen de 90 de zile, un raport scris referitor la actul normativ în
discuţie, în care va expune procedura de urmat şi consideraţiile pe care se bazează acesta.
(3) Raportul trebuie să conţină o prezentare succintă a următoarelor aspecte:

a) în ce măsură aplicarea actului normativ în discuţie a contribuit la atingerea obiectivelor


propuse, cu includerea datelor necesare pentru susţinerea concluziilor la care s-a ajuns;
b) critici aduse actului normativ respectiv, în ultimii cinci ani, cu includerea unui rezumat
privind orice acţiune în justiţie vizând anularea actului;
c) soluţii alternative privind fie consideraţiile de fond ale unor critici formulate şi motivele
respingerii acestora, fie modificările aduse actului normativ ca urmare a criticilor formulate şi
motivele admiterii acestora.
(4) O copie a raportului va fi trimisă direcţiei din cadrul [autorităţii publice] cu atribuţii în
domeniul pregătirii, elaborării, avizării şi prezentării proiectelor de acte administrative
normative, fiind pusă de asemenea şi la dispoziţia publicului.‖

 Participarea persoanelor la şedinţele publice este guvernată de un regulament al respectivelor


şedinţe, adoptat de autoritatea publică respectivă. În cuprinsul Legii transparenţei nu există
prevederi privitoare la informarea persoanelor participante la şedinţele publice cu privire la
regulamentul acestora. Vă propunem următorul text pentru precizarea acestui aspect:
―Regulamentul de desfăşurare a şedinţelor publice va fi pus la dispoziţia publicului înainte de
desfăşurarea şedinţei publice şi va fi prezentat pe scurt la începutul şedinţei de către
preşedintele de şedinţă.‖
C. Liber acces la informaţiile de interes public

Accesul la informaţia de interes public poate fi definit drept posibilitatea oricărei persoane de a obţine
informaţii aflate în posesia instituţiilor statului. Accesul la informaţia de interes public a devenit în
ultimii ani unul din criteriile cele mai importante în funcţie de care o societate este sau nu considerată
democratică. Indiferent de variantele terminologice diverse prin care este exprimat (―libertate de
informare‖, ―transparenţă administrativă‖, ―guvernare deschisă‖), accesul la informaţia de interes public
este acum parte dintr-un acquis democratic pe care orice ţară care pretinde că deţine o guvernare
responsabilă îl aplică într-o măsură cât mai mare.

Instituţiile publice, în ansamblul lor, generează, administrează şi stochează o cantitate impresionantă


de informaţii. Aceste informaţii pot privi fundamentarea unor decizii (statistici, studii de fezabilitate
etc), procesul de luare a deciziilor, conţinutul însuşi al deciziilor, implementarea şi efectele actului
decizional. În mod tradiţional, instituţiile publice au avut şi încă mai au tendinţa de a ascunde o bună
parte a acestui corp masiv de informaţii, invocând raţiuni de stat şi, cel mai adesea, raţiuni de siguranţă
naţională.

Există importante raţiuni de principiu pentru care accesul la informaţie este important într-o societate.

- Informaţia este un prim element pe care îl presupune cunoaşterea.


- Informaţia este un ingredient esenţial al formării atitudinilor care susţin sau inhibă
schimbarea într-o societate.
- Informaţia este necesară grupurilor active pentru a le permite să se angajeze în dezbateri
deschise cu autorităţile publice pe teme care afectează interesele lor sau ale unor categorii mai largi.
- Accesul la informaţie reduce dezechilibrul de putere dintre guvernanţi şi guvernaţi.
- Accesul la informaţie impune constrângeri asupra comportamentului birocratic,
descurajând, într-o anumită măsură, ineficienţa, abuzurile şi corupţia din instituţiile publice.

III.1 Accesul la informaţiile de interes public în România

În primii ani ai tranziţiei, accesul la informaţie a fost prezent indirect, ca un subiect subordonat
unor preocupări precum accesul la dosarele Securităţii şi înfiinţarea unor mijloace independente de
informare în masă, cu un accent deosebit pus pe existenţa unei televiziuni independente.
Fără a fi formulată explicit, exigenţa accesului la informaţie a rămas în primii doi ani ai tranziţiei
(1990-1991) în umbra intenselor confruntări ce vizau îndepărtarea spectrului poliţiei politice şi
exercitarea dreptului la liberă exprimare.

În acest context marcat de neclaritate, noua Constituţie din 1991 aducea, prin articolul 31, o
formulare surprinzător de liberală a dreptului de acces la informaţie: ―Dreptul persoanei de a avea acces
la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (…) Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal‖. Totuşi, din dezbaterile Adunării Constituante nu
putem reţine nici un argument semnificativ legat de adoptarea acestui articol, acesta fiind mai curând
indiciul unui import constituţional într-o arie considerată secundară, decât semnul unui consens
generalizat asupra importanţei transparenţei instituţiilor publice.

În anii următori, legislativul avea să fie mai preocupat de legiferarea secretului decât de
concretizarea dreptului constituţional de acces la informaţia de interes public. În 1993, patru senatori ai
coaliţiei majoritare iniţiau un proiect de lege privind protejarea secretului de stat, care urma să
înlocuiască vechea lege 23/1971. În pofida reacţiei extrem de critice a organizaţiilor de apărare a
drepturilor omului, acest proiect de lege primea avizul favorabil al Comisiei Juridice şi era transmis
Comisiei pentru Apărare a Senatului. În raportul său anual din 1993, Asociaţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) avea să caracterizeze acest
proiect de lege drept ―cea mai gravă ameninţare la adresa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului de după căderea regimului comunist23‖.

Schimbarea de atitudine a clasei politice avea să se producă abia în anul 2000, când deputatul
Eugen Vasiliu va iniţia şi va promova prin intermediul presei un proiect de lege privind accesul la
informaţia de interes public. Deşi criticat în mod justificat de analişti ai politicilor publice24, proiectul
Vasiliu (asumat după alegerile din 2000 de deputata Mona Muscă), a marcat în premieră un angajament
politic public25 şi explicit faţă de principiul conform căruia accesul la informaţie trebuie să devină regula.

Anul 2001 a marcat, într-o succesiune rapidă de evenimente, joncţiunea dintre agenda
grupurilor independente de analiză şi acţiune civică şi cea a unei părţi a clasei politice. Ambele Camere
ale Parlamentului au adoptat un proiect de lege privind liberul acces la informaţiile publice care
sintetizează compromisul între proiectul guvernamental, iniţiat de Ministrul Informaţiilor Publice,

23
APADOR-CH, Raport Anual, 1993
24
Ciprian Fartuşnic, Romaniţa Elena Iordache, Liberalizarea accesului la informaţie. Comentarii şi propuneri pe
marginea proiectului liberal privind liberul acces al cetăţenilor la informaţia publică, Societatea Academică din
România, 2001.
25
A mai existat un proiect de lege privind accesul la informaţie redactat de Secretariatul General al Guvernului în
legislatura 1996-2000, rămas fără urmări în plan legislativ.
Vasile Dâncu, şi vechiul proiect liberal, încorporând în acelaşi timp observaţiile organizaţiilor
neguvernamentale şi ale reprezentanţilor presei. Legea a fost promulgată şi a intrat în vigoare în luna
octombrie a aceluiaşi an.

III.2 Instrumente legislative ale liberului acces la informaţia de interes public

A. Constituţia

Izvorul primar în această materie este chiar textul constituţional, care dispune în Capitotul II –
Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 31 cu privire la dreptul la informaţie:
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice
importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se
reglementează prin lege organică.

În plus, Constituţia României prevede la art. 20 principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în


materia drepturilor omului, făcând astfel posibilă aplicarea celor mai favorabile norme inclusiv în
materia liberului acces la informaţiile de interes public.

Art. 20 stipulează:
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.

B. Legea nr. 544/2001

1) Definiţii:

- autoritate sau instituţie publică = orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administrează
resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională,
precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei
autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după
caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar

- informaţie de interes public = orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei
autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informaţiei

- informaţie cu privire la datele personale = orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă
- informaţii clasificate = informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care,
datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca
urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate

2) Modalităţi de informare

„Asigurarea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a accesului la informaţiile de interes public se face
din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei
desemnate în acest scop.‖(Art. 3)

Important ! Înfiinţarea oficiilor / compartimentelor specializate în relaţiile cu publicul, precum şi


desemnarea unei persoane abilitate în acest sens, constituie o obligaţie a oricărei autorităţi /
instituţii publice! Activitatea acestora este reglementată prin regulamente interne specifice
fiecărei instituţii în parte.

Prevederile legii mai statuează că instituţiile şi autoritătile publice au obligaţia de a informa


publicul cu privire la activitatea pe care o desfăşoară şi în următoarele moduri:
- afişare la sediul în care funcţionează;
- publicare în Monitorul Oficial;
- publicare în mijloacele de informare în masă;
- prin publicaţii proprii;
- prin intermediul paginii de Internet (web) proprii;
- prin asigurarea posibilităţilor de consultare la sediu.

3) Drepturile care derivă din lege


Orice persoana are dreptul de a fi informata cu privire la activităţile si atribuţiile instituţiilor
/autorităţilor publice, adică a acelor unităţi a căror funcţionare este finanţata prin bani publici rezultaţi
din plata taxelor si impozitelor contribuabililor fata de stat. Mai mult, acest drept la informare este
asigurat si de procesul democratic prin care cetăţenii îşi aleg reprezentanţii in forurile legislative si
administrative ale tarii. Astfel se creează cadrul care permite oricărui cetăţean-contribuabil sa se
informeze si sa fie informat cu privire la interesele sale si, prin aceasta, sa exercite un control inter-
electoral cu privire la utilizarea adecvata a votului sau / contribuţiei sale financiare.

Dreptul oricărei persoane la informaţie are trei dimensiuni:

(1) dreptul de a fi informat, din oficiu, de către instituţiile / autorităţile publice cu privire la aspecte
importante ale funcţionarii acestora;

(2) dreptul de a cere informaţii;

(3) dreptul de a fi informat de către mass media cu privire la diverse aspecte importante din sfera
publica.

Toate aceste aspecte sunt stipulate de Constituţia României iar existenta, cunoaşterea, respectarea si
conştientizarea lor constituie elemente de baza pentru asigurarea transparentei procesului de guvernare.

Important! Prin exercitarea dreptului de acces la informaţia publica fiecare persoana poate
contribui la responsabilizarea diferiţilor decidenţi si la întărirea faptului ca instituţiile /
autorităţile publice sunt unităţi aflate in serviciul public, deci al fiecărui cetăţean in
parte.

Un alt aspect al exercitării dreptului la informaţia publică reglementează accesul la informaţie al


persoanelor care efectuează studii si cercetări, în interes personal sau de serviciu. Relativ la aceasta, se
pot face copii după documentele care fac obiectul cercetării, în condiţiile suportării costului fotocopiilor
de către solicitant.

In vederea asigurării şi facilitării accesului la diverse documente şi a studiului acestora, instituţiile /


autorităţile publice trebuie să amenajeze un spaţiu special destinat acestui scop şi disponibil între
anumite ore, comunicate în prealabil.
4) Tipuri de informaţii

(a) informaţii publice:

i. din oficiu

- regulamentul de funcţionare şi organizare a acesteia;

- structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de


audienţe;

- identitatea persoanelor din conducere şi a celor responsabile cu difuzarea informaţiilor


publice;

- datele de contact (denumirea oficială, adresa, numerele de telefon, fax, email, pagina de
Internet);

- sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

- programele şi strategiile proprii;

- lista documentelor de interes public;

- lista categoriilor de documente produse şi / sau gestionate;

- modalităţile de contestare a deciziei instituţiei / autorităţii în cauză;

- un buletin informativ;

- raportul periodic de activitate.

ii. la cerere

Instituţiile şi autorităţile publice au obligaţia de a răspunde oricărei solicitări de informaţii de


interes public, fie ea scrisă sau verbală. Refuzul de a furniza o informaţie trebuie justificat si se
comunica solicitatorului in aceeaşi maniera în care a fost făcuta cererea (verbal sau scris, termenul
pentru refuzurile motivate in scris fiind de 5 zile).

(b) informaţii la care accesul este limitat.


Legea 544/2001, ART. 12 prevede:
Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1, următoarele informaţii:
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din
categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi
politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere principiului concurentei loiale, potrivit legii;
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează
rezultatul anchetei, se dezvaluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viata, integritatea corporală,
sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui
proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

Situaţii în care informaţii exceptate de la accesul liber trebuie facute publice

Legea 544/2001 prevede două situaţii:

ART. 13
Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publica nu
pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.
ART. 14
Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai
în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. (tulburările psihice ale unui
demnitar)

Legea 182/2002 se referă la alte două situaţii:


Art.24 (5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul
ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public,
restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezarii altor interese legitime.
Art.24 (6) Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informaţiile, datele sau documentele referitoare la o
cercetare ştiintifică fundamentală care nu are o legatură justificată cu securitatea naţională‖.

Situaţii problematice
Neînţelegerea principiilor dreptului la informaţie determină nefurnizarea unor informaţii. Mai jos sunt
prezentate câteva din motivele pentru care informaţii publice nu sunt comunicate.
Motivul 1
- unele instituţii se prevalează de faptul că nu sunt autorităţi sau instituţii publice
Legea 544/2001 art. 2, lit. a) prin autoritate sau instituţie publica se înţelege orice autoritate sau
instituţie publica, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei; (Ex. spitalele)
Motivul 2
- alte instituţii se prevalează de faptul că nu sunt finanţate din fonduri publice (ci din fonduri proprii dar
au o situaţie de monopol şi gestionează resurse ale statului). Ex. BRML, Loteria Naţională, ADR,
companiile la care statul sau o autoritate a administraţiei publice este acţionar, companii sau societăţi
naţionale.
Motivul 3
- unele instituţii secretizează excesiv, inclusiv informaţii de interes public (Ex. Ministerul Administraţiei
şi internelor)
Motivul 4
- alte instituţii solicită costuri exagerate de copiere
Accesul la informaţiile de interes public este gratuit. Nu trebuie să plăteşti pentru serviciile de
căutare şi identificare a informaţiei solicitate dar, în cazul în care soliciţi copii după documente oficiale,
trebuie să suporţi contravaloarea serviciilor de copiere. (Manualul transparenţei în administraţia publică,
pag. 13)
Legea 544/2001, ART. 9
(1) În cazul în care solicitarea de informaţii implica realizarea de copii de pe documentele
deţinute de autoritatea sau instituţia publica, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant, în
condiţiile legii.
Motivul 5
- informaţia solicitată aduce atingere principiului concurenţei loiale (ex. contractele de achiziţii publice)

5) Conţinutul unei cereri de informaţii

Informatiile pot fi solicitate verbal sau in scris, de la orice institutie / autoritate publica si de
catre orice persoana.
a) Pentru informatiile solicitate verbal, direct sau prin telefon, exista cateva conditii formale ce
trebuie indeplinite:
cererea trebuie facuta in cadrul programului de lucru al biroului de relatii cu publicul si
trebuie adresata functionarilor care raspund de acest domeniu; in cazul in care nu cunoasteti
aceste date este bine sa le aflati in prealabil;
cererea de informatie trebuie sa fie formulata clar si precis.

b) Pentru informatiile solicitate in scris (cerere, fax, email) trebuie, de asemenea, indeplinite o serie
de conditii formale. Acestea difera in functie de modul in care este facuta solicitarea.

Cererea Faxul E-mailul


 numele institutiei / autoritatii  numele institutiei / autoritatii  titlu (de ex.: „cerere de
publice careia se adreseaza publice si departamentul / informatie‖, „Departamentului
cererea; persoana careia se adreseaza de relatii cu publicul‖,
 informatia solicitata, cererea; „in atentia doamnei /
formulata clar si precis;  informatia solicitata, domnului X‖, in functie de
formulata clar si precis; coordonatele cunoscute ale
 numele, prenumele si
si reprezentantului institutiei
semnatura solicitantului; numele,
 prenumele
/autoritatii publice vizate);
semnatura solicitantului;
 data la care a fost depusa
 informatia solicitata,
cererea;  data la care a fost trimis
formulata clar si precis;
faxul;
 adresa la care se solicita
 numele si prenumele
primirea raspunsului.  numarul de la care a fost
solicitatorului (semnatura
trimis faxul;
 - modalitatea preferata de electronica);
raspuns (scrisoare, fax etc.) si  - modalitatea preferata de
datele necesare pentru aceasta raspuns (scrisoare, fax etc.) si  - modalitatea preferata de
(adresa postala, numar de fax). datele necesare pentru aceasta raspuns (scrisoare, fax etc.) si
(adresa postala, numar de fax). datele necesare pentru aceasta
(adresa postala, numar de fax).

6) Conţinutul răspunsului la o cerere de informaţii

a) Daca solicitarea de informatii se face verbal, functionarii din cadrul compartimentelor de


informare si relatii publice au obligatia de a preciza conditiile de acces la informatiile cerute si detinute
de institutia / autoritatea publica in cauza; in unele situatii este nevoie de documente aditionale
(adeverinte, delegari, etc.). De cele mai multe ori, informatiile solicitate se pot furniza pe loc. In cazul in
care acestea nu sunt disponibile la momentul respectiv, persoana este rugata sa completeze o cerere
scrisa.
Informaţiile de interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor fi
comunicate, de regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore.
b) In cazul solicitarilor formulate in scris, institutiile/ autoritatile publice au obligatia de a raspunde,
tot in scris, intr-un interval de timp cuprins intre 10 si 30 de zile, in functie de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrarilor documentare si urgenta solicitarii. În cazul în care durata necesară
pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat
solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în termen
de 10 zile. Acelaşi interval de raspuns este valabil şi pentru informatiile solicitate prin fax sau e-mail. Cu
toate acestea. în cazul comunicarii prin e-mail, intervalul de raspuns general acceptat este de 2-7 zile.
Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se motivează şi se comunică în termen de 5 zile de la
primirea petiţiilor.

7) Acţiuni în cazul refuzului furnizării de informaţii

a) Pentru cazurile in care un functionar al unei institutii/ autoritati publice refuza, tacit sau explicit,
sa furnizeze informatia care i-a fost solicitata (fara a avea un temei legal pentru aceast refuz), legea
accesului la informatie prevede o serie de sanctiuni. Persoana careia i se neaga in mod nejustificat
dreptul de acces la informatia de inters public are la dispozitie mai multe posibiltati de reactie.

i. Astfel, prima modalitate de reactie este depunerea unei plângeri administrative la conducatorul
institutiei / autoritatii respective, in termen de cel mult 30 de zile de la luarea la cunostinta a refuzului.
De cele mai multe ori, refuzul de a furniza o informatie raspunde unei solicitari verbale si nu se
face in scris. Daca exista documente care sa dovedeasca refuzul, o copie a acestora se anexeaza
reclamatiei. Reclamatia trebuie urmata de o cercetare administrativa, pentru a se stabili daca este
intemeiata sau nu. Daca se considera ca reclamantul are dreptate, acesta va primi in termen de 15 zile
un raspuns ce va contine informatia solicitata si mentionarea sanctiunilor aplicate functionarului
reclamat.

ii. O alta modalitate de reactie, specifica situatiilor in care o persoana se considera vatamata in
drepturile sale recunoscute legal, este inaintarea unei plangeri in instanta. Aceasta se poate depune numai
după expirarea unui termen de răspuns de 30 de zile de la depunerea plângerii administrative. În acest
termen de 30 de zile trebuie ca instituţia căreia i s-a adresat plângerea administrativă să nu fi răspuns la
aceasta sau petentul să considere că răspunsul primit este neîntemeiat. Instanta poate dispune furnizarea
informatiilor de interes public solicitate si plata unor daune morale si / sau partimoniale (in functie de
informatia solicitata, de importanta acesteia pentru petent, de consecintele care au rezultat din refuzul
sanctionat pentru circumstantele de viata ale persoanei in cauza.)
Hotararea tribunalului poate fi contestata prin recurs la Curtea de Apel, a carei decizie va fi
definitiva si irevocabila. Ambele proceduri se vor judeca in instante in procedura de urgenta. Actiunile
in justitie pentru apararea dreptului de acces la informatie sunt scutite de taxa de timbru.
iii. O a treia modalitate de reactie a cetateanului caruia i se refuza accesul la informatii de interes
public consta in sesizarea institutiei Avocatul Poporului, care are ca obiect de activitate tocmai cazurile de
incalcare a unor drepturi si libertati de catre institutiile administratiei publice. Sesizarea adresata
Avocatului Poporului trebuie semnata de petitionar si va cuprinde urmatoarele:
 numele si prenumele petitionarului;
 domiciliul, inclusiv adresa exacta unde poate fi gasit;
 prezentarea succinta si clara a drepturilor sau libertatilor incalcate;
 autoritatea administrativa sau functionarul public in cauza;
 descrierea faptelor invocate, prin care i s-au incalcat drepturile;
 dovada intarzierii sau refuzului autoritatii administrative de a solutiona legal cererea, in
termenul prevazut;
 mentiunea obligatorie daca cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instante
judecatoresti sau daca a format obiectul unei judecati;
 autoritatile publice care au fost sesizate anterior
 orice alte acte care pot sustine cererea.

b) În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au
clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost
clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Din
coroborarea tezei a doua a acestui articol cu cele ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, rezultă că va fi aplicabilă în această situaţie aceeaşi procedură cu cea descrisă anterior.

III.3 Modificări legislative

În anul 2006 s-au adus două modificări legislative importante în privinţa Legii nr. 544/2001.
Astfel, a fost lărgită sfera de aplicare a legii, ea adresându-se în acest moment nu doar instituţiilor şi
autorităţilor publice care utilizează sau administrează resurse financiare publice şi regiilor autonome, ci
şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale aflate sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale
şi la care statul român sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar. Această
lărgire a destinatarilor legii vine în sprijinul asigurării transparenţei activităţii tuturor acelor entităţi care
reprezintă interesul public, fiind totodată un instrument important pentru prevenirea faptelor de
neintegritate şi corupţie.
De asemenea, aceeaşi Lege nr. 371/2006 modifică şi art. 12, alin. (1), lit c, care statuează că vor
fi exceptate de la liberul acces un doar acele informaţii privind activităţile comerciale sau financiare care
ar putea aduce atingere principiului concurenţei loiale, dar şi cele care pot impieta asupra dreptului de
proprietate intelectuală sau industrială.

Alături de aceste modificări, Legea nr. 380/2006, vine să expliciteze sfera de aplicare a
dispoziţiilor privind accesul la informaţii, statuând în mod expres că orice autoritate contractantă are
obligaţia de a pune la dispoziţia persoanei interesate contractele de achiziţii publice. Această măsură
legislativă vine ca urmare a unei îndelungate practici a administraţiei publice, potrivit căreia contractele
de achiziţii publice erau însoţite de clauze de secretizare a acestora. Adoptarea acestui text trebuie
coroborată şi cu noile reglementări în materia controlului procesului de atribuire a contractelor de
achiziţii publice.

La jumătatea anului 2007, o nouă lege26 vine să completeze art. 5 al Legii nr. 544, statuând că
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor interesate contractele de
privatizare încheiate după intrarea în vigoare a noii legi, prin consultarea la sediul acestora. Deşi această
completare este de natură să clarifice sfera de aplicare a legii, totuşi teza a doua a noului alineat permite
autorităţilor şi instituţiilor publice să restrângă accesul liber la contractele de privatizare, prin invocarea
încadrării acestora în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 12 alin. (1), privind excepţiile de la liberal acces.
Sub aspectul interpretării noilor dispoziţii, deşi art. 5 în ansablul său face referire la informaţiile
publice din oficiu, alin. 5 consituie o excepţie de la acestea, contractele de privatizare fiind informaţii
publice oferite la cerere, câtă vreme legea stabileşte că acestea vor fi puse la dispoziţia persoanelor
interesate.

III. 4 Evaluarea cadrului legislativ în vigoare, privind asigurarea liberului acces la informaţii de
interes public

Pentru evaluarea cadrului legislativ se va folosi un set de criterii şi standarde larg acceptate pe plan
internaţional, elaborate de organizaţia neguvernamentală Article 19 în lucrarea The Public’s Right to Know:
Principles on Freedom of Information Legislation. În lucrarea menţionată, organizaţia Article 19 defineşte
următoarele principii care ar trebui să stea la baza reglementării accesului la informaţie:

1. principiul accesului maxim la informaţie - orice informaţie deţinută de o instituţie publică trebuie
să fie accesibilă publicului iar excepţiile trebuie precis definite.

26
Legea nr. 188/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 26/06/2007
2. obligaţia publicării informaţiei - instituţiile publice nu trebuie doar să facă accesibile informaţiile la
cerere, ci şi să dea publicităţii documente de interes public, în limita capacităţii şi resurselor de care
dispun.
3. promovarea transparenţei administrative - guvernul şi instituţiile publice trebuie să încurajeze o
cultură civică şi instituţională a transparenţei şi să asigure resursele necesare pentru promovarea publică
a următoarelor obiective:
 campanii de informare publică privind dreptul de acces la informaţie
 programe de educaţie publică privind exercitarea acestui drept
 diminuarea culturii secretului în instituţiile publice prin programe de instruire a
funcţionarilor pentru aplicarea legislaţiei privind accesul la informaţie
4. definirea limitativă a excepţiilor – informaţiile exceptate de la accesul liber trebuie să fie strict
definite de la caz la caz, iar refuzul de a permite accesul la informaţie trebuie să satisfacă un test cu trei
dimensiuni:
 informaţia respectivă este legată de un scop legitim menţionat prin lege
 accesul la informaţia respectivă periclitează protejarea acelui scop
 periclitarea acelui scop este mai importantă decât interesul public de a avea acces la
informaţia respectivă
5. introducerea unor proceduri de facilitare a accesului la informaţie – solicitările de acces la
informaţie trebuie procesate rapid, de compartimente specializate şi existenţa sancţiunilor şi a
posibilităţilor de apel împotriva refuzării accesului trebuie asigurată.
6. nivelul rezonabil al costurilor accesului la informaţie – accesul la informaţie nu trebuie
descurajat printr-un nivel excesiv al taxelor percepute solicitanţilor.
7. caracterul public al şedinţelor instituţiilor publice – şedinţele instituţiilor publice trebuie
anunţate în prealabil şi să fie deschise publicului, excepţiile de la această regulă trebuie să fie definite
precis şi limitativ.
8. prioritatea accesului la informaţie – legea privind accesul la informaţie trebuie să stipuleze că orice
alt act normativ va fi interpretat în conformitate cu prevederile sale şi să prevină riscul ca regimul
excepţiilor să fie extins în mod arbitrar prin alte reglamentări.
9. protecţia avertizorilor de integritate –persoanele care reclamă ori sesizează, cu bună credinţă,
încălcări ale legii nu pot fi sancţionate, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile sau mai severe pentru
alte abateri disciplinare., chiar dacă în acest fel dau publicităţii informaţii exceptate de la accesul public.

Criteriu de Textul normative care satisface acest criteriu


evaluare
1. Principiul  Art. 31 din Constituţie: (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
accesului public nu poate fi îngrădit.
maxim la  Art. 1 din Legea nr. 544: Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii
informaţie de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu
Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul
României.
 Art. 2 din Norma metodologică: a) principiul transparenţei - autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă
de public, în care accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public să
constituie regula, iar limitarea accesului la informaţie să constituie excepţia, în
condiţiile legii.
27
 Art. 2 din Legea 182 : (1) Dreptul de a avea acces la informaţiile de interes public
este garantat prin lege
 Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi interpretată
în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al ignorării
Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor şi a celorlalte
tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi şi răspândi
informaţii.
2. Obligaţia  Art. 5 din legea nr. 544: (2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să publice
publicării şi să actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde informaţiile prevăzute
informaţiei la alin. (1).
(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport periodic
de activitate, cel puţin anual, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea a II-a.
(4) Accesul la informaţiie prevăzute la alin. (1) se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul
Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii,
precum şi în pagina de Internet proprie;
b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii special
destinate acestui scop
 Art. 10 din Norma metodologică: (2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia
de a publica şi de a actualiza anual un buletin informativ care va cuprinde informaţiile
prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.
(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport periodic
de activitate, cel puţin anual, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
a III-a. Raportul de activitate va fi elaborat în conformitate cu prevederile anexei nr.
6 la prezentele norme metodologice.
 Art. 11 din Norma metodologică: (1) Accesul la informaţiile de interes public
comunicate din oficiu se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul
Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii,
precum şi în pagina de Internet proprie;
b) consultare la sediul autorităţii sau instituţiei publice, în punctele de informare-
documentare, în spaţii special destinate acestui scop.
(2) Afişarea la sediul autorităţii sau instituţiei publice este, în cazul tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a
informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.
3. Promovarea  Art. 10 din Norma metodologică: (1) Informaţiile de interes public care se
transparenţei comunică din oficiu, conform legii, vor fi prezentate într-o formă accesibilă şi
administrative concisă care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea sau instituţia
publică.
 Art. 14 din Norma metodologică: (1) Pentru a facilita redactarea solicitării şi a

27
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din
12/04/2002, cu modificările şi completările ulterioare
reclamaţiei administrative autorităţile şi instituţiile publice vor pune gratuit la
dispoziţie persoanei interesate formulare-tip.
4. Definirea  Art. 12 din Legea 544: (1) enumeră limitativ categoriile de informaţii care sunt
limitativă a exceptate de la accesul liber.
excepţiilor  Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi interpretată
în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al ignorării
Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor şi a celorlalte
tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi şi răspândi
informaţii.
5.  Art. 4 din Legea 544 prevede obligaţia instituţiilor publice de a organiza
Introducerea compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane
unor cu aceste atribuţii.
proceduri de  Art. 7 din Legea 544: stabileşte termene precise de răspuns la solicitările de
facilitare a informaţii.
accesului la  Art. 21 din Legea 544: prevede aplicarea unor sancţiuni disciplinare împotriva
informaţie funcţionarilor care refuză în mod nejustificat accesul la informaţii.
 Art. 22 din Legea 544: prevede recursul la justiţie pentru contestarea unei decizii
de refuz al accesului la informaţie.
 Art. 3 din Norma metodologică: (1) Pentru organizarea şi asigurarea accesului liber
şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare
şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.
(2) Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate, în
cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii,
direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune coordonarea acestora de
către o altă persoană din conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.
(3) Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi relaţii
publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme metodologice,
prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a instituţiei publice
respective.
 Art. 10 din Norma metodologică: (1) Informaţiile de interes public care se
comunică din oficiu, conform legii, vor fi prezentate într-o formă accesibilă şi
concisă care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea sau instituţia
publică.
6. Nivelul  Art. 9 din Legea 544: prevede că solicitantul va suporta costul serviciilor de
rezonabil al copiere, dacă solicitarea de informaţii implică realizarea de copii ale unor documente.
costurilor  Art. 18 din Norma metodologică: (1) Accesul la informaţiile de interes public este
accesului la gratuit.
informaţie (2) Costul serviciilor de copiere va fi suportat de solicitant, în condiţiile legii.
28
7. Caracterul  Art. 2 din Legea 52 : Principiile care stau la baza prezentei legi sunt următoarele:
public al a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes
şedinţelor public care urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei publice centrale şi
instituţiilor locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;
publice b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul de
elaborare a proiectelor de acte normative, cu respectarea următoarelor reguli:
1. şedinţele autorităţilor şi instituţiilor publice care fac obiectul prezentei legi sunt

28
Legea nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 70 din 03/02/2003
publice, în condiţiile legii;
2. dezbaterile vor fi consemnate şi făcute publice;
3. minutele acestor şedinţe vor fi înregistrate, arhivate şi făcute publice, în condiţiile
legii.
29
 Art. 42 din Legea 215 - (1) Şedinţele consiliului local sunt publice.
 Art 98 din Legea 215 - Dispoziţiile art. 42-46, 48-52 şi ale art. 54 se aplică în mod
corespunzător şi în cazul consiliilor judeţene.
8. Prioritatea  Art. 25 din Legea 544: Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice
accesului la prevederi contrare.
informaţie  Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi interpretată
în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al ignorării
Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor şi a celorlalte
tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi şi răspândi
informaţii.
9. Protecţia  Art. 13 din Legea 544: Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de
avertizorilor către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor
de integritate clasificate şi constituie informaţii de interes public.
 Art. 24 din legea 182: (5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor,
datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor
administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a
exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.
30
 Art 1 din Legea 571 : Prezenta lege reglementează unele măsuri privind protecţia
persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităţilor
publice, instituţiilor publice şi al altor unităţi, săvârşite de către persoane cu funcţii de
conducere sau de execuţie din autorităţile, instituţiile publice şi din celelalte unităţi
bugetare prevăzute la art. 2.

Sumarul modulului

Transparenţă

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa consacră o serie de principii cu incidenţă


directă asupra modului de asigurare a transparenţei. Principiul democraţiei reprezentative consfinţeşte
dreptul oricărui cetăţean să participe la viaţa democratică a Uniunii şi asigură adoptarea deciziilor într-
un mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat de cetăţean.

Una dintre cauzele cele mai importante ale apariţiei şi întreţinerii fenomenului de corupţie este lipsa de
transparenţă a sistemului administrativ. Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii
autorităţilor publice, atât în stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul
adoptării şi implementării deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective
şi consistente de natură financiară ori în legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor
publice.

29
Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din
20/02/2007
30
Legea nr. 571/2004, privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1214 din 17/12/2004
Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei
entităţi publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile
superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.

Încercând să definim participarea cetăţenească, vom spune că ea este procesul prin care
preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate procesului de luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice
locale. Administraţia primeşte numeroase informaţii valoroase şi necesare, în mod gratuit şi particularizat
pentru proiectul de act normativ sau decizia respectivă. Îşi sporeşte astfel capacitatea de a lua hotărâri şi
de a adopta acte normative coerente şi adaptate nevoilor, care vor fi mai uşor acceptate şi puse în
aplicare. Toate actele adoptate de autorităţi administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, intră sub
incidenţa Legii transparenţei. Singura categorie de proiecte de acte normative care nu sunt supuse
prevederilor Legii transparenţei sunt propunerile legislative redactate de membri ai Parlamentului şi
înaintate de aceştia Camerei în care activează (articolul 5 din lege stabileşte excepţiile în aplicarea
Legii transparenţei).

Legea transparenţei prevede în art. 1 că standardele stabilite prin prevederile sale sunt minimale. Acest
lucru înseamnă că toate instituţiile care cad sub incidenţa acestei legi sunt obligate să respecte
standardele stabilite, dar şi că oricare instituţie poate adopta norme care să prevadă drepturi mai largi
privind participarea la elaborarea actelor normative sau la şedinţe publice. Metodele de participare
cetăţenească variază in funcţie de nivelul implicării publicului în activitatea administraţiei:
informare, consultare, implicare, colaborare, delegare.

Şedinţele publice la care se referă Legea transparenţei sunt, în fapt, toate şedinţele care sunt
necesare pentru desfăşurarea activităţii autorităţii publice respective şi pe care autoritatea respectivă
le declară ca fiind publice. Excepţiile sunt expres reglementate de lege.

Legea transparenţei prevede căi de atac în cazul în care nu este respectată. Prin art. 13,
persoanele sau organizaţiile au dreptul de a ataca în contencios administrativ instituţiile publice
care nu respectă legea. Prevederea face trimitere la procedura reglementată de Legea 554/2004, aşa
cum a fost ea modificată şi completată până în prezent.

Aplicarea legii transparenţei presupune o schimbare majoră în primul rând la nivelul


mentalităţii administraţiei publice locale, prin trecerea de la cultura opacităţii la cea a transparenţei.
Este însă nevoie şi de schimbarea mentalităţii în rândul cetăţenilor, prin evoluţia de la lipsa
implicării la participarea directă. Transparenţa autorităţilor publice este un proces dinamic. Pe măsură
ce legea este din ce în ce mai mult aplicată, autorităţile administraţiei publice vor fi din ce în ce mai
transparente, pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.

Liber acces la informaţii de interes public


Accesul la informaţia de interes public poate fi definit drept posibilitatea oricărei persoane de a obţine
informaţii aflate în posesia instituţiilor statului.
Izvorul primar în materia liberului acces la informaţii de interes public este chiar textul
constituţional, care dispune în Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 31 cu privire
la dreptul la informaţie: În plus, Constituţia României prevede la art. 20 principiul priorităţii
reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, făcând astfel posibilă aplicarea celor
mai favorabile norme inclusiv în materia liberului acces la informaţiile de interes public.
Definiţii cuprinse în Legea nr. 544/2001:
- autoritate sau instituţie publică = orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administrează
resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională,
precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei
autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după
caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar

- informaţie de interes public = orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei
autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informaţiei

- informaţie cu privire la datele personale = orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă

Bibliografie modul
Legea nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
Legea nr. 188/1999, Statutul funcţionarilor publici
Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului
decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute—Programul de Asistenţă
pentru Administraţia Publică din România, Bucureşti 2001
Marieta Avram, Marian Nicolae, Horaţiu Dumitru, Bogdan Dumitrache, Ghid legislativ pentru
organizaţiile neguvernamentale din România, APADOR-CH, Bucureşti, 2002.
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Ion Popescu-Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999
Modulul 3. Avertizarea în interes public

Scopul şi obiectivele modulului


Prezentarea şi înţelegerea noţiunii de avertizare în interes public în contextul legislativ
internaţional şi la nivel naţional
Prezentarea şi cunoaşterea conceptelor şi prevederilor Legii nr.571/2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi bugetare, care
semnalează încălcări ale legii

Schema logică a modulului

Avertizarea în interes public


Abordarea avertizării de integritate la nivel internaţional
o Reglementări comunitare
o Abordarea Consiliului Europei
o Abordarea în România
 Legea nr. 571/2004
 Jurisdicţii disciplinare

Conţinut informaţional detaliat

AVERTIZAREA ÎN INTERES PUBLIC

1) Abordarea la nivel internaţional


A. Reglementări comunitare
Funcţionarul31 care, în exerciţiul funcţiei sale, are cunoştinţă de fapte care pot prezuma o
activitate ilegală, mai ales o fraudă sau corupţie prejudiciabile pentru interesele CE, sau o conduită care
poate constitui o gravă încălcare a obligaţiilor funcţionarilor Comunităţilor, este obligat să informeze
imediat şeful ierarhic sau conducătorul instituţiei, ori chiar pe secretarul general sau o persoană cu rang
echivalent sau direct OLAF. Funcţionarul care a comunicat această informaţie nu va suferi nici un
prejudiciu din partea instituţiei din partea instituţiei, dacă a fost de bună-credinţă.

31
Statutul funcţionarilor europeni
Avertizorii32 sunt angajaţi ai companiilor „corupte‖ care sesizează autorităţile cu privire la
practicile corupte la care participă entitatea din care aceştia fac parte. Aceştia sunt adesea lipsiţi de
mijloace de protecţie legale şi pot fi sancţionaţi pentru aceste fapte. Statele membre ar trebui să
amendeze legislaţia naţională pentru a oferi protecţie adecvată avertizorilor.
Având33 în vedere că nu se poate realiza o statistică reală asupra cazurilor de corupţie ca urmare
a unui „pact al tăcerii‖ între mituitor şi mituit, singura soluţie este convingerea martorilor să semnaleze
faptele de corupţie. Acest lucru nu se poate realiza decât prin asigurarea unei protecţii efective a
avertizorilor împotriva consecinţelor negative care pot rezulta în urma sesizărilor.

B. Abordarea Consiliului Europei


Funcţionarul public care apreciază că i se cere îndeplinirea unui act ilegal, incorect, neetic, care
presupune proasta administrare sau este contrar codului de conduită trebuie să sesizeze această situaţie.
Sesizarea trebuie făcută şi în situaţia în care e martor al unor încălcări ale acestui cod, dacă există
evidenţe, presupuneri sau suspiciuni cu privire la activitatea infracţională referitoare la serviciul public.
Administraţia publică trebuie să asigure protecţia funcţionarului public care face astfel de
sesizări cu bună-credinţă în sensul de a nu-i fi cauzat nici un prejudiciu.

2) Abordarea în România

A. Legea nr. 571/2004


Legea privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi
bugetare, care semnalează încălcări ale legii urmăreşte încurajarea unei atitudini civice a angajaţilor din
sectorul public, de avertizare asupra ilegalităţilor săvârşite în cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice.
Conceptul se fundamentează pe raţionamentul că ilegalităţile sunt cel mai bine cunoscute de către cei
care lucrează în cadrul entităţilor publice şi că acei angajaţi care le dezvăluie trebuie protejaţi adecvat
împotriva oricăror acte de represalii. În plus, legea avertizorilor vine să înlăture regula tacită a rezolvării
interne a oricăror probleme sau nereguli.
Legea defineşte avertizarea în interes public ca fiind ―sesizarea făcută cu bună-credinţă cu
privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor
bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei‖, satisfă când cerinţele de bună
administrare ale Constituţiei pentru Europa, partea a II-a, Carta Drepturilor Fundamentale. Avertizorul
se poate adresa unui palier larg de autorităţi, atât publice cât şi private—şefului ierarhic al persoanei care
a încălcat prevederile legale, conducă torului autorităţii publice, instituţiei publice sau al unităţii bugetare

32
COM (97) 192 final
33
COM (2003) 317 final, Bruxeles, 28 mai 2003
din care face parte persoana care a încălcat prevederile legale, comisiilor de disciplină sau altor
organisme similare din cadrul autorităţii publice, organelor judiciare, organelor însărcinate cu
constatarea şi cercetarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, comisiilor parlamentare, mass-
media, organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale, precum şi organizaţiilor neguvernamentale.
Posibilităţile multiple de sesizare au rolul de a încuraja avertizorul să facă publice orice nereguli,
având convingerea că ele vor avea o finalitate şi că el va fi protejat corespunzător, inclusiv prin
mediatizarea subiectului şi prin apelul la societatea civilă.
Legea instituie modalităţi de protecţie a avertizorilor împotriva represaliilor directe ori indirecte.
Avertizorul beneficiază de prezumţia bunei-credinţe vis-à-vis de veridicitatea celor sesizate. Acest lucru
implică faptul că sarcina probei revine nu celui care face sesizarea, ci persoanei împotriva căreia a fost
făcută aceasta, lucru care facilitează soluţionarea cauzei. De asemenea, avertizorul poate solicita
prezenţa mass-media, a reprezentanţilor sindicali sau profesionali în cadrul comisiilor care se pronunţă
asupra sesizărilor de încălcări ale legii. Aceste prevederi, care derogă de la Codurile de conduită sau alte
acte normative contrare, asigură un mecanism eficient de semnalare şi probare inclusiv a actelor de
corupţie şi abuz săvârşite de către demnitari, funcţionari şi angajaţi ai instituţiilor şi autorităţilor publice.
Ele au şi un caracter preventiv prin înlăturarea regulii tăcerii din cadrul instituţiilor publice, prin
incriminarea şi sancţionarea adecvată corect, ca infracţiuni de corupţie.

B. Jurisdicţii disciplinare
În cazul în care o sesizarea a fost adresată conducătorului autorităţii sau instituţiei publice ori
conducătorului compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă este
sesizată, acesta are obligaţia să o transmită de îndată comisiei de disciplină competente34. Sesizarea se
depune de către persoana care a primit-o, la secretarul comisiei de disciplină, care are obligaţia să o
înregistreze şi să o prezinte preşedintelui comisiei de disciplină în termen de maximum două zile de la
data înregistrării.
Funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării i se comunică, sub sancţiunea
nulităţii, o copie de pe sesizarea îndreptată împotriva sa.
Pentru a asigura protecţia persoanei care face sesizarea, reglementările în vigoare prevăd
obligaţia comisiei de disciplină de a păstra confidenţialitatea numelui şi a adresei acestuia până la data
începerii cercetării faptei funcţionarului public, atunci când apreciază că funcţionarul ar putea influenţa
sau exercita presiuni asupra semnatarului sesizării.

Activitatea comisiei de disciplinară are la bază următoarele principii:

34
Art. 23, alin. 2 din HG nr. 1210/2003
prezumţia de nevinovăţie, conform căruia se prezumă că funcţionarul public
este nevinovat atât timp cât vinovăţia să nu a fost dovedită;
garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte dreptul
funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi
de a fi asistat de un apărător sau de a fi reprezentat;
celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a
proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor
persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege şi de prezenta
hotărâre;
contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilităţii persoanelor
aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt
care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată
comisia de disciplină;
proporţionalitatea, conform căruia trebuie respectat un raport corect între
gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi
sancţiunea disciplinară propusă să fie aplicată;
legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu poate
propune decât sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;
unicitatea sancţiunii, conform căruia pentru o abatere disciplinară nu se
poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.

Activitatea de cercetare desfăşurată de comisia de disciplină presupune:


1) audierea persoanei care a formulat sesizarea
Atunci când face o avertizare în interes public, aceasta beneficiază de prezumţia de bună-
credinţă, astfel cum aceasta a fost definită anterior, dar până la proba contrarie.
2) audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării;
Conform art. 26 din H.G. nr. 1210/2003, funcţionarul public a cărui faptă se cercetează se
înfăţişează personal în faţa comisiei de disciplină. Funcţionarul public îşi poate exercita dreptul la
apărare prin asistarea de către un avocat sau prin reprezentare.
3) audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;
4) culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin mijloacele prevăzute de
lege;
5) administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor prezentate.
6) Şedinţele comisiei de disciplină sunt publice, cu următoarele excepţii:
atunci când funcţionarul public împotriva căruia a fost formulată sesizarea a solicitat în scris ca
acestea să nu fie publice;
atunci când preşedintele comisiei de disciplină a solicitat ca acestea să nu fie publice pentru
motive temeinic justificate35.
Aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia în care este cercetat disciplinar un avertizor, ca urmare a
unui act de avertizare. La cererea acestuia, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul
entităţilor au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale.
Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a
unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a
sancţiunii disciplinare aplicate36. Dacă avertizorul nu face o cerere în acest sens, preşedintele comisiei
poete solicita ca şedinţa să nu fie publică pentru motive temeinic justificate.
În exercitarea atribuţiilor sale, comisia de disciplină întocmeşte rapoarte pe baza concluziilor
majorităţii membrilor săi. Acestea trebuie să conţină următoarele elemente:
numărul şi data de înregistrare a sesizării;
numele, prenumele şi funcţia deţinută de funcţionarul public a cărui faptă a fost cercetată,
precum şi compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;
numele, prenumele, funcţia şi domiciliul persoanei care a sesizat fapta, precum şi ale
persoanelor audiate;
prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a circumstanţelor în care a fost săvârşită;
probele administrate;
propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;
motivarea propunerii;
numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină, precum şi
ale secretarului acesteia;
data întocmirii raportului.
Opiniile separate, formulate în scris şi motivate, se vor anexa la raportul comisiei de disciplină.
Raportul comisiei de disciplină se înaintează persoanei competente să aplice sancţiunea, în termen de 3
zile de la data ultimei şedinţe.
Comisia de disciplină formulează propunerea cu privire la sancţiunea aplicabilă, pe baza
referatului întocmit. Comisia de disciplină poate să propună:
sancţiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a dovedit săvârşirea abaterii disciplinare de
către funcţionarul public;

35
Ase vedea în acest sens practica comisiei în ceea ce priveşte aprecierea anumitor motive ca fiind „temeinic
justificate”;
36
Art. 7, alin. 1, lit. b din Legea nr. 571/2004
clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri disciplinare.
La individualizarea (stabilirea) sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarului public comisia de
disciplină trebuie să ţină seama de:
cauzele care au determinat săvârşirea abaterii disciplinare;
împrejurările în care aceasta a fost săvârşită;
gradul de vinovăţie;
gravitatea şi consecinţele abaterii disciplinare;
conduita funcţionarului public;
existenţa unor antecedente disciplinare ale funcţionarului public, care nu au fost radiate în
condiţiile legii.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi poate dispune
efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice respectă legislaţia
referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.
Legea nr. 571/2004 prevede că în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de
serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui
avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-
credinţă.
Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară,
prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiaşi autorităţi publice,
instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancţionării ulterioare şi indirecte a
actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege.
În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul public poate fi
considerată infracţiune, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în cadrul căreia acesta
îşi desfăşoară activitatea, sesizarea organelor de cercetare penală. Conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice va sesiza de îndată organele de cercetare penală.

Sumarul modulului

Abordarea comunitară: Funcţionarul care, în exerciţiul funcţiei sale, are cunoştinţă de fapte
care pot prezuma o activitate ilegală, mai ales o fraudă sau corupţie prejudiciabile pentru interesele CE,
sau o conduită care poate constitui o gravă încălcare a obligaţiilor funcţionarilor Comunităţilor, este
obligat să informeze imediat şeful ierarhic sau conducătorul instituţiei, ori chiar pe secretarul general sau
o persoană cu rang echivalent sau direct OLAF. Funcţionarul care a comunicat această informaţie nu va
suferi nici un prejudiciu din partea instituţiei din partea instituţiei, dacă a fost de bună-credinţă.
Abordarea Consiliului Europei: Funcţionarul public care apreciază că i se cere
îndeplinirea unui act ilegal, incorect, neetic, care presupune proasta administrare sau este contrar
codului de conduită trebuie să sesizeze această situaţie.
Sesizarea trebuie făcută şi în situaţia în care e martor al unor încălcări ale acestui cod, dacă
există evidenţe, presupuneri sau suspiciuni cu privire la activitatea infracţională referitoare la
serviciul public.
Administraţia publică trebuie să asigure protecţia funcţionarului public care face astfel de
sesizări cu bună-credinţă în sensul de a nu-i fi cauzat nici un prejudiciu.

Legea nr. 571/2004: Legea privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile
publice şi din alte unităţi bugetare, care semnalează încălcări ale legii urmăreşte încurajarea unei atitudini
civice a angajaţilor din sectorul public, de avertizare asupra ilegalităţilor săvârşite în cadrul instituţiilor şi
autorităţilor publice. Conceptul se fundamentează pe raţionamentul că ilegalităţile sunt cel mai bine
cunoscute de către cei care lucrează în cadrul entităţilor publice şi că acei angajaţi care le dezvăluie
trebuie protejaţi adecvat împotriva oricăror acte de represalii.
Legea defineşte avertizarea în interes public ca fiind “sesizarea făcută cu bună-credinţă cu
privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a
principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei”.
Posibilităţile multiple de sesizare au rolul de a încuraja avertizorul să facă publice orice
nereguli, având convingerea că ele vor avea o finalitate şi că el va fi protejat corespunzător, inclusiv
prin mediatizarea subiectului şi prin apelul la societatea civilă. Avertizorul beneficiază de prezumţia
bunei-credinţe vis-à-vis de veridicitatea celor sesizate.

Jurisdicţii disciplinare: În cazul în care o sesizarea a fost adresată conducătorului


autorităţii sau instituţiei publice ori conducătorului compartimentului în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul public a cărui faptă este sesizată, acesta are obligaţia să o transmită de
îndată comisiei de disciplină competente.
Şedinţele comisiei de disciplină sunt publice, cu unele excepţii.
În exercitarea atribuţiilor sale, comisia de disciplină întocmeşte rapoarte pe baza concluziilor
majorităţii membrilor săi. Comisia de disciplină formulează propunerea cu privire la sancţiunea
aplicabilă, pe baza referatului întocmit. Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară
aplicată se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care, potrivit legii, are legitimare
procesuală activă, şi poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau
instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.
Legea nr. 571/2004 prevede că în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de
serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui
avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-
credinţă.

Bibliografie modul
Legea nr.571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice
şi din alte unităţi bugetare, care semnalează încălcări ale legii
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Ion Popescu-Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999

Sarcini şi teme ce vor fi notate


Referat academic (50% din notă)
Examen (50% din notă)