AL DOILEA IMPERIU FRANCEZ CA STAT - NATIUNE

SUB DICTATURĂ POPULARA

Adunarea Legislativa a adoptat in mai 1849 noua Constitutie care acorda toata
putera presedintelui republicii. Pe 10 decembrie 1849 au avut loc alegerile
presedintelui, la care a biruit Louis-Napoleon Bonapart. Poporul credea in el ca si in
unchiul sau – Napoleon Bonapart – carea va apara interesele micilor proprietari de
pamant. Pe 2 decembrie 1851 (ziua aniversarii biruintei lui Napoleon I in batalia de la
Austerlitz) Louis-Napoleon infaptuieste lovitura de stat, dizolvand Adunarea
Legislativa si arestand conducatorii regalistilor si republicanilor. Toata puterea a trecut
in mainile presedintelui care se alegea pe 10 ani. Peste un an pe 2 decembrie 1852
Louis Napoleon s-a proclamat imparat. In imperiul lui Napoleon al III-lea a fost
adoptata Constitutia din 1852 ce declara ca ea recunoaste marele principii ale revolutiei
din anul 1789 si mai ales suveranitatea poporului. In realitate constitutia a stabilit un
regim autoritar. Puterea legislativa era impartita intre Consiliul de Stat ce discuta si
introducea schimbari in proiectele de legi, Corpul Legislativ ce aproba legile si Senatul
care putea sa anuleze legile ce erau in contradictie cu constitutia. Legile erau
promulgate de imparat. Sufragiul era universal pentru toti barbatii ce au implinit 21 de
ani. Dar pentru a avea dreptul de vot el trebuia sa traiasca cel putin 6 luni in localitatea
respective.
Franta fiind un stat imperialist, pretinzand ca si alte imperii la dominatia sa
asupra altor tari aproape continuu ducea razboaie de cotropire cu scopul de a satisface
interesele marilor financiari, industriasilor, ce erau dornici de a primi venit nou, noi
pieti de desfacere si materie prima. In anii ’50 ai secolului al XIX-lea Franta ducea
razboi cu Rusia(razboiul din Crimeea 1853-1856), ce a luat de la Franta multe jertve
omenesti si materiale si de fapt nu i-a adus nici un profit real, intarind numai
satisfacerea francezilor si bretanilor ce deasemenea au luat parte la razboi. In 1856-
1857 Franta si Rusia au devenit cei mai buni prieteni, ca impreuna sa incurce
razboaielor cotropitoare a Marei Britanei, fiindca concurenta anglo-franceza in acest
timp s-a intensificat. Agravarea acesteia s-a produs dupa tentative de omor asupra lui
Napoleon al III-lea din partea unui italian – Orsini – in anul 1858 care dupa cum s-a
aflat a sosit din Londra cu bombe engleze. Galagia din cauza acestui fapt peste un timp
s-a potolit. Dar inrautatirea relatiilor anglo-franceze s-a produs dupa incheierea
intelegerii secrete de la 3 martie 1859 intre Franta si Rusia conform caruia Napoleon al
III-lea s-a decis sa sustina tendinta guvernului rus de a se elibera de la conditiile
tratatului din Paris ce interzicea Rusiei sa tina flota armata pe Marea Neagra, pentru
aceasta Rusia a garantat Frantei o sustinere diplomatica impotriva Austriei si a promis
sa faca galagie cu armele la hotarele ei. Fiind asigurata de sustinerea Rusiei, Franta
impreuna cu regatul Sardin a inceput in aprilie 1859 razboi impotriva Austriei. In
luptele de la Solferino si Mandjente armatele franceze au adus infrangere austriecilor.
Insa Napoleon al III-lea, vazand ca aceste victorii ii aduc Sardiniei un mare profit,
fiindca in acest timp aproape in toate statele italiene s-a inceput un val de rascoale de
eliberare nationala, a inselat si a predat aliatii italieni. Apoi a urmat intelegerea
guvernului lui Napoleon al III-lea cu Austria, conform careia Austria primea regiunea
Venetiana, iar Franta teritoriile italiene Savoia si Nisa, ceea ce a intensificat
nemultumirea italienilor in politica Frantei. Statornicirea armatelor franceze intr-un stat
Italian impiedica unirea Italiei si intensifica mai tare nemultumirea italienilor in
politica Frantei. Pe intinderea a catorva secole Franta continua sa detina multe colonii
in Asia si Africa. Al doilea imperiu a intelsificat expansiunea coloniala. In Africa
colonizatorii francezi au extins in anii ’50 ai secolului al XIX-lea teritoriile, adaugand
o mare parte a Sardiniei si terminand cucerirea regiunilor montane. Franta timp de
cativa ani a avansat sistematic hotarele inauntrul Africii. O politica coloniala activa al
doilea imperiu a desfasurat in Extremul Orient. In rezultatul agresiei razboaielor
opiumului (1857-1858 si 1860) din partea Frantei, Marei Britaniei, S.U.A. si Rusiei
erau impuse intelegeri neegale. In octombrie 1860 trupele anglo-franceze au ocupat
Beijingul, jefuind si arzand partial palatele capitalei chineze. Deosebit de amplu s-au
pronuntat cuceririle Frantei in Vietnam. In 1858 armatele franceze sub pretextul
apararii misionarilor catolici au intrat in aceasta tara, ce era in dependenta vasala de
China. Intarzierea feudala a tarii, lupta dinastiilor ce conduceau tara si dificultatile
externe au usurat problema colonizatorilor francezi de a cuceri Vietnamul. Dar totusi
cucerirea Vietnamului era dificila. Deoadata intrand pe teritoriul Vietnamului armatele
franceze s-au intampinat cu rezistenta populatiei lui. Caldura si bolile secerau multe
vieti in armata franceza. Tocmai in iunie 1862 cercurile domnitoare din Vietnam au
incheiat un tratat conform caruia Franta a primit 3 provincii sudice si insula Pulo-
Condor, corabiile franceze au primit dreptul de a se deplasa liber pe raul Mecong
pentru comertul francez erau deschise 3 porturi, in afara de acestea Vietnamul s-a decis
sa plateasca o contributie de razboi de milioane dolari argint. In 1863 Franta a stabilit
protectoratul asupra Cambogiei. In 1867 tot Vietnamul de sud a devenit colonie a
Frantei. In rezultatul cuceririlor in 1870 coloniile Franceze au alcatuit un teritoriu de
900 de mii de km patrati, pe care locuiau 6 mln de oameni.
In acest timp in Franta cresteau revoltele muncitorilor din cauza crizei
economice mondiale din 1857 si a salariului mic. Napoleon la III-lea a mers la cedari,
desfiintand legea ce interzicea intrunirile. Din acest moment au inceput sa apara multe
asociatii muncitoresti, crestea miscarea muncitoreasca.
Anii ’60 ai secolului al XIX-lea sunt marcati prin niste greseli grave ale lui
Napoleon al III-lea in politica externa. O lovitura enorma prestigiului Imperiului al II-
lea si personal lui Napoleon I a adus esecul aventurii mexicane. Expeditia armata in
Mexic a inceput in 1862 si prevedea ca Mexicul sa devina o colonie a Frantei.
Cucerirea Mexicului trebuia sa fie un pas spre formarea unui impreiu vast dependent
de Franta, dar aceasta a starnit o nemultumire din partea Marei Britanei si S.U.A. si a
adus la un razboi colonial indelungat ce a cerut de la Franta enorme cheltuieli materiale
si pierderi de vieti. In 1867 armatele franceze, dupa insistarea categorica a guvernului
S.U.A. au parasit Mexicul. Urmari grele pentru Franta a avut si gresala lui Napoleon al
III-lea cand el a permis Prusiei si Italiei sa incheie o intelegere militara impotriva
Austriei, sperand ca prim-ministrul Prusiei – Bismark nu va impiedica Frantei de a iesi
impotriva Belgiei si Luxemburgului sau va “compensa” neutralitatea ei prin
transmiterea la al doilea imperiu a unui oarecare teritoriu german. Neutralitatea Frantei
a usurat Prusiei sa obtina victoria asupra Austriei in Razboiul din anul 1866. Insa dupa
formarea in anul 1867 a Uniunii Germane de Nord, Bismark a refuzat categoric
realizarea promisiunilor sale catre Napoleon al IIII-lea. Dupa aceasta relatiile intre
Franta si Prusia s-au inrautatit brusc. Pana atunci relatiile Frantei cu majoritatea tarilor
europene erau stricate: refuzarea lui Napoleon al III-lea la obligatiile sale fata de
intelegerea franco-rusa din 1859 si incercarea in 1863 de a da un sprijin diplomatic
rascoalei poloneze l-a dispus pe Alexandru al II-lea impotriva Frantei; aventurile
coloniale ale lui Napoleon al III-lea au intetit relatiile cu Marea Britanie, la aceasta a
contribuit si constructia in 1869 a canalului Suez, facut in pofida impotrivirii Marei
Britanei si nimerit in mainile capitalistilor francezi; urmari negative pentru Franta a
avut si politica ei in Italia ce impiedica unificarea ei. Astfel politica externa a lui
Napoleon al III-lea la sfarsitul anilor ’60 a adus la ceea ca Franta s-a aflat intr-o stare
de izolare deplina.
Tot din aceasta cauza in tara a inceput o criza economica noua. Astfel in
alegerile in Corpul Legislativ opozitia liberala a biruit. Macar ca erau infaptuite
reforme muncitorii faceau greve. Toate acestea spuneau ca in Franta a venit o criza
guvernamentala mare si al doilea imperiu abia retine puterea sa.
Razboiul franco-prusian era constituit din cauza rezultatului politicii imperialiste
ce apara al II-lea imperiu si din cauza aparitiei unui stat nou agresiv Prusia ce dorea sa-
si consolideze dominatia sa in Europa. Cercurile carmuitoare in Franta contau in
rezultatul razboiului cu Prusia sa preintampine unificarea Germaniei an care ei vedeau
un pericol pentru situatia Frantei in Europa si cucerirea malului stang al Rinului.
Napoleon al III-lea cauta in acest razboi iesire din criza politica adanca, care in anii ’60
a luat un caracter ce punea in primejdie imperiul. Castigul acestui razboi dupa calculele
lui Napoleon al III-lea trebuia sa intareasca pozitia Imperiului al doilea care in anii ’60
era tare zdruncinata. Prusia conta pe castigul ei si luarea de la Franta a provinciilor
Elzas si Lotaringia – bogate in fier. Bismarck stia inca in anul 1866 ca razboiul cu
Franta va fi inevitabil, el conta ca Franta va declara razboi, ceea ce va grabi unificarea
Germaniei. Franta a vrut sa intre in razboi cu Prusia inca in timpul razboiului austro-
prusian in anul 1866. Dar sfarsitul rapid al actiunilor militare a amanat razboiul franco-
prusian. De atunci Napoleon al III-lea cauta un aliat. El duce tratative fara succes cu
Austria si incearca sa incheie alianta cu Rusia. Bismarck cauta ajutor de la celelalte tari
germane. In curand Bismarck a gasit motiv pentru declararea razboiului. In anul 1870
Leopols Hohenzolern, nepotul lui Wilhem a fost promovat rege al Spaniei. Astfel
Franta ar fi fost luata in cleste. Napoleon a cerut de la Wilhem ca el sa-l oblige pe
nepotul sau sa refuze aceasta promovare. Regele Prusiei a promis ca-l va sfatui pe
Leopold sa-si retraga candidatura, insa Bismarck a schimbat cateva cuvinte in
telegrama adresata ambasadorului Frantei, imprimand mesajului un caracter ofensator
penru Franta. Astfel Napoleon al III-lea a declarat in iulie 1870 razboi Prusiei, fapt
care a lipsit Franta de ajutorul statelot germane din sud-vest. Napoleon al III-lea
presupunea izolarea Uniunii Germane de Nord de statele germane din sud astfel
asigurand neutralitatea lor. Dar armatele franceze nu erau asigurate cu echipament,
munitii si alimente. Mobilizarea armatei trecea extrem de dezordonat. Momentul
favorabil pentru ofensiva era pierdut. In acelasi timp Prusia nu pierdea nici o zi.
Procesul lent cu care comandamentul francez desfasura campania a dat posibilitatea
Prusiei sa termine mobilizarea armatelor din nord si din sud. Pe 4 august Prusia a trecut
in ofensiva, impunand ca franezii sa treaca in aparare, ce a inrautatit si mai tare situatia
Frantei. Armatele germane erau in numar mai mare decat cele franceze si aveau tunuri
mai bune decat cele franceze. Pe 4 august 1870 langa Bissabur si la 6 august langa
Verte armata prusaca a zdrobit trupele franceze din sud. In aceeasi zi, 6 august, langa
Farbac a fost zdrobita trupa principala a armatelor franceze in frunte cu maresalul
Bazen.
Dupa primele infrangeri in Paris au urmat demonstratii(7-9 august 1870) in care
oamenii cereau proclamarea republicii. Luptele de mai departe decurgeau deplorabil
pentru francezi. La 14 august aramta prusaca a impus lupta aramtei franceze de la Rein
care se retragea dupa infrangerea de la 6 august in Verden si Salon-pe-Marne, unde se
forma armata franceza noua. Aceasta lupta n-a adus voctorie nici la una din parti, dar a
retinut armata franceza cu 24 de ore, ceea ce a provocat urmari grele pentru francezi.
Formata in graba langa Shalon armata Franceza in numar de 120 de mii, rau pregatiti,
fara plan, pe 23 august sub conducerea lui Mac-Mahon s-a pornit in Metz in ajutorul
armatei lui Bazen. Inaintarea trupelor franceze avea loc foarte lent din cauza cautarii
hranei. Aceasta a permis armatelor prusace sa atace aripa dreapta a acestei armate. In
noaptea pe 28 august Mac-Mahon a inceput retragerea spre vest spre Mezer. In aceasta
zi el a ajuns in Mezer si a reinoit miscarea spre est catre Mez. Armata prusaca se misca
mai repede decat cea franceza si a ajuns la raul Mez si pe 30 august a infrant aici
armata franceza in apropierea Bomonului. Francezii s-au retras in imprejurimile
Sedanului. Pe 1 septembrie armata prusaca a inceput lupta sub Sedan. In pofida
rezistentei armatelor franceze, germanii avand o artilerie foarte buni au zdrobit armata
francezi. Inconjurati si dezorganizati trupele franceze s-au concentrat in cetate, unde s-
a ascuns si Napoleon. Aici era ridicat drapelul alb. Pe 2 septembrie Napoleon in frunte
cu o armata de 100 de mii de soldati s-a predat.
La 4 septembrie la Paris a izbucnit revolutia. A fost proclamata republica in
fruntea careia, in februarie a fost ales de catre Adunare Nationala – Thiers.
Parizienii epuizati in urma unui lung asediu, exasperati de situatia grea,
nemultumiti de politica guvernului, au organizat o insurectie si a fost stabilita puterea
Comunei din Paris. Ea indeplinea functiile unui adevarat guvern. Intre Comuna,
dominata de revolutionari, patrioti si socialisti si guvernul conservator, stabilit la
Versailles s-a dezlantuit un adevarat razboi civil, care a tinut 72 de zile si s-a terminat
cu infragerea Comunei din Paris. Ea a fost inabusita cu ajutorul armatei prusiene. La
10 mai 1871 la Frankfurt este semnat acordul de pace. Franta este obligata sa plateasca
o contributie de razboi de 5 mlrd. de franci. Pana la achitarea acestei sume nordul
Frantei a fost ocupat de armata germana.
1. Originile Imperiului
Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, instituită de Napoléon al III-lea era în
linii mari inspirată de cea din anul revoluţionar VIII (9 noiembrie 1799). Dreptul de vot
universal pentru bărbaţi este reinstaurat, însă puterea executivă este concentrată în
mâinile şefului statului. Acesta poate numi membrii Consiliului de stat, a cărui
responsabilitate era să pregătească legile, şi membrii Senatului, un corp indisolubil şi
parte integrantă a Imperiului. Corpul legislativ, camera inferioară a parlamentului, era
ales pe baza dreptului de vot universal pentru alegătorii de sex masculin, dar nu avea
drept de iniţiativă legislativă, puterii executive revenindu-i şi această atribuţiune.
Legile trebuiau însă a fi votate de parlament. Această schimbare politică avu în scurt
timp aceleaşi consecinţe ca şi proclamarea primului Imperiu.
Printr-un referendum organizat pe 21 noiembrie 1852, aceste modificări sunt
aprobate de o largă majoritate, 7.824.000 alegători votând pentru şi doar 253.000
împotrivă, deşi o importantă minoritate , numărând două milioane de votanţi, a preferat
să se abţină. Demnitatea imperială este restabilită în favoarea lui Louis-Napoléon
Bonaparte, numit de la această dată Împăratul Napoléon al III-lea.

2. Constituţia, mecanismele imperiale şi evoluţia acestora

Chiar daca mecanismul guvernamental era cvasi-identic cu cel din primul
Imperiu, cel de-al doilea Imperiu avea alte principii legitimizante. Funcţia Imperiului,
aşa cum îî placea Împăratului Napoléon al III-lea să afirme, era de a ghida poporul în
interiorul ţării spre dreptate, şi pe plan extern spre o pace eternă. Cu legitimitatea
puterii asigurată de sufragiul universal masculin care îi confirmase dreptul la
conducere, şi reproşând în mod repetat guvernelor oligarhice anterioare că au neglijat
problemele sociale, Împăratul se hotărâ sa le rezolve punând bazele unui guvern pe
principiile unor 'idei napoleoniene', adica cele ale Împăratului - alesul poporului,
reprezentant al poporului, al democraţiei şi urmaş al marelui Napoléon I, eroul
Revoluţiei franceze, şi prin urmare garant al moştenirii revoluţionare.
Napoléon al III-lea avea însă destul de repede să demonstreze că în accepţiunea
sa dreptatea socială nu era acelaşi lucru cu libertatea. Acţionând de aşa manieră încât
principiile revoluţiei din 1848 să nu mai fie decât o simplă faţadă, Împăratul răpeşte
garanţilor societăţii civile o reală putere. Camera inferioară a parlamentului, numită
Corpul legislativ, nu avea dreptul să îşi aleagă un lider, sau să aducă modificări de
detaliu legii bugetului statului, sau să organizeze dezbateri publice. Sufragiul universal
masculin nu ducea de asemenea la rezultate imparţiale deoarece sistemul candidaturilor
oficiale limita accesul la putere al candidaţilor consideraţi indezirabili de către regim.
Mai pot fi menţionate şi cenzura asupra exprimării libere, şi ajustări ale
circumscripţiilor electorale astfel încât votul opoziţiei să fie diluat în zonele rurale
unde masele votau cu guvernul. Presa era supusă unui regim de 'cauţiune' sau bună
purtare, conform căruia o sumă de bani era depusă cu titlu de garanţie, precum şi un
regim de 'avertismente', adică cereri formulate de ministerul de Interne privind
încetarea publicării anumitor articole, cu ameninţarea suspendării sau interzicerii
publicaţiei respective. Cărţile erau supuse unui regim de cenzură.
Pentru a contracara opoziţia la nivel individual şi de grup, un regim de
supraveghere a suspecţilor fu instaurat. Tentativa de asasinat din 1858 a lui Felice
Orsini asupra Împăratului , soldată cu un eşec, avu totuşi repercusiuni pe plan intern.
Acestea par cu atât mai puţin justificate dacă se ţine cont că motivaţia atentatului era
una de politică externă, respectiv amestecul Franţei în chestiunea reunificării Italiei.
Acest eveniment a fost pretextul autorităţilor imperiale pentru a intensifica severitatea
regimului prin legea siguranţei generale, propusă de generalul Espinasse cu sprijinul
moderat al Împăratului, lege prin care se autorizau măsuri ca: închiderea, azilul sau
deportarea oricărui suspect fără proces. În acelaşi chip, educaţia publică era dirijată de
către stat, studiul istoriei si filozofiei fiind interzis la nivelul ciclului liceal iar puterile
disciplinare ale administraţie fură mărite.
În primii şapte ani ai Imperiului, Franţa nu a avut o viaţă politică propriu-zisă.
Imperiul era perpetuat prin reconfirmări ale referendumurilor. Până în 1857 nu exista
nici un parlamentar de opoziţie, în vreme ce până în 1860 ea consta doar în cinci
membri: Louis Darimon, Émile Ollivier, Jacques Hénon, Jules Favre şi Ernest Picard.
În acelaşi timp monarhiştii, atât cei din ramura Bourbonilor cât şi din cea a
Orleaniştilor, după eşecul tentativei de lovitură de stat din 1853 de la Frohsdorf, se
aliază în speranţa unei viitoare restauraţii care să îi favorizeze.
3. Viaţa economică a Imperiului
Succesul financiar al administraţiei imperiale se sprijinea pe un număr de
elemente precum serbări şi ceremonii publice, botezul Prinţului Imperial, viitorul
Napoléon al IV-lea, sau paradele militare după succesele de la Magenta şi Solferino,
toate menite a reduce la tăcere vocile critice din interiorul Imperiului. Napoléon al III-
lea a căutat să obţină şi girul clerului, marilor bancheri, magnaţi industriali şi
latifundiarilor. Administraţia imperială nu a intervenit excesiv în economie, excepţie
făcând ambiţiile Împăratului în ce priveşte proiectele de ameliorare socială, şi diversele
bănci cu capital de stat menite să contrabalanseze influenţa englezească la nivel
internaţional, şi să asigure mecanisme moderne de finanţare la nivel intern, decalajul
faţă de Regatul Unit fiind substanţial la acest capitol.
Îndemnul adresat de regele Louis-Philippe în 1840, 'enrichissons-nous' (să ne
îmbogăţim) fu reluat ca motto. Sub influenţa oamenilor de afaceri, mari companii de
credit fură înfiinţate cu bani publici: Crédit Foncier de France sau Crédit mobilier, iar
sistemul francez de căi ferate era gestionat de şase mari companii între 1852 şi 1857.
Apetitul speculativ al pieţei fu sporit de intrarea pe piaţă a noilor rezerve de aur
descoperite în California şi Australia, consumul fiind întreţinut de o scădere generală a
preţurilor între anii 1856 şi 1860, datorat unui boom economic ce a survenit prăbuşirii
barierelor de liber schimb, aşa cum se petrecuse deja şi în Regatul Unit. Climatul
economic a fost bun între 1852 şi 1857, criza din 1857 neafectând Franţa.
 Exposiţia Universală de la Paris din 1855 a constituit vârful acestei perioade.
Perioada romantică lua sfârşit, filosofia îndreptându-se spre scepticism iar literatura
spre divertisment. Activităţile curţii de la Compiègne dictau moda burgheziei în
materie de dans, muzică şi îmbrăcăminte, iar clasa de mijloc era mulţumită de un
guvern care nu îi dăuna intereselor financiare.
4. Repoziţionare în Europa
Deşi imperiul era puternic, persoana şi caracterul Împăratului arătau anumite
caracteristici de slăbiciune. Încăpăţânat şi idealist, acesta avea multe planuri dintre care
multe nu au putut fi realizate în timpul regimului său, sau ulterior. Congresul de la
Viena, din 1815, constituia o nedreptate faţă de casa imperială Bonaparte care trebuia
rectificată. Europa ar fi trebuit, conform principiilor napoleoniene, să fie reorganizată
într-un ansamblu de mari state naţionale şi industriale, unite de propriile interese şi de
tratate comerciale, reunindu-se la congrese periodice la nivel înalt prezidate sub egida
imperială-presupunând o hegemonie continentală franceză, cât şi prin expoziţii
universale. În acest fel puteau fi împăcate principiile revoluţionare cu tradiţia istorică,
aceasta reprezentând o chestiune pe care nici Restauraţia Bourbonilor, în persoana lui
Ludovic al XVIII-lea, nici Monarhia din Iulie, nici a Doua Republică nu au fost
capabile să o rezolve. Dreptul de vot pentru toţi bărbaţii, la nivel continental, punerea
bazelor unor state-naţiuni ca Italia, Germania şi România, acestea erau îndatoririle
continatorilor Revoluţiei Franceze şi primului Imperiu.
Politica externă ambiţioasă a primului Imperiu Francez fu continuată de
Napoléon al III-lea. Ca şi unchiul său, acesta vede în Franţa o putere europeană şi
mondială de prim rang care trebuie să îşi asume şi joace destinul pe scena diplomaţiei,
de la egal cu Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Unit. Acestea patru hotărâseră însă la
Congresul de la Viena din 1815 că Franţa trebuie pedepsită pentru că l-a acceptat din
nou pe Napoléon I ca Împărat, pe perioada domniei de 100 de zile dintre exilul de pe
Insula Elba şi cel de pe Insula Sf. Elena. Răsturnarea acestei nedreptăţi faţă de puterea
tradiţional dominantă în Occident era un ţel declarat al lui Napoléon al III-lea. Ocazia
pentru ca Franţa să se reafirme a venit cu Războiul Crimeii.

5. Războiul Crimeii
Ca urmare a dorinţei de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Rusia
invadează Principatele Române pentru a avea acces cu flota din Marea Neagră spre
Marea Mediterană. Această zonă se bucură de o importanţă strategică deloc neglijabilă,
mai ales pentru Regatul Unit. Franţa se alătură Regatului Unit şi declară război Rusiei
pe 27 martie 1854, Împăratul francez cautând astfel să invalideze Sfânta Alianţă din
1815 între Prusia, Rusia şi Regatul Unit. Franţa se erija de asemenea şi în campioana
intereselor catolice în regiunea Ierusalimului, unde Rusia obţinuse concesii importante
pentru ortodoxie în gestionarea locurilor sfinte de la un imperiu otoman în declin.
Celor două puteri vestice li se alătură embrionicul regat al Piemontului si
Sardiniei, viitor nucleu al Italiei. Războiul Crimeii, soldat cu pierderi neaşteptat de
mari de toate părţile, 75.000 de francezi murind spre exemplu în asediul
Sevastopolului, dădu un semnal de alarmă în ce priveşte nepregătirea armatei franceze,
însă acest semnal nu a fost în mod suficient luat în seamă. Conflictul se încheie la data
de 10 septembrie 1855, cu o Rusie ce renunţă la tutela asupra Principatelor Române.
Politica de conservare a statutului Imperiului Otoman, începută de regele Francisc I al
Franţei avea să îi asigure împăratului sprijinul în această chestiune şi din partea
facţiunilor politice franceze liberale şi monarhiste.
Regimul se află la zenit, odată cu excluderea influenţei ruseşti din zona Mării
Negre şi cu naşterea prinţului Eugène, care urma să îi asigure lui Napoléon al III-lea şi
dinastiei un urmaş la tron. Împăratul va profita de acest moment, reuşind ca prin
Contele Walewski, ministrul de externe al Franţei, să impună pe agenda Congresului
de la Paris din 1856 şi chestiunea unui stat italian, de pe urma căreia aveau să profite
Contele de Cavour şi Regatul Piemontului şi Sardiniei.
6. Chestiunea Italiană
Atentatul lui Orsini din 14 ianuarie 1858 nu a fost hotărâtor în ce priveşte
atitudinea Împăratului vizavi de problema unirii italiene. Membru al societăţii
carbonare, pentru care fratele său şi-a pierdut viaţa, Napoleon al III-lea a putut realiza
că momentul de după victoria din Crimeea era perfect pentru a îndeplini acest obiectiv
care îi era atât de drag. Îşi dă vărul în căsătorie cu Clotilda, fiica regelui Piemontului în
ianuarie 1859, consolidând alianţa cu Piemontul şi Sardinia. Rusia nu se opune unirii
italiene, iar Regatul Unit susţine acest deznodământ. Mai multă opunere a existat pe
plan intern, din partea intereselor de afaceri şi a catolicilor, îngrijoraţi de creşterea în
putere a regatului piemontez în defavoarea Statelor Papale.
7. Împăratul Napoléon al III-lea la Solferino
Când Austria declară război Piemontului, în mai 1859, Franţa intră de partea
italienilor. Napoléon al III-lea conduce în mod nominal armata, însă deşi în tinereţe
cochetase cu milităria scriind tratate de artilerie, nu reuşeşte să se ridice la nivelul
măiestriei atinsă pe câmpul de bătălie de unchiul său. Reportează totuşi două mari
victorii, la Magenta şi Solferino, pe 4 şi 24 iunie 1859, fără a fi însă convins de război
ca mijloc de soluţionare a conflictelor, rămânând cumva dezgustat de carnagiul
războiului, armata franceză suferind din nou pierderi destul de însemnate. De teama
unei eventuale alianţe austro-prusace, Napoléon al III-lea încheie pacea de la
Villafranca în iulie 1859. Austria câştigă astfel dreptul la o prezenţă în Italia, spre
oroarea italienilor, frustraţi că nu au putut nici acum împlini unirea. Conform acordului
de la Plombières, Franţa primeşte Nisa şi Savoia, alipindu-le după un plebiscit în
aprilie 1860.
8. Politica colonială
Politica colonială napoleoniană nu a urmat un plan bine considerat dinainte,
colonizarea franceză aflându-se de-abia la începuturi. Văzând însă în obţinerea de
teritorii suplimentare un mod de a spori gloria şi prestigiul Imperiului, Napoléon al III-
lea şi Chasseloup-Laubat modernizează marina militară şi reuşesc să tripleze
posesiunile coloniale. Noua Caledonie este anexată în 1853, urmându-i coasta
Gabonului în 1862. Madagascarul este supus unui regim de protectorat comercial.
Alături de Regatul Unit, Franţa obţine noi porturi cu privilegii speciale în China în
iunie 1858, apoi invadează Beijingul în octombrie 1860. În 1863 se consfinţeşte
cucerirea Vietnamului, prin tratatul de la Hué, cât şi protectoratul asupra Cambogiei. O
Comisie a Coloniilor este înfiinţată în mai 1854, reorganizând Imperiul colonial pe
baza distincţiei între coloniile vechi şi cele recent dobândite. Sfârşitul regimului de
tarife preferenţiale cu Franţa permite celorlalte ţări să facă comerţ cu coloniile
franceze. Algeria este integral cucerită şi împăciuită în 1857, cu o victorie decisivă a
trupelor franceze în munţii Kabili. Împăratul încearcă să îi convingă pe beduini că
sistemul colonial le aduce beneficii înfiinţând un minister al Algeriei şi coloniilor. În
aprilie 1860 acestora li se redau drepturile de proprietate asupra pământului. În 1865 li
se conferă şi dreptul de a obţine cetăţenia franceză. Proiectul unui regat dominat de
arabi, sub protectorat francez, este refuzat însă de Mac-Mahon, guvernatorul Algeriei,
de armată şi de populaţia de francezi stabiliţi în colonie, aşa-numiţii coloni. Foametea
din 1868 ucide jumătate de milion de algerieni, şi pentru că terenurile cele mai bune,
din apropierea coastei, erau cultivate doar de europeni, în principal pentru export.
9. Imperiul liberal ca problematica socială
Păturile inferioare îşi permiteau o oarecare neutralitate faţă de politică,
neasociindu-se nici cu patronatul, constând în mare parte din burghezie, nici cu clasa
politică.
O lege promulgată pe 23 mai 1863 dă dreptul muncitorilor, asemenea
prevederilor similare adoptate deja în Regatul Unit, de a-şi depune banii în societăţi
cooperative. O altă lege, din 25 mai 1864, le acordă dreptul la protest pentru condiţii
mai bune de muncă, prin grevă. Împăratul mai permite de asemenea muncitorilor
asocierea în sindicate pentru a-şi putea proteja mai bine interesele.
10. Ascensiunea opoziţiei
Un punct de vedere opus guvernului veni din partea Bisericii Catolice, prin
ziarul lui Louis Veillot 'Universul'. Nici măcar expediţia din Siria din 1860, în favoarea
minorităţii catolice maronite din regiune, persecutată de Druzi, nu reuşi să stingă
opoziţia acestei părţi a societăţii. Repercusiunile tratatului de liber schimb cu Regatul
Unit, semnat în ianuarie 1860 pe baza politicilor lui Richard Cobden şi Michel
Chevalier, au făcut ca nemulţumiţilor catolici să li se alăture şi reprezentanţi ai
intereselor industriale franceze, acum ameninţate de competiţia cu bunurile produse în
Regatul Unit şi importate în Franţa, care se afla la un stadiu de dezvoltare mai puţin
avansat. Astfel, atât catolicii cât şi protecţioniştii îşi găsesc în absolutismul moral al
Imperiului un inamic atunci când interesele lor nu se regăsesc în politica
guvernamentală.
Împăratul căută să contracareze pierderea de popularitate în rândul electoratului
de dreapta cu un câştig de imagine în rândul simpatizanţilor stângii. După întoarcerea
din Italia, legea amnistiei generale din 16 august 1859 marchează punctul de trecere de
la imperiul absolutist spre imperiul liberal, apoi imperiul parlamentar, Imperiu ce avea
să mai dureze încă zece ani.
Napoléon al III-lea însă va diferi aici radical de unchiul său. Nuanţa de care dă
dovadă în a doua parte a domniei este una pe care puţine regimuri din istorie au reuşit
să o atingă, mai ales cele monarhice. De regulă, un regim devine autoritar, apoi
încearcă să îşi menţină şi eventual mărească privilegiile dobândite, dezvoltând eventual
şi un cult al personalităţii în jurul conducătorului. Din contră, al doilea Imperiu Francez
este remarcabil ca perioadă în istoria Franţei şi a Europei ca un rarisim exemplu unde
un suveran autoritar renunţă la o parte din prerogativele sale şi alege să le redea
instituţiilor democratice. Camerele primesc dreptul de a comenta asupra discursului
suveranului, iar presei i se acordă dreptul de a difuza aspecte ale dezbaterilor
parlamentare. Politica liberală a Imperiului în Italia era privită cu reticenţă de către
grupurile de opinie catolice franceze, iar aceste măsuri erau menite să distragă atenţia
de la critica pe care acestea grupuri o aduceau guvernului.
Şi în rândul parlamentarilor guvernului apărură semne de independenţă. Dreptul de vot
pe legea bugetului pe articole, acordat de Împărat în anul 1861, era o nouă armă în
mâinile adversarilor regimului. Aceştia se folosiră şi de noile aspecte ale conjuncutrii
internaţionale: criza economică provocată de războiul de secesiune american, precum
şi insistenţa Împăratului privind încheierea unei alianţe cu Regatul Unit în vederea
forţării unei deschideri comerciale a porturilor în China.
Ca rezultat al concesiilor făcute de guvern, alegerile din mai-iunie 1863 produc o
alianţă a partidelor de opoziţie, respectiv facţiunile catolice, liberale şi republicane,
numită Uniunea Liberală. În treacăt, interesele liberalilor şi cele ale catolicilor
coincideau mai puţin pe termen lung decât aversiunea lor mutuală faţă de bonapartism.
Adolphe Thiers avea să conducă această Uniune, ce aveea patruzeci de reprezentanţi în
Corpul legislativ.