Principiile de baza ale contabilităţii

Fundamentarea ştiinţificã a obiectului de studiu al contabilităţii prezintă o

importanţã deosebitã,deoarece constituie punctul de start în cercetările teoretice şi
aplicative ale acestei discipline.
De-a lungul timpului,cu privire la obiectul de studiu al contabilităţii,s-au formulat
mai multe concepţii.Prima definiţie aparţine lui Luca Paciolo,care considera drept
obiect al contabilităţii”tot ceea ce negustorul considera cã îi aparţine,toatã averea sa şi
toate afacerile în ordinea în care acestea au avut loc”.
Orice metodã,deci şi cea a contabilităţii,se bazează pe o teorie care pune în
evidenţã principiile generale şi normative privind modul cum trebuie studiat obiectul.
În cazul contabilităţii,aceste principii sunt enunţuri de esenţã conceptualã foarte
generale şi delimitate ca sistem de referinţã pentru constituirea informaţiei contabile
privind situaţia patrimoniului,situaţia financiarã si rezultatul obţinut.Totodata,prin
genezã,sunt un produs al practicilor de contabilitate,fiind acceptate prin consensul
producătorilor şi utilizatorilor de informaţii contabile.De aceea,principiile mai
figurează şi sub denumirea de reguli sau convenţii contabile.
Principiile contabile general admise sunt subordonate obiectivului fundamental al
contabilităţii,si anume,aceasta trebuie sã prezinte o imagine relevantã şi credibilã
asupra activelor si datoriilor,a situaţiei financiare si a rezultatului.
Literatura principiilor sau concepţiilor contabile este foarte abundenţã şi impune
astfel o schemã a acestora. De asemenea,fiind rezultate din practicã,aceste principii se
modificã odata cu practica şi teoria contabila. Unele principii noi se creează,altele tind
a se învechi,iar unele sunt chiar contradictorii.O asemenea dinamicã reflectã faptul cã
realitatea economicã are multiple aspecte şi cã principiile trebuie aplicate in raport cu
câmpul de acţiune al contabilităţii. Fiecare sistem contabil şi-a creat propriile principii
generale,ca urmare sunt cunoscute si recunoscute o mulţime de principii contabile.
Acestea sunt norme cu caracter cvasigeneral izvorâte din practica şi teoria contabilã
cu valabilitate în orice împrejurare,oriunde şi oricât.
Principiul continuităţii activitãţii presupune cã întreprinderea îşi continuã în
mod normal activitatea într-un viitor previzibil,fãrã a intra in starea de lichiditate sau
de reducere sensibilã a activitatii sale.În cazul în care este vorba de
necontinuitate,conturile sunt prezentate pe baza unei evaluãri în valori lichidative,nu
se mai amortizeazã activele,nu se mai permanentizeazã metodele de evaluare şi de
calcul economic etc.
Principiul permanenţei metodelor constã în asigurarea continuitãţii,de la un
exerciţiu la altul,a aplicãrii aceloraşi norme şi reguli privind evaluarea şi înregistrarea
în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor,asigurând
comparabilitatea în timp a informaţiei contabile.Metode şi evaluãri diferite conduc la
rezultate diferite.
Aşa cum se aratã în Standardul de Contabilitate Internaţional nr.8,modificarea
metodei de contabilitate are loc atunci când noua metodã este impusã de lege sau de o
autoritate cu atribuţii de normalizare a contabilitãţii,precum şi în cazul în care se
considerã cã aceastã schimbare va oferi o prezentare mai adecvatã a bilanţului
contabil.Schimbarea metodelor contabile se divulgã informaţional prin situaţiile
financiare.
Coerenţa bilanţurilor şi a conturilor de rezultate în cursul exerciţiilor sociale
succesive implicã permanenţa regulilor utilizate.Acest principiu contabil are ca efect
posibilitatea de a compara conturile în timp.
 Principiul costului istoric.În teoria şi practica de contabilitate doua criterii s-au
conturat cu privire la evaluare fluxurilor şi stocurilor de patrimoniu:valoarea de
utilitate şi timpul.
Primul criteriu considerã cã valoarea trebuie sã reprezinte”costul” sau”sacrificiul”
consimţit la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu sau ceea ce
ar aduce bunul dacã l-am utiliza sau l-am vinde pe piaţã.La aceastã definiţie adãugãm
şi precizarea cã valoarea de utilizare poate fi privitã şi prin prisma”pierderii sau
sacrificiului” pe care l-ar suporta o întreprindere dacã ar fi lipsitã de bunul respectiv.
Cel de-al doilea criteriu,timpul,vizeazã momentul plasãrii evaluãrii în
trecut,prezent sau viitor.
Pornind de la ce,e doua criterii,s-au conturat urmãtoarele baze de evaluare:
-costul istoric(costul de origine al timpului trecut folosit la timpul prezent);
-costul curent(costul de intrare al timpului prezent folosit pentru valori provenite de la
timpul trecut);
-valoarea de realizare(preţul de ieşire egal,de regulã,cu cel de vânzare al timpului
prezent folosit pentru valori provenite din timpul trecut);
-valoarea actualizatã(preţul de ieşire al timpului viitor folosit la timpul prezent pentru
evaluarea valorilor provenite din timpul trecut).
Nici o bazã de evaluare nu are o aplicabilitate generalã şi nu este satisfãcãtoare în
mod absolut şi în consecinţã se ridicã o problemã de opţiune în acest sens.
Normele contabile europene şi internaţionale s-au orientat spre costul istoric ca
principiu fundamental şi general acceptabil al evaluãrii.În aceste condiţii,toate
activele şi pasivele figureazã în contabilitate de la intrare şi pânã la ieşire la costul de
origine consemnat în documentele justificative.
Opţiunea pentru costul istoric,deşi el poate avea şi alternative,se întemeiazã pe
faptul cã este singurul cost consemnat în documentele justificative şi deci are un
caracter verificabil şi o determinare obiectivã,viind validat în cadrul tranzacţiilor pe
piaţã derulate.
Costul istoric reflectã valoarea realã a elementelor patrimoniale la data intrãrii lor
în întreprindere.Dar,ulterior,orice schimbare semnificativã tinde sã facã costul istoric
înşelãtor în scopul luãrii deciziei şi asigurãrii capacitãţii de finanţare sau a puterii de
cumpãrare a capitalului propriu.Apare astfel efectul de desincronizare dintre
evaluarea la intrare a elementelor patrimoniale bazate pe costul istoric(cost al
trecutului)şi evaluarea la ieşire întemeiatã pe valoarea actualã de regulã valoarea de
realizare,ca un preţ al prezentului).
În condiţiile în care curba preţurilor este suitoare,efectul de desincronizare
determinã o creştere fãrã o bazã realã a rezultatului,ca urmare a variaţiei preţurilor
între cele doua momente ale evaluãrii:intrare-ieşire.Creşterea de rezultat intrã în
caruselul impozitãrii şi distribuţiei profitului sub formã de dividende,cu implicaţii
indirecte asupra decapitalizãrii întreprinderii.
Principiul prudenţei.Un principiu care corijezã parţial limitele costului istoric
este cel al prudenţei.Acesta constã în aprecierea cu precauţie sau rezonabilã a
activelor şi pasivelor,cheltuielilor şi veniturilor pentru a evita supraevaluarea
rezultatului.Sau,aşa cum este interpretat în normele contabile,”potrivit principiului
prudenţei nu este admisã supraevaluarea elementelor de pasiv şi a
veniturilor,respectiv,subevaluarea elementelor de activ şi a cheltuielilor,ţinând cont de
deprecierile,riscurile şi pierderile posibile generate de desfãşurarea activitãţii
exerciţiului curent sau anterior”.
Aplicarea principiului prudenţei se regãseşte în urmãtoarele mecanisme contabile:
 a) la închiderea exerciţiului se contabilizeazã datoriile şi pierderile probabile,şi
nu se înregistreazã activele probabile şi profitul probabil;
b) b)doar beneficiile realizate la data închiderii exerciţiului pot fi înscrise în
bilanţ;
c) trebuie ţinut cont de toate riscurile previzibile şi eventualele pierderi care au
luat naştere în cadrul exerciţiului sau pe parcursul unui exerciţiu anterior,chiar
dacã aceste riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data închiderii
bilanţului şi data la care el este întocmit;
d) trebuie sã se ţinã cont de deprecierea activelor,indiferent dacã exerciţiul se
soldeazã cu o pierdere sau un deficit.În consecinţã,minusurile constatate între
valoarea de inventar(mai mare)şi valoarea de intrare sunt contabilizate prin
amortizare,în caz de depreciere ireversibilã,sau prin constituirea de
provizioane,dacã deprecierea este reversibilã.În cazul în care s-au constatat
plusvalori între valoarea de inventar(mai mare) şi valoarea de intrare,acestea
nu sunt contabilizate,elementele de activ menţinându-se la valoarea de
intrare(costul istoric)
Principiul independenţei exerciţiului sau delimitãrii în timp:efectele
tranzacţiilor şi alte evenimente sunt luate în calcul din momentul când acestea s-au
produs şi nu atunci când intervin plata sau încasarea de lichiditãţi sau a echivalentului
lichiditãţii.Procedând astfel se dã expresie prevalenţei cauzelor asupra efectelor,se
înregistreazã mai întâi angajamentele şi apoi executarea lor.Veniturile şi cheltuielile
sunt delimitate şi înregistrate sub aspect real(mişcarea de bunuri şi servicii)şi nu sub
aspect monetar(mişcare monetarã).
În reglementãrile contabile din România,acest principiu este definit prin prisma
delimitãrii în timp a veniturilor şi a cheltuielilor corespunzãtoare exerciţiului financiar
pentru care se face raportarea,fãrã a se ţine seama de data încasãrii sumelor sau a
efectuãrii plãţilor.Un asemenea demers conduce la constituirea fiecãrui exerciţiu ca un
tot independent separat de exerciţiile anterioare sau cele viitoare,evidenţiind toate
cheltuielile şi veniturile şi atribuind doar acele cheltuieli şi venituri care-i sunt proprii.
Cnnsecinţa este legarea (afectarea)veniturilor de exerciţiul în care s-au
angajat,respectiv,înregistrarea veniturilor în momentul dobândirii lor,iar a cheltuielilor
pe mãsurã ce sunt angajate.Se practicã astfel”contabilitatea de
angajamente”sau”accrual accounting”bazatã pe delimitarea şi înregistrarea
veniturilor sub aspect real(mişcare de bunuri şi servicii),şi nu sub aspect
monetar(mişcare banilor).
Principiul evaluãrii separate a elementelor de datorii.În vederea stabilirii sumei
totale corespunzãtoare unei poziţii din bilanţ,se va determina în prealabil suma
separate sau valoarea corespunzãtoare fiecãrui element individual de activ sau de
pasiv.
Principiul intangibilitãţii bilanţului de deschidere conform cãruia bilanţul de
deschidere a unui exerciţiu financiar trebuie sã coincidã cu bilanţul de închidere a
exerciţiului precedent.Cele douã bilanţuri se referã la acelaşi moment din viaţa
întreprinderii şi,ca atare,ele nu pot fi diferite unul de celãlalt.
Principiul necompensãrii.Este interzis a se efectua compensarea între posturile de
activ şi cele de pasiv,între creanţe şi datorii,între posturile de cheltuieli şi venituri.În
felul acesta se asigurã transparenţa informaţiei ,implicit evaluarea şi înregistrarea
separatã în contabilitate a elementelor patrimoniale de activ şi pasiv,cheltuieli şi
venituri.
Principiul importanţei relative sau a pragului de semnificaţie impune ca
situaţiile financiare sã se evidenţieze toate operaţiile economice şi financiare,precum
şi informaţiile a cãror importanţã poate afecta evaluãrile şi deciziile.De
exemplu,trecerea în bilanţ la o valoare fixã a acelor elemente reduse ca valoare care
sunt în permanenţã reînnoite,iar valoarea lor nu variazã semnificativ de la un exerciţiu
la altul.Aşa cum se afirmã în contabilitatea americanã,un eveniment este considerat
important atunci când poate influenţa decizia celor care folosesc situaţiile
financiare,iar valoarea informaţiei depãşeşte sensibil costul prelucrãrii şi transmiterii
acesteia.De asemenea,potrivit principiului pragului de semnificaţie,orice element care
are o valoare semnificativã trebuie prezentat separat în cadrul situaţiilor
financiare.Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi naturã sau funcţii
similare vor fi însumate,nefiind necesarã prezentarea lor separatã.
Principiul cuantificãrii monetare. Etalonul monetar ca unitate de mãsurã sau de
cont are un caracter instabil determinat de variaţia puterii de cumpãrare a monedei şi a
preţurilor.Pentru a depãşi aceastã limitã,unitatea monetarã este consideratã o
constantã ş nu se procedeazã decât în mod excepţional la reevaluãri.O asemenea
convenţie este valabilã într-o economie stabilã.
Ipoteza de mai sus este discutabilã în condiţiile inflaţiei persistente.Cantitatea de
monedã necesarã evaluãrii unui bun creşte prin inflaţie nu din cauza modificãrii
valorii relative a bunului în raport cu altele,ci din cauza schimbãrii semnificaţiei
etalonului.În aceste condiţii se apeleazã la convenţia instabilitãţii unitãţii monetare.
Principiul entitãţii contabile potrivit cãruia trebuie fãcutã distincţie între poziţia
financiarã a firmei utilizatã în afaceri şi poziţia financiarã a persoanelor care au
furnizat acesteia resurse financiare.De exemplu,la o firmã proprietate
personalã,trebuie fãcutã o separare între poziţia financiarã a afacerii şi poziţia
financiarã personalã a proprietarului.Sau la o societate comercialã pe
acţiuni,poziţia financiarã a firmei este alta decât a acţionarilor care au
contribuit prin subscrierea acţiunilor la constituirea capitalului social.
Principiul înregistrãrii complete şi continue constã în reprezentarea în scris a
tuturor operaţiilor economice şi financiare care modificã masa
patrimoniului unei entitãţi contabile.Continuitatea în timp a
înregistrãrii contabile se asigurã prin aceea cã,în toate cazurile,în
cadrul registrelor de contabilitate evidenţa începe cu starea iniţialã şi se
terminã cu starea finalã ,care la rândul sãu devine o componentã a
lucrãrilor contabile de deschidere pentru perioada urmãtoare.
Principiul uniformitãţii înregistrãrii contabile impune respectarea unui
formalism care sã garanteze ireversibilitatea înregisrtãrilor
contabile.Astfel,aşa cum de degajã din art.2 din Lege contabilitãţii
ne.82/1991,regisrele de contabilitate se utilizeazã în strictã concordanţã
cu destinaţia acestora şi se prezintã în mod ordonat şi completate,astfel
încât sã permitã,în orice moment,identificarea şi controlul operaţiunilor
efectuate.Este problema acurateţei înregistrãrilor în cadrul registrelor
de contabilitate.
De asemenea,registrele de contabilitate se numeroteazã înainte sau pe mãsura
întocmirii lor,iar închiderea înregistrãrilor acestea se bareazã ,nefiind
admisã înregistrarea unor operaţii ulterioare.Pentru verificarea
înregistrãrii corecte în contabilitate a operaţiilor economice şi
financiare se întocmeşte lunar balanţa de verificare.
Ireversibilitatea vizeazã şi modul de reconstruire a documentelor contabile de
corectare a erorilor contabile în mod curent în procesul de prelucrare şi
stocare a datelor şi ulterior dupã închiderea exerciţiului financiar.
 Principiul fundamentãrii documentare a înregistrãrii contabile impune
consemnarea operaţiilor economice şi financiare în momentul
efectuãrii lor într-un înscris denumit document justificativ care stã la
baza înregistrãrilor în contabilitate,dobândind astfel calitatea de
document justificativ.
Principiul dublei reprezentãri.Potrivit dublei reprezentãri,relaţiile dintre
stocurile de activ şi datorii la un moment dat,precum şi mişcãrile de
valori economice sunt analizate şi evidenţiate ca un raport de
echivalenţã între doi termeni:destinaţia/alocarea(investirea)/utilizarea
valorilor,pe de o parte,provenienţa/finanţarea/reproducţia valorilor,pe
de altã parte.
Principiul înregistrãrii cronologice şi sistematice.Operaţiile economice şi
financiare sunt înregistrate în contabilitate atât în ordine
cronologicã,adicã a succesiunii lor în timp,cât şi într-o formã
clasificatã sau grupatã dupã un anumit sistem,pe elemente
componente,respectiv active,capitaluri proprii,datorii,cheltuieli şi
venituri.
Principiul înregistrãrii analitice şi sintetice.Înregistrarea analiticã presupune
individualizarea entitãţii economice pe pãrţile sale componente în
scopul cunoaşterii trãsãturilor specifice.Trãsãturile comune şi generale
ale elementelor ce constituie obiectul contabilitãţii sunt dezvãluite prin
înregistrarea sinteticã.În felul acesta,metoda contabilitãţii asigurã o
cunoaştere a obiectului sãu pornind de la pare câtre întreg.
Armonizarea contabilit1ţii româneşti cu Directiva a IV-a a Comunitãţii Economice
Europene şi cu Standardele de Contabilitate Internaţionale supune
atenţiei trei noi principii contabile care trebuie avute în vedere la
întocmirea situaţiilor financiare:principiul prevalenţei economicului
asupra juridicului,principiul pragului de semnificaţie/principiul
evaluãrii separate a elementelor de activ şi de pasiv.
Prevalenţa economicului asupra juridicului presupune ca informaţiile din
situaţiile financiare sã reflecte realitatea economicã a evenimentelor şi
tranzacţiilor,nu numai forma lor juridicã.
Pragul de semnificaţie presupune prezentare distinctã în cadrul situaţiilor
financiare a oricãrui element care are o valoare semnificativã,respectiv
însumarea elementelor cu valori nesemnificative de aceeaşi naturã ori
cu funcţii similare.
Evaluarea separatã a elementelor de activ şi de pasiv presupune determinarea
separatã a valorii aferente fiecãrui element individual de activ sau
pasiv pentru a stabili valoarea totalã corespunzãtoare unei poziţii din
bilanţ.
Respectarea tuturor acestor principii,precum şi a altor principii şi cerinţe formulate
în regulamentul de aplicare a legii contabilitãţii urmãreşte asigurarea
obiectivului contabilitãţii,ca prin bilanţ ”furnizeze o imagine fidelã
asupra situaţiei patrimoniului şi rezultatului întreprinderii”(Legea
contabilitãţi nr.82/1991,art. 10)

BIBLIOGRAFIE:
”Bazele contabilitãţii”, Iuliana Cenar,Nicolae Todea, Ed.Aeternitas, Alba-Iulia
2003
”Bazele contabilitãţii”, Mihai Ristea,Corina Graziella Dumitru, Ed.Universitarã
Bucureşti
”Contabilitatea întreprinderii, Vasile Pãtruţ, Bacãu 1995