Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
A. Motiunea de cenzura.
Este reglementata în art. 49, alin. 2 din Constitutie, care o supune unor reguli
foarte precise:
1. Nu poate fi admisa decât daca este semnata de cel putin 1/10 din numarul
membrilor Adunarii Nationale.
2. Votul aspura motiunii nu poate avea loc decât dupa 48 de ore de la depunerea
motiunii.
3. Motiunea nu poate fi adoptata decât cu majoritatea absoluta a membrilor ce
compun Adunarea Nationala. Constitutia în art. 49 prevede: "Sunt numarate
numai voturile favorabile motiunii de cenzura…". Astfel, absentii si cei care se
abtin sunt considerati a fi votat cu adversarii motiunii de cenzura si de a se fi
pronuntat în definitiv pentru Guvern.
4. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o motiune în cursul aceleiasi
sesiuni extraordinare,si a mai mult de trei motiuni în cursul unei sesiuni ordinare,
cu exceptia cazului în care primul-ministru angajeaza raspunderea Guvernului în
fata Adunarii Nationale, cu privire la votarea unui text.
Raspunderea politica a Guvernului este o raspundere colectiva, ministrii nefiind
responsabili în fata adunarilor. 100
B. Chestiunea încrederii.
Art 49 alin. 1 din Constitutia Frantei arata ca: "Primul-ministru, dupa deliberarea
Consiliului de ministri, angajeaza în fata Adunarii Nationale raspunderea
Guvernului cu privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o
declaratie de politica generala".
[modifică] Sumar
Preambulul constituţiei reaminteşte Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
din 1789 şi stabileşte caracterul secular şi democratic al Republicii Franceze, care îşi
derivă suveranitatea de la popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor" - franceză
gouvernement du peuple, par le peuple et pour le peuple).
Stabileşte modalităţile de alegere ale preşedintelui Franţei, ce are un rol important din
punct de vedere politic, şi al Parlamentului, modul de formare a guvernului şi puterile
fiecăruia precum şi relaţiile dintre aceste instituţii. Constituţia asigură independenţa
autorităţii judiciare şi creează o Înaltă Curte de Justiţie, un Consiliu Constituţional şi un
Consiliu Economic şi Social şi permite ratificarea tratatelor internaţionale şi a celor legate
de Uniunea Europeană.
Din contră, Franţa este o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială, ea asigură
egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor fără deosebire de origine, rasă sau religie. Ea
respectă toate credinţele. Organizarea sa este descentralizată (article premier).
Definirea României drept „stat” induce şi îşi trage sevele din sentimentul cetăţenesc al
apartenenţei transformatoare la entitatea statal – naţională şi din însăşi geneza României
ca o succesiune de uniri entuziast integratoare ce subsumează voinţa minoritară voinţei
majoritare. Caracterul suveran şi independent al statului – naţiune derivă din
suveranitatea (autodeterminarea) trunchiului etnic al naţiunii, sudat printr-o conştiinţă
comună şi o soldaritate exaltată (reductibilă la expresia : ostaşi români treceti Carpaţii,
ne-aşteaptă izbânda, ne-aşteaptă şi fraţii...). Unitatea şi indivizibilitatea sunt concepte
izvorâte din fundamentul istoric al creării unificatoare al unui stat comun al românilor,
care , prin paternalism politic şi cultural, să protejeze interesele românităţii.
În ce măsură putem defini actualmente unitatea ca o realitate istorică sau ca obsesie
„psihologică” rămâne o sarcină a istoricilor.
Dacă potrivit Constituţiei din 1923, art. 1 : Regatul României „era un stat naţional, unitar
şi indivizibil”, considerând în fond şi formă că România cuprindea aproape
cvasitotalitatea regiunilor cu densă populaţie de conştiinţă etnică românească a căror
absorbţie beneficia de o legitimate: ori etnică, ori istorică, regiuni ale căror graniţe copiau
limitele naturale, - în 1991, caracterul unitar este vădit ştirbit, legiuitorul preluând o
viziune născută din internalitatea izolant – izolată a socialismului naţional de inspiraţie
sovietică, precum şi din frământările autonomiste secuieşti din martie 1990, viziune
contrară complexei externalităţi ale realităţilor romanităţii orientale (românităţii estice şi
sud-dunărene).
În aceeaşi logică, indivizibilitatea contemporană este un concept mult restrâns al
indivizibilităţii din 1923, al cărui rol îl reprezintă contrabalansarea regionalismului
interior alimentat de ţări interesate în atomizarea actualei Românii raportată la actualele
graniţe.
Regăsim în formularea: „România este un stat naţional” caracterul desacralizat al
răspunderii efective şi colective comune cu rădăcini adânci în dreptul valah ( 1. moşia
identică cu ţara ca responsabilitate colectivă cu relaţionare în stăpânirea devălmaşă a
moşiei şi egalitarismul tradiţional românesc, precum şi 2. sistemul original al puterii
investite pe baze electiv – ereditare într-un arbore ereditar direct şi colateral deopotrivă)
şi în instituţia tărănimii libere, revitalizată insistent după Unirea Principatelor Române (în
1859) în scopul faptic consecvent al renaşterii naţionale din şi prin această clasă socială.
(un singur exemplu : exproprierea marilor proprietăţi la 16.12.1918 şi împroprietărirea
ţăranilor la 02.04.1920).
În conceptualizarea românească, statul a rezultat din voinţa cetăţenească şi din conştiinţa
etnică comună ca liant psihologic pentru fuziunea unor entităţi teritorial politice distincte
în care elementul etnic românesc preponderent a întărit statalitatea sau forma de
organizare autocefală autonomizată teritoriala, chiar fără a reprezenta uneori fermentul
politic. România capătă atributul de naţional după ce anul 1918 a unificat vaste teritorii
româneşti, pentru ceilalţi etnici români statul asumându-şi un rol cultural paternalist,
adeseori pe bază de reciprocitate cu minorităţile din România ale statelor gazdă, cu
excepţia transnistrenilor şi a dantelatei colonizări româneşti de ev mediu târziu dintre
Nistru şi Bug (segmente populaţionale aflate sub un regim şi o ideologie
depersonalizantă).
Statul naţional - în viziune românească – reprezintă o sinteză de solidaritate cetăţenească,
care în Constituţia din 1991 este mai degrabă un deziderat cu reală origine istorică decât
o realitate socială evidentă. Nu putem nega însă societăţii româneşti o candoare
convivială pierdută de naţiunile occidentale.
„Par contre” , Franţa este o Republică afirmată dintr-o gândire laică, democratică şi
socială de tip funcţionalist – birocratic (ori contractualist), entitate garantă a egalităţii şi
libertăţii credinţelor şi crezurilor. Republica poate fi în competiţie de interese cu unii
dintre cetăţenii săi, iar vitalitatea sa derivă din descentralizare.
Naţiunea franceză nu egalizează un trunchi etnic ce asimilează alogenii, ci o sumă de
cetăţeni de diferite origini, rase sau religii, iar diversitatea acestui popor sintetizează
trăsătura fundamentală a naţiunii. Poporul - ca deţinător al suveranităţii - transmite
această suveranitate reprezentanţilor săi sau o exercită direct prin referendum.
Suveranitatea naţională diferă de interesul naţional (dar coincide cu interesul limbii
franceze şi al culturii comune) şi este însumarea şi mai mult decât atât ale intereselor
individuale cetăţeneşti. Egalitatea femeilor cu bărbaţii este explicită în Constituţia din
1958 în cazul candidaturiilor pentru mandatele de reprezentare în Parlament: „legea
favorizează în mod egal accesul femeilor şi al bărbaţilor la mandatele electorale şi la
funcţiunile elective”.
Republica Franceză este o noţiune de tip instituţional – birocratic, cumulând instituţii de
putere separate aflate într-un echilibru ce garantează prin autocontrol organic egalitatea şi
crezurile (credinţele) individuale.
Pluralismul politic este definit în articolul 4 ca formă indirectă de manifestare a
democraţiei şi totodată drept catalizator al voinţei suverane ale segmentelor naţiunii.
Articolul 1 alin. (3) din Constituţia din 1991 afirmă (sub formă de deziderat) : „România
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate.” Art. 3 defineşte limitele statale (frontierele)
şi organizarea teritorială şi subliniază în alin. (4) : „Pe teritoriul statului român nu pot fi
strămutate sau colonizate populaţii străine.” Totuşi, practica „colonizărilor” interne a fost
curentă după războiul de independenţă pentru ţinutul Bărăganului şi Dobrogei şi ulterior
pentru Cadrilater şi Bugeac (inclusiv cu element aromânesc) şi a avut în primul rând o
raţiune economică. Tendinţa brusc descrescătoare a populaţiei (scăderea românilor şi
maghiarilor, creşterea numărului etnicilor rromi), problemele legate de eventuala
recolonizare internă a unor ţinuturi slab populate cu element etnic românesc din state
riverane sau din Rusia, Kazahstan, etc., problema repatrierii legale şi legitime şi doar
eventuale / ipotetice a etnicilor saşi, armeni, greci sau evrei, forţaţi să emigreze inopinat,
pun desigur în discuţie alin. (4) al art. 3, ceea ce va contribui la comentarii pe marginea
atributului „străin”. În subsidiar, este posibil ca evenimentele social-politice ulterioare să
determine o atractivitate a României faţă de posibili alogeni, stabiliţi în grupuri mici sau
individual. De asemenea, atractivitatea calităţii solului, potenţialul agricol şi piaţa
terenurilor agricole în fază incipientă poate atrage fermieri din vestul continentului.
Atributul de stat social se menţine de asemenea ca deziderat, ţinând cont de degradarea
accelerată a sistemului sanitar, a învăţământului de stat românesc, degringolada
compensării medicamentelor şi în general a actului medical. În acest caz, solidaritatea
socială se fundamentează pe caritatea individuală, statul fiind mai „social” faţă de unii ,
decât faţă de alţii ( trebuie amintit între altele numărul mare pensionari înainte de limită
de vârstă din motive medicale, turismul social susţinut de stat, preluarea geriatriei
româneşti de instituţii subordonate puterii, salariile compensatorii, slaba încasare fiscală
de la marii datornici – întreprinderi gigantice de stat). Prezervarea caracterului social ar
putea fi susţinut prin intervenţia solidară europeană în beneficiul românilor, după 2007.
Parlamentul bicameral al României are un mandat de 4 ani (ce poate fi prelungit în caz de
război sau de catastrofă, prin lege organică). Alegerile se organizează în cel mult 3 luni
de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului, pentru asigurarea
continuităţii fireşti. Organizarea şi funcţionarea Camerei se stabilesc prin regulament
propriu. Preşedinţii Camerelor se aleg pe toată durata mandatului. Ceilalţi membrii ai
birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, în baza configuraţiei politice
specifice. Se are în vedere o ameliorare a funcţionării legislativului, prin specializarea
Camerelor şi distribuirea prerogativelor. Această măsură intenţionează să redea
Parlamentului vigoarea şi eficienţa cerută de fluxul procesului legislativ. Camerele adoptă
legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. camerele se pot întruni în
şedinţe comune, mediere prin constituirea unei comisii paritare pentru corelarea textelor
legilor propuse şi adoptate în formă diferită. În şedinţă comună, Parlamentul poate
suspenda pe Preşedintele României şi să ceară chiar trimiterea în judecată a acestuia
pentru înaltă trădare în cazuri motivate de încălcarea Constituţiei. Faţă de Guvern,
Parlamentul poate să apeleze la reversul votului de încredere, respectiv moţiunea de
cenzură de retragere a încrederii Guvernului.
Parlamentul francez este de asemenea bicameral, Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu
direct, Senatul ales prin sufragiu indirect (reprezentarea colectivităţilor teritoriale ale
Republicii). Nici un membru nu poate fi urmăr9it, arestat deţinut sau judecat datorită
opiniilor sau voturilor emise în timpul exercitării mandatului. În materie corecţională sau
penală, Biroul Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate
(autorizaţie nenecesară în caz de crimă, delict flagrant sau condamnare definitivă).
Mandatele imperative sunt nule. Dreptul de vot este personal. Afară de cazurile când
Parlamentul se reuneşte normal, sesiunile extraordinare sunt deschise şi închise prin
decretul Preşedintelui Republici. Preşedintele Adunării Naţionale este ales pe durata
mandatului. Preşedintele Senatului este reales la fiecare reînnoire parţială. Şedinţele sunt
publice, iar dezbaterile în rezumat sunt publicate în Jurnalul Oficial. Adunările lucrează şi
în comitete speciale (“secrete”) .
Concluzii : Între cele două constituţii sunt multiple asemănări, dat fiind faptul că Legea
Fundamentală franceză din 1958 a slujit ca sursă de inspiraţie pentru Constituanta din
1990 – 1991. Uneori, chiar şi textele sunt redactate identic.
Din motive de precauţie, Constituanta românească a dorit să echilibreze puterile în stat
printr-un inter-control, insistând pe un regim parlamentar, cu o importanţă dincolo de
reprezentativitatea formală a Preşedintelui României, un regim caracterizabil drept
parlamentar intermediar. Guvernul este ţinut sub controlul Parlamentului.
După 2000, scăderea uşoară a influenţei Preşedintelui, precum şi veleităţile premierului
au condus la o exacerbare a rolului Guvernului (abilitat să emită ordonanţe de guvern pe
bandă rulantă). Guvernanţii au speculat slăbiciunea şi amatorismul Parlamentului încă de
la început, declanşând o luptă de imagine şi de culpabilizare a celor două Camere. Lupta
declanşată loveşte totuşi în tot spectrul politic, dat fiind faptul că Parlamentul se află sub
controlul PSD.
Preşedintele pare mai partizan ca oricând la sfârşit de mandate... Propunerile de
schimbare constituţională tind să modifice legea electorală şi atribuţiile celor doua
Camere (spre a o eficientiza poate în sensul aprobării la foc automat a propunerilor
legislative ale Guvernului ?), de asemenea se vor a netezi calea puterii mai tânărului
candidat la Preşedinţia României : Adrian Năstase.
Absenţa unei opoziţii parlamentare şi chiar extraparlamentare puternice nu este tocmai în
măsură să liniştească partidul aflat actualmente la guvernare, dat fiind faptul că oponenţi
tăcuţi, nou apăruţi, pot culege mâna câştigătoare la jocul electoral.
Relaţiile între cele trei puteri par acum dezechilibrate, dar este în realitate este
dezechilibrul de imagine datorat unor ambiţii personale bine susţinute de către mass-
media.
Votul de la alegerile următoare va amenda politica distributivă în beneficiul politicii
integrative (amintirea pozitivă a trioului Chivu Stoica – Maurer – Ceauşescu persistând
comparativ cu situaţia deturnării unice a puterii de către Ceauşescu).
Relaţiile între instituţii se dezvoltă şi funcţie de personalitatea specifică a actorilor politici
principali şi în primul rând de majoritatea parlamentară.
Bibliografie:
1. Giovanni Sartori – „Teoria democratiei reinterpretata”, Editura Polirom, Iasi, 1999
2. Eleodor Focşeneanu – “Istoria constituţională a României 1859 – 1991”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
3. Eleodor Focşeneanu – “Istoria constituţională a României 1859 – 1991”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
4. Philippe C. Schmitter – „Some basic assumptions about the consolidation of
democracy” in Takashi Inoguchi, Edward Newman and John Keane (editori) – The
Changing Nature of Democracy, United Nations University Press, Tokyo, New York,
Paris, 1998
5. *** - „Raport final al Forumului Constituţional” , Pro Democraţia şi Camera
Deputaţilor
6. Marius Tudor, Adrian Gavrilescu –„Democratia la pachet – Elita politica in România
postcomunista”, Editura Compania, 2002
7. *** - „La Constitution de la Republique Francaise”