19

Despre rugăciuni
care nu se ridică
dincolo de tavan

L
ui Florin îi plăcea să se roage. A venit într-o seară pe
la mine, pentru că locuiam atunci în Poiana Câmpina,
aproape de gară, iar a doua zi el urma să plece devreme.
Şi când s-a făcut târziu, l-am lăsat în camera alăturată gata pentru
rugăciunea de culcare. Intru peste cinci minute să-l mai întreb
ceva, iar el era pe genunchi. Încerc peste alte cinci minute, dar
Florin încă se ruga. Mai aştept precum porumbelul lui Noe,
alte cinci minute şi întredeschid uşa. Florin era tot pe genunchi,
sprijinit de pat. Am rămas uimit. Eram sigur că nu simulează doar
că să mă impresioneze pe mine cu „ia-uite-ce-bun-creştin-sunt-e
u-măi-păcătosule”, ci că îi plăcea să se roage, să stea de vorbă cu
Dumnezeu. Putea să o facă şi întins în pat, cu ochii închişi dar, de
teama somnului şi dintr-o obişnuinţă sănătoasă, prefera altfel.
Până atunci, rugăciunea era pentru mine un ritual care trebuia
împlinit pentru că doream să ajung în cer. Nu îmi plăcea să mă rog,
dar o făceam seara, deoarece îmi dădeam seama că fără rugăciune,
şansele mele la judecata de apoi vor fi foarte mici. Rugăciuni de
un minut acasă, că doar ce să Îi mai spun eu Omnipotentului şi
172 OVIDIU RĂDULESCU

Omniscientului ceea ce El deja ştie mai bine. Observasem şi la

alţii din biserică, rugători specialişti, „tehnicile”: durată, poziţie
şi număr de cuvinte pe minut. De multe ori trăgeam concluzia că
astfel de rugăciuni nu se ridică decât până la tavan.
Bine, dar ale mele nu se ridicau nici deasupra podelei… Cum
să fac? Să flaşnetez spre cer pagini din cărţi de rugăciuni? Să ascult
cum se roagă „veteranii”? Fraze gen:
- strânge-ne în banda iubirii...
- Tu, care eşti sus şi pretutindeni de faţă, cercetează-ne fără
deosebire...
- dă-ne, fă-ne, ia-ne, du-ne Tu, pune Tu, împacă-i Tu, drege
Tu, scapă Tu, vizitează Tu…
Îi facem noi program Domnului, Îl trimitem pe El în lucrare,
iar noi stăm la birou şi Îi cerem rapoarte şi dări de seamă cu cât a
făcut din ceea ce I-am trasat ca sarcină: „Hai, la treabă, Doamne.
Şi nu uita ce Ţi-am spus în legătură cu capra vecinului: să-i dai
impertinentului o lecţie usturătoare, ca să ştie să se poarte mai
umil cu mine, pe viitor.”
Aproape că renunţasem să mă mai rog, şi lucrul acesta m-a
uşurat pentru o vreme. Mă mulţumeam cu cititul Bibliei şi cu
predicile auzite săptămânal. La urma urmelor nu sunt Fariseu.
Atunci ce sunt? Ce pot fi altceva decât Saducheu autentic. Căldicel
şi cu gândul la profit atunci când Îi propun Domnului câte un
târg. „Dacă Tu îmi dai asta şi asta, atunci şi eu o să îţi dau 10% din
beneficiu, plus ceva laude pe la sfârşitul rugăciunilor mele…” Doar
şi Iacov a făcut asta când a visat scara cerului. „Dacă vrei zecime
de la mine, să fii atent cum mă protejezi, domnule Doamne. Dacă
îmi dai, îţi dau. Dacă nu, nu! Nu-i aşa că nu ai încotro?” (Genesa
28:20-22)
Dar cât timp poţi să te numeşti creştin şi să nu te rogi decât
formal şi ocazional? Există oare o experienţă a rugăciunii de care
să te poţi bucura, care să îţi aducă plăcere în viaţă? Sau spunem,
precum părintele Gala Galaction, „Sunt un om al bisericii, dar nu
unul bisericos”?
Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau
cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea
 DILEMELE UNUI ÎNGER 173

în locuri pustii şi Se ruga. (Luca 5:15-16) Exemplul lui Iisus raportat

de multe ori pe paginile Bibliei. În loc să Se roage atunci când
era văzut, precum făceau fariseii şi învăţătorii legii, Iisus a ales
întotdeauna o relaţie intimă cu Tatăl. Sunt lucruri care se spun
numai în doi. Cele mai importante.
Motive pentru a fi nemulţumiţi de viaţa de rugăciune
prezentă:
- Poate că am încercat să ne spunem rugăciunea în loc de a
vorbi pur şi simplu cu Iisus.
- Poate că am ajuns să privim rugăciunea ca pe un inconvenient
necesar al vieţii de creştin („nu uita să te speli pe dinţi”, îmi spunea
mama la culcare, iar apoi adăuga „şi să te rogi”).
- Poate că am fost revoltaţi de rugăciuni păgâne auzite de la
creştini. Fie lungi de tot, fie monotone, fie scurte şi neglijente, fie
părtinitoare gen „Mulţumim că nu suntem ca cei păcătoşi sau ca
păgânii” (ba tocmai pentru ei a murit Christos!).
- Poate că experienţele noastre nefericite în rugăciune ne-au
descurajat. Am aşteptat altfel de răspunsuri sau răspunsurile pur
şi simplu încă nu au venit...
- Sau poate că chiar nu ştim cum să ne rugăm, cum au constat
şi ucenicii, după ce Iisus i-a uimit cu conversaţiile intime dintre El
şi Tatăl.
Dacă ne încadrăm la vreunul dintre aceste puncte, avem
nevoie să schimbăm complet viaţa noastră spirituală haotică.
Pentru că nimic nu este mai plăcut şi mai folositor pentru un
creştin decât rugăciunea de plăcere – conversaţia cu Prietenul.

Rugăciunea de plăcere
Două lucruri nu îmi plăceau în copilărie:
1. salata de vinete la micul dejun şi
2. rugăciunile la biserică…
Ca să ajungă să îmi placă, a trebuit să îmi explic ce sunt şi
ce nu sunt de fapt cele două. Cu salata de vinete a fost uşor: am
venit într-o seară acasă lihnit de foame, mai ceva decât Esau de
la vânătoare. Şi cum surorile mele nu erau prin preajmă ca să le
ofer dreptul meu de întâi născut de a tunde iarba şi a căra gunoiul,
174 OVIDIU RĂDULESCU

contra ceva de-ale gurii, am atacat frontal singurul sortiment

disponibil din frigider. Salata de vinete care de dimineaţă mi se
păruse insuportabilă, a devenit de atunci favorita din meniu. Am
descoperit şi rugăciunea urmând acelaşi algoritm, de la obligaţie la
necesitate în cazuri de urgenţă şi după aceea, plăcere.
- Rugăciunea nu este lampa lui Aladin frecată ca să apară
spiritul făcător de minuni.
- Rugăciunea nu reprezintă semnale cu fum sfânt făcute unei
zeităţi, precum indienii Sioux lui Manitu, Marele Spirit.
- Rugăciunea nu este un discurs către secretarul general al
partidului cerului, tovarăşul Dumnezeu.
- Rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Nu „lui
Dumnezeu”, ci „cu Dumnezeu”...
Punctul de plecare: imaginea pe care o avem cu interlocutorul
nostru este esenţială. Într-un fel vorbim cu primul-ministru şi în
alt fel cu un terchea-berchea care ne-a lovit maşina în parcare şi
încearcă să plece cu nesimţire... Asocierea lui Dumnezeu cu un
bătrân şi ursuz preot/pastor/prezbiter care ameninţă cu focul cel
veşnic ne va tăia orice avânt în a ne împrieteni cu El.
„Iisus: romanii L-au crucificat într-un singur fel, dar creştinii
Îl chinuie şi-L răstignesc în nenumărate feluri”, parafraza într-o
împrejurare Petre Ţuţea.
Este o greşeală să asociem imaginea pe care o avem despre
Dumnezeu cu o persoană pe care o cunoaştem; dimpotrivă, ar
trebui să Îl percepem bazaţi doar pe imaginea Fiului Său, aşa cum
apare în Biblie. Trebuie să studiem viaţa lui Iisus ca să-L vedem pe
Tatăl căruia ne rugăm.
Creştinism: a purta Numele lui Christos şi a-L aştepta să
revină, fără convorbiri cu El? Imposibil. Vărsaţi-vă inimile înaintea
Lui: Psalmul 62:8.