Cuvintele nu stiu cui Inceput sa duca undeva cu gandul in mintea fiecaruia la imaginea neagra pe fond luminat a genericului despre

insul nedeterminat, usor mistic, grav, aproape egal cu toti, clar unul dintre, dar important si necunoscut. De ce anume atat de multa pretuire data cuvintelor aceluia? De ce e atat de interesant ce ar fi avut de spus? Nimeni nu cred ca stie. Si vom merge nestiind, lasand la o parte ce ne interesa in afara noastra si concentrandu-ne asa cum trebuie uneori strict la asupra-ne. Un gol lichid, un sentiment de inecaciune, un surplus de sange strabatand intr-un moment nepotrivit vasele sanguine rezultand un moment de intuneric, o mica bezna a intregului sistem individual, generand o scurta panica inaintea stingerii tuturor functiilor, o clipa cand ultima frica propune trierea gandurilor fara analiza, instinctual, alegand luciul apei simtirilor, decantand impuritatile, un oarecare dintre noi, o indiferent de care anemie si-o secunda, apoi acela spunand niste cuvinte adevarate pentru fiecare dintre noi, desi ca diferente e imposibil constient sa mai dam de adevaruri generale, universale, totusi, reducand la firul ingust al mintii in fata unui lesin rasare natura umana, rasare o fata a esentei si ne apropiem de ceea ce suntem cu totii. Si cam... zboara gandurile, cam... incercam fortat sa mai descoperim puncte comune constient, sa ne scaldam si voit in raul sufletelor noastre, sa-i vedem malurile, sa povestim cum le percepem fiecare, sa comparam, sa strangem undeva parerile cele mai bune, sa le ramana si altora transmise prin viu grai, purtate peste timp de ceea ce suntem cu adevarat, ajutand sa devenim prin eterna transformare ceea ce putem fi: energii, sursele propriei noastre lumini spirituale. Cum prea des privim zice-se: alterati de personalitate si superficialitatea individuala; ajungem sa ne departam de a mai fi in stare sa cladim. Alergam fiecare sa facem gropi in care sa existam, ca la inceputuri, gandul esential specific individualismului neprelucrat, gropi cat mai adanci sa impresioneze, gropi cat mai adanci care in fapt afunda febrilul creator departe de semeni. Gropi adanci, bezna din ele, cazna sapatorului, oprirea scurta, miscarea brusca, lesinul. Groapa devine pentru o secunda inutila. O secunda numai, nu foloseste la nimic. Se vede utilitatea unei colibe de chirpici cu greu ridicata de mai multi, cu mai multa gandire inventata, gazduind mai multe suflete. Apoi... lesinul nu mai umple un spatiu cu un posibil decedat gata sa putrezeasca in nestire. Nu mai e uitata o existenta pentru ca nu a fost cunoscuta. Mai zgandara o vreme amintirile unora apoi se duce si ea la temelia colibei impreuna cu timpul. Insa, lesinul a trecut. Pe marginea gropii unul arunca pamantul inapoi. Inainte de a fi intrebat ceva e catalogat: nebun. Inainte de a se sti motivul e aparenta miscarea impotriva firii colective. Discreditarea nu e permanenta caci e comunicata revelatia constructiei din chirpici. Intrebatori si constienti, toti simt si accepta, se simt insa lezati: parca groapa era numai al lor, nu o imparteau si pana la urma care-i folosul comunitatii? Satisfactia cea mai inalta gandesc ei e personala, binele firii indiferent ca e ingrozitoare sau nu, iar coliba... vine cu reguli. Face din libertate o victima a traiului in comun unde ca sa existe drepturi egale e necesara limitarea numarului lor. Asta in primul rand, inainte sa se imparta si sarcini, adica obligatii. Sufletul a ales instictual unirea. Reflectarea o respinge in numele libertatii. Si am aflat care este principalul pericol al statului impreuna/nostru: noi. Si mai departe ce-ar putea lega niste cuvinte, ce-ar putea intr-un sfarsit oarecare aduce in fata noastra sensul unor sunete articulate in care numai noi credem si le intelegem dupa puterea fiecaruia? Ca stam sa contemplam, ca incercam sa meditam, ca tot stoarcem o materie sa dam de niste rosturi pe care numai simtim ca le vrem dar nu stim de ce avem nevoie de ele e arhicunoscut. Stim in principiu ca la fiecare inceput de actiune constienta aruncam deoparte orice ne-ar patrunde si mai departe existam intr-una neschimbati. Stim ca atat putem, ca nu e de vina mediocritatea. Ea nu se separa de noi, ea ne defineste. De ce oare? De ce nu putem si peste ea? Pentru ca la fiecare varianta noua a jocului o abandonam pe cea veche inainte de a fi terminat toate nivelele. Sau n-am incercat si partea unde ca dificultate nu mai merg reguli si e nevoie de strategii proprii. N-am incercat sa ne jucam cu adevarat. Cat e nou pare complicat, apoi e depasit. Doar pentru ca e patratoasa grafica? Slaba judecata. Slabi noi. Ca mintea noastra nu exista nimic. Ireal si real in acelasi timp. Ca fapt concret ca noi dispunem de comunicare sa putem exprima orice si sa evoluam nu poate fi nimic gasit de o maniera atat de uimitoare. Si-n timp ce putem fi striviti de fascinatie si sa dam drumul jocului il amanam maruntelor eforturi sociale de a indrepta dezordinea pornita de lupta nevoilor primare. Urat moment, hidoasa rascruce punctul in care trebuia sa ajunga ordinea coexistentei noastre si sa se decida incotro. Nu ne-a gasit impreuna, nu ne-a gasit moral impacati, mai rau de atat e ca ne-a gasit intr-o stare contradictorie cu viitorul pe care se pare il ducem zi de zi mai aproape de extinctie. Atat e limita acestui model de constiinta specific rasei noastre, atat sa fie? Masa generala imbratisand puterea fizica implica un puternic "da" in privinta raspunsului. Ea se va converti in ceasul al doisprezecelea cand o emotie puternica va semana cu lesinul si-i va impaca cu ratiunea. Momentan razboiul uman e in desfasurare, momentan zambetul rasare cu fiecare colt de inconjurator distrus pentru bunastarea speciei, momentan viata se consuma in reviste dese si se uita prin carti rare, un fel de clipa traita iar si iar cu o singura emotie: cea a rasfoitului, a importantului doar ca e nou pana la editia urmatoare. "Stati lipiti!", atat pare sa mai fie indemnul la informatie. Se va

servi ca painea calda, se va sari fara ragaz la portia urmatoare numai sa fie calda. Pana unde a rezistat jena nepatrunsului sens al informatiei? Pana in punctul unde a devenit obicei bombardamentul cu cea din urma, pana acolo unde ca sa mai existe rezonanta si raspuns la chemarea de a ramane lipiti cunoasterea a devenit consumatoare de lucruri rudimentare, usoare de inteles, slabe calitativ dar capabile sa impace viteza si puterea noastra de a intelege. Informarea ajunsa in ingratul concept de timp mort, contraproductiv, social inversand polii evolutiei cu cei ai involutiei, propagand subcultura. Momentul mult asteptat de cotitura, de pasit pe treapta ce ne revenea in istorie de descoperit, scurs in dezamagirea unei rascruci pustii caci omenirea e dusa la culcare.