Вы находитесь на странице: 1из 124

Universitatea “Dunărea de Jos”

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL
FUNCŢIONARILOR PUBLICI

LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2011
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de ştiinţe juridice, sociale şi politice


Specializarea administraţie publică
Anul II/ ID
CUPRINS

CAPITOLUL 1
PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI
DEONTOLOGIA 1
1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală” 2
1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică” 3
1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al termenilor „morală” şi „etică” 4
1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie 5
Întrebări de autoevaluare 6
Teste de autoevaluare 6

CAPITOLUL 2
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE 9
2.1. Deontologia medicală 10
2.1.1. Scurt istoric 10
2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală actuală 12
2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în România 14
2.2. Deontologia profesiunii de avocat 20
2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat 20
2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în România 22
2.3. Caracteristicile deontologiei actuale 27
2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia, în actualul său stadiu de
dezvoltare 31
Întrebări de autoevaluare 33
Teste de autoevaluare 33

CAPITOLUL 3
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI 39
3.1. Consideraţii generale 40
3.1.1. Noţiunea de “funcţionar public” 40
3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici 40
3.1.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici? 43
3.2. Deontologia magistraţilor 43
3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor 43
3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale 44
3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în cazul funcţionarilor din
administraţia publică 51
3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică 51
3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică 52
3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică 53
3.3.4. Principiile deontologiei administrative 53
3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică 54
3.4.6. Concluzii privind deontologia administrativă 55
3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România 56
3.4.1. Elementele constitutive 56
3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a funcţionarilor publici instituit prin
Legea nr.7/2004 61
3.4.3.Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor publici 64

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI I


Întrebări de autoevaluare 67
Teste de autoevaluare 67

CAPITOLUL 4
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN
ROMÂNIA 72
4.1. Scurt istoric 73
4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii publici 76
4.2.1. Câteva definiţii şi precizări 76
4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici 79
4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici 79
4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici 81
4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici 81
4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici 82
4.4. Cariera funcţionarilor publici 83
4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici 83
4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici 85
4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu 86
4.5. Răspunderea funcţionarilor publici 92
Întrebări de autoevaluare 95
Teste de autoevaluare 96
Anexa 1 100
Bibliografie selectivă 102
Cheia testelor de autoevaluare 103

II DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

CAPITOLUL 1

PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA,


ETICA ŞI DEONTOLOGIA

Organizarea sarcinilor de învăţare:

1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală”

1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică”

1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al


termenilor „morală” şi „etică”

1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie

OBIECTIVE
După parcurgerea acestui capitol veţi şti:
Care este conţinutul conceptului „morală”;

Care este conţinutul conceptului „etică”;

Care este corelaţia dintre etică şi morală;

Care este înţelesul comun actual al cuvântului deontologie.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 1


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA

În procesul comunicării, dar mai ales în ştiinţă, rigoarea terminologică


este esenţială. Cu alte cuvinte, trebuie să determinăm cât se poate de exact
semnificaţia termenilor utilizaţi şi să avem grijă ca aceştia să aibă acelaşi
înţeles pentru interlocutori.
Deoarece limbajul are propria sa existenţă, uneori de necontrolat,
acest lucru nu este uşor de realizat, nici măcar între doctrinari, în cadrul
limbajului ştiinţific specializat, motiv pentru care, autorii care vor să se facă
înţeleşi acordă atenţia cuvenită precizărilor şi convenţiilor terminologice.
În ceea ce priveşte limbajul comun, este necesar să cunoaştem
înţelesul termenilor potrivit dicţionarelor şi să precizăm cum ne raportăm la
acest înţeles.
Iată de ce, prima noastră preocupare este de a determina
semnificaţia pe care dicţionarele uzuale din România o atribuie termenilor
„morală” şi „etică”. În ceea ce priveşte deontologia, întrucât formează obiectul
acestei părţi a studiului nostru, nu ne vom mulţumi doar cu explicaţiile de
dicţionar. În finalul capitolului vom face o scurtă prezentare a etimologiei şi a
înţelesului comun actual al cuvântului deontologie.

1.1. Semnificaţia comună a termenului „morală”


Dicţionarul enciclopedic român, vol. III, editat în anul 19651, defineşte
morala ca fiind forma conştiinţei sociale2 cuprinzând ansamblul normelor
care reglementează comportamentul oamenilor în societate. Normele morale
exprimă obligaţiile oamenilor unii faţă de alţii, precum şi faţă de o anumită
clasă sau grup social, faţă de instituţii, stat, familie.
Spre deosebire de drept, care asigură respectarea normelor juridice,
înscrise în legi, prin forţa de constrângere a statului, morala asigură
respectarea normelor convieţuirii umane, de obicei nescrise, prin forţa
educaţiei, a tradiţiilor, a opiniei publice.
În afara normelor de convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile
morale dintre oameni, care sunt materializarea acestor norme în conduita şi
în raporturile lor reciproce. Partea cea mai importantă a acestor relaţii sunt
moravurile, adică relaţiile morale cu caracter relativ stabil care caracterizează
o clasă, o pătură socială, un grup social sau o societate dată.
Morala mai cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în
lumina unui sistem de valori (ideal etic), exprimată în judecăţi şi în
sentimente morale.
În sfera moralei se cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele
morale existente în societatea dată, concordanţa sau neconcordanţa
conduitei sale cu acestea.
În Dicţionarul de neologisme, editat în anul 1978, morala este definită
succint, ca fiind forma conştiinţei sociale care cuprinde anumite idei,
concepţii, convingeri privind normele de convieţuire şi de comportare a
oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate3.

1
ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE, Dicţionar enciclopedic român, vol.III. K
– P, EDITURA POLITICĂ, Bucureşti – 1965, pp.418, 419.
2
Conştiinţa socială sau conştiinţa colectivă este ansamblul credinţelor (convingerilor) şi
sentimentelor comune majorităţii membrilor unei societăţi (Durkheim).
3
F. MARCU, C. MANECA, Dicţionar de neologisme, ediţia a III-a, EDITURA ACADEMIEI
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, Bucureşti – 1978, p.705.
2 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
Potrivit Dicţionarului enciclopedic1, vol. IV, editat în anul 2001, morala
este ansamblul convingerilor, atitudinilor, sentimentelor reflectate şi fixate în
principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează
comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi
colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate) în funcţie
de categoriile bine – rău, datorie, dreptate - nedreptate şi a căror respectare
se întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică.
În sens mai larg, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa
morală individuală2, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele
morale, moravurile, valorile morale etc.
În final se afirmă că morala este sinonimă cu etica.

1.2. Semnificaţia comună a termenului „etică”


Potrivit Dicţionarului enciclopedic român, vol. II, editat în anul 19643,
etica este ştiinţa despre morală, despre normele de comportare care
reglementează relaţiile dintre oameni, precum şi atitudinea lor faţă de
societate, de o anumită clasă, faţă de stat, patrie, familie etc.
În mod tradiţional, etica este considerată o ramură a filozofiei, iar
doctrinele etice au fost elaborate de obicei ca părţi ale unor sisteme filozofice
sau teologice.
Sistemele etice cuprind, alături de elaborarea unui anumit cod moral
(ansamblu de norme morale), o analiză a problemelor teoretice fundamentale
privind morala: originea şi esenţa moralei, natura noţiunilor şi judecăţilor
morale, a principiilor şi valorilor morale, criteriul moralităţii, posibilitatea sau
imposibilitatea alegerii libere a comportamentului etc.
Etica operează cu o serie de categorii, cum sunt: datoria, conştiinţa
morală, fericirea, onoarea, demnitatea, virtutea, responsabilitatea –
indiferenţa, liberul arbitru, onestitatea (cinstea), corectitudinea, încrederea,
buna-credinţă, principialitatea, bine – rău.
Potrivit Dicţionarului de neologisme4, editat în anul 1978, termenul
etică are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, reprezintă disciplina
filozofică având ca obiect de studiu principiile morale, originea, dezvoltarea şi
conţinutul lor. În cea de a doua accepţiune etica este sinonimă cu morala.
Dicţionarul enciclopedic5, vol. II, editat în anul 1996, atribuie, de
asemenea, termenului etică două accepţiuni. Într-o primă accepţiune prin
etică se înţelege disciplina care are ca obiect studiul teoretic al valorilor şi
condiţiei umane din perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinţe
individuale, fie ca ansamblu de obligaţii şi datorii sociale. În cadrul eticii se
disting două preocupări principale: de a stabili sistemul de valori supreme şi
idealul de viaţă (etica normativă) şi de a cerceta problemele legate de
originea şi esenţa moralei. În cea de-a doua accepţiune etica este identificată
cu ansamblul normelor morale, cu morala.

1
Dicţionar enciclopedic, vol.IV L – H, EDITURA ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti – 2001,
p.470.
2
Conştiinţa individuală este cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria
existenţă şi mediul care îl înconjoară.
3
ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE, Dicţionar enciclopedic român, vol.II D –
J, EDITURA POLITICĂ, Bucureşti – 1964, pp.302 – 303.
4
F. MARCU, C.MANECA, op.cit., p.412.
5
Dicţionar enciclopedic, vol.II D – G, EDITURA ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti – 1996,
p.250.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 3
PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
1.3. Câteva consideraţii privind înţelesul comun al
termenilor „morală” şi „etică”
Din examinarea celor prezentate, ajungem la următoarele consideraţii:
1. Morala este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale, iar etica
este ştiinţa care studiază acest fenomen, este doctrina despre morală. Deci
diferenţa dintre ele este diferenţa dintre obiectul de studiu şi instrumentul de
cunoaştere.
Totuşi, după cum am văzut, potrivit dicţionarelor, cuvintele „morală” şi
„etică” au şi un sens în care sunt considerate sinonime şi anume pe acela de
ansamblu de norme de conduită considerate „bune”. Se produce astfel o
confuziune între cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care
desemnează obiectul de studiu al acesteia. De altfel, lipsa de precizie a
limbajului se întâlneşte şi în cazul altor ştiinţe. Astfel, cuvântul „drept”
desemnează şi ansamblul normelor juridice şi ştiinţa care îl studiază. În toate
aceste situaţii, contextul este cel care ne poate ajuta să stabilim sensul exact
al cuvântului care ne interesează. Rezultă că, dacă vrem să înţelegem
sensul exact în care sunt folosiţi termenii “morală” şi “etică”, doar contextul
ne poate indica dacă este vorba de fenomenul morală sau de un studiu
ştiinţific despre morală, ceea ce nu este întotdeauna evident.
2. Convenim că morala poate fi caracterizată prin următoarele
elemente:
- este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale;
- cuprinde ansamblul normelor care reglementează comportamentul
oamenilor în societate, atât la nivel interindividual, cât şi în relaţiile
cu diferite grupuri sau instituţii;
- norma morală nu se poate impune prin constrângere statală, ci doar
prin educaţie, tradiţii, opinie publică;
- tot în sfera moralei se înscriu relaţiile morale, în cadrul cărora se
remarcă moravurile, adică relaţiile morale relativ stabile care
caracterizează un grup social, o clasă, o societate;
- morala cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor prin
raportarea la un sistem de valori socialmente recunoscut, exprimată
prin judecăţi şi sentimente morale;
- tot de morală ţine şi atitudinea oamenilor faţă de normele existente
în societatea dată.
3. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, filozofi de toate calibrele şi
toate orientările au abordat în diferite modalităţi, potrivit curentelor filozofice
din care făceau parte, problemele moralei. S-a ajuns astfel la o diversitate de
doctrine privind etica şi procesul de diversificare va continua, probabil, cât
lumea.
Există, totuşi, o serie de categorii care reflectă problematica moralei,
ca fenomen, de uz general în etică, chiar dacă diversele etici le interpretează
în mod diferit. Este interesant de remarcat că aceste categorii au intrat în
limbajul comun, având relativ acelaşi înţeles, într-o anumită societate, dintr-
un anumit moment istoric.
Dintre aceste categorii menţionăm: datoria, conştiinţa morală,
fericirea, onoarea, dreptatea - nedreptatea, echitatea, demnitatea, virtutea,
responsabilitatea – indiferenţa, liberul arbitru, onestitatea (cinstea),
corectitudinea, încrederea, buna-credinţă, principialitatea. Observăm că toate
acestea se raportează, în ultimă instanţă, la categoriile de referinţă bine şi
rău.

4 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
1.4. Înţelesul comun actual al cuvântului deontologie
Termenul "deontologie" a fost folosit pentru prima dată de juristul şi
moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa "Deontologia
sau ştiinţa moralităţii", în care scrie: "baza deontologiei este principiul după
care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau
blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii
publice". Concepţia lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist în
etică, potrivit căruia principiul fundamental al oricărei etici şi legislaţii este
"cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni"1.
Termenul "deontologie" se formează din cuvintele greceşti deon,
deontos care înseamnă „ceea ce se cuvine”, „ceea ce trebuie făcut”, datorie
şi logos care înseamnă discurs, ştiinţă.
Observăm că, în concepţia lui Bentham, deontologia este o denumire
dată unui curent al eticii.
Astăzi, prin deontologie se înţelege, în sensul comun indicat de
dicţionare2, ansamblul de reguli care precizează obligaţiile etice ale unei
profesiuni (etica profesională), precum şi doctrina despre acestea. Aceste
reguli au în vedere conduita celor ce exercită o anumită profesiune, atât în
raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu clienţii lor sau cu publicul3.
În acest context, este necesar să explicăm şi termenul "profesiune"
sau „profesie”, care are două înţelesuri:
Într-o primă accepţiune, "profesiune" desemnează ansamblul de
cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice ce definesc pregătirea
persoanelor care realizează o anumită activitate specializată4, ce
necesită, ca regulă, o formaţie universitară. Termenul se utilizează însă şi
în sensul de ocupaţie sau meserie.
În cea de a doua accepţiune, termenul "profesiune" semnifică grupul
social organizat, compus din persoanele care desfăşoară o anumită
activitate specializată, ce necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi
deprinderi practice specifice.
Vom utiliza, pe parcursul expunerii, termenul de "profesionist" pentru a
desemna persoana care face parte dintr-o profesiune, în sensul de grup
social organizat.
În vorbirea curentă se utilizează uneori sintagme ca „abatere
deontologică” sau „a încălcat deontologia”, pentru a califica fapte prin care s-
a încălcat legea civilă sau penală, cum este, de exemplu, plagiatul. Din acest
motiv trebuie să facem, încă de la început, precizarea că regulile pe care
trebuie să le respecte un profesionist se împart în trei categorii:
1. Reguli juridice edictate de stat pentru menţinerea ordinii publice5, a
a căror respectare este asigurată de instanţele judecătoreşti;

1
B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOCIGĂ,
Bucureşti-1980, p.13.
2
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC,
Bucureşti-1996, p.278.
3
Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris-1993, p.188-189.
4
B. DUŢESCU, op.cit., p.9
5
Prin „ordine publică” se înţelege starea considerată ca normală într-un stat, din punct de
vedere politic, economic şi social, care se traduce prin funcţionarea corespunzătoare a
organelor de stat, asigurarea liniştii şi securităţii cetăţenilor, precum şi asigurarea respectării
celorlalte drepturi ale acestora. Menţinerea ordinii publice este una dintre raţiunile de
existenţă ale statului. Din acest motiv, statul est obligat să edicteze reglementările juridice şi
să ia măsurile imperios necesare pentru realizarea acestei stări de normalitate.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 5


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
2. Reguli stabilite iniţial de profesiune şi consacrate în dreptul pozitiv,
care privesc obligaţiile de natură etică ce revin membrilor
profesiunii respective, a căror respectare este asigurată de
jurisdicţiile disciplinare profesionale, cu sau fără sprijinul
autorităţilor publice;
3. Reguli morale generale care pot afecta imaginea profesiunii,
nepreluate în dreptul pozitiv, dar a căror respectare se poate
realiza, de asemenea, prin intervenţia organelor profesiunii. Este
vorba de reguli ce privesc anumite noţiuni nedeterminate, raportate
la profesiune, cum sunt: onoarea, demnitatea, încrederea,
corectitudinea.
Regulile juridice menite să asigure ordinea publică sunt de
aplicabilitate generală şi au în vedere fapte sau inacţiuni a căror gravitate le
aduce sub incidenţa legii civile sau penale.
Obiectul deontologiei îl formează ansamblul regulilor stabilite de
profesiune pentru asigurarea moralităţii membrilor săi, inclusiv respectarea
obligaţiilor morale generale a căror încălcare poate afecta imaginea
profesiunii. Aceste reguli nu sunt însă strict delimitate de legea penală şi de
legea civilă pentru că anumite norme juridice penale şi civile provin din sfera
eticii profesionale. Din acest motiv este posibil ca o faptă să fie în acelaşi
timp abatere de natură deontologică şi încălcare a legii.
Ajungem astfel la sensul strict al termenului „deontologie”, şi anume
acela de sistem coercitiv specific alcătuit din ansamblul regulilor care
stabilesc obligaţiile de natură etică aplicabile unei profesiuni, împreună cu
mecanismul sancţionator intern care le garantează respectarea, receptate în
dreptul pozitiv, precum şi doctrina despre acest sistem.
Din cele învederate rezultă că, la momentul actual, deontologia are o
semnificaţie mult mai restrânsă şi mai concretă decât cea pe care i-a atribuit-
o Bentham. Ea este, într-un fel, etica aplicată la o anumită profesiune. Scopul
ei este de a înfăptui binele concret, în cadrul restrâns al unei anumite
profesiuni.
Pentru a cunoaşte problematica deontologiei, vom studia în capitolul
următor deontologia profesiunii medicale şi deontologia profesiunii de avocat,
pentru a ajunge la câteva concluzii general-valabile privind deontologia
actuală.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Ce este morala ?
2. Ce este etica ?
3. Prezentaţi şi comentaţi semnificaţiile cuvintelor „morală” şi „etică”.
4. Prezentaţi semnificaţiile cuvântului „profesiune”.
5. Prezentaţi etimologia, evoluţia şi sensul comun actual al cuvântului
„deontologie”.
6. Prezentaţi şi explicaţi regulile care formează obiectul deontologiei.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Respectarea normei juridice este asigurată prin:


a. forţa tradiţiilor;
b. forţa de constrângere a statului;
c. forţa opiniei publice.

6 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
2. Morala asigură respectarea normelor de convieţuire prin:
a. forţa de constrângere a statului;
b. intermediul instanţelor judecătoreşti;
c. intermediul liberului arbitru;
d. forţa educaţiei.

3. Moravurile sunt:
a. ansamblul cunoştinţelor despre morală;
b. relaţiile morale, cu un caracter relativ stabil, care caracterizează o
societate dată;
c. normele de convieţuire socială.

4. Etica este:
a. un fenomen social, formă a conştiinţei sociale;
b. doctrina despre morală;
c. ansamblul relaţiilor morale;
d. ansamblul judecăţilor şi sentimentelor morale.

5. Conştiinţa individuală este:


a. ansamblul normelor morale;
b. ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii membrilor
unei societăţi;
c. cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă
şi mediul înconjurător.

6. Se dau propoziţiile: A - În limbajul comun, conceptele „etică” şi „morală” se


utilizează deseori ca sinonime. B – Conştiinţa socială este cunoaşterea
reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi mediul care îl
înconjoară. C – Numai în cazul eticii şi moralei se produce o confuziune între
cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care desemnează obiectul de
studiu al acesteia.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;

7. Liberul arbitru este o categorie:


a. sportivă;
b. etică;
c. a dreptului comercial;

8. În sfera moralei nu se înscriu:


a. normele juridice;
b. moravurile;
c. atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea dată;
d. relaţiile morale.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 7


PRECIZǍRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI DEONTOLOGIA
9. Se dau propoziţiile: A – Norma morală se poate impune prin constrângere
statală. B – Morala nu cuprinde sentimentele şi sentimentele morale. C –
Există o serie de categorii, care reflectă problematica moralei, de uz general
în etică.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă.

10. Deontologie este o denumire dată unui curent al eticii:


a. potrivit concepţiei actuale despre deontologie;
b. de către grupurile sociale compuse din persoane care desfăşoară
anumite activităţi specializate;
c. potrivit concepţiei lui Bentham;
d. potrivit concepţiei privind ordinea publică.

8 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE

CAPITOLUL 2

DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE

Organizarea sarcinilor de învăţare:

2.1. Deontologia medicală


2.1.1. Scurt istoric
2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală
2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în
România

2.2. Deontologia profesiunii de avocat


2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat
2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în
România

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale

2.4. Câteva concluzii general-valabile privind


deontologia, în actualul său stadiu de dezvoltare

OBIECTIVE

Studiul acestui capitol vă permite cunoaşterea:

Evoluţiei şi stării actuale a deontologiei concrete a profesiunii


medicale;

Evoluţiei şi stării actuale a deontologiei concrete a profesiunii de


avocat;

Caracteristicilor deontologiei în actualul său stadiu de dezvoltare.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 9


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Potrivit dicţionarelor1, prin profesiune liberă (se utilizează şi
sintagma „profesiune liberală”) se înţelege profesiunea organizată într-un
corp autonom (asociaţie profesională independentă), format din profesionişti
care îşi exercită activitatea, de regulă, pe cont propriu şi a cărei remuneraţie
nu are caracter comercial (nu reprezintă un profit).
Liber-profesionistul trebuie să se supună regulilor stabilite de
profesiune2 şi să-şi câştige existenţa, în principiu, pe cont propriu, ceea ce
înseamnă că nu are calitatea de angajat prin contract de muncă sau prin act
unilateral de numire.
Profesiunile libere clasice sunt medicina şi avocatura. Datorită
importanţei pe care o au prestigiul şi încrederea, pentru exercitarea cu
succes a acestor profesiuni, ele au fost primele interesate de etica
profesională şi apoi de deontologie.
Vom prezenta deontologia acestor profesiuni, cu vocaţie de model,
pentru a stabili, prin analiză, sinteză şi raţionament inductiv, care sunt
elementele constitutive, la modul general, ale deontologiei actuale, în sensul
strict al termenului şi anume acela de sistem coercitiv specific. Vom studia
apoi caracteristicile deontologiei actuale. În acest fel, considerăm că vom fi
pregătiţi pentru abordarea deontologiei funcţionarilor publici, printr-un
raţionament deductiv.

2.1. Deontologia medicală


2.1.1. Scurt istoric
Profesiunea medicală, în sens de activitate specializată, semnifică
ansamblul de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice necesare pentru
menţinerea sau redarea sănătăţii omului. Ea poate fi considerată cea mai
veche profesiune cu caracter direct umanist. Dacă celelalte profesiuni
satisfac necesităţi importante ale omului (de alimentaţie, de habitat, de
educaţie etc.), profesiunea medicală are ca scop apărarea celor mai de preţ
valori ale omului – viaţa şi sănătatea. Profesiunea medicală este singura
despre care se poate afirma că a fost prezentă, într-o formă sau alta, în toate
etapele de dezvoltare a societăţii umane: epoca primitivă, antichitate, evul
mediu, epoca modernă, perioada contemporană.
Exigenţele impuse medicilor, desprinse din experienţa practică a
profesiunii, au, la început, doar caracter de recomandări. Cu timpul,
repetate din generaţie în generaţie, devin cerinţe obligatorii şi se constituie în
reguli ferme3, care se regăsesc în jurământul pe care îl depun cei ce deprind
arta vindecării.
Un moment deosebit de important, pentru civilizaţia europeană, îl
reprezintă secolul al V-lea î.e.n., când Grecia antică a cunoscut maxima
înflorire a economiei şi culturii, perioadă cunoscută sub numele de "secolul
lui Pericle". În ”secolul lui Pericle” se apreciază că s-a desăvârşit procesul

1
Dicţionarul limbii române moderne, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE
ROMÎNE, Bucureşti-1958, p.455; Le petit Larousse en couleurs, Ed. LAROUSSE, Paris-
1995, p.599; Dicţionarul explicativ al limbii române, apărut sub egida Academiei Române –
Institutul de lingvistică IORGU IORDAN, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucureşti-1996,
p.570; Dicţionar enciclopedic vol. IV L-N, Ed. ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti-2001, p.99.
2
Este vorba de liber-profesionistul care face parte dintr-o profesiune liberă. Există şi liber-
profesionişti care nu fac parte dintr-o profesiune liberă, în sensul de grup profesional
organizat. De exemplu meditatorii şi artiştii liber-profesionişti.
3
B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ,
Bucureşti-1980, p.25.
10 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
istoric de laicizare a medicinei şi s-au conturat unele dintre cele mai nobile
precepte ale profesiunii medicale.1
Se pare că, datorită marii autorităţi profesionale a faimosului
Hipocrate, tot ceea ce a produs bun epoca sa, în domeniul teoriei şi practicii
medicale, al eticii acestei profesiuni, i s-a atribuit lui, fiind supranumit
"părintele medicinei"2.
Din această perioadă se presupune că datează cunoscutul "Jurământ
al lui Hipocrate" - primul document unitar de etică medicală.
Astfel, mai întâi sub formă de jurământ, mai târziu sub formă de coduri
s-a transmis de la o epocă la alta fondul de aur al eticii profesiunii medicale3.
Primele reguli privind profesiunea medicală, receptate în dreptul
pozitiv, se referă îndeosebi la răspunderea medicilor4 şi au apărut încă în
antichitate.
În Egiptul antic, legea faraonică mergea până la pedeapsa capitală
pentru cel ce recomandase o terapie nereuşită.
Codul lui Hammurabi5 conţine mai multe articole referitoare la
onorariile medicului şi la sancţiunile aplicabile în caz de culpă medicală,
sancţiuni atât de natură civilă, cât şi penală.
În Regatele lui Iuda şi Israel medicii trebuiau să posede diplomă,
având obligaţii care nu se regăseau la alte popoare din vremea aceea. Astfel,

1
Ibidem.
2
B. DUŢESCU, op.cit., p.32.
3
Prima formă modernă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de medicină,
care a adaptat la cerinţele vremii Jurământul lui Hipocrate, a fost adoptată la Reuniunea din
1948 de la Geneva a Asociaţiei Medicale Mondiale şi are următorul conţinut :
"În clipa în care sunt admis printre membrii profesiunii medicale, îmi iau
angajamentul solemn de a-mi consacra viaţa în serviciul umanităţii.
Voi păstra maeştrilor mei respectul şi recunoştinţa care li se cuvin. Îmi voi exercita
meşteşugul cu conştiinţă şi demnitate. Voi considera sănătatea pacientului drept prima mea
grijă. Voi respecta secretul celui care mi-l va încredinţa. Voi susţine din toate puterile
onoarea şi nobilele tradiţii ale profesiunii medicale.
Colegii mei vor fi fraţi. Nu voi îngădui ca diverse considerente de religie, de
naţionalitate, de rasă, de partid sau de clasă socială să se interpună între datoria mea şi
pacientul meu. Voi arăta un respect deosebit faţă de viaţa omenească, încă de la concepţie.
Nici sub ameninţare nu voi îngădui să se folosească cunoştinţele mele medicale împotriva
legilor umanităţii.
Fac acest legământ solemn, liber, pe cuvânt de onoare."
Această formulă a fost apoi îmbunătăţită prin Declaraţia de la Geneva din 1975, a
Asociaţiei Medicale Mondiale, ajungându-se la următorul text:
“Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine o obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate,
rasă religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
Precizăm că acesta este conţinutul jurământului pe care îl depun medicii din
România, potrivit reglementărilor actuale (art.378 din Legea nr.95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372 din
28.04.2006).
4
A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, Responsabilitatea juridică medicală în România – Premise
pentru un viitor drept medical, Ed. POLIROM, Iaşi-2000, pp.13 – 19.
5
Rege al Babilonului între 1793 – 1750 î.e.n.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 11
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
suprema obligaţie a medicului era să apere viaţa bolnavului, până la limita
extremă a posibilităţilor. Medicul nu putea executa o operaţie fără
consimţământul bolnavului şi era responsabil, în caz de eşec, faţă de bolnav
şi familia acestuia. De asemenea, medicul răspundea dacă ucidea un bolnav
în stare de agonie. Culpa medicală nu se putea stabili fără participarea
medicilor, în calitate de experţi. Nu se practica legea talionului.
Responsabilitatea medicului era de natură civilă.
În India antică, Legile lui Manu, redactate cu puţin înaintea erei
creştine, prevedeau amenzi pentru tratamentele nereuşite, al căror cuantum
depindea de casta căreia îi aparţinea bolnavul.
În dreptul roman, Lex Aquillia, din sec.III î.e.n., prevedea pedeapsa
capitală pentru provocarea morţii unui om liber, de către un medic, prin
nepricepere, şi despăgubiri civile pentru moartea unui sclav.
Pe parcursul evului mediu sunt menţinute sancţiunile, de natură civilă
şi penală, pentru culpa medicală, un exemplu în acest sens fiind Constituţia
Carolina, din 1532, a lui Carol Quintul1. Aceasta conţinea texte care
sancţionau medicul care a cauzat moartea bolnavului din neglijenţă sau
nepricepere, dacă se constata că a folosit în mod imprudent medicamentele
sau a utilizat remedii neautorizate sau interzise de profesiunea medicală.
După Revoluţia franceză, accentul responsabilităţii medicale a căzut
pe despăgubirile civile.
În fine, sec.XX marchează organizarea prin lege a profesiunii
medicale. Legea de organizare a profesiunii stabileşte condiţiile de acces în
profesiune şi principalele obligaţii ale medicilor; reglementează organizarea
şi funcţionarea organelor profesiunii şi le recunoaşte acestora puterea de a
elabora coduri deontologice şi de a aplica sancţiuni disciplinare; stabileşte
sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a acestora.

2.1.2. Valorile apărate de deontologia medicală actuală


Valorile cu caracter general apărate de deontologia medicală actuală
sunt înscrise în Codul internaţional de etică medicală2, elaborat de Asociaţia
Medicală Mondială, în anul 1949.
Acest cod, referindu-se într-o formă generală la normele de conduită
profesională, trece în revistă îndatoririle medicilor faţă de bolnavi şi între ei
înşişi, formulând următoarele cerinţe de conduită morală :
1. Grija permanentă a medicului trebuie să fie salvarea vieţii
oamenilor;
2. Medicul datorează bolnavului său toate resursele ştiinţei şi tot
devotamentul său. Când o boală sau un tratament depăşesc
posibilităţile sale, el trebuie să facă apel la un alt medic mai priceput în
materie;
3. Medicul datorează bolnavului său secretul absolut cu privire la
informaţiile ce i-au fost încredinţate şi cu privire la tot ceea ce ar putea
cunoaşte ca urmare a încrederii ce i-a fost acordată;
4. Medicul este obligat să acorde, în caz de urgenţă, îngrijirile
necesare ca datorie generală faţă de umanitate. El se poate retrage
numai după ce s-a asigurat că aceste îngrijiri vor fi date de o altă
persoană calificată;
5. Medicul trebuie să-şi trateze confraţii aşa cum doreşte să fie el
însuşi tratat de către ei;

1
Carol Quintul (1500 – 1558) – Împărat al Sfântului Imperiu Romano-German.
2
B. DUŢESCU, op.cit., pp.49,50.
12 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
6. În cadrul misiunii sale umanitare şi sociale, medicul trebuie să
manifeste permanent o atitudine morală exemplară şi să respecte
imperativele profesiunii sale;
7. Medicul nu poate să îndeplinească un act medical motivat de
beneficiul personal;
8. Sunt nedeontologice:
a) orice procedeu de reclamă şi publicitate, altele decât cele care
sunt autorizate prin uzanţe şi coduri de etică naţionale;
b) orice colaborare cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi
păstrează independenţa profesională;
c) acceptarea oricărei remuneraţii pentru tratamentul aplicat unui
bolnav, fără ca acest tratament să fi fost justificat de patologia
acestuia;
d) acceptarea unui comision, din partea fabricantului de
medicamente, pentru utilizarea produselor sale, oricare ar fi titlul
acestuia;
9. Este interzis medicului să dea un sfat sau să comită un act
medical profilactic, diagnostic sau terapeutic, care să nu fie justificat
de interesul direct al pacientului şi mai ales, care să slăbească
rezistenţa fizică sau psihică a unei fiinţe umane, fără necesitate
terapeutică;
10. Medicul trebuie să uzeze cu cea mai mare prudenţă de
divulgarea descoperirilor sau procedeelor noi de tratament, atâta timp
cât valoarea lor n-a fost expres recunoscută.
11. Medicul nu trebuie să certifice decât ceea ce poate constata
personal;
12. Medicul trebuie să se abţină de la orice deturnare de clientelă şi,
la modul general, să evite tot ceea ce ar putea dăuna material sau
moral confraţilor săi.
Cerinţele etice generale enumerate au fost receptate, într-o formă sau
alta, prin norme deontologice naţionale, în fiecare ţară care dispune de un
personal medical cât de cât organizat.
Codului internaţional de etică medicală cu caracter general i-au
succedat o serie de alte documente, în care este exprimat punctul de vedere
al profesiei medicale mondiale în diverse domenii specializate ale medicinei.
O importanţă deosebită, în acest sens, prezintă : Declaraţia de la Helsinki,
din 1964, îmbunătăţită de Adunarea Medicală Mondială de la Tokyo din
1975, privind cercetarea medicală care utilizează subiecţi umani; Declaraţia
de la Sidney, din 1968, privind determinarea momentului morţii; Declaraţia de
la Tokyo, din 1976, privind atitudinea medicilor faţă de deţinuţi şi prizonieri.
Pe plan naţional, au apărut recent, alături de codul general al
profesiunii medicale, o serie de coduri sectoriale, cum sunt: codul medicului
generalist, codul medicului stomatolog, codul medicului legist, codul
medicului de familie etc.
Trebuie să arătăm că deontologia medicală se confruntă în prezent cu
o serie de provocări noi.
Dezvoltarea explozivă, în ultimele două decenii, a tehnologiilor
utilizate în medicină, mai ales a celor din domeniul biologiei şi al ingineriei
genetice, a generat o serie de probleme, pe cât de complexe pe atât de
delicate, pentru deontologia medicală.
”Viaţa poate fi creată în eprubetă în laborator. Natura vieţii poate fi
alterată prin chirurgie genetică. Aceia care sunt pe punctul de a muri prin
deteriorarea unui organ vital îşi pot prelungi vieţile prin transplant de organe,

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 13


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
aceia incapabili de a mânca şi de a respira pot fi hrăniţi intravenos şi pot
respira artificial şi chiar atunci când moartea este inevitabilă – procesul de a
muri poate fi prelungit indefinit.”1
În legătură cu acest ultim aspect, învederăm disputele legate de
euthanasie. După cum se ştie, euthanasia constă în ajutorul dat unei
persoane, aflate în suferinţă incurabilă, pentru a muri. Aceasta înseamnă că
dacă un medic acceptă să practice euthanasia, el suprimă viaţa, ceea ce
vine în contradicţie atât cu primul comandament deontologic (viaţa este
valoarea supremă care trebuie întotdeauna salvată) , cât şi cu un drept
fundamental al omului – dreptul la viaţă.
Pe de altă parte, a prelungi suferinţele unui bolnav incurabil reprezintă
o cruzime.
Această dilemă este tranşată astăzi în mod diferit. Unele ţări, cum
sunt Marea Britanie şi Franţa, condamnă euthanasia (permiţând totuşi
bolnavilor în fază terminală să refuze tratamentul), în timp ce altele ca
S.U.A., Olanda, Elveţia şi Belgia o acceptă, în anumite condiţii.
Este posibil ca la fel să se întâmple şi cu clonarea la om, care astăzi
este interzisă, dar care, în viitor, ar putea fi acceptată în anumite condiţii,
pentru înlocuirea unor organe.
În final, subliniem caracterul evolutiv al deontologiei, care se manifestă
şi în cazul deontologiei medicale, considerată a fi cea mai veche şi cea mai
elaborată.

2.1.3. Organizarea şi deontologia profesiunii medicale în România


La fel ca în celelalte state europene, şi în Ţările Române, primele
reguli privind profesiunea medicală, receptate în dreptul pozitiv, se referă la
răspunderea medicilor.
Pravilele împărăteşti ale lui Vasile Lupu (1646) şi Matei Basarab
(1652) prevedeau “pierderea meseriei” în cazul “smintelii bolnavului prin
nemeşteşug”2.
Răspunderea civilă a medicilor apare în Legiuirea lui Caragea3 (ediţia
în limba română a apărut în anul 1819), sub forma răspunderii civile
generale: “… cel care din ştiinţă sau cu neştiinţă, sau cu greşală va aduce
stricăciuni altcuiva este dator a suporta stricăciunea”4. Aceeaşi soluţie este
preluată de Codul civil român din 1864, în vigoare, cu o serie de modificări, şi
astăzi.
Organizarea profesiunii medicale, cuprinzând şi unele prevederi de
natură deontologică, printr-un act de autoritate publică, s-a realizat în anul
1927 prin Decretul nr.1513 din 19 mai5 privind constituirea Asociaţiei
generale a medicilor din România, emis de Ferdinand I.
Potrivit Statutului Asociaţiei generale a medicilor din România, preluat
în dreptul pozitiv prin decretul regal menţionat, această asociaţie cuprindea
toţi medicii cu drept de liberă practică în România, avea sediul central la
Bucureşti şi filiale în toate judeţele.
Unul dintre obiectivele fundamentale ale Asociaţiei generale a
medicilor din România a fost “organizarea corpului medical pe baza unei legi,
prin care să se garanteze drepturile medicilor şi prin care să se statueze

1
A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, op.cit., p.7.
2
Ibidem, p.16.
3
Ioan Gheorghe Caragea a fost Domnul Ţării Româneşti, în perioada 1812-1818.
4
A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, op. cit., p.17.
5
Publicat în Monitorul Oficial nr.110/21.05.1927.
14 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
principiile deontologice cari vor conduce profesiunea medicală” 1. Ca urmare,
a fost adoptată Legea sanitară şi de ocrotire nr.236/1930, rămasă în vigoare,
cu modificări, până în anul 1978. Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi,
profesiunea medicală a dobândit o organizare legală, organelor profesiei le-a
fost recunoscută competenţa de a stabili norme deontologice şi de a
sancţiona încălcarea acestora, profesiunea medicală a dispus de jurisdicţie
disciplinară proprie.
Baza reglementării juridice a profesiunii medicale, în timpul regimului
socialist autoritar, se regăseşte în Legea nr.3/1978 privind asigurarea
sănătăţii populaţiei. Această lege permitea exercitarea profesiunii medicale
numai în regim public, stabilea gratuitatea asistenţei medicale, care se
asigura de personalul sanitar cu pregătire superioară (medici, dar şi
farmacişti, biologi, chimişti etc.), personal sanitar mediu (asistente medicale,
surori medicale, laboranţi) şi personal sanitar auxiliar (infirmiere, îngrijitoare).
Legea nr.3/1978 reglementa detaliat condiţiile ce se impuneau pentru
practicarea profesiunii medicale, misiunile acestor profesionişti, drepturile şi
obligaţiile lor şi răspunderea disciplinară. Prevederile de natură deontologică
respectau în mare măsură documentele internaţionale în materie, însă
autonomia profesiunii medicale a fost suprimată, instaurându-se conducerea
şi controlul deplin din partea Ministerului Sănătăţii.
Prima reglementare a profesiunii medicale, intervenită după anul
1989, este Hotărârea Guvernului nr.220/1992 privind aprobarea principiilor
de bază ale statutului medicului în România2. Noutăţile semnificative aduse
de acest act normativ sunt:
- recunoaşte exercitarea profesiunii medicale în regim privat;
- recunoaşte dreptul pacientului de a-şi alege medicul;
- instituţionalizează colaborarea cu cultele şi organizaţiile
neguvernamentale cu scop caritabil şi de binefacere;
- instituie Ordinul Medicilor ca formă de organizare profesională
neguvernamentală, căruia i se recunoaşte competenţa
normativă, administrativă şi jurisdicţională.
Hotărârea de Guvern nr.220/1992 privind aprobarea principiilor de
bază ale statutului medicului în România a fost înlocuită de Legea nr.74/1995
privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România, care a fost republicată în anul
20003. Această lege avea caracterul de lege-cadru, cuprinzând doar 48 de
articole, grupate în două capitole principale, primul referitor la reglementarea
exercitării profesiunii de medic, iar al doilea privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România.
Prevederile acestei legi, care prezintă interes pentru organizarea
profesiei şi pentru deontologie, sunt:
1) Exercitarea profesiunii de medic este avizată de Colegiul Medicilor
din România şi autorizată de Ministerul Sănătăţii. Practicarea profesiei de
medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracţiune
şi se pedepseşte conform Codului penal4. Condiţiile care se cer pentru ca o
persoană să exercite profesiunea de medic sunt:

1
Art.4 lit. d din Statutul Asociaţiei generale a medicilor din România.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/27.05.1992.
3
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650/12.12.2000.
4
Fapta se încadrează la „Exercitarea fără drept a unei profesii” şi se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. (art.281 al Codului penal din 1968,
republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/16.04.1997, cu modificările
ulterioare.)
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 15
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
a) să fie cetăţean român cu domiciliul în România; pe cale de
excepţie, profesiunea de medic poate fi exercitată şi de medici
cetăţeni străini, pe bază de reciprocitate, potrivit convenţiilor la
care România este parte;
b) să fie licenţiat al unei instituţii de învăţământ universitar medical, în
condiţiile legii;
c) să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate
prevăzute de lege.
Cazurile de nedemnitate sunt:
I. Medicul a fost condamnat definitiv, chiar dacă a fost reabilitat1,
pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau
vieţii, în împrejurări legate de exercitarea profesiunii de medic, cu
excepţia celor condamnaţi în temeiul Decretului nr.770/1966 privind
reglementarea întreruperii cursului sarcinii;
II. Medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita
profesiunea, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau
disciplinară.
La acestea se adaugă următoarele incompatibilităţi:
a) comerţul cu produse farmaceutice;
b) oricare profesiune sau ocupaţie de natură a aduce atingere
demnităţii profesiunii de medic sau bunelor moravuri;
c) folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor medicale în defavoarea
sănătăţii bolnavului sau în scop criminal.
2. La absolvirea instituţiei de învăţământ, medicul va depune un
jurământ, potrivit formulei moderne a jurământului lui Hipocrate, adoptată de
Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul
1975.
3. Controlul şi supravegherea exercitării profesiunii de medic se
realizează de către Ministerul Sănătăţii şi de către Colegiul Medicilor din
România.
Legea reglementa înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România, după cum urmează:
Colegiul Medicilor din România se înfiinţează ca organizaţie profesională,
neguvernamentală, cu personalitate juridică, apolitică şi fără scop
patrimonial, care reprezintă interesele profesiunii de medic. Această
organizaţie acţionează pentru dezvoltarea profesiunii de medic şi a
prestigiului ei în cadrul vieţii sociale;
Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţională şi îşi exercită
atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni. El se organizează la nivel
naţional şi judeţean, având organe de conducere alese;
Colegiul Medicilor din România cuprinde toţi medicii cetăţeni români
domiciliaţi în România autorizaţi să practice profesiunea de medic.
Membrii Colegiului Medicilor din România pot face parte şi din alte
asociaţii profesionale;
principalele atribuţii ale Colegiului Medicilor din România sunt:
a) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor
săi în toate sferele de activitate, apără onoarea, libertatea şi independenţa
profesională a medicului, asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce
le revin faţă de bolnav şi sănătatea publică;
b) asigură aplicarea legilor şi a celorlalte reglementări care
organizează exerciţiul profesiunii;

1
Potrivit reglementării actuale, nedemnitatea încetează dacă intervine reabilitarea.
16 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
c) elaborează, adoptă şi supraveghează respectarea Codului de
deontologie medicală;
d) avizează eliberarea autorizaţiei de liberă practică medicală;
e) colaborează cu Ministerul Sănătăţii pentru formarea, specializarea
şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor;
f) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de
deontologie medicală, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
g) avizează autorizarea de instalare a cabinetelor medicale
particulare.
Precizăm că atribuţiile Colegiului Medicilor din România nu pot fi
exercitate de nici o altă asociaţie profesională medicală.
4. În fine, o ultimă categorie de prevederi se referă la sancţiuni şi la
procedura de aplicare:
Colegiul Medicilor din România judecă litigiile şi abaterile disciplinare ale
medicilor, prin comisia de deontologie şi prin comisiile de specialitate ale
consiliilor judeţeane ale colegiului şi ale consiliului naţional;
Membrii Colegiului Medicilor din România care încalcă jurământul depus,
legile şi regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de medic şi
nu respectă Codul de deontologie medicală, răspund disciplinar şi, în
funcţie de gravitatea abaterii, li se aplică una dintre următoarele sancţiuni:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) suspendarea, pe un interval de 6-12 luni, a calităţii de membru
al Colegiului Medicilor din România;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România şi propunerea retragerii, de către Ministerul
Sănătăţii, a autorizaţiei de practică a profesiunii de medic.
Aplicarea acestor sancţiuni se face potrivit unor proceduri care au la
bază principiul existenţei a două grade de jurisdicţie profesională. Pentru
sancţiunile prevăzute la lit. “d” şi “e” este posibilă şi contestaţia la judecătoria
în raza căreia îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat.
Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din
România nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă,
conform prevederilor legale.
În baza prevederilor Legii nr.74/1995, Adunarea Generală Naţională a
Colegiului Medicilor din România a adoptat în anul 1997 trei acte normative
care vin să întregească dreptul deontologic al profesiunii medicale. Este
vorba de Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de deontologie
medicală şi Codul de procedură a Comisiilor de jurisdicţie disciplinară şi de
litigii. Chiar dacă aceste texte conţineau o serie de imperfecţiuni, ele au fost
concepute într-o manieră evolutivă, în sensul că a fost stabilit obiectivul de a
fi îmbunătăţite permanent1. Aceste acte normative au fost înlocuite prin
Decizia nr.3/2005 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor din
România, privind adoptarea Statutului şi Codului de deontologie medicală ale
Colegiului Medicilor din România2. Aceasta a fost apoi modificată şi
completată prin Decizia nr.1/2008 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului
Medicilor din România3.

1
Art.101 şi 142 din Statutul Colegiului Medicilor din România,
2
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418/18.05.2005.
3
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.280/10.04.2008.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 17
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Legea nr.74/1995 a fost înlocuită prin Legea nr.306/2004 privind
exercitarea profesiunii de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România1.
Această lege păstrează prevederile cu valoare de constantă, privind
exercitarea profesiunii medicale, din Legea nr.74/1995, însă depăşeşte
caracterul de lege-cadru, fiind o reglementare detaliată. Astfel, legea
cuprinde 91 de articole, grupate în trei capitole principale: Exercitarea
profesiei de medic (art.1 – 18); Dispoziţii privind exercitarea profesiei de
medic pe teritoriul României, de către medicii cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene (art.19 – 30); Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România (art.31 – 83).
Principala noutate adusă de Legea nr.306/2004, determinată de
integrarea României în Uniunea Europeană, este reglementarea pe parcursul
unui întreg capitol (Capitolul II) a problematicii privind exercitarea profesiei de
medic în România, de către medicii cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene.
În ceea ce priveşte organizarea profesiunii medicale, Legea
nr.306/2004 conţine prevederi care detaliază şi precizează organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România, atât la nivel judeţean, cât şi
central. De asemenea, întăreşte autonomia şi autoritatea Colegiului Medicilor
din România, în următoarele domenii principale:
- apărarea drepturilor, intereselor, onoarei, libertăţii şi independenţei
profesionale a medicilor, precum şi a dreptului de decizie al
acestora, în exercitarea actului medical;
- controlul şi supravegherea exercitării profesiei de medic;
- reprezentarea profesiunii în raporturile cu autorităţile şi instituţiile
publice.
Legea menţionată cuprinde o formulare mai clară şi mai bine
sistematizată a scopului profesiunii medicale şi a obligaţiilor esenţiale ce
revin membrilor ei. Astfel, potrivit art.5 profesia de medic are ca scop
principal asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor,
promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii.
În vederea realizării acestui scop, medicul trebuie să dovedească
disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa
umană. Deciziile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere
interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate,
nediscriminarea între pacienţi, respectarea demnităţii umane, principiile
deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea
publică.
Obligaţiile esenţiale ale medicului, potrivit art. 40 din lege, sunt: să
respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală;
să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau unor membrii ai
acestuia, respectând statutul de corp profesional al Colegiului Medicilor din
România; să acorde cu promptitudine şi necondiţionat îngrijirile medicale de
urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi civică; să acţioneze, pe

1
Legea nr.306/2004 privind exercitarea profesiunii de medic, precum şi organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.578/30.06.2004. Ea fost modificată şi completată prin: Ordonanţa
nr.53/2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.60/2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.135/2004, Legea
nr.221/2005. Referirile la această lege au în vedere textul modificat.
18 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului de pregătire
profesională; să respecte drepturile pacientului.
În fine, reglementarea răspunderii disciplinare a medicilor este mult
mai precisă în Legea nr.306/2004 decât în legea anterioară, formând obiectul
Secţiunii a 6-a din „Cap.3. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor
din România”, care cuprinde 10 articole (69 – 78). Ca noutăţi, semnalăm:
apariţia sancţiunii disciplinare a amenzii, cuprinsă între 1.000.000 şi
15.000.000 lei; înlocuirea sancţiunii suspendării, pe un interval de 6 – 12 luni
a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, cu interdicţia de a
exercita profesia sau anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la
un an; înlocuirea posibilităţii contestării sancţiunii aplicate medicului la
judecătoria în raza căreia îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat, cu
posibilitatea formulării unei acţiuni în anulare, împotriva sancţiunii aplicate
medicului, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia
îşi desfăşoară activitatea medicul sancţionat.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.306/2004 privind exercitarea
profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România, s-a produs desprinderea grupului medicilor dentişti
din corpul medicilor, prin intrarea în vigoare a Legii nr.308/2004 privind
exercitarea profesiei de medic dentist, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor Dentişti din România. Asistăm astfel la o scindare a corpului
medicilor, pe criteriul specializării. Reglementarea profesiei de medic dentist
are la bază principiile aplicabile profesiei de medic, în general, cu unele
adaptări la specificul acestei activităţi. De aceea, reglementările cuprinse în
Legea nr.308/2004 sunt similare, uneori până la identitate, cu cele cuprinse
în Legea nr.306/2004.
Prevederile Legii nr.306/2004 au fost preluate, aproape ad literam, în
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii1, Titlul XII.
Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România. De asemenea, Legea nr.95/2006, care se doreşte o
codificare a reglementărilor din domeniul sănătăţii, a înglobat şi Legea
nr.308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist.
O ultimă reglementare, de interes pentru exercitarea profesiunii
medicale, este Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului 2. Această
lege consacră în mod explicit drepturile persoanei sănătoase sau bolnave,
care utilizează serviciile de sănătate, concomitent cu obligaţiile corelative ce
revin furnizorilor de servicii medicale şi în special medicilor. Respectarea
acestor obligaţii este asigurată prin angajarea răspunderii disciplinare,
contravenţionale, civile sau penale, a personalului medico-sanitar.
Legea nr. 46/2003 consacră şase categorii de drepturi ale pacientului:
1. Drepturi cu caracter general;
2. Drepturi privind accesul pacientului la informaţia medicală;
3. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală;
4. Confidenţialitatea informaţiei şi protecţia vieţii private a pacientului;
5. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii;
6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.
Dintre toate acestea, considerăm că ridică probleme delicate, pentru
integritatea deontologică a medicului, următoarele:
Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate
de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane,
financiare şi materiale;

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372/28.04.2006.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51/29.01.2003.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 19
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici
o discriminare. Prin discriminare se înţelege distincţia între
persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei,
apartenenţei etnice, originii naţionale şi sociale, religiei, opţiunilor
politice sau antipatiei personale.
Pacientul are dreptul de a cere şi a obţine o altă opinie medicală.
Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele
investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele
personale sunt confidenţiale, chiar şi după decesul acestuia.
Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are
dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l
determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.
Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi
suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Din cele prezentate rezultă că deontologia medicală actuală, în sensul


strict al termenului, are următoarele elemente constitutive: organizarea
profesiunii prin lege; profesiunea posedă organe proprii cu puterea de a
impune codul deontologic; stabilirea prin lege a sancţiunilor disciplinare, a
procedurii de aplicare a acestora, a instanţelor disciplinare din cadrul
profesiei şi a căilor de atac.

2.2. Deontologia profesiunii de avocat


2.2.1. Valorile apărate de deontologia profesiei de avocat
După cum arată un autor1, ”Pe măsura evoluţiei vieţii sociale şi a
conturării cadrului organizat de soluţionare a conflictelor dintre membrii
aceleiaşi comunităţi s-a dezvoltat şi avocatura, simţindu-se nevoia să se
recurgă la apărători care ofereau garanţii de probitate, echilibru şi
cunoaştere. Încetul cu încetul activitatea de apărător s-a transformat într-o
profesie permanentă, al cărei traseu îl găsim încă la chaldeeni, egipteni şi
perşi.”
Avocatura este prezentă şi în antichitatea greacă şi romană. Astfel, la
Atena a existat o adevărată şcoală de avocaţi, reprezentată de oratori
celebri, precum Pericle, Hyperide, Demosthene, Socrate şi alţii. În Roma
antică, la început, activitatea desfăşurată de "advocaţi" era gratuită, Legea
Cincia interzicându-le să primească onorarii, interdicţie care este ridicată în
timpul Imperiului.
Căderea Imperiului roman, care desăvârşise consacrarea noţiunilor de
"drept" şi "administrare a justiţiei", a determinat dispariţia profesiunii de
avocat2.
Ulterior, denumirea de avocat reapare în textul vechilor capitulaţii3 şi al
canoanelor conciliilor4, desemnând calitatea de apărător al bisericilor, al

1
S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr. 3/1995, p.11.
2
Ibidem.
3
Capitulaţie = convenţie prin care se stabilea statutul unor categorii de persoane, de regulă,
al străinilor.
4
Canon al Conciliului = decret, regulă ecleziastică privind credinţa sau disciplina religioasă.
Conciliul era o adunare a episcopilor şi teologilor care decidea în probleme de dogmă
religioasă şi disciplină ecleziastică.
20 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
abaţiilor şi al mănăstirilor în faţa judecătorilor laici şi, uneori, la judecata
vasalilor seniorilor1.
A urmat organizarea tribunalelor ecleziastice care a determinat
apariţia unor şcoli, precum cea de la Chartres, care pregăteau specialişti în
jurisprudenţă, unii dintre aceştia fiind şi avocaţi. În cadrul jurisdicţiei
ecleziastice avocaţii erau în acelaşi timp şi membri ai clerului2.
”Redescoperirea Pandectelor romane3 a dat un important impuls
pentru studiul dreptului şi a pregătit revenirea formelor judiciare în care
avocaţii îşi aveau locul lor.”4
Din lucrările Conciliului de la Latran - 1138 - şi ale celui de la Tours -
1163 - rezultă că foarte mulţi avocaţi clerici pledau în faţa tribunalelor laice,
ceea ce dovedeşte că aceştia au profitat de deschiderea şi nevoile societăţii
laice pentru a-şi valorifica serviciile în tribunalele secularizate5.
După Revoluţia franceză, pe fondul teoriei separaţiei puterilor în stat,
apare puterea judecătorească, pe de o parte, iar pe de alta, dreptul la
apărare al cetăţeanului confruntat cu ea.
Dacă privim tabloul sintetic al procesului penal, de o parte este
procurorul care acuză în numele statului, în faţa unui judecător care
reprezintă tot o putere a statului, amândoi fiind profesionişti ai dreptului. De
cealaltă parte este cel trimis în judecată, care de multe ori nu cunoaşte exact
nici măcar conţinutul legii de a cărei încălcare este acuzat6.
În aceste condiţii, pentru a realiza o judecată dreaptă, balanţa justiţiei
trebuie echilibrată de cineva care să poată face faţă cunoştinţelor de
specialitate ale reprezentanţilor autorităţilor implicate în procesul judiciar,
experienţei şi abilităţii acestora. Ei bine, acest rol revine avocatului7.
Din cele prezentate rezultă că misiunea profesiunii de avocat este
apărarea drepturilor persoanelor în faţa autorităţilor publice, cu precădere în
justiţie.
Numai că, profesiunea de avocat, ”pentru a dobândi nobleţea virtuţii”8,
8
virtuţii” , nu poate să se desfăşoare după bunul plac, ci în cadrul unor reguli.
Altfel, din apărător, avocatul ar deveni impostor şi spoliator. Astfel, s-a ajuns
la organizarea profesiei de avocat şi, în cadrul ei, la elaborarea unui drept
deontologic şi la instituirea jurisdicţiei disciplinare.
Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este
devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa autorităţilor
publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale. Deci, regulile deontologice
ale profesiunii de avocat sunt menite să determine încrederea clientului în
devotamentul avocatului său. Asigurarea respectării regulilor deontologice
constituie pentru client garanţia că avocatul îi este devotat şi că va face toate
diligenţele necesare pentru a-i apăra drepturile.

1
S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr.3/1995, p.11.
2
Ibidem.
3
Pandectele romane = culegere de hotărâri şi decrete ale vechilor jurisconsulţi romani,
alcătuită la comanda Împăratului Justinian (împărat al Bizanţului între 527 – 565).
4
S. GRIGORE, Codul deontologic al avocatului, ”Palatul de Justiţie” nr. 3/1995, p.11.
5
Ibidem
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 21
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Concepţia europeană actuală, cu privire la deontologia profesiunii de
avocat, s-a materializat în Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea
Europeană1, pe care îl vom numi în continuare Codul european.
Codul conţine cinci capitole, fiecare împărţit în subcapitole şi
paragrafe.
Primul capitol, denumit PREAMBUL, se referă în principal la misiunea
avocatului, finalitatea regulilor deontologice şi obiectivele Codului. În privinţa
misiunii avocatului, se arată că într-o societate fondată pe respectul pentru
justiţie, misiunea avocatului nu se limitează doar la executarea fidelă a unui
mandat în cadrul legii. Într-un stat de drept avocatul este indispensabil
justiţiei şi justiţiabililor pe care trebuie să îi sfătuiască şi să le apere drepturile
şi libertăţile. Tot în preambul, se afirmă că regulile deontologice sunt
destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită, executarea, în
conformitate cu normele etice, a misiunii avocatului. Încălcarea acestor reguli
atrage sancţionarea disciplinară.
Cel de-al doilea capitol al Codului european, PRINCIPII GENERALE,
se referă la: independenţa avocatului; integritatea morală ca bază a încrederii
de care trebuie să se bucure avocatul; secretul profesional, respectarea
deontologiei altor barouri, incompatibilităţi, publicitatea personală şi interesul
clientului.
Al treilea capitol al Codului european, intitulat RELAŢIILE CU
CLIENŢII, reglementează, în principal, următoarele aspecte: începutul şi
sfârşitul relaţiilor cu clienţii, conflictul de interese, onorariul şi asigurarea
profesională.
Al patrulea capitol al Codului european reglementează RELAŢIILE CU
MAGISTRAŢII, impunând avocatului să respecte caracterul contradictoriu al
dezbaterilor, să dea dovadă de respect şi loialitate faţă de activitatea
judecătorului şi să nu furnizeze judecătorului, cu bună ştiinţă, informaţii false
sau de natură să-l inducă pe acesta în eroare. Respectul contradictorialităţii
dezbaterilor impune ca avocatul să nu contacteze judecătorul cu privire la o
cauză sau să-i transmită note ori documente, fără a-l informa, în timp util, pe
avocatul părţii adverse.
Al cincilea capitol, ultimul, al Codului european, intitulat RELAŢIILE
DINTRE AVOCAŢI, reglementează, în principal: confraternitatea, cooperarea
dintre avocaţii aparţinând unor state-membre diferite şi soluţionarea litigiilor
dintre avocaţii aparţinând unor state-membre diferite.

2.2.2. Organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în


România
În România, organizarea şi statutul profesiei de avocat au urmat
tendinţele din Vestul Europei, încă din sec.XIX. Chiar şi pe timpul regimului
socialist autoritar, avocatura îşi păstrează statutul de profesie liberă, însă
influenţa avocaţilor a fost mult diminuată. La ora actuală, avocatura este
reglementată de Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat2, republicată3 în anul 2001, cu modificările ulterioare.
Prevederile acestei legi sunt preluate, dezvoltate şi detaliate în Statutul

1
Adoptat în Sesiunea Plenară a Consiliului Barourilor din Uniunea Europeană din 28
octombrie 1998, modificat în Sesiunile Plenare din 28 noiembrie 1998 şi din 6 decembrie
2002.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116/9.06.1995.
3
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113/6.03.2001.
22 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
profesiei de avocat, adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România1.
Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
reglementează, în principal:
- Principiile generale ale profesiunii;
- Dobândirea calităţii de avocat;
- Drepturile şi îndatoririle avocatului;
- Organizarea profesiei de avocat;
- Asistenţa judiciară;
- Răspunderea disciplinară a avocatului.
Vom analiza reglementările actuale privind avocatura, sub câteva
aspecte semnificative pentru deontologie.
Astfel, reţinem ca trăsături definitorii ale acestei profesii următoarele:
Profesia de avocat este liberă (de principiu, nu e salariată), cu organizare
şi funcţionare autonome, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei.
Avocatul se bucură de independenţă profesională, care constă în faptul
că exercitarea profesiei se supune numai Constituţiei, legii, statutului
profesiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi
normelor deontologice.
În exercitarea profesiei avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din
partea autorităţilor publice sau a altor persoane juridice sau fizice.
Misiunea profesiei de avocat este apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Avocatul are
dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa
tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane,
care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a
activităţii avocatului, în condiţiile legii. Orice persoană are dreptul să-şi
aleagă în mod liber avocatul. Avocatul este dator să dea clientului său
sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale şi crezului său
profesional. Avocatul trebuie să depună toată diligenţa pentru apărarea
libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului.
Activitatea avocatului se realizează, în principal, prin :
- consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare
juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de
notariat ;
- apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile
publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;
- redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii
părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
- activităţi de mediere;
- activităţi fiduciare, de primire în depozit, în numele şi pe seama
clientului, a unor fonduri financiare şi bunuri;
- orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului la apărare, în
condiţiile legii.
Potrivit art.25 din Legea nr.51/1995 republicată, exercitarea oricărei
activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către o
persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un
barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou, constituie infracţiune şi se
sancţionează potrivit legii penale. De aici rezultă caracterul exclusivist al
profesiei de avocat, care îşi rezervă, sub sancţiunea legii penale, monopolul

1
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45/13.01.2005.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 23
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
asupra unei sfere vaste a activităţilor de natură juridică, chiar şi faţă de
persoanele care posedă calificarea necesară, dar nu au calitatea de avocat.
Organizarea profesiei de avocat cunoaşte două niveluri: baroul şi
Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR).
Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ, respectiv din
municipiul Bucureşti. Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget
propriu. Organele de conducere ale baroului sunt: adunarea generală,
consiliul, decanul.
Al doilea nivel de organizare a profesiei de avocat este Uniunea
Naţională a Barourilor din România. Aceasta este formată din toate barourile
din România şi are sediul în Bucureşti. Nici un barou nu poate funcţiona în
afara Uniunii. Uniunea este persoană juridică de interes public, are
patrimoniu şi buget propriu. Organele de conducere ale Uniunii Naţionale a
Barourilor din România sunt: Congresul avocaţilor, Consiliul Uniunii Naţionale
a Barourilor din România, Comisia permanentă a Uniunii Naţionale a
Barourilor din România şi Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din
România.
În ceea ce priveşte accesul în profesie, arătăm că poate fi membru al
unui barou din România cel ce îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
b) este licenţiat al unei facultăţi de drept sau este doctor în drept;
c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei;
d) nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de
Legea nr.51/1995 republicată. Aceste cazuri de nedemnitate, conform art.13
din lege, sunt:
- a fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa
cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de
natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
- a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească sau a
săvârşit abuzuri împotriva profesiei de avocat, stabilite prin procedura
prevăzută de Statutul profesiei;
- i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata
stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
- a fost declarat falit fraudulos, chiar dacă este reabilitat.
Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:
- activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
- ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat sau bunele moravuri;
- exercitarea nemijlocită a faptelor materiale de comerţ.
Nu constituie caz de incompatibilitate:
- calitatea de deputat sau senator1, consilier în consiliile locale sau
judeţene;
- activităţile şi funcţiile didactice în învăţământul juridic superior;
- activitatea literară şi publicistică;
- calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier
fiscal, consilier în proprietate intelectuală sau industrială, traducător

1
Totuşi, senatorii şi deputaţii nu pot exercita profesia de avocat pentru anumite cauze şi în
faţa anumitor parchete şi instanţe judecătoreşti, expres prevăzute de Ordonanţa de urgenţă
nr. 77 din 4 septembrie 2003 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si
exercitarea profesiei de avocat, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640
din 9 septembrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.280/2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.574/29.04.2004.
24 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de
reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.
Dreptul de primire în profesia de avocat se obţine pe baza unui
examen, organizat conform prevederilor Legii nr.51/1995 republicată şi ale
Statutului profesiei.
La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, într-
un cadru solemn, următorul jurământ:
"Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării, drepturile şi
libertăţile omului, să exercit profesia de avocat cu cinste şi demnitate. Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!". Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă,
caz în care se încheie prin propoziţia: „Jur pe onoare şi conştiinţă.”
Membrul unui barou dintr-o altă ţară poate exercita profesiunea de
avocat în România dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română.
Exercitarea profesiunii de avocat în România, de către membrul unui
barou dintr-o altă ţară, este supusă următoarelor restricţii:
- nu poate acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc,
decât dacă a promovat un examen de verificare a cunoştinţelor de
drept românesc şi de limba română, organizat de U.N.B.R.;
- nu poate pune concluzii scrise sau orale în faţa instanţelor
judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu
excepţia celor de arbitraj internaţional.
Se remarcă, şi în privinţa accesului în profesie, exclusivismul
avocaturii, restricţiile fiind mai severe decât în cazul profesiei medicale.
Astfel, nu este suficientă absolvirea unei facultăţi de profil, impunându-se o
serie de condiţii suplimentare.
Referitor la obligaţiile de natură deontologică ale avocaţilor, prevăzute
de legea şi statutul profesiei, învederăm:
păstrarea secretului profesional privitor la orice aspect al cauzei
încredinţate avocatului, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de
lege;
interdicţia de a comite orice fapte, în legătură cu profesia sau în
afara acesteia, care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul
profesiei;
interdicţia exercitării profesiei de avocat la instanţele judecătoreşti,
precum şi la parchetele de pe lângă acestea, unde soţul avocatului
sau ruda ori afinul1 său până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte
funcţia de judecător sau procuror; o interdicţie similară funcţionează în
cazul Curţii de Conturi şi al Curţii Constituţionale;
obligaţia de a respecta solemnitatea şedinţei de judecată, de a nu
folosi cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii,

1
PRECIZĂRI PRIVIND RUDENIA ŞI AFINITATEA (a se vedea şi exemplele de la Anexa
1) RUDENIA: Este legătura de sânge, întemeiată pe faptul naşterii, reglementată de
art.45,46 din Codul familiei şi art.660-663 din Codul civil. Şirul de persoane între care există
rudenie se numeşte linie de rudenie. Rudenia în linie dreaptă este legătura dintre persoanele
care coboară unele din altele. Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele
care au un autor comun. Gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor intervenite.
AFINITATEA: Nu este definită de lege şi nu se bazează pe legătura de sânge. Se admite că
este legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ. Are următoarele caracteristici:
- un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi în acelaşi grad;
- Concubinajul nu dă naştere la afinitate;
- Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de exemplu între cuscri;
- Legătura de afinitate încetează odată cu încetarea căsătoriei.
- Proba afinităţii se face prin dovada căsătoriei şi a rudeniei.
PRECIZARE : Între soţi nu există nici rudenie nici afinitate.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 25
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi
avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces;
obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate, de a se
prezenta la fiecare termen de judecată sau la organul de urmărire
penală, de a manifesta conştiinciozitate şi probitate profesională, de a
pleda cu demnitate faţă de judecători şi părţile în proces;
obligaţia de a acorda asistenţă juridică în cauzele în care a fost
desemnat din oficiu sau gratuit de către barou;
obligaţia de a restitui actele ce i-au fost încredinţate, persoanei de
la care le-a primit;
interdicţia de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în
aceeaşi cauză sau în cauze conexe;
interdicţia de a pleda împotriva părţii care l-a consultat în legătură
cu aspectele litigioase concrete ale unei pricini;
interdicţia de a fi ascultat ca martor cu privire la cauza care i-a fost
încredinţată, dacă nu există dezlegarea prealabilă din partea tuturor
clienţilor interesaţi în cauză;
calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat, cu
privire la faptele şi împrejurările pe care avocatul le-a cunoscut înainte
de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză;
dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nici
o activitate profesională în acea cauză;
interdicţia folosirii, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, a
oricăror procedee incompatibile cu demnitatea profesiei, în scopul
dobândirii clientelei, precum şi interdicţia utilizării reclamei sau a
publicităţii, în acelaşi scop.
În fine, ultimul aspect determinant privind deontologia profesiei de
avocat se referă la răspunderea şi jurisdicţia disciplinară. Această materie se
bucură de o reglementare amănunţită, Legea nr.51/1995 republicată şi
Statutul profesiei de avocat conţinând în acest sens patru categorii de
prevederi. Acestea se referă la: definirea abaterii şi a răspunderii, instanţele
disciplinare, sancţiunile disciplinare şi procedura de aplicare a sancţiunilor.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară, aceasta este definită ca fiind
fapta săvârşită de avocat prin care se încalcă dispoziţiile legii sau ale
statutului profesiei, deciziile obligatorii ale organelor de conducere ale
baroului în care avocatul este înscris sau ale Uniunii Naţionale a Barourilor
din România, precum şi orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în
afara acesteia, care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei
sau ale corpului avocaţilor.
Răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă,
penală sau administrativă a acestuia.(art.253 alin. (1) din Statut) Dacă pentru
fapta respectivă avocatul este supus urmăririi penale sau judecăţii, procedura
disciplinară se suspendă, urmând a fi reluată după soluţionarea definitivă a
cauzei de către instanţa judiciară.(art.269 din Statut)
Instanţele disciplinare sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia
Centrală de Disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România,
în plenul său. Ultima instanţă de recurs este Secţia de contencios a Curţii de
Apel Bucureşti.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate avocaţilor, prevăzute în
mod expres şi limitativ de lege (art.73), sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;

26 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
c) amenda (de la 500.000 la 5.000.000 lei), care se face venit la
bugetul baroului;
d) interdicţia de a exercita profesia, pe o perioadă de la o lună la un
an;
e) excluderea din profesie.
Procedura judecării abaterilor disciplinare are un caracter specific,
este prevăzută în Statut şi se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă.
În concluzie, reţinem:
- misiunea profesiei de avocat este apărarea drepturilor persoanelor
în faţa autorităţilor publice, cu precădere în justiţie;
- profesia de avocat are, în România, o organizare care rezultă din
manifestarea sa de voinţă autonomă, recunoscută prin lege şi deci
respectată de autorităţile publice ;
- profesia de avocat are o organizare impusă şi exclusivistă, în sensul
că această profesie nu poate fi exercitată decât în cadrul Uniunii Naţionale a
Barourilor din România, neexistând organizaţii profesionale concurente ;
- în cazul avocaţilor avem de-a face cu o deontologie care a intrat în
mare măsură în dreptul pozitiv, întrucât formulările deontologice sunt
cuprinse atât în lege, cât şi în statut;
- contenciosul profesional funcţionează autonom, în cadrul profesiei,
dar răspunderea penală ţine în loc răspunderea disciplinară ;
- deontologia profesiei de avocat, ca şi cea a profesiunii medicale, are
un pronunţat caracter democratic, întrucât este elaborată, şi respectarea ei
este asigurată, de avocaţi, de organele de conducere ale profesiei şi de
organele de contencios profesional, alese dintre avocaţi.

2.3. Caracteristicile deontologiei actuale


Demersul ştiinţific, ale cărui rezultate vor fi prezentate în continuare, a
parcurs următorii paşi:
I. Prezentarea deontologiei concrete a profesiunii medicale şi a
deontologiei concrete a profesiunii de avocat, pentru a constitui
obiect de analiză şi sinteză în vederea determinării unor trăsături
comune ale acestora;
II. Utilizarea raţionamentului inductiv, precum şi a doctrinei franceze 1,
pentru a formula caracteristicile generale esenţiale ale deontologiei,
în sensul strict al termenului.
O primă caracteristică a deontologiei constă în receptarea
regulilor deontologice în dreptul pozitiv
Atunci când profesiunile se organizează, ele îşi elaborează un
ansamblu de norme, prin care se precizează şi îndatoririle specifice ale
membrilor lor. Dacă luăm exemplul profesiunilor liberale clasice, medicina şi
avocatura, observăm că formulările deontologice au dobândit un caracter
detaliat şi autoritar. Ele emană de la organele oficiale ale profesiei şi s-au
constituit în adevărate coduri ce sistematizează o deontologie concretă,
rezultată din experienţă. Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că
aceste profesiuni îndreptate spre umanism, în sensul de a servi omul într-un
mod mai direct decât altele, sunt cele mai preocupate de codificarea regulilor
lor deontologice, de menţinerea nivelului moral şi, prin acesta, a prestigiului
social, deoarece prestigiul este indispensabil succesului profesiei.

1
Am utilizat sinteza lui René SAVATIER publicată în ENCYCLOPEDIA UNIVERSALIS,
PARIS-1993, vol.7 pag.188-191.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 27
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
În general, deontologia caută să dea, într-o manieră prescriptivă,
soluţiile practice şi precise ale cazurilor întâlnite în mod curent de către
profesionişti în activitatea lor, definind îndatoririle de natură etică ale
profesioniştilor, abaterile disciplinare, sancţiunile ce le pot fi aplicate, de către
cine, precum şi procedura de aplicare. Reglementarea acestor aspecte,
împreună cu reglementările privind organizarea profesiunii - inclusiv drepturi,
obligaţii, condiţii de acces - au fost preluate în dreptul pozitiv, alcătuind
împreună dreptul profesiunii. Remarcăm că deontologia a intrat în dreptul
pozitiv în mare parte sub forma dreptului disciplinar profesional, adică a
reglementărilor care stabilesc abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare şi
procedura de aplicare a acestora. Acest drept apare ca o modalitate de
autoapărare prin mijloace juridice a grupurilor sociologice constituite pe
criteriul profesiei comune. Trebuie să precizăm că deontologia nu se
confundă cu dreptul disciplinar: pe de o parte, stabilirea obligaţiilor şi regulilor
deontologice excede sfera dreptului disciplinar, iar pe de alta, sfera dreptului
disciplinar excede deontologia, deoarece are în vedere şi încălcarea altor
obligaţii decât cele de natură etică. Mai observăm că dreptul disciplinar nu
este prezent numai în cazul profesiunilor. Definirea şi sancţionarea abaterilor
se regăseşte, ca regulă, în toate organizaţiile.
Ideea de bază, ce rezultă din analiza textelor legale care
reglementează profesiuni, este că, atunci când o profesiune are o organizare
oficială, consacrată prin lege, textele care reglementează această organizare
nu omit principalele aspecte deontologice.
A doua caracteristică a deontologiei este imposibilitatea unei
codificări complete
Existenţa îndatoririlor necodificabile, dar a căror respectare este
esenţială pentru o profesie, este recunoscută de codurile şi regulamentele
care stabilesc normele deontologice. Un exemplu în acest sens este formula
„fapte de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiunii”, întâlnită în
cuprinsul art.70 din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat1. „Prejudicierea onoarei” şi „prejudicierea prestigiului” sunt noţiuni
nedeterminate, deoarece au un conţinut vag, prea general şi relativ. De
aceea, ele nu pot fi strict definite prin texte normative, nu se poate găsi o
ipoteză care să precizeze toate situaţiile posibile. De aici, necesitatea ca
instanţele disciplinare să concretizeze exigenţele morale, pentru fiecare caz
în parte, atunci când apreciază comportamentul profesioniştilor care ar
putea compromite încrederea şi respectul de care are nevoie profesiunea.
Alte îndatoriri necodificabile privesc actele imorale, întrucât acestea
pot să compromită profesionistul, în ceea ce priveşte exerciţiul profesiei,
chiar dacă nu sunt legate direct de activitatea sa profesională. Din acest
motiv, o serie de reguli generale ale eticii pot fi încorporate în deontologia
profesională, dacă sunt legate de situaţii care afectează imaginea profesiunii.
Deontologia conţine, de asemenea, anumite reguli destinate să
menţină ordinea în interiorul profesiei şi care vizează relaţiile profesioniştilor
între ei. Aceste reguli formulează îndatoriri atât de natură patrimonială, căt şi
nepatrimonială, dar fără a putea ajunge la nivelul codificării complete,
datorită generalităţii şi relativităţii unor termeni preluaţi din sfera eticii, la care
nu se poate renunţa.
A treia caracteristică a deontologiei este aceea că pentru
încălcarea regulilor deontologice se pot aplica numai sancţiuni
disciplinare.

1
Legea nr.51/1995 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113/6.III.2001.
28 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Printre sancţiunile disciplinare, există cenzuri cu caracter pur moral
care afectează onoarea profesioniştilor ce se abat de la anumite îndatoriri.
Este vorba, în aceste cazuri, de diminuarea respectului de care aceştia au
nevoie din partea confraţilor şi a mediului social, pentru a fi profesionişti de
succes. În această categorie se înscriu blamul şi mustrarea. Şi avertismentul
poate fi o pedeapsă disciplinară, dar el are mai ales un caracter cominatoriu,
fiind destinat să împiedice comiterea altor violări ale regulilor deontologice.
În anumite profesiuni, cum sunt medicina şi avocatura, se admite şi
aplicarea de amenzi membrilor care încalcă anumite reguli stabilite de
organele profesiunii.
În fine, pedepsele disciplinare cele mai grave constau în suspendarea
sau excluderea profesionistului din grupul respectiv. În cazul profesiunilor
care nu sunt reglementate prin lege, suspendarea sau excluderea priveşte
numai apartenenţa la grupul care a pronunţat pedeapsa disciplinară. Însă, în
cazul profesiunilor a căror organizare şi disciplină au fost legiferate, organele
profesiunii sunt autorizate să interzică, printr-o sancţiune disciplinară, însuşi
exerciţiul profesiunii. În acest fel, vinovatul este înlăturat din profesie. Este,
spre exemplu, cazul medicilor şi avocaţilor.
Mai trebuie precizat că textele care enumeră pentru o profesiune
pedepsele disciplinare sunt limitative, în sensul că nici o altă pedeapsă
disciplinară nu poate fi aplicată.
A patra caracteristică a deontologiei are în vedere existenţa
jurisdicţiilor profesionale
Autoritatea profesiunii asupra deontologiei sale implică recunoaşterea
competenţei de jurisdicţie profesională. Jurisdicţiile profesionale, alese în
cadrul profesiunii, sancţionează atingerile aduse deontologiei lor numai prin
pedepse disciplinare. Ele se bucură, în această privinţă, de o largă
autonomie întrucât aceste jurisdicţii emană însăşi de la profesiune.
Profesiunea nu are calitatea de a pronunţa direct, împotriva unui membru,
condamnări executorii prin forţa publică vizând constrângerea acestuia
pentru a-şi executa obligaţiile. Jurisdicţia profesională poate ca, prin
avertismente, să reamintească unui profesionist îndatoririle sale şi, dacă este
vorba de obligaţii legale, să determine intervenţia puterilor publice.
Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale pot fi anulate de
instanţele judiciare dacă ele contravin prevederilor legale. Acest control
îmbracă mai multe aspecte. Pe de o parte, instanţele judiciare veghează la
respectarea dreptului la apărare al profesionistului inculpat. Protecţia
dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea unui pledant, ţine de ordinea
publică şi este comună tuturor jurisdicţiilor. Pe de altă parte, o condamnare
disciplinară va fi anulată dacă regula deontologică pentru a cărei încălcare a
fost pronunţată este incompatibilă libertăţilor garantate de stat. În fine, în
anumite cazuri, instanţele judiciare îşi asumă dreptul de a controla realitatea
faptei şi chiar a calificării ei ca încălcare a unei reguli deontologice.
Profesionistul sancţionat pe nedrept poate nu numai să ceară
anularea sancţiunii, ci şi să pretindă instanţei judiciare condamnarea grupului
profesional, care a comis o injustiţie, la acordarea de despăgubiri.
A cincea caracteristică a deontologiei constă în faptul că dreptul
deontologic se aplică doar în cadrul profesiunii şi este relativ
independent de dreptul comun.
Numim drept deontologic totalitatea normelor de natură deontologică
receptate în dreptul pozitiv, fie direct, fie prin intermediul codurilor
deontologice adoptate de organele profesiunii, în baza legii. Dreptul
deontologic cuprinde reglementările privind: obligaţiile şi regulile de natură

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 29


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
etică, sancţiunile aplicabile, jurisdicţiile profesionale, procedura de aplicare şi
contestare a sancţiunilor. Observăm că dreptul deontologic este partea
dreptului disciplinar care apără etica profesiunii.
O primă caracteristică a dreptului deontologic este aceea că are o
aplicabilitate limitată, întrucât se limitează la un anumit grup profesional.
Dacă acestei profesiuni i se permite să codifice îndatoririle membrilor săi,
această codificare este numai de uz intern. Deci, regulile deontologice nu au
eficacitate juridică asupra celor ce nu aparţin profesiei la care se referă;
aceştia pot, fără îndoială, să sesizeze jurisdicţiile disciplinare dacă o abatere
deontologică a profesionistului le-a lezat interesele, dar nicio disciplină
profesională nu le poate stabili obligaţii personale.
O altă caracteristică a dreptului deontologic are în vedere raporturile
pe care el le are cu dreptul comun. În acest sens arătăm că dreptul
deontologic este relativ independent1 de dreptul comun. Astfel, ca principiu,
decizia luată de jurisdicţia disciplinară, competentă în materie de
deontologie, este independentă de deciziile luate de jurisdicţiile civile sau
penale, în aceeaşi speţă.
Dacă o instanţă penală a fost deja sesizată pentru judecarea unei
fapte şi a fost sesizată şi jurisdicţia disciplinară, aceasta, spre deosebire de
cea civilă, nu este obligată să amâne judecata până după soluţionarea speţei
de către instanţa penală, dacă nu există o prevedere legală expresă în acest
sens. Prin urmare, cu excepţia câtorva delicte speciale, jurisdicţia disciplinară
poate achita inculpatul condamnat de jurisdicţia penală şi invers. Totuşi,
jurisdicţia disciplinară nu-şi poate întemeia achitarea sau condamnarea pe un
fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală.
Justificarea aprecierilor diferite este dată de faptul că obiectul celor
două sentinţe diferă. Astfel, în dreptul penal nicio pedeapsă nu poate fi
pronunţată fără ca fapta să fie expres prevăzută de lege, pe când disciplinar,
pot fi sancţionate fapte contrare moralei, pe care nici un text legal nu le
defineşte, dacă ele lezează onoarea profesiei.
Menţionăm că nu există nicio regulă care să se opună aplicării
cumulative, pentru aceeaşi faptă, a pedepsei disciplinare care sancţionează
încălcarea deontologiei şi a pedepsei aplicate de jurisdicţia penală 2. De
exemplu, pot fi pronunţate două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una
- cu titlu disciplinar, cealaltă cu titlu penal, care se vor aplica independent una
de alta.
Această independenţă a dreptului deontologic faţă de dreptul comun
funcţionează şi în materia responsabilităţii civile. Cu alte cuvinte, o faptă
poate să nu contravină codului deontologic al profesiunii, dar să atragă
responsabilitatea civilă şi invers.
Mai trebuie remarcat că regulile deontologice ale unei profesii şi
sancţiunile disciplinare aplicate în virtutea acestor reguli sunt independente
de regulile deontologice, respectiv de normele disciplinare, ale altor
profesiuni, respectiv ocupaţii, pe care aceeaşi persoană le poate cumula.
Exemplu: un profesor la Facultatea de medicină, medic într-un spital, poate fi
urmărit pentru aceeaşi faptă, în faţa instanţei disciplinare a Colegiului
Medicilor, în faţa autorităţii disciplinare a spitalului şi în faţa autorităţii

1
Independenţa este relativă, pentru că şi dreptul deontologic face parte din sistemul
dreptului, intrând astfel inevitabil în relaţii cu alte norme juridice.
2
Principiul unicităţii pedepsei impune aplicarea unei singure sancţiuni de aceeaşi natură
pentru comiterea unei fapte ilicite. Dacă prin aceeaşi faptă s-au încălcat mai multe categorii
de norme juridice, se aplică sancţiunile prevăzute de toate aceste norme.
30 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
disciplinare universitare. Deciziile celor trei autorităţi disciplinare vor fi
independente unele faţă de altele.
Independenţa dreptului deontologic nu împiedică, bineînţeles, ca
fiecare jurisdicţie sesizată să ţină cont, moralmente, de îndatoririle comune
ale profesionistului, atât faţă de profesiunea sa, cât şi faţă de societate.
Astfel, în cadrul unei acţiuni în responsabilitate civilă, intentată unui
profesionist, îndatoririle pe care i le impun regulile deontologice, faţă de
clienţii săi, vor fi cu siguranţă luate în considerare de instanţa judiciară. Dar,
de principiu, regulile deontologice nu constituie norme obligatorii pentru
judecarea speţei nici pentru jurisdicţia civilă, nici pentru jurisdicţia penală.

2.4. Câteva concluzii general-valabile privind deontologia,


în actualul său stadiu de dezvoltare
Pe baza caracteristicilor deontologiei actuale, care au fost prezentate,
reţinem următoarele concluzii:
1. Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul comun sau sensul
larg şi sensul strict sau restrâns.
„Deontologie”, în sens comun, înseamnă ansamblul de reguli, de
natură sau sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent de gradul ei de
organizare şi de existenţa sau inexistenţa unui mecanism sancţionator
capabil să impună respectarea acestor reguli.
„Deontologie”, în sensul strict, de sistem coercitiv specific, înseamnă
ansamblul de reguli, de natură sau sorginte etică, aplicabile unei profesiuni,
precum şi mecanismul sancţionator ataşat, receptate în dreptul pozitiv, a
căror respectare este asigurată prin sancţiuni disciplinare aplicate de
jurisdicţii profesionale.
2. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei sunt determinate de încrederea
şi prestigiul de care trebuie să se bucure un grup profesional pentru a-şi
exercita în bune condiţii funcţia socială.
Datorită specializării unor activităţi, a “profesionalizării” lor, normele
deontologice diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud. Mai
mult, profesiunile manifestă exigenţă faţă de membrii lor şi în ceea ce
priveşte respectarea unor norme etice cu aplicabilitate generală, având
posibilitatea de a sancţiona disciplinar încălcarea lor.
3. Putem afirma că ne aflăm în prezenţa unei deontologii, în sens
strict, atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele elemente constitutive:
a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege, profesiunea
ajungând astfel să posede un drept profesional;
b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili
norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora;
c. profesiunea posedă un drept deontologic, adică dreptul profesiunii
cuprinde reguli deontologice menite să asigure îndeplinirea misiunii
profesiunii în conformitate cu normele etice, reguli a căror
respectare este garantată printr-un mecanism sancţionator intern;
deontologia fiecărei profesiuni se individualizează prin anumite
principii specifice determinate de misiunea care îi revine.
Precizăm că profesiunile impun condiţii specifice de acces şi pretind,
de regulă, depunerea unui jurământ, ca o garanţie a respectării deontologiei.
În cuprinsul jurământului se face referire la valorile etice fundamentale

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 31


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
specifice profesiei. De pildă, formula jurământului depus de avocaţi1 invocă
exercitarea avocaturii „cu cinste şi demnitate”.
Dacă privim realitatea socială, vom înţelege că deontologia reală, care
se regăseşte în viaţa profesiunii, nu poate fi redusă la elementele constitutive
menţionate. Aceste elemente, care pot fi relativ uşor sesizate, constituie
numai latura obiectivă (sau formală) a deontologiei.
Cel puţin la fel de importantă este însă şi latura subiectivă a
deontologiei, care presupune ca regulile deontologice, valorile etice pe care
le apără, să pătrundă efectiv în conştiinţa colectivă a profesiei respective.
Profesioniştii care o alcătuiesc trebuie să fie ferm convinşi de necesitatea
respectării dreptului deontologic, în ultimă instanţă a eticii profesionale, în
aşa măsură încât numai conformându-se să ajungă la starea de confort
psihic dată de împăcarea cu propria conştiinţă. Numai în aceste condiţii
deontologia va guverna cu adevărat moravurile profesiunii. Realizarea laturii
subiective a deontologiei necesită eforturi educative (informare,
conştientizare, însuşire) şi eforturi pentru instaurarea şi menţinerea unei
culturi corespunzătoare în cadrul profesiei (formarea şi cultivarea
comportamentului deontologic).
Latura obiectivă a deontologiei, dacă nu este însoţită de cea
subiectivă, devine o formă fără conţinut, întrucât moravurile profesiunii vor fi
nedeontologice. Aceasta deoarece respectul faţă de normele deontologice
trebuie să se regăsească în comportamentul voluntar asumat de marea
majoritate a profesioniştilor, încălcările constituind excepţii care pot fi
sancţionate disciplinar. Dacă însă, nerespectarea normelor deontologice
devine practica socială a profesiunii, deontologia afişată formal nu poate
funcţiona, deoarece majoritatea nu poate fi reprimată.
Rezultă că, numai dacă sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei,
suntem în prezenţa unei profesiuni care posedă o deontologie reală.
4. În ceea ce priveşte regulile de natură deontologică, observăm că
acestea sunt de provenienţă internaţională sau naţională. Normele etice sau
deontologice internaţionale sunt adoptate de organizaţiile internaţionale ale
profesiunilor. Aplicarea acestora pe plan intern revine organizaţiilor
profesionale naţionale, care le pot impune ca atare sau le pot transpune în
codurile deontologice naţionale.
Mai trebuie să menţionăm caracterul evolutiv al deontologiei
determinat de dinamica profesiunii respective, condiţionată la rândul ei de
progresul sau regresul societăţii în ansamblul ei.
5. Profesiunile impun condiţii specifice de acces şi pretind, de regulă,
depunerea unui jurământ, ca o garanţie a respectării deontologiei. De
asemenea, profesiunile organizate prin lege îşi asigură, de regulă sub
sancţiunea legii penale, exclusivitatea activităţilor specifice.
6. Sancţiunile disciplinare privesc numai membrii profesiunii
respective, sunt expres şi limitativ prevăzute, cea mai gravă sancţiune fiind
excluderea din profesiune.
Observăm că normele deontologice apără trei categorii de valori:
- valori etice general valabile;
- valori comune mai multor profesiuni;
- valori specifice.
Dintre valorile etice general valabile amintim: onestitatea, onoarea,
demnitatea, sinceritatea etc.

1
Prevăzută la art.21 din Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
precit.
32 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
Exemple de valori comune sunt: independenţa profesională
(excluderea presiunilor în legătură cu exercitarea profesiunii), excluderea
caracterului comercial al profesiunii şi secretul profesional. Evident, ele
cunosc modalităţi şi nuanţări diferite de la profesiune la profesiune.
În fine, valorile specifice sunt determinate de funcţia, de misiunea
socială a profesiunii. Astfel, în cazul medicinei, care are ca misiune apărarea
vieţii şi sănătăţii omului, valori specifice sunt: subordonarea activităţii
intereselor bolnavului, nediscriminarea între bolnavi, interdicţia utilizării
cunoştinţelor medicale împotriva legilor umanităţii, protecţia subiecţilor
experimentelor medicale pe om etc. În cazul avocaturii, care are ca misiune
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei (fizice
sau juridice) în faţa autorităţilor publice, cu precădere în justiţie, valorile
specifice sunt: identificarea cu interesele clientului, o cât mai bună
reprezentare a clientului în faţa autorităţilor publice, corectitudinea gestionării
fondurilor clientului, evitarea conflictului de interese etc.
Rezultă că deontologia fiecărei profesiuni se individualizează prin
valorile specifice pe care le apără, valori determinate de misiunea care îi
revine.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi sintetic apariţia şi evoluţia profesiunii medicale.
2. Prezentaţi şi comentaţi formula modernă a Jurământului lui Hipocrate.
3. Când şi în ce fel s-a produs receptarea în dreptul pozitiv a regulilor privind
profesiunea medicală?
4. Care sunt valorile apărate de deontologia medicală actuală?
5. Prezentaţi sintetic organizarea şi deontologia profesiunii medicale în
România.
6. Prezentaţi sintetic şi explicaţi concepţia europeană actuală cu privire la
deontologia profesiunii de avocat.
7. Prezentaţi sintetic organizarea şi deontologia profesiunii de avocat în
România.
8. Care sunt caracteristicile deontologiei actuale?
9. Ce înseamnă cuvântul „deontologie” în sens larg (comun) şi ce înseamnă
în sens restrâns (strict) ?
10. Enunţaţi şi explicaţi elementele constitutive ale deontologiei, în sensul
strict al termenului.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Liber-profesionistul :
a. are calitatea de angajat cu contract de muncă;
b. are calitatea de angajat prin act unilateral de numire;
c. îşi câştigă, în principiu, existenţă pe cont propriu;
d. are o remuneraţie cu caracter comercial.

2. Se dau propoziţiile: A – Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul


comun şi sensul strict. B – „Deontologia”, în sens strict, este ansamblul de
reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent
dacă există sau nu un mecanism sancţionator care să asigure respectarea
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 33
DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
lor. C - – „Deontologia”, în sens larg, este ansamblul de reguli, de natură sau
de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, receptate în dreptul pozitiv,
precum şi mecanismul sancţionator ataşat.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

3. ”Jurământul lui Hipocrate” se presupune că datează :


a. din ”secolul lui Pericle”;
b. din mileniul V î.e.n.;
c. din sec.V e.n.;
d. din epoca fanarioţilor.

4. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei au fost determinate de:


a. voinţa statului;
b. practica judiciară;
c. nevoia de încredere şi prestigiu a unui grup profesional, pentru a-şi
putea exercita în bune condiţii funcţia socială.

5. În cazul profesiunii medicale, este nedeontologică:


a. acordarea îngrijirii medicale în afara programului de lucru, în caz
de urgenţă;
b. colaborarea cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi
păstrează independenţa profesională;
c. certificare situaţiilor de natură medicală constatate personal;
d. păstrarea secretului cu privire la informaţiile încredinţate de
pacient.

6. Normele deontologice:
a. nu diferă de normele etice general valabile;
b. diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud;
c. diferă de normele etice general valabile şi exclud aplicarea
acestora.

7. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România:


a. exclude răspunderea penală;
b. exclude răspunderea civilă;
c. exclude răspunderea contravenţională;
d. nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă.

8. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:


a. faptul că organelor profesiunii nu le este recunoscută competenţa
de a stabili norme deontologice;
b. existenţa dreptului profesional;
c. existenţa dreptului deontologic.

9. Se dau propoziţiile: A – Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiei de


medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România era o lege-cadru. B – Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul

34 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
sănătăţii interzice exercitarea profesiei de medic, oricărui cetăţean străin. C –
Amenda nu face parte dintre sancţiunile disciplinare aplicabile medicilor din
România.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă.

10. O profesiune posedă o deontologie reală, dacă:


a. este reglementată prin lege;
b. sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei: obiectivă şi subiectivă;
c. respectarea regulilor deontologice este garantată printr-un
mecanism sancţionator intern.

11. Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este:


a. apărarea interesului general;
b. obţinerea, prin orice mijloace, a rezultatului dorit de client;
c. devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa
autorităţilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale;
d. obţinerea unor onorarii cât mai mari din partea clientului.

12. Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine:


a. organizaţiilor profesionale internaţionale;
b. statului;
c. organizaţiilor profesionale naţionale.

13. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de


avocat în România, republicată, nu este o condiţie indispensabilă pentru
activitatea avocatului:
a. independenţa;
b. dobândirea titlului de doctor în drept;
c. stabilirea de relaţii de încredere cu clientul;
d. păstrarea secretului profesional.

14. Este o valoare etică general valabilă:


a. păstrarea secretului profesional;
b. nediscriminarea între bolnavi;
c. onestitatea.

15. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de


avocat în România, republicată, activitatea avocatului se realizează prin:
a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
b. emiterea de acte de autoritate;
c. aranjamente cu judecătorii şi procurorii;
d. utilizarea reclamei în vederea dobândirii clientelei.

16. Este o valoare deontologică a mai multor profesiuni:


a. păstrarea secretului profesional;

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 35


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
b. onestitatea;
c. nediscriminarea între bolnavi.

17. Potrivit Legii nr.51/1995, republicată, este un caz de nedemnitate, care


împiedică exerciţiul profesiei de avocat :
a. interdicţia de a exercita profesia, stabilită printr-o hotărâre
disciplinară;
b. desfăşurarea unei activităţi salariate în cadrul altei profesii;
c. exercitarea nemijlocită a faptelor de comerţ;
d. exercitarea unei ocupaţii care lezează bunele moravuri.
18. Este o valoare deontologică specifică:
a. onestitatea;
b. nediscriminarea între bolnavi;
c. păstrarea secretului profesional.

19. Se dă propoziţia incompletă: „Avocatul este supus interdicţiei de a-şi


exercita profesia în faţa unei instanţe judecătoreşti unde este judecător...”.
Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca
propoziţia să fie adevărată.
a. naşul de cununie;
b. vărul primar;
c. unchiul;
d. vărul primar al soţiei.

20. „Prejudicierea onoarei”:


a. poate fi definită strict, prin texte normative;
b. poate fi încadrată într-o ipoteză care să precizeze toate situaţiile
posibile;
c. este o noţiune nedeterminată;

21. Deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma:


a. dreptului penal;
b. dreptului civil;
c. dreptului disciplinar;
d. dreptului comercial.

22. Are un caracter cominatoriu:


a. blamul;
b. avertismentul;
v. mustrarea.

23. Se dau propoziţiile: A – O caracteristică a deontologiei este


imposibilitatea unei codificări complete. B – „Onoarea” şi „prestigiul” pot fi
strict determinate prin texte normative. C – Textele care enumeră, pentru o
profesiune, pedepsele disciplinare sunt limitative.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;

36 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

24. Indicaţi cea mai gravă sancţiune dintre cele enumerate mai jos:
a. avertismentul;
b. blamul;
c. suspendarea exerciţiului profesiei.

25. Jurisdicţiile profesionale, alese în cadrul profesiei, sancţionează atingerile


aduse deontologiei lor:
a. prin pedepse penale;
b. prin pedepse civile;
c. prin pedepse disciplinare;
d. prin pedepse contravenţionale.

26. Textele care enumeră, pentru o profesie, sancţiunile disciplinare sunt:


a. limitative;
b. orientative;
c. exemplificative.

27. Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale:


a. pot fi anulate de instanţele judiciare;
b. pot fi anulate numai de jurisdicţiile profesionale superioare;
c. nu pot fi atacate în faţa instanţelor judiciare;
d. pot fi anulate numai de autorităţile administrative cu activitate
jurisdicţională.

28. În cazul profesiunilor pentru care legislaţia nu impune o organizare


naţională:
a. nu se pot constitui grupuri profesionale;
b. respectarea regulilor de conduită profesională este asigurată de
stat;
c. grupurile profesionale se pot constitui în mod liber.

29. Se dau propoziţiile: A – Ca principiu, decizia luată de instanţa


disciplinară, competentă în materie de deontologie, este independentă de
deciziile luate de instanţele judecătoreşti civile sau penale, în aceeaşi speţă.
B – Ca principiu, jurisdicţia disciplinară poate condamna inculpatul achitat de
jurisdicţia penală. C – Jurisdicţia disciplinară îşi poate întemeia condamnarea
pe un fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

30. Profesionistul sancţionat pe nedrept de o jurisdicţie profesională:

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 37


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
a. nu se poate adresa instanţei judiciare;
b. poate cere instanţei judiciare atât anularea sancţiunii, cât şi
acordarea de despăgubiri;
c. poate cere instanţei judiciare numai anularea sancţiunii.

31. În principiu, regulile deontologice:


a. obligă judecătorul civil;
b. obligă judecătorul penal;
c. obligă judecătorul administrativ;
d. nu obligă nici judecătorul civil, nici judecătorul penal.

32. Dreptul deontologic nu cuprinde:


a. reglementări privind jurisdicţiile profesionale;
b. reglementări prin care se stabilesc obligaţii pentru persoane care nu
aparţin profesiei;
c. reglementări privind procedura de aplicare a sancţiunilor.

33. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:


a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege;
b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili
norme deontologice;
c. jurisdicţia profesională are competenţa de a pronunţa condamnări
direct executorii prin forţa publică, împotriva unui profesionist;
d. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a
sancţiona încălcarea normelor deontologice.

34. Pentru aceeaşi faptă:


a. se pot pronunţa două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una
ca sancţiune disciplinară, cealaltă ca sancţiune penală, care se vor
aplica independent una faţă de cealaltă;
b. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca
sancţiune disciplinară;
c. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca
sancţiune penală.

35. Se dau propoziţiile: A – Latura obiectivă a deontologiei este suficientă


pentru ca o profesiune să posede o deontologie reală. B – Latura subiectivă
a deontologiei poate fi impusă numai prin represiune. C - Aplicarea normelor
deontologice internaţionale revine organizaţiilor naţionale ale profesiunii.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

36. Prima formă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de


medicină a fost adoptată:
a. prin Declaraţia de la Geneva, din 1975, a Asociaţiei Medicale
Mondiale;

38 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE
b. de Reuniunea de la Geneva, din 1948, a Asociaţiei Medicale
Mondiale;
c. de conferinţa de la Versailles din 1921.

37. Valorile apărate de deontologia unei profesiuni, determinate de misiunea


socială care îi revine, sunt:
a. valorile etice general valabile;
b. valorile comune mai multor profesiuni;
c. valorile specifice;
d. valorile comerciale.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 39


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

CAPITOLUL 3

DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

3.1. Consideraţii generale


3.1.1. Noţiunea de „funcţionar public”
3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici
3.1.3. Se poate vorbi despre o deontologie a funcţionarilor
publici?

3.2. Deontologia magistraţilor


3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor
3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit
reglementărilor actuale

3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în


cazul funcţionarilor din administraţia publică
3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică
3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică
3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică
3.3.4. Principiile deontologiei administrative
3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia
publică
3.3.6. Concluzii privind deontologia administrativă

3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România


3.4.1. Elementele constitutive
3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a
funcţionarilor publici instituit prin Legea nr.7/2004
3.4.3. Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor
publici

OBIECTIVE

Parcurgerea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea sensurilor sintagmei „funcţionar public”;


Înţelegerea determinantelor apariţiei şi evoluţiei funcţionarilor publici;
Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale deontologiei magistraţilor;
Înţelegerea problematicii complexe a deontologiei administrative;
Cunoaşterea problematicii deontologiei funcţionarilor publici în
România

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 39


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

3.1. Consideraţii generale


3.1.1. Noţiunea de “funcţionar public”
Într-o accepţiune de maximă generalitate, prin funcţionar public
înţelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puţin
specializată, în cadrul unui serviciu public şi care este remunerată din
fonduri publice. Serviciu public este un organism înfiinţat prin lege sau pe baza
legii, de către stat, judeţ sau comună, pentru satisfacerea intereselor generale
ale comunităţii respective.1
Sunt funcţionari publici, în sens larg: parlamentarii, şeful de stat, membrii
guvernului, magistraţii, persoanele încadrate în administraţia publică civilă
centrală şi locală, cadrele didactice din unităţile de învăţământ de stat, militarii,
poliţiştii, precum şi alte categorii. Se observă că, în această viziune, funcţionarii
publici constituie un grup cuprinzător, divizat într-o mulţime de subgrupuri, mai
mari sau mai mici, cu misiuni specifice şi regimuri juridice dintre cele mai
diverse.
În pofida marii diversităţi a atribuţiilor ce le revin şi a diversităţii
conţinutului activităţilor pe care le desfăşoară, toţi funcţionarii publici au o
misiune generală comună. Ei trebuie să acţioneze, într-o formă sau alta,
pentru realizarea interesului general în cadrul unui serviciu public.
În sens restrâns, prin „funcţionar public” înţelegem funcţionarii de carieră
din administraţia publică.

3.1.2. Apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici


Originea funcţionarilor publici o găsim în antichitatea greco-romană,
regimul lor fiind un corolar al concepţiei privind binele comun, res-publica,
proclamat ca principiu de coeziune politică şi socială2. Acest principiu dispare
odată cu prăbuşirea Imperiului Roman şi implicit dispar funcţionarii publici.
Funcţionarii publici reapar odată cu formarea statului suveran şi
evoluează pe parcursul edificării statului de drept public, care îşi asumă în final
misiunea descifrării, formulării şi realizării interesului general şi a asigurării
serviciului public.
Rezultă că istoria funcţionarilor publici este o faţetă a istoriei statului şi, ca
atare, diferă de la ţară la ţară.
Pentru a ilustra apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici vom prezenta
exemplul clasic al Franţei3.
În Franţa, până în sec.XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile
personale şi contractuale. Supunerea faţă de şeful feudal este de natură
personală şi dispare odată cu moartea acestuia.
Autoritatea regelui sau a seniorului era de natură patrimonială. Ea avea
ca resurse veniturile domeniilor acestuia şi eventualele tributuri de război
impuse învinşilor. Teritoriile şi puterea regelui se transmiteau asemenea
bunurilor private, prin acte între vii sau prin moştenire.

1
V. PRISECARU, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, bucureşti – 2004, p.7.
2
J.-F. LEMARIGNIER, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. ARMAND COLIN,
Paris – 1970, p.45.
3
F. CHAMBON, O. GASPON, La déontologie administrative, L.G.D.J., Paris – 1996, pp.11-32.
40 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Începând cu sec.XII, regii capeţieni, cu ajutorul ”legiştilor” care îi slujeau,
şi care pot fi consideraţi predecesorii jurisconsulţilor şi funcţionarilor publici, îşi
asumă eforturile de edificare a statului de drept public.
Pornind de la principiul suzeranităţii regale1, la mijlocul sec. al XIII-lea,
regele se plasează deasupra ierarhiei feudale şi autoritatea sa îşi manifestă
independenţa faţă de relaţiile de vasalitate. Astfel, prin înlăturarea relaţiei
personale din cadrul autorităţii suzerane regale, ia naştere suveranitatea
abstractă, care proclamă autoritatea regelui asupra tuturor supuşilor, fie ei vasali
feudali sau nu. Din acest moment, problemele regatului încep să fie tratate în
regim de drept public, adică într-un regim de autoritate întemeiat pe legitimitatea
şi autoritatea statului, diferit de dreptul de dispoziţie al unui proprietar,
abandonându-se treptat gestiunea lor în regim patrimonial civil. Astfel, se
recunoaşte existenţa unui interes (a unei raţiuni) superior faţă de interesele
particulare, interes care aparţine formei de agregare politico-socială care era
regatul şi regalitatea devine o funcţie politică, nu mai reprezintă un atribut al
dreptului de proprietate.
Desprinderea statului de dreptul civil avansează odată cu enunţarea
principiului perpetuităţii. Potrivit acestuia, statul este o persoană juridică
perpetuă, independentă de forma sa de organizare şi de individul care o
reprezintă. În consecinţă, actele juridice, drepturile şi datoriile statului se
transmit de la un rege la altul, fără vreo procedură succesorală. Acest principiu
deschide calea apariţiei funcţiilor publice permanente, la sfârşitul secolului XIII.
Astfel, o mare parte dintre servitorii regelui, legaţi iniţial de acesta prin relaţii
contractuale şi personale, se transformă în agenţi ai Coroanei sau, cu alte
cuvinte, în agenţi ai unei instituţii, în sensul de organizaţie ierarhică, nu ai unei
persoane, ai unui anumit rege.
La începutul sec.XIV legiştii definesc principiile unităţii şi inalienabilităţii
domeniului regatului. Acesta dobândeşte astfel un regim de drept public,
deoarece este unul dintre elementele esenţiale ale statului suveran. Teritoriul
regatului nu poate fi împărţit, deoarece suveranitatea este indivizibilă prin natura
ei. În consecinţă, regatul va fi dobândit în totalitate de primogenitură, dreptul civil
succesoral devenind inaplicabil. De asemenea, regele nu poate înstrăina
teritoriul regatului, întrucât acesta nu-i aparţine, ci aparţine unei persoane
juridice, pe care el o reprezintă, căreia Henric al III-lea i-a dat denumirea de
“Stat”.
Pe parcursul sec.XV se cristalizează două principii care separă şi mai
clar funcţia regală de titularul său temporar şi anume: indisponibilitatea coroanei
şi continuitatea regalităţii.
Potrivit primului principiu, regele nu-şi poate înstrăina coroana
(prerogativele regalităţii), întrucât aceasta aparţine statului, el deţinând-o doar
cu titlu viager.
Cel de-al doilea principiu separă regalitatea de destinul personal al
regelui. Moartea regelui determină prin ea însăşi preluarea coroanei de către fiul
său, imediat, fără a fi condiţionată de vreo ceremonie religioasă sau laică2.
Pe baza celor arătate putem afirma că într-o primă formă
funcţionarul public reapare în evul mediu, odată cu formarea suveranităţii

1
Suzeranitatea regală se caracterizează prin faptul că regele nu poate avea un suzeran, cel
puţin în interiorul regatului. Deci suzeranitatea regală este supremă în interior.
2
În acest sens, a fost concepută faimoasa formulă Le Roi est mort, vive le Roi !
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 41
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
ca instituţie a dreptului public, care face ca slujitorul suveranului să se
transforme în slujitorul statului.
Un pas important pentru evoluţia funcţionarilor publici a fost făcut, în
cazul Franţei, în secolele XIV şi XV, când justiţia regală, sprijinită pe specialiştii
în drept care formau parlamentul regelui, înlătură justiţia seniorială şi
ecleziastică.
Urmează separarea, în sec.XVI, a afacerilor private ale regelui de cele
ale statului. Promotorul acestei separări, în domeniul deosebit de important al
finanţelor, a fost Colbert1. El introduce bugetul naţional, contabilitatea publică şi
controlul trezoreriei, prin intermediul unei administraţii financiare formată din
agenţi subordonaţi regelui.
Evoluţia agenţilor regelui spre calitatea de funcţionari publici, în sensul
actual al termenului, este marcată de exigenţele tehnice care se manifestă în
sec.XVIII. Acestea determină profesionalizarea agenţilor regelui prin forme de
învăţământ riguroase. Apar astfel primele corpuri de tehnicieni, recrutaţi prin
concurs şi remuneraţi din fonduri publice, pregătiţi în şcoli speciale cum sunt
Şcoala de poduri şi şosele înfiinţată în anul 1756 şi Şcoala de mine, înfiinţată în
1783. Această profesionalizare a agenţilor regelui va permite Franţei să
parcurgă cu succes revoluţia industrială din sec.XIX.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, expresie
a Revoluţiei franceze, este un moment important al evoluţiei concepţiei privind
funcţionarul public. Astfel, conform art.6 din acest act, legea este declarată
expresia interesului general, iar funcţia publică accesibilă tuturor, singurul
criteriu de preferinţă fiind meritul personal. Potrivit art.15 din Declaraţie, fiecare
agent public trebuie să dea socoteală societăţii pentru activitatea sa.
Progresul liberalismului politic, din a doua jumătate a sec.XIX, conduce la
edificarea “Statului de drept”, care este în esenţă un sistem de guvernare care
asigură supunerea puterilor publice faţă de lege, considerată a exprima interesul
general, sub controlul unor instanţe jurisdicţionale independente. Astfel,
legitimitatea acţiunii administraţiei publice, implicit a activităţii funcţionarilor
publici, este dată de realizarea interesului general.
Pe de altă parte, începând cu a doua jumătate a sec.XIX, interesul
general determină statul să intervină activ în economie. Această intervenţie se
manifestă în două direcţii principale:
1. Statul intervine ca regulator al pieţei pentru a asigura un echilibru
social minimal. Astfel reglementează, de exemplu, timpul de muncă şi
de odihnă. De asemenea, stabileşte reguli juridice pentru a atenua
fluctuaţiile pieţei care ar determina falimentul producătorilor şi
insecuritatea consumatorilor.
2. Statul devine principalul promotor al infrastructurilor de comunicaţii
sau de producţie. Este vorba de reţeaua rutieră şi de căi ferate, de
producţia şi distribuţia electricităţii şi a gazelor naturale etc. Astfel,
statul dobândeşte şi calitatea de prestator de servicii de interes
colectiv.
Dezvoltarea economică şi socială din sec.XX duce la adâncirea diviziunii
sociale a muncii, generând astfel o multitudine de categorii de funcţionari publici

1
Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) – ministru proeminent al lui Ludovic al XIV – lea. A rămas în
istorie ca reformator al administraţiei potrivit principiilor centralismului monarhic.
42 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
cu misiuni foarte diverse. Acestea au totuşi o componentă generală comună:
realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public.

3.1.3. Se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici?


După cum am arătat, se poate afirma, ca idee de principiu, că
deontologia este etica aplicată în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social
format din profesionişti, adică din oameni ce exercită o anumită activitate
specializată, care necesită cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice.
Rezultă că o primă problemă care se pune în legătură cu deontologia
funcţionarilor publici este dacă aceştia constituie o profesiune.
Potrivit definiţiei de maximă generalitate pe care am dat-o funcţionarilor
publici, aceştia constituie un grup heterogen format dintr-o mulţime de
subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativă a categoriilor de funcţionari
publici, apare evident că există grupuri de funcţionari care prin natura lor exclud
însăşi ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere, parlamentarii şi
membrii guvernului. Ei sunt aleşi sau numiţi pe criterii politice, motiv pentru care
îi vom numi “funcţionari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie.
Aceasta nu înseamnă însă că ei nu sunt supuşi unor reguli etice, însă
răspunderea lor este de natură politică, nu disciplinară.
Pe de altă parte, există multe categorii de funcţionari care constituie
grupuri profesionale. Aşa sunt, spre exemplu: magistraţii, funcţionarii din
administraţia publică şi cadrele didactice.
În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcţionarilor publici, în
general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcţionari
publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub
denumirea de “corpuri de funcţionari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict
al termenului, dacă sunt întrunite elementele constitutive care au fost deja
enumerate, şi anume: organizarea corpului este prevăzută de lege; organele
corpului au competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona
încălcarea acestora; corpul posedă un drept deontologic.
Vom studia, în continuare, situaţia juridică a magistraţilor şi situaţia
juridică a funcţionarilor din administraţia publică, pentru a vedea dacă suntem în
prezenţa unor profesiuni, dacă acestea posedă o deontologie, şi dacă da, care
sunt particularităţile acestei deontologii .

3.2. Deontologia magistraţilor


3.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor
După cum am arătat, utilizând exemplul Franţei, precursorii magistraţilor,
în sensul actual al termenului1, apar în Evul mediu, în perioada în care justiţia
regală înlătură justiţia seniorială şi ecleziastică.
Magistraţii apar în sec. XVIII, când se impune teoria separaţiei puterilor în
stat. Atunci se cristalizează concepţia modernă, potrivit căreia activitatea
jurisdicţională constituie o funcţie fundamentală a statului, independentă de
celelalte, având rolul de a impune supremaţia legii prin soluţionarea litigiilor
deduse judecăţii.

1
Magistrat este termenul generic care desemnează atât judecătorii cât şi procurorii, cu toate că
statutele lor sunt diferite. Studiul nostru are în vedere mai ales judecătorii, datorită statutului lor
special de independenţă.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 43
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Funcţia socială a justiţiei determină valorile supreme ale profesiunii de
magistrat şi anume: independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
Este evident că, pentru a-şi îndeplini în mod credibil misiunea, judecătorii
trebuie să se remarce prin competenţă profesională şi ţinută morală ireproşabile.
Aşa se face că, profesionalizarea, în sensul instituirii unui învăţământ de
specialitate, s-a produs încă din perioada justiţiei regale, şi odată cu cristalizarea
concepţiei moderne privind magistratura au apărut corpurile de magistraţi şi
regulile de conduită specifice.
La ora actuală magistratura este organizată în mod detaliat, atât prin
tratate internaţionale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene etc.), cât şi prin legi naţionale. De asemenea, există coduri
deontologice amănunţite, adoptate atât de organizaţiile internaţionale ale
magistraţilor, cât şi de cele naţionale. Corpul magistraţilor posedă un drept
deontologic consistent şi organelor profesiunii le este recunoscută competenţa
de a sancţiona încălcarea normelor deontologice.
Valorile universale ale activităţii judiciare au generat principiile specifice
ale deontologiei judiciare. Potrivit unui autor1, acestea sunt:
1. Magistratul trebuie să apere supremaţia legii;
2. Magistratul trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti;
3. Magistratul trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti;
4. Magistratul trebuie să promoveze imparţialitatea justiţiei;
5. Magistratul trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
6. Magistratul trebuie să respecte şi să apere demnitatea justiţiabililor;
7. Magistratul trebuie să asigure exercitarea dreptului de apărare al
justiţiabililor;
8. Magistratul trebuie să apere respectarea prezumţiei de nevinovăţie;
9. Magistratul trebuie să promoveze proporţionalitatea măsurilor
coercitive, privative sau restrictive de drepturi, pe care le ia în virtutea
legii;
10. Magistratul trebuie să promoveze celeritatea procedurilor pentru
restabilirea cât mai grabnică a ordinii de drept încălcate.
Din cele prezentate rezultă că, în cazul magistraţilor, suntem în prezenţa
unei deontologii, în sensul strict al termenului, deoarece: profesiunea este
organizată prin lege; organelor profesiunii le este recunoscută capacitatea de a
stabili reguli deontologice şi de a sancţiona încălcarea lor; există un drept
deontologic.
Caracteristic pentru deontologia magistraţilor este reglementarea strictă a
obligaţiilor profesionale şi exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor acestei
profesiuni.

3.2.2. Deontologia magistraţilor în România, potrivit reglementărilor


actuale
Putem afirma fără nici o reţinere că în România, ca de altfel şi în alte ţări,
magistratura este profesiunea cu cea mai strictă reglementare şi care impune
exigenţe deosebite membrilor săi. Acest fapt este lesne de înţeles, dacă avem
în vedere importanţa socială a misiunii judecătorului într-un stat de drept.

1
N. COCHINESCU, Introducere în deontologia judiciară, DREPTUL Nr.4/1995, p.6.
44 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Reglementările fundamentale privind judecătorii se găsesc în
Constituţie1. Acestea sunt:
- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art.124 alin.3);
- judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în
condiţiile legii (art. 125 alin.1);
- propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi
sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii sale organice (art.125 alin.2);
- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior
(art.125 alin.3);
- judecătorii nu pot face parte din partide politice (art.art.40 alin.3).
În prezent, profesiunea de magistrat este reglementată detaliat de Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată 2, care are
următoarea structură:
TITLUL I – DISPOZIŢII GENERALE (conţine 11 articole)
Capitolul I – Noţiuni şi principii (conţine 4 articole)
Capitolul II – Incompatibilităţi şi interdicţii (conţine 7 articole)
TITLUL II – CARIERA JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR (conţine
63 articole)
Capitolul I – Admiterea în magistratură şi formarea profesională
iniţială a judecătorilor şi procurorilor (conţine 9
articole)
Capitolul II – Judecătorii şi procurorii stagiari (conţine 10 articole)
Capitolul III – Numirea judecătorilor şi procurorilor (conţine 4
articole)
Capitolul IV – Formarea profesională continuă şi evaluarea
periodică a judecătorilor şi procurorilor (conţine 9
articole)
Capitolul V – Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în
funcţiile de conducere (conţine 14 articole)
Secţiunea 1 – Promovarea la tribunale, curţi de apel şi la
parchete (conţine 5 articole)
Secţiunea 2 – Numirea în funcţiile de conducere din cadrul
judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi
parchetelor corespunzătoare (conţine 4
articole)
Secţiunea 3 – Promovarea în funcţia de judecător la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în
funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
Parchetului Naţional Anticorupţie (conţine 5
articole)
Capitolul VI – Delegarea, detaşarea şi transferul (conţine 5
articole)
1
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767/31.10.2003.
2
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826/13.09.2005. Avem în vedere
textul republicat al Legii nr.303/2004, cu modificările aduse până la 01.12.2008.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 45
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Capitolul VII – Suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de
judecător şi procuror (conţine 5 articole)
Capitolul VIII – Magistraţii asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (conţine 7 articole)

TITLUL III – DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUDECĂTORILOR ŞI


PROCURORILOR (conţine 22 articole)
TITLUL IV – RĂSPUNDEREA JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR
(conţine 8 articole)
Capitolul I – Dispoziţii generale (conţine 4 articole)
Capitolul II – Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi
procurorilor (conţine 4 articole)
TITLUL V – DISPOZIŢII TRANZITORII ŞI FINALE (conţine 6 articole)

Din simpla observare a structurii legii rezultă grija legiuitorului pentru


reglementarea completă a profesiei de magistrat. Astfel, sunt prevăzute
principiile, incompatibilităţile şi interdicţiile, accesul în profesie şi cariera,
drepturile şi obligaţiile magistraţilor şi, nu în ultimul rând, răspunderea lor
juridică. Se observă că în economia legii ponderea este deţinută de Titlul II,
privind cariera, care are 63 de articole şi de Titlul III, privind drepturile şi
îndatoririle magistraţilor, care conţine 22 de articole. Dintre reglementările
semnificative, sub aspect deontologic, enumerăm:
Cu excepţia unor activităţi didactice, funcţiile de judecător şi procuror
sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private.
Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali.
Judecătorii inamovibili nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare
sau promovare, decât cu acordul lor.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să
asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile
persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un
tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile
judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte normele
deontologice ale profesiei de magistrat şi să participe la formarea
profesională continuă.
Judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,
este neclară sau incompletă.
Judecătorilor şi procurorilor le este interzis:
a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane
interpuse;
b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile civile, comerciale sau
de altă natură;
c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de
conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi
comerciale, inclusiv bănci şi alte instituţii de credit, societăţi de
asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau
regii autonome;
d) să aibă calitate de membru al unui grup de interes economic.

46 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide şi formaţiuni
politice şi nici să desfăşoare activităţi cu caracter politic.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se
abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice.
Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la
procesele aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care
a fost sesizat parchetul.
Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice fapte de
natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.
Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se
bazează pe respect şi bună-credinţă.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele
stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de
complexitatea acestora şi să respecte secretul profesional.
Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile
legii.
Constituie abateri disciplinare:
a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere,
declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau
acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor
familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui
magistrat;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau
manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de
serviciu;
d) nerespectare secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor
care au acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a
dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a
cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile,
memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de
procedură, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu
constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţe nemotivate de la serviciu;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă
de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la
instanţa sau parchetul unde funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip
piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu
este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 47


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica magistraţilor sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la
15%, pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o
instanţă sau la un parchet din circumscripţia aceleiaşi curţi de
apel;
d) excluderea din magistratură.

Cheia de boltă a organizării profesiunii de magistrat constă în instituirea


unui organ unic al profesiunii, care funcţionează la nivel central, şi anume
Consiliul Superior al Magistraturii. Misiunea, atribuţiile, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt reglementate de
Constituţie1, ale cărei prevederi în materie sunt dezvoltate printr-o lege
organică2. Chiar dacă am avea în vedere numai modul de reglementare, apare
evidentă importanţa acestui organ al profesiei de magistrat.
În ceea ce priveşte misiunea şi fundamentul regimului juridic, Constituţia
şi legea organică statuează: Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independenţei justiţiei. Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se
supune, în activitatea sa, numai legii.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, dintre care
16 sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani, iar ceilalţi sunt membri de drept, după
cum urmează:
a) 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale magistraţilor,
care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi
una pentru procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului,
care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de
Senat;
c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, care sunt membri de drept.
Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este
alcătuită din:
a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) 3 judecători de la curţile de apel;
c) 2 judecători de la tribunale;
d) 2 judecători de la judecătorii.

Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este


alcătuită din:
a) 1 procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie;
b) 1 procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel;
c) 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale;
d) 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.

1
Este vorba de art.133 şi art.134 din Constituţia României, republicată în 2003.
2
Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.827/13.09.2005.
48 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Dintre reglementările privind funcţionarea Consiliului Superior al


Magistraturii, menţionăm:
Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate
permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în
plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor ce revin acestora.
Preşedintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările plenului
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.
Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie nu au drept de vot, în situaţiile în care secţiile îndeplinesc
rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se
iau prin vot direct şi secret şi se motivează.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se împart în: atribuţii cu
caracter general, atribuţii ale plenului, atribuţii ale secţiilor şi atribuţii în domeniul
răspunderii disciplinare a magistraţilor.
Dintre atribuţiile cu caracter general învederăm:
- Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii
acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere
independenţei sau imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori
să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul
Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a magistraţilor;
- Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a
criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei
profesionale a magistraţilor.
Atribuţiile Plenului Consiliul Superior al Magistraturii, cu relevanţă pentru
cariera magistraţilor sunt:
- propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din
funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari;
- numeşte judecătorii şi procurorii stagiari;
- dispune promovarea judecătorilor şi procurorilor;
- eliberează din funcţie judecătorii şi procurorii stagiari.
În ceea ce priveşte atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii,
pentru studiul nostru, prezintă interes următoarele:
- dispune detaşarea şi delegarea judecătorilor, respectiv a procurorilor;
- ia măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de
la alte persoane, privind conduita necorespunzătoare a magistraţilor;
- aprobă transferul judecătorilor şi procurorilor;
- dispune suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor;
- încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a
judecătorilor şi procurorilor;
În fine, principalele atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, în
domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, sunt următoarele:
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul
de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
magistraţilor, dacă fapta nu constituie infracţiune.
Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale
Consiliului Superior al Magistraturii, care pot fi sesizate de Inspecţia
judiciară sau se pot sesiza din oficiu. Inspecţia judiciară, la rândul ei,
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 49
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
poate fi sesizată de orice persoană interesată, inclusiv conducătorii
instanţelor sau parchetelor.1
În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea
verificării prealabile şi a cercetării disciplinare, de către inspectorii din
cadrul Inspecţiei judiciare pentru judecători, respectiv pentru
procurori.2 În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi
urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei şi orice alte date concludente. Ascultarea celui în
cauză şi verificarea apărărilor magistratului cercetat sunt obligatorii.
Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea
disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:
a) descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară şi
încadrarea juridică a acesteia;
b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de
magistrat;
d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării
acesteia;
e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;
f) instanţa competentă să judece calea de atac.
Împotriva hotărârii de sancţionare se poate face recurs în termen de
15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine
Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Precizăm că răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea civilă a
magistratului.
Răspunderea civilă specifică funcţionează atunci când statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel, după ce
prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în
despăgubiri împotriva magistratului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a
săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
În cazul punerii în mişcare a acţiunii penale, magistratul este suspendat
din funcţie. Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de magistrat,
suspendarea din funcţie încetează, magistratul este repus în situaţia anterioară,
i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării şi i se
recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă. Dacă magistratul
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, el va fi eliberat din funcţie prin
decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii. Deci, în cazul magistraţilor fapta care constituie infracţiune este
scoasă de sub incidenţa răspunderii disciplinare, conducând la excluderea din
magistratură, prin efectul legii.
Din cele prezentate, rezultă că, în România, latura obiectivă a
deontologiei magistraţilor este completă, strictă şi deosebit de exigentă. Pentru
a ne afla însă în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe, după cum am
mai arătat, şi latura subiectivă. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un
1
Ordonanţa de urgenţă nr.59/2009 pentru modificarea şi completarea legii nr.303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
439/ 26.06.2009.
2
Ibidem.
50 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
învăţământ adecvat şi mai ales prin promovarea unei culturi corespunzătoare în
cadrul corpului magistraţilor.

3.3. Analiza elementelor constitutive ale deontologiei, în


cazul funcţionarilor din administraţia publică
3.3.1. Definiţia funcţionarului din administraţia publică
După cum am arătat, prin funcţionar public, în sens restrâns, se înţelege
funcţionarul de carieră din administraţia publică, adică persoana care îşi dedică
viaţa profesională administraţiei publice. Rezultă că abordarea problematicii
deontologiei funcţionarilor din administraţia publică trebuie să înceapă cu
definirea a două concepte fundamentale, şi anume: administraţia publică şi
funcţionarul de carieră din administraţia publică.
Conceptul de administraţie publică face obiectul unor controverse
analizate pe larg de autorii de drept administrativ 1, controverse care nu fac
obiectul studiului nostru. Noi ne vom limita doar la utilizarea rezultatelor la care
au ajuns după analize complexe doi autori de referinţă 2, pentru a formula
următoarea definiţie: Administraţia publică este activitatea executivă pusă sub
semnul comenzii sau delegării de atribuţii de la nivelul instituţiilor politice,
desfăşurată de autorităţi sau instituţii3 publice anume constituite, care îşi
realizează obiectivele slujindu-se, de regulă4, de puterea publică.
Într-o altă exprimare, administraţia publică este un ansamblu de structuri
sau forme organizatorice, care au ca trăsătură comună faptul că desfăşoară o
activitate executivă, de regulă, de pe poziţii de autoritate faţă de particulari. Prin
activitate executivă se înţelege activitatea de organizare a executării legii sau
executarea directă a legii. Regim de putere publică înseamnă, în esenţă,
capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii.
Menţionăm că, între sistemul administrativ5 şi sistemul politic6, nu numai
că există o conexiune indisolubilă, dar cele două sisteme prezintă şi zone
de interferenţă7.
1
Un bun exemplu în acest sens, îl reprezintă A. IORGOVAN, care, în Partea I ”Introducere în
dreptul administrativ şi în ştiinţele administrative” a Tratatul său de drept administrativ, dedică
definiţiei noţiunii de administraţie publică şi stabilirii raportului dintre executiv şi administraţia
publică Titlul I “Guvernarea şi administraţia publică”, însumând 88 de pagini (A. IORGOVAN,
Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată revăzută şi adăugită, vol.I, Ed. ALL
BECK, Bucureşti – 2001, pp.3-91).
2
A.IORGOVAN, op.cit.,p.6, I.VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, R.A.
MONITORUL OFICIAL, Bucureşti – 1994, pp. 9-12.
3
Termenul ”autoritate” evocă activitatea preponderent de decizie, iar termenul ”instituţie” evocă
activitatea preponderent de serviciu public.
4
Spunem de regulă, deoarece există şi relaţii de colaborare (caracterizate prin poziţii de
egalitate), spre exemplu cu diverşi reprezentanţi ai societăţii civile (asociaţii, fundaţii), pentru
realizarea unor obiective de interes public.
5
Sistemul administrativ este ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care realizează administraţia
publică în sens material-funcţional, precum şi relaţiile dintre acestea.
6
Sistemul politic, care nu trebuie confundat cu ansamblul partidelor politice, este ansamblul
instituţiilor politice împreună cu relaţiile dintre ele, existente într-un anumit regim politic. Instituţia
politică este o structură care exercită atribuţii ale suveranităţii. Exemplificativ, arătăm că fac
parte din sitemul politic: parlamentul, şeful statului, guvernul.
7
Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, Antonie Iorgovan afirmă,
când analizează modul de reglementare a separaţiei puterilor şi implicaţiile asupra administraţiei
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 51
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
În contextul celor arătate, definim funcţionarul public ca fiind persoana
fizică a cărei carieră1 constă în exercitarea unei funcţii în cadrul
administraţiei publice.
Trebuie să precizăm însă că şi conceptul de funcţie publică face obiectul
unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite. Utilizând rezultatele la care a
ajuns o autoare2, prin funcţie din cadrul administraţiei publice, sau mai
scurt, funcţie publică înţelegem situaţia juridică legal determinată a
persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei
autorităţi sau instituţii a administraţiei publice, având ca scop realizarea în
mod continuu a unui interes public.

3.3.2. Profesionalizarea funcţionarilor din administraţia publică


Începutul profesionalizării funcţionarilor din administraţia publică se
situează, în cazul ţărilor europene, într-o perioadă cuprinsă între a doua
jumătate a sec.XVIII şi sfârşitul sec.XIX. Este perioada când accesul în anumite
funcţii publice începe să fie condiţionat de deţinerea unor diplome de nivel
universitar în inginerie, drept, medicină veterinară etc.3
Revoluţia industrială din sec.XIX şi revoluţia ştiinţifică şi tehnologică din
sec. XX, concomitent cu intervenţia administraţiei publice în tot mai
multe domenii de activitate, au făcut ca administraţia publică să aibă nevoie de
un număr tot mai mare de specialişti, având calificări şi competenţe profesionale
tot mai diverse. Totuşi, profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea abia
în a doua jumătate a sec.XX, odată cu apariţia învăţământului superior având ca
specializare chiar administraţia publică, destinat în mod expres funcţionarilor
publici de carieră. Astfel, în prezent, funcţia publică reprezintă o profesiune,
dacă avem în vedere grupul social format din funcţionarii de carieră din
administraţia publică, alcătuită dintr-o multitudine de profesiuni, dacă avem în
vedere specializările, sau cu alte cuvinte, calificarea şi abilităţile profesionale,
determinate de diviziunea muncii.
Cu toată diversitatea de specializări, accesul în funcţia publică de carieră
se face după reguli generale comune care vizează:
- exigenţe specifice privind statutul juridic al persoanei (cetăţenie,
domiciliu, capacitate civilă);
- condiţii de studii şi vechime;
- susţinerea unui examen sau concurs;
- depunerea unui jurământ de credinţă.

publice, potrivit Constituţiei actuale a României :”Cât priveşte Guvernul, este imposibil să se facă
o departajare a atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, pentru
simplul motiv că în Constituţia noastră, la fel ca în majoritatea constituţiilor moderne, nu este
înscris un tablou al atribuţiilor sale. Legiuitorul constituant s-a limitat doar la precizarea rolului
Guvernului (…) asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice (art.101)”. ( A.IORGOVAN, 2001, op.cit. p.68.)
1
Prin ”carieră” înţelegem modalitatea de încadrare care asigură posibilitatea ascensiunii
profesionale, sub condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe, în cadrul unei grile ierarhizate pe grade
profesionale.
2
V. VEDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucureşti – 1998, pp.30,31.
3
F. CHAMBON, O. GASPON, op.cit.,p.9.
52 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
3.3.3. Organizarea funcţionarilor din administraţia publică
În Europa, organizarea funcţionarilor din administraţia publică începe în
sec.XVIII, prin intermediul reglementărilor juridice privind corpurile de
funcţionari şi statutele acestora.
Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizează singure şi la
un moment dat statul le recunoaşte organizarea, prin acte normative,
organizarea corpurilor de funcţionari se face mai întâi de autorităţile publice,
legislative sau executive. Abia mai târziu apar şi se dezvoltă diverse asociaţii ale
funcţionarilor publici, de natură profesională sau sindicală.
În cadrul corpurilor de funcţionari, reglementate prin lege, există organe
cu caracter profesional, dar rolul lor este de regulă consultativ, decizia
aparţinând conducerii autorităţilor sau instituţiilor din care fac parte funcţionarii
respectivi.
Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt prevăzute de
legi denumite statute, deontologia administrativă exprimându-se prin obligaţiile
înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice
nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autorităţile publice.
În cazul funcţionarilor publici operează un drept disciplinar riguros şi
detaliat, iar sancţiunile se aplică de superiorii ierarhici.

3.4.4. Principiile deontologiei administrative


După cum am arătat, misiunea administraţiei publice, raţiunea ei de a fi,
este realizarea la nivelul executiv a interesului general stabilit de puterea
politică, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din
acest motiv, administraţia are ca valoare fundamentală comună servirea
interesului general, căruia i se subordonează. Aceasta determină principiile
deontologice comune tuturor funcţionarilor din administraţia publică. Partea
comună a deontologiei administrative cuprinde:
- Principiul legalităţii, care cere ca administraţia să respecte şi să
asigure respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii
şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, până la
conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acţiunilor administrative.
Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem că
expresia interesului general este legea;
- Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă
al superiorului ierarhic, concomitent cu obligaţia de supunere a
subordonatului;
- Principiul imparţialităţii sau al egalităţii de tratament, care semnifică
obligaţia administraţiei publice de a nu opera nici o discriminare,
interzisă de lege, atât în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică,
cât şi în exerciţiul funcţiei publice. Acest principiu urmăreşte
excluderea partizanatului de orice fel şi a favoritismului din activitatea
administraţiei publice;
- Principiul transparenţei care impune administraţiei să-si motiveze
actele şi să informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de
fapt, o formă de control din partea corpului social, pentru a se garanta
conformitatea activităţii administrative cu interesul general;
- Principiul asigurării continuităţii activităţii care reflectă necesitatea,
determinată de derularea natural-continuă a vieţii sociale, ca serviciile
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 53
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu,
neîntrerupt;
- Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca
recrutarea şi avansarea funcţionarilor publici să se facă pe bază de
concurs organizat pe criteriul capacităţii profesionale, iar pe de alta,
să existe în cadrul administraţiei un sistem specializat de
perfecţionare profesională continuă.
Trebuie să precizăm că fiecare corp de funcţionari publici serveşte o
anumită colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt
determinantele formelor de exprimare a principiilor deontologice comune,
precum şi a principiilor deontologice specifice corpului respectiv.
În fine, menţionăm că, după cel de-al doilea război mondial s-a
generalizat instituirea comisiilor paritare, care funcţionează la nivelul autorităţilor
şi instituţiilor administraţiei publice. Acestea sunt compuse din reprezentanţi ai
funcţionarilor şi din reprezentanţi ai conducerii administraţiei respective, şi au ca
scop ameliorarea activităţii administraţiei, inclusiv sub aspect deontologic,
precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

3.3.5. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică


Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică1 este, în
mare măsură, dreptul disciplinar prevăzut în statutul general şi în statutele
speciale ale acestora. Dreptul disciplinar are, în această situaţie, şi vocaţie de
drept deontologic, deoarece protejează într-o manieră detaliată şi autoritară
principiile deontologice ale funcţiei publice, raportate la activitatea concretă
desfăşurată în cadrul administraţiei publice.
Componentele esenţiale ale dreptului deontologic, care se regăsesc într-o
formă sau alta la toate categoriile de funcţionari din administraţia publică, sunt,
după cum este şi firesc, următoarele: regulile deontologice, definirea abaterilor
disciplinare de natură deontologică, stabilirea sancţiunilor disciplinare,
procedura de aplicare a sancţiunilor şi jurisdicţia disciplinară.
Sunt calificate ca abateri disciplinare, cu circumstanţieri specifice
diferitelor categorii de funcţionari publici, în principal următoarele fapte:
a) absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;
b) întârzierea sau neglijenţa în efectuarea lucrărilor ;
c) refuzul nejustificat de a îndeplini atribuţiile de serviciu sau dispoziţiile
superiorilor ierarhici;
d) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, în afara cadrului legal;
e) comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate,
care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a funcţionarului
sau prestigiului administraţiei din care face parte;
f) operarea unor discriminări interzise de lege;
g) manifestarea, sub orice formă, a partizanatului politic, în exerciţiul
funcţiunii;
h) nerespectarea confidenţialităţii sau a discreţiei profesionale;
i) lipsa de solicitudine în relaţiile cu publicul.
Dintre acestea, încalcă în mod evident obligaţiile de natură etică faptele
descrise la literele d, e, f, g şi h.

1
Avem în vedere administraţia publică din ţările Europei Occidentale continentale.
54 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, ele sunt expres şi limitativ
prevăzute de statute, şi sunt de gravităţi diferite, potrivit principiului general al
proporţionalităţii pedepselor. Sancţiunea disciplinară cea mai uşoară are doar un
caracter de atenţionare (mustrarea). Urmează sancţiunile ce vizează diminuarea
salariului, apoi cele ce afectează cariera, fie prin retrogradarea în funcţie, fie prin
suspendarea dreptului de avansare. În fine, sancţiunea cea mai gravă este
destituirea din funcţie.
Procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare are la bază o anchetă
administrativă menită să conducă la stabilirea exactă a faptelor, a
circumstanţelor în care acestea s-au produs şi a vinovăţiei. Respectarea
prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare a funcţionarului în cauză este
imperativă. De regulă, ancheta administrativă este condusă de o comisie
formată din funcţionari publici din aceeaşi instituţie, independentă de
conducerea acesteia, în faţa căreia se aplică principiul contradictorialităţii.
Lucrările comisiei se încheie printr-o propunere adresată conducerii instituţiei,
care aplică sancţiunea. Sancţiunea astfel aplicată poate fi contestată, ca regulă,
la instanţa de contencios administrativ, ceea ce constituie o altă specificitate a
regimului juridic al funcţionarilor din administraţia publică.

3.3.6. Concluzii privind deontologia administrativă


Pentru a stabili dacă în cazul funcţionarilor din administraţia publică există
o deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie să răspundem la
următoarele întrebări :
1. Funcţia publică este o profesiune?
2. Corpul funcţionarilor publici este organizat prin lege?
3. Organele corpului funcţionarilor publici au competenţa de a stabili
norme deontologice şi de a sancţiona încălcarea acestora?
4. Există principii deontologice specifice funcţionarilor publici?
5. Corpul funcţionarilor publici posedă un drept deontologic?
Potrivit celor prezentate anterior, funcţia publică este o profesiune, dacă
prin această sintagmă înţelegem grupul social format din funcţionarii de carieră
din administraţia publică. Acest grup social este alcătuit însă din mai multe
subgrupuri de profesionişti constituite pe criteriul specializării sau, cu alte
cuvinte, potrivit calificării şi abilităţilor profesionale specifice. Rezultă că funcţia
publică este o profesiune heterogenă, spre deosebire de medicină sau
avocatură. Trebuie însă precizat că, în pofida diversităţii de specializări, accesul
în funcţia publică de carieră şi avansarea se fac după reguli generale comune.
Organizarea corpurilor de funcţionari publici este realizată actualmente
prin legi, care poartă denumirea de statute. Reţinem însă că spre deosebire de
profesiunile libere, care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută
ulterior de stat prin acte normative, organizarea funcţiei publice este opera, ab
initio a statului. Abia mai târziu apar şi se dezvoltă diverse asociaţii ale
funcţionarilor publici, de natură profesională sau sindicală, care îşi aduc
contribuţia la organizarea profesiunii. Este şi firesc să fie aşa, întrucât funcţia
publică este un corolar al edificării statului de drept public.
Referitor la competenţa organelor profesiunii din cadrul funcţiei publice,
aceasta se deosebeşte substanţial de competenţa organelor profesiunilor libere.
Dacă în cazul profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscută o
largă competenţă decizională şi jurisdicţională, în cazul funcţiei publice legea le
stabileşte un rol limitat. Ele sunt consultate pentru rezolvarea problemelor
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 55
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
funcţionarilor publici, inclusiv în ceea ce priveşte elaborarea normelor
deontologice şi asigurarea respectării lor. De asemenea, ele participă la
aplicarea sancţiunilor disciplinare. Însă în ambele situaţii, decizia aparţine
conducerii administraţiei din care fac parte funcţionarii publici respectivi.
Misiunea socială a corpurilor de funcţionari publici – realizarea interesului
general prin asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv – determină o serie
de principii deontologice comune tuturor funcţionarilor publici. Aceste principii
pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele corpuri de funcţionari publici.
Diferenţele sunt determinate de interesele colectivităţii pe care o serveşte corpul
respectiv, precum şi de domeniul de activitate. De asemenea, la principiile
deontologice comune se pot adăuga reguli specifice, potrivit particularităţilor
corpurilor de funcţionari.
În ceea ce priveşte dreptul deontologic, acesta se exprimă sub forma
dreptului disciplinar prevăzut în statutele funcţionarilor, iar în unele cazuri şi/sau
în acte normative distincte. Astfel, statutele prevăd abaterile disciplinare,
sancţiunile disciplinare, procedura de aplicare a sancţiunilor şi reglementează
jurisdicţia disciplinară.
Pe baza celor învederate, putem afirma că funcţia publică posedă o
deontologie proprie, în sensul strict al termenului, care se deosebeşte de
deontologia profesiunilor libere şi pe care o vom denumi, după autorii francezi1,
Deontolgie administrativă. Ea prezintă următoarele caracteristici:
I. Deontologia administrativă aparţine unei profesiuni heterogene, în
sensul că include o multitudine de subgrupuri cu roluri şi
specializări profesionale diferite.
II. În pofida diversităţii corpurilor de funcţionari publici şi a
specializărilor profesionale, accesul în funcţia publică, cariera şi
conduita funcţionarilor publici respectă anumite condiţii şi principii
deontologice comune. La acestea, se adaugă condiţii şi reguli
deontologice specifice diferitelor corpuri de funcţionari.
III. Organele profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate
cu privire la regulile deontologice şi participă la aplicarea
sancţiunilor disciplinare, dar decizia aparţine administraţiei din care
fac parte. De aceea, putem afirma că deontologia administrativă
este autoritară, spre deosebire de deontologia profesiunilor libere
care este democratică.
În final, trebuie să precizăm că elementele prezentate formează latura
obiectivă a deontolgiei administrative. Ca şi în cazul celorlalte profesiuni,
pentru a ne afla în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe şi latura
subiectivă. Aceasta nu se poate realiza decât printr-un învăţământ adecvat şi
prin promovarea unei culturi corespunzătoare în cadrul administraţiei publice.

3.4. Deontologia funcţionarilor publici în România


3.4.1. Elementele constitutive
După cum am arătat, pentru a stabili dacă în cazul funcţionarilor publici,
în România, există o deontologie, în sensul strict al termenului, trebuie să
răspundem la următoarele întrebări :

1
F.CHAMBON, O.GASPON, op.cit., passim.
56 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
I. Funcţia publică constituie o profesiune?
II. Există un drept profesional al funcţionarilor publici?
III. Există organe ale corpului funcţionarilor publici şi, în caz afirmativ, au
ele competenţa de a stabili norme deontologice şi de a sancţiona
încălcarea acestora?
IV. Corpul funcţionarilor publici posedă un drept deontologic şi, în caz
afirmativ, acesta cuprinde principii specifice ?
I. După cum am arătat, prin profesiune înţelegem grupul social organizat
compus din persoanele care desfăşoară o anumită activitate specializată, ce
necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice.
Problema care se pune este dacă funcţia publică, în sensul de grup social
format din totalitate funcţionarilor publici, constituie o profesiune. Ei bine, simplul
fapt că statutul juridic al funcţionarilor publici este reglementat printr-o lege
organică1 demonstrează că suntem în prezenţa unui grup social organizat. Însă
coeziunea acestui grup nu este dată de o specializare comună şi de o activitate
de aceeaşi natură, ci de statutul juridic comun şi de misiunea fundamentală
comună, care este realizarea interesului general prin activitatea de administraţie
publică. Potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici2 există o multitudine de categorii de funcţionari publici, clasificate după
mai multe criterii3, cu o diversitate de specializări. Astfel, avem: categoria
funcţionarilor publici care exercită funcţii publice generale şi categoria
funcţionarilor publici care exercită funcţii publice specifice; categoria înalţilor
funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria
funcţionarilor publici de execuţie; categoria funcţionarilor pentru care se cer
studii superioare în diverse specializări (administrative, juridice, economice,
inginereşti, medicale) şi categoria funcţionarilor pentru care se cer studii medii;
categoria funcţionarilor care exercită funcţii publice de stat (din cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al
autorităţilor administrative autonome), categoria funcţionarilor care exercită
funcţii publice teritoriale (din cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale) şi categoria funcţionarilor care
exercită funcţii publice locale (din cadrul aparatului autorităţilor administraţiei
publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora). Rezultă că funcţia
publică este o profesiune, însă o profesiune integrată prin statutul juridic general
comun, heterogenă sub aspectul specializării şi naturii activităţii, formată din mai
multe subgrupuri, ceea ce conduce la o coeziune redusă. Menţionăm că, spre
deosebire de profesiunile liberale, cum sunt medicina şi avocatura, care s-au
organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte
normative, organizarea funcţiei publice este opera, ab initio, a statului.
II. După cum am arătat, dreptul profesional este ansamblul normelor
juridice care reglementează o profesiune. La momentul actual, funcţia publică
are o reglementare amplă şi detaliată, alcătuită, în principal, din următoarele
acte normative:

1
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precit.
2
Este vorba de Capitolul II:” Clasificarea funcţiilor publice. Categorii de funcţii publice” şi de
Capitolul III:” Categoria înalţilor funcţionari publici”.
3
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp.528-535.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 57
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
- Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici1,
- Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici2,
- Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului3,
- Legea nr.571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile
publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări
ale legii4,
- H.G. nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici5,
- H.G. nr.341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari
publici, managementul carierei şi mobilităţii înalţilor funcţionari
publici6,
- H.G. nr.833/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective7,
- H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor de disciplină8,
- H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi
dezvoltarea carierei funcţionarilor publici9.
Actele normative enumerate reglementează următoarele aspecte
principale: funcţiile publice, condiţiile şi modalităţile de acces în funcţia publică,
principiile generale ale funcţiei publice, managementul funcţiilor publice şi al
funcţionarilor publici, drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, obligaţiile de
natură etică ce le revin şi principiile deontologice, cariera, modificarea,
suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu, formele de reprezentare a
funcţionarilor publici în raporturile cu administraţia din care fac parte,
răspunderea funcţionarilor publici, abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare
şi procedura de aplicare a acestora. Drept urmare, existenţa dreptului
profesional al funcţionarilor publici este evidentă.
III. Statutul reglementează două forme organizatorice în care este
reprezentat corpul funcţionarilor publici, la nivelul autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice, şi anume: comisia paritară şi comisia de disciplină.
Potrivit art.73 şi 74 din Statut, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice se constituie comisii paritare alcătuite dintr-un număr egal
de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul acestor autorităţi şi instituţii şi de
sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici sau, în lipsa acestuia, desemnaţi
prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie.
Aceste comisii sunt consultate la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii
autorităţilor şi instituţiilor pentru care sunt constituite; la stabilirea oricăror măsuri
privind pregătirea profesională a funcţionarilor publici, plătite din fonduri
bugetare; la stabilirea programului de lucru de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei; în situaţiile privind realizarea drepturilor de natură sindicală.
Observăm că formula generală „măsuri de îmbunătăţire a activităţii” acoperă şi
1
Pe care o vom invoca în continuare cu denumirea Statutul funcţionarilor publici sau pur şi
simplu Statut.
2
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525/2.VIII.2007
3
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.225/24.III.2008.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.571/17.XII.2004.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.698/15.VIII.2006.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247/12.IV. 2007.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.565/16.VIII.2007.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768/13.XI.2007.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530/14.VII.2008.
58 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
posibilitatea de a propune norme deontologice. Instrumentul juridic de care
dispun comisiile paritare este avizul consultativ.
Potrivit prevederilor art.79 din Statut şi ale H.G. nr.1344/2007 privind
normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, în cadrul
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice se constituie comisii de disciplină.
Acestea sunt structuri deliberative, fără personalitate juridică, independente în
exercitarea atribuţiilor ce le revin, care au competenţa de a analiza faptele
funcţionarilor publici sesizate ca abateri disciplinare şi de a propune modul de
soluţionare, prin individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile sau clasarea
sesizării, după caz. Comisia de disciplină are în componenţă 3 membri titulari,
funcţionari publici definitivi numiţi în funcţia publică pe durată nedeterminată. Doi
membri sunt desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei administraţiei
publice, iar al treilea membru este desemnat de sindicatul reprezentativ al
funcţionarilor publici sau, în lipsa acestuia, prin votul majorităţii funcţionarilor
publici din respectiva autoritate sau instituţie. Comisia de disciplină are
competenţa de a desfăşura procedura disciplinară, activitatea ei fiind supusă
unor principii de funcţionare caracteristice instanţelor jurisdicţionale. Procedura
disciplinară se declanşează odată cu sesizarea comisiei de disciplină, continuă
cu cercetarea administrativă care implică audieri de persoane şi administrarea
de probe, urmează apoi dezbaterea cazului în cadrul comisiei şi procedura se
finalizează cu întocmirea unui raport cu privire la cauză. Raportul conţine
propunerea motivată privind sancţiunea aplicabilă sau, după caz, propunerea de
clasare a sesizării. Acest raport se înaintează persoanei care are competenţa
legală de aplicare a sancţiunii disciplinare, care va emite actul administrativ de
sancţionare. Dacă persoana competentă să aplice sancţiunea aplică altă
sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, are obligaţia de a motiva
această decizie. În concluzie, comisia de disciplină este o jurisdicţie
profesională, dar are capacitate restrânsă, deoarece ea nu aplică, ci propune
sancţiunile disciplinare.
Din cele prezentate, rezultă că există forme organizatorice interne, la
nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, prin care funcţionarii
publici pot contribui la elaborarea unor norme deontologice şi prin care participă
la aplicarea sancţiunilor disciplinare, însă acestea nu au putere de decizie, ca în
cazul profesiunilor liberale clasice, medicina şi avocatura. De asemenea, nu
există garanţii care să le asigure independenţa faţă de conducere.
IV. După cum am arătat, în esenţă, dreptul deontologic este partea
dreptului profesional care cuprinde regulile deontologice menite să asigure
îndeplinirea misiunii profesiunii în conformitate cu normele etice, reguli a căror
respectare este garantată printr-un mecanism sancţionator intern. Pentru a ne
afla în prezenţa unui drept deontologic, dreptul profesiei trebuie să instituie
obligaţii şi principii de natură etică, specifice profesiei respective, să califice
încălcarea acestora ca abatere disciplinară, să stabilească sancţiunile
disciplinare aplicabile şi procedura prin care se aplică şi să instituie jurisdicţii
profesionale. Rezultă că, pentru a demonstra că funcţia publică posedă un drept
deontologic, trebuie să arătăm că dreptul profesiei instituie obligaţii şi principii de
natură etică, prevede că încălcarea acestora constituie abatere disciplinară,
care antrenează aplicarea unor sancţiuni bine definite, după o procedură bine
determinată, de către jurisdicţii profesionale.
Misiunea administraţiei publice şi, totodată, raţiunea sa de existenţă este
realizarea interesului general. Dar cum interesul general dobândeşte expresie
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 59
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
juridică prin lege, misiunea administraţiei publice este organizarea executării şi
executarea în concret a legii. De aceea în formula jurământului depus de
funcţionarii publici1 apar ca angajamente de natură etică specifice: respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, aplicarea în mod corect şi fără
părtinire a legilor, îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor corespunzătoare
funcţiei publice deţinute, respectarea normelor de conduită profesională şi
civică. Obligaţii şi principii de natură etică apar atât în Statut, de pildă la art.43,
cât mai ales în Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor
publici, care va fi studiat în următoarea secţiune. La art.77 alin.1 lit.g din Statut
sunt calificate ca abateri disciplinare orice „manifestări care aduc atingere
prestigiului autorităţii sau instituţiei publice”. Aceeaşi calificare o are încălcarea
dispoziţiilor Codului de conduită a funcţionarilor publici, potrivit art.23 alin. 1
din Legea nr.7/2004. În conformitate cu dispoziţiile art.77 alin.3 din Statut,
sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici sunt: mustrare scrisă,
diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni,
suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 an la 3 ani, retrogradarea în
treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până
la un an, destituirea din funcţia publică. În ceea ce priveşte procedura de
sancţionare a abaterilor disciplinare şi jurisdicţiile profesionale, acestea sunt
reglementată în mod detaliat prin H.G. nr.1344/2007 privind normele de
organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Faţă de cele arătate, putem afirma fără nicio reţinere că funcţia publică
posedă un drept deontologic.
Ca urmare a analizării existenţei elementelor constitutive ale deontologiei,
în sensul strict al termenului, în cazul funcţiei publice, putem conchide că
acestea sunt întrunite. Mai precis, funcţia publică este o profesiune, organizarea
profesiunii este reglementată prin lege; există forme organizatorice interne la
nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, prin care funcţionarii
publici pot contribui la elaborarea unor norme deontologice şi prin care participă
la aplicarea sancţiunilor disciplinare; profesiunea posedă un drept deontologic.
Aceasta înseamnă că, în cazul funcţiei publice, latura obiectivă a deontologiei
este prezentă. Deontologia funcţionarilor publici diferă însă de deontologia
profesiunilor liberale, în esenţă, prin faptul că formele organizatorice ale
profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate cu privire la regulile
deontologice şi participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, dar decizia, atât în
ceea ce priveşte stabilirea regulilor deontologice, cât şi în ceea ce priveşte
sancţionarea încălcării acestora, aparţine conducerii autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice. De aici rezultă că deontologia administrativă este
autoritară şi că este mai mult opera funcţionarilor de conducere, decât a
formelor organizatorice ale funcţiei publice. Deontologia administrativă
funcţionează într-un sistem ierarhic, spre deosebire de deontologia profesiunilor
libere care este democratică.

1
Conform art.62 alin.6 din Statut, textul jurământului este următorul: “Jur să respect Constituţia,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării,
să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să
păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică.”
60 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
3.4.2. Valoarea deontologică a Codului de conduită a funcţionarilor
publici instituit prin Legea nr.7/20041
Chiar dacă poartă denumirea neutră de „Cod de conduită”, obiectivele
urmărite, precizate la art.2, conferă acestui Cod o incontestabilă încărcătură
deontologică. Aceste obiective sunt:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării
unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la
nivel înalt a prestigiului funcţiei publice, ca grup social, şi al fiecărui funcţionar
public în parte;
b) informarea publicului cu privire la conduita la care este îndreptăţit să
se aştepte din partea funcţionarilor publici în exerciţiul funcţiunii;
c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi
funcţionarii publici.
Pentru realizarea obiectivelor declarate, Codul de conduită stabileşte
principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici, enunţă
normele generale de conduită profesională a acestora şi instituie măsuri de
coordonare, monitorizare şi control privind aplicarea normelor de conduită pe
care le prescrie.
Principiile de natură deontologică ale conduitei profesionale a
funcţionarilor publici, formulate la art.3 din Cod, sunt:
a) prioritatea interesului general, principiu care exprimă conceptul etic de
datorie, conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera
interesul general mai presus de interesul personal, în exerciţiul funcţiunii;
b) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice, care exprimă conceptul etic de echitate, conform căruia
funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii
identice sau similare;
c) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au
obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă,
eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
d) imparţialitatea şi independenţa, principiu care exprimă conceptul etic
de nepărtinire, conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine
obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă
natură, în exercitarea funcţiei publice;
e) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le
este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru
alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin
sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
f) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea
funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie
să fie de bună-credinţă;
g) deschiderea şi transparenţa, principiu care exprimă conceptul etic de
sinceritate, conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în
exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.
Cele mai importante norme generale de conduită profesională a
funcţionarilor publici sunt cele care stabilesc loialităţile. Prima loialitate, stabilită
la art. 6 alin.1 din Cod, este faţă de Constituţie şi lege, având următoarea
exprimare: „Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să

1
Denumit în continuare “Cod de conduită” sau pur şi simplu Cod.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 61
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a
dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile ce le revin, cu respectarea eticii
profesionale.” În legătură cu acest enunţ se impun unele precizări. Sintagma
„legile ţării” exprimă atât dreptul naţional cât şi dreptul comunitar, deoarece
acesta face parte din dreptul intern. În caz de conflict între dreptul naţional şi
dreptul comunitar, ca principiu, are prioritate dreptul comunitar. Utilizarea
sintagmei „etică profesională”, care nu este definită, o considerăm trimitere la
principiile şi obligaţiile deontologice reglementate legal. Este firesc ca prima
loialitate a funcţionarilor publici să fie faţă de Constituţie şi lege, deoarece
acestea sunt cele mai importante expresii juridice ale interesului general, pe
care administraţia are misiunea să-l transpună în realitate.
A doua loialitate, reglementată detaliat la art.7 din Cod, este loialitatea
faţă de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice. Loialitatea faţă de acestea
are, în linii mari, următorul conţinut:
I. Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul
autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se
abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau
intereselor legale ale acesteia.
II. Funcţionarilor publici le este interzis:
a) să exprime public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu
activitatea autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile
şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau
individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de
soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia în care îşi desfăşoară activitatea
este parte;
c) să divulge secretul de serviciu, fie prin dezvăluirea unor informaţii care
nu au caracter public, fie prin dezvăluirea unor informaţii la care au acces în
exercitarea funcţiei publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă
avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituţiei sau ale
unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice sau juridice;
d) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în
vederea promovării de acţiuni juridice sau de altă natură împotriva statului sau
autorităţii ori instiuţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
Observăm că loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile administraţiei
publice implică restricţii semnificative ale libertăţii de exprimare.
În legătură cu loialităţile se pune problema delicată a conduitei pe care
trebuie să o urmeze funcţionarul public atunci când loialitatea faţă de
administraţie intră în coliziune cu loialitatea faţă de lege, mai precis, atunci când
în cadrul instituţiei sau în raporturile acesteia cu terţii se încalcă legea. Care
dintre cele două loialităţi are prioritate? Ca principiu şi potrivit ordinii în care au
fost enunţate, loialitatea faţă de lege este mai presus de orice altă loialitate.
Administraţia publică are ca misiune realizarea interesului general prin
intermediul activităţii de organizare a executării legii şi de executare a legii în
concret, de aceea, orice abatere de la lege este o deviaţie de la finalitatea pe
care trebuie să o urmărească, deviaţie care trebuie corectată. Ca atare,
funcţionarul public nu mai datorează loialitate administraţiei atunci când aceasta
încalcă legea şi, mai mult, are dreptul să intervină pentru restabilirea legalităţii.
Această soluţie, la problema conflictului între loialitatea faţă de administraţie şi
loialitatea faţă de lege, este clar exprimată la alin.5 al art.7 din Cod: „Prevederile
62 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
prezentului cod de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia
legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor
interesaţi, în condiţiile legii, sau ca o derogare de la dreptul funcţionarului public
de a face sesizări în baza Legii nr.571/2004 privind protecţia personalului din
autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări
ale legii.”
Legea nr.571/2004 reglementează unele măsuri privind protecţia
persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii, în cadrul unităţilor
componente ale administraţiei publice, săvârşite de către persoane cu funcţii de
conducere sau de execuţie. Fac obiectul acestei reglementări: lista unităţilor
administraţiei publice care cad sub incidenţa legii, definirea unor termeni utilizaţi
în lege, principiile care guvernează protecţia persoanelor care au sesizat
încălcări ale legii, enumerarea faptelor care pot face obiectul sesizărilor,
precizarea destinatarilor posibili ai sesizărilor şi măsurile de protecţie a
funcţionarilor publici care fac aceste sesizări. Aceşti funcţionari, denumiţi
„avertizori”, beneficiază, din oficiu, de protecţia datelor de identitate, atunci când
sesizează infracţiuni de corupţie sau infracţiuni contra intereselor financiare ale
Uniunii Europene. În celelalte situaţii, beneficiază de anumite forme de protecţie
împotriva sancţionării disciplinare abuzive. Astfel, dacă sesizarea încălcării legii
s-a făcut către comisia de disciplină, avertizorul beneficiază de prezumţia de
bună-credinţă şi dacă cel reclamat este şeful ierarhic sau o persoană cu atribuţii
de control, inspecţie şi evaluare a avertizorului, comisia de disciplină este
obligată să ascundă identitatea avertizorului. Dacă avertizorul este cel cercetat
disciplinar, are dreptul să ceară comisiei de disciplină invitarea, la audieri, a
presei şi a unui reprezentant al sindicatului. De asemenea, în cazul unui litigiu
privind raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii
disciplinare aplicate unui avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a
sesizării unei ilegalităţi, făcută cu bună credinţă. Dacă sancţiunea a fost aplicată
avertizorului pentru o abatere disciplinară, instanţa verifică dacă la aplicarea
sancţiunii s-a respectat principiul proporţionalităţii.
În ceea ce priveşte coordonarea, monitorizarea şi controlul aplicării
normelor de conduită a funcţionarilor publici, rolul principal revine Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici. Aceasta urmăreşte aplicarea şi respectarea
Codului de conduită, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice,
elaborează studii şi analize privind respectarea Codului de conduită,
colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop apărarea
intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici. De asemenea,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are obligaţia să asigure publicitatea
cazurilor de încălcare a normelor de conduită. În acest sens, raportul anual cu
privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, care se
întocmeşte de către Agenţie, trebuie să cuprindă următoarele date:
a) numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încălcare a normelor
de conduită profesională,
b) categoriile şi numărul de funcţionari publici care au încălcat normele
de conduită morală şi profesională,
c) cauzele şi consecinţele nerespectării prevederilor Codului de
conduită,
d) evidenţierea cazurilor în care funcţionarilor publici li s-a cerut să
acţioneze sub presiunea factorului politic.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 63


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Obligaţii privind coordonarea, monitorizarea şi controlul aplicării normelor
de conduită profesională sunt instituite, prin art.21 din Cod, şi la nivelul unităţilor
administraţiei publice. Astfel, conducătorul unităţii va desemna o persoană, de
regulă din cadrul compartimentului de resurse umane, pentru consilierea etică a
funcţionarilor publici şi pentru monitorizarea respectării de către aceştia a
normelor de conduită. Această persoană va întocmi rapoarte trimestriale privind
respectarea Codului de conduită, care se supun spre aprobare conducătorului
unităţii şi se înaintează Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
În final, apreciem că analiza efectuată ne permite să susţinem că, prin
legiferarea Codului de conduită a funcţionarilor publici, funcţia publică
beneficiază de un adevărat cod deontologic.

3.4.3. Realităţi şi perspective ale deontologiei funcţionarilor publici


Pe baza celor arătate, avem convingerea că, în România, latura
obiectivă, formal-juridică, a deontologiei funcţionarilor publici, nu numai că
întruneşte elementele constitutive necesare şi suficiente, dar are şi un conţinut
corect, potrivit viziunii specifice Europei Occidentale în acest domeniu şi anume,
a funcţiei publice bazate pe competenţă profesională, stabilitate şi merit (merit
system).
Pentru a ne afla însă în prezenţa unei deontologii reale, adică pentru ca
latura obiectivă a deontologiei să guverneze cu adevărat moravurile profesiei,
cel puţin la fel de importantă ca latura obiectivă este latura subiectivă a
deontologiei. Latura subiectivă este întrunită atunci când regulile deontologice,
valorile etice pe care le apără, au pătruns efectiv în conştiinţa colectivă a
profesiunii. În situaţia studiată de noi, ar trebui ca marea majoritate a
funcţionarilor publici să respecte dreptul deontologic, în ultimă instanţă etica
profesională, din convingere. Această convingere trebuie să fie atât de profundă
încât numai comportamentul deontologic să le asigure funcţionarilor publici
starea de confort psihic dată de împăcarea cu propria conştiinţă.
Realizarea laturii subiective a deontologiei necesită eforturi formative
(informare, conştientizare, însuşire) şi eforturi pentru instaurarea şi menţinerea
unei culturi corespunzătoare în cadrul administraţiei publice. Mai precis, în
cadrul funcţiei publice trebuie format şi cultivat comportamentul deontologic. Cui
îi revine însă această responsabilitate? Pentru a răspunde la această întrebare
trebuie să pornim de la premisa că administraţia publică este un sistem puternic
ierarhizat. Din acest motiv, propagarea comportamentului deontologic nu se
poate face decât de la vârf spre bază, de la şefi la subordonaţi. Deci
responsabilitatea pentru moravurile funcţiei publice aparţine conducerii
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. Din cauza poziţiei pe care
aceştia o ocupă, conduita funcţionarilor publici de conducere este modelul care
va fi urmat de ceilalţi funcţionari. În aceste condiţii, trebuie să analizăm cine ar
trebui să fie şi cine sunt aceşti funcţionari de conducere.
Potrivit prevederilor Statutului, recrutarea şi promovarea funcţionarilor
publici trebuie să se facă prin concursuri şi examene corecte, pe criteriul
competenţei, experienţei şi meritelor profesionale fără vreo discriminare politică.
Din păcate, mai ales promovarea în funcţii de conducere a fost politizată, în
dispreţ faţă de lege.

64 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
A fost lansată opinia că politizarea funcţiei publice a început încă din anul
1992 . Oricum, ea a devenit evidentă din anul 1996, odată cu guvernarea CDR 2,
1

când s-a procedat la repartizarea unor funcţii tehnice atractive în favoarea


clientelei politice, nu numai din administraţia publică propriu-zisă, ci şi din cadrul
societăţilor comerciale şi regiilor autonome, inclusiv din bănci, pe baza unui
„algoritm” politic. De atunci, este de notorietate faptul că schimbările politice
produse de ciclurile electorale determină implacabil schimbarea unei părţi
însemnate a conducerii administraţiei publice. Fenomenul este permis de Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, adoptată fără dezbatere
parlamentară, prin procedura asumării răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului, care dă cale liberă politizării funcţiei publice, prin faptul că
recunoaşte, cu mici excepţii, dreptul funcţionarilor publici de a face parte din
partide politice. Cu toate că proiectele de Statut supuse dezbaterii mediului
administrativ prevedeau interdicţia, pentru funcţionarii publici, de a face parte din
partide politice, pentru a-i feri de presiunile politice, Guvernul de atunci a
eliminat această interdicţie, în speranţa că îşi va stabiliza clientela politică deja
instalată pe funcţii de conducere. Bineînţeles că acest lucru nu s-a întâmplat,
membrii partidelor care au pierdut ulterior alegerile fiind înlăturaţi din funcţii, mai
mult sau mai puţin legal, tocmai sub acuzaţia de partizanat politic. Astfel, contrar
dispoziţiilor legale care proclamă un sistem administrativ bazat pe merit, cutuma
a consacrat spoils system-ul3 ca realitate politico-administrativă a României.
Anul 2009 aduce ca noutate chiar legiferarea spoils system-ului. Astfel, prin
Ordonanţa de urgenţa nr.3/2009, pentru modificarea şi completarea unor acte
normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul
aparatului de lucru al Guvernului4, secretarul general al Guvernului şi secretarul
general adjunct al Guvernului sunt excluşi din corpul înalţilor funcţionari publici,
iar prin Ordonanţa de urgenţa nr.37/2009, privind unele măsuri de îmbunătăţire
a activităţii administraţiei publice5, sunt excluşi din categoria funcţionarilor publici
de conducere directorul executiv şi directorul executiv adjunct ai serviciilor
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. De acum,
numirea acestora pe criterii politice nu mai este o uzanţă contrară legii, ci o
acţiune licită.
Un episod important pentru subminarea funcţiei publice bazate pe merit,
care a vizat înalţii funcţionari publici, adică pe cei ce ar trebui să reprezinte elita
profesională a funcţiei publice, a fost farsa depolitizării funcţiilor de prefect şi
subprefect, declanşată de Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnitătilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţie6. Potrivit acestei legi,
prefecţii şi subprefecţii urmau să treacă în categoria înalţilor funcţionari publici,
cărora le este interzis să facă parte din partide politice. Prefecţii şi subprefecţii
1
Cristian Pîrvulescu, Spoils system, ziarul “România Liberă” din 31 decembrie 2008.
2
Convenţia Democrată Romană a fost o alianţă politică şi electorală fondată în 1992. În 1996 a
câştigat alegerile parlamentare şi a format coaliţia de guvernământ împreună cu Partidul
Democrat. Începând cu 13 august 1996 îşi schimbă denumirea în Convenţia Democratică din
România. Şi-a încetat existenţa în anul 2000. (Sursa: Wikipedia, org ).
3
Sistem politic şi administrativ, caracteristic funcţiei publice americane în sec.XIX, în care
loialitatea partizană este preferată competenţei profesionale.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84/11.II.2009.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.264/22.IV.2009.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279/21.IV.2003.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 65
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
aflaţi pe funcţii, numiţi politic, urmau să devină înalţi funcţionari publici, dacă
renunţau la calitatea de membru de partid şi promovau un examen de atestare
pe post. Din câte cunoaştem, nimeni nu a picat acest examen. În plus, cerinţele
privind pregătirea şi experienţa profesională arată clar că posturile nu sunt
destinate profesioniştilor în administraţie, ci clientelei politice. Astfel, potrivit art.9
din Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului1, poate ocupa funcţia de
prefect sau subprefect persoana care, îndeplineşte, printre altele, două condiţii:
are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, şi o vechime în specialitate absolvită de 5 ani pentru prefect,
respectiv 3 ani pentru subprefect; a absolvit un program de formare şi
perfecţionare în administraţia publică sau a exercitat cel puţin un mandat
complet de parlamentar2. Conform acestor „exigenţe”, poate ocupa funcţia de
prefect, înalt funcţionar public, de pildă un profesor de sport, care are o vechime
în învăţământ de cel puţin 5 ani şi a exercitat un mandat de deputat.
Operaţiunea de atestare pe post a prefecţilor şi subprefecţilor numiţi pe criteriul
loialităţii politice şi care şi-au renegat partidele din care au făcut parte s-a
încheiat la 31 decembrie 2005. Aceşti prefecţi şi subprefecţi „apolitici” au fost
schimbaţi din funcţie începând cu luna februarie 2009, cu alţii la fel de
„profesionişti” şi „apolitici”. În ceea ce priveşte conducătorii serviciilor
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, schimbarea acestora pe criterii politice s-a făcut,
de data aceasta, perfect legal, în baza Ordonanţei de urgenţa nr.37/2009 .
Aceasta fiind situaţia, este greu de crezut că un funcţionar public de
conducere numit pe baza loialităţii faţă de partid, va da dovadă, în exerciţiul
funcţiunii, de imparţialitate şi echidistanţă. Loialităţile instituite de Codul de
conduită, faţă de interesul general şi faţă de instituţie, vor fi înlocuite cu
loialitatea faţă de partid. Mai mult, fidelitatea faţă de instituţie, pretinsă
funcţionarilor publici de execuţie, se transformă în fidelitatea faţă de conducere
şi funcţionarii publici de execuţie, datorită puternicei dependenţe faţă de şefi,
vor avea conduita pretinsă de aceştia. Nu există garanţii credibile împotriva
hărţuirii celor care ar avea curajul să sesizeze abaterile şefilor. Astfel, întreg
eşafodajul deontologic se prăbuşeşte de la vârf.
Concluzia finală este că în România, la ora actuală, nu există o
deontologie reală a funcţiei publice. Aceasta nu înseamnă că funcţia publică
este complet lipsită de etică profesională. Fără îndoială, cea mai mare parte a
funcţionarilor publici respectă deontologia, într-o măsură mai mare sau mai
mică, dar această conduită nu este rezultatul cultivării sistematice a
comportamentului deontologic, al sancţionării încălcării regulilor deontologice, ci
are un caracter spontan, ţine de bunul simţ şi moralitatea fiecărui funcţionar şi
se poate manifesta doar în limitele permise de conducere.
Faţă de cele învederate, apare evident că pentru asanarea moravurilor
administraţiei publice româneşti este esenţială depolitizarea şi profesionalizarea
funcţiei publice, care se poate fundamenta numai pe moralizarea clasei politice,
care deţine poziţiile de conducere.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.658/21.VII.2004.
2
Este interesant de remarcat că exerciţiul unui mandat politic, mandatul de parlamentar, este
echivalent, în concepţia autorilor legii, cu un program de formare şi specializare în administraţia
publică.
66 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi sintetic apariţia şi evoluţia funcţionarilor publici.
2. Constituie funcţionarii publici o profesiune?
3. Există o deontologie a magistraţilor? Argumentaţi.
4. Prezentaţi organizarea profesiunii de magistrat în România, potrivit
reglementărilor actuale.
5. Ce se înţelege prin inamovibilitatea judecătorului?
6. Care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile magistraţilor?
7. Care sunt cele două accepţiuni ale sintagmei „funcţionar public”?
8. Prezentaţi şi explicaţi principiile deontologiei administrative.
9. Ce este dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică?
10. Argumentaţi afirmaţia: funcţia publică posedă o deontologie proprie.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Se dau propoziţiile: A – Funcţia publică este un grup social alcătuit din


profesionişti având aceeaşi specializare. B – Funcţia publică este o profesiune
heterogenă. C – Nu există reguli generale comune privind accesul în funcţia
publică de carieră.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

2. În sens restrâns, prin funcţionari publici se înţelege:


a. toate persoanele care prestează o activitate remunerată din fonduri
publice;
b. membrii guvernului;
c. funcţionarii de carieră din administraţia publică;
d. magistraţii.

3. Organizarea corpurilor de funcţionari publici se realizează actualmente prin


legi care poartă denumirea de:
a. cod;
b. regulament;
c. statut;

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 67


DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

4. Se dă propoziţia incompletă: „ Competenţa organelor profesiunii, din cadrul


funcţiei publice este... competenţa organelor profesiunilor liberale.” Alegeţi dintre
variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca propoziţia să fie
adevărată.
a. mai restrânsă decât;
b. mai largă decât;
c. egală cu.

5. Misiunea generală comună a funcţionarilor publici este:


a. servirea intereselor şefilor ierarhici;
b. realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public;
c. realizarea intereselor partidului aflat la guvernare;
d. apărarea drepturilor cetăţenilor, în faţa autorităţilor publice.

6. Deontologia administrativă este:


a. autoritară;
b. democratică;
c. anarhică.

7. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarii publici apar odată cu prăbuşirea


Imperiului Roman, pentru a servi principiul res-publica. B – În Franţa, până în
sec. XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile personale şi contractuale. C –
Legitimitatea acţiunii administraţiei publice este dată de realizarea interesului
general.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
adevărată;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă.

8. Principiul care a deschis calea funcţiilor publice permanente, în Franţa, este:


a. principiul perpetuităţii;
b. principiul unităţii domeniului regatului;
c. principiul inalienabilităţii domeniului regatului;
d. principiul indisponibilităţii coroanei şi continuităţii regalităţii.

9. În Franţa, promotorul separării finanţelor regelui de finanţele statului a fost:


a. Richelieu;
b. Colbert;
c. Mazarin;
d. Carnot.

10. Organele profesiunii, din cadrul funcţiei publice:


a. au competenţa exclusivă de a aplica sancţiuni disciplinare;
b. nu au nicio legătură cu aplicarea sancţiunilor disciplinare;
68 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
c. participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare.

11. Se poate vorbi de deontologie în cazul:


a. deputaţilor;
b. senatorilor;
c. membrilor guvernulu;
d. magistraţilor.

12. Sunt valorile specifice deontologiei judiciare:


a. independenţa şi imparţialitatea judecătorilor;
b. apărarea intereselor celui acuzat într-un proces;
c. apărarea intereselor statului în cauzele pe care le judecă;
d. asigurarea continuităţii serviciilor publice.

13. Se dau propoziţiile: A – Funcţia socială a magistratului este de a impune


supremaţia legii, prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii. B – Organelor
corpului magistraţilor nu le este recunoscută competenţa de a sancţiona
încălcarea normelor deontologice. C – O caracteristică a deontologiei
magistraţilor este exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor profesiunii.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă.

14. Judecătorii inamovibili:


a. pot să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile comerciale;
b. pot fi transferaţi în interesul serviciului, fără acordul lor;
c. nu pot fi avansaţi fără acordul lor;
d. pot refuza să judece dacă legea este neclară sau incompletă.

15. Funcţia de magistrat nu este incompatibilă cu:


a. unele activităţi didactice;
b. mandatul parlamentar;
c. mandatul de consilier judeţean;
d. funcţia de ministru al justiţiei.

16. Se dau propoziţiile: A – Judecătorul poate refuza să judece pe motiv că


legea este neclară. B – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi exprime public
opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare. C – Judecătorii şi
procurorii sunt obligaţi să respecte secretul profesional.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 69
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă.

17. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din :


a. 13 membri;
b. 15 membri;
c. 19 membri;
d. 21 membri.

18. Care dintre următoarele sancţiuni disciplinare este aplicabilă magistraţilor :


a. observaţia;
b. atenţionarea;
c. avertismentul;
d. votul de blam.

19. Recursul împotriva sancţiunii aplicate magistratului de către Consiliul


Superior al Magistraturii se soluţionează de:
a. Curtea Constituţională;
b. Curtea de Conturi;
c. Avocatul Poporului;
d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 7 judecători;
e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 9 judecători.

20. Latura subiectivă a deontologiei administrative se poate realiza prin:


a. elaborarea unui Cod deontologic cât mai amănunţit;
b. multiplicarea sancţiunilor contravenţionale;
c. printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi
corespunzătoare în cadrul administraţiei publice;
d. prin multiplicarea şi agravarea sancţiunilor penale.

21. Profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea :


a. la sfârşitul sec. XVIII;
b. la sfârşitul sec.XIX;
c. în a doua jumătate a sec.XX;
d. la începutul sec. XXI.

22. Organele cu caracter profesional ale corpurilor de funcţionari publici au, de


regulă, un rol:
a. decizional;
b. consultativ;
c. facultativ;
d. supletiv.

23. În cazul funcţionarilor publici, competenţa aplicării sancţiunilor disciplinare


aparţine:
a. conducerii instituţiei;
b. jurisdicţiilor profesionale;
c. instanţele judiciare de drept comun;
70 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
d. instanţei de contencios administrativ.

24. Principiul transparenţei impune ca:


a. administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii;
b. administraţia să nu opereze nici o discriminare;
c. administraţia să-şi motiveze actele;
d. serviciile publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu.

25. Încalcă în mod evident deontologia următoarea faptă a funcţionarului public:


a. absenţa nemotivată de la serviciu;
b. întârzierea în efectuarea lucrărilor;
c. întârzierea repetată de la serviciu;
d. comportarea necorespunzătoare în familie, care aduce atingere onoarei
funcţionarului public.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 71


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA

CAPITOLUL 4

STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA


PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Organizarea sarcinilor de învăţare:

4.1. Scurt istoric

4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii


publici
4.2.1. Definiţii şi precizări
4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici
4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici


4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici
4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici

4.4. Cariera funcţionarilor publici


4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici
4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici
4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de
serviciu

4.5. Răspunderea funcţionarilor publici

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite să cunoaşteţi:

Apariţia funcţionarilor publici în România şi evoluţia statutului lor până


în prezent;
Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici;
Etapele carierei funcţionarilor publici şi anumite schimbări
neprevăzute, care pot interveni pe parcursul acesteia;
Cazurile de încetare a raportului de serviciu;
Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici şi procedura de
angajare a răspunderii disciplinare.

72 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
4.1. Scurt istoric1
În istoria statului român, precursoarea funcţiei publice este calitatea de
boierie apărută datorită influenţelor slave şi bizantine. În sec. XIV – XV, unii
boieri erau şi sfetnici ai Domnului, îndeplinind diferite atribuţii de natură
administrativă (postelnicul, spătarul, paharnicul), jurisdicţională (logofătul,
vornicul, marele ban al Olteniei) sau militară (hatmanul în Moldova).
Boierii dobândeau, de la domnitor, corelativ cu sarcinile încredinţate,
şi diferite suprafeţe de teren, la care se adaugă însemnate avantaje
materiale care constau, de cele mai multe ori, în perceperea unor venituri de
la locuitorii ţinuturilor pe care le administrau. Ca şi nobilii din Occident, boierii
erau scutiţi de dările către Domnitor, iar dacă săvârşeau anumite nereguli,
pedepsele care li se aplicau erau mai blânde decât cele aplicate norodului.
Regulamentele Organice menţin boieriile, desfiinţându-le doar pe cele
care nu mai erau de actualitate. De asemenea, ele conţin reglementări
privind modul de numire si de înaintare în funcţiile civile şi militare. Astfel,
Domnitorul era deţinătorul dreptului de numire, existând însă unele slujbe
speciale, de exemplu ocârmuitorul de judeţ, pentru care libertatea de numire
a Domnitorului era îngrădită la dreptul de a selecta unul dintre cei doi
candidaţi recomandaţi de Sfatul ţarii.
Dacă înainte de intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice,
numirea în funcţii se făcea pentru un an, acestea extind termenul la 3 ani,
titularii putând rămâne în funcţie şi după expirarea acestui termen, dacă se
dovedeau “vrednici” pentru funcţia respectivă. Se conturează astfel începutul
stabilităţii în funcţie.
Interesant este şi faptul că, înainte de a începe exerciţiul funcţiei
încredinţate, cel numit presta un jurământ de credinţă.
Pe măsura trecerii timpului şi a pătrunderii principiilor şi instituţiilor din
Occident, boieria devine anacronică, fiind desfiinţată prin Convenţia de la
Paris din 1858.
Un alt aspect semnificativ pentru modul în care a fost înţeleasă funcţia
publică în tradiţia românească îl reprezintă faptul că din prima jumătate a
secolului XIX datează şi primele reglementări privind pregătirea celor care
urmau sa fie numiţi în diferite slujbe. Este vorba de anaforaua Sfatului
administrativ al Moldovei din 25 octombrie 1842 şi de Legea din 1 iulie 1852
prin care se organiza pregătirea funcţionarilor în şcoli deschise pe lângă
ministere.
Termenul “statut” este folosit pentru prima dată în 1847, când se
adoptă, la 31 ianuarie, “Statutul slujbaşilor poliţiei din Capitală” urmat de alte
acte normative prin care se reglementează regimul diferitelor slujbe. În acest
fel se fac progrese importante în domeniul funcţiei publice prin desfiinţarea
boierilor, apariţia şi organizarea unor funcţii mai moderne sub influenţa
Occidentului. Ceea ce caracterizează această perioadă este faptul că
reglementările erau diferite de la o categorie de funcţie la alta şi nu a existat
o preocupare pentru armonizarea regimurilor juridice ale diferitelor funcţii
publice. Diferenţele de regim juridic mergeau de la salarizare şi celelalte
drepturi ale funcţionarilor, până la regulile ierarhice.
În acest mod, s-a pregătit terenul pentru reglementările de mare
importanţă care urmau să fie adoptate în a doua jumătate a secolului XIX.
Este vorba, în primul rând, de legile privind administraţia comunală si
judeţeană adoptate de Cuza, urmate de consacrarea prin art.132 al
Constituţiei din 1866 a unei dispoziţii prin care se impunea adoptarea unei
legi privind condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei
1
V. VERDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti – 1998, p. 9-15.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 73
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
publice. Deşi textul constituţional obliga la o reglementare imediată, abia în
1923, sub presiunea unor mişcări revendicative puternice din partea
funcţionarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se
reglementa situaţia juridică a funcţionarilor publici, şi anume Legea din 19
iulie 1923.
Legea menţionată, deşi realizează o reglementare unitară în ceea ce
priveşte regimul juridic al funcţionarilor publici, nu realizează acelaşi lucru cu
privire la situaţia lor economică. Aceasta este lăsată, pe mai departe, la
discreţia bugetelor şi a unor legi speciale. Chiar şi unitatea regimului juridic
este la scurt timp afectată de apariţia unor legi prin care se instituie regimuri
speciale.
La 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcţionarilor publici, ca o reacţie la
disparităţile şi derogările de la statut, cu intenţia de a le elimina şi de a realiza
o reglementare uniformă în materia funcţiei publice.
Codul din 1940 a realizat un progres semnificativ, dar nu complet,
punerea sa în practică vădind serioase carenţe în aspecte esenţiale privind
situaţia funcţionarului public. Cu titlu de exemplu, menţionăm că aborda
activitatea administrativă într-o manieră simplistă, deoarece ierarhiza funcţiile
exclusiv după salariu.
În aceste condiţii, s-a pus problema adoptării unui nou statut, prin care
să se îndrepte deficienţele legislaţiei anterioare, atât în ceea ce priveşte
situaţia economică a funcţionarilor, cât şi cu privire la situaţia lor juridică. Se
aveau în vedere, cu prioritate, o salarizare echitabilă, un sistem de recrutare
şi promovare obiectiv, un regim de stabilitate riguros garantat, astfel încât
funcţiile publice să fie ocupate de funcţionari bine pregătiţi profesional, care
să facă faţă unor criterii de selecţie riguroase şi unor atribuţii complexe.
Ca urmare a preocupărilor de a perfecţiona regimul juridic aplicabil
funcţiei publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr.746 din 22 septembrie
1946. Această lege a constituit, indiscutabil, un progres faţă de legislaţia
anterioară. Principalul său merit este acela că face din pregătirea şi
specializarea practică profesională o condiţie sine qua non pentru accesul în
funcţia publică şi pentru încredinţarea funcţiilor superioare. De asemenea,
dispune reglementarea organizării pregătirii profesionale a funcţionarilor
publici, în scopul creşterii calificării acestora.
Statutul din 1946 mai reglementează: accesul în funcţiile politice,
inclusiv cele elective, pentru funcţionarii din administraţia publică; atribuţiile
sindicatelor în ceea ce priveşte cariera funcţionarilor publici; sistemul
răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici; statutul personalului temporar.
Marea deficienţă a Statutului învederat o constituie menţinerea în
vigoare a statutelor speciale care fuseseră adoptate după instaurarea, la 6
martie, a Guvernului Groza, statute care conţin prevederi contrare. Din acest
motiv, regimul juridic instituit prin Legea nr.746/1946 nu a putut fi un regim
juridic unitar al funcţiei publice.
Începând cu primul Cod al muncii din 1950, practic regimul juridic al
funcţionarilor publici este înglobat in regimul aplicabil salariaţilor sau
“oamenilor muncii” încadraţi pe bază de contract individual de muncă.
După Revoluţie, regimul juridic special aplicabil funcţionarilor publici a
fost consacrat, la nivel de principiu, prin Constituţia din 1991. Dintre
reglementările constituţionale cităm:
- art.16 alin.3, conform căruia funcţiile şi demnităţile publice pot fi
ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în
ţară; prin revizuirea Constituţiei din 2003 s-a înlăturat restricţia „numai”
(numărul articolului s-a păstrat în Constituţia republicată în 2003);

74 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
- art.37 alin.3, prin care se instituie interdicţia de a face parte din partide
politice pentru anumite categorii de funcţionari publici, şi anume:
magistraţii, membrii activi ai armatei şi poliţiei, judecătorii Curţii
Constituţionale, Avocatul Poporului precum şi alte categorii de
funcţionari stabilite prin lege organică (în Constituţia republicată în
2003 numărul articolului a devenit 40);
- art.50 care instituie obligaţia îndeplinirii cu credinţă a îndatoririlor ce
revin cetăţenilor cărora le sunt încredinţate funcţii publice şi militarilor,
precum şi obligaţia depunerii jurământului cerut de lege (în Constituţia
republicată în 2003 numărul articolului a devenit 54);
- art.72 alin. 3 lit. i, potrivit căruia reglementarea statutului funcţionarilor
publici se face prin lege organică (devenit art.73 alin.3 lit.j în
Constituţia republicată în 2003).
La opt ani de la adoptarea Constituţiei a apărut Legea nr.188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici1, care a fost adoptată prin procedura
specială a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Această
procedură a făcut imposibilă dezbaterea proiectului de lege în Parlament,
astfel încât forma elaborată de Guvern nu a mai putut fi îmbunătăţită.
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a intrat in
vigoare în ianuarie 2000 şi a fost ulterior modificată şi completată prin O.U.
nr. 82/20002, O.U. nr. 284/20003 şi O.U. nr. 291/20004. O modificare
substanţială a Statutului a fost operată prin Legea nr.161/20035, care şi ea a
fost adoptată prin procedura specială a angajării răspunderii Guvernului în
faţa Parlamentului. Ca urmare a acestei modificări, Statutul a fost republicat
în anul 20046 şi, până la 1.09.2006, a mai suferit modificări, cea mai
importantă fiind produsă de Legea nr.251/20067, care a determinat o a doua
republicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai
2007.
După mai bine de un an şi jumătate de la intrarea în vigoare a
Statutului, a fost adoptată şi legislaţia secundară necesară aplicării acestuia,
după cum urmează :
- H.G. nr. 1083 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si
funcţionarea comisiilor de disciplina din cadrul autorităţilor si
instituţiilor publice8;
- H.G. nr. 1084 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea metodologiei
de evaluare a performantelor individuale ale funcţionarilor publici,
precum si de contestare a calificativelor acordate9;
- H.G. nr. 1085 din 25 octombrie 2001 privind organizarea perioadei de
stagiu, condiţiile de evaluare si regulile specifice aplicabile
funcţionarilor publici debutanţi10;

1
Precizăm că este vorba de statutul general al funcţionarilor din administraţia publică. Pe
lângă acesta mai există o serie de statute speciale, cum sunt: Statutul poliţistului, Statutul
cadrelor militare, Statutul personalului vamal, Statutul personalului silvic etc.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 22 octombrie 2000.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000.
5
Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie
2003.
6
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001.
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 75
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
- H.G. nr. 1086 din 25 octombrie 2001 privind organizarea si
funcţionarea comisiilor paritare1;
- H.G. nr. 1087 din 25 octombrie 2001 privind organizarea şi
desfăşurarea concursurilor şi examenelor pentru ocuparea funcţiei
publice2.

Ca urmare a modificărilor aduse Statutului de Legea nr.161/2003 şi de


Legea nr.251/2006 hotărârile de guvern menţionate au fost înlocuite prin:
- H.G. nr.1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici3;
- H.G. nr.1210 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi
funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice4.
Apare apoi Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.5
prefectului.5
Ca urmare a republicării din 2007 a Statutului, legislaţia secundară se
înlocuieşte cu:
- H.G. nr.341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari
publici, managementul carierei şi mobilităţii înalţilor funcţionari publici6
publici6 (modificată prin H.G. nr.1713/2008);
- H.G. nr.833/2007privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective7;
- H.G. nr.1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor de disciplină8 (modificată prin H.G.1268/2008);
- H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi
dezvoltarea carierei funcţionarilor publici9.

Din cele prezentate rezultă instabilitatea juridică raporturilor de


serviciu ale funcţionarilor publici, determinată de tendinţele de politizare tot
mai accentuată a funcţiei publice. Pe fondul insecurităţii juridice are de suferit
calitatea corpurilor de funcţionari şi, pe cale de consecinţă, eficienţa şi
eficacitatea acţiunii administrative.
Vom prezenta în continuare, potrivit ultimelor reglementări în materie,
o sinteză a aspectelor generale privind funcţia publică şi funcţionarii publici,
cariera funcţionarilor publici şi răspunderea funcţionarilor publici.

4.2. Aspecte privind funcţia publică şi funcţionarii


publici
4.2.1. Câteva definiţii şi precizări
După cum am arătat, în doctrină, prin funcţie publică se înţelege
situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative
în realizarea competenţei unei autorităţi sau instituţii a administraţiei publice,
având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, iar prin

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 noiembrie 2001
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 29 octombrie 2003.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 29 octombrie 2003.
5
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.225 din 24 martie 2008.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 12 aprilie 2007.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.565 din 16 august 2007.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 13 noiembrie 2007.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008.
76 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
funcţionar public se înţelege persoana fizică a cărei carieră constă în
exercitarea unei funcţii în cadrul administraţiei publice.
Legislaţia română actuală în materie defineşte cele două concepte, în
concordanţă cu doctrina, după cum urmează:
- funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administraţia publică
centrală şi administraţia publică locală;
- funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o
funcţie publică.
Pentru concretizarea definiţiilor citate, legiuitorul a stabilit că activităţile
care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, care pot fi
desfăşurate de funcţionarii publici, sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări
specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea
avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a
studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi
implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei
necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei
autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în
raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public
sau privat, din ţară şi străinătate, în limita împuternicirilor stabilite
de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi
reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare
a administraţiei publice.
Statutul prevede expres1, dar nu limitativ, în anexa sa, lista funcţiilor
publice generale şi specifice.
Sunt funcţii publice generale:
A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici:
secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului;
secretar general şi secretar general adjunct în ministere şi alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
prefect şi subprefect;
inspector guvernamental.
B. Funcţii publice de conducere:
director general şi director general adjunct în cadrul autorităţilor
administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale;
secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
director şi director adjunct în cadrul autorităţilor administrative
autonome, în aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de
1
La data de 01.02.2010, în legătură cu lista funcţiilor publice planează anumite incertitudini.
O serie de funcţii au fost scoase de sub incidenţa Statutului prin O.U. nr.37/2009, abrogată
prin O.U.105, care a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională a României.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 77
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv şi
director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate
ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei
publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;
secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al
oraşului şi al comunei;
şef serviciu;
şef birou.
C. Funcţii publice de execuţie:
consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;
referent de specialitate;
referent.

Sunt funcţii publice specifice:


A. Funcţii publice de conducere:
arhitect-şef;
B. Funcţii publice de execuţie:
inspector de concurenţă;
inspector vamal;
inspector de muncă;
controlor delegat;
expert în tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor;
comisar.
C. Alte funcţii publice specifice:
manager public.
Activitatea funcţionarilor publici se realizează în cadrul raporturilor de
serviciu, termen ce desemnează raporturile juridice dintre funcţionarii publici
şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia centrală şi locală.
Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis
în condiţiile legii, şi se exercită pe durată nedeterminată.
Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al
raporturilor de serviciu.
Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.
Statutul funcţionarilor publici nu se aplică:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor
şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat,
administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de
deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu
exercită prerogative de putere publică;
b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la
cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraţilor;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.
78 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA

4.2.2. Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici


După criteriul specificităţii atribuţiilor, funcţiile publice se clasifică în:
a) funcţii publice generale;
b) funcţii publice specifice.
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter relativ general şi comun tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice.
Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor necesare pentru realizarea competenţelor specifice ale
unor autorităţi şi instituţii publice.
După criteriul nivelului studiilor necesare, funcţiile publice se împart în
trei clase:
a) clasa I, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer
studii superioare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii
superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă;
b) clasa a II-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se
cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) clasa a III-a, cuprinzând funcţiile publice pentru a căror ocupare se
cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă
de bacalaureat.
Funcţionarii publici numiţi în funcţii publice din clasele a II-a şi a III-a
pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.
După nivelul atribuţiilor titularului, funcţiile publice se împart în trei
categorii:
a) categoria înalţilor funcţionari publici;
b) categoria funcţionarilor publici de conducere;
c) categoria funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţiile publice corespunzătoare celor trei categorii sunt prevăzute în
anexa la Statut şi au fost deja prezentate.

Încadrarea funcţiilor publice de execuţie pe clase este următoarea:


sunt funcţii din clasa I: consilier, consilier juridic, auditor, expert,
inspector, precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora;
sunt funcţii din clasa a II-a: referent de specialitate, precum şi
funcţiile publice specifice asimilate acesteia;
sunt funcţii din clasa a III-a: referent, precum şi funcţiile publice
specifice asimilate acesteia.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale,
după cum urmează:
a) superior, ca nivel maxim;
b) principal;
c) asistent;
d) debutant.

4.2.3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici


Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează în subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Ea a fost înfiinţată în
scopul creării şi dezvoltării unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil
şi imparţial.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 79
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Reglementarea primară a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici
se găseşte în Secţiunea 1 a capitolului IV „Managementul funcţiilor publice şi
al funcţionarilor publici” din Statut, iar reglementarea secundară în H.G.
nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici1.
Dintre atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici menţionăm:
elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei
publice şi al funcţionarilor publici;
elaborează şi avizează proiectele de acte normative privind funcţia
publică şi funcţionarii publici;
monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind
funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice;
elaborează reglementările comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni
privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici;
elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de
salarizare pentru funcţionarii publici;
stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite
ca urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale ale
funcţionarilor publici;
colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea
tematicii specifice programelor de formare specializată în administraţia
publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;
întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici;
aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării
şi promovării pentru funcţiile publice pentru care organizează concurs,
avizează şi monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte
funcţii, în condiţiile statutului;
realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat
raporturile de serviciu din motive neimputabile;
acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic
compartimentele de resurse umane din cadrul autorităţilor şi
instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are calitate procesuală
activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ, atunci când
constată că un act al unei autorităţi sau instituţii publice încalcă legislaţia
privind funcţia publică sau funcţionarul public sau când constată că o
autoritate sau instituţie publică refuză să emită un act administrativ de
aplicare a prevederilor legale din domeniul funcţiei publice sau funcţionarului
public. Actul atacat de agenţie este suspendat de drept. De asemenea,
preşedintele agenţiei poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele ilegale
emise de autorităţile administraţiei publice locale.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.698 din 15 august 2006. A fost
modificată prin H.G. nr.1.373/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.805 din 25 noiembrie 2009 şi H.G. nr.51/2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.62 din 27 ianuarie 2010.
80 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
4.3. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici
Funcţionarii publici au, în principiu, drepturile şi obligaţiile consacrate
de Constituţia României pentru oricare cetăţean.
Specificul raportului de serviciu face ca anumite drepturi să fie supuse
unor restricţii. Izvoarele acestor restricţii sunt de ordin constituţional sau legal
şi vizează, în principal, unele drepturi politice şi libertăţi cetăţeneşti.
Îndatoririle specifice funcţionarilor publici sunt determinate, de
asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natură
constituţională, cât mai ales legală.
Vom prezenta în continuare, într-o manieră sintetică, principalele
drepturi şi îndatoriri ale funcţionarilor din administraţia publică, potrivit
concepţiei europene actuale.

4.3.1. Drepturile funcţionarilor publici


Drepturile funcţionarilor publici, consemnate într-o formă sau alta în
statute, sunt, în principiu, urmatoarele:
1. DREPTUL LA PROTECŢIE, care îmbracă două aspecte:
- garantarea stabilităţii în funcţie, în scopul asigurării independenţei
faţă de schimbările politice şi în acest fel, a imparţialităţii;
- apărarea împotriva defăimării, insultei, ameninţării şi ultrajului,
precum şi asigurarea reparării prejudiciilor suferite în exerciţiul funcţiunii.
2. DREPTUL LA SALARIZARE PENTRU SERVICIUL PRESTAT, LA
ODIHNĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE.
Salariul funcţionarilor publici cuprinde : salariul de bază, sporuri şi
indemnizaţii. Principala deosebire între situaţia salariaţilor şi cea a
funcţionarilor publici este aceea că salariatul îşi poate negocia retribuţia cu
angajatorul, în vreme ce funcţionarul public nu poate face acest lucru, salariul
său fiind stabilit prin lege.
Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe
săptămână. Pentru asigurarea continuităţii serviciului, este reglementată
prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele de
sărbători legale. În aceste situaţii se acordă fie compensarea cu timp liber
corespunzător, fie plata majorată cu un anumit spor.
Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă,
concediu de boală, concediu de maternitate, concediu pentru creşterea şi
îngrijirea copilului, precum şi la alte concedii. Ei beneficiază, pe durata
concediilor, de anumite indemnizaţii, cu excepţia concediilor fără plată
acordate la cererea lor.
De asemenea, funcţionarii publici au dreptul la pensii, precum şi la
celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, în condiţiile legii.
3. DREPTUL DE A PARTICIPA, prin intermediul organismelor
consultative, la organizarea serviciilor publice şi la elaborarea regulilor
statutare.
4. DREPTUL FUNCŢIONARULUI DE A CUNOAŞTE ŞI ATACA
DECIZIILE INDIVIDUALE CARE ÎL PRIVESC.
5. DREPTUL DE A BENEFICIA DE PERFECŢIONARE
PROFESIONALĂ CONTINUĂ.
6. DREPTUL LA CARIERĂ. Acesta semnifică posibilitatea
funcţionarului de a avansa în funcţie, potrivit meritelor sale personale, fără
nici o altă discriminare.
7. DREPTUL DE A SE ASOCIA ÎN SINDICATE ŞI DE A PARTICIPA
LA ACTIVITĂŢILE SINDICALE. Acest drept este supus unor restricţii ce
derivă din principiul continuităţii serviciului public.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 81
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
8. DREPTUL LA OPINIE.
Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat prin dispoziţiile
constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi cea de exprimare. În
acest sens este interzisă orice discriminare între funcţionari pe criterii politice,
sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de
orice altă natură. Exprimarea opiniilor este însă limitată de obligaţia de
neutralitate şi de cea de rezervă.
9. DREPTURILE POLITICE
Cu unele excepţii de natură constituţională sau legală, funcţionarii
publici români se bucură de cvasi-integralitatea drepturilor politice, adică pot
face parte din partide politice, cu toate consecinţele ce decurg de aici,
inclusiv dreptul de a fi ales, singura restricţie fiind interdicţia de a face parte
din organele de conducere ale partidelor politice.
Excepţiile se referă la anumite categorii de funcţionari publici, cum
sunt înalţii funcţionari publici. Aceştia au dreptul de a alege, însă nu pot face
parte din partide politice.

4.3.2. Îndatoririle funcţionarilor publici


Principalele îndatoriri ale funcţionarilor publici, pe care le vom
enumera mai jos, decurg din misiunea socială a administraţiei publice, şi
anume realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public, la
nivelul activităţii executive. Acestea sunt:
1. OBLIGAŢIA ÎNDEPLINIRII SERVICIULUI CU DEVOTAMENT,
PROBITATE ŞI DEMNITATE. Potrivit acestei obligaţii, funcţionarii publici,
indiferent de rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de
serviciu ce le sunt încredinţate. Ei trebuie să-şi utilizeze întreaga capacitate
pentru a-şi îndeplini în cele mai bune condiţii obligaţiile de serviciu. De
asemenea, în întreaga lor activitate ei trebuie să fie de bună credinţă.
Funcţionarul public nu-şi poate permite manifestări emoţionale stridente,
lipsă de politeţe, relaţii particulare cu persoane dubioase sau care au
interese ce depind de funcţia pe care o exercită.
2. OBLIGAŢIA DE SUPUNERE IERARHICĂ. Această obligaţie cere
ca toţi funcţionarii să se conformeze dispoziţiilor superiorului ierarhic, cu
excepţia dispoziţiilor vădit ilegale şi a celor care compromit grav un interes
public (vădit inoportune).
3. OBLIGAŢIA DE IMPARŢIALITATE (NEUTRALITATE). În timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu, funcţionarul este obligat să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase.
Opiniile funcţionarului nu trebuie să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea
de care trebuie să dea dovadă în raporturile de serviciu.
Potrivit acestei obligaţii, în instrumentarea dosarelor ce le sunt
încredinţate, funcţionarii trebuie să se abţină de la orice favoritism sau
partizanat, să asigure egalitatea de tratament sau, cu alte cuvinte să nu
comită nici o discriminare pozitivă sau negativă, interzisă de lege.
4. OBLIGAŢIA DE REZERVĂ se referă la comportamentul
funcţionarului public în afara serviciului.
Această obligaţie pretinde ca, în exprimarea opiniilor personale, în
special a celor politice, religioase şi a celor referitoare la autorităţile publice,
funcţionarul public să păstreze prudenţa şi măsura. El nu-şi poate permite în
nici un caz manifestări extremiste şi nu poate comite nici un fel de violenţe, la
adresa autorităţilor sau instituţiilor publice.

82 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Obligaţia de rezervă şi cea de imparţialitate vizează o anumită
depersonalizare a funcţiei publice, prin disocierea ei de partea din
subiectivismul persoanei titularului care dăunează activităţii administraţiei.
5. OBLIGAŢIA DE DECENŢĂ. Aceasta presupune ca funcţionarul să
nu comită, în exerciţiul funcţiunii sau în viaţa particulară, gesturi sau acte
care să provoace scandal sau dispreţ public.
6. OBLIGAŢIA INFORMĂRII PUBLICULUI. Potrivit acestei obligaţii,
funcţionarul trebuie să satisfacă cererile legitime de informaţii din partea
publicului, în limitele impuse de obligaţia de discreţie şi de apărare a
secretului profesional.
Această obligaţie ţine de principiul transparenţei administraţiei faţă
de cetăţeni, din care derivă şi obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
7. OBLIGAŢIA DE DISCREŢIE ŞI DE PĂSTRARE A SECRETULUI
PROFESIONAL . Conform acestei obligaţii, pe de o parte, funcţionarul nu
trebuie să încerce să afle informaţii pentru satisfacerea propriei curiozităţi,
care nu sunt necesare îndeplinirii serviciului, iar pe de alta, nu are voie să
dezvăluie informaţiile nedestinate publicităţii, la care a avut acces ca urmare
a exercitării funcţiei.
8. OBLIGAŢIA EXCLUSIVITĂŢII FUNCŢIEI PUBLICE. Aceasta
interzice funcţionarului public de a cumula funcţia publică pe care o deţine
cu orice altă funcţie sau demnitate publică.

4.4. Cariera funcţionarilor publici


Principalele etape ale carierei funcţionarilor publici privesc: recrutarea
funcţionarilor publici, promovarea funcţionarilor publici, modificarea,
suspendarea şi încetarea raportului de serviciu.
4.4.1. Recrutarea funcţionarilor publici
Condiţiile de acces la funcţiile publice, care trebuie îndeplinite de orice
candidat sunt:
- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România;
- să cunoască limba română, scris şi vorbit;
- să aibă minimum 18 ani împliniţi;
- să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
- să aibă starea de sănătate corespunzătoare;
- să aibă studiile prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- să îndeplinească, dacă legea prevede, anumite condiţii specifice;
- să nu fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra
umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în
legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a
unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care
l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia
situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
- să nu fi fost destituit dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
- să nu fi desfăşurat activitate de poliţie politică, aşa cum este definită
prin lege.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare,
transfer, redistribuire şi concurs. Dintre aceste modalităţi, un interes deosebit
prezintă concursul, deoarece consacră meritul personal drept criteriu esenţial
de departajare a candidaţilor.
Organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor
publice sunt reglementate detaliat de Hotărârea Guvernului nr. 611/2008
pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici, care stabileşte:

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 83


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
- principiile pe baza cărora se organizează şi se desfăşoară concursul;
- condiţiile de participare la concurs;
- modul de constituire a comisiilor de concurs şi a comisiilor de
soluţionare a contestaţiilor;
- procedura de organizare şi desfăşurare a concursului;
- comunicarea rezultatului concursului şi contestarea acestuia.
Fără a intra în substanţa reglementărilor, menţionăm totuşi principiile în
baza cărora se organizează şi se desfăşoară concursurile:
- competiţia deschisă, prin asigurarea accesului liber de participare la
concurs a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute de lege
pentru ocuparea funcţiei publice;
- selecţia după merit, prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea
funcţiei publice, exclusiv pe baza rezultatelor obţinute;
- asigurarea transparenţei, prin punerea la dispoziţia tuturor celor
interesaţi a informaţiilor referitoare la modul de desfăşurare a
concursului sau a examenului pentru ocuparea funcţiei publice;
- tratamentul egal, prin aplicarea în mod nediscriminatoriu a unor criterii
de selecţie obiective şi clar definite, astfel încât orice candidat să aibă
şanse egale la ocuparea funcţiei publice;
- confidenţialitatea, prin garantarea protejării datelor personale ale
candidaţilor, în condiţiile legii.
Funcţionarii publici debutanţi vor parcurge o perioadă de stagiu de 12
luni, pentru cei din clasa I, de 8 luni, pentru cei din clasa a II-a, şi de 6 luni
pentru cei din clasa a III-a.
Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public
cuprinsă între data numirii ca funcţionar public debutant, în urma promovării
concursului de intrare în corpul funcţionarilor publici, şi data numirii ca
funcţionar public definitiv. Ea are ca obiect confirmarea aptitudinilor
profesionale ale funcţionarilor publici debutanţi în îndeplinirea atribuţiilor şi
responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea lor practică, însuşirea
specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea, precum şi a exigenţelor administraţiei publice.
La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării care
se face, funcţionarul public debutant va fi numit funcţionar public de execuţie
definitiv, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional
asistent sau va fi eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la
evaluarea activităţii calificativul „necorespunzător”.
Numirea în funcţie se realizează prin actul administrativ emis, ca
regulă, de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia
centrală sau locală.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină
temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei
publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile
salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii. Fişa postului aferentă
funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie se
înmânează funcţionarului public.
Forma scrisă a actului de numire constituie o condiţie ad validitatem,
spre deosebire de contractul individual de muncă al salariatului pentru care
încheierea în forma scrisă reprezintă o condiţie ad probationem.
La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune
jurământul de credinţă, în termen de trei zile de la emiterea actului de numire
în funcţia publică definitivă.
Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să respect Constituţia,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără
84 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în
funcţia publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să
respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să îmi ajute
Dumnezeu!”. Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă. Refuzul
depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.
Depunerea jurământului încheie procedura de învestitură în funcţie,
semnificând angajarea titularului în realizarea atribuţiilor sale de serviciu, în
litera şi spiritul legii. Această ultimă formalitate marchează momentul din care
funcţionarul public exercită în mod valabil prerogativele funcţiei sale.

4.4.2. Promovarea funcţionarilor publici


Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea
unor funcţii publice superioare. Promovarea se face în funcţii publice de
execuţie de grad profesional principal sau superior sau în funcţii publice de
conducere. Promovarea se face prin concurs sau examen.
Pentru a participa la concursul de promovare în gradul profesional
imediat superior celui deţinut, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii minime:
a) să aibă o vechime minimă de 4 ani în gradul profesional al funcţiei
din care promovează;
b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care
avansează;
c) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale individuale
din ultimii 2 ani, cel puţin calificativul „bine”;
d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară
neradiată.
În cazul funcţiilor publice de conducere, au dreptul de a participa la
concurs, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) sunt absolvente de masterat sau de studii postuniversitare în
domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea
studiilor necesare exercitării funcţiei publice;
b) au fost numite într-o funcţie publică din clasa I;
c) îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului şi au o
vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei
publice de:
minimum 2 ani pentru funcţiile publice de şef birou, şef serviciu,
secretar al comunei şi funcţii asimilate acestora;
minimum 5 ani, pentru celelalte funcţii publice de conducere.
În fine, pentru funcţiile corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici, condiţiile de participare la concurs sunt, după cu este şi firesc, cele
mai exigente. Astfel, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) îndeplinesc condiţiile generale de acces la funcţiile publice
menţionate anterior;
b) au studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv
studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă
sau echivelentă;
c) au absolvit programe de formare specializată pentru ocuparea unei
funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici sau a exercitat un mandat complet de parlamentar;
d) au cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare
exercitării funcţiei publice.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 85


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
4.4.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu
Modificarea raportului de serviciu este o schimbare semnificativă a
conţinutului acestuia, sub cel puţin unul dintre aspectele sale esenţiale, şi
anume: natura atribuţiilor de serviciu, locul de desfăşurare a activităţii,
drepturile salariale.
Legiuitorul român reglementează următoarele forme de modificare a
raportului de serviciu:
1. delegarea;
2. detaşarea;
3. transferul;
4. mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice;
5. exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de
conducere.
Delegarea se caracterizează prin schimbarea locului de desfăşurare a
activităţii, în cadrul aceleiaşi funcţii, şi presupune, de obicei, o deplasare în
altă localitate. Ea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în
care este încadrat funcţionarul şi, ca regulă, nu poate depăşi 60 de zile
calendaristice într-un an. Pe cale de excepţie, delegarea se poate dispune
pentru o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice într-un an, dar numai
cu acordul scris al funcţionarului public.
Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află într-una dintre
următoarele situaţii:
graviditate;
îşi creşte singur copilul minor;
starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată
delegarea.
Pe timpul delegării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi salariul,
iar autoritatea sau instituţia care îl deleagă este obligată să suporte costul
integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.
Detaşarea se caracterizează prin trecerea temporară într-o funcţie
publică vacantă, la o altă autoritate sau instituţie, în localitatea de domiciliu
sau în altă localitate. Ea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei
publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul, de regulă,
pentru cel mult 6 luni. Pe cale de excepţie acest interval poate fi depăşit, dar
numai cu acordul scris al funcţionarului.
Detaşarea se poate dispune numai dacă pregătirea profesională a
funcţionarului respectiv corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei
publice pe care urmează a fi detaşat.
Funcţionarul public poate refuza detaşarea dacă se află într-una dintre
următoarele situaţii:
graviditate;
îşi creşte singur copilul minor;
starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată
detaşarea;
detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii
corespunzătoare de cazare;
este singurul întreţinător de familie;
motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării.
Pe perioada detaşării, funcţionarul îşi păstrează funcţia deţinută la
autoritatea sau instituţia care l-a detaşat. Autoritatea sau instituţia la care
este detaşat trebuie să-i asigure drepturile salariale avute. Dacă salariul

86 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
corespunzător funcţiei pe care funcţionarul public este detaşat este mai
mare, el are dreptul la acest salariu.
Pe timpul detaşării în altă localitate, autoritatea sau instituţia publică
beneficiară este obligată să acorde funcţionarului indemnizaţia de detaşare şi
să-i suporte următoarele cheltuieli:
costul integral al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe
lună;
costul integral al cazării în localitatea respectivă;
Transferul se caracterizează prin trecerea definitivă într-o funcţie
publică vacantă, la o altă autoritate sau instituţie publică. Transferul se face
într-o funcţie publică echivalentă sau inferioară, cu condiţia ca funcţionarul
public transferat să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa
postului.
Transferul îmbracă două forme: în interesul serviciului sau la cererea
funcţionarului public.
Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris
al funcţionarului public transferat. Dacă transferul în interesul serviciului se
face la o autoritate sau instituţie publică situată în altă localitate, funcţionarul
transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net din luna
anterioară transferului, la acoperirea cheltuielilor de transport şi la un
concediu plătit de 5 zile.
Transferul la cerere are loc în urma aprobării cererii de transfer,
formulată de funcţionarul interesat, de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice la care se solicită transferul.
Mutarea în cadrul altui compartiment sau structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice este trecerea,
definitivă sau temporară, într-o altă funcţie publică în cadrul aceleiaşi
autorităţi sau instituţii. Mutarea poate avea loc numai dacă funcţionarul
respectiv îndeplineşte condiţiile cerute pentru noua funcţie.
Mutarea definitivă se poate face atât în interesul funcţionarului, cât şi
al instituţiei. Ea se aprobă, respectiv se dispune de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, numai cu acordul scris al funcţionarului în cauză.
Mutarea definitivă se face pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi
grad profesional.
Mutarea temporară se face în interesul autorităţii sau instituţiei
publice, prin dispoziţia motivată a conducătorului acesteia, pe o perioadă de
cel mult 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale şi păstrarea
drepturilor salariale ale funcţionarului public.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de
conducere se caracterizează prin promovarea temporară a unui funcţionar
public care îndeplineşte condiţiile necesare pentru ocuparea funcţiei
respective. Promovarea temporară se poate face în două situaţii: funcţia
publică de conducere este vacantă sau temporar vacantă.
În cazul funcţiei publice de conducere vacante, promovarea temporară
se dispune de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu avizul,
respectiv, înştiinţarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pe o
perioadă de maximum 6 luni, termen în care funcţia respectivă trebuie
ocupată prin concurs. În mod excepţional, această perioadă poate fi
prelungită cu cel mult 3 luni, dacă funcţia publică vacantă nu a putut fi
ocupată prin concurs.
În cazul funcţiei publice de conducere temporar vacante, promovarea
temporară se face pe durata respectivă, prin dispoziţie a conducătorului

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 87


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
autorităţii sau instituţiei publice, fără a mai fi necesar avizul sau înştiinţarea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Funcţionarul public promovat temporar are dreptul la salariul funcţiei
publice de conducere pe care o exercită, dacă acesta este mai mare decât
salariul pe care îl are.
Promovarea temporară se poate face în cadrul aceleiaşi autorităţi sau
instituţii publice, caz în care aceasta trebuie să-i păstreze funcţia de bază,
sau în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice, caz în care se combină cu
detaşarea.
Înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii, în cadrul funcţiilor din
această categorie, dacă îndeplinesc condiţiile specifice.
Suspendarea raportului de serviciu este o întrerupere temporară a
acestuia. În această perioadă se păstrează calitatea de funcţionar public,
însă acesta nu îşi exercită funcţia şi nu beneficiază de drepturile salariale
aferente. Raportul de serviciu se suspendă de drept sau la iniţiativa
funcţionarului public.
Statutul funcţionarilor publici menţionează o diversitate de situaţii care
conduc la suspendarea de drept a raportului de serviciu. Dintre aceste situaţii
învederăm:
perioada în care funcţionarul este numit sau ales într-o funcţie de
demnitate publică;
perioada în care funcţionarul este încadrat la cabinetul unui
demnitar;
perioada în care este desemnat de către autoritatea sau instituţia
publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale
României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale;
perioada în care funcţionarul desfăşoară o activitate sindicală
pentru care legea prevede suspendarea;
dacă s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea anumitor
infracţiuni;
pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul
public care a săvârşit abaterea disciplinară poate influenţa
cercetarea administrativă;
perioada în care funcţionarul este arestat preventiv;
perioada în care funcţionarul este în concediu pentru incapacitate
temporară de muncă pentru o perioadă mai mare de o lună sau în
concediu de maternitate.
Suspendarea raportului de serviciu, din iniţiativa funcţionarului public,
se produce în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau,
în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani,
în condiţiile legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7
ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la 18 ani, în condiţiile
legii;
c) desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii
internaţionale, fără a fi desemnat de autoritatea sau instituţia
publică la care este încadrat;
d) pentru participarea la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
De asemenea, raportul de serviciu se poate suspenda şi la cererea
motivată a funcţionarului public, pentru un interes legitim, pe o perioadă
cuprinsă între o lună şi 3 ani.
88 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autorităţile şi instituţiile
publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice respective.
Acesta poate fi ocupat doar pe perioadă determinată, în condiţiile legii.
Încetarea raportului de serviciu reprezintă întreruperea definitivă a
acestuia şi pierderea calităţii de funcţionar public, cu excepţia celor ce intră în
corpul de rezervă.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în
următoarele condiţii:
de drept;
prin acordul părţilor, consemnat în scris;
prin eliberare din funcţia publică;
prin destituire din funcţia publică;
prin demisie.
Încetarea raportului de serviciu prin acordul părţilor este modalitatea
cea mai elastică, în sensul că nu este supusă unor condiţii speciale, fiind
suficient acordul de voinţă exprimat în scris.
În cazul demisiei, funcţionarul public trebuie să notifice în scris voinţa
sa de a înceta raportul de serviciu, conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice. Demisia nu trebuie motivată, nu trebuie aprobată şi produce efecte
după 30 de zile calendaristice de la înregistrarea notificării.
Raportul de serviciu încetează de drept:
a) la data decesului funcţionarului public;
b) la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a
morţii funcţionarului public;
c) dacă funcţionarul public nu mai are cetăţenia română şi domiciliul
în ţară;
d) dacă funcţionarul public şi-a pierdut capacitatea deplină de
exerciţiu;
e) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile de studii
prevăzute de lege pentru funcţia respectivă;
f) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a
stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la
data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă,
anticipată sau de invaliditate;
g) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de
numire în funcţia publică, de la data la care nulitatea a fost
constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
h) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă pentru o faptă prevăzută la art.54 lit.h din
Statut1 sau s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de
libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
i) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca
măsură de siguranţă ori ca măsură complementară, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
interdicţia;
j) la data expirării termenului pentru care a fost ocupată, pe perioadă
determinată, funcţia publică.

1
Aceste fapte sunt: săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals
ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care implică
incompatibilitate cu exercitarea unei funcţii publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 89
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Eliberarea din funcţia publică intervine pentru motive neimputabile sau
imputabile funcţionarului. Motivele neimputabile sunt următoarele:
a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost
mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord
să o urmeze;
b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a
reorganizării, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public;
c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică,
ocupată de funcţionarul public, a unui funcţionar public eliberat sau
destituit nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;
d) funcţionarul nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru
ocuparea funcţiei publice;
e) starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public,
constatată prin decizia organelor competente de expertiză
medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile
corespunzătoare funcţiei deţinute;
f) refuzul neîntemeiat al înaltului funcţionar public de a accepta
mobilitatea în funcţie.

Eliberarea din funcţie este considerată imputabilă funcţionarului public,


dacă s-a produs pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii
calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale
individuale.
În cazul eliberării din funcţie, autoritatea sau instituţia publică este
obligată să acorde funcţionarilor un preaviz de 30 de zile calendaristice. În
perioada de preaviz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate
acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic,
fără afectarea drepturilor salariale cuvenite.
În cazurile menţionate la lit.b,c şi d (supra) funcţionarii publici pot fi
eliberaţi din funcţie numai dacă, în perioada de preaviz, nu există posturi
vacante corespunzătoare în cadrul autorităţi sau instituţiei publice sau dacă
aceştia refuză să le ocupe.
În cazurile menţionate la lit.a-d (supra), dacă nu există funcţii publice
vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice,
autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici, în termenul de preaviz, lista funcţiilor publice
vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare,
identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va putea fi transferat în
interesul serviciului sau la cerere.
Funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţie în situaţiile
menţionate la lit.a-d şi f (supra) formează corpul de rezervă al funcţionarilor
publici. Acesta este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
în scopul redistribuirii funcţionarilor care îl compun în funcţii vacante
corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale. Membrii corpului
de rezervă părăsesc acest corp şi îşi pierd calitatea de funcţionar public în
următoarele situaţii:
după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de
rezervă;
în cazul în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
redistribuie funcţionarul într-o funcţie publică vacantă
corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale, iar
acesta o refuză;

90 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
angajarea funcţionarului în baza unui contract de muncă pe o
perioadă mai mare de 12 luni;
la cererea funcţionarului public.
Destituirea din funcţia publică intervine ca sancţiune disciplinară, deci
numai pentru motive imputabile funcţionarului, legea stabilind limitativ
următoarele situaţii:
a) săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri
disciplinare care a avut consecinţe grave;
b) dacă s-a ivit un motiv de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu
acţionează pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile
calendaristice de la data la care a intervenit cazul de
incompatibilitate.
Incompatibilităţile privind funcţionarii publici sunt reglementate la art.94
– 98 din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei1.
Potrivit reglementărilor menţionate, calitatea de funcţionar public este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit,
precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte
activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care
funcţionarul public este suspendat din funcţia publică;
în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi
cu scop lucrativ, din sectorul public;
în calitate de membru al unui grup de interes economic.
De asemenea, funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane
în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe
care o exercită.
Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care
funcţionarii publici respectivi sunt soţi sau rude de gradul I. Interdicţia
persistă şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea de demnitar.
Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul
didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice şi în alte domenii
de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă
cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public potrivit fişei postului.2
Funcţionarii publici, cu excepţia înalţilor funcţionari, pot fi membri ai
partidelor politice legal constituite, însă nu pot fi membri ai organelor de
conducere ale partidelor politice şi le este interzis să exprime sau să apere în
mod public poziţia unui partid politic.
În final, precizăm că încetarea de drept a raportului de serviciu se
constată, iar eliberarea şi destituirea din funcţia publică se dispun, ca regulă,
prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, care
poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ. Instanţa poate
dispune anularea actului şi reîncadrarea funcţionarului în funcţia publică
deţinută.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003
2
Art.52 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 91
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
4.5. Răspunderea funcţionarilor publici
Potrivit art.75 din Statut: “Încălcarea de către funcţionarii publici, cu
vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară,
contravenţională, civilă sau penală, după caz.”
Răspunderea disciplinară este reglementată la art.77 alin.1 din Statut,
după cum urmează: ”Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a
îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de
conduită profesională şi civică prevăzute de lege, constituie abatere
disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.”
În continuare, Statutul conţine prevederi referitoare la faptele ce
constituie abateri disciplinare, sancţiunile aplicabile, precum şi unele
dispoziţii procedurale referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare,
contestarea acesteia de către funcţionarul public nemulţumit şi cazierul
administrativ.
Faptele ce constituie abateri disciplinare, limitativ stabilite de Statut,
sunt următoarele:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absenţe nemotivate la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara
cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii
lucrărilor care au acest caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu
caracter politic;
i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri,
incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege
pentru funcţionarii publici;
k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din
domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici.
Sancţiunile disciplinare, care pot fi aplicate funcţionarilor publici,
pentru abaterile disciplinare, de asemenea, limitativ prevăzute de Statut, la
art.77 alin.3, sunt următoarele:
a) mustrarea scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până
la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau,
după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de 1 la 3
ani;
d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia
publică pe o perioadă de până la un an;
e) destituirea din funcţia publică.
La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de: cauzele
şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul
de vinovăţie a funcţionarului public şi consecinţele abaterii, comportarea
generală în timpul serviciului a funcţionarului public, existenţa în
antecedentele funcţionarului public a altor sancţiuni disciplinare care nu au
fost radiate.

92 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
Sancţiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult un an de la
data sesizării comisiei de disciplină, dar nu mai târziu de 2 ani de la data
săvârşirii abaterii disciplinare.
Dacă fapta funcţionarului public a fost sesizată atât ca abatere
disciplinară, cât şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare
se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de
sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care
instanţa judecătorească dispune achitarea ori încetarea procesului penal.
Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul
public care a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea
administrativă, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are obligaţia de a
interzice accesul acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau,
după caz, de a dispune mutarea temporară a funcţionarului cercetat în cadrul
altui compartiment sau structuri a autorităţii sau instituţiei publice.
Competenţa aplicării sancţiunilor disciplinare revine conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice1, la propunerea comisiei de disciplină, cu
excepţia sancţiunii „mustrare scrisă”, pe care o poate aplica direct.
În cazul înalţilor funcţionari sancţiunile se aplică de cel ce i-a numit
(primul-ministru, ministru, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice
centrale, după caz).
În vederea asigurării dreptului la apărare a funcţionarilor publici şi
pentru a se preveni eventualele abuzuri, în ceea ce priveşte angajarea
răspunderii disciplinare, sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât
după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului
public. Audierea funcţionarului public va trebui să fie consemnată în scris sub
sancţiunea nulităţii. Cu toate acestea, refuzul funcţionarului public, de a se
prezenta la audiere sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile
imputate, nu va împiedica aplicarea sancţiunii disciplinare.

În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice funcţionează comisii de


disciplină, competente să cerceteze abaterile şi să propună sancţiunile.
Comisia de disciplină se constituie printr-un act administrativ al
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi este compusă din 3 membri,
dintre care un reprezentant al sindicatului funcţionarilor publici. În lipsa unui
asemenea sindicat, reprezentantul va fi ales prin votul majorităţii
funcţionalilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.
Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din
5 înalţi funcţionari publici şi se constituie prin decizie a primului-ministru, la
propunerea ministrului administraţiei şi internelor.
Potrivit HG 1344/2007, activitatea comisiilor de disciplină are la bază
următoarele principii:
a) prezumţia de nevinovăţie, principiu conform căruia funcţionarul
public este considerat nevinovat atâta timp cât vinovăţia sa nu a
fost dovedită;
b) garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte
dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în
apărarea sa, de a fi asistat de un apărător sau de a fi reprezentat;
c) celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de
disciplină de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei, cu

1
Este vorba, de fapt, de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică
deţinută de cel sancţionat. Pentru că, de regulă, această persoană este conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice, vom folosi în continuare această sintagmă, pentru
simplificarea exprimării.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 93
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor
prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;
d) contradictorialitatea, care presupune asigurarea posibilităţii
persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire
la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară
pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;
e) proporţionalitatea, principiu conform căruia trebuie respectat un
raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele
săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă să fie
aplicată;
f) legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu
poate propune decât sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;
g) unicitatea sancţiunii, conform căruia pentru o abatere
disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune
disciplinară.

Comisia de disciplină poate fi sesizată de:


- conducătorul autorităţii sau instituţiei publice;
- conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public a cărui faptă este sesizată;
- orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui
funcţionar public.
Sesizarea se depune în termen de maximum 1 an şi 6 luni de la data
săvârşirii faptei.
Comisia de disciplină efectuează procedura de cercetare
administrativă a faptei sesizate ca abatere disciplinară. În acest sens:
- audiază funcţionarul public a cărui faptă constituie obiectul sesizării,
persoana care a formulat sesizarea, precum şi orice alte persoane
ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;
- poate solicita declaraţii scrise persoanelor anterior menţionate;
- poate solicita orice documente care sunt de natură să înlesnească
soluţionarea cazului;
- dezbate cazul şi propune aplicarea uneia dintre sancţiunile
disciplinare prevăzute de Statut, sau clasarea sesizării;
- întocmeşte rapoarte cu privire la cauzele pentru care a fost
sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, persoanei care a formulat sesizarea şi
funcţionarului public în cauză.
Împotriva sancţiunii aplicate, funcţionarul public nemulţumit se poate
adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând modificarea sau
anularea actului administrativ de sancţionare.
Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public se
utilizează cazierul administrativ, act oficial care cuprinde toate sancţiunile
disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate. Cazierul
administrativ este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
În final, trebuie menţionat că Statutul funcţionarilor publici consacră
instituţia reabilitării disciplinare.
Reabilitarea disciplinară constă în înlăturarea oricăror consecinţe ale
aplicării unei sancţiuni disciplinare. Astfel, funcţionarul public, sancţionat şi
reabilitat, se consideră că nu a fost sancţionat niciodată, cu toate efectele
ce decurg de aici (acordarea drepturilor salariale corespunzătoare;
promovarea în trepte, clase, grade etc.) Reabilitarea, ce se materializează
prin radierea sancţiunii respective din cazierul administrativ, operează astfel:

94 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
a) în termen de 6 luni de la aplicare pentru „mustrare scrisă”;
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost
aplicate sancţiunile prevăzute la art. 77 alin.3 lit. b – d (supra);
c) în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituirii.
După cum am arătat, în afară de răspunderea disciplinară,
răspunderea juridică a funcţionarilor publici mai cuprinde: răspunderea
contravenţională, răspunderea civilă şi răspunderea penală.
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în
cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie, în timpul şi în legătură cu
serviciul.
Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
pentru pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau
instituţiei publice în care funcţionează;
pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat
necuvenit;
pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în
calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile; în acest caz vinovăţia
funcţionarului trebuie apreciată prin prisma riscului normal al
serviciului.
Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în
timpul serviciului sau în legătură cu serviciul se angajează potrivit legii
penale.
În cazul în care funcţionarul public a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni care implică
incompatibilitate cu exercitarea unei funcţii publice, conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public. Dacă
instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal,
suspendarea din funcţie încetează, iar funcţionarul respectiv va fi reintegrat
în funcţia publică deţinută şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente
perioadei de suspendare.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea
răspunderii penale, dar fapta funcţionarului public poate fi considerată
abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină.
De la momentul începerii urmăririi penale, în situaţia în care
funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa
numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a
funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice.
Precizăm că aceeaşi faptă poate antrena atât răspunderea
disciplinară, cât şi răspunderea contravenţională şi cea civilă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi succint istoricul funcţiei publice în România
2. Ce este funcţia publică şi funcţionarul public, potrivit reglementărilor
actuale ?
3. Care sunt clasificările funcţiilor publice şi ale funcţionarilor publici ?
4. Ce este Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ?
5. Care sunt drepturile funcţionarilor publici ?

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 95


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
6. Care sunt îndatoririle funcţionarilor publici ?
7. Care sunt principale etape ale carierei funcţionarilor publici ?
8. Cum se face recrutarea funcţionarilor publici ?
9. Cum se face promovarea funcţionarilor publici ?
10. Ce este modificarea raportului de serviciu şi care sunt formele
reglementate de legea română ?
11. Ce este suspendarea raportului de serviciu şi în ce condiţii se produce ?
12. Care sunt cazurile de încetare a raportului de servicu ?
13. Ce fapte constituie abateri disciplinare ale funcţionarilor publici ?
14. Care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici ?

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Calitatea de boierie este desfiinţată de :
a. Legiuirea lui Caragea ;
b. Regulamentele Organice ;
c. Convenţia de la Paris din 1858;
d. Constituţia din 1866.

2. Prima dispoziţie constituţională care impunea adoptarea unei legi privind


condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei publice se
regăseşte în :
a. Statutul lui Cuza ;
b. Constituţia din 1866 ;
c. Constituţia din 1923 ;
d. Constituţia din 1948.

3. Statutul general al funcţionarilor publici a fost adoptat, după Revoluţie,


prin :
a. Ordonanţă de urgenţă ;
b. Decret prezidenţial ;
c. Lege dezbătută în Parlament ;
d. Lege adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului.

4. Nu este condiţie generală de acces în funcţia publică, potrivit actualei


Constituţii:
a. condiţia de a avea cetăţenia română ;
b. condiţia de a avea exclusiv cetăţenia română ;
c. condiţia de a avea domiciliul în România ;
d. condiţiile cumulate de la lit. a şi c.

5. Potrivit actualului Statut, funcţiile publice se împart în categoria înalţilor


funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria
funcţionarilor publici de execuţie, utilizând drept criteriu:
a. nivelul studiilor;
b. nivelul atribuţiilor;
c. specificitatea atribuţiilor;
d. vechimea în funcţia publică.

96 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
6. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează:
a. în subordinea Parlamentului;
b. în subordinea Guvernului;
c. în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
d. ca organ autonom care se subordonează numai legii.

7. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, nu implică exerciţiul


prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:
a. de protocol;
b. de gestionare a resurselor umane;
c. de audit public intern;
d. activităţile realizate în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice.

8. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, implică exerciţiul


prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:
a. realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice;
b. activităţile de secretariat;
c. activităţile de gospodărire;
d. activităţile administrative.

9. Funcţiile publice se împart în trei clase, potrivit criteriului:


a. specificităţii atribuţiilor;
b. nivelului studiilor;
c. nivelului atribuţiilor;
d. continuităţii carierei.

10. Obligaţia de imparţialitate impune funcţionarului ca :


a. în exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea
sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase ;
b. în afara serviciului să se abţină de la exprimarea opiniilor personale
cu privire la autorităţile publice ;
c. în viaţa particulară să nu comită gesturi care să provoace scandal
sau dispreţ public;
d. în cadrul relaţiilor de serviciu să se conformeze dispoziţiilor
superiorului ierarhic.

11. Dreptul la carieră semnifică :


a. garantarea stabilităţii în funcţie ;
b. apărarea împotriva defăimării ;
c. posibilitatea de a avansa în funcţie, potrivit meritelor personale;
d. accesul la funcţiile de conducere, pe baza relaţiilor politice.

12. Funcţia publică nu poate fi cumulată cu :


a. un mandat eligibil ;
b. calitatea de cadru didactic ;
c. activitatea de cercetare ştiinţifică ;
d. activitatea de creaţie literar-artistică.

13. Reglementările privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru


ocuparea funcţiilor publice se bazează pe selecţia :
a. după merit ;
b. după vârstă ;
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 97
STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
c. după sex ;
d. după apartenenţă politică.

14. Potrivit Statutului funcţionarilor publici, modalitatea de învestire în funcţia


publică este :
a. alegerea directă ;
b. alegerea indirectă;
c. numirea;
d. încheierea unui contract de muncă.

15. Forma scrisă a actului de numire într-o funcţie publică este o condiţie :
a. ad probationem ;
b. ad validitatem ;
c. facultativă;
d. supletivă.

16. Nu este o condiţie de participare la concursul pentru ocuparea funcţiei de


şef serviciu:
a. vechimea în specialitatea studiilor de minimum 4 ani;
b. deţinerea unei funcţii publice din clasa I;
c. să fie absolvent de masterat sau de strudii postuniversitare în
domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea
studiilor necesare exercitării funcţiei;
d. îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în fişa postului.

17. Detaşarea se poate dispune:


a. pentru cel mult 60 de zile calendaristice, fără nici o excepţie;
b. pentru cel mult 90 de zile calendaristice, fără nici o excepţie;
c. pentru cel mult 6 luni, fără nici o excepţie;
d. pentru cel mult 6 luni, ca regulă, perioadă care poate fi depăşită, pe
cale de excepţie, cu acordul scris al funcţionarului.

18. Raportul de serviciu se suspendă de drept:


a. prin eliberare din funcţia publică;
b. prin destituire din funcţia publică;
c. prin demisie;
d. pe perioada în care funcţionarul este arestat preventiv.

19. Cea mai uşoară sancţiune disciplinară care poate fi aplicată


funcţionarului public, potrivit actualului Statut, este :
a. blamul;
b. avertismentul ;
c. mustrarea ;
d. mustrarea scrisă.

20. Sancţiunea disciplinară se poate aplică funcţionarului public:


a. în termen de o lună de la data săvârşirii abaterii;
b. în termen de cel mult 3 luni de la data săvârşirii abaterii;
c. în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterii;
d. în termen de cel mult 2 ani de la data săvârşirii abaterii.

98 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
21. În cazul înalţilor funcţionari publici sancţiunile disciplinare se aplică de:
a. titularul dreptului de numire;
b. comisia de disciplină;
c. o comisie specială, constituită din 5 înalţi funcţionari publici, prin
dispoziţie a primului-ministru;
d. Preşedintele României

22. Principiul celerităţii procedurii, care stă la baza activităţii comisiilor de


disciplină, semnifică:
a. prezumţia că funcţionarul este nevinovat, atâta timp cât vinovăţia sa
nu a fost dovedită;
b. obligaţia comisiei de a proceda fără întârziere la soluţionarea
cauzei;
c. stabilirea unui raport corect între gravitatea abaterii şi gravitatea
sancţiunii aplicate;
d. faptul că pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o
singură sancţiune disciplinară.

23. Reabilitarea operează, în cazul destituirii:


a. în termen de 6 luni de la data aplicării;
b. în termen de un an de la data aplicării;
c. în termen de 7 ani de la data aplicării;
d. niciodată.

24. Se dau propoziţiile: A – Împotriva sancţiunii „mustrare scrisă”,


funcţionarul public nu se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
B – Pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură
sancţiune disciplinară. C – Refuzul funcţionarului public de a semna o
declaraţie privitoare la abaterea imputată împiedică aplicarea sancţiunii
disciplinare.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

25. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarul public sancţionat şi reabilitat se


consideră că nu a fost sancţionat niciodată. B – Răspunderea civilă a
funcţionarului public nu operează în cazul nerestituirii, în termenele legale, a
sumelor ce i s-ai acordat necuvenit. C – Răspunderea disciplinară a
funcţionarului public se poate cumula cu răspunderea civilă şi cu cea penală.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 99
ANEXA 1

ANEXA 1

PRECIZĂRI PRIVIND RUDENIA ŞI AFINITATEA

RUDENIA1
Este legătura de sânge, întemeiată pe faptul naşterii, reglementată de
art.45,46 din Codul familiei şi art.660-663 din Codul civil. Şirul de persoane
între care există rudenie se numeşte linie de rudenie. Rudenia în linie
dreaptă este legătura dintre persoanele care coboară unele din altele.
Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care au un autor
comun. Gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor intervenite.

REPREZENTARE GRAFICĂ EXEMPLIFICATIVĂ

Ssx
- Fie x persoana a cărei rudenie se
stabileşte ;
Sx - Rudele în linie dreaptă de gradul 1
ale lui x sunt Tx şi Fx.
- Rudă în linie dreaptă de gradul 2
Bx este Bx .
- Rudă în linie dreaptă de gradul 3
este Sx .
Tx - Rudă în linie dreaptă de gradul 4
Ux este Ssx .

- Rudă în linie colaterală de gr.2 este


Fr.x
Fr.x .
X - Rudă în linie colaterală de gr.3 este
Vx Ux .
Fx Nx - Rudă în linie colaterală de gr.4 este
Vx .

1
I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti – 1998, pp.223-295.
100 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
ANEXA 1

AFINITATEA2
- Nu este definită de lege şi nu se bazează pe legătura de sânge;
- Se admite că este legătura dintre soţ şi rudele celuilalt soţ.
Caracteristici:
- Un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi fel şi în
acelaşi grad;
- Concubinajul nu dă naştere la afinitate;
- Afinitatea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, de
exemplu între cuscri;
- Legătura de afinitate încetează o dată cu încetarea căsătoriei.
- Proba afinităţii se face prin dovada căsătoriei şi a rudeniei.
PRECIZARE : Între soţi nu există nici rudenie nici afinitate.

REPREZENTARE GRAFICĂ EXEMPLIFICATIVĂ

Bs
- Socrul(Ts) este afin în linie dreaptă
de gr.1;
- Bunicul soţiei(Bs) este afin în linie
dreaptă de gr.2;
Ts Us - Cumnatul(Fs) este afin în linie
colaterală de gr.2;
- Nepotul soţiei(Ns) este afin în linie
Soţ Soţie colaterală de gr.3;
Fs Vs - Unchiul soţiei(Us) este afin în linie
colaterală de gr. 3;
- Vărul primar al soţiei(Vs) este afin în
Ns linie colaterală de gr.4.

2
I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti – 1998, pp.300-302.
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 101
BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE
(Lucrările sunt prezentate în ordinea apariţiei)

1. J.-F. LEMARIGNIER, La France médiévale – Institutions, et société,


Ed. ARMAND COLIN, Paris, 1970;

2. B. DUŢESCU, Etica profesiunii medicale, EDITURA DIDACTICĂ şI


PEDAGOGICĂ, Bucureşti, 1980;

3. J. ZILLER, Administrations comparées - Les systèmes politico-


administratifs de l’Europe des Douze, Ed. MONTCHRESTIEN, Paris,
1993;

4. Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris, 1993;


5. I.VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, R.A.
MONITORUL OFICIAL, Bucureşti, 1994;

6. F. CHAMBON, O. GASPON, La déontologie administrative, Librairie


générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1996;

7. V. VEDINAŞ, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti,


1998;

8. V. VEDINAŞ, Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul


funcţionarilor publici – comentată, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti, 2000;

9. A.B. TRIF, V. ASTĂRĂSTOAE, Responsabilitatea juridică medicală


în România – Premise pentru un viitor drept medical, Ed. POLIROM,
Iaşi, 2000;

10. A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Vol.I, ediţia 4, Ed.


ALL BECK, Bucureşti, 2005;

11. V. PRISECARU, Funcţionarii publici, Ed. ALL BECK, Bucureşti,


2004;

12. D.A.TOFAN, Drept administrativ, vol.I, ediţia 2, Ed. C.H. BECK,


Bucureşti, 2008;

13. Ghe. MOROIANU, Statutul profesiilor liberale, Ed. UNIVERSUL


JURIDIC, Bucureşti, 2008;

14. R. N. PETRESCU, Drept administrativ, Ed. HAMANGIU, Bucureşti,


2009;

15.V. VEDINAŞ, Statutul Funcţionarilor publici – comentarii, doctrină,


legislaţie, jurisprudenţă, Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2009.

102 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE

REZOLVAREA TESTELOR

Cap.1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MORALA, ETICA ŞI


DEONTOLOGIA

1. Respectarea normei juridice este asigurată prin:


a. forţa tradiţiilor;
b. forţa de constrângere a statului;
c. forţa opiniei publice.

2. Morala asigură respectarea normelor de convieţuire prin:


a. forţa de constrângere a statului;
b. intermediul instanţelor judecătoreşti;
c. intermediul liberului arbitru;
d. forţa educaţiei.

3. Moravurile sunt:
a. ansamblul cunoştinţelor despre morală;
b. relaţiile morale, cu un caracter relativ stabil, care caracterizează o
societate dată;
c. normele de convieţuire socială.

4. Etica este:
a. un fenomen social, formă a conştiinţei sociale;
b. doctrina despre morală;
c. ansamblul relaţiilor morale;
d. ansamblul judecăţilor şi sentimentelor morale.

5. Conştiinţa individuală este:


a. ansamblul normelor morale;
b. ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune majorităţii membrilor
unei societăţi;
c. cunoaşterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă
şi mediul înconjurător.

6. Se dau propoziţiile: A - În limbajul comun, conceptele „etică” şi „morală” se


utilizează deseori ca sinonime. B – Conştiinţa socială este cunoaşterea
reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi mediul care îl
înconjoară. C – Numai în cazul eticii şi moralei se produce o confuziune între
cuvântul care desemnează ştiinţa şi cuvântul care desemnează obiectul de
studiu al acesteia.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 103
TESTELE REZOLVATE

7. Liberul arbitru este o categorie:


a. sportivă;
b. etică;
c. a dreptului comercial;

8. În sfera moralei nu se înscriu:


a. normele juridice;
b. moravurile;
c. atitudinea oamenilor faţă de normele existente în societatea dată;
d. relaţiile morale.

9. Se dau propoziţiile: A – Norma morală se poate impune prin constrângere


statală. B – Morala nu cuprinde sentimentele şi sentimentele morale. C –
Există o serie de categorii, care reflectă problematica moralei, de uz general
în etică.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă.

10. Deontologie este o denumire dată unui curent al eticii:


a. potrivit concepţiei actuale despre deontologie;
b. de către grupurile sociale compuse din persoane care desfăşoară
anumite activităţi specializate;
c. potrivit concepţiei lui Bentham;
d. potrivit concepţiei privind ordinea publică.

Cap.2. DEONTOLOGIA PROFESIUNILOR LIBERE CLASICE

1. Liber-profesionistul :
a. are calitatea de angajat cu contract de muncă;
b. are calitatea de angajat prin act unilateral de numire;
c. îşi câştigă, în principiu, existenţă pe cont propriu;
d. are o remuneraţie cu caracter comercial.
2. Se dau propoziţiile: A – Cuvântul „deontologie” are două sensuri: sensul
comun şi sensul strict. B – „Deontologia”, în sens strict, este ansamblul de
reguli, de natură sau de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, indiferent
dacă există sau nu un mecanism sancţionator care să asigure respectarea
lor. C - – „Deontologia”, în sens larg, este ansamblul de reguli, de natură sau
de sorginte etică, aplicabile unei profesiuni, receptate în dreptul pozitiv,
precum şi mecanismul sancţionator ataşat.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

104 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE

3. ”Jurământul lui Hipocrate” se presupune că datează :


a. din ”secolul lui Pericle”;
b. din mileniul V î.e.n.;
c. din sec.V e.n.;
d. din epoca fanarioţilor.

4. Apariţia şi dezvoltarea deontologiei au fost determinate de:


a. voinţa statului;
b. practica judiciară;
c. nevoia de încredere şi prestigiu a unui grup profesional, pentru a-şi
putea exercita în bune condiţii funcţia socială.

5. În cazul profesiunii medicale, este nedeontologică:


a. acordarea îngrijirii medicale în afara programului de lucru, în caz
de urgenţă;
b. colaborarea cu o instituţie de îngrijire în care medicul nu îşi
păstrează independenţa profesională;
c. certificare situaţiilor de natură medicală constatate personal;
d. păstrarea secretului cu privire la informaţiile încredinţate de
pacient.

6. Normele deontologice:
a. nu diferă de normele etice general valabile;
b. diferă de normele etice general valabile, însă nu le exclud;
c. diferă de normele etice general valabile şi exclud aplicarea
acestora.

7. Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România:


a. exclude răspunderea penală;
b. exclude răspunderea civilă;
c. exclude răspunderea contravenţională;
d. nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă.

8. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:


a. faptul că organelor profesiunii nu le este recunoscută competenţa
de a stabili norme deontologice;
b. existenţa dreptului profesional;
c. existenţa dreptului deontologic.

9. Se dau propoziţiile: A – Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiei de


medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România era o lege-cadru. B – Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii interzice exercitarea profesiei de medic, oricărui cetăţean străin. C –
Amenda nu face parte dintre sancţiunile disciplinare aplicabile medicilor din
România.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 105


TESTELE REZOLVATE
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă.

10. O profesiune posedă o deontologie reală, dacă:


a. este reglementată prin lege;
b. sunt întrunite ambele laturi ale deontologiei: obiectivă şi subiectivă;
c. respectarea regulilor deontologice este garantată printr-un
mecanism sancţionator intern.

11. Valoarea fundamentală a deontologiei profesiunii de avocat este:


a. apărarea interesului general;
b. obţinerea, prin orice mijloace, a rezultatului dorit de client;
c. devotamentul pentru apărarea drepturilor clientului, în faţa
autorităţilor publice, prin utilizarea tuturor mijloacelor legale;
d. obţinerea unor onorarii cât mai mari din partea clientului.

12. Aplicarea normelor deontologice internaţionale revine:


a. organizaţiilor profesionale internaţionale;
b. statului;
c. organizaţiilor profesionale naţionale.

13. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de


avocat în România, republicată, nu este o condiţie indispensabilă pentru
activitatea avocatului:
a. independenţa;
b. dobândirea titlului de doctor în drept;
c. stabilirea de relaţii de încredere cu clientul;
d. păstrarea secretului profesional.

14. Este o valoare etică general valabilă:


a. păstrarea secretului profesional;
b. nediscriminarea între bolnavi;
c. onestitatea.

15. Potrivit Legii nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de


avocat în România, republicată, activitatea avocatului se realizează prin:
a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
b. emiterea de acte de autoritate;
c. aranjamente cu judecătorii şi procurorii;
d. utilizarea reclamei în vederea dobândirii clientelei.

16. Este o valoare deontologică a mai multor profesiuni:


a. păstrarea secretului profesional;
b. onestitatea;
c. nediscriminarea între bolnavi.

17. Potrivit Legii nr.51/1995, republicată, este un caz de nedemnitate, care


împiedică exerciţiul profesiei de avocat :
a. interdicţia de a exercita profesia, stabilită printr-o hotărâre
disciplinară;
b. desfăşurarea unei activităţi salariate în cadrul altei profesii;
c. exercitarea nemijlocită a faptelor de comerţ;
d. exercitarea unei ocupaţii care lezează bunele moravuri.

106 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE
18. Este o valoare deontologică specifică:
a. onestitatea;
b. nediscriminarea între bolnavi;
c. păstrarea secretului profesional.

19. Se dă propoziţia incompletă: „Avocatul este supus interdicţiei de a-şi


exercita profesia în faţa unei instanţe judecătoreşti unde este judecător...”.
Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca
propoziţia să fie adevărată.
a. naşul de cununie;
b. vărul primar;
c. unchiul;
d. vărul primar al soţiei.

20. „Prejudicierea onoarei”:


a. poate fi definită strict, prin texte normative;
b. poate fi încadrată într-o ipoteză care să precizeze toate situaţiile
posibile;
c. este o noţiune nedeterminată;

21. Deontologia a intrat în dreptul pozitiv, mai ales sub forma:


a. dreptului penal;
b. dreptului civil;
c. dreptului disciplinar;
d. dreptului comercial.

22. Are un caracter cominatoriu:


a. blamul;
b. avertismentul;
v. mustrarea.

23. Se dau propoziţiile: A – O caracteristică a deontologiei este


imposibilitatea unei codificări complete. B – „Onoarea” şi „prestigiul” pot fi
strict determinate prin texte normative. C – Textele care enumeră, pentru o
profesiune, pedepsele disciplinare sunt limitative.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

24. Indicaţi cea mai gravă sancţiune dintre cele enumerate mai jos:
a. avertismentul;
b. blamul;
c. suspendarea exerciţiului profesiei.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 107


TESTELE REZOLVATE
25. Jurisdicţiile profesionale, alese în cadrul profesiei, sancţionează atingerile
aduse deontologiei lor:
a. prin pedepse penale;
b. prin pedepse civile;
c. prin pedepse disciplinare;
d. prin pedepse contravenţionale.

26. Textele care enumeră, pentru o profesie, sancţiunile disciplinare sunt:


a. limitative;
b. orientative;
c. exemplificative.

27. Deciziile adoptate de jurisdicţiile profesionale:


a. pot fi anulate de instanţele judiciare;
b. pot fi anulate numai de jurisdicţiile profesionale superioare;
c. nu pot fi atacate în faţa instanţelor judiciare;
d. pot fi anulate numai de autorităţile administrative cu activitate
jurisdicţională.

28. În cazul profesiunilor pentru care legislaţia nu impune o organizare


naţională:
a. nu se pot constitui grupuri profesionale;
b. respectarea regulilor de conduită profesională este asigurată de
stat;
c. grupurile profesionale se pot constitui în mod liber.

29. Se dau propoziţiile: A – Ca principiu, decizia luată de instanţa


disciplinară, competentă în materie de deontologie, este independentă de
deciziile luate de instanţele judecătoreşti civile sau penale, în aceeaşi speţă.
B – Ca principiu, jurisdicţia disciplinară poate condamna inculpatul achitat de
jurisdicţia penală. C – Jurisdicţia disciplinară îşi poate întemeia condamnarea
pe un fapt negat în mod expres de jurisdicţia penală.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

30. Profesionistul sancţionat pe nedrept de o jurisdicţie profesională:


a. nu se poate adresa instanţei judiciare;
b. poate cere instanţei judiciare atât anularea sancţiunii, cât şi
acordarea de despăgubiri;
c. poate cere instanţei judiciare numai anularea sancţiunii.
31. În principiu, regulile deontologice:
a. obligă judecătorul civil;
b. obligă judecătorul penal;
c. obligă judecătorul administrativ;
d. nu obligă nici judecătorul civil, nici judecătorul penal.

108 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE
32. Dreptul deontologic nu cuprinde:
a. reglementări privind jurisdicţiile profesionale;
b. reglementări prin care se stabilesc obligaţii pentru persoane care nu
aparţin profesiei;
c. reglementări privind procedura de aplicare a sancţiunilor.

33. Nu este un element constitutiv al deontologiei, în sens strict:


a. organizarea profesiunii este reglementată prin lege;
b. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a stabili
norme deontologice;
c. jurisdicţia profesională are competenţa de a pronunţa condamnări
direct executorii prin forţa publică, împotriva unui profesionist;
d. organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a
sancţiona încălcarea normelor deontologice.

34. Pentru aceeaşi faptă:


a. se pot pronunţa două suspendări ale exerciţiului unei profesii, una
ca sancţiune disciplinară, cealaltă ca sancţiune penală, care se vor
aplica independent una faţă de cealaltă;
b. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca
sancţiune disciplinară;
c. se poate pronunţa suspendarea exerciţiului unei profesii, numai ca
sancţiune penală.

35. Se dau propoziţiile: A – Latura obiectivă a deontologiei este suficientă


pentru ca o profesiune să posede o deontologie reală. B – Latura subiectivă
a deontologiei poate fi impusă numai prin represiune. C - Aplicarea normelor
deontologice internaţionale revine organizaţiilor naţionale ale profesiunii.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

36. Prima formă a jurământului profesional pentru absolvenţii facultăţilor de


medicină a fost adoptată:
a. prin Declaraţia de la Geneva, din 1975, a Asociaţiei Medicale
Mondiale;
b. de Reuniunea de la Geneva, din 1948, a Asociaţiei Medicale
Mondiale;
c. de conferinţa de la Versailles din 1921.

37. Valorile apărate de deontologia unei profesiuni, determinate de misiunea


socială care îi revine, sunt:
a. valorile etice general valabile;
b. valorile comune mai multor profesiuni;
c. valorile specifice;
d. valorile comerciale.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 109


TESTELE REZOLVATE

Cap.3. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1. Se dau propoziţiile: A – Funcţia publică este un grup social alcătuit din


profesionişti având aceeaşi specializare. B – Funcţia publică este o
profesiune heterogenă. C – Nu există reguli generale comune privind
accesul în funcţia publică de carieră.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă.

2. În sens restrâns, prin funcţionari publici se înţelege:


a. toate persoanele care prestează o activitate remunerată din fonduri
publice;
b. membrii guvernului;
c. funcţionarii de carieră din administraţia publică;
d. magistraţii.

3. Organizarea corpurilor de funcţionari publici se realizează actualmente


prin legi care poartă denumirea de:
a. cod;
b. regulament;
c. statut;

4. Se dă propoziţia incompletă: „ Competenţa organelor profesiunii, din


cadrul funcţiei publice este... competenţa organelor profesiunilor liberale.”
Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca
propoziţia să fie adevărată.
a. mai restrânsă decât;
b. mai largă decât;
c. egală cu.

5. Misiunea generală comună a funcţionarilor publici este:


a. servirea intereselor şefilor ierarhici;
b. realizarea interesului general prin intermediul unui serviciu public;
c. realizarea intereselor partidului aflat la guvernare;
d. apărarea drepturilor cetăţenilor, în faţa autorităţilor publice.

6. Deontologia administrativă este:


a. autoritară;
b. democratică;
c. anarhică.

7. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarii publici apar odată cu prăbuşirea


Imperiului Roman, pentru a servi principiul res-publica. B – În Franţa, până în
sec. XII, edificiul social s-a bazat pe legăturile personale şi contractuale. C –
Legitimitatea acţiunii administraţiei publice este dată de realizarea interesului
general.
Alegeţi varianta corectă:

110 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
adevărată;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă.

8. Principiul care a deschis calea funcţiilor publice permanente, în Franţa,


este:
a. principiul perpetuităţii;
b. principiul unităţii domeniului regatului;
c. principiul inalienabilităţii domeniului regatului;
d. principiul indisponibilităţii coroanei şi continuităţii regalităţii.

9. În Franţa, promotorul separării finanţelor regelui de finanţele statului a fost:


a. Richelieu;
b. Colbert;
c. Mazarin;
d. Carnot.

10. Organele profesiunii, din cadrul funcţiei publice:


a. au competenţa exclusivă de a aplica sancţiuni disciplinare;
b. nu au nicio legătură cu aplicarea sancţiunilor disciplinare;
c. participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare.

11. Se poate vorbi de deontologie în cazul:


a. deputaţilor;
b. senatorilor;
c. membrilor guvernulu;
d. magistraţilor.

12. Sunt valorile specifice deontologiei judiciare:


a. independenţa şi imparţialitatea judecătorilor;
b. apărarea intereselor celui acuzat într-un proces;
c. apărarea intereselor statului în cauzele pe care le judecă;
d. asigurarea continuităţii serviciilor publice.

13. Se dau propoziţiile: A – Funcţia socială a magistratului este de a impune


supremaţia legii, prin soluţionarea litigiilor deduse judecăţii. B – Organelor
corpului magistraţilor nu le este recunoscută competenţa de a sancţiona
încălcarea normelor deontologice. C – O caracteristică a deontologiei
magistraţilor este exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor profesiunii.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 111


TESTELE REZOLVATE

14. Judecătorii inamovibili:


a. pot să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigiile comerciale;
b. pot fi transferaţi în interesul serviciului, fără acordul lor;
c. nu pot fi avansaţi fără acordul lor;
d. pot refuza să judece dacă legea este neclară sau incompletă.

15. Funcţia de magistrat nu este incompatibilă cu:


a. unele activităţi didactice;
b. mandatul parlamentar;
c. mandatul de consilier judeţean;
d. funcţia de ministru al justiţiei.

16. Se dau propoziţiile: A – Judecătorul poate refuza să judece pe motiv că


legea este neclară. B – Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi exprime
public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfăşurare. C –
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte secretul profesional.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
c. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
adevărată;
d. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă.

17. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din :


a. 13 membri;
b. 15 membri;
c. 19 membri;
d. 21 membri.

18. Care dintre următoarele sancţiuni disciplinare este aplicabilă


magistraţilor :
a. observaţia;
b. atenţionarea;
c. avertismentul;
d. votul de blam.

19. Recursul împotriva sancţiunii aplicate magistratului de către Consiliul


Superior al Magistraturii se soluţionează de:
a. Curtea Constituţională;
b. Curtea de Conturi;
c. Avocatul Poporului;
d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 7 judecători;
e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 9 judecători.

20. Latura subiectivă a deontologiei administrative se poate realiza prin:


a. elaborarea unui Cod deontologic cât mai amănunţit;
b. multiplicarea sancţiunilor contravenţionale;
c. printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi
corespunzătoare în cadrul administraţiei publice;

112 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE
d. prin multiplicarea şi agravarea sancţiunilor penale.

21. Profesionalizarea funcţiei publice atinge maturitatea :


a. la sfârşitul sec. XVIII;
b. la sfârşitul sec.XIX;
c. în a doua jumătate a sec.XX;
d. la începutul sec. XXI.

22. Organele cu caracter profesional ale corpurilor de funcţionari publici au,


de regulă, un rol:
a. decizional;
b. consultativ;
c. facultativ;
d. supletiv.

23. În cazul funcţionarilor publici, competenţa aplicării sancţiunilor


disciplinare aparţine:
a. conducerii instituţiei;
b. jurisdicţiilor profesionale;
c. instanţele judiciare de drept comun;
d. instanţei de contencios administrativ.

24. Principiul transparenţei impune ca:


a. administraţia să respecte şi să asigure respectarea legii;
b. administraţia să nu opereze nici o discriminare;
c. administraţia să-şi motiveze actele;
d. serviciile publice prestate de administraţie să aibă un caracter
continuu.

25. Încalcă în mod evident deontologia următoarea faptă a funcţionarului


public:
a. absenţa nemotivată de la serviciu;
b. întârzierea în efectuarea lucrărilor;
c. întârzierea repetată de la serviciu;
d. comportarea necorespunzătoare în familie, care aduce atingere
onoarei funcţionarului public.

Cap.4. STATUTUL FUNCŢIONARILOR DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN


ROMÂNIA

1. Calitatea de boierie este desfiinţată de :


a. Legiuirea lui Caragea ;
b. Regulamentele Organice ;
c. Convenţia de la Paris din 1858;
d. Constituţia din 1866.

2. Prima dispoziţie constituţională care impunea adoptarea unei legi privind


condiţiile de admisibilitate şi de avansare în funcţiile administraţiei publice se
regăseşte în :
a. Statutul lui Cuza ;
b. Constituţia din 1866 ;
c. Constituţia din 1923 ;
d. Constituţia din 1948.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 113


TESTELE REZOLVATE

3. Statutul general al funcţionarilor publici a fost adoptat, după Revoluţie,


prin :
a. Ordonanţă de urgenţă ;
b. Decret prezidenţial ;
c. Lege dezbătută în Parlament ;
d. Lege adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului.

4. Nu este condiţie generală de acces în funcţia publică, potrivit actualei


Constituţii:
a. condiţia de a avea cetăţenia română ;
b. condiţia de a avea exclusiv cetăţenia română ;
c. condiţia de a avea domiciliul în România ;
d. condiţiile cumulate de la lit. a şi c.

5. Potrivit actualului Statut, funcţiile publice se împart în categoria înalţilor


funcţionari publici, categoria funcţionarilor publici de conducere şi categoria
funcţionarilor publici de execuţie, utilizând drept criteriu:
a. nivelul studiilor;
b. nivelul atribuţiilor;
c. specificitatea atribuţiilor;
d. vechimea în funcţia publică.

6. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici funcţionează:


a. în subordinea Parlamentului;
b. în subordinea Guvernului;
c. în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
d. ca organ autonom care se subordonează numai legii.

7. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, nu implică exerciţiul


prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:
a. de protocol;
b. de gestionare a resurselor umane;
c. de audit public intern;
d. activităţile realizate în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice.

8. Potrivit Statutului actual al funcţionarilor publici, implică exerciţiul


prerogativelor de putere publică următoarele activităţi:
a. realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice;
b. activităţile de secretariat;
c. activităţile de gospodărire;
d. activităţile administrative.

9. Funcţiile publice se împart în trei clase, potrivit criteriului:


a. specificităţii atribuţiilor;
b. nivelului studiilor;
c. nivelului atribuţiilor;
d. continuităţii carierei.

114 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI


TESTELE REZOLVATE
10. Obligaţia de imparţialitate impune funcţionarului ca :
a. în exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la exprimarea
sau manifestarea convingerilor sale politice sau religioase ;
b. în afara serviciului să se abţină de la exprimarea opiniilor personale
cu privire la autorităţile publice ;
c. în viaţa particulară să nu comită gesturi care să provoace scandal
sau dispreţ public;
d. în cadrul relaţiilor de serviciu să se conformeze dispoziţiilor
superiorului ierarhic.

11. Dreptul la carieră semnifică :


a. garantarea stabilităţii în funcţie ;
b. apărarea împotriva defăimării ;
c. posibilitatea de a avansa în funcţie, potrivit meritelor personale;
d. accesul la funcţiile de conducere, pe baza relaţiilor politice.

12. Funcţia publică nu poate fi cumulată cu :


a. un mandat eligibil ;
b. calitatea de cadru didactic ;
c. activitatea de cercetare ştiinţifică ;
d. activitatea de creaţie literar-artistică.

13. Reglementările privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru


ocuparea funcţiilor publice se bazează pe selecţia :
a. după merit ;
b. după vârstă ;
c. după sex ;
d. după apartenenţă politică.

14. Potrivit Statutului funcţionarilor publici, modalitatea de învestire în funcţia


publică este :
a. alegerea directă ;
b. alegerea indirectă;
c. numirea;
d. încheierea unui contract de muncă.

15. Forma scrisă a actului de numire într-o funcţie publică este o condiţie :
a. ad probationem ;
b. ad validitatem ;
c. facultativă;
d. supletivă.

16. Nu este o condiţie de participare la concursul pentru ocuparea funcţiei de


şef serviciu:
a. vechimea în specialitatea studiilor de minimum 4 ani;
b. deţinerea unei funcţii publice din clasa I;
c. să fie absolvent de masterat sau de strudii postuniversitare în
domeniul administraţiei publice, management sau în specialitatea
studiilor necesare exercitării funcţiei;
d. îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în fişa postului.

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 115


TESTELE REZOLVATE
17. Detaşarea se poate dispune:
a. pentru cel mult 60 de zile calendaristice, fără nici o excepţie;
b. pentru cel mult 90 de zile calendaristice, fără nici o excepţie;
c. pentru cel mult 6 luni, fără nici o excepţie;
d. pentru cel mult 6 luni, ca regulă, perioadă care poate fi depăşită, pe
cale de excepţie, cu acordul scris al funcţionarului.

18. Raportul de serviciu se suspendă de drept:


a. prin eliberare din funcţia publică;
b. prin destituire din funcţia publică;
c. prin demisie;
d. pe perioada în care funcţionarul este arestat preventiv.

19. Cea mai uşoară sancţiune disciplinară care poate fi aplicată


funcţionarului public, potrivit actualului Statut, este :
a. blamul;
b. avertismentul ;
c. mustrarea ;
d. mustrarea scrisă.

20. Sancţiunea disciplinară se poate aplică funcţionarului public:


a. în termen de o lună de la data săvârşirii abaterii;
b. în termen de cel mult 3 luni de la data săvârşirii abaterii;
c. în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterii;
d. în termen de cel mult 2 ani de la data săvârşirii abaterii.

21. În cazul înalţilor funcţionari publici sancţiunile disciplinare se aplică de:


a. titularul dreptului de numire;
b. comisia de disciplină;
c. o comisie specială, constituită din 5 înalţi funcţionari publici, prin
dispoziţie a primului-ministru;
d. Preşedintele României

22. Principiul celerităţii procedurii, care stă la baza activităţii comisiilor de


disciplină, semnifică:
a. prezumţia că funcţionarul este nevinovat, atâta timp cât vinovăţia sa
nu a fost dovedită;
b. obligaţia comisiei de a proceda fără întârziere la soluţionarea
cauzei;
c. stabilirea unui raport corect între gravitatea abaterii şi gravitatea
sancţiunii aplicate;
d. faptul că pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o
singură sancţiune disciplinară.

23. Reabilitarea operează, în cazul destituirii:


a. în termen de 6 luni de la data aplicării;
b. în termen de un an de la data aplicării;
c. în termen de 7 ani de la data aplicării;
d. niciodată.

24. Se dau propoziţiile: A – Împotriva sancţiunii „mustrare scrisă”,


funcţionarul public nu se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
B – Pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură
116 DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI
TESTELE REZOLVATE
sancţiune disciplinară. C – Refuzul funcţionarului public de a semna o
declaraţie privitoare la abaterea imputată împiedică aplicarea sancţiunii
disciplinare.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

25. Se dau propoziţiile: A – Funcţionarul public sancţionat şi reabilitat se


consideră că nu a fost sancţionat niciodată. B – Răspunderea civilă a
funcţionarului public nu operează în cazul nerestituirii, în termenele legale, a
sumelor ce i s-ai acordat necuvenit. C – Răspunderea disciplinară a
funcţionarului public se poate cumula cu răspunderea civilă şi cu cea penală.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
b. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
d. propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI 117


Universitatea “Dunărea de Jos”

DEONTOLOGIA ŞI STATUTUL
FUNCŢIONARILOR PUBLICI

LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2011
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de ştiinţe juridice, sociale şi politice


Specializarea administraţie publică
Anul II/ ID

Оценить