Вы находитесь на странице: 1из 40

NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Funcţia publică administrativă

1. Consideraţii generale
Conceptul de funcţie publică este în strânsă corelaţie cu noţiunile de putere
publică, autoritate publică sau organ public, serviciu public şi interes public. Orice
societate organizată în stat se bazează pe prerogativele puterii publice, în vederea
satisfacerii intereselor generale, publice ale societăţii.
În consecinţă organizarea statală reflectă necesităţile ce trebuie satisfăcute în
cadrul sistemului social iar valorile pe care le realizează autoritatea statală sunt valori
politice, stabilite potrivit specificului organizării societăţii. Aceste valori privesc
satisfacerea trebuinţelor de interes general, într-un regim de putere publică, pe baza
prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.
Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de organizare, realizează
activităţi proprii potrivit competenţei lor stabilită prin lege. Competenţa unui serviciu
public este strâns legată de funcţia îndeplinită în cadrul organizării statale.
Odată cu diversificarea funcţiilor statului modern apare necesitatea înfiinţării
de noi servicii publice. Prin activitatea de legiferare Parlamentul reglementează în
mod uniform relaţiile sociale dintre membrii societăţii. Serviciul public judiciar
alcătuit din sistemul instanţelor judecătoreşti soluţionează litigiile care apar între
membrii societăţii şi aplică sancţiunile legale celor care încalcă legea.
Pentru satisfacerea intereselor generale de apărare a ordinii publice şi a
securităţii statului, de asigurare a trebuinţelor de instruire, cultură şi sănătate a
populaţiei precum şi pentru asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ale cetăţenilor au
fost create şi organizate serviciile publice administrative care îşi desfăşoară activitatea,
într-un regim de putere publică, pentru organizarea executării şi executarea în concret
a legilor.
Fiecare autoritate publică sau serviciu public realizează în domeniul lor de
activitate, atributele de putere ale statului prin personalul repartizat pe diferite
structuri, compartimente funcţionale, pe criterii profesionale, pe linii ierarhice şi pe
funcţii. Prin urmare corespunzător funcţiilor fundamentale ale statului, funcţia publică
statală se realizează pe categorii de funcţii publice, între care există atât asemănări, cât
şi deosebiri. Bunăoară toate categoriile de funcţii publice se bazează pe prerogativele
de putere publică şi se deosebesc prin specificul activităţilor pe care le realizează.
Conform dispoziţiilor constituţionale, în exercitarea mandatului lor, deputaţii şi
senatorii sunt în serviciul poporului iar statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin
lege organică. Legea privind statutul funcţionarilor publici1 se aplică tuturor
funcţionarilor publici inclusiv celor care au statute proprii, aprobate prin legi speciale,
în măsura în care acestea nu dispun altfel, reprezentând dreptul comun în această
materie.

1
Legea 188/1999, Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată prin Legea 161/2003,
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.279 din 21 aprilie 2003
1
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Potrivit legii pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României; b)structurile de specialitate ale
Administraţiei Prezidenţiale; c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d)serviciile diplomatice şi consulare; e)autoritatea vamală; f) poliţia şi alte structuri ale
Ministerului de Interne; g) alte servicii publice stabilite prin lege.
Statul judecătorilor şi procurorilor este stabilit prin Constituţie şi Legea privind
statutul magistraţilor2 iar statutul cadrelor didactice şi statutul persoanelor numite sau
alese în funcţii de demnitate publică este reglementat prin legi speciale.
Corespunzător naturii activităţii desfăşurate, funcţia publică statală poate fi de
demnitate publică, funcţie publică administrativă sau executivă şi funcţie publică
jurisdicţională.
Noţiunea de funcţie publică este utilizată pentru a caracteriza personalul
autorităţilor şi instituţiilor publice, mai ales în raport cu salariaţii din sectorul privat şi
a evidenţia regimul juridic diferit aplicabil funcţiei publice. Bunăoară agentul unei
persoane sau salariatul unui organism de drept privat, nu are calitatea de funcţionar
public, chiar dacă serviciul public încredinţat acestor persoane private este de natură
administrativă şi agentul sau salariatul participă direct la execuţia sa.
Studiul funcţiei publice presupune analizarea noţiunii de funcţionar public, prin
evidenţierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a personalului, la
modul de desfăşurare a activităţii acestuia şi la drepturile şi obligaţiile specifice. Acest
regim juridic care determină existenţa funcţionarilor publici este specific funcţiei
publice statale fiind derogatoriu de la dreptul care reglementează relaţiile de muncă
din sectorul privat.
Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţiile publice în vederea
realizării atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului, judeţului, oraşului
sau comunei se numesc funcţionari publici administrativi şi primesc pentru activitatea
desfăşurată un salariu lunar, în condiţiile legii iar persoanele care ocupă funcţii de
demnitate publică au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie lunară3.
Deosebirea dintre salariul de bază al funcţionarilor publici administrativi şi
indemnizaţia lunară a demnitarilor constă în aceea că celor remuneraţi cu indemnizaţie
lunară, nu li se cuvin sporuri şi/sau adaosuri la această indemnizaţie.
Funcţia publică jurisdicţională este realizată de o categorie distinctă de personal,
în raport cu salariaţii, funcţionarii publici administrativi şi demnitarii publici, care
poartă denumirea de magistraţi. Magistraţii judecători şi procurori sunt numiţi în
funcţie de Preşedintele României iar judecătorii sunt inamovibili, în timp ce procurorii
se bucură de stabilitate în funcţie. Pentru activitatea desfăşurată magistraţii primesc o
indemnizaţie lunară cu anumite sporuri.

2
În prezent statutul magistraţilor este stabilit prin Legea de organizare judecătorească şi prin legea de organizare a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
3
Legea nr. 154/1998, Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.26 din 16 iulie 1998
2
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

La realizarea funcţiei jurisdicţionale mai concură magistraţi asistenţi de la


Curtea Supremă de Justiţie şi magistraţi consultanţi, pentru soluţionarea litigiilor
specifice dreptului muncii, care participă la deliberări cu vot consultativ, însă aceştia
nu beneficiază de inamovibilitate fiind numiţi şi eliberaţi din funcţie de către ministrul
justiţiei.
Judecătorii Curţii Constituţionale şi cei ai Curţii de Conturi precum şi
procurorii acesteia din urmă sunt asimilaţi magistraţilor, îndeplinind o funcţie publică
jurisdicţională.
Legea actuală de organizare judecătorească şi a Curţii Supreme de Justiţie, nu
precizează expres natura juridică a raportului de muncă al magistratului, cu instanţele
judecătoreşti sau parchetele cu personalitate juridică la care îşi desfăşoară activitatea.
În consecinţă atât în legislaţie, cât şi în doctrină, natura juridică a funcţiei publice
jurisdicţionale este controversată.

2. Natura juridică a funcţiei publice administrative


Odată cu punerea bazelor dreptului administrativ modern şi consacrarea
autonomiei sale, doctrina şi jurisprudenţa de specialitate i-au fundamentat conţinutul
instituţiilor şi regimul juridic aplicabil.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, ştiinţa dreptului
administrativ a beneficiat de contribuţia unor reputaţi specialişti care au influenţat şi
doctrina din ţara noastră.
În stabilirea naturii juridice a noţiunii de funcţie publică administrativă s-au
conturat mai multe concepţii referitoare la: teza contractului de drept privat, susţinută
în principal de doctrina germană care prin Paul Laband a fundamentat concepţia
mandatului reprezentativ, inspirată de teoria mandatului civil; teza contractului
administrativ, susţinută de unii reprezentanţi ai şcolii franceze şi teza statului legal,
promovată de susţinătorii dreptului public francez Esmein, Haurion, Duguit şi Jeze
care susţineau ideea că funcţia publică se bazează pe un act de autoritate, ce implică
prerogative de putere publică şi nu drepturi şi obligaţii contractuale.
Teoria statului legal a fost împărtăşită şi de doctrina din ţara noastră care a
susţinut ideea că funcţia de stat este o instituţie a dreptului administrativ prin care se
realizează puterea de stat ar situaţiile de drept public, nu pot fi judecate prin prisma
regulilor de drept privat, oricât de puternice ar fi aparenţele. Totodată se preciza că
situaţia juridică a funcţionarului public este una obiectivă deoarece statul determină pe
cale generală şi impersonală, toate drepturile şi obligaţiile funcţionarului care exercită
o putere legală şi nicidecum un drept subiectiv.
În perioada postbelică doctrina a folosit noţiunea de funcţie de stat şi funcţionar
de stat pentru a desemna persoanele care desfăşurau activităţi de natură administrativă,
pe fondul diminuării importanţei dreptului public şi a fundamentării autonomiei
dreptului muncii. Bunăoară doctrina de drept al muncii are adepţi şi astăzi a promovat
teza unicităţii raportului juridic de muncă potrivit căreia, contractul individual de
3
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

muncă reprezintă unicul temei al raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de
alegere sau repartizare, nu constituiau decât condiţii speciale necesare încheierii unor
anumite raporturi juridice de muncă, alături de condiţiile generale cum sunt
capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă şi altele. Raporturile
de muncă erau considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut special.
În noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina de
drept a muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi faptul
că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor publici în cadrul
dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul
dreptului administrativ. Totodată se susţine teza unei noi ramuri de drept, dreptul
profesional sau teza apărută în Franţa care promovează ideea unui Drept al muncii
publice.
În literatura de drept administrativ funcţia de stat era caracterizată ca „un
complex de drepturi şi obligaţii cu care este învestită o persoană fizică, ce face parte
din cadrul unui organ al statului care are caracter de continuitate şi care se exercită în
realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului” sau ca
o „situaţie juridică impersonală (obiectivă) creată şi organizată prin acte normative, în
vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la realizarea acesteia”.
O altă orientare era axată pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de
stat care apărea ca subiect a două feluri de raporturi juridice, unul de serviciu, născut
prin actul de numire sau alegere în funcţie, pe baza căruia îşi exercită atribuţiile legale
şi altul de muncă, în care funcţionarul intră cu instituţia care-l angaja într-o relaţie
reglementată de dreptul muncii.
În prezent în ţările Uniunii Europene se manifestă opţiuni care consacră, fie
concepţia bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept
public, fie cea care conţine reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai
multe ţări predomină concepţia statutului legal.
Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în ţările
francofone prin noţiunea „funcţion publique”, în Regatul Unit al Marii Britanii prin
expresia „civil service”, în Germania prin sintagma „affentlicher dienst” iar
personalul care îndeplineşte aceste funcţii poartă denumirea de „functionnaires” în
Franţa şi Luxemburg, „civil servent” în Anglia şi Irlanda, „Beauter” în Germania. În
Italia este folosită sintagma „impiegato civile de allo stato” în Belgia „agent de
l’Etat” iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează noţiunea de „functionario”. Atât
în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări sunt întâlnite şi alte expresii cum ar fi
„agent public”, „funcţionar de stat”, „servitorul coroanei” sau „manager public”.
Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de
reglementare a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura occidentală de
specialitate s-a propus uniformizarea noţiunilor prin folosirea expresiilor „personal
administrativ” sau „personalul din administraţie”. Totodată se manifestă preocupări
pentru „modernizarea” concepţiei juridice referitoare la acest personal şi a funcţiei
4
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

îndeplinite iar sub presiunea unor forţe politice şi sindicate se susţine chiar ideea
„privatizării” funcţiei publice. Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993
cunoscut sub denumirea de „decretul privatizării funcţiei publice” se consacră
principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile
colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi
sindicatele funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei
publice reprezintă o opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi
pe necesitatea soluţionării unor trebuinţe de ordin social.
În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura
acesteia în funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie
publică comunitar-europeană. Modul de reglementare a funcţiei publice comunitare
locale şi naţionale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi concepţiile
juridice adoptate, având baze atât constituţionale, cât şi statutare iar funcţia publică
comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul funcţionarilor
comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.
În ţara noastră potrivit dispoziţiilor constituţionale, statutul funcţionarilor
publici se reglementează prin lege organică iar alegerea profesiei şi a locului de muncă
sunt libere, având în vedere că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Ca şi în cazul
altor instituţii ale dreptului administrativ, reglementarea funcţiei publice se
întrepătrunde în subsidiar, cu normele generale ale dreptului privat. În acest sens
Legea privind Statutul funcţionarilor publici prevede că dispoziţiile acesteia se
completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept
comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin
legislaţiei specifice funcţiei publice.
În consecinţă natura juridică a funcţiei publice este fundamentată pe teza
statutului legal iar funcţionarul public este un purtător al autorităţii publice, învestit cu
prerogative de putere publică.

3. Noţiunea de funcţie publică administrativă şi trăsăturile acesteia


Potrivit legii funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de
putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.
Definiţia legală a funcţiei publice se bazează pe teza exprimată constant în
doctrina de drept public care defineşte competenţa unei autorităţi sau instituţii publice,
ca fiind un ansamblu de atribuţii stabilite de legea fundamentală sau de alte legi care
conferă drepturi şi obligaţii pentru realizarea în nume propriu, pe baza prerogativelor
puterii publice, a unei anumite activităţi administrative. Legea mai recurge şi la
termenul „responsabilitate” care însă are mai mult o semnificaţie filozofică, de
raportare a individului la sistemul de valori existent şi mai puţin una juridică, având în
vedere că în accepţiunea cea mai largă, termenii de răspundere şi responsabilitate sunt

5
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie care
în final implică răspunderea.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: a) legalitate,
imparţialitate şi obiectivitate; b) transparenţă; c) eficienţă şi eficacitate; d)
responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; e) orientare către cetăţean; f)
stabilitate în exercitarea funcţiei publice; g) subordonare ierarhică. Aceste principii,
unele cu valoare declarativă sau deontologică, au rolul de a direcţiona şi eficientiza
funcţia publică pentru o mai bună deservire a beneficiarilor săi.
Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea statutului funcţionarilor
publici iar activităţile administrative care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică sunt următoarele: a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte
normative; b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice
autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora; c) elaborarea
proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare
pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice; d) consilierea,
controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor
financiare; f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau
instituţiei publice, în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice, de drept
public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; h) repartizarea de
activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Realizarea funcţiei publice se bazează pe mai multe trăsături specifice printre
care amintim pe cele mai semnificative. Astfel competenţa funcţiei publice este
determinată în mod unilateral de către autorităţile publice, prin norme juridice pentru
realizarea unui interes general. Atribuţiile corespunzătoare fiecărei funcţii publice se
stabilesc pe baza sarcinilor specifice ale autorităţilor şi instituţiilor publice, cu
respectarea principiilor ierarhiei, specializării şi profesionalizării funcţiei publice. În
consecinţă funcţia publică fiind predeterminată legal drepturile şi obligaţiile care intră
în conţinutul acesteia nu pot fi modificate, înlocuite sau suprimate de către titularul
funcţiei, dacă legea nu i-a conferit un asemenea drept. Funcţiile publice au caracter
continuu, neputând fi exercitate cu intermitenţă sau o singură dată în funcţie de situaţia
creată. Prin urmare caracterul continuu al funcţiei publice, presupune exercitarea
acesteia, pe toată durata existenţei funcţiei publice.
Funcţia publică administrativă are un caracter obligatoriu întrucât drepturile şi
obligaţiile care alcătuiesc conţinutul acesteia trebuie exercitate în temeiul legii iar
exercitarea nu reprezintă doar o formalitate sau o posibilitate ce caracterizează dreptul
subiectiv. Atribuţiile funcţiei publice reprezintă pentru funcţionarul public drepturi şi
obligaţii legale pe care le exercită în conformitate cu fişa postului ocupat. Fişa postului
aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a
6
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

acesteia se înmânează funcţionarului public. Titularul funcţiei publice este o persoană


fizică legal învestită în funcţie prin actul unilateral de dispoziţie a autorităţii sau
instituţiei publice care realizează atribuţiile ce intră în competenţa funcţiei publice.
Funcţia publică presupune anumite incompatibilităţi care pot fi de ordin
constituţional sau legal, având menirea de a asigura obiectivitatea şi prestigiul funcţiei.
Fiecare funcţie publică administrativă este stabilită într-o anumită ierarhie care asigură
prin unitatea de structură şi acţiune realizarea atribuţiilor specifice. Ierarhia funcţiilor
publice se stabileşte prin actul de înfiinţare, organizare şi funcţionare a autorităţii sau
instituţiei publice respective. În baza ierarhiei, funcţionarii publici ierarhic inferiori
sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor date în limita şi condiţiile legii, de către
funcţionarii ierarhic superiori. În cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice
atribuţiile unei funcţii publice se împart pe posturi. Postul reprezintă funcţia publică
individualizată. Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor unei funcţii publice
individualizate se stabileşte prin fişa postului.
Funcţiile publice individualizate din cadrul unei autorităţi sau instituţii publice
alcătuiesc statul de funcţii al acelei unităţi care se aprobă potrivit legii, în funcţie de
interesele publice ocrotite şi de mijloacele umane şi materiale care pot fi alocate,
pentru satisfacerea interesului public. Statul de funcţii este un act administrativ-
financiar prin care se stabileşte atât numărul de posturi, nivelul studiilor, gradul de
profesionalizare a funcţionarilor publici, cât şi nivelul de şcolarizare a fiecărei funcţii
publice.
Totalitatea funcţionarilor publici statutari constituie corpul funcţionarilor
publici iar cei eliberaţi din funcţia publică în condiţiile legii, alcătuiesc corpul de
rezervă care este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Noţiunea de
corp al funcţionarilor publici este caracteristică structurii actuale a funcţiei publice şi
înlocuieşte noţiunea de cadre specifică vechii reglementări în materie.

4. Clasificarea funcţiilor publice administrative


Pentru înţelegerea naturii juridice a funcţiei publice administrative se impune
clasificarea acesteia după criterii care disting atât funcţiile publice, cât şi funcţionarii
publici.
Bunăoară după natura atribuţiilor care alcătuiesc competenţa unei autorităţi sau
instituţii publice, funcţiile publice administrative se clasifică în funcţii publice
generale şi funcţii publice specifice.
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea
realizării competenţei lor generale iar funcţiile publice specifice alcătuiesc un
ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi, cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii
publice pentru realizarea competenţei lor specifice.

7
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart


în trei categorii, după cum urmează: a) funcţii publice corespunzătoare înalţilor
funcţionari publici; b) funcţii publice de conducere; c) funcţii publice de execuţie.
Funcţia de înalt funcţionar public cuprinde funcţiile publice de secretar general
şi secretar general adjunct al Guvernului, consilier de stat, secretar general şi secretar
general adjunct din cadrul ministerelor şi a altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale; prefect şi subprefect, secretar general al prefecturii şi
secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti, director general din cadrul
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Funcţia de conducere cuprinde toate atributele ce definesc decizia
administrativă şi priveşte actele dispozitive, de organizare, coordonare, îndrumare şi
control, emise sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui
demnitar.
Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în
una din următoarele funcţii publice: a) secretar al municipiului, al sectoarelor
municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; b) director general adjunct, director şi
director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale; c) director executiv şi director executiv adjunct al
serviciilor publice decentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale; d) şef de serviciu şi şef de birou.
Funcţiile de conducere pot fi clasificate după nivelul ierarhiei acestora în funcţii
de conducere care privesc conducerea autorităţii sau instituţiei publice, în întregul
acesteia şi funcţii de conducere a unor structuri interne, din cadrul autorităţilor sau
instituţiilor publice iar sub aspectul conţinutului procesului decizional administrativ,
acestea se clasifică în funcţii care presupun toate atributele conducerii şi funcţii care
vizează anumite elemente ale actului decizional.
Funcţiile publice de execuţie privesc de regulă activităţile faptice fie de
pregătire a actelor decizionale, fie de punere în executare a acestora. Funcţiile de
execuţie sau operative pot fi clasificate după natura lor în funcţii de administraţie
internă şi de specialitate iar după importanţa acestora, la realizarea acţiunii
administrative deosebim funcţii de execuţie principale sau auxiliare ori secundare.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum
urmează: a) superior ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.
Un alt criteriu legal de clasificare a funcţiilor publice administrative constă în
nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice. După acest criteriu distingem
funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a şi funcţii publice din clasa
a III-a. Clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalenţă, clasa II-a
cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă

8
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

durată, absolvite cu diplomă şi clasa a III priveşte funcţiile publice pentru a căror
ocupare se cer studii medii liceale absolvite cu diplomă.
În literatura juridică funcţiile publice au fost clasificate şi după alte criterii.
Bunăoară după actul normativ în care sunt prevăzute funcţiile publice se clasifică în
funcţii prevăzute de Constituţie, de Statutul funcţionarilor publici şi de legi speciale.
După regimul juridic aplicabil funcţiei publice se face distincţie între funcţiile supuse
regimului statutar general şi funcţiile supuse unor statute speciale.
Legătura directă a funcţiei publice cu factorul politic delimitează funcţia
publică administrativă, în funcţii cu caracter politic şi funcţii profesionale, de
specialitate iar după modul de ocupare a funcţiei publice deosebim funcţiile care se
ocupă prin numire, alegere, repartizare şi pe baze contractuale.
În fine după gradul de disciplină pe care îl presupune funcţia publică deosebim
funcţiile cu caracter militar, funcţiile cu statut special şi funcţiile civile.

5. Gestiunea funcţiei publice administrative


Conceptul de gestiune a funcţiei publice este consacrat în legislaţia majorităţii
ţărilor Uniunii Europene şi chiar în legislaţia referitoare la Statutul funcţionarilor
Comunităţilor Europene.
Prin noţiunea de gestiune a funcţiei publice se înţelege activitatea de organizare
a carierei funcţionarului public, faţă de care în ţările Uniunii Europene se manifestă o
grijă deosebită.
Cariera funcţionarului public poate fi lineară întrucât presupune exercitarea
funcţiei publice în clasa cerută pentru ocuparea acesteia, de la recrutare şi până la
încetarea activităţii. Cariera lineară este tipică pentru exercitarea funcţiei publice
administrative, însă liniaritatea carierei nu afectează dinamismul funcţiei ci presupune
dreptul la stabilitate în funcţie consacrat atât pe cale legală, cât şi statutară. Prin
stabilitatea în funcţia publică se înţelege situaţia legală a funcţionarului public care nu
poate fi transferat, sancţionat sau înlocuit decât în anumite cazuri, cu respectarea
formelor prevăzute de lege.
Organizarea funcţiei publice pe baza sistemului carierei, deosebit de cel al
salariaţilor din domeniul privat presupune existenţa corpului funcţionarilor publici,
supuşi aceluiaşi regim statutar. Gestiunea funcţiei publice poate fi analizată atât din
punct de vedere material funcţional, cât şi într-un sens formal-organic, corespunzător
analizei administraţiei publice şi serviciilor publice.
În sens material-funcţional gestiunea funcţiei publice cuprinde actele juridice şi
operaţiunile materiale prin care se recrutează funcţionarii publici şi se materializează
situaţia lor profesională, în timpul derulării carierei, de către structurile de organizare a
funcţiei publice.
Sensul formal-organic evocă autorităţile şi organele implicate în derularea
activităţilor de gestionare a funcţiei publice atât din cadrul administraţiei centrale, cât
şi a administraţiei locale.
9
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Gestiunea funcţiei publice este fundamentată pe principiile subordonării


ierarhice şi a democratizării funcţiei publice. Pe baza ierarhiei, funcţionarul public se
află sub autoritatea superiorului său, atât în privinţa desfăşurării activităţii, cât şi în
legătură cu situaţia lui profesională şi derularea carierei. În cazul săvârşirii unor
ilegalităţi, funcţionarul public nu poate interveni direct prin opunere la aceste măsuri,
ci poate doar să apeleze la căile de atac prevăzute de lege.
Principiul subordonării ierarhice este supus astăzi unor limitări, de natură a
împiedica luarea unor măsuri arbitrare sau ilegale, prin stabilirea concretă a
prerogativelor şefului ierarhic, în conformitate cu fişa postului şi a instituirii unor
garanţii pentru funcţionarii aflaţi în raporturi de subordonare.
Principiul democratizării funcţiei publice armonizează ierarhia administrativă
întrucât pe cale statutară se reglementează dreptul funcţionarului public subordonat, de
a-şi influenţa destinul său profesional, printr-o implicare efectivă în gestionarea
carierei sale.
Gestionarea funcţiei publice se realizează atât de către structuri administrative
interne, cât şi de organe centrale, create prin Legea statutului funcţionarilor publici.
Gestionarea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi
realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment
specializat, care colaborează direct cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici.
Pentru asigurarea gestionării eficiente a resurselor umane şi pentru urmărirea carierei
funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice întocmesc dosarul profesional
al fiecărui funcţionar public. Conţinutul dosarului profesional se stabileşte prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici.
Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor
profesionale ale funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de
siguranţă. Dacă raportul de serviciu al funcţionarilor publici încetează sau în caz de
transfer, autoritatea sau instituţia publică este obligată să păstreze o copie a dosarului
profesional iar originalul se înmânează celui în cauză, pe bază de semnătură. Totodată
autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în
situaţia funcţionarilor publici. Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa
naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici precum şi la dosarul
profesional al funcţionarului public, au obligaţia de a păstra confidenţialitatea datelor
cu caracter personal, în condiţiile legii iar la solicitarea funcţionarului public,
autoritatea sau instituţia publică este obligată să-i elibereze un document care să ateste
activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în specialitate şi în funcţia
publică.
În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii paritare care
au rolul de a contribui la armonizarea intereselor funcţionarilor publici pe timpul
derulării carierei lor, în concordanţă cu interesul general urmărit de funcţia publică.
Comisia paritară se poate constitui fie în fiecare autoritate sau instituţie publică, fie
10
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice aflate în aceiaşi structură
organizatorică, în funcţie de numărul funcţionarilor publici. În alcătuirea comisiei
paritare intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. Dacă
sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat,
reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din
respectiva autoritate sau instituţie publică.
Reprezentanţii funcţionarilor publici în comisia paritară pot să fie desemnaţi
din rândul funcţionarilor publici, aleşi în organele de conducere ale sindicatului
reprezentativ sau din rândul reprezentanţilor funcţionarilor publici, aleşi pentru
negocierea acordurilor cu conducerea autorităţii sau instituţiei publice. Dacă s-a
constituit o singură comisie paritară pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice,
aceasta va fi compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai acestor autorităţi sau
instituţii publice, desemnaţi conform legii.
Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de către autorităţile sau
instituţiile publice a acordurilor cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici
sau cu reprezentanţii acestora. Această consultare este obligatorie la negocierea
acordurilor colective cu sindicatele reprezentative sau cu reprezentanţii funcţionarilor
publici, însă rezultatul consultării poate fi luat în seamă sau nu de către autoritatea sau
instituţia publică.
Pe lângă activitatea de consultare, comisiile paritare participă la stabilirea
măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice pentru care
sunt constituite şi urmăresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicatele
reprezentative sau reprezentanţii funcţionarilor publici, cu autorităţile sau instituţiile
publice.
Activitatea comisiei paritare se materializează prin întocmirea de rapoarte
trimestriale cu privire la respectarea prevederilor acordurilor încheiate în condiţiile
legii, pe care sunt obligate să le comunice conducerii autorităţii sau instituţiei publice,
precum şi conducerii sindicatelor reprezentative ale funcţionarilor publici.
Acordurile colective se încheie anual de către autorităţile sau instituţiile publice
cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii
funcţionarilor publici şi cuprind numai măsuri referitoare la : a) constituirea şi
folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; b) sănătatea
şi securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecţionarea profesională;
alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele
de conducere ale organizaţiilor sindicale.
Pentru încheierea acordurilor colective privind raporturile de serviciu ale
funcţionarilor publici autoritatea sau instituţia publică este obligată să furnizeze
sindicatelor reprezentative sau reprezentanţilor funcţionarilor publici, informaţiile
necesare acestei activităţi.

11
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Ca organ central de gestiune a funcţiei publice s-a înfiinţat Agenţia Naţională a


Funcţionarilor publici, în subordinea Ministerului Administraţiei şi internelor. Agenţia
are personalitate juridică şi este organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
guvernamentale, fiind condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de
către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În
exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici are următoarele atribuţii:
a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici;
b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi
funcţionarii publici;
c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică
şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a
legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare
pentru funcţionarii publici;
f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
g) controlează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca
urmare a evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;
h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea
tematicii specifice programelor de formare specializată în administraţia publică şi de
perfecţionare a funcţionarilor publici;
i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor
publice şi a funcţionarilor publici;
j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi
recrutării pentru funcţiile publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru
funcţiile publice specifice;
k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile
de serviciu din motive ne imputabile lor;
l) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele
de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale;
m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale
funcţionarilor publici şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de
activitate;
o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de
ocupare a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

12
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al


funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului. Totodată Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege.
Planul de ocupare a funcţiilor publice se elaborează de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative la nivelul
naţional şi se supune spre aprobare Guvernului. Prin planul de ocupare a funcţiilor
publice se stabileşte : a) numărul funcţiilor publice rezervate promovării funcţionarilor
publici care îndeplinesc condiţiile legale; b) numărul funcţiilor publice care vor fi
rezervate absolvenţilor programelor de formare specializată în administraţia publică,
organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau de instituţii similare din
străinătate; c) numărul funcţiilor publice care vor fi ocupate prin concurs; d) numărul
funcţiilor publice care vor fi înfiinţate; e) numărul funcţiilor publice care vor fi supuse
reorganizării, numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi pe grade
profesionale; g) numărul maxim al funcţionarilor publici de conducere .
Pe lângă aceste atribuţii Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ţine evidenţa
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii
publice, pe baza datelor furnizate de acestea, potrivit legii.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici precum şi situaţia disciplinară a
funcţionarilor publici, pe baza cazierului administrativ. Cazierul administrativ este un
act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu sunt
radiate în condiţiile legii fiind necesar în următoarele cazuri: a) desemnarea unui
funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor
publici; b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în
comisia de disciplină; c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia
paritară; d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor
funcţionari publici sau categoriei funcţionarilor publici de conducere; e) în orice alte
situaţii prevăzute de lege. Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea: a)
funcţionarului public interesat; b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea; c) preşedintele comisiei de disciplină; d) altor persoane
prevăzute de lege.
Pentru realizarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
beneficiază de legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţa de contencios
administrativ, competentă potrivit legii atât în privinţa actelor prin care autorităţile sau
instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii
publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control, cât şi în cazul refuzului
acestor autorităţi şi instituţii publice de a aplica prevederile legale, în domeniul
funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Actul atacat este suspendat de drept.
Totodată Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici poate sesiza şi
prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autorităţile şi instituţiile publice locale.

13
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

6. Raportul de serviciu
Raportul de serviciu este acea relaţie juridică intersubiectivă care consfinţeşte
intrarea unei persoane fizice în serviciul unei autorităţi publice.
Raportul de serviciu poate fi de drept, în cazul în care se constituie printr-un act
administrativ unilateral al autorităţii publice şi de fapt, în lipsa unui act formal de
învestire în funcţie.
Raportul de serviciu de drept poate fi voluntar sau impus, în funcţie de
necesitatea consensului solicitantului.
Raporturile de serviciu impuse sunt strict delimitate de lege. Potrivit art. 42 din
Constituţie „munca forţată este interzisă”. Nu constituie însă muncă forţată: a)serviciul
cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit
legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei
persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt
pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Raportul de serviciu (de drept) voluntar poate fi: de carieră (funcţionăresc),
când se concretizează într-o relaţie juridică între o autoritate publică şi o persoană
fizică şi onorific, dacă decurge dintr-o relaţie juridică pe o perioadă determinată, fără a
se acorda salariu sau altă retribuire celui atras la realizarea unui serviciu public
datorită înaltei sale competenţe şi prestigiului profesional de care se bucură.
Elementele componente ale raportului de serviciu sunt: subiectele, obiectul şi
conţinutul raportului.
Subiectele raportului de serviciu sunt autoritatea administrativă, ca subiect
supraordonat şi persoana fizică.
Obiectul acestui raport este constituit din prestarea activităţilor care duc în mod
direct la realizarea sarcinilor administraţiei.
Conţinutul raportului de serviciu îl reprezintă ansamblul drepturilor şi
îndatoririlor reciproce. Cele mai importante caracteristici ale raportului de serviciu
sunt evidenţiate de faptul că el se prezintă ca un: raport de drept public, având în
vedere caracterul public al subiectului supraordonat şi scopul public; raport voluntar
întrucât atât pentru constituire cât şi pentru continuarea acestuia este necesară nu
numai voinţa administraţiei publice ci şi cea a celui învestit în funcţie; raport strict
personal deoarece capacitatea intelectuală şi tehnică cerută pentru fiecare sarcină şi
încrederea pe care instituţia trebuie să o aibă în persoana căreia îi încredinţează
propriile interese, necesită ca raportul să fie constituit „intuituu persoane”; raport
juridic bilateral comportând drepturi şi obligaţii reciproce; raport de subordonare
ierarhică, adică subordonarea ierarhică şi disciplina disting de fapt funcţia şi obligaţia
profesională.
Raportul de serviciu având trăsături caracteristice se deosebeşte de raportul de
muncă încheiat în condiţiile legislaţiei muncii. Bunăoară raportul de serviciu îşi are
izvorul în actul unilateral de numire în funcţie, fiind supus regimului juridic de drept
14
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

public, pe când salariatul îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului individual de


muncă, încheiat potrivit dreptului comun.
Raportul de muncă are caracter bilateral cuprinzând drepturile şi obligaţiile
părţilor care se află pe o poziţie de egalitate juridică, pe când raportul de serviciu
conţine drepturile şi obligaţiile părţilor stabilite pe cale unilaterală conform normelor
legale.
Raportul de serviciu se încheie întotdeauna între o autoritate sau instituţie
publică şi o persoană fizică, pe când raportul de muncă poate fi încheiat şi între două
persoane fizice.
Litigiile privind raportul de serviciu se soluţionează de instanţele de contencios
administrativ, în timp ce astfel de litigii care vizează raportul de muncă intră în
competenţa instanţelor civile specializate. In consecinţă raportul de serviciu al
funcţionarului public, nu se identifică cu raportul de muncă al salariaţilor, chiar dacă
aceste raporturi au şi trăsături comune.

7. Funcţionarul public
7.1. Consideraţii generale
Potrivit dispoziţiilor statutare funcţionarul public este persoana numită într-o
funcţie publică, în condiţiile legii iar dacă i-a încetat raportul de serviciu din motive
neimputabile acesteia îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă
parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
Funcţionarul public administrativ exercită o activitate permanentă la o autoritate
sau instituţie publică, pe baza unei ierarhii administrative şi se bucură de stabilitate în
funcţie. Activitatea funcţionarului public este supusă regimului juridic de drept
administrativ, spre deosebire de non funcţionarii din administraţie care sunt angajaţi cu
contract individual de muncă, bazat pe regulile de drept comun.
Numirea în funcţie a funcţionarului public se realizează printr-un act de
autoritate opozabil tuturor, după învestirea persoanei cu atribuţiile funcţiei şi aducerea
actului la cunoştinţă publică.
În baza actului de numire funcţionarul public intră într-un raport de serviciu cu
autoritatea sau instituţia publică având drepturi şi obligaţii corelative. Drepturile şi
obligaţiile raportului de serviciu fiind bazate pe lege, funcţionarul public nu poate
renunţa la exercitarea lor, având în vedere că acestea au fost instituite în interesul
bunei funcţionări a serviciului public.
Învestirea legală prin numire într-o funcţie publică consacră statutul legal al
funcţionarului public, însă exercitarea efectivă a atribuţiilor care intră în competenţa
funcţiei se realizează numai după depunerea jurământului de credinţă prevăzut de lege.
Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.
Natura juridică a actului de numire în funcţia publică este privită diferit în
literatura de specialitate. Astfel într-o opinie se susţine că actul de numire într-o
funcţie publică este din punct de vedere juridic un act condiţie prin care se aplică unei
15
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

persoane un regim general şi impersonal, prestabilit ce apare ca un act intermediar


între lege şi actul juridic dat în baza legii şi actul subiectiv prin care funcţionarul
public acceptă regimul general şi impersonal.
În acest sens doctrina majoritară de drept public pe care o împărtăşim consideră
că intrarea într-o funcţie publică se face pe baza unui act administrativ unilateral,
supus regimului de drept public şi nu în temeiul unui act contractual bilateral. În
consecinţă acest act nu trebuie urmat de un contract individual de muncă pentru că
însăşi noţiunea de contract implică egalitatea părţilor, în timp ce raportul de serviciu
se bazează pe ierarhia administrativă.
Autorii de drept al muncii susţin teza fundamentată în perioada socialistă
potrivit căreia actul de numire în funcţie a funcţionarului public constituie un simplu
act prealabil la încheierea contractului individual de muncă. Astăzi o asemenea
afirmaţie este considerată, pe drept cuvânt, în literatura de drept administrativ o
exagerare, inclusiv în perspectivă istorică.
În exercitarea sarcinilor de interes general, persoanele fizice devenite
funcţionari publici se bucură de o anumită consideraţie socială fiind „depozitare a unei
părţi a puterii publice”. Ca urmare accesul în funcţia publică este subordonat mai
multor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cel care aspiră la o astfel de calitate.
Prin lege sunt stabilite condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească
persoanele fizice, pentru a putea deveni funcţionari publici iar pentru unele funcţii
publice se cer întrunite anumite condiţii speciale. Funcţionarii publici sunt numiţi în
funcţie prin actul unilateral al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, cu
respectarea dispoziţiilor statutare.

7.2. Condiţiile de acces în funcţia publică


Prin stabilirea condiţiilor de acces în funcţiile publice, legiuitorul urmăreşte
satisfacerea atât a unor scopuri de natură politică, cât şi a unor interese de ordin
profesional-administrativ.
Condiţiile de acces în funcţiile publice pot fi grupate, după dreptul de apreciere
în selectarea candidaţilor, în condiţii obiective şi condiţii subiective. Condiţiile
obiective sunt verificate de autoritatea sau instituţia publică, pe baza actelor
doveditoare prezentate de candidaţi, fără a avea un drept de apreciere asupra acestora,
în timp ce condiţiile subiective se bazează pe dreptul de opţiune a angajatorului în
stabilirea calităţilor individuale a fiecărui aspirant la o funcţie publică.
După conţinutul lor condiţiile de acces în funcţiile publice pot fi generale, care
privesc toate funcţiile publice administrative, demnităţile publice şi funcţiile
jurisdicţionale, fiind prevăzute atât în legea fundamentală, cât şi în statutul
funcţionarilor publici, şi condiţii speciale, referitoare numai la anumite categorii de
funcţionari publici, reglementate prin statute speciale.
Potrivit legii poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte
următoarele condiţii: a). are cetăţenie română şi domiciliul în România; b) cunoaşte
16
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

limba română, scris şi vorbit; c) are vârstă de minimum 18 ani împliniţi; d)are
capacitate deplină de exerciţiu; e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei
publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate; f)
îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică; g)
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost
condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie
care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea; i)nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7
ani; j) nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se face prin promovare, transfer
redistribuire şi concurs.

Categorii de funcţionari publici


Pentru determinarea situaţiei juridice a carierei persoanei care exercită o funcţie
publică, legiuitorul recurge la clasificarea funcţionarilor publici după diferite criterii.
Bunăoară după modul de învestire în funcţie, funcţionarii publici pot fi
debutanţi sau definitivi. Funcţionarii publici debutanţi sunt acele persoane care au
promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege, pentru ocuparea unei funcţii publice definitive. Perioada de
funcţionar debutant durează din momentul emiterii actului de numire în funcţie, până
la data încetării stagiului prevăzut de lege şi s-a emis un nou act juridic, prin care se
definitivează pe post funcţionarul public respectiv. Funcţionarul public definitiv este
acel funcţionar numit în funcţie, după ce a efectuat perioada de stagiu prevăzută de
lege şi a obţinut un rezultat corespunzător la evaluare sau persoana care intră în corpul
funcţionarilor publici prin concurs şi care are vechimea în specialitate corespunzătoare
funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul
studiilor absolvite, ori persoana care a promovat programe de formare şi perfecţionare
în administraţia publică.
După criteriul studiilor necesare pentru ocuparea unei funcţii publice,
funcţionarii publici se împart în 3 clase: clasa I cuprinde funcţionarii publici cu studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; clasa II-a,
cuprinde funcţionarii publici cu studii superioare de scurtă dată, absolvite cu diplomă
şi clasa a III-a care cuprinde funcţionarii publici cu studii medii liceale, absolvite cu
diplomă.
Potrivit nivelului atribuţiilor titularului funcţiei publice deosebim trei categorii
de funcţionari publici şi anume: înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de
conducere şi funcţionari publici de execuţie.
Înalţii funcţionari publici pot ocupa numai funcţiile expres prevăzute de lege,
după ce au promovat concursul organizat pentru ocuparea acestor funcţii. Pe lângă
17
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

condiţiile cerute pentru ocuparea oricărei funcţii publice, înalţii funcţionari publici
trebuie să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă, au absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în
administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate ori a dobândit titlul
ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective şi are cel puţin 7 ani
vechime în specialitatea funcţiei publice respective. Vechimea prevăzută de lege poate
fi redusă, în cazuri excepţionale, cu până la 3 ani de persoana care are competenţa
legală de numire în funcţia publică.
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se
constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca
specialişti în administraţia publică, numite prin decizie a primului-ministru, la
propunerea ministrului administraţiei publice şi internelor.
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către Guvern pentru funcţiile de
secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului precum şi pentru prefect, de
primul-ministru pentru consilierii de stat, secretarul general şi secretarul general
adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
precum şi pentru subprefect, de ministrul administraţiei şi internelor pentru secretarul
general al prefecturii, secretarul general al judeţului şi al Municipiului Bucureşti, şi de
ministrul sau după caz de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pentru funcţia
de director general, din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
Încetarea raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici se dispune prin
actele de autoritate ale conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice care i-au
numit în funcţie, potrivit principiului simetriei actelor juridice unilaterale.
Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi
controlează activităţile desfăşurate de funcţionarii publici de execuţie, ce implică
exercitarea prerogativelor de putere publică, sub autoritatea unui funcţionar public
ierarhic superior sau a unui demnitar. În categoria funcţionarilor publici de conducere
sunt cuprinse persoanele numite în una din următoarele funcţii publice: a) secretar al
municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; b)director
general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi acelorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director executiv şi director
executiv adjunct al serviciilor publice decentralizate ale ministerelor şi ale altor organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului
propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; d) şef de serviciu; şef de birou.
Funcţionarii publici de execuţie asigură pregătirea elaborării actelor
administrative unilaterale şi aducerea lor la îndeplinire potrivit legii. Persoanele
numite în funcţii publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de
execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale. În clasa I a funcţiilor publice sunt
incluşi funcţionarii publici de execuţie care au fost numiţi în funcţiile de expert,
consilier, inspector consilier juridic şi auditor. Din clasa a II-a a funcţionarilor publici
18
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

de exerciţiu fac parte referenţii de specialitate iar din clasa a III-a, persoanele numite
în funcţia de referent.
În literatura de specialitate funcţionarii publici sunt clasificaţi şi după alte
criterii. Bunăoară după caracterul funcţiei se face distincţie între funcţionarii
profesionali (de carieră) şi funcţionarii politici sau după gradul de stricteţe al
disciplinei funcţionarii publici sunt funcţionari civili şi funcţionari militari.
În funcţie de modul de asigurare a funcţionării serviciilor publice se deosebesc
guvernanţii de agenţii publici. Guvernanţii sunt funcţionari politici care îndeplinesc o
funcţie de demnitate publică şi determină nevoile de interes general care urmează a fi
satisfăcute iar agenţii publici aduc la îndeplinire hotărârile luate de guvernanţi. În
categoria agenţilor publici sunt incluşi atât funcţionarii de conducere, cât şi cei de
execuţie fiind supuşi aceluiaşi regim juridic.
Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil funcţionarilor publici,
deosebim funcţionarii supuşi statutului general şi funcţionarii supuşi unor statute
speciale iar după natura autorităţilor publice din care fac parte funcţionarii publici,
identificăm funcţionarii publici din administraţia guvernamentală şi cei din
administraţia autonomă.
O altă clasificare care are în vedere criteriul legalităţii învestirii împarte
funcţionarii publici în două categorii: funcţionari de drept şi funcţionari de fapt.
Funcţionarii de drept sunt învestiţi în funcţia publică în condiţiile legii iar funcţionarii
de fapt exercită o funcţie publică fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Funcţionarul de fapt deşi nu este învestit legal în funcţia publică ocupată, îndeplineşte
acte producătoare de efecte juridice. Într-o astfel de situaţie se poate ajunge în
împrejurări excepţionale, numiri şi delegări nelegale, exercitarea funcţiei după
încetarea raportului de serviciu sau în cazurile de depăşire a competenţei, când
funcţionarul public legal învestit exercită atribuţii corespunzătoare altei funcţii, fără
abilitarea legală ori chiar în situaţii de exces de putere.
Se pune problema dacă în aceste situaţii actele întocmite de funcţionarul de fapt
pot produce efecte juridice valabile sau sunt lovite de nulitate. Într-o soluţie raţională
s-a decis că actele funcţionarului de fapt emise în public, cu respectarea dispoziţiilor
legale sunt valabile întrucât privesc drepturile legitime ale administraţilor care trebuie
protejate. Dacă aceste acte ar fi anulate s-ar aduce atingere nu numai terţilor dar şi
credibilităţii publice. În situaţia în care funcţionarul de fapt este uzurpator de funcţie
publică, actele acestuia nu creează nici o aparenţă de legalitate fiind considerate ca
inexistente.
În materia stării civile legiuitorul a consacrat teoria funcţionarului de fapt
precizându-se că „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, sunt
valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”4.

4
art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr.282/1996
19
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Structura carierei funcţionarului public administrativ


Prin structura carierei funcţionarului public înţelegem modul de organizare
internă a funcţiei publice administrative, în vederea stabilirii drepturilor de natură
salarială, după cerinţele care privesc nivelul studiilor absolvite şi vechimea în
specialitate corespunzător delimitării funcţiilor publice în categorii, clase şi grade
profesionale.
Categoria este primul element al structurii interne a funcţiei publice care
împarte funcţionarii publici în înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de
conducere şi funcţionari publici de execuţie. Totodată categoria stă la baza
coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor publice şi la stabilirea drepturilor de natură
salarială a funcţionarilor publici.
Pentru fiecare categorie de funcţionari publici se stabileşte un salariu de bază, în
conformitate cu coeficientul de ierarhizare a funcţiei respective iar pentru funcţiile de
conducere se acordă şi o indemnizaţie de conducere care reprezintă un anumit procent
prevăzut de lege din salariul de bază. Salariul de bază pentru funcţionarii de execuţie
este stabilit pe clase şi grade profesionale.
Clasa ca element de structură a funcţiei se determină odată cu numirea unei
persoane într-o funcţie publică. Potrivit legii funcţiile publice se împart în 3 clase:
clasa I pentru care se cere studii superioare de lungă durată, clasa a II-a care necesită
studii superioare de scurtă durată şi clasa a III-a care presupune studii liceale.
Funcţionarii publici din clasa a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de
execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale. Din clasa I fac parte numai
funcţionarii publici de execuţie anume prevăzuţi de lege.
Gradul profesional reprezintă acel element al structurii funcţiei publice care
este conferit funcţionarului public la învestirea lui în funcţie, după care trecerea dintr-
un grad în altul poate reprezenta un efect al promovării sau avansării în funcţie. Pentru
funcţiile publice de execuţie, gradele profesionale sunt următoarele: superior, ca nivel
maxim, principal, asistent şi debutant. Trecerea dintr-un grad profesional în altul se
face prin concurs în condiţiile legii.
În derularea carierei lor, funcţionarii publici se identifică prin categoria, clasa şi
gradul profesional al funcţiei pe care o ocupă iar la încetarea raportului de serviciu
aceştia îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţia cazului în care
raportul de serviciu a încetat din motive ce le sunt imputabile.
Funcţionarii publici eliberaţi din funcţie sunt trecuţi în condiţiile legii, în corpul de
rezervă al funcţionarilor publici care este gestionat de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
Redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă se dispune prin ordin
al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pe o funcţie publică
echivalentă cu funcţia deţinută sau într-o funcţie inferioară vacantă, cu acordul scris al
funcţionarului public, în condiţiile legii.

20
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţia de a numi


funcţionarii publici redistribuiţi cu caracter permanent sau temporar iar în caz de refuz,
cei interesaţi se pot adresa instanţei de contencios administrativ competente.
Funcţionarii publici părăsesc corpul de rezervă şi pierd calitatea de funcţionar
public, după îndeplinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă
sau în cazul în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici redistribuie un
funcţionar public într-o funcţie vacantă, corespunzătoare studiilor absolvite şi
pregătirii profesionale iar acesta refuză ori în situaţia în care funcţionarul public s-a
angajat, în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni, precum şi
la cererea funcţionarului public.
În situaţia în care funcţionarul public trecut în corpul de rezervă nu poate fi
încadrat în altă funcţie publică din motive ne imputabile acestuia, va beneficia de
măsuri de protecţie socială, conform legii.

Recrutarea şi numirea în funcţia publică


Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră se face prin ocuparea unei
funcţii publice vacante de către o persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege. Ocuparea funcţiilor publice vacante se face prin promovare, transfer,
redistribuire şi concurs.
Concursul pentru ocuparea funcţiei publice se organizează numai în limita
posturilor rămase vacante, după efectuarea transferului prevăzut de lege şi a
redistribuirii funcţionarilor publici din corpul de rezervă, de către Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, în condiţiile legii.
Funcţiile publice vacante pentru care se organizează concurs şi condiţiile de
desfăşurare a concursului se dau publicităţii prin grija compartimentelor de resurse
umane, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului, prin publicare
în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a şi în mijloacele de comunicare în
masă, precum şi prin afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a
concursului.
Concursul pentru ocuparea funcţiilor publice este organizat şi gestionat,
corespunzător funcţiei publice vacante care a fost scoasă la concurs. Astfel, pentru
înalţii funcţionari publici comisia de concurs este numită prin decizia primului-
ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor iar pentru funcţionarii
de conducere, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu, concursul se
organizează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Pentru funcţiile de execuţie din administraţia publică centrală şi locală precum
şi pentru funcţia de şef birou şi şef serviciu, concursul pentru ocuparea acestor funcţii
se organizează de către autoritatea şi instituţia publică respectivă, cu avizul Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici iar admiterea la programele de formare specializată
în administraţia publică, în scopul numirii într-o funcţie publică se face prin concurs

21
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

organizat de Institutul Naţional de Administraţie, cu avizul Agenţiei Naţionale a


Funcţionarilor Publici.
Concursul are la bază principiul competiţiei deschise, transparenţei, meritelor
profesionale şi competiţiei precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice,
pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale şi constă în 3 etape după cum
urmează: a) selectarea dosarelor de înscriere, b) susţinerea probei scrise şi c) interviul.
În vederea participării la concurs, candidaţii depun un dosar de înscriere iar la probele
următoare pot participa numai candidaţii ale căror dosare de înscriere au fost selectate
de către comisia de concurs, în condiţiile legii. La proba scrisă, candidaţii redactează o
lucrare sau completează unul sau mai multe teste grilă. Interviul se susţine, de regulă,
în aceeaşi zi cu proba scrisă, şi constă în întrebări adresate candidaţilor de către
membrii comisiei de concurs, fie pe probleme legate de funcţia publică, fie de
verificare a cunoştinţelor de limbă străină sau a celor de operare/programare pe
calculator. Probele de concurs organizate de comisie se notează cu puncte de la 1 la
100 iar promovarea fiecărei probe se face ca urmare o obţinerii punctajului minim de
50 de puncte. Punctajul final necesar pentru promovarea concursului este de minimum
100 de puncte care se obţin prin cumularea punctajului obţinut la cele două probe.
Prin urmare concursul reprezintă operaţia prealabilă numirii într-o funcţie publică, de
recrutare a candidaţilor într-o anumită ordine, stabilită după meritul fiecăruia de către
comisia de concurs. Această ordine este impusă autorităţii sau instituţiei publice care
are competenţa să facă numirea în funcţia publică respectivă. Persoana nemulţumită de
rezultatul concursului se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în
condiţiile legii.
Candidaţii declaraţi admişi vor fi numiţi prin actul administrativ al
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în funcţiile publice pentru care s-a
organizat concursul fie ca funcţionari debutanţi, dacă nu îndeplinesc condiţiile de
vechime necesare numirii într-o funcţie publică definitivă, fie ca funcţionari publici
definitivi, în condiţiile legii.
Pentru ocuparea unei funcţii publice definitive, funcţionarul public trebuie să
urmeze o perioadă de stagiu de 12 luni pentru funcţia de execuţie din clasa I, 8 luni
pentru funcţia din clasa a II-a şi 6 luni pentru funcţia din clasa a III-a.
Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale, în îndeplinirea
atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor
publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei
publice şi a exigenţelor acesteia.
La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi
este evaluată conform legii iar cei care au obţinut calificativul “corespunzător” vor fi
numiţi prin transformarea postului, funcţionari publici definitivi într-o funcţie publică
de execuţie din clasa corespunzătoare studiilor absolvite şi în gradul profesional
“asistent”. Numirea se face prin actul administrativ emis de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, în termen de 5 zile lucrătoare de la data împlinirii termenului de
22
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

6 luni, 8 luni, respectiv 12 luni, de când s-a făcut numirea ca funcţionar public
debutant.
În situaţia în care funcţionarii publici debutanţi au obţinut la evaluarea activităţii
calificativul “necorespunzător” conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, va
dispune prin act administrativ eliberarea din funcţie, în condiţiile legii.
Perioada în care o persoană a urmat şi a promovat programe de formare specializată în
administraţia publică, pentru numirea într-o funcţie publică definitivă, este asimilată
perioadei de stagiu.
La intrare în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune
jurământul de credinţă, în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcţia
publică definitivă, în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi în
prezenţa a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care
este numit, iar celălalt un funcţionar public din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii
publice. Refuzul depunerii jurământului prevăzut de lege se consemnează în scris şi
atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.

8. Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor


Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care o persoană ce exercită o
funcţie publică are un interes personal, de natură patrimonială care ar putea influenţa
îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit legii. La baza prevenirii
conflictului de interese stau principiile imparţialităţii în exercitarea funcţiei publice,
integrităţii morale, transparenţei deciziei şi supremaţia interesului public.
Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una din
următoarele situaţii: a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la
luarea deciziilor cu privire la persoanele fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter
patrimonial; b) participă în cadrul aceleiaşi comisii constituite conform legii, cu
funcţionarii publici care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I; c) interesele sale
patrimoniale, ale statului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care
trebuie să le în exercitarea funcţiei publice.
Dacă funcţionarul public constată că se află în conflict de interese este obligat
să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei
decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic, căruia îi este subordonat direct.
Şeful ierarhic este obligat să ia măsurile care se impun, pentru exercitarea cu
imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la
cunoştinţă.
În cazurile de conflict de interese, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la
propunerea şefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în
cauză, va desemna un alt funcţionar public care are aceiaşi pregătire şi nivel de
experienţă.
Neîndeplinirea obligaţiei de abţinere, în caz de conflict de interese, atrage după
caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.
23
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Alături de conflictul de interese reglementarea regimului incompatibilităţilor are rolul


de a asigura atât obiectivitatea şi imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice, cât şi
posibilitatea ca funcţionarii publici să se consacre în totalitate funcţiilor pe care le
ocupă. Totodată prin regimul incompatibilităţilor se urmăreşte înlăturarea posibilităţii
ca funcţionarii publici să concentreze în persoana lor atribuţii a altor funcţii care ar
afecta însăşi conţinutul principiului separaţiei puterilor.
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
În consecinţă funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura
alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul
autorităţilor sau instituţiilor publice; b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia
cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile
legii, pe durata numirii sale; c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori
în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii
familiale sau ca persoană fizică autorizată; d) în calitate de membru al unui grup de
interes economic.
În situaţia în care funcţionarul public a exercitat o funcţie în cadrul cabinetului
unui demnitar, la încheierea mandatului demnitarului funcţionarului public este
reîncadrat în funcţia publică deţinută anterior sau într-o funcţie similară.
Dacă funcţionarii publici, în exercitarea funcţiei publice au desfăşurat activităţi
de monitorizare şi control la societăţi comerciale, regii autonome sau alte unităţi cu
scop lucrativ din sectorul public şi privat, după ieşirea din corpul funcţionarilor
publici, nu mai pot să-şi desfăşoare activitatea şi nici nu pot acorda consultanţă de
specialitate la aceste unităţi, timp de 3 ani de la încetarea funcţiei publice. Totodată
funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea
unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
Reglementarea regimului juridic al incompatibilităţilor interzice raporturile
ierarhice directe între funcţionarii publici care sunt soţi sau rude de gradul I chiar şi în
cazul în care şeful ierarhic, soţ sau rudă de gradul I are calitatea de demnitar. Aceste
incompatibilităţi pot fi sesizate de orice persoană şi se constată de către şeful ierarhic
superior al funcţionarului public respectiv care are obligaţia să ia măsurile ce se
impun.
În cazul în care incompatibilitatea vizează pe un funcţionar public şi un
demnitar soţ sau rudă de gradul I, această situaţie se constată după caz, de către
primul-ministru, ministru sau prefect care va dispune încetarea raporturilor ierarhice
dintre persoanele incompatibile.
Cu toate că funcţionarii publici pot fi membri ai unor partide politice legal
constituite, lor le este interzis să fie membri ai organelor de conducere ale partidelor
din care fac parte şi să-şi exprime sau să apere în mod public poziţiile unui partid
politic. Legea reglementează incompatibilitatea înalţilor funcţionari publici cu
calitatea de membru al unui partid politic sub sancţiunea destituirii din funcţia publică.
24
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

De la regula incompatibilităţii statutului de funcţionar public cu orice altă funcţie


publică sau privată este admisă excepţia compatibilităţii cu funcţiile sau activităţile din
domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice. De asemenea
funcţionarii publici pot candida pentru o funcţie eligibilă sau pot fi numiţi într-o
funcţie de demnitate publică, situaţie în care raportul de serviciu al funcţionarului
public respectiv se suspendă fie pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară
alegerilor, dacă nu este ales, fie până la încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de
demnitate publică, în cazul în care funcţionarul public a fost ales sau numit.

Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici administrativi


Drepturile funcţionarilor publici
Funcţionarii publici au în condiţiile legii o serie de drepturi de natură politică,
economică şi socială. Aceste drepturi sunt determinate de stat pe cale generală,
impersonală şi unilaterală pentru toţi funcţionarii publici şi au fost calificate ca fiind
drepturi obiective, în conformitate cu statutul funcţionarilor publici.
Potrivit legii funcţionarii publici au drepturi generale, caracteristice angajaţilor
în muncă şi drepturi specifice care decurg din natura funcţiei pe care o exercită,
precum şi drepturi în legătură cu profesia lor, realizată în cadrul funcţiei publice.
Drepturile statutare ale funcţionarilor publici sunt următoarele:
a)dreptul la opinie este garantat de lege ca expresie a consacrării constituţionale a
libertăţii de exprimare. Acest drept presupune o conduită adecvată a funcţionarului
public atât la serviciu, cât şi în afara acestuia, bazată pe neutralitate, loialitate şi
creşterea prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte. Totodată
legea interzice orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de
apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare
materială, origine socială, sau de orice altă asemenea natură;
b)dreptul la informare cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului
funcţionarilor publici şi care îi vizează în mod direct. Acest drept cu valoare de
principiu reflectă democratizarea funcţiei publice şi realizarea dialogului social;
c)dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu excepţia celor
care sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici cărora le este interzis acest
drept prin statute speciale. Acest drept social-politic este consecinţa dreptului
constituţional a liberei asocieri în partide politice, sindicate şi alte forme de asociere.
În baza acestui drept funcţionarii publici pot în mod liber să înfiinţeze organizaţii
sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Dreptul la
asociere sindicală este interzis înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de
conducere şi unor funcţionari cu statut special în considerarea importantei activităţi
desfăşurate, pentru promovarea interesului public care trebuie să primeze în dauna
celui privat;

25
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

d)dreptul la grevă este recunoscut în condiţiile legii speciale cu respectarea


principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public, ca o garanţie pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale funcţionarilor publici;
e)dreptul la salariu pentru activitatea desfăşurată. Salariul reprezintă contravaloarea
activităţii desfăşurate de funcţionarul public şi se compune din: a) salariul de bază; b)
sporuri pentru vechimea în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul gradului
profesional. Totodată funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi
salariale, în condiţiile legii. Funcţionarii publici de conducere pe lângă salariul de bază
primesc o indemnizaţie de conducere. Salarizarea funcţionarilor publici se face în
conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare a
funcţionarilor publici5.
f)Dreptul la gratuitatea uniformei în cazul funcţionarilor publici care au obligaţia
purtării uniformei. Activitatea acestor funcţionari publici este reglementată prin statute
speciale;
g)dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale. Acest drept se exercită în mod
continuu iar pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare
profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite. Drepturile salariale se acordă
numai dacă funcţionarul public urmează o formă de perfecţionare organizată la
iniţiativa sau în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea sau la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice ori dacă perfecţionarea se realizează la Institutul Naţional de
Administraţie, la centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publică
locală sau la alte instituţii specializate din ţară şi străinătate. În aceste situaţii dacă
formarea şi perfecţionarea profesională se organizează în afara localităţii unde îşi are
sediul autoritatea sau instituţia publică, funcţionarii publici beneficiază de drepturile
de delegare, în condiţiile legii. Pentru acoperirea cheltuielilor programelor de formare
şi perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizate la iniţiativa sau în
interesul autorităţii sau instituţiei publice ori la instituţiile specializate, entităţile
publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru
cheltuielile respective;
h)dreptul la o zi de muncă de 8 ore şi de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate
din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a
timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori zile declarate nelucrătoare
funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperarea sau plata majorată cu un spor
de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate
depăşi 360 de ore într-un an. Regimul orelor lucrate peste program nu se aplică
funcţionarilor publici de conducere din raţiuni ce privesc specificul activităţii
desfăşurate şi a faptului că această activitate nu este normată;
5
În prezent este în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură
salarială ale funcţionarilor publici, publicată în Monitorul oficial, Partea I-a nr.949 din 24 decembrie 2002, aprobată prin
Legea 228/2003, publicată în Monitorul oficial nr.360partea I-a, din 27 mai 2003

26
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

i)dreptul de a fi ales sau numit într-o funcţie de demnitate publică, cu excepţia


funcţionarilor publici civili din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică
civilă din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa
naţională. Acest drept se exercită în condiţiile legii;
î)dreptul la concediul de odihnă, concedii medicale şi la alte concedii. Funcţionarii
publici au dreptul pe lângă indemnizaţia de conducere, la o primă egală cu salariul de
bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat. Concediul
de odihnă constituie una din formele timpului liber a funcţionarului public care are o
importanţă deosebită atât prin influenţarea pozitivă a sănătăţii funcţionarului public şi
a creşterii randamentului muncii acestuia, cât şi prin avantajele de natură economică
ce decurg din plata indemnizaţiei cuvenite funcţionarului public pe timpul efectuării
concediului. Pe lângă concediul de odihnă, funcţionarii publici au dreptul la concedii
medicale plătite conform legii, la concedii de studii plătite sau fără salariu, concedii
plătite pentru maternitate şi pentru creşterea şi educarea copilului precum şi alte
concedii potrivit legii. În perioada concediului de boală, a concediului de maternitate
şi a celui pentru creşterea şi educarea copilului, raportul de serviciu a celui în cauză nu
poate înceta şi nu poate fi modificat decât din iniţiativa funcţionarului public;
j)dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă de natură să le ocrotească sănătatea şi
integritatea fizică şi psihică. Acest drept se poate exercita fie prin asigurarea
condiţiilor corespunzătoare de muncă şi igienă la locul de muncă a funcţionarilor
publici, fie în cazuri excepţionale, pentru motive de sănătate prin schimbarea
compartimentului în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Schimbarea
compartimentului se poate face pe o funcţie publică corespunzătoare, dacă
funcţionarul public este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii care îi revin;
k)dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii;
l)dreptul la pensie şi la celelalte drepturi de asigurare, potrivit legii. În caz de deces al
funcţionarului public membrii familiei care au dreptul la pensie de urmaş, primesc pe
o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a
funcţionarului public decedat. În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost
emisă din vina autorităţii sau instituţiei publice, în termen de 3 luni de la data
decesului, aceasta va achita în continuare salariul de bază avut de decedat până la
emiterea deciziei privind pensia de urmaş;
m)dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor. Fiind purtător al autorităţii
publice funcţionarul public şi familia sa sunt proteguiţi atât prin mijloace
administrative, cât şi penale. Potrivit legii autoritatea sau instituţia publică în care îşi
desfăşoară activitatea este obligată să asigure protecţia funcţionarului public împotriva
ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victime în exercitarea
funcţiei publice sau în legătură cu acesta. Pentru garantarea acestui drept autoritatea
sau instituţia publică este obligată să ceară sprijinul organelor obligate, potrivit legii.
Dacă în timpul exercitării atribuţiilor, funcţionarul public a suferit un prejudiciu

27
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

material din culpa autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea,
aceasta este obligată să-l despăgubească conform legii.

Îndatoririle funcţionarilor publici administrativi


În exercitarea funcţiei administrative funcţionarul public are obligaţii cu caracter
general, necesare pentru realizarea oricărui raport de muncă şi obligaţii specifice care
decurg din natura funcţiei publice pe care o exercită în cadrul administraţiei publice.
Obligaţiile statutare ale funcţionarilor publici sunt următoarele:
a)obligaţia de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu cu profesionalism şi imparţialitate
conform legii şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori, prestigiului corpului funcţionarilor publici. În acest scop
funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi
civică prevăzute de lege iar funcţionarii de conducere trebuie să sprijine propunerile şi
iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vedere îmbunătăţirii activităţii
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii
serviciilor publice oferite cetăţenilor;
b)obligaţia de neexprimare sau manifestare publică a convingerilor şi preferinţelor
politice în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Totodată funcţionarii publici sunt obligaţi
să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul
programului de lucru. Funcţionarii publici pot face parte din partide politice dar le este
interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice;
c)obligaţia de răspundere pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţiei publice şi de
conformare dispoziţiilor primite de la superiori ierarhici.. Funcţionarul public trebuie
să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu spirit de responsabilitate iar în cazul
încălcării acestor atribuţii va răspunde disciplinar, administrativ, civil, penal, după caz.
În realizare atribuţiilor sale funcţionarul public trebuie să se conformeze dispoziţiilor
primite de la şefii ierarhici, având în vedere că subordonarea ierarhică este o îndatorire
ce rezultă din modul specific de organizare a funcţiei publice(29). Funcţionarul public
are dreptul să refuze în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la
superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Când dispoziţia a fost dată în scris
funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este
vădit ilegală. În astfel de situaţii funcţionarul public are îndatorirea de a sesiza
superiorul ierarhic celui care a emis dispoziţia pentru a lua măsurile ce se impun;
d)obligaţia de păstrare a secretului de stat, a celui de serviciu şi a
confidenţialităţii în legătură cu faptele informaţiile sau documentele de care au luat la
cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. De la această obligaţie sunt exceptate
informaţiile de interes public, potrivit legii.
e)obligaţia de a nu primi direct sau indirect daruri sau alte avantaje în
considerarea funcţiei publice. Încălcarea acestei obligaţii poate atrage atât coerciţii
28
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

disciplinare, cât şi penale. La numirea în funcţie precum şi la încetarea raportului de


serviciu funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii conducătorului
autorităţii şi instituţiei publice, declaraţia de avere care se actualizează anual potrivit
legii;
f)obligaţia de celeritate în realizarea atribuţiilor de serviciu. Lucrările repartizate
funcţionarilor publici trebuie rezolvate în termenele stabilite de către superiorii
ierarhici. De asemenea funcţionarii publici nu pot primi direct cereri a căror rezolvare
intră în competenţa lor, fiindu-le interzis şi să discute direct cu petenţii, cu excepţia
celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru
soluţionarea acestor cereri;
g)obligaţia de perfecţionare profesională. Dreptului de perfecţionare profesională îi
corespunde obligaţia funcţionarului public de a participa la formele de perfecţionare
profesională organizată de Institutul Naţional de Administraţie sau alte instituţii
abilitate potrivit legii, a căror durată cumulată este de minimum 7 zile pe an.
Funcţionarii publici care urmează programe de formare specializată în administraţia
publică, cu o durată mai mare de 90 de zile, organizate la Institutul Naţional de
Administraţie sau de alte instituţii similare din străinătate, finanţate din bugetul de stat
sau local sunt obligaţi să se angajeze în scris că vor lucra în administraţia publică, cel
puţin 5 ani de la terminarea programelor. În cazul nerespectării angajamentului
funcţionarii publici sunt obligaţi să restituie cheltuielile efectuate pentru perfecţionare
din bugetele publice, calculate conform legii;
h)obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor stabilite potrivit legii.

10.Promovarea şi evaluarea performanţelor profesionale


Potrivit legii în derularea carierei, funcţionarul public beneficiază de dreptul de
a promova în funcţia publică şi de a avansa în gradele profesionale.
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii
publice vacante prin concurs sau examen. Dreptul de a promova poate privi o funcţie
publică de execuţie din gradul profesional principal sau din gradul superior ori o
funcţie de conducere vacantă.
Pentru a participa la concursul de promovare într-o funcţie publică de execuţie
din gradul profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii minime: a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice
de execuţie din gradul profesional asistent în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
b) să fi obţinut la evaluarea performanţelor individuale din ultimii 2 ani, cel puţin
calificativul „foarte bun”; c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa
postului.
La concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul
profesional superior pot participa numai funcţionarii publici care îndeplinesc
următoarele condiţii minime: a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice
29
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

de execuţie din gradul profesional principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie
din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite; b) să fi
obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii doi ani cel
puţin calificativul „foarte bun”; c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa
postului.
Pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante funcţionarii publici
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: a) să fie absolvenţi ai programelor de
formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică, organizate de către
Institutul Naţional de Administraţie, centrele regionale de formare continuă pentru
administraţia publică locală precum şi alte instituţii specializate din ţară sau
străinătate; b) au fost numite într-o funcţie publică din clasa I; c) îndeplineşte cerinţele
specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de vechime prevăzute de
lege.
Vechimea în specialitate cerută de lege pentru ocuparea funcţiilor de conducere
diferă în funcţie de natura şi importanţa funcţiei. Bunăoară pentru funcţiile publice de
şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei se cere o vechime de minimum 2 ani iar
pentru funcţiile publice de director general adjunct, director şi director adjunct, din
aparatul unui minister şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, vechimea minimă este de 5 ani.
În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în
care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a
participa la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă
superioară celei în care sunt încadraţi.
Procedura organizării concursului sau examenului pentru promovarea într-o
funcţie publică superioară vacantă sau pentru ocuparea unei funcţii publice vacante,
într-o clasă superioară se stabileşte prin lege.
Promovarea funcţionarilor publici în funcţiile publice superioare sau într-o clasă
superioară este strâns legată de evaluarea performanţelor profesionale individuale ale
fiecăruia, operaţie administrativă care se realizează anual, conform metodologiei
aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici
reprezentative la nivel naţional. Evaluarea activităţii funcţionarilor publici se
realizează prin raportarea criteriilor de performanţă ale fiecărei funcţii publice, la
gradul de îndeplinire a obiectivelor individuale prevăzute pentru perioada evaluată.
Procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale se aplică
fiecărui funcţionar public, în raport cu realizarea obiectivelor individuale stabilite în
baza atribuţiilor prevăzute în fişa postului şi are ca scop: a) avansarea în gradele
profesionale; b) retrogradarea în grade profesionale; c) promovarea într-o funcţie
publică superioară; d) eliberarea din funcţia publică; e) stabilirea cerinţelor de formare
profesională a funcţionarilor publici.

30
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Perioada evaluată este cuprinsă între datele de 1 ianuarie şi 31 decembrie ale


fiecărui an iar perioada de realizare a operaţiei administrative de evaluare este stabilită
între 1 ianuarie şi 15 februarie ale anului următor, celui pentru care se evaluează
performanţele profesionale individuale ale funcţionarilor publici.
Pentru a fi realizată evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale
funcţionarul public trebuie să fi desfăşurat o activitate de cel puţin 6 luni într-o funcţie
publică, cu excepţiile prevăzute de lege.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici de
execuţie se realizează de către conducătorul compartimentului în care aceştia îşi
desfăşoară activitatea iar ale funcţionarilor publici de conducere se fac de către
funcţionarul public de conducere ierarhic superior.
Performanţele profesionale ale înalţilor funcţionari publici se evaluează de către
o comisie de evaluare, compusă din 5 personalităţi, recunoscute ca specialişti în
administraţia publică, propuse de ministrul administraţiei şi internelor şi numite prin
decizie a primului ministru.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public
i se acordă unul dintre următoarele calificative : excepţional, foarte bun, bun,
satisfăcător şi nesatisfăcător.

11. Modificarea, suspendarea şi încetarea


raportului de serviciu

11.1. Modificarea raportului de serviciu


Un drept esenţial în definirea carierei funcţionarului public este stabilitatea în
funcţie, ca o consecinţă firească a continuităţii serviciului public. În exercitarea
funcţiei publice administrative pot interveni însă anumite situaţii în care funcţionarii
publici de carieră trebuie să îndeplinească anumite activităţi sau să exercite unele
atribuţii cu care au fost învestiţi, în afara autorităţii sau instituţiei publice în care ocupă
funcţia, în aceiaşi localitate sau în afara acesteia, pentru o anumită perioadă de timp,
fie în interesul serviciului public în care îşi desfăşoară activitatea, fie în interesul
serviciului public în care urmează să îşi desfăşoare activitatea.
În aceste situaţii are loc o modificare unilaterală a raportului de serviciu care
presupune şi acceptarea din partea funcţionarului public, în condiţiile legii.
Modificarea raportului de serviciu al funcţionarului public poate să fie temporară sau
definitivă şi poate avea loc prin delegare, detaşare, transfer, mutarea în cadrul altui
compartiment al autorităţii sau instituţiei publice şi exercitarea cu caracter temporar a
unei funcţii publice de conducere.
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este
încadrat funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un
an. Dacă este cazul ca delegarea să depăşească 60 de zile calendaristice în cursul unui
31
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

an, această măsură se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public pe
o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice într-un an. Funcţionarul public poate
refuza delegarea, dacă se află în starea de graviditate sau îşi creşte singur copilul
minor ori starea sănătăţii dovedită cu certificatul medical face contraindicată
delegarea. Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi
salariul iar autoritatea sau instituţia publică care îl delegă este obligată să suporte
costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.
Regimul juridic al delegării evidenţiază caracterul obligatoriu şi temporar al
măsurii de modificare unilaterală a raportului de serviciu şi faptul că delegarea are ca
obiect schimbarea locului obişnuit de muncă a celui delegat.
Detaşarea funcţionarului public se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei
publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea cel detaşat pentru o perioadă de
cel mult 6 luni care poate fi prelungită în cursul unui an calendaristic, numai cu
acordul scris al funcţionarului public. Măsura detaşării se poate dispune numai dacă
pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi
responsabilităţilor funcţiei publice pe care urmează să fie detaşat. Funcţionarul public
poate refuza detaşarea atât pentru motivele ce privesc refuzul delegării, cât şi în
cazurile în care detaşarea se face într-o altă localitate unde nu i se pot asigura condiţii
corespunzătoare de cazare sau este singurul întreţinător de familie ori pentru motive
familiale temeinice care justifică refuzul de a da curs detaşării. Pe perioada detaşării
funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul iar dacă salariul funcţiei pe
care este detaşat are un cuantum mai ridicat, funcţionarul public beneficiază de acest
salariu. Dacă detaşarea se face în altă localitate, autoritatea publică sau instituţia
publică beneficiară este obligată să-i suporte funcţionarului public detaşat atât costul
integral al transportului dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, cât şi cazarea şi
indemnizaţia de detaşare.
Transferul este o altă modalitate de modificare a raportului de serviciu al unui
funcţionar public care poate avea loc între autorităţile şi instituţiile publice fie în
interesul serviciului, fie la cererea funcţionarului public, numai într-o funcţie publică
pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului. Transferul în
interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public
transferat, într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută. În cazul în
care transferul în interesul serviciului se realizează într-o altă localitate, funcţionarul
public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul
salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor
cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se
suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel
mult 15 zile de la data aprobării transferului. Transferul la cerere se face într-o funcţie
publică echivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public, de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.

32
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice poate


fi definitivă sau temporară. Mutarea definitivă se aprobă cu acordul scris al
funcţionarului public, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea cel mutat iar mutarea temporară se dispune motivat, în interesul
autorităţii sau instituţiei publice de către conducătorul acesteia, pe o perioadă de
maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale şi a salariului pe care
îl are funcţionarul public.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere poate avea loc în
cazul vacanţei unei funcţii publice de conducere sau în situaţia suspendării din funcţie
a titularului unei asemenea funcţii. În ambele cazuri se promovează temporar un
funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea unor funcţii
publice. Dacă funcţia publică de conducere este vacantă, promovarea temporară a unui
funcţionar public în această funcţie se aprobă de conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice pe o perioadă de maximum 6 luni, cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor publici. Promovarea temporară a unui funcţionar public într-o funcţie
de conducere a cărui titular este suspendat se dispune de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice fără solicitarea vreunui aviz. Funcţionarii publici promovaţi
temporar în funcţii de conducere au dreptul la salariul corespunzător funcţiei de
conducere, dacă acesta este mai mare decât cel pe care îl au la promovare.

11.2. Suspendarea raportului de serviciu


Raportul de serviciu al funcţionarilor publici poate fi suspendat de drept sau la
iniţiativa funcţionarului public, în situaţiile prevăzute de lege. Bunăoară suspendarea
de drept intervine atunci când funcţionarul public se află în următoarele situaţii: a) este
numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă; b) este
încadrat în cabinetul unui demnitar; c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia
publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în
cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă; d)
desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în condiţiile
legii; e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau
mobilizat; f) este arestat preventiv; g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă
funcţionarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de
muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau după caz, a soţiei ori a unei rude până la
gradul I inclusiv, în condiţiile legii; h)se află în concediu pentru incapacitate temporară
de muncă în condiţiile legii; i) carantină, în condiţiile legii; j) concediu de maternitate,
în condiţiile legii; k) este dispărut iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre
judecătorească irevocabilă; l) forţă majoră; m) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public pe baza
cererii motivate, în următoarele situaţi: a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă
de până la 2 ani, în cazul copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani, în
condiţiile legii; b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani
33
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente,până la împlinirea


vârstei de 18 ani; c) desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii
internaţionale conform legii; d) pentru participarea la campania electorală; e) pentru
participarea la grevă în condiţiile legii.
Cererea de suspendare a raportului de serviciu din iniţiativa funcţionarului
public se face în scris, cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se
solicită suspendarea şi se aprobă prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, cu excepţia situaţiei în care se solicită suspendarea raportului de
serviciu pentru acordarea concediului de îngrijire a copilului bolnav, în vârstă de până
la 7 ani sau în cazul copilului cu handicap, când suspendarea se constată de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Potrivit legii funcţionarul public are obligaţia ca în termen de 5 zile
calendaristice, de la data încetării motivului de suspendare a raportului de serviciu fie
de drept, fie de fapt, să informeze în scris despre această situaţie, conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice. După primirea informării conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice are obligaţia ca în termen de 5 zile de la primirea acesteia să asigure
condiţiile necesare, reluării activităţii de către funcţionarul public iar reluarea
activităţii se dispune printr-un act administrativ.
Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea
raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către
funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen
de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.
Pe parcursul suspendării raportului de serviciu autoritatea sau instituţia publică
are obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestor funcţii
publice se face pe o perioadă determinată, de un funcţionar public din corpul de
rezervă iar în situaţia în care nu există funcţionari publici care să îndeplinească
cerinţele specifice, postul poate fi ocupat în baza unui contract individual de muncă,
pe o perioadă egală cu perioada suspendării raportului de serviciu.

11.3. Încetarea raportului de serviciu


Încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public poate interveni, în
cursul derulării carierei, în urma unui fapt juridic sau a unui act juridic ori în temeiul
legii, situaţie concretizată prin emiterea unui act administrativ. O dată cu încetarea
definitivă a raportului de serviciu se încheie cariera funcţionarului public însă el îşi
păstrează drepturile dobândite în cursul carierei, cu excepţia cazului în care raportul de
serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.
Potrivit legii încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc
în următoarele condiţii: a) de drept; b)prin acordul părţilor consemnat în scris; c)prin
eliberarea din funcţia publică; d)prin destituire din funcţie; e) prin demisie.
Încetarea de drept a raportului de serviciu are loc în următoarele cazuri: a) la
data decesului funcţionarului public; b)la data rămânerii definitive şi irevocabile a
34
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; c)dacă funcţionarul


public nu mai îndeplineşte condiţiile referitoare la cetăţenie română şi domiciliul din
România sau nu mai are capacitate deplină de exerciţiu ori îndeplineşte condiţiile de
studii prevăzute delege pentru funcţia publică; d) la data comunicării deciziei de
pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a funcţionarului public; e)ca urmare
a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de
la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă; f)când
funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru
o faptă prevăzută delege sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de
libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; g) ca urmare a
interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă
complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus interdicţia; h)la data expirării termenului pe care a fost exercitată cu caracter
temporar, funcţia publică.
Cazurile de încetare de drept a raportului de serviciu se constată în termen de 5
zile lucrătoare de la data intervenirii acestora, prin act administrativ al conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice care se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.
Încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public prin acordul părţilor se
face prin aplicarea regulilor generale, de drept comun cu privire la condiţiile de
validitate a consimţământului care se consemnează în scris şi trebuie dat cu intenţia de
a produce efecte juridice, fără să fi viciat şi să fie serios exprimat.
Eliberarea din funcţia publică a funcţionarului public pentru motive ne
imputabile are loc în următoarele cazuri: a)autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat
activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate iar funcţionarul public nu este de
acord să o urmeze; b)autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a
reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public. Potrivit
legii reorganizarea activităţii unei autorităţi sau instituţii publice constă în mutarea
acesteia în altă localitate sau reducerea activităţii care presupune modificarea
substanţială a atribuţiilor autorităţii sau instituţiei publice, precum şi a structurii
organizatorice a compartimentelor. Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile
aferente acestora se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate
condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv; c)ca urmare a admiterii cererii de
integrare în funcţia publică ocupată de funcţionarul public eliberat sau destituit nelegal
ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de reintegrare; d)pentru incompetenţă profesională în cazul obţinerii calificativelor
nesatisfăcător la evaluarea performanţelor individuale; e)funcţionarul public nu mai
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; f)starea sănătăţii
fizice sau psihice a funcţionarului public constatată prin decizie a organelor
competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să-şi îndeplinească
atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute.
35
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

Eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici, în urma reducerii postului sau ca


urmare a admiterii cererii de integrare în funcţia ocupată de funcţionarul public
eliberat ori dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice de
ocupare a funcţiei publice se poate dispune, numai dacă nu există funcţii publice
vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice.
În cazurile de eliberare din funcţie autoritatea sau instituţia publică este obligată
să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice iar în această
perioadă conducătorul autorităţii sau instituţiei publice mai poate acorda celui în cauză
reducerea programului de lucru până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale
cuvenite.
Pentru cazurile de eliberare din funcţia publică, în urma încetării activităţii ,
mutării în altă localitate, reorganizare, reintegrarea în funcţia publică şi neîndeplinirea
condiţiilor specifice de ocupare a funcţiei publice, autoritatea sau instituţia publică
este obligată ca în perioada de preaviz să solicite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici, lista funcţiilor publice vacante.
În cazul în care există o funcţie vacantă, identificată în perioada de preaviz,
funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere. Încetarea
raportului de serviciu prin eliberarea din funcţia publică se dispune de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice prin act administrativ care se comunică funcţionarului
public în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii.
Destituirea din funcţia publică se dispune pentru motive imputabile
funcţionarului public în următoarele cazuri: a)ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru
săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unor abateri disciplinare care au
avut consecinţe grave; b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate iar
funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile
calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate. Când sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice dispune
destituirea din funcţie prin act administrativ care se comunică funcţionarului public, în
termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii acestuia.
Actele administrative de eliberare din funcţie şi de demitere pot fi atacate de
către funcţionarii publici la instanţa de contencios administrativ, în termen de 30 de
zile calendaristice de la comunicare, atât pentru motive de ne legalitate, cât şi
netemeinicie. În caz de admitere a acţiunii şi de anulare a actului administrativ instanţa
de judecată dispune şi obligarea autorităţii sau instituţiei publice la plata către
funcţionarul public a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
recalculate precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
La solicitarea funcţionarului public instanţa de contencios administrativ va dispune
reintegrarea acestuia în funcţia deţinută.
Demisia reprezintă modalitatea de încetare a raportului de serviciu la iniţiativa
funcţionarului public care se notifică în scris conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice. Cererea de demisie nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile
36
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

calendaristice de la înregistrare. Cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei


publice funcţionarul public poate reveni asupra demisiei, înaintea împlinirii
termenului de 30 de zile.
La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public are îndatorirea să predea
lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor
specifice funcţiei publice îndeplinite.
Dacă nu s-a reuşit redistribuirea funcţionarilor publici a căror raporturi de
serviciu au încetat, aceştia vor beneficia de drepturile legale din bugetul asigurărilor
pentru şomaj în condiţiile legii.

12. Noţiunea de funcţionar public în dreptul penal


Conceptul de funcţionar public din dreptul administrativ nu se identifică cu
noţiunea de funcţionar public din dreptul penal care are o accepţiune mai largă,
specifică acestei ramuri de drept.
Prin sintagma funcţionar public din dreptul penal se înţelege orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau altor persoane juridice de interes public care administrează,
folosesc sau exploatează bunurile proprietate publică, serviciile de interes public,
precum şi bunurile de orice fel, care potrivit legii sunt de interes public. În acest sens
noţiunea de funcţionar public priveşte calitatea specială a unei persoane de care se ţine
seama fie la incriminarea faptelor şi sancţionarea subiectului activ al infracţiunii, fie
la ocrotirea specială a subiectului pasiv, al unei fapte penale.
În consecinţă pentru stabilirea calităţii de funcţionar public potrivit
reglementării din dreptul penal, nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea
învestirii întrucât această calitate o pot avea şi persoanele care exercită temporar, cu
orice titlu şi indiferent cum au fost învestite, o însărcinare de orice natură, în serviciul
unităţilor prevăzute de lege.
În dreptul administrativ funcţionarul public este supus învestirii legale fiind
depozitarul puterii publice şi face parte dintr-o autoritate sau instituţie publică, pe când
în dreptul penal, funcţionar public poate fi persoana fizică indiferent de modul
învestirii în funcţie care exercită o însărcinare de orice natură, chiar dacă nu este
angajată la una din unităţile prevăzute de lege. Prin urmare condiţia esenţială în
stabilirea calităţii de funcţionar public, în dreptul penal este existenţa raportului de
serviciu prevăzut de lege.
Definiţia funcţionarului public din legea penală este determinată de necesitatea
ocrotirii unor relaţii sociale împotriva faptelor penale săvârşite cu intenţie sau din
culpă de către cei care exercită asemenea însărcinări.
Persoanele care exercită în regim autonom activităţi profesionale de interes
public şi cele învestite cu prerogative de putere publică, în exercitarea serviciului
public autonom, nu sunt funcţionari publici în sensul dreptului administrativ şi nici nu
37
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

îndeplinesc exigenţele cerute de legea penală pentru a fi încadraţi în categoria


funcţionarilor publici. După cum am subliniat definitoriu pentru stabilirea calităţii de
funcţionar public în dreptul penal este existenţa raportului de serviciu, indiferent de
modul de învestire în funcţie, între persoana care exercită o însărcinare de orice fel şi
una din unităţile prevăzute de lege. Or, aceste categorii socio-profesionale, nu exercită
activităţile de interes public sau atributele de putere publică, în cadrul unui raport de
serviciu în sensul legii penale. În consecinţă acestor categorii socio-profesionale, nu li
se aplică dispoziţiile din Codul penal referitoare la funcţionarii publici.

38
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I - II, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997
2. A. Cotuţiu, V.G. Cornea „Instituţii de drept procesual civil, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2003
3. I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă, vol. I - II, Editura Servo-Sat, Arad, 2004;
„Tratat de procedură civilă”, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1997
4. Dacian Cosmin Dragoş, „Contenciosul administrativ român”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
5. A.Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol.I, Editura Biblioteca juridică
„Nemira”, Bucureşti, 1996
6. I. Leş, „Tratat de drept procesual civil, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001
7. Th.Mrejeru, „Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudenţă”, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
8. I.Mihuţă, „Repertoriu de practică judiciară”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977
9. Mircea Mureşan, „Drept civil. Partea generală”, Editura Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1997
10. Al.Negoiţă, „Contenciosul administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992
11. Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ”, Editura „Accent”, 2004
12. V.I.Prisăcariu, „Contenciosul administrativ român”, Editura All, Bucureşti, 1994
13. Culegere de practică judiciară ale instanţelor judecătoreşti

Acte normative

1. Constituţia României adoptată 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea


nr.429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din18-19 octombrie 2003,
confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003
2. Codul de procedură civilă din 9 septembrie 1865 a fost republicat de Legea
nr. 18 din 12 februarie 1948 publicată în M. Of. nr.35 din 12 februarie 1948, cu
modificările şi completările aduse de: Decretul nr.1228 din 15 mai 1900, prin trei legi
de accelerarea judecăţii: din 19 mai 1925, 11 iulie 1929 şi 23 iunie 1943, prin Legea
nr.104 din 22 septembrie 1992 publicată în M. Of. nr.244 din 1 octombrie 1992; prin
Legea nr.105 din 22 septembrie 1992, publicată în M. Of. Partea I, nr. 245 din 1
octombrie 1992; prin Legea nr.59 din 23 iulie 1993, publicată în M. Of. nr.177 din 26
iulie 1993, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138 din 14 septembrie 2000, publicată în M.
Of. din 2 octombrie 2000, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.59 din 25 aprilie 2001,
publicată în M. Of. din 27 aprilie 2001; Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 25 iunie 2003,
publicată în M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003; Legea nr.195 din 25 mai 2004, publicată
în M. Of. nr.470 din 26 mai 2004; Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 9 septembrie 2004,
publicată în M. Of. nr. 840 din 14 septembrie 2004.
39
NOTE DE CURS – Drept administrativ – semestrul II

3. Legea administraţiei publice locale - nr.215 din 23 aprilie 2001, publicată în


M.Of.nr.204 din 23 aprilie 2001, modificată şi republicată
4. Legea contenciosului administrativ nr.554 din 2 decembrie 2004, publicată în
M. Of. nr.1154 din 7 decembrie 2004
5. Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 - Statutul funcţionarilor publici publicată
în M.Of. nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată şi republicată

40

Оценить