You are on page 1of 129

Coordonatorii volumului: ANTOINE PROST şi GERARD VINCENT

SOPHIE BODY-GENDROT,
conferenţiar universitar
la Institutul de studii politice din Paris,
REM1LEVEAU.
profesor universitar
la Institutul de studii politice din Paris,
KRISTINAORFALI,
asistentă la Universitatea Paris-I,
ANTOINE PROST,
profesor la Universitatea Paris-1,
DOMINIQUE SCHN APPER,
director de studii
la Şcoala de înalte studii în ştiinţe sociale,
PERRINE SIMON-N AHUM,
de la Institutul Raymond-Aron, EHESS, Paris,
GERARD VINCENT,
profesor la Institutul de studii politice din Paris
Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe, Direcţia cărţii şi Ambasada Franţei
în România

Philippe Aries şi Georges Duby coordonatori


istoria vieţii private
DE LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE
Volumul IX
Traducere de CONSTANŢA TĂNĂSESCU

EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1997

CARTEA A APĂRUT CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII


Pe copertă:
Maurice Utrillo,
Strada sălciilor din Montmartre
(fragment)
Hisloire de la vie privee
De la Premiere Guerre mondiale â nos jours
© fiditions du SeuiI, Paris, 1987
ISBN 2-02-009679.X
Toate drepturile
asupra prezentei ediţii în limba română sunt rezervate Editurii Meridiane
ISBN 973-33-0351-8 ISBN 973-33-0142-6

DIFICULTATEA DE A ALEGE
de GERARD VINCENT
Prezentând primul volum din această colecţie, Paul Veyne se întreabă dacă „civilizaţia romană a fost baza
Occidentului modern" (p.14). Şi răspunde: „N-am nici cea mai mică idee". Despre perioada Evului mediu anterioară
secolului al XlV-lea, Georges Duby scrie: „Tot ceea ce se referă la aceasta este problematic şi fără acoperire" (p. 13).
Cu alte cuvinte, seriile lungi, investigabile din punct de vedere climatologic şi uneori din cel demografic, se sustrag
cercetării istoricului vieţii private, care, eschivându-se să evoce existenţa zilnică -ale cărei indicii sunt relativ
numeroase -, pretinde să pătrundă în secretele intimităţii.
Izvoare pletorice
Rare pentru istoricii timpurilor îndepărtate, izvoarele -fie că pot fi folosite în mod nemijlocit sau că reclamă o
epistemologie de substituire - sunt, în ceea ce priveşte propria noastră perioadă, pletorice. S-ar umple un volum
întreg recenzându-le, şi autorul acestei introduceri (al cărui capital cognitiv e în mod necesar limitat) a fost silit să se
mulţumească doar cu ceea ce ştie, firavă fracţiune a ceea ce „ar fi trebuit" să ştie. Prima alegere, mai mult impusă

1
decât cu adevărat „selectată" prin intermediul acelui stocaj de crâmpeie citite şi reţinute care alcătuiesc ceea ce
numim în mod obişnuit o „cultură" personală. Istoricul nu e niciodată absent din expunerea pe care o emite şi, fără
a împinge paradoxul până la a pretinde că orice lucrare de istorie este mai curând o autobiografie a autorului
acesteia

decât un expozeu ştiinţific al unor date de necombătut, îşi va mărturisi - în deschidere - afinitatea foarte personală
cu ceea ce urmează.
O alegere hexagonală
Poate că „societatea romană", „lumea Occidentului creştin" sunt cu totul altceva decât nişte fenomene artificiale şi
indică o seamă de structuri a căror vădită diversitate lasă loc unei anumite unicităţi. Decizia revine specialiştilor. O
dată cu apariţia naţiunilor, deosebirile se precizează sau, cel puţin, devin calculabile până într-atât încât e cu
neputinţă să scrii o istorie a vieţii private care adiţionează opacitatea celei a unui membru al Mafiei cu transparenţa
(sau pretinsă ca atare) celei a cetăţeanului suedez. Iată de ce, şi aceasta e a doua noastră opţiune, a fost luată
hotărârea (şi aici este vorba de resemnare) ca volumul de faţă să fie consacrat hexagonului francez*.
Un mozaic care nu se poate asambla
A restrânge sfera noastră de investigaţie la Franţa (fără a exclude posibila influenţă a unor modele străine)
înseamnă a năzui, totodată, la alcătuirea unui inventar incompatibil cu dimensiunile obligatorii ale unui text care
trebuie să spună cine sunt, potrivit practicilor personale şi imaginarului respectiv, cele cincizeci şi cinci de milioane
de bărbaţi, femei şi copii, francezi sau imigranţi, care trăiesc pe acest teritoriu, şi să spună toate acestea în câteva
sute de pagini: un vast volum din punctul de vedere al cititorului, un spaţiu restrâns din cel al cercetătorului.
Deoarece nu puteau fi studiaţi fiecare în parte, trebuiau clasaţi, şi care taxinomie trebuia să alegem? Sexul? Vârsta?
Regiunile? Clasele sociale? Categoriile socio-pro-fesionale (CSP care a devenit astăzi PCS)? Si dacă această
nomenclatură era privilegiată, trebuia să începem de la una, două, adică patru cifre?1 Toate criteriile acestea îşi au
importanţa lor şi reclamă selecţii de ordinul doi, trei, patru. Un paragraf privind un bărbat din Nivernais de treizeci
de ani, căsătorit, tată a doi copii, în ascensiune socială şi financiară, posesor al unei biblioteci de trei sute
: Adică Franţei, al cărei contur sugerează, în mare, un hexagon.

de volume, printre care cele cinci tomuri din Istoria vieţii privatei De ce nu? Şi de ce el?
O bătrână doamnă foarte demnă, văduva unui ofiţer de marină, vădind o deosebită grijă faţă de cei şase copii şi cei
douăzeci şi patru de nepoţi ai săi, votând pentru dreapta, inactivă din punctul de vedere al INSEE, dar activând în
mod benevol în asociaţiile caritabile din parohia în care locuieşte? De ce nu? Şi de ce ea? Un mozaic de biografii şi
de istorii familiale îl ispitea în aceeaşi măsură pe coresponsabilul acestui volum, care se afla în posesia corpus-ului
şi credea că o asemenea prezentare ar putea satisface un cititor potenţial mai sensibil la istorii decât la istorie,
deoarece în cuprinsul acestora poate regăsi similitudini care îl privesc şi pe el. Totuşi, şi aceasta a fost a treia noastră
opţiune, s-a renunţat la proiectul respectiv pe motiv că nu aveam intenţia să elaborăm un Who's whol al oamenilor
lipsiţi de calităţi, ci urmăream sesizarea structurilor.
Surprins de absenţa unor monografii alcătuite în funcţie de „poziţia socială", cititorul va trebui să-şi tempereze
indignarea, deoarece inegalităţile sociale rămân perceptibile în toate detaliile acestei lucrări, fie că e vorba de nivelul
de viaţă, de moarte, de educaţia copiilor sau de nivelul cultural („Gustul nu e altceva decât aptitudinea de a
descifra un anumit număr de repere care vă vor permite să fiţi considerat un cunoscător al bunurilor de producţie
savantă", spune Pierre Bourdieu). Incontestabila creştere a nivelului de viaţă (mai cu seamă după al doilea război
mondial) nu a generat decât o aparentă omogenizare, căci factorii de stratificare mai dăinuie încă: menţinerea
diferenţierilor între venituri2; consumul diferenţiat al culturii; probleme de limbaj legate de mediul socio-cultural;
difuzarea unor „modele" din capul „scării sociale" către treptele de jos; endogamia din fiecare clasă sau strat social,
„coabitarea juvenilă" neaducând nici o schimbare în legătură cu alegerea partenerului; mobilitatea socială, mai mult
intergeneraţională decât intrageneraţională şi caracterizată printr-o seamă de scurte traiectorii.
Ce fel de frontieră/e pentru viaţa privată?
După ce am explicat, credem, denegările noastre, rămâne să ne justificăm opţiunile. în secolul al XX-lea, înfruntând

nenumărate avataruri, statul (sau puterea publică) pare să contribuie la extinderea frontierei privatului. Protejată de
asistenţa socială, având drept la alocaţii, la unele înlesniri pentru a-şi însuşi o proprietate, la diferite credite etc,
familia pare să „basculeze" în domeniul public. Dar, concomitent, creşterea nivelului de viaţă a oferit fiecărui
membru al acestei familii posibilitatea de a-şi încropi o viaţă privată proprie - secretă? - la adăpost de privirea celor
apropiaţi: dispariţia patului comun, apoi a camerei comune; audierea individuală a tranzistorului, care se substituie
celei - colective - a aparatului de radio dintre cele două războaie mondiale etc. Avem de-a face cu acea articulaţie
dintre viaţa privata şi viaţa publică, articulaţie pe care Antoine Prost o descrie în prima parte a acestui volum.
O istorie a secretului?

2
în a doua parte - cea mai cuprinzătoare - autorul acestei introduceri, obsedat de evitarea unei istorii a vieţii
cotidiene, scrisă şi rescrisă, a întreprins-o pe cea a secretului. Nu este vorba, bineînţeles, de acel secret absolut pe
care fiecare om îl ia cu el în mormânt, uneori chiar în necunoştinţă de cauză fiind, ci de acea deplasare a frontierei
dintre ceea ce se poate spune şi ceea ce nu se poate spune şi care interesează mai multe niveluri: individul, familia,
satul sau cartierul, un grup restrâns, o „bandă", o „societate" etc. Poate că se va putea vorbi de o „istorie a
indiscreţiei", nu în sensul prim al acestui cuvânt (incapacitatea de a discerne), ci în accepţia lui derivată şi banală (să
le comunici neiniţiaţilor informaţii bine păstrate până atunci în unele sfere individuale, amicale sau familiale). O
asemenea acţiune reclamă o seamă de precizări epistemologice care inaugurează această a doua parte. Urmează
câteva consideraţii asupra enigmei identităţii care vor plimba cititorul de la promiscuitatea câmpurilor de luptă la
intimitatea extremă a sexualităţii.
Diversităţile culturale
Deoarece e puţin abstractă - în pofida unor exemple explicite şi a câtorva anecdote menite să susţină expunerea şi să
amuze cititorul -, această a doua parte o solicita pe

următoarea, consacrată diversităţilor culturale. Şi aici se impunea o opţiune. Au fost reţinute patru „ansambluri",
structurate în mod inegal. Catolicii şi comuniştii în primul rând, de care m-am ocupat în mod special, dacă
îndrăznesc să spun aşa, şi îndrăznesc, deoarece a fost o muncă deosebit de anevoioasă să condensezi în câteva zeci
de pagini două teme de o extremă complexitate. Muncă pe care cititorul o va aprecia. Evreii apoi, problemă a cărei
diversitate e subliniată de Perrine Simon, nefiind vorba numai de ceea ce au reprezentat ei în cursul secolului al XX-
lea, dar şi de sentimentele pe care le-au declanşat, genocidul întrerupând (pentru o clipă) discursul antisemit, iar
întemeierea statului Israel modificând enunţul problemei. în sfârşit, imigranţii, europeni între cele două războaie
mondiale (Dominique Schnapper evocă etapele „asimilării" acestora), şi mai ales maghrebieni după anii 1960 (Remy
Leveau menţionează complexitatea interculturalităţii).
Modele sau mituri? Americanul şi suedezul
închişi în americano sferă, francezii încearcă oare să se identifice cu modelele pe care ni le prezintă tentaculara
influenţă mediatică a Statelor Unite sau se cramponează de identitatea lor culturală? Sophie Body-Gendrot
detectează omniprezenţa „mitului" american şi ne prezintă reinterpretările modelelor pe care acest mit le induce în
axul rădăcinilor noastre naţionale, adică naţionaliste. „Modelului suedez" la care, în anii 1960, visau francezii,
Kristina Orfali îi subliniază transparenţa: o lume exotică şi nordică în care hăituirea secretului îi extinde frontiera
fără însă a i-o aboli.
Astfel se prezintă această lucrare, rezultanta unor opţiuni ce pot fi contestate în totalitatea lor. Deoarece, expuse
unor critici legitime, am preferat să le anticipăm, fiind cât se poate de adevărat că lumea universitară, moştenitoarea
totuşi a universului clerical, nu e dominată nici de caritate şi nici de indulgenţă. Vom încheia această introducere,
însuşindu-ne întru totul această afirmaţie a lui Georges Duby din „Cuvântul înainte" la volumul al II-lea al colecţiei
de faţă: „Că cititorul să nu se aştepte să găsească aici un tablou desăvârşit. Ceea ce va citi, incomplet, împănat cu
semne de întrebare, nu reprezintă decât o schiţă".

NOTE
1. Categoriile socio-profesionale (CSP) au devenit
„profesiuni şi categorii socio-profesionale" în noua
nomenclatură stabilită de INSEE, Se ştie oare că (pentru a nu
ne opri decât la un singur exemplu) PCS nr.34, „Profesiuni,
profesori de ştiinţe exacte", este subdivizat în 9 subcategorii,
dintre care prima ( nr.3411, denumită „Profesori agregaţi şi
atestaţi") este şi ea subdivizată în 17 subcategorii?
2. Raportul Sawyers (OCDE, 1978) ne informează că venitul,
după aplicarea impozitului, a 10% dintre francezii cei mai
înstăriţi e de 21,5 ori mai mare decât venitul a 10% din francezii
cei mai defavorizaţi. Potrivit unui raport CORDES, venitul
mediu a 77 000 din familiile cele mai favorizate din Franţa era,
în 1965, de 53 de ori mai mare decât cel realizat de 2 300 000
de familii mai puţin favorizate, şi, după un raport efectuat de
CREP, inegalitatea patrimoniilor este şi mai mare decât cea a
veniturilor.

Antoine Prost
1

3
FRONTIERELE Şl SPAŢIILE PRIVATULUI

Viaţa privată nu e o realitate naturală, dată de la începuturile timpului, ci o realitate istorica, edificată în¬tr-un mod
diferit de o serie de societăţi determinate. Nu există o viaţă privată, în limite stabilite odată pentru totdeauna, ci un
decupaj, variabil şi acesta, al activităţii umane dintre sfera privată şi cea publică. Viaţa privată nu are sens decât în
raport cu viaţa publică, iar istoria ei coincide în primul rând cu cea a propriei sale definiţii: cum a evoluat, în
societatea franceză a secolului al XX-lea, distincţia dintre viaţa privată şi viaţa publică? Şi cum a variat acest
domeniu al vieţii private în ceea ce priveşte conţinutul şi extensia lui ? Istoria vieţii private începe astfel cu istoria
frontierelor sale.
Problema e cu atât mai importantă cu cât nu există nici un fel de certitudine că distincţia viaţă privată/viaţă publică
are acelaşi sens în toate mediile sociale. Pentru burghezia din La Belle Epoque nu există nici o îndoială în această
privinţă: „zidul vieţii private" separa în mod categoric două domenii. în spatele acestui zid protector, viaţa privată
coincide aproape cu viaţa de familie. Relevante pentru acest domeniu se vădesc a fi averea, starea sănătăţii,
moravurile, religia: dacă părinţii, dorind să-şi căsătorească progeniturile, sunt obligaţi „să capete referinţele" dorite
asupra familiei unei eventuale partide de la notar sau de la paroh, aceasta se întâmplă deoarece se ascunde cu grijă
celor din jur existenţa unui unchi care a călcat strâmb, a unei surori tuberculoase, a unui frate desfrânat, ca şi
totalitatea veniturilor. Iar Jaures, răspunzând unui deputat socialist care-i reproşa faptul că fiica sa primise prima
împărtăşanie: „Iubitul meu coleg,

deplasate ^ de primire doamnă d

viaţa
constituie astfel n^n^^ nu e domeniu strict ae
dm La Beli obligatoriu
acefaşi t
i «nedii.^• «• T^ilor> ale
di iUe de viaţa aie nu le
sau
oamenU" ^SSiop«te de
acţiunea p^ ^aag^g ^
plimbare peM*^ ^F^. ^ parteru^ ^ ^^
urmele lui Jean ^ ;mdine cte rmci mcapen iocuieşte
s-a amenajat o mulutudm ^^ «^„^ aiCi
în stradă, si în fieca^ ^ buae ia ive
SSSS

de alţii. îşi scot scaunele şi mesele în stradă sau stau călare pe pragul camerei lor, jumătate înăuntru, jumătate afară,
şi în această lume intermediară se desfăşoară actele principale ale vieţii acestor oameni. Aşa încât nu mai există nici
înăuntru şi nici afară, strada fiind prelungirea camerei lor, spaţiu pe care îl umplu cu mirosurile lor intime şi cu
mobilele lor. Şi cu povestea vieţii lor. (...) Iar exteriorul este legat cu interiorul într-un mod organic. (...) Am văzut
ieri un tată şi o mamă care îşi luau masa afară, dar, înăuntru, bebeluşul dormea într-un leagăn aflat lângă patul cel
mare al părinţilor şi, la o altă masă, fiica cea mare îşi făcea lecţiile, la lumina unei lămpi cu gaz (...) De îndată ce o
femeie se îmbolnăveşte şi rămâne în pat în timpul zilei, totul se petrece la vedere şi oricine poate să se uite la ea".
E cât se poate de limpede că viaţa privată nu are acelaşi sens şi nici acelaşi conţinut pentru populaţia napolitană şi
pentru burghezia franceză din La Belle Epoque.
E drept, comparaţia poate fi contestată. Tradiţiile culturale sunt diferite, şi această întrepătrundere dintre afară şi
înăuntru, pe care o prezintă străzile din Neapole, poate fi interpretată ca o caracteristică a unei culturi
mediteraneene pe care o vom regăsi în oraşele, mici sau mari, din sudul Franţei. Fundăturile din Roubaix, deşeurile
din regiunile miniere, imobilele Crucii Roşii sau satele din Berry ori Lorraine nu ie permiteau câtuşi de puţin
locuitorilor respectivi să dureze un zid între viaţa lor privată şi privirile vecinilor; toată existenţa acestora se
desfăşura mai mult sau mai puţin în văzul întregii colectivităţi. într-un anumit sens, faptul de a avea o viaţă privată
era un privilegiu de clasă: cel al unei înalte burghezii, trăind adesea de pe urma unor rente. Prin forţa lucrurilor,
clasele muncitoare cunoşteau unele forme variate de întrepătrundere între viaţa lor privată şi viaţa lor publică; căci
nu erau întru totul diferenţiate. în această perspectivă, secolul al XX-lea va asista la lenta generalizare, la nivelul
întregii populaţii, a organizării unei existenţe în care se opun două domenii perfect distincte: cel public şi cel privat.
Istoria vieţii private va fi atunci istoria democratizării acesteia.

4
Cu condiţia totuşi de a nu înţelege această democratizare într-un mod mecanic şi simplist. Viaţa privată accesibilă
muncitorilor şi agricultorilor de îa sfârşitul secolului al XX-lea nu e cea a burghezilor de la începutul aceluiaşi secol.
în mod simultan, ceea ce se constituie în afara acestei vieţi private în sfârşit cucerite, şi care poate fi numit public,
este guvernat de norme noi.

Diferenţierea sporită dintre privat şi public, în ansamblul societăţii, modifică şi viaţa publică, şi viaţa privată. Nici
una şi nici cealaltă nu se mai desfăşoară în acelaşi mod şi nici după aceleaşi reguli. în acelaşi timp, frontierele lor se
deplasează şi se precizează, structura lor se transformă. Ceea ce înseamnă precizarea complexităţii unei istorii care
trebuie să disceamă în mod simultan felul în care s-a constituit viaţa privată şi a căpătat câştig de cauză asupra unei
existenţe predominant colective şi felul în care s-a organizat îniăuntrul frontierelor sale. Program, la drept vorbind,
cu atât mai puţin accesibil cu cât va trebui să acordăm toată atenţia diferenţelor datorate mediilor sociale şi
tradiţiilor culturale. Aşa că nu avem pretenţia aici să ducem la bun sfârşit această sarcină imposibilă. Vom fi însă
fericiţi dacă vom putea degaja axele principale ale acestei evoluţii, dacă vom putea formula principalele probleme,
dacă vom putea schiţa nuanţele majore, în speranţa că unele lucrări mai puţin ambiţioase, dar mai exacte, vor
confirma sau vor infirma ipotezele noastre.
NOTE
1. Baroana Staffe, Usages du monde. Regles du savoir-vivre
dans la societe moderne, Paris, Victor-Havard, 1893, pp. 342,
317 şi 320.
2. G.Thuillier, Pour une histoire du quotidien, Paris, Mouton,
1977, p. 178.
3. J.-P. Sartre, Lettres au Castor et â quelques autres, Paris,
Gallimard, 1983, t.I, p.79.

MUNCA
Prima mare evoluţie a secolului al XX-lea priveşte munca, în mod global, aceasta emigrează din sfera privată şi se
avântă în sfera publică.
Este vorba, aici, de o mişcare dublă. O mişcare de separare şi de specializare a spaţiilor, în primul rând: locurile de
muncă nu mai sunt cele ale vieţii domestice. Dar această diferenţiere a locurilor e însoţită şi de o diferenţiere a
normelor: universul domestic se eliberează de acele reguli legate mai înainte de activitatea care se desfăşura aici, în
vreme ce lumea muncii nu mai este guvernată de normele specifice sferei private, ci de contractele colective.
SPECIALIZAREA SPAŢIILOR
Nu se acordă destulă atenţie locurilor de muncă. A lucra la domiciliu sau a lucra la alţii înseamnă totuşi o mare
diferenţă la începutul secolului. Idealul pentru o fată tânără este convieţuirea cu părinţii săi şi fără să lucreze. Dacă
trebuie să lucreze, cel mai bine este să lucreze rămânând în casa părintească, executând piese de croitorie la
comandă, de pildă. Numai o fată aparţinând celei mai de jos pături sociale se va duce să lucreze în afara casei: în
uzină, într-un atelier sau la un particular, ca servitoare'.
Or, la începutul secolului, aproape două treimi dintre francezi şi, fără îndoială, mai mult de jumătate lucra la
domiciliu. La sfârşitul secolului, dimpotrivă, aproape toţi francezii lucrează în afara casei. Avem de-a face cu o
transformare decisivă.
16

DECLINUL LUCRULUI LA DOMICILIU


Lucrul efectuat acasă, se referă, la începutul secolului, la două situaţii diferite, deşi întâlnim o întreagă gamă de
situaţii intermediare, putându-se trece cu uşurinţă de la una îa alta. Se poate lucra acasă, dar pentru altcineva: este
situaţia lucrătorilor la domiciliu. Dar se poate lucra si pentru sine, aceasta fiind situaţia lucrătorilor independenţi.
Or, sub aceste două forme, lucrul acasă se află într-un inexorabil declin pe parcursul întregului secol.
Lucrătorii la domiciliu
E greu de aflat numărul lucrătorilor la domiciliu. La începutul secolului erau totuşi mai multe milioane.
Recensământurile din epocă îi înregistrează pe cei pe care îi denumesc „izolaţi": în 1906, aceştia sunt în număr de 1
502 000. Printre ei aflându-se, fără îndoială, zileri sau muncitori manuali fără un patron fix, care-şi părăsesc
domiciliul pentru a se duce să lucreze când la unul, când la altul. Majoritatea lucrează totuşi acasă. în ceea ce
priveşte ţesăturile, îmbrăcămintea, încălţămintea, confecţionarea mănuşilor, dar şi alte sectoare, cum ar fi
confecţionarea ochelarilor, giuvaergeria etc, negustorii apelează la nenumăraţi muncitori - şi muncitoare - care
lucrează la domiciliu după comandă. Uneori, aceşti negustori le aduc materia primă sau produsul care trebuie
finisat, venind, totodată, în căutarea produsului finit; altă dată muncitorul sau muncitoarea sunt cei care se

5
deplasează pentru a căpăta de lucru de la negustorul respectiv şi aducându-i obiectul finit. în ambele cazuri,
remunerarea muncitorului se face la buna înţelegere.
Situaţia lucrătorilor la domiciliu este foarte inegală. In general, sunt extrem de prost plătiţi, câştigul lor neatingând
valoarea retribuţiei muncitorilor din uzină. Si apoi trebuie să lucreze din zori până la o oră târzie dîn noapte pentru
a-şi putea duce, şi încă în mod precar, zilele. Familia lui Meme Santerre2 ne oferă un exemplu extrem. Aceşti
ţesători Santerre reprezintă într-adevăr un vestigiu economic în preajma anului 1914, deoarece ţesutul la maşină era
deja generalizat. Dealtfel, aceştia nu-şi exercită meseria decât pe parcursul celor şase luni de iarnă; primăvara, ei
pleacă să lucreze la o fermă de pe Sena-In-ferioară, de unde revin toamna, banii câştigaţi astfel îngăduindu-le să-şi
plătească datoriile contractate în
17

timpul iernii: condiţia de servitor la alţii aduce beneficii mai mari decât cea de ţesător la domiciliu. Nu le slujeşte la
nimic faptul că au propriile lor războaie de ţesut şi că sunt nişte lucrători iscusiţi: nu mai pot trăi din meseria de
ţesător. îşi impun totuşi nişte condiţii îngrozitoare de muncă şi de viaţă; sculându-se la ora patru dimineaţa, tatăl şi
copiii coboară în pivniţă, unde sunt războaiele de ţesut; mama pregăteşte firele, şi războaiele păcăne până ia ora
zece seara: cincisprezece ore de lucru efectiv, în umiditate şi deseori la lumina lumânărilor. îşi întrerup lucrul
dimineaţa pentru o cană de zeamă de cicoare cu pâine, o fiertură la prânz şi alta seara. Duminica, aceşti catolici
fervenţi se duc la biserică să asculte liturghia, dar restul zilei lucrează. Ei lucrează chiar şi în ziua căsătoriei
Catherinei Santerre şi ne vom putea face o idee despre strâmtorarea în care trăiau aflând că în acea zi festivă s-au
servit nişte simple cotlete de berbec, în chip de ospăţ de nuntă...
Pe lângă asemenea cazuri nenorocite, se întâlnesc, e drept, şi situaţii foarte privilegiate. De pildă, mănuşarii din
Millau, care lucrează la domiciliu, alcătuiesc, prin anii 1920, o aristocraţie meşteşugărească; dar pe atunci mănuşa
de Millau constituia un obiect de lux, cu care fabrica de mănuşi din Grenoble nu mai poate rivaliza. Cel mai adesea
însă muncitorii la domiciliu trăiesc foarte prost, deşi lucrează din greu: acesta este unul din motivele declinului lor
progresiv.
Din punctul de vedere care ne interesează în lucrarea de faţă, cel al vieţii private, ne putem pune nenumărate
întrebări. Unde situăm viaţa privată a Catherinei Santerre? Pe taluzul drumului, aproape de propria-i casă, unde-şi
întâlneşte, pentru câteva clipe, iubitul, viitorul ei soţ? în patul în care doarme, doborâtă de oboseală? în faţa
războiului de ţesut? Desigur, munca e integrată întru totul în sfera privată, dar această muncă o absoarbe în
întregime: viaţa şi munca se confundă. Totuşi, în cazul ţesătorilor, chiar şi spaţiul domestic e subdivizat: munca se
desfăşoară într-un loc anume, pivniţa, iar viaţa materială într-un loc diferit, la parter. Nu se lucrează acolo unde se
doarme şi unde se mănâncă. Cel mai adesea, confuzia dintre muncă şi viaţa domestică se traduce prin
nediferenţierea spaţiului. Leon Frapie ironizează, în La Maternelle, una din normele privitoare la funcţionarea
grădiniţelor de copii: „Un loc pentru fiecare lucru, şi fiecare lucru la locul lui", şi ne prezintă o croitoreasă din
arondismentul XX, care trebuie să elibereze masa pe care s-a mâncat pentru a se aşeza la
18

lucru sau pentru a-i îngădui fiului său să-şi facă temele\ Dimensiunile foarte reduse ale unei locuinţe populare sunt
de aşa natură, în prima jumătate a secolului al XX-lea, ca şi în cel de al XlX-lea, încât permit rareori ca o masă sau un
loc anume să fie rezervat lucrului la domiciliu.
Faptul că munca se desfăşoară în spaţiul domestic determină o relativă deschidere a acestuia către lumea din afară.
Croitoreasa îşi primeşte uneori clienţii; ţesătorul, mănuşarul îşi deschid uşa negustorilor sau lucrătorilor. Loc de
lucru, sala în care trăieşte familia poate deveni chiar locul conflictelor de muncă. Jean Guehenno a păstrat o atare
amintire dramatică din copilărie. Părinţii săi locuiau la Fougeres şi confecţionau încălţăminte la domiciliu, folosind
tigarele pe care le luau cu zecile de la fabricanţii respectivi. In timpul unei greve a cizmarilor, de la începutul
secolului, tatăl său, din lipsă de bani, cedează, şi caută să realizeze el singur asemenea tipare. Greviştii află şi
năvălesc în locuinţa familiei Guehenno pentru a-i reproşa tatălui că a spart greva4. Conflictele publice pot avea
astfel drept scenă un loc privat. într-un anumit fel, se poate spune că nu mai ai casă când lucrezi acasă.
Munca la domiciliu nu a intrat în declin numai din raţiuni economice, cu toate că acestea au fost, desigur,
hotărâtoare. Dorinţa de câştiguri mai substanţiale şi mai regulate se alătură, fără îndoială, dorinţei de a se limita
timpul consacrat muncii: când lucrezi într-o uzină, cunoşti ora când încetează lucrul. Timpul care nu aparţine
patronului, şi a cărui importanţă sporeşte de-a lungul secolului, e un timp de care muncitorul dispune întru totul,
un timp al cărui proprietar este. A lucra în afara domiciliului înseamnă să fii pe deplin acasă la tine atunci când te
afli acasă. în acest sens, declinul muncii la domiciliu corespunde revendicării unei vieţi private.
Ceea ce nu înseamnă că munca la domiciliu a dispărut cu desăvârşire. Recensământul din anul 1936 indică un
număr de 351 000 de lucrători la domiciliu. De fapt există §i alţi factori care contribuie la regenerarea acestui grup.
în timpul crizei din anii 1930, de pildă, o politică ce urmărea limitarea accesului străinilor la piaţa de muncă a avut

6
drept consecinţă faptul că era mai uşor pentru un imigrant să găsească de lucru la negru decât să devină angajat cu
salariu fix. Şi cum, în acelaşi timp, această situaţie coincide cu interesul unor fabricanţi dornici să reducă preţurile şi
cu tradiţiile şi modul de viaţă a numeroşi imigranţi din Polonia sau din Europa centrală,

numărul lucrătorilor a început să crească. Grupul Manouchian va găsi în aceşti individualişti, adesea evrei, nişte
acoliţi plini de râvnă.
Munca la domiciliu apare astăzi ca un fenomen anacronic, marginal. Şi este, într-adevăr, incompatibil cu
organizarea actuală a vieţii private, care îi rezervă acesteia spaţiul domestic şi timpul „liber". Cum ar accepta astăzi
cineva să lucreze la propriu-i domiciliu pentru alţii, când nimeni nu mai acceptă să lucreze în asemenea condiţii nici
măcar pentru sine?
Muncitorii independenţi
Mai numeroşi, într-adevăr, decât muncitorii la domiciliu, numărul muncitorilor independenţi nu scade nici el în
mai mică măsură, deşi declinul respectiv se înregistrează mai târziu. La începutul secolului, aceştia alcătuiau, ei
singuri, mai mult decât jumătatea populaţiei: 58 % din agricultori, cărora li se adăugau meseriaşii şi negustorii, fără
a pune la socoteală profesiunile liberale. Recensământul din 1954 nu mai înregistra decât o treime de ne-salariaţi. In
1982, mai activa doar un procent de 16,7%: munca independentă lua sfârşit, şi ea, retrăgându-se în masă în faţa
muncii salariate.
Aceste cifre nu exprimă cu toată exactitatea o mutaţie socială de primă importanţă, care conferă familiei o
semnificaţie întru totul nouă. La ţărani, negustori sau meseriaşi, familia este o unitate de producţie autonomă, o
celulă economică. întreaga familie este aşadar mobilizată în vederea exploatării sau a comerţului. Toţi membrii
acesteia, la grade diverse şi sub forme diferite, ţinându-se seama de vârsta fiecăruia dintre ei, de forţa şi de
priceperea lor, iau parte la exploatare: la ţară, copiii şi bătrânii „se duc cu vitele la păscut", băiatul de paisprezece
ani îndeplineşte munca unui argat, femeia e pe deplin stăpână pe grajd, grădină şi poiată... şi nu prisoseşte nici un
braţ atunci când se strânge fânul sau la vremea secerişului, mai cu seamă când norii de furtună devin ameninţători.
La negustori şi la meseriaşi, femeia e cea care ţine în general socotelile, iar copiii, când se întorc de la şcoală, dau o
mână de ajutor în prăvălie sau sunt trimişi după anumite treburi. Toată familia contribuie la bunul mers al
exploatării sau al întreprinderii respective.
Această angajare a întregii familiii în aceeaşi activitate economică duce la o confuzie relativă între viaţa privată

şi munca productivă. Confuzie evidentă la nivel financiar: nu există decât o singură casă, şi fiul băcanului ia din
sertarul tejghelei banii necesari cheltuielilor duminicale. Cele două bugete se confundă: banii pe care soţia
fermierului îi dă pe cafea, pe ciocolată sau pe un batic sunt tocmai banii care ar putea lipsi pentru completarea
sumei destinate arendei sau cumpărării unor vite. Limitarea cheltuielilor private este aşadar principalul mijloc -
adesea chiar singurul - de a echilibra conturile exploatării sau de a acumula capital productiv. Succesul
întreprinderii se bazează pe îngrădirea cheltuielilor domestice.
E adevărat însă că întreprinderea e privată: reuşita grupului familial se înscrie în mod vădit în spaţiul colectiv, şi se
cunoaşte locul acesteia în ierarhiile locale, luându-se în consideraţie suprafaţa pământului pe care îl posedă grupul
respectiv, importanţa şeptelului, numărul angajaţilor sau faţada proaspăt revopsită a prăvăliei. Deoarece succesul
privat este de ordin economic, el este, totodată, şi un succes public. Dar capitalul productiv (fonduri destinate
comerţului, pământ, şeptel etc.) constituie prin însuşi faptul acesta un patrimoniu, care se transmite prin moştenire
şi se împarte între moştenitori, adesea împotriva oricărei logici economice. Când întreprinderea familială se extinde
şi foloseşte munca salarială, se declanşează şi contradicţia dintre caracterul privat al acesteia şi funcţia sa
economică, publică datorită destinaţiei: salariaţii îşi pot pierde locul de muncă în urma unor evenimente exclusiv
private, aşa cum ar fi decesul stăpânului întreprinderii respective.
Sudat prin necesitatea funcţiei sale economice, acest tip de familie joacă, simultan, un rol determinant în educaţia
tinerilor şi în ocrotirea bătrânilor. La fermă, ca şi la atelier sau prăvălie, meseria se învaţă de la părinţi sau de la
prietenii părinţilor, însăşi ucenicia fiind considerată ca o relaţie familială, de ordin privat. La celălalt capăt al vieţii,
bătrânii, neputându-se întreţine singuri, găsesc adăpost şi hrana necesară la unul din copiii lor. Ceea ce nu
înseamnă că o astfel de familie reprezintă acea familie patriarhală descrisă de o mitologie complezentă5: în
majoritatea regiunilor Franţei, cu excepţia părţii de sud-est, menajul rural se reduce la cuplu şi la copiii acestuia, la
ceea ce sociologii numesc familia celulară; cuplul bunicilor e instalat în apropiere, într-o locuinţă mai mică, dar
acesta se gospodăreşte singur, atâta timp cât îi stă în putere; când nu se mai poate, mai cu

seamă când bunica moare înaintea soţului său, copiii îl iau pe acesta la ei. Familia îndeplineşte astfel, pe lângă
funcţia ei economică, o funcţie educativă şi o funcţie protectoare.
Declinul întreprinderilor familiale

7
Se vede limpede felul în care extinderea salarizării răpeşte familiei funcţia sa economică şi felul în care emigrarea
muncii în afara sferei domestice se leagă de o socializare crescândă a funcţiei educative şi a funcţiei protectoare.
Şcolarizarea profesională şi protecţia socială înlocuiesc familia. Dar cauzele acestei evoluţii sunt mai puţin simple
decât consecinţele ei.
Motivele economice sunt, fără îndoială, hotărâtoare pentru munca independentă, ca şi pentru munca la domiciliu.
Micile exploatări, ca şi micul comerţ, nu pot asigura la preţuri competitive producţia agricolă sau distribuirea
produselor de larg consum. Protecţionismul şi stagnarea economiei franceze au frânat declinul acestor întreprinderi
familiale. După al doilea război mondial, dimpotrivă, efortul de modernizare 1-a accelerat, şi, cu toate răbufnirile
ţăranilor sau ale prăvăliaşilor care luptau pentru supravieţuire şi reclamau menţinerea unor avantaje (garantarea
preţurilor, degrevări fiscale) printr-o serie de manifestaţii spectaculoase organizate, de pildă, de FNSEA*, mişcarea
Pujade** (1953-1956) sau CID-UN ATI a lui Gerard Nicoud, piaţa îşi impune legea-i inexorabilă, cu greu temperată
ici sau colo printr-o serie de măsuri sociale sau o lege ca cea din 1973, ce limita plantaţiile pe suprafeţe mari.
Evoluţia socială îşi are, şi ea, importanţa ei. Declinul întrepfinderilor familiale este legat de sporirea avantajelor
sociale obţinute de salariaţi. Faptul acesta este deja sesizabil în agricultură, unde fiul care lucrează alături de tatăl
său este declarat, deseori, drept muncitor agricol. Iar în comerţ şi artizanat faptul acesta devine deosebit de
important. Diminuarea numărului patronilor din industrie şi din comerţ, care nu mai reprezintă, în 1982, decât 7,8%
din active, comparativ cu 12% în 1954, 10,6% în 1962 şi 9,6% în 1968, este mult mai accentuată decât cea din
întreprinderile comerciale sau artizanale. Două fenomene
*FNSEA (Federation Naţionale des syndicats d'exploitants agricoles), organizaţie sindicală franceză constituită în
1946.
"întemeietorul Uniunii de apărare a comercianţilor şi meseriaşilor.

îşi îmbină aici efectele: pe de o parte, o lentă erodare a micului comerţ şi a artizanatului, datorită căreia în fiecare an
numărul întreprinderilor care dispar e mai mare decât al celor nou create. Pe de altă parte, o schimbare a statutului
juridic: transformarea, de către patron, a unei mici întreprinderi într-o societate cu responsabilitate limitată, adică
într-o societate anonimă, patronul devenind astfel girantul salariat al acesteia. Recensământurile îl înregistrează
atunci drept slujbaş, şi nu drept patron.

Disocierea dintre întreprindere şi familie


Aici nu este vorba numai de terminologie. Schimbarea statutului juridic exprimă de fapt disocierea dintre
întreprindere şi familie. Activitatea publică se separă de viaţa privată; şi una şi cealaltă îşi dobândesc autonomia.
Importanţa acestei disocieri nu rezidă numai în consecinţele ei financiare, căci nu separă numai veniturile '
întreprinderii de cele ale menajului. Ci implică, în general, şi o^diferenţiere a timpului şi a spaţiului.
întreprinderea sau exploatarea familială de altădată reuneau de fapt într-un singur şi acelaşi loc două serii de
activităţi diferite. Negustorul, soţia şi copiii lor trăiau în general în încăperea din spatele prăvăliei, aşa cum mai fac
şi astăzi brutarii de la sate sau de la periferia oraşelor. Numai cei mai avuţi dintre aceştia locuiau într-un
apartament situat deasupra magazinului. încăperea din spatele prăvăliei slujea astfel drept depozit şi cameră de
locuit. în dulapurile acesteia stăteau de-a valma rezervele de marfă ale prăvăliei, articolele de băcănie necesare
menajului şi vasele de bucătărie. Aici se mânca, aici se notau cheltuielile, iar copiii îşi făceau lecţiile tot aici; uneori
aici se şi dormea.
Nediferenţierea spaţiului o atrăgea după sine şi pe cea a timpului. Când găseau uşa închisă, clienţii nu ezitau să
bată la fereastra bucătăriei în care familia se aşezase tocmai la masă, iar patronul se grăbea să-i servească. Lucrurile
încep să se schimbe atunci când stăpâna casei, deranjată la o oră târzie de unul din clienţii obişnuiţi ai prăvăliei,
exclamă: „Văd că n-o să mai avem niciodată parte de linişte...". Nediferenţierea locurilor e resimţită atunci ca o
aservire totală a timpului. Revendicarea vieţii private spulberă vechoa confuzie: pentru ca timpul consacrat vieţii
private să nu mai poată fi la dispoziţia clienţilor, trebuie să se treacă la disocierea spaţiilor, la

separarea prăvăliei de domiciliu. Şi vedem cum acele încăperi din spatele prăvăliei se golesc de paturi, de dulapuri,
de maşinile de gătit. Negustorii închiriază un apartament la etaj sau îşi ridică o locuinţă la periferia oraşului. Au
acum două adrese şi, nu după multă vreme, două numere de telefon, dar numai unul din ele figurează în cartea de
telefon. Acesta este preţul plătit de ei pentru a-şi salva viaţa privată.
Fără doar şi poate, evoluţia nu e generală şi nici
încheiată. E mai avansată în mediul comercial din centrul
oraşului decât în cele din apropierea acestuia, mai
frecventă printre negustorii de îmbrăcăminte, încălţăminte

8
sau de aparate electrice de uz casnic decât printre brutarii
şi băcanii din cartier. într-un mare număr de sate, vechea
nediferenţiere se mai întâlneşte şi astăzi, atenuată prin
comportamentul publicului, conştient că „deranjează" în
afara orarelor considerate acum normale. Meseriaşii, mai
legaţi de atelierul lor, unde lucrează uneori chiar şi seara
sau duminica, ezită în mai mare măsură decât negustorii
să locuiască la oarecare distanţă de acesta. Dacă locuiesc
într-o clădire separată, aceasta se află foarte aproape de
atelier. în orice caz, sensul evoluţiei nu lasă nici un dubiu.
Exemplul profesiunilor liberale confirmă faptul. Cu
notarii, portăreii, avocaţii, şi mai ales cu medicii, ne aflăm
totuşi într-un mediu care ţine cu străşnicie să-şi păstreze
propriul statut liberal şi independenţa. Totuşi, chiar şi aici,
se întâmplă ca statutul juridic să se schimbe. Au apărut,
mai întâi, medici care-şi declarau soţiile drept secretare
plătite: doamna continua să răspundă la telefon şi să
ieschidă uşa, considerându-se însă că soţul îi plăteşte un
salariu, ea fiind înscrisă la Ajutorul social. De câţiva ani,
;e observă constituirea unor societăţi în nume colectiv.
leea ce nu schimbă în mod necesar suprapunerea vieţii
>rofesionale cu viaţa privată. Iată însă un fapt şi mai
mportant: medicii încetează de-a mai locui alături de
abinet, oamenii legii alături de birou. Nici o posibilitate
ă-i abordezi în afara orelor de consultaţie, să chemi
ledicul de familie în toiul nopţii... Telefonul va suna în
adar: doctorul nu e acolo. Şi-a pus viaţa particulară la
dăpost de pacienţii săi.
Vedem afirmându-se astfel, în societatea noastră, o ategorică separare între viaţa privată şi activitatea rofesională.
Această nouă regulă e atât de solidă încât nde să se impună chiar şi atunci când activitatea ofesională nu reclamă
nici un fel de raport cu o clientelă tre ar ameninţa viaţa privată. Şi e semnificativ faptul, în
24

privinţa aceasta, ca în mediul rural se observă apariţia unei mişcări care preconizează separarea exploataţiei de
domiciliul propriu-zis. Mişcare ivită în secolul al XlX-lea, atunci când între sala comună şi grajd a fost ridicat un
perete despărţitor, dar nu s-a mers niciodată prea departe: cel mult, în fermele normande şi în cele din Beauce,
locuinţa se afla într-o parte a curţii, iar în celelalte, grajdul, hambarul şi acareturile corespunzătoare. Deoarece
păsările de curte şi vitele trebuiau hrănite în fiecare zi era nevoie ca cei care se ocupau de ele, şeptelul şi nutreţul
respectiv să se afle în acelaşi perimetru. Astăzi, aceste probleme s-au redus în mod simţitor. în regiunile bogate,
agricultorii, care nu se mai ocupă cu creşterea vitelor şi au rupt-o cu servitutile legate de asemenea îndeletnicire, şi-
au durat o locuinţă modernă la o distanţă apreciabilă de hambarele şi de şoproanele în care îşi pun la adăpost
recoltele şi uneltele. în Beauce, de pildă, Ephrai'm Grenadou locuieşte încă din 1965 în casa pe care şi-a ridicat-o,
spune el, în vederea retragerii sale. din viaţa activă6.
Aici nu mai este vorba de ocrotirea intimităţii familiale: aceasta nu e nici mai mult şi nici mai puţin ameninţată într-
o vilă decât era la fermă. Ci este vorba de o strictă disociere dintre muncă şi viaţa privată. Aceasta din urmă se
structurează de-acum înainte prin opoziţie cu cealaltă. O linie precisă separă astăzi două universuri pe care
începutul de secol le confunda.
MUNCA Şl LOCUL DE MUNCĂ
O evoluţie simetrică reorganizează locurile de muncă, din cuprinsul cărora este îndepărtată orice altă activitate.
Vechile uzine: o delimitare incompletă
Uzina din secolul al XlX-lea, ca şi cea de la începutul secolului al XX-lea, nu făcuse obiectul unei organizări
sistematice. Atelierele se dezvoltaseră mai mult în funcţie de spaţiile disponibile decât de logica circuitelor de
producţie. Exemplele cele mai bine cunoscute, cum sunt cele de la Renault7, prezintă o adevărată confuzie în ceea
ce priveşte sediile respective: la Billancourt, atelierele alcătuiesc un mozaic discontinuu şi ocupă vreo patruzeci de
imobile diferite, separate adesea unele de altele; casele de locuit au fost transformate în ateliere, şi uneori trebuie
25

9
să ridici sau să cobori pe nişte scări înguste şi întortocheate o seamă de piese grele şi voluminoase. Sarcina
manipulării produselor impunea aşadar nenumărate stratageme şi îngăduia să fie folosiţi chiar şi copiii atunci când
nu reclama prea mare forţă fizică. In asemenea condiţii, spaţiul destinat producţiei era o reţea inextricabilă de un
necontenit du-te-vino. Nu era întotdeauna uşor să afli cu toată precizia unde începea şi unde se sfârşea uzina:
pentru a ajunge dintr-un atelier în altul, trebuia să traversezi strada sau o curte spre care dădeau câteva locuinţe. Şi
nu era mai uşor să ştii dacă un muncitor se găsea la locul lui obişnuit de muncă, deoarece putea avea nenumărate
motive să umble de colo-colo. Slaba organizare a spaţiului de muncă atrăgea după sine şi slaba diferenţiere a
locurilor de muncă şi a celor de locuire propriu-zisă.
Uneori, confuzia era şi mai mare. Actele de notariat care enumără, către anul 1880, bunurile ce alcătuiesc inventarul
Oţelăriilor din Longway consemnează, alături de furnale înalte şi de ateliere, o clădire pentru direcţie, un dormitor
pentru muncitori, un grajd pentru cai, un patul pentru fân, un imobil cu douăsprezece apartamente, o brutărie, o
cantină8 etc. Oţelăriile au achiziţionat un mare număr de terenuri scoase la vânzare în apropierea acestora, iar
proprietatea lor funciară, discontinuă, ajunge uneori foarte departe de înaltele furnale. In reţeaua căilor de
circulaţie, a căilor ferate mai cu seamă - acestea neavând acelaşi ecartament - se pot întâlni bunuri rurale sau
imobile aparţinând unor persoane particulare. Nici o împrejmuire nu delimitează încă uzina propriu-zisă, şi, în
nopţile de iarnă, vagabonzii vin să doarmă pe grămezile de zgură caldă: în 1897, direcţia, incapabilă să-i alunge,
cere poliţiei să apere căile de acces ale uzinei, ca şi calea ferată minieră de ocuparea lor agresivă. Zidul de incintă
care izolează şi delimitează cu toată precizia uzina propriu-zisă este o alcătuire târzie, deseori consecinţa unor greve
de proporţii, şi delimitează o autoritate care nu avea nevoie de frontiere atâta vreme cât nu era contestată. La
Creusot, după grevele din 1899, se ridică sau se refac zidurile de incintă ale uzinei. în Lorraine, după mişcările din
1905, la Pont-â-Mous-son, de pildă, „se înalţă un zid pentru a se circumscrie cât mai bine cu putinţă uzina". în 1909,
toate întreprinderile mari dispun de mijloace moderne de protecţie în caz de grevă9. Dar nu numai muncitorii
forţează aceste ziduri de incintă. în anul 1920, Georges Lamirand menţionează faptul că multe femei, însoţite de
copii, vin în uzină pentru a le aduce soţilor lor de mâncare10.
26

Totuşi, polivalenţa spaţiului întreprinderii nu este numai rezultatul construirii lui progresive, potrivit
circumstanţelor. Această polivalenţă face parte dintr-o concepţie de ansamblu care defineşte omul - sau femeia -în
primul rând prin natura muncii sale. Ideea că în afară de munca respectivă acesta poate avea şi alte activităţi nu
neapărat legitime, ci punând în valoare şi susceptibile să definească în mod pozitiv individul, este o idee ce aparţine
epocii moderne. La începutul secolului, numai burghezii, proprietarii sau rentierii trândavi aveau dreptul de
netăgăduit la o viaţă privată. Păturile populare se defineau în primul rând prin muncă, iar viaţa lor privată trebuia,
fără doar şi poate, să se supună rigorilor muncii. De fapt, numai burghezii aveau dreptul de a poseda un domiciliu
autonom: muncitorii puteau locui în întreprindere, puteau mânca şi dormi acolo. De altfel, aceasta este formula
adoptată în regiunea Lyon-ului de diverşi industriaşi din ramura textilă; tot personalul acestora este alcătuit din
tinere., venite de la ţară, pe care le adăpostesc într-un fel de internate aflate sub directa supraveghere a
călugăriţelor1'. Ca în colonia textilă catalană, unde uzina-mănăstire organizează, în funcţie de cerinţele muncii,
întreaga existenţă a lucrătoarelor.
Cazul spitalelor e mai puţin neobişnuit. Secolul al XlX-lea prefera, de regulă, internatul. Infirmierii şi infirmierele
luau adesea, e adevărat, locul congregaţiilor al căror spital era chiar mănăstirea. Ceea ce nu avea nici un fel de
importanţă: regimul instituit de Asistenţa publică, la sfârşitul secolului al XlX-lea, se caracterizează prin severitate.
Muncitorii trăiesc, practic, claustraţi: ieşirile, strict controlate, sunt autorizate extrem de rar şi socotite ca o favoare.
Şi totuşi mulţi dintre aceştia, femei şi bărbaţi căsătoriţi, ar dori să aibă o viaţă de familie. Această recluziune pare cu
atât mai contestabilă cu cât administraţia nu oferă drept locuinţă pentru personalul său decât acele dormitoare
imunde pe care dr. Bourneville le considera adevărate focare de tuberculoză12. Directorul Asistenţei publice, G.
Mesureur, refuză cu nu mai puţină energie, la începutul secolului al XX-lea, externarea personalului.
Externarea, de fapt dreptul la o viaţă privată, va fi câştigată în mod progresiv de către cei cu funcţii de oarecare
răspundere, apoi de personalul masculin, de supraveghetoarele căsătorite şi, în sfârşit, de infirmierele căsătorite: cât
priveşte celibatarele, se consideră că acestea au, acolo unde lucrează, tot ceea ce le trebuie. Pentru ele,

internatul este obligatoriu chiar şi în anii 1930, situaţie care mai dăinuia şi după al doilea război mondial. O viaţă
colectivă autonomă se înfiripa de altfel în încăperile personalului, întocmai ca în internatele de pe lângă licee.
Locuri de întâlnire, intens frecventate şi animate, se constituie în mod spontan: o sală în care se pot spăla rufele,
călca sau fierbe câteva ouă pe un reşou cu gaz. O viaţă privată propriu-zisă nu avea totuşi drept spaţiu decât
exteriorul, unde doar rareori aveau timpul sau dreptul să se aventureze, sau singurătatea camerelor.
Specializarea spaţiului de lucru

10
Reorganizarea spaţiului industrial conform unor planuri raţionale se eşalonează pe tot parcursul secolului al XX-
lea, având unele faze de accelerare prilejuite de reconstrucţiile efectuate după fiecare război mondial. Dar
răspândirea taylorismului şi organizarea muncii pe baze ştiinţifice au contribuit şi ele la această reorganizare.
Lucrul în uzină reclamă o continuitate şi, uneori, necesitatea construirii unor hale imense, cu un singur nivel. în mai
mare măsură decât uzina Berliet din Venissieux în 1917, uzina Renault din insula Seguin în 1930 sau cea pe care
Citroen a reconstruit-o din nou în 1933 ilustrează această nouă logică: producţia nu se mai reorganizează în funcţie
de rigorile cadrului construit preexistent; dimpotrivă, construcţia este concepută în funcţie de rigorile producţiei.
Spaţiul de lucru tinde aşadar să se specializeze; uzina nu mai este doar o clădire unde, întâmplător, se produce
ceva, ci o clădire construită în vederea unei anumite producţii. începe să se afirme arhitectura industrială, apar
unele forme specifice, de acoperişuri îndeosebi.
Specializarea spaţiului industrial dispune maşinile într-o ordine strictă şi atribuie fiecărui muncitor un loc anume;
spaţiile destinate circulaţiei sau stocajului din interiorul uzinei se.diferenţiază de cele rezervate producţiei.
Controlul direcţiei în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul se intensifică; în vreme ce se înmulţesc ceasurile de pontaj,
cronometrajul şi sistemele de salarizare în funcţie de randament, o seamă de linii trasate cu vopsea direct pe sol
stabilesc zonele în care muncitorul nu se poate aventura fără autorizaţie. La sfârşitul acestei operaţii, în uzinele
Renault din Flins, de pildă, această organizare a spaţiului, care defineşte locul specific de
28

muncă în chiar interiorul uzinei, dobândeşte o foarte pronunţată valoare simbolică: a face grevă înseamnă „a ieşi la
alee", sub privirea direcţiei".
în mod simultan, spaţiul industrial se separă de configuraţia urbană. Incinta uzinelor implică controlul intrărilor şi
al ieşirilor: porţile devin puncte strategice, unde sunt postaţi paznicii sau, eventual, pichetele de grevă.
Raţionalizarea spaţiului industrial înseamnă reducerea numărului de porţi şi specializarea lor: intrarea
personalului, livrările, expediţiile. Fracţionarea vechilor uzine interzicea asemenea lucru: acestora li se preferă
clădirile unitare. Acelui mozaic de ateliere dispersate, noua uzină îi opune ansamblurile sale compacte.
începând cu mijlocul secolului al XX-lea, această evoluţie înregistrează o nouă cotitură. Urbanismul modern
urmăreşte specializarea cartierelor. în oraşul vechi, locuinţele şi atelierele se învecinau fără nici un fel de restricţie;
pe aceleaşi străzi, în jurul aceloraşi curţi se ridicau, de-a valma, imobile de raport, hangare, ateliere. Zgomotele se
amestecau cu strigătele copiilor, cu zumzăitul maşinilor, cu loviturile de ciocan sau cu scrâşnetele fierăstraielor.
Urbanismul modern, pe care îl simbolizează acea Charte de la Atena (1930), condamnă asemenea dezordine.
Condamnare pur teoretică atâta vreme cât criza economică stopează dezvoltarea oraşelor. Doctrină de
sistematizare, dimpotrivă, atunci când bombardamentele din timpul războiului au distrus cartiere întregi, apoi când
urbanizarea o ia de la început şi se accelerează. Acum se impune „zoningul", care disociază zonele industriale de
zonele rezidenţiale.
Primele zone industriale nu sunt foarte întinse: doar câteva hectare. Apoi creşterea economică incită la planuri de
mari proporţii: se amenajează sute de hectare şi zonele „industriale" devin zone „de activitate". Şi invers, urbaniştii
exclud din zonele destinate locuinţelor pe care le preconizează - mari ansambluri în primul rând, parcelări mai apoi
- orice implantaţie industrială: singurele activităţi acceptate şi încurajate sunt cele comerciale aflate în vecinătatea
acestor ansambluri. Urbanismul modern extinde astfel asupra întregii populaţii şi ridică la rang de principiu
practica burghezilor care preferau să se stabilească departe de zgomotul uzinelor şi de promiscuitatea muncitorilor.
Alături de cartierele rezidenţiale burgheze, cele mai vechi, apar cartiere rezidenţiale mai populare. în cartierele
vechi, în locul atelierelor care se închid se ridică mari blocuri de locuinţe.

Astfel că reţeaua urbană devine în mod progresiv omogenă. Aşa cum se poate vedea la Paris în arondismentele XIV
şi XV, la Lyon, ca şi în majoritatea oraşelor.
Aşa că disocierea dintre viaţa privată şi viaţa destinată muncii se înscrie astăzi în însăşi configuraţia oraşelor şi
structura folosirii timpului. Nimeni nu mai lucrează acolo unde-şi petrece viaţa; şi nici nu trăieşte acolo unde
lucrează: principiu care nu se aplică numai la nivelul locuinţei individuale sau al atelierului, dar şi la nivelul
cartierelor. Zilnic, vaste migraţii deplasează populaţia din locurile de reşedinţă spre cele de muncă, apoi de la
locurile de muncă spre cele de reşedinţă. Automobilul sau mijloacele de transport în comun asigură o legătură
alternativă între cele două spaţii care tind să se excludă.
Opoziţia n-ar putea fi totuşi totală. Sau, mai exact, impunându-se la nivelul global al aglomerărilor umane, suscită
ea însăşi unele corective. Echipamentele colective, în primul rând, nu se înscriu întru totul în dicotomia spaţiului
urban: poşta, şcoala, activitatea comercială, spitalul nu ţin de viaţa privată, şi, dacă aici se află locurile de muncă ale
angajaţilor acestora, aceşti angajaţi nu sunt singuri în incinta instituţiilor respective. Mai cu seamă, împărţirea
oraşelor în spaţii specializate, aşa-numitul „zoning", determină deplasări umane zilnice de o asemenea amploare,
încât vedem apărând, în chiar incinta locurilor de muncă, şi alte activităţi în afara muncii propriu-zise. Se

11
generalizează ziua continuă. Şi din ce în ce mai des - în 20% din cazuri, se pare, în 1983 - salariaţii îşi iau masa de
prânz pe loc, într-o cantină sau un restaurant al întreprinderii respective. Se deschid câteva cafenele în chiar
localurile întreprinderii, oferind un loc de întâlniri amicale cu un caracter strict privat. Comitetul de întreprindere
multiplică activităţile care au drept scop divertismentul, astfel că în spaţiul social se ivesc elemente specifice vieţii
private. în mod simetric, unele genuri de muncă nu au părăsit niciodată domiciliul privat; altele se întorc în spaţiul
acestuia, o dată cu extinderea muncii la negru, de pildă. Specializarea spaţiilor n-a devenit aşadar totală.
Noua normă şi munca femeilor
Aceasta nu înseamnă mai puţin decât ceea ce se înţelege prin normă: cazul muncii femeilor ne face să ne dăm seama
30

de lucrul acesta. Timp de generaţii, idealul a constat, în ceea ce priveşte femeile, să rămână acasă şi să se ocupe de
gospodărie: a lucra în afara domiciliului era indiciul unei stări de extremă sărăcie. Or - şi această schimbare
constituie una din evoluţiile majore ale secolului al XX-lea - iată că munca femeilor în interiorul căminului este
considerată ca o alienare, o aservire, în vreme ce, dimpotrivă, munca în afara căminului devine, pentru femei,
semnul vădit al emancipării lor. în 1970, justificarea majoră a muncii feminine este, în privinţa cadrelor, egalitatea
sexelor şi independenţa femeii, în timp ce pentru muncitori şi funcţionari domină încă justificările de ordin
economic.
Această evoluţie, incontestabilă, ridică mai multe probleme. Istoricul o reţine mai întâi pe cea legată de data
respectivă: de ce în epoca aceasta, şi nu mai devreme sau mai târziu? Argumentele care stau la baza noului curs al
muncii femeilor ar fi fost tot atât de valabile cu un secol în urmă sau cu douăzeci sau treizeci de ani mai târziu. De
ce a trebuit să se aştepte mijlocul secolului al XX-lea? Şi de ce asemenea evoluţie a avut loc mai întâi în păturile
salariate de la oraş înainte de a cuprinde în mod progresiv, şi încetul cu încetul, întreaga societate?
La asemenea întrebare, vechea nediferenţiere a spaţiului şi a sarcinilor şi dispariţia acesteia suscită un răspuns.
Atâta vreme cât îndatoririle casnice şi productive se realizau în mod simultan, înlăuntrul aceluiaşi univers
domestic, diviziunea sexuală a muncii nu era percepută ca o inegalitate, ca o aservire. Subordonarea femeii faţă de
bărbat era evidenţiată datorită cutumelor, ca în gospodăriile acelea în care femeia îşi servea bărbatul stând în
picioare şi aştepta ca acesta să termine de mâncat ca să se poată aşeza şi ea la masă. Cu toate acestea, îndatoririle
casnice nu erau nicidecum subestimate. Bărbatul şi femeia munceau cot la cot şi într-un mod la fel de istovitor. în
această economie de penurie, în familiile ţăranilor săraci sau ale muncitorilor, femeile efectuau o parte din munca
productivă. Oricum, prima formă de câştig era abţinerea de la cheltuieli, iar economiile casnice constituiau primii
bani câştigaţi, puşi deoparte, investiţi uneori în exploatarea respectivă. Şi invers, bărbaţii munceau şi ei în cadrul
gospodăriei, tăind lemne, meşterind diferite unelte sau piese de mobilier, pentru a nu fi nevoiţi să le cumpere.
Specializarea spaţiilor pune capăt egalităţii conjugale şi face din femeie o slujnică. Acea imagine populară a
31

bărbatului care stă în fotoliu şi citeşte ziarul în timp ce femeia nu-şi vede capul de treabă sugerează un soţ care „se
întoarce de la lucru", care, altfel spus, lucrează în afara domiciliului. Şi, în mod simultan, economia devine mai
dependentă de bani: deoarece banii care nu se cheltuiesc contează mai puţin decât cei care se câştigă. Munca
salariată a bărbatului dobândeşte o demnitate nouă, iar femeia care rămâne acasă devine slujnica soţului său:
important nu e faptul că aceasta munceşte acasă, ci că munceşte pentru altul. Segregaţia dintre spaţiu] productiv şi
cel casnic transformă sensul diviziunii sexuale a îndatoririlor şi introduce înlăuntrul cuplului relaţia de la stăpân la
servitor caracteristică, odinioară, burgheziei. E cu atât mai puţin suportabil deoarece, în ansamblul societăţii, devine
anormal faptul de-a lucra în spaţiul privat al altcuiva. Dacă munca salariată a femeilor a dobândit, în secolul al XX-
lea, însăşi valoarea emancipării lor, aceasta s-a datorat unei evoluţii mai globale chiar, care a modificat normele
muncii salariate.
SOCIALIZAREA MUNCII SALARIATE MUNCA LA ALŢII
Muncii în propria gospodărie i se opune într-adevăr, la începutul secolului, munca la alţii. Indiferent de formă,
munca salariată era în primul rând o muncă efectuată în beneficiul altora. Ea nu se realiza într-un spaţiu public
dirijat de norme colective, ci în domeniul privat al unui alt individ.
Servitorii
Din acest punct de vedere, forma tipică a muncii la alţii este cea pe care o efectuează servitorii. Fie că este vorba de
argaţii de la fermă -1 800 000 în 1892 - sau de servitorii din casele burghezilor - 960 000 la recensământul din 1906 -,
servitorii îşi pierd întreaga lor viaţă privată şi intră în viaţa privată a stăpânilor respectivi. Locuind sub acoperişul
acestora, spre deosebire de zileri sau de femeile de serviciu, hrăniţi de ei, fie că mănâncă la bucătărie sau, ca argaţii
de la ferme, la masa lor, servitorii nu posedă nimic din ceea ce se cheamă „privat". Argaţii de la fermă

12
dorm în general în grajd, păstrându-şi obiectele personale în buzunar, sau, şi mai bine, într-o desagă. în oraş, multe
din femeile bune la toate dorm într-un fel de debara, lângă bucătărie; multe dispun şi de câte o mansardă, unde-şi
pot ţine câteva obiecte de toaletă, câteva flecuşteţe. Dar manualele de bună purtare le invită pe stăpânele casei să
viziteze cu regularitate camerele bonelor respective. De fapt, acestea n-au timp decât să doarmă în asemenea
încăperi.
Controlul stăpânilor se extinde şi asupra relaţiilor dintre servitori, pe care le supraveghează îndeaproape.
Concediile acestora sunt scurte şi rare, scrisorile - citite, în grădina publică, unde plimbă copiii, bona întâlneşte
uneori, duminica, câte un soldat în termen; a-1 invita să vină la bucătărie pe scara de serviciu înseamnă a-şi asuma
riscul de-a fi concediată.
Nimic nu demonstrează mai limpede dificultatea de-a avea o viaţă privată atunci când eşti servitor decât numărul
redus al servitorilor căsătoriţi. La ferme, sunt celibatari aproape cu toţii; iar când nu sunt e ca şi cumpăr fi: soţia nu
e acolo şi nu se manifestă în nici un fel. în palatele înaltei burghezii sau în cele ale aristocraţiei, se întâmplă ca un
vizitiu să se însoare cu o cameristă şi să-şi păstreze serviciul şi unul, şi altul. Dai" e mult mai bine pentru ei să nu
aibă copii: ceea ce ar însemna pierderea locului de muncă, în cazul în care stăpânul casei nu dispune de o lojă
pentru portar sau de un pavilion de pază pe proprietatea sa de la ţară. Servitorimea trebuie să înceteze de-a mai fi
prolifică, ea nu are o viaţă privată propriu-zisă, ci una clandestină sau marginală.
Dar participă, în schimb, la viaţa privată a stăpânilor. Fiind strâns legată de aspectele cele mai intime ale vieţii
zilnice a acestora: trezirea, culcarea, toaleta, mesele, văzându-şi stăpânii în afara convenţiilor impuse de viaţa
mondenă - sau publică -, însărcinaţi adesea să se ocupe de copii, servitorii cunosc mai bine ca oricine problemele de
sănătate, capriciile, neînţelegerile, intrigile stăpânilor lor. Uneori, li se fac chiar şi confidenţe: discreţia la care sunt
obligaţi îngăduie asemenea lucru.
De aceea, relaţia dintre servitori şi stăpâni seamănă mai curând cu o relaţie de familie decât cu un contract de
muncă. Servitorul e un fel de rubedenie, iar rudele sărace - mătuşa care a rămas fată bătrână, de pildă - aproape
nişte servitori. Desigur, această relaţie este ierarhizată: există o treaptă superioară şi una inferioară, dar relaţiile
tamiliale sunt, şi acestea, ierarhizate, şi un copil care nu
33

ar considera că părinţii îi sunt superiori ar fi sancţionat fără întârziere. Servitorii se ataşează de stăpânii lor şi de
copiii acestora cu atât mai mult cu cât ei înşişi sunt lipsiţi de afecţiune. în schimb, sunt trataţi cu o familiaritate în
general binevoitoare, li se dă toată atenţia, sunt îngrijiţi atunci când se îmbolnăvesc. Tutuiţi de către stăpâni, aşa
cum reclamă însăşi starea lor de inferioritate (în armată, ofiţerii îşi tutuiesc soldaţii), servitorii li se adresează
acestora la plural, dar când vorbesc despre ei îi indică prin prenumele respectiv: domnul Jacques, doamna Louise...
Şi tot astfel când e vorba de copii. Numele de familie este, în mod evident, inutil, deoarece relaţia se situează prin
definiţie înlăuntrul menajului, şi nu al familiei. Uneori, lucrurile merg mai departe: e cu neputinţă de ţinut o
evidenţă a amorurilor ancilare, căci ele nu au fost inventate de autorii de vodeviluri...
Aceeaşi analiză e valabilă şi pentru argaţii de la fermă, dar cu câteva nuanţe în plus. Aceeaşi intimitate în viaţa
cotidiană, aceeaşi cunoaştere a familiei şi a secretelor acesteia, uneori aceleaşi raporturi strânse între fermieră şi
valet. Diferenţa dintre argaţii care lucrează la ferme şi servitorii din casele burgheze e de cu totul altă natură: cei din
a doua categorie, femei în marea lor majoritate, sunt implicaţi în munca domestică; cei din prima categorie, de fapt
numai bărbaţi, în munca productivă. Argaţii de la ferme sunt implicaţi într-o mică măsură în viaţa privată a
proprietarilor decât servitoarele sau cameristele în cea a stăpânilor lor. Aşa că legătura dintre ei e mai puţin
durabilă: argatul de la fermă e angajat pentru un an, şi termenele de plată sunt marcate printr-o săptămână liberă,
aşa cum era în Bretania lui Pierre-Jakes Helias chiar la începutul anilor 192014. Servitoarele sunt angajate pentru o
durată nedeterminată de timp, chiar dacă sunt plătite cu anul. în majoritatea fermelor, cu excepţia celor foarte mari,
angajarea unui argat corespunde unei faze bine precizate din ciclul vieţii: cea în care băiatul sau băieţii sunt prea
mici pentru a putea munci ca un bărbat; când împlinesc vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani, servitorul, care
până atunci suplinea lipsa mâinii de lucru familiale, este concediat. Un menaj burghez, în schimb, nu se poate
concepe fără o servitoare, şi, dacă uneori, există un personal mai numeros atunci când trebuie supravegheaţi câţiva
copii - se poate angaja o doică, o bonă sau un educator -, însăşi organizarea vieţii cotidiene implică existenţa unui
număr mai mare de servitori pentru treburile gospodăriei, prepararea mâncării,
34

spălarea vaselor etc. Nimeni nu-şi poate păstra rangul social fără a avea în serviciul său măcar o femeie bună la
toate.
Aceste diferenţe nu afectează totuşi relaţia de muncă, relaţie care este, în ambele cazuri, o legătură de ordin
personal. La fermă, ca şi într-o casă burgheză, servitorul se află în serviciul personal al unui stăpân. Servitorul nu
este absolvit de orice obligaţie atunci când şi-a terminat lucrul, şi nici stăpânul atunci când i-a plătit simbria.

13
Stăpânul aşteaptă de la servitor, în plus faţă de munca sa, care nu este de altfel precizată cu exactitate, un ajutor
variat şi un comportament plin de înţelegere, respectuos şi nicidecum dezagreabil: ursuzii şi arţăgoşii nu-şi
păstrează locurile de muncă. Şi invers, servitorii sunt în drept să aştepte din partea stăpânilor lor, pe lângă simbriile
legiuite, o anumită bunăvoinţă: rectorul Payot, în manualul său de morală, le povăţuieşte pe viitoarele slujnice bune
la toate să nu le tolereze o purtarea lipsită de respect şi să nu rămână'într-o casă în care nu au nimic de învăţat15.
Stăpâna casei trebuie să-şi educe servitoarea şi s-o înveţe cum să „ţină o casă". Căci în cazul acesta nu este vorba de
un contract de muncă impersonal: e nevoie ca stăpânul şi servitorul să cadă la o anume înţelegere. într-o epocă în
care chiar şi căsătoriile se bazau deseori pe unele convenţii sociale, această relaţie de muncă se apropia de o relaţie
familială: era o relaţie de ordin privat.
Această analiză nu îndreptăţeşte nici un fel de nostalgie. Caracterul personal şi cvasifamilial nu conferea acestor
relaţii stăpân-slugă un caracter idilic: familia este un loc de tensiuni şi de conflicte, ca şi de afecţiune. E de o mare
importanţă, în schimb, să dăm sensul său deplin definiţiei adoptate de jurişti: contractul de muncă este de fapt, în
epoca respectivă, un contract de ordin privat.
Muncitorii adăpostiţi în locuinţa patronului
Adevărul e că, la începutul secolului, situaţia servitorilor nu era, din punctul de vedere al statutului lor, diferită de
cea a altor lucrători, iar numărul muncitorilor adăpostiţi în locuinţa patronului e încă destul de mare. Să intrăm în
casele dintr-un oraş de provincie în urma agenţilor însărcinaţi cu recensământul din 1911. îl vom găsi pe ajutorul de
măcelar sub acoperişul patronului său, şi pe muncitorii brutari în preajma cuptorului. Iată un fabricant de ciocolată:
în locuinţa lui, o duzină de muncitori, bărbaţi
35

cea mai mare parte; lucrează, fără îndoială, la prepararea


>colatei, dai' printre aceştia nu există oare şi un vizitiu?
tă o modistă, sora ei şi o angajată, muncitoare
utoreasă, care locuieşte în casa lor; pariem că aceasta
serveşte la masă şi că spală chiar şi vasele16. E cu
Dutinţă să tragi o linie despărţitoare între un servitor şi
muncitor care e adăpostit în locuinţa stăpânului.
Şi la fel de imposibil e şi de a trage o asemenea linie
re muncitorul adăpostit în locuinţa patronului şi
ncitorul care stă în altă parte. Mai întâi pentru că, după
n am văzut, chiar dacă internatele din uzine sunt nişte
epţii, nu e rar cazul în care întreprinderile îşi adăpostesc
e zidurile lor o parte din personal. Mai cu seamă că,
ţia dintre lucrător şi patron e identică de cele mai multe
;u cea dintre stăpân şi servitor. Pentru muncitor, aceasta
inde într-o mare măsură de importanţa întreprinderii:
i ea rămâne la o treaptă umană, când patronul e direct
;sibil, muncitorii vorbesc despre el întocmai cum
jeşte un servitor despre stăpânul său („domnul
igois"...) şi ai impresia că-i poţi vorbi ca de la om la
In cele mai mari întreprinderi - dar Franţa este, în
iul rând, o ţară a micilor întreprinderi -, raporturile se
:rsonalizează, iar muncitorii se situează dincolo de
: dependenţă personală. Oricare ar fi dimensiunea
prinderii, patronii socotesc că sunt acasă la ei în uzina
le aparţine: aceasta nu constituie un spaţiu public, ci
sniul lor privat. Şi refuză aşadar foarte mult timp
rolul muncii, pe care îl resimt ca o violare de
iciliu. E, de altfel, semnificativ faptul că vorbesc
:e „casa" lor; acelaşi termen indică şi domiciliul, şi
prinderea.
rnalismul
nalismul este, aşadar, pentru patroni, o atitudine ală. Ne-am înşela dacă am vedea în asemenea ine un calcul
machiavelic. Desigur, paternalismul te interesele patronilor, dar aceştia ar da faliment iu s-ar preocupa de interesele
lor, şi ar fi zadarnic să :proşezi. într-adevăr, în mentalitatea epocii, patronii 3ri paternalişti, ori nişte exploatatori
cinici şi DŞÎ. Patronul conştient de îndatoririle rolului său se Ieră drept un „bun tată de familie"; nu în felul acesta

14
;onduse „casele" prospere? Din clipa în care ctul de muncă are un caracter privat, un patron „bun" ite fi decât
parternalist.
36

Căci paternalismul implică întreaga familie a patronului. Nu numai că paternalismul obligă patronul să-şi rişte
viaţa - acesta trebuie, de pildă, să inspecteze deseori atelierele -, dar îi este interzis să aibă o viaţă privată cu
desăvârşire privată. El şi familia lui îşi duc viaţa, o parte din timp, şi mai ales în provincie, în văzul tuturor; pentru
a se sustrage acestui examen, patronul e obligat să ducă o viaţă „dublă", şi viaţa privată e atunci o viaţă
subordonată. Patronul trebuie să apară împreună cu soţia sa la împărţirea premiilor şcolare, la înmânarea
medaliilor de merit etc. Soţia sa trebuie să prezideze în mod activ şi cu devotament opere de asistenţă socială, să se
ocupe de şcolile de menaj, de dispensare, de aşezămintele de binefacere care procură de lucru femeilor sărace...
Copiii săi nu scapă nici ei zvonurilor publice: sunt priviţi cum cresc, li se comentează năzbâtiile, iar căsătoria lor
trebuie marcată printr-o serie de liberalităţi. Aşa că viaţa de familie a patronului este, în parte, o viaţă în veşnică
reprezentare. De altfel, casa acestuia, foarte la vedere, se ridică în chiar spaţiul uzinei, în apropierea atelierelor, şi
deseori chiar în aceeaşi incintă.
Iar familia muncitorului nu se plasează într-o mai mică măsură în afara contractului de muncă. Felul în care se
poartă soţia şi copiii săi contribuie la părerea pe care şi-o fac ceilalaţi despre muncitorul respectiv. Uneori se
întâmplă chiar ca naşterea unui copil să fie marcată printr-un dar sau o primă, mai cu seamă acolo unde mâna de
lucru se bucură de stabilitate. Şi e întru totul firesc ca patronul să-i angajeze cu prioritate pe copiii muncitorilor
„săi", şi e suficient ca un miner care doreşte angajarea fiului său la mină să i-1 prezinte acestuia. Pe scurt, contractul
de muncă vădeşte oarecare analogie cu cel pe care îl încheiau în vestul angevin nobilii de ţară cu arendaşii lor. Căci
un asemenea contract înglobează toată existenţa.
Această manieră de-a concepe relaţia de muncă drept o legătură de dependenţă personală faţă de patron ni se pare
inacceptabilă astăzi, şi ne vine destul de greu să credem că oamenii au putut-o accepta de bunăvoie, ca o legătură
firească şi de necontestat. Şi totuşi mulţi muncitori mergeau până la a-şi manifesta gratitudinea faţă de patron,
văzând în el un binefăcător. La începutul celei de a Treia Republici, un industriaş care contribuia la prosperitatea
unei regiuni era ales, şi chiar adesea, consilier general de către muncitorii săi: lucru de la sine înţeles, aşa că
manevrele electorale erau de prisos. în
37

minele de fier din Lorena, minerii strâng bani în fiecare an, când se sărbătoreşte Sainte-Barbe, pentru a-i oferi
patronului lor un buchet de flori pe care i-1 aduc cu mare pompă la domiciliu, şi asta chiar după primul război
mondial17. La 1 ianuarie 1919, muncitorii lui L. Renault îi oferă Legiunea de onoare şi o carte de aur în care au
semnat douăsprezece mii dintre aceştia1*. Chiar dacă luăm în consideraţie tradiţiile folclorice şi probabilul rol al
patronatului, că asemenea manifestări sunt nu numai imaginabile, dar şi reuşite, confirmă faptul că mulţi dintre
muncitori vedeau atunci în întreprindere un fel de familie mai mare al cărei patron avea rolul tatălui.
ETAPELE SOCIALIZĂRII MUNCII
Totuşi, nu toţi muncitorii acceptau sâ intre astfel, prin intermediul contractului de muncă, într-o relaţie personală
atât de inegală. Dacă unii, sclavi ai respectului şi ai gratitudinii ca urmare a educaţiei sau supunându-se, resemnaţi,
ordinii prestabilite, consimţeau să devină, în felul acesta, nişte „copii mari" - expresia se întâlneşte în actele
patronale -, alţii, al căror număr sporeşte spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contestau asemenea subordonare.
Pentru republicani, toţi oamenii sunt egali, nu ne învaţă chiar şcoala asemenea lucru? Bunăvoinţa condescendentă a
patronului faţă de muncitor i se părea tot atât de insuportabilă acestuia ca şi burghezului din 1789 bunăvoinţa
aristocratului. Aceşti muncitori vor să fie salariaţii patronului, nu obligaţii săi. Uzina nu formează o mare familie;
avem de-a face, aici, cu o problemă de demnitate.
Greva ca ruptură a unei relaţii personale
Acea concepţie a contractului de muncă privit ca o posibilitate a muncitorului de a pătrunde în domeniul privat al
patronului transforma inevitabilele conflicte de interese în ciocniri personale. Greva îl afectează în mod personal pe
patron: copiii, servitorii fac şi ei grevă? Muncitorii aflaţi în grevă nu se mulţumesc să revendice : ei contestă
autoritatea „părintelui uzinei", rup o legătură, se eliberează de o servitute. De altfel, acesta este şi motivul pentru
care, la începutul secolului, sindicaliştii dau o
38

asemenea importanţă grevei: aceasta educă, fortifică, antrenează şi organizează19. O mărire de salariu smulsă prin
grevă are mult mai mare valoare decât dacă ar fi fost acordată de către patron în mod spontan, deoarece câştigului
material greva îi adaugă un avantaj moral.

15
Şi tocmai acest lucru nu pot tolera patronii. Pentru ei, greva înseamnă un gest de ingratitudine, un semn de rea-
voinţă, un act de indisciplină, o „răzmeriţă", cum scrie unul dintre aceştia20. După grevele Frontului popular, un
patron de pe Cote-d'Or va merge până acolo încât va impune lucrătorilor săi, pentru a fi reangajaţi, semnarea unei
scrisori redactate în felul următor: „Domnule, cu regretul de-a ne fi purtat necuviincios faţă de domnia-voas¬tră
prin faptul că am luat parte la grevă, vă rugăm să ne iertaţi şi, reangajându-ne, să ne îngăduiţi ispăşirea acestei
greşeli printr-o purtare exemplară în viitor. Mulţurnindu-vă cu anticipaţie, primiţi, domnule Marchal,
respectuoasele noastre plecăciuni"21.
înţelegem atunci pentru ce, în caz de grevă, patronii refuză cu îndărătnicie intervenţia forţei publice şi, pentru ce,
dimpotrivă, ea e solicitată de către muncitori. Nu numai patronii se consideră „la ei acasă", dar arbitrajul
judecătorului de pace, îngăduit de un articol de lege din 1892, îi va plasa la egalitate cu propriii lor muncitori: ceea
ce pentru patroni e o propunere la fel de absurdă ca şi cea care ar supune unui judecător un diferend între tată şi
fiu. Arbitrajul ar transforma într-o relaţie de ordin public un contract pe care patronii doresc să-1 menţină într-un
cadru strict privat. Şi invers, deoarece nu fac din grevă o afacere personală sau familială, muncitorii solicită un
arbitraj. E. Shorter şi Ch. Tilly au demonstrat că, în pofida discursurilor sindicaliste din epocă, întru totul ostile
statului, greviştii nu ezită să apeleze la ajutorul acestuia. Din 1893 până în 1908, 22% din greve devin obiectul unui
arbitraj. în 48,3% din cazuri, arbitrajul intervine la cererea muncitorilor; în 46,2% din cazuri, la iniţiativa
judecătorilor de pace; aproape niciodată la cea a patronilor. In ceea ce priveşte forţa publică, aceasta îşi motivează
intervenţia invocând grija pentru ordinea publică. Greva obligă deseori această forţă să protejeze domeniul privat al
patronului, dar ordinea publică riscă să fie compromisă în plină stradă prin intransigenţa acestuia. Aceste
consecinţe publice ale unui conflict al cărui caracter privat nu e contestat le justifică intervenţia: care se întoarce în
general în avantajul muncitorilor, deoarece îi impune
39

patronului un compromis, ameninţându-1 cu retragerea protecţiei forţelor de ordine.


Războiul din 1914 declanşează o primă ruptură, dar care nu durează: într-adevăr, în timpul războiului, contractul
de muncă încetează, în numeroase uzine, de-a mai avea un caracter privat. De producţia de război este interesat în
primul rând statul, care preferă să angajeze ca muncitori oameni tineri luaţi din rândurile armatei: aceşti muncitori
neobişnuiţi şi-au căpătat locul de muncă de la stat, nu de la patron, şi sunt supuşi, de altfel, în unele cazuri,
autorităţilor militare. Statul, pe de altă parte, nu poate îngădui ca executarea unor asemenea produse importante
pentru război să fie întreruptă de greve. Ministrul de interne, Malvy, intervine în conflictele de munca; ministrul
însărcinat cu dotarea armatei cu armament, Albert Thomas, impune, în uzinele aflate sub conducerea sa, crearea
unor comisii de arbitraj şi alegerea unor delegaţi de atelier. Pe scurt, războiul transformă, în anumite sectoare,
contractul de muncă într-o afacere de stat; în această problemă, până atunci cu precădere privată, se află în joc
interesul naţional.
Acesta este de altfel şi motivul pentru care războiul stăruie asupra ideii „întoarcerii în sânul naţiunii" a bogăţiilor
naţionale: programul Confederaţiei Generale a Muncii (CGT) foloseşte, în 1921, termenul de „naţionalizare", şi nu
este o pură întâmplare, mai curând decât cele de colectivizare, socializare sau etatizare. Ideea suprimării
proprietăţii private nu decurge, în acest context, dintr-o analiză economică a capitalismului, ci din dobândirea unei
anume conştiinţe, generată de război: cea a caracterului public şi a mizelor naţionale privind unele lucrări salariate.
Astfel că o asemenea revendicare e deosebit de puternică la feroviari, care o şi formulaseră de altfel chiar în ajunul
războiului: dimensiunea companiilor de cale ferată depersonalizează relaţia cu patronul, şi, dacă există
obligativitatea unor servicii, acestea trebuie să-i aibă în vedere mai mult pe călători decât pe superiori. Se cunosc
marile greve din februarie şi din mai 1920: companiile, gata să facă uz de forţă, au câştig de cauză, şi dau afară 20
000 de feroviari fără ca statul să intervină. Odată contestatarii îndepărtaţi, exploatarea poate fi reluată în vechile ei
forme. De fapt, lucrul acesta nu mai e cu putinţă; naţionalizarea respinsă cu dârzenie în 1920 se va realiza în 1937
fără a i se opune o veritabilă rezistenţă22.
40

Ocuparea uzinelor de către Frontul popular


Ruptura decisivă se produce o dată cu apariţia Frontului popular. Ocuparea uzinelor în iunie 1936 iscă, în rândurile
burgheziei, un adevărat scandal: căci asemenea acţiune înseamnă negarea proprietăţii private. Patronatul s-a simţit
atins în statutul său social, în puterea sa, mai mult chiar decât în interesele sale; obligat să cedeze, el aspiră la o
revanşă. Istoricii, mergând pe urma contemporanilor, şi-au pus o seamă de întrebări asupra sensului acestei
ocupări: absenţa oricăror revendicări privind exproprierea din partea muncitorilor, lipsa de interes a acestora faţă
de contabilitatea întreprinderilor şi caracterul deosebit al încercărilor de a repune în funcţie uzinele fără prezenţa
patronilor ne fac să vedem în toate acestea un simplu atu în vederea negocierilor. Interpretare puţin mulţumitoare,

16
căci ea explica un conflict major din istoria noastră printr-un fel de neînţelegere, patronii temându-se să piardă o
proprietate pe care muncitorii nici măcar n-au revendicat-o.
înţelegem mult mai bine amploarea conflictului dacă miza acestuia este contractul de muncă, natura relaţiei
salariale, şi nu proprietatea asupra întreprinderii. In ceea ce-i priveşte pe patroni, faptul că întreprinderea e
proprietatea lor constituie baza caracterului strict privat al contractului de muncă. Nu şi în ceea ce-i priveşte pe
muncitori. Pentru aceştia, chiar proprietate privată fiind, întreprinderea este de fapt un loc public unde şi ei se află,
într-un fel, la ei acasă. Un atelier nu este un spaţiu privat în acelaşi sens ca o cameră. Contractul de muncă are
aşadar un caracter public, iar conţinutul său nu trebuie să facă obiectul unei negocieri personale imposibile între
fiecare salariat şi patron, ci al unei negocieri între sindicatele muncitorilor şi patroni. Marea noutate, în această
privinţă, o constituie convenţiile colective, şi e revelator faptul că ele nu se generalizează decât o dată cu apariţia
Frontului popular, deşi fuseseră statornicite printr-o lege din 1920.
Şi acesta este motivul pentru care micii patroni s-au simţit ameninţaţi în mod special. Ei reproşează patronilor care
au semnat acordurile Matignon, care aparţin marilor organizaţii miniere şi siderurgiei, că i-au trădat; ei obligă
organizaţia patronală să-şi schimbe numele şi statutele pentru a avea o pondere mai mare în rândul acesteia; refuză
să negocieze cu CGT un al doilea acord care ar avea drept obiect conflictele de muncă şi arbitrarea acestora,
deoarece
41

ei văd aici o îngrădire a libertăţii de a angaja şi de a concedia un muncitor. Acolo unde marele patronat ar fi fost
dispus să facă unele compromisuri, cel mic se arată intransigent. Aceasta deoarece în marile întreprinderi relaţia de
muncă devenise deja, prin forţa lucrurilor, impersonală, chiar dacă relaţiile cu maiştrii şi cu şefii de echipă sunt
foarte personalizate. în micile întreprinderi, dimpotrivă, relaţia de muncă rămâne foarte personală, iar muncitorul
nu are încă un statut foarte diferit de cel al unui servitor. Or, tocmai acest lucru îl va refuza de-acum înainte
muncitorul.
Există o anecdotă care ilustrează în mod exemplar această miză aFrontului popular. Am auzit-o de la Benigno
Caceres, muncitor, la vremea respectivă, într-o mică întreprindere de construcţii din Toulouse. într-o duminică
dimineaţa se plimba prin faţa casei; patronul său tocmai trecea pe acolo. îşi dau bineţe, după care patronul îi spune:
„Să nu uit, mi-am lăsat maşina acolo, fii drăguţ şi spală-mi-o în dimineaţa asta..." dar Benigno Caceres îi răspunde:
„Iertaţi-mă, domnule, dar aşa ceva nu e prevăzut prin convenţia colectivă..."23.
Cu Frontul popular, munca salariată oscilează de la sfera privată la sfera publică. Convenţiilor colective li se adaugă
procedurile obligatorii de conciliere şi arbitraj. Salariile sunt stabilite prin hotărârile arbitrilor. Chiar înlăuntrul
întreprinderilor, delegaţii de atelier conferă o expresie publică şi colectivă problemelor care ar fi putut continua să
rămână personale. în mod simultan cu cele patruzeci de ore şi concediile plătite, muncitorii cuceresc timpul vieţii
lor private. Din acest punct de vedere, statutul modern al vieţii private îşi are originea în programul Frontului
popular: începând cu această dată, e limpede nu numai că există ceea ce numim un cămin, şi că e cât se poate de
îndreptăţit să aibă timpul necesar pentru a avea aici o viaţă privată, dar şi că spaţiul muncii salariate, uzina,
atelierul sau biroul, nu este spaţiul privat al altcuiva, ci un spaţiu public, guvernat de nişte norme impersonale.
Vichy-ul nu restituie domeniului patronal toate privilegiile. Circumstanţele îi impun o politică dirijistă a salariilor,
ca şi o repartiţie dirijistă a materiilor prime; organizaţiile patronale sunt consolidate: aceeaşi influenţă a colectivului
asupra gestiunii întreprinderilor. Desigur, desfiinţarea confederaţiilor muncitoreşti îi frustrează pe muncitori de o
reprezentare colectivă. Dar legea muncii, în încercarea de a reface relaţiile sociale în jurul unor valori private,
recurge, în mod paradoxal, la o structură

colectivă cu caracter public: comitetele sociale de întreprindere. Legea respectivă urmăreşte să anuleze opoziţia
patroni/muncitori şi să promoveze, în întreprindere, o bună înţelegere prin intermediul operelor sociale, în
conformitate cu idealul patemalist al familiei extinse. Dar nu mai e cu putinţă ca aceste opere să fie lăsate în grija
exclusivă a patronului, a familiei sau a mandatarilor săi; legea încredinţează gestiunea lor comitetelor sociale în care
sunt reprezentaţi, deopotrivă, muncitorii, funcţionarii şi cadrele de conducere. Unele comitete cu caracter public
sunt însărcinate, în felul acesta, cu menţinerea respectului pentru valorile private într-un domeniu care încetează în
mod definitiv, şi tocmai prin acest demers, de a mai fi domeniul privat al patronului24.
înţelegem atunci cu atât mai bine faptul că activitatea acestor comitete sociale a fost continuată, la Eliberare, de către
comitetele de întreprindere. Acestea, e drept, se deosebesc de celelalte prin două puncte care le modifică în mod
radical sensul: reprezentanţii personalului sunt aleşii acestuia, şi numai sindicatele pot prezenta candidaţi la aceste
alegeri. Dar atribuţiile efective ale comitetelor de întreprindere nu sunt nicidecum mai mari decât cele ale
comitetelor sociale, iar rolul pe care l-ar fi putut căpăta în organizarea producţiei - gestiunea fiind exclusă - se
reduce în scurtă vreme la zero. De fapt, întreprinderile cu mai puţin de cincizeci de salariaţi nu erau obligate să aibă

17
un comitet de întreprindere: sub acest nivel, relaţiile de muncă păstrează încă un caracter personal, şi nu mai pare
posibilă instituţionalizarea operelor sociale după un model public.
Eliberarea marchează astfel o nouă etapăîn organizarea relaţiilor de muncă potrivit unor norme impersonale.
Naţionalizările din epocă şi, mai mult chiar, felul în care au fost primite de către opinia publică subliniază
importanţa acestei etape. Apoi, o dată cu evenimentele din 1968, revendicarea autogestionară şi legea secţiilor
sindicale din întreprindere a fost atins un nou stadiu.
1968: autogestiunea
Nu e câtuşi de puţin necesar să comentăm aspiraţia către autogestiune: e cât se poate de limpede că aceasta se
bazează pe afirmarea caracterului colectiv al întreprinderii Şi repune în discuţie, în mai mare măsură decât
proprietatea, puterea care se exercită în sânul acesteia.
43

Autogestiunea urmăreşte să pună capăt puterii personale în sânul întreprinderii şi să dea câştig de cauză
colectivelor de muncă. Am încercat să prezentăm, aşadar, însuşi orizontul acestei evoluţii.
Pentru a înţelege, în schimb, importanţa legii din 1968 privind secţiile sindicale de întreprindere, trebuie să ne
întoarcem la legea sindicală din 1884. într-adevăr, această lege se limitase la recunoaşterea dreptului individual al
muncitorilor de a adera la asociaţiile profesionale, fără a conferi acestora unele drepturi specifice în domeniul
profesional propriu-zis. Legea din 1884 legitima de altfel atât sindicatele patronale, cât şi pe cele muncitoreşti sau cu
specific agricol. Desigur, sindicatele puteau deţine bunurile necesare funcţionării lor; desigur, ele puteau acţiona în
justiţie, dar, în cadrul întreprinderii, nu aveau nici o putere: potrivit legii din 1884 sindicatele nu erau
reprezentantele muncitorilor faţă de patroni. La rigoare, se putea accepta faptul că sindicatul e reprezentantul
membrilor săi, că, într-un anumit fel, e chiar mandatarul lor, dar, la început, nu însemna nimic altceva. S-au văzut
chiar unii patroni negociind o mărire a salariului cu un sindicat şi destinând beneficiul membrilor acestui sindicat,
deoarece nu recunoşteau acestuia dreptul de a-i reprezenta pe muncitorii nesindicalizaţi. Jurisprudenţa a fost cea
care a impus în cele din urmă sindicatul, chiar minoritar fiind, drept reprezentant al tuturor muncitorilor.
Convenţiile colective merg chiar mai departe: ele trebuie să se implice în activitatea tuturor întreprinderilor dintr-o
anumită ramură, chiar şi în cele în care sindicatele care le-au semnat nu mai există.
Recunoaşterea acestei funcţii de reprezentare nu ducea de drept la existenţa acesteia în sânul întreprinderilor.
Dincolo de pragul uzinei, sindicatul era ilegal: faptul de a distribui propria-i presă, de a-şi încasa cotizaţiile, a avea
invitaţi la reuniuni însemna încălcarea regulamentelor întreprinderilor respective, regulamente întru totul legale.
Iar cine îşi asuma asemenea responsabilitate risca să fie, pur şi simplu, concediat. Sindicatul avea aşadar dreptul de
a lua cuvântul în numele muncitorilor, dar în interiorul uzinei nu putea avea decât o existenţă clandestină. Această
situaţie interzicea în mod special sindicatelor numirea de membri în comitetul de întreprindere; prin ordonanţa din
1945 aceştia erau aleşi de către personalul întreprinderii la recomandarea sindicatelor: ei îşi dobândeau mandatul
prin vot universal, şi nu prin sindicate a căror existenţă
44

era precară, iar reprezentativitatea lor locală contestată. Delegaţii care făceau parte din comitetul de întreprindere
devin obiectul unei protecţii legale împotriva concedierilor abuzive, dar nu şi responsabilii sindicali. Comitetul de
întreprindere îndreptăţeşte astfel legitimarea indirectă şi parţială a sindicatelor în întreprindere; căci le oferă o
„acoperire" legală, dar nu şi o recunoaştere deplină.
Trebuie să aşteptăm legea din 1968 pentru ca sindicatele să se poată bucura de un statut în sânul întreprinderilor,
cel puţin al celor care au mai mult de cincizeci de salariaţi. Secţiile sindicale au dreptul la un local, la un panou
pentru afişe, iar reprezentanţii lor, protejaţi împotriva concedierilor abuzive, obţin dreptul de a consacra
activităţilor sindicale o parte din timpul de muncă remunerat, timp care depinde de dimensiunea întreprinderii.
înainte de legea din 1968, a milita în cadrul unei întreprinderi era o infracţiune; de-acum înainte e un drept.
Noua normă a muncii salariate
La sfârşitul acestei duble evoluţii, munca a emigrat aşadar din domeniul privat; lucrul acasă, chiar când se lucra
pentru sine, devenise ceva ieşit cu totul din comun, dar munca salariată nu mai este doar o muncă efectuată la
altcineva, pentru altcineva, ci este o sarcină impersonală dirijată de anumite norme formale, supusă unor arbitraje
colective şi care se desfăşoară într-un spaţiu despersonalizat, în care drepturile aparţin unor instanţe reprezentative,
nu numai patronului.
Bineînţeles, această evoluţie nu e lipsită de adversităţi. Alungată de muncă, viaţa privată se reintroduce înlăuntrul
acesteia prin mai multe modalităţi, al căror inventar, chiar şi succint, îl vom alcătui mai târziu. Concepţia actuală
despre muncă nu-i satisface pe deplin nici pe cei care beneficiază de această muncă şi nici pe muncitori. Ceea ce
însemna protecţie împotriva anexării la domeniul privat al patronului este considerat de-acum înainte de către unii
drept aservire faţă de o birocraţie inumană. Se aspiră la relaţii de muncă mai personale, ceea ce determină, sub ochii

18
noştri, o nouă evoluţie şi, fără a repune în cauză apartenenţa muncii la sfera publică, această evoluţie propune noi
norme de comportament în însuşi cadrul acestei sfere.
Această revanşă a sferei private nu poate fi înţeleasă
4S

totuşi dacă nu luăm în consideraţie faptul că însăşi viaţa privată se redefineşte înlăuntrul cadrului familial.
Separarea sporită sau consolidată între muncă şi familie modifică în mare măsură familia şi transformă viaţa
privată.
NOTE
1. Această ierarhie apare foarte limpede atunci când studiem
situaţia tinerelor fete în momentul căsătoriei, cf. A. Prost,
„Mariage, jeunesse et societe â Orleans en 1911", Annales ESC,
iulie-august 1981, pp. 673-701.
2. S. Grafteaux, Meme Santerre, une vie, Paris, fid. du Jour,
1975.
3. L. Frapie, La Maternelle, Paris, Albin Michel, 1953 (ed.I,
1905). Leon Frapie, funcţionar la Primăria din Paris, cunoştea
bine cartierul Belleville pe care îl descrie în romanul său.
4. J. Guehenno, Journal d' un homme de quarante ans, Paris,
Grasset, 1934, pp. 67-73.
5. S-a repetat multă vreme, conform observaţiilor lui Le
Play, că familia de tip vechi menţinea sub autoritatea cuplului
parental unul sau mai mulţi copii căsătoriţi, împreună cu
progeniturile acestora. Lucrările lui Peter Laslett privitor la
Anglia secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea au impus
reexaminarea problemei. S-a constatat atunci că, în numeroase
sate, familiile erau alcătuite doar din trei sau patru persoane.
La Chardonneret (Oise), de pildă, în 1836, doar 15% din
menajuri sunt constituite din familii „extinse" la un cuplu de
părinţi sau la un părinte oarecare (Ethnologie frangaise,
nr. special 1-2, 1974).
6. E. Grenadou, Alain Prevost, Grenadou, paysan fiangais,
Paris, âd. duSeuil, 1966.
7. P. Fridenson, Histoire des usines Renault, Paris, fid. du
Seuil, 1972, t. I, prezintă la p. 332 planul acestor uzine din anii
1898, 1914, 1919 şi 1926.
8. G. Noiriel, Longwy, immigres et proletaires, 1880-1980,
Paris, PUF, 1984, p. 42. La Creusot, specializarea spaţiului,
imens, al uzinei începuse de la mijlocul secolului al XlX-lea.
Cf. G. Devillers, B.Huet, Le Creusot, naissance et
developpement d une viile industrielle, 1782-1914, Seyssel, Ed.
du Champ Vallon, 1981.
9. Ibid., p.91, după un raport al Consiliului de stat redactat
în urma unei anchete efectuate pe lângă comitetul „des Forges".
Observaţie privind Nordul.

10. G. Lamirand, Le râie social de l ingenieur. Scenes de la


vie d'usine. Paris, Ed. de la Revue des jeunes, f.d. (1937, ed. 1
1932), pp. 164-166.
11. Y. Lequin, Les Ouvriers de la region lyonnaise, Lyon, PUL,
1977, L II, pp. 115-116, subliniază importanţa „uzinelor-intemate"

din această regiune, la începutul secolului.


12. Sub direcţia lui Y. Knibiehler, Cornettes et Blouses
blanches, Ies infirmieres dans la societe frangaise, 1880-1980,
Paris, Hachette, 1984, p.50.
13. N. Dubost, Flins sans fin. Paris, Maspero, 1979.

19
14. P.-J. Helias, Le Cheval d'orgueil. Memoires a"un Breton
du pays higouden, Paris, Pion, 1975.
15. J. Payot, La Morale â l'ecole (cours moyen et superieur),
Paris, Armând Colin, 1907, p. 193.
16. Aceste exemple sunt luate din studiul listelor nominative
ale recensământului din 1911 efectuat la Orleans.
17. G. Noiriel, op.cit., p.211.
18. J.-P. Depretto, S.V. Schweitzer, Le Communisme â iusine,
Roubaix, EDIRES, 1984, p.61.
19. Formula aparţine secretarului general al CGT şi se află
în L'Action directe din 23 aprilie 1908. Cf. J. Julliard,
Clemenceau, briseur de greves, Paris, Julliard, 1965, p.31.
20. Expresia aparţine lui M. Jacquet, muncitor turnător din
Clermont-Ferrand, cf. Ed. Shorter, Ch.Tilly, Strikes in France,
1830-1968, Londra, Cambridge University Press, 1974, p.35.

21. Scrisoare publicată în Le Peuple din 21 august 1936.


Acest patron avea uzine la Brazey, Genlis şi Trouhans.
22. G. Ribeill a analizat în profunzime negocierile care au
dus la compromisul din 1937.
23. Anecdota mi-a fost relatată chiar de Benigno Caceres,
unul din pionierii culturii populare.
24. C. Kourchid, Production industrielle et Travail sous
l'Ocupation, Paris, Groupe de sociologie du travail, 1985,
III-405, în care se vorbeşte despre organizaţia Comitetului social
al Minelor din Lens. CEGOS îndemna ca membrii din comitetele
sociale să fie aleşi dintre muncitori. O circulară emisă de UIMM
din regiunea pariziană era de părere că nu trebuiau excluşi
candidaţii care au avut o activitate politică sau sindicală, cu
excepţia comuniştilor.

Vlafa privată

eră

mai

£5* **»•%&
SSBP

Dln

SM„u/uj
acest pUnct

uneia sau a două camere la sala comună. Dimensiunea acestor încăperi, de altfel, Ia fel ca şi numărul lor, denotă
bunăstarea locuitorilor: se întâlnesc locuinţe destinate zilerilor, compuse din două încăperi mici, ca şi ferme
prospere a căror sală e foarte încăpătoare; în general, acestea sunt mici, dacă ne gândim la multiplele activităţi care
se desfăşoară între pereţii lor: de obicei 25 de metri pătraţi în Yonne, ceea ce e destul de puţin.
Locuinţele citadine erau mai puţin uniforme în privinţa distribuirii încăperilor. Totuşi, de cele mai multe ori erau
alcătuite dintr-o singură încăpere, cel mult două, ce comunicau între ele, la care se adăuga, bineînţeles, bucătăria. In
1894, 20% din populaţia din Saint-Etienne, 19% din cea din Nantes, 16% din cea din Lille, Lyon, Angers sau
Limoges, locuiau în case alcătuite dintr-o singură încăpere. Amintirile lui Jean Gu6henno ne oferă o imagine
concretă a acestor locuinţe: „Nu aveam decât o singură cameră. Aici lucram, aici mâneam, şi tot aici, în unele seri,
ne primeam prietenii. De jur împrejurul pereţilor a trebuit să se pună două paturi, o masă, două dulapuri pentru
haine, un bufet, suportul pe care era maşina de gătit, să se agate tigăile, fotografiile de familie, cele ale ţarului şi ale

20
preşedintelui Republicii (...) Iar de la un capăt la celălalt al camerei erau întinse câteva sfori pe care se uscau rufele
de la ultima spălătură (...) Sub aceasta oeo fereastră înaltă fusese instalat «atelierul», maşina de cusut a mamei,
cufărul tatei şi o putină cu apă în care se aflau la muiat câteva căpute şi pingele"2. Şi ne aflăm aici într-o situaţie
relativ fericită, a unei locuinţe' de dată recentă dintr-un orăşel de provincie. Vechile clădiri din marile oraşe aveau
dimensiuni mult mai reduse.
Supraaglomerarea constituia aşadar o regulă; de altfel, atinsese asemenea nivel încât un om ca Bertillon îi fixează
rata la două persoane pe cameră. în urma recensământului din 1906 a reieşit că 26% din persoanele care trăiesc în
oraşele cu o populaţie de peste 5 000 de locuitori stau mai mult de doi într-o cameră, 36% doi într-o cameră, 16,8%
unul în cameră, şi numai 21,2% mai puţin de unul într-o cameră3. Aşezările miniere de la sfârşitul secolului al XlX-
lea oferă mai mult spaţiu pentru locuit: trei încăperi, în general, la o suprafaţă de 70 de metri pătraţi la Compania
din Anzin, de pildă. Dar, oricât de rudimentare ar fi, aceste locuinţe muncitoreşti au fost proiectate de către
burghezi în conformitate cu unele norme care li se păreau de necontestat: ceea ce înseamnă de fapt că aceştia împart
terenul disponibil în locuinţe
50

citadine populare unde promiscuitatea şi înghesuiala sunt la ele acasă. Separarea spaţiului de muncă de spaţiul
domestic duce la extinderea acestuia.
în general, această situaţie se menţine pe tot parcursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Descrierile cartierului
Saint-Sauveur din Rouen pe care ni le oferă Michel Quoist, în 1949, ne prezintă aceleaşi locuinţe populare ca şi La
Maternelle a lui Leon Frapie, situată în anul 1900 în Belleville, sau anchetele lui Jacques Valdour, imediat după
primul război mondial. Iar motivul e simplu: s-a construit foarte puţin, 2 milioane de apartamente în total, din 1919
până în 1940. Reglementarea chiriilor, adoptată la terminarea războiului pentru a-i proteja pe locatari şi a frâna
creşterea preţurilor, determinase un nivel atât de coborât al chiriilor încât proprietarii nu mai aveau nici un interes
să construiască locuinţe de raport, ci numai imobile pentru clientela burgheză. Intervenţia organismelor sociale, fără
scop lucrativ, ar fi fost aşadar necesară; dar oficiile însărcinate cu construirea locuinţelor ieftine, aşa cum prevedea o
lege din 1912, nu dispuneau de sumele de bani necesare pentru a trece la ridicarea unor clădiri pe măsura nevoilor.
Au existat însă şi unele realizări: 200 000 de locuinţe ieftine finanţate prin legea Loucheur (1928), cele din
Velleurbanne, imobilele ridicate la Paris în zona fortificaţiilor, dar, în ansamblu, problema locuinţelor populare,
problemă pusă încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, nu era rezolvată nici la începutul anilor 1950. In ceea ce
priveşte oraşele şi locuinţele, secolul al XX-lea nu a început încă.
Bineînţeles, confortul şi mobilarea locuinţelor nu s-au schimbat, practic, pe parcursul acestei jumătăţi de secol.
Singura evoluţie importantă o constituie introducerea curentului electric: în 1939 în aproape toate satele, iar în oraşe
în majoritatea imobilelor. Apa curentă însă e departe de-a curge din abundenţă. La Rouen, în cartierul Saint-
Sauveur, mai mult de jumătate din imobile sunt lipsite de apă curentă, mai mult de 1 300 din cele 2 233, şi aceasta în
anul 19495. Fântânile publice sunt aşadar şi astăzi foarte frecventate. Jumătate din numărul străzilor nu au
canalizare. Instalaţiile sanitare sunt mai mult decât rudimentare. Nici sală de baie, bineînţeles, acolo unde nu există
nici măcar un robinet cu apă rece la chiuvetă. Nici WC în locuinţă: mai bine să se păstreze latrina din curte sau de
pe coridor. Nici încălzire centrală şi, uneori, nici un fel de încălzire.
si

După 1954, un salt în modernitate


Recensământul din 1954 ne oferă o imagine surprinzătoare în ceea ce priveşte primitivismul locuinţei din Franţa. La
13,4 milioane de locuinţe, numai 58,4% au apă curentă; un sfert dispun de WC-uri interioare (26,6%); una din zece
(10,4%), de o sală de baie sau de un duş, şi tot atâtea de încălzire centrală. Chiar ţinând cont de ponderea locuinţelor
din mediul rural, categoric depăşite, ne vine greu să credem că de un asemenea bilanţ ne despart doar treizeci de
ani.
într-adevăr, începând cu anii 1950, locuinţa franceză a cunoscut o mutaţie fără precedent. Se construiesc mai mult
de 100 000 de locuinţe noi în 1953, 300 000 în 1959,400 000 în 1965. între 1972 şi 1975, câte 500 000 în fiecare an: mai
mult, în aceşti patru ani, decât între cele două războaie. Acest efort considerabil a primit un puternic impuls din
partea puterii publice, începând din 1953, până când a reînceput investirea capitalului privat, către mijlocul anilor
1960, în construcţii pe care mărirea chiriilor le făcea să fie din nou rentabile; dar puterea publică condiţiona ajutorul
dat de respectarea anumitor norme privind dimensiunea, distribuirea şi dotarea. Cu toate că aceste norme au fost
modificate în mai multe rânduri, punctul de vedere al acesteia era limpede, O încăpere locuibilă nu putea avea mai
puţin de 9 metri pătraţi. O locuinţă cuprinde, pe lângă bucătărie, o încăpere comună, o cameră pentru părinţi şi cel
puţin o cameră pentru doi copii, WC-uri interioare, o baie, încălzire centrală, individuală sau colectivă.
Reglementate prin lege, pentru HLM* şi locuinţele prioritare, aceste norme constituie ceea ce se cheamă un
minimum de confort. Şi sunt aplicate pe scară largă în imensele şantiere care răsar la periferia oraşelor. Pentru

21
milioane de francezi, marele ansamblu de locuinţe va reprezenta, în aşteptarea unei case personale, un veritabil salt
în modernitate. O dată cu noile locuinţe, cea mai mare parte a populaţiei se bucură, luând în consideraţie diferitele
moduri de viaţă, de situare şi de dotare, de nişte condiţii de locuire care, altădată, erau rezervate doar burgheziei.
Avem de-a face cu o imensă democratizare.
Rezultatele acesteia sunt impresionante. începând cu anul 1973, adică la mai puţin de douăzeci de ani după
*HLM (Habitâtion â loyer modere) - locuinţe cu chirie redusă, destinate familiilor cu venituri modeste.

bilanţul cutremurător din 1954, locuinţele francezilor se compun, în general, din 3-5 încăperi, având fiecare o
suprafaţă medie de 20,1 metri pătraţi, iar fiecare membru al familiei dispunând în medie de 24,6 metri pătraţi.
Muncitorii sunt, bineînţeles, mai puţin bine cazaţi decât media populaţiei, dar dispun totuşi de 18,6 metri pătraţi de
persoană. Or, în vasta sa cercetare din 1953, p.-H. Chombart de Lauwe estima pragul critic la 14 metri pătraţi de
persoană şi făcea constatarea că la Paris doar o familie de muncitori din zece atingea sau depăşea acest prag6.
Douăzeci de ani mai târziu, acesta este depăşit cu 4 metri pătraţi de către media muncitorilor.
Si, simultan, confortul modern se generalizează. Tot în 1973, 97% din locuinţe au apă curentă, 70% dispun de WC-
uri interioare (85%'în 1982), 65% de o baie sau de un duş şi 49% de încălzire centrală (84,7% şi 67,5% în 1982).
Procentul locuinţelor „confortabile", dispunând în acelaşi timp de apă curentă, WC-uri interioare şi de cel puţin un
duş, s-a ridicat de la 9% în 1953 la 61% în 1973. Un procent mediu care scade totuşi când avem de-a face cu
locuinţele persoanelor vârstnice şi cu cele din mediul rural. Dar, începând cu această dată, care ne oferă un reper
comod, progresul continuă.
Aceste schimbări cantitative antrenează şi unele schimbări calitative. Mai mult spaţiu pentru a-ţi petrece timpul
acasă, ceea ce înseamnă un alt spaţiu şi o altă modalitate de viaţă. Extinderea locuinţelor s-a făcut prin sporirea
numărului de camere, iar aceasta a avut drept urmare specializarea lor funcţională. Ceea ce determină o nouă
configuraţie a spaţiului domestic, unde apare o mare noutate, cel puţin pentru oamenii din popor: dreptul fiecărui
membru al familiei la propria sa viaţă privată. Viaţa privată se dedublează în felul următor: în sânul vieţii private
familiale, iat-o apărând pe cea a indivizilor.
SPAŢIUL INDIVIDUAL
într-adevăr, înainte de această revoluţie a locuinţei, viaţa pnvată se împărţea în mod necesar între toţi cei care trăiau
in acelaşi spaţiu domestic. Zidul vieţii private separa universul domestic de spaţiul public, cu alte cuvinte de cei
străini grupului familial. Dar îndărătul acestui zid, cu excepţia burgheziei, nu exista destul loc pentru a oferi un
spaţiu privat fiecărui membru al grupului: spaţiul privat era deci doar spaţiul public al grupului domestic.
53

Imposibilitatea intimităţii
E greu de imaginat, astăzi, presiunea pe care o exercita grupul familial asupra membrilor săi. Nici o modalitate de a
te izola. Părinţi şi copii trăiau laolaltă, luând parte cu toţii la toate actele vieţii cotidiene. Toaleta se făcea în mod
necesar sub privirea celor apropiaţi, invitaţi să şi-o întoarcă în altă parte atunci când le putea fi lezată pudoarea. în
locuinţele minerilor, de pildă, înainte ca societăţile respective să instaleze duşuri la locul de muncă, minerul, atunci
când se întorcea acasă, găsea în sală un hârdău din lemn şi, pe plită, apa pe care i-o încălzise nevasta; şi în hârdăul
acela se spăla, ajutat fiind de nevasta lui. în gospodăriile de la ţară, lucrurile se petreceau întocmai; cei ai casei se
spălau în sală sau afară; dar se spălau foarte rar, şi niciodată în întregime.
Tot astfel, nimeni nu dormea niciodată singur: în aceeaşi încăpere dormeau întotdeauna mai multe persoane, şi
deseori chiar în acelaşi pat. Michel Quoist relatează, chiar după al doilea război mondial, despre uimirea unor copii
sosiţi într-o colonie de vacanţă atunci când au văzut paturile: „Şi încă unul pentru fiecare!". Autorul nu se miră:
„Cel mai adesea nu există decât un singur pat în toată locuinţa: în care dorm doi, patru, cinci şi, uneori, chiar mai
mulţi"7. De altfel, situaţia nu era diferită în mediul rural: P.-J. Helias dormea cu bunicul său în patul închis al
acestuia, pat ce se afla în sala comună; în 1947, doi etnologi care făceau cercetări într-un sat din regiunea Seine-
Inferieure fac aceeaşi constatare şi semnalează, cu indignarea unor oameni veniţi dintr-o altă cultură, faptul că un
copil de patru ani doarme în acelaşi pat cu părinţii săi\ Şi exemplele ar putea fi multiplicate.
în asemenea condiţii era greu ca cineva să posede obiecte personale, în afară de propriile-i buzunare sau pungă.
Greu să-ţi încropeşti un colţ al tău în acest spaţiu saturat. Cu neputinţă să ascunzi ceva de ochii celor din jur: cea
mai neînsemnată indispoziţie devine cunoscută chiar în clipa în care apare, şi orice tentativă de a te izola atrage
numaidecât atenţia.
Astfel că noţiunea de intimitate nu avea nici un sens. Sexualitatea, tabu în familiile burgheze unde aceasta dispunea
de spaţii private - camera conjugală, budoarul, în cazul cel mai rău alcovul, porţiunea privată dintr-o încăpere
comună -, nu putea constitui nici un secret. Fetele nu puteau avea ciclurile respective fără să se ştie, şi, în familiile
de mineri, socoteala acestora era însemnată pe

22
calendarul fixat cu pioneze pe peretele bucătăriei. Cât priveşte raporturile sexuale, fie că aveau loc la limita dintre
spaţiul privat şi spaţiul public, în penumbra din jurul sălilor de dans, de pildă, în dosul tufişurilor etc, sau, dacă nu,
acestea erau cunoscute de tot grupul familial. „Moralitatea nu pierde nimic prin faptul că toţi sau aproape toţi
membrii familiei dorm în aceeaşi cameră, scria în 1894 un specialist în locuinţe rurale. Din faptul acesta rezultă,
dimpotrivă, un fel de supraveghere mutuală (...). Doar decenţa are de suferit din asemenea pricină, dar această jenă
e mai neînsemnată decât presupun persoanele care au fost obişnuite dintotdeauna să locuiască în camere
separate."9 Iar Leon Frapie menţionează un cuplu care trăia laolaltă cu copiii într-o cameră mică şi care, înainte de a
da curs elanurilor lui amoroase, îşi scotea copiii pe scară; iar aceştia aşteptau cuminţi, aşezaţi pe trepte, ca părinţii
să-i cheme înăuntru10. Că L. Frapie dă această familie drept exemplu de delicateţe şi de pudoare sugerează faptul
că majoritatea părinţilor nu se feresc de copii în asemenea împrejurări, şi istoricul menţionează că problema
educaţiei sexuale a copiilor şi a adolescenţilor nu s-a pus decât după anul 1960...
La începutul secolului, viaţa privată a majorităţii francezilor se confunda aşadar, prin forţa lucrurilor, cu cea a
familiilor respective. în mediile populare, individul nu dispunea personal, la modul privat, decât de puţine obiecte,
primite de obicei în dar: un briceag, o pipă, un şirag de mătănii, un ceas, o bijuterie, o trusă de toaletă sau una de
croitorie. Aceste obiecte, adesea modeste, căpătau o foarte mare valoare simbolică, fiind singurele pe care un
individ le putea considera ca fiind ale sale. Aceeaşi legătură se regăsea în raportul pe care îl aveau ţăranii cu
animalele din gospodărie: vacile, câinele, calul aveau un nume propriu şi un stăpân. Biată viaţă privată, poate, dar
nu vedem de ce ataşamentul faţă de o pisică sau de un caniş ar fi mai de preţ astăzi decât cel al ţăranilor din trecut
faţă de animalele pe care le hrăneau.
Secretele
Viaţa secretă se refugia, de asemenea, în secrete. Secrete de familie, adică lucruri despre care nu se vorbea nici chiar
copiilor. Secrete personale: visuri, dorinţe, temeri, regrete, gânduri fugare sau persistente, dar care rămâneau, n
general, neformulate. De unde importanţa unor
S5

personaje, din afara familiei, susceptibile să devină părtaşele acestor lucruri ascunse. Nu medicul, la care, în mediile
populare se apela rareori, iar de vizitat era vizitat în şi mai mică măsură: venea doar în cazurile grave, iar vizita sa
se înscria într-un cadru domestic prea puţin favorabil confidenţelor. Infirmierei sau asistentei sociale li se fac unele
confidenţe, de cele mai multe ori din partea femeilor, iar dispensarele, construite în mare număr în prima jumătate
a secolului al XX-lea, le ofereau un teren neutru. Dar cei cărora li se încredinţează marile secrete ale vieţii private
sunt notarul şi preotul; notarului i se încredinţează strategiile familiale ale ţăranilor şi ale burghezilor, fie ele mici
sau mari: căsătorii, achiziţii, vânzări şi contracte de închiriere, moşteniri şi donaţii. Preotul spovedeşte - mai cu
seamă femeile - şi nu ezită să le pună întrebări privitoare la problemele cele mai intime. Cei mai săraci dintre
oameni, care nu au proprietăţi şi, bineînţeles, nici probleme de strategie familială, necredincioşii sau credincioşii
care nu doresc amestecul preotului în viaţa lor privată - una din raţiunile fundamentale ale anticlericalismului -
aceştia toţi îşi păstrează secretele doar pentru ei şi îşi ascund viaţa privată sub muta monotonie a muncii cotidiene.
Burghezia avea o viaţă privată mai cuprinzătoare. Mai mult spaţiu privat: să ai patul tău, camera ta, masa ta de
toaletă, iar în curând cabinetul tău de toaletă. Şi, în egală măsură, mai multe persoane cărora să le faci confidenţe, în
afară de notar şi preot: servitorii, medicul de familie, care cunoaşte toată familia şi pe fiecare membru al acesteia, şi
cu care poţi vorbi între patru ochi, o reţea mai vastă de relaţii familiale sau amicale; timpul liber de care dispun
membrii burgheziei le îngăduie să întâlnească un unchi, o mătuşă, un naş, un prieten de şcoală... Prăvăliaşii şi
meseriaşii nu aveau nici asemenea răgaz şi nici un spaţiu asemănător; viaţa lor privată se apropia, fără îndoială, de
cea a ţăranilor, dacă nu de cea a muncitorilor, de care însă se îndepărta din punct de vedere economic. Mica
burghezie, alcătuită din funcţionari de birou, amploiaţi comerciali, contabili, perceptori, învăţători, ale cărei
patrimoniu şi venituri nu se plasau cu mult deasupra celor ale oamenilor din popor, se deosebea printr-o viaţă
privată ceva mai bogată. Avem aici o categorie intermediară ale cărei moravuri am dori să le cunoaştem într-o mai
mare măsură.
în aceste condiţii, a vorbi de revoluţie pentru a semnala
56

schimbarea survenită în condiţiile de locuit ale marii majorităţi a francezilor nu e nicidecum excesiv. O dată cu
locuinţa modernă, compusă din mai multe încăperi, în general separate, cu apă curentă şi încălzire centrală, fiecare
membru al familiei îşi poate atribui un spaţiu personal. Generalizarea perioadelor de odihnă - după etapa decisivă a
Frontului popular, cele patruzeci de ore şi concediile plătite - oferă timpul necesar de a trăi în acest spaţiu. Viaţa
propriu-zis familială se concentrează în anume momente - mesele, duminica - şi în anume locuri - bucătăria, sau în
ceea ce arhitecţii numesc în epoca de după război - living-room. Existenţa se împarte în trei părţi inegale: viaţa
publică, cea destinată în cea mai mare parte muncii, viaţa privată familială şi viaţa personală, şi mai privată încă.

23
Diversificarea şi extensiunea vieţii private în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea nu se mărgineşte
la perimetrul domestic. Cucerirea spaţiului destinat vieţii private nu se limitează doar la cea a spaţiului familial, ci
şi la cea a modalităţilor de a evada din acesta. Automobilul se generalizează: 88% din familii dispun de un
automobil în 1981 (84% din familii aparţinând muncitorilor specializaţi), iar 27% de două (17% familiilor
muncitorilor specializaţi); folosit de la domiciliu la locul de muncă, mai întâi de către categoriile sus-puse,
automobilul permite indivizilor să nu rămână prizonierii locurilor familiare. O investiţie personală, uneori
exagerată, se asociază cu acest obiect privat, care este, de asemenea, un spaţiu. Mulţumită acestuia, dar şi
dezvoltării tuturor mijloacelor de transport, timpul liber cucerit pe seama celui destinat altădată muncii este cheltuit
în locurile cele mai diverse, şi în relaţii dintre cele mai libere. Se generalizează astfel, pentru ansamblul populaţiei,
frecventarea unor locuri şi trăirea unor clipe de viaţă privată de care, altădată, nu se putea bucura decât burghezia.
Prieteniile de vacanţă legate la munte sau iubirile savurate pe plajă constituie una din marile noutăţi ale secolului al
XX-lea: printr-un paradox pe care îl vom mai întâlni, viaţa privată sfârşeşte astfel prin a evada din perimetrul
domestic şi prin a cuceri anonimatul anumitor locuri publice.
Ceea ce înseamnă că extinderea spaţiului domestic este mai mult decât o simplă transformare a locuinţelor. O dată
cu noua configuraţie a spaţiului respectiv se schimbă şi structura forţelor care se manifestă în cuprinsul acestuia.
57

VIATA PRIVATĂ ÎMPOTRIVA INSTITUŢIEI FAMILIALE


VECHILE FORŢE
Dacă există o nouă idee în Franţa, aceasta afirmă că indivizii au dreptul să-şi petreacă viaţa privată aşa cum înţeleg
ei. De-a lungul primei jumătăţi a secolului, viaţa privată nu scăpa de sub controlul colectivităţii: faimosul „zid"
constituia un privilegiu burghez.
Nimic nu e mai frapant în privinţa aceasta decât comportamentul social referitor la noaptea nunţii. Dacă există un
loc şi un moment cu adevărat private acestea sunt noaptea, camera şi patul pe care, în principiu, îl împart pentru
prima dată tinerii căsătoriţi. în mediul burghez, locul acestei nopţi a nunţii constituie un secret asupra căruia se
veghează cu aceeaşi străşnicie ca şi asupra ţelului voiajului de nuntă. în mediul rural, ca şi în cel muncitoresc,
dimpotrivă, dăinuie obiceiul, în majoritatea regiunilor Franţei, ca nuntaşii să aducă la patul mirilor, dis-de-
dimineaţă, la rârie: un amestec de vin alb, ouă, ciocolată, biscuiţi, prezentat într-o oală. Obicei în care se discerne
controlul comunităţii ce se exercită asupra unui act mai privat decât oricare altul. Dar, în această societate unde
valorile domestice ocupă un loc central, este esenţial ca mariajul să se fi consumat. Atunci când familia constituie
celula de bază a societăţii, unirea celor doi soţi trebuie să devină publică.
împărţirea puterii în sânul cuplului
Familia exercită asupra membrilor săi un control destul de riguros. Soţul este capul familiei; femeia căsătorită avea
nevoie de autorizaţia scrisă a soţului pentru a-şi deschide un cont la bancă sau pentru a-şi administra propriile sale
bunuri. Soţul e cel care exercită autoritatea paternală. Trebuie să aşteptăm legile din 1965 asupra regimului
matrimonial şi pe cele din 1970 asupra autorităţii parentale pentru ca inferioritatea juridică a femeii faţă de soţ să
dispară. Fără îndoială că realitatea era mai egalitară decât dreptul, şi aceasta foi unele medii şi în unele regiuni.
Etnologul Susan Rogers constată, în¬tr-un sat din Lorraine, dar nu şi într-un sat din Aveyron, că puterea efectivă
aparţine femeilor, ale căror decizii
58

prevalează nu numai în ceea ce priveşte căsătoria copiilor, dar si în privinţa unor probleme publice, aşa cum ar fi
candidatura soţului la funcţia de primar. Această putere se exercită cu condiţia de-a se respecta întotdeauna o
aparenţă contrară şi de-a se lăsa întotdeauna soţului, faţă de copii, de rude şi de vecini, rolul „patronului"". Ceea ce
nu înseamnă că nu se pun unele întrebări în privinţa aceasta.
Căci, într-adevăr, ne putem întreba dacă împărţirea rolurilor - masculin şi feminin - nu duce la acordarea acestei
puteri, în sfera privată, femeilor. Chiar dacă suntem de acord să nuanţăm această putere, aşa cum a făcut Martine
Segalen în legătură cu familia rurală tradiţională12, împărţirea rolurilor între bărbat şi femeie consemna mai curând
femeia în sânul familiei, rezervându-i bărbatului domeniul exterior: tranzacţiile de o anumită importanţă,
reprezentarea familiei, politica. Ne putem întreba atunci dacă această împărţire era sau nu un târg; putem spune,
împreună cu militantele feministe, că, întrucât viaţa publică era de cea mai mare importanţă, viaţa domestică
însemna, pentru femei, un fel de ostracizare; şi putem, dimpotrivă, sublinia importanţa capitală a valorilor
domestice în această societate în care individul avea valoare tocmai prin familia sa şi unde ceea ce numim succes
exista doar pe plan familial pentru a susţine că femeile, controlând întreaga sferă domestică, exercitau de fapt o
autoritate decisivă. Şi pare mai adecvat, pentru istoria vieţii private, să notăm aici că spaţiul domestic era, în mod
incontestabil, teritoriul celei denumite, potrivit mediului respectiv, „patroana" sau „stăpâna casei".

24
In nenumărate cazuri, soţul, venind acasă, venea de fapt la soţia lui: căci aceasta era stăpâna absolută a locuinţei.
Bărbatul nu putea avea nici o iniţiativă în cuprinsul acestui spaţiu fără să spargă ceva, să murdărească sau să
provoace dezordine. Iar drept consecinţă a fost apariţia, în afara familiei, a unei sociabilităţi exclusiv masculine.
Raţiunile, ca şi modalităţile acesteia, variau potrivit mediilor sociale şi regiunilor.
In ceea ce-i priveşte pe muncitori, dimensiunile reduse
'pcuinţei ?i imposibilitatea de-a avea, în asemenea undiţii, o viaţă privată, îi alungau adesea pe bărbaţi la cafenea. A
fost nevoie să se extindă spaţiul domestic Pentru ca aceştia să se poată bucura de adevărate răstimpuri de tihnă.
Una din inovaţiile cele mai apreciate «Jn apartamentele aflate în marile ansambluri de locuinţe
59

este de altfel existenţa unei mici încăperi, magazie sau balcon, în care bărbatul să se poată simţi în largul lui, unde
să-şi rânduiască uneltele şi să meşterească diferite obiecte, iar chioşcul sporeşte în şi mai mare măsură spaţiul privat
al bărbatului, care face deseori din garaj un adevărat atelier. Cucerirea vieţii private trece astfel printr-o împărţire
între soţ şi soţie a teritoriilor domestice şi a autorităţii.
în mediul burghez, bărbatul dispunea adesea de mai mult timp liber; se ducea la club pentru partida de cărţi şi
pentru a citi ziarele. Şi deseori chiar, acesta îşi permitea, datorită unei garsoniere, luxul unui al doilea spaţiu privat,
în afara şi pe ascuns de familie. Evoluţia, în cazul acesta, nu e rezultatul unei reamenajări a spaţiului, ci a evoluţiei
moravurilor. O dată cu femeile care se bucurau de aceeaşi instrucţie ca şi bărbaţii, care aveau o profesiune sau erau
capabile s-o exercite, revendicând acelaşi drept de-a interveni în sfera publică; o dată cu căsătoriile încheiate în mai
mică măsură în urma cunoştinţelor făcute în familie decât a întâlnirilor din taberele de tineret sau de pe băncile
facultăţilor, au apărut o seamă de cupluri în sensul modern al cuvântului şi, o dată cu acest cuplu, o redistribuire a
autorităţii în cadrul vieţii private.
Autoritatea părinţilor
Semnalăm aici o schimbare majoră în dispozitivele vieţii private. Dacă putem discuta despre împărţirea autorităţii
între soţ şi soţie din societatea anterioară anului 1950, cea pe care părinţii o exercitau asupra copiilor lor nu poate fi
pusă la îndoială: copiii nu aveau nici un fel de drept la o viaţă privată. Timpul lor liber nu le aparţinea: acesta era la
dispoziţia părinţilor respectivi, care le impuneau fel de fel de sarcini. Le supravegheau cu toată stricteţea relaţiile şi
se arătau foarte reticenţi în legătură cu camaraderiile extrafamiliale, fie chiar şi anodine. „Toto, lasă copilul în pace",
poruncea persoana care supraveghea în grădina publică un băieţel, atunci când acesta schiţa în modul cel mai
paşnic din lume un gest de apropiere faţă de un copil din preajmă13. Normă burgheză? Nu numai: H. Mendras
semnalează aceeaşi prohibiţie, transpusă, la ţăranii din Novis, imediat după al doilea război mondial14: nu trebuie
să întârzii când te întorci de la şcoală. Iar dacă tinerii merg în grup, băieţii de o parte, fetele de alta, acest lucru se
înscrie într-un cadru folcloric, şi are loc în văzul şi cu ştirea întregului sat, sub controlul opiniei publice.
60

Controlul relaţiilor pe care le întreţin copiii se extinde, bineînţeles, şi asupra corespondenţei: a citi scrisorile acestora
nu era doar un simplu obicei, ci o datorie atunci când părinţii doreau să-i crească aşa cum se cuvine. Plecarea
copiilor de acasă nu anula această obligaţie, ci ducea la exercitarea ei prin delegaţie; chiar şi în 1930, scrisorile
trimise elevilor de liceu din internate trebuiau să aibă pe plic o semnătură datorită căreia autorităţile şcolare puteau
verifica dacă aceasta era autorizată de părinţi.
Asemenea practici educative acordau părinţilor posibilitatea de a decide viitorul copiilor lor. Viitorul lor
profesional, în primul rând. In mediile burgheze, părinţii sunt cei care hotărăsc genul de studii pe care le vor urma
copiii lor. în cele populare, tot părinţii aleg meseria pe care o vor deprinde copiii şi tot ei le aleg locul unde îşi vor
face ucenicia. In 1938 chiar, 30% din cititorii unei reviste ilustrate de mare tiraj răspund în mod afirmativ la
întrebarea: „Părinţii sunt cei care trebuie să aleagă o carieră pentru copiii lor şi să-i îndrume către aceasta încă din
fragedă copilărie?"15.
Dar autoritatea părinţilor mergea mult mai departe: viza chiar şi viaţa privată a copiilor. Căsătoria era o afacere de
familie şi depindea aşadar în mod direct de părinţi. Mai cu seamă atunci când erau în joc bunurile de familie. La
baza scării sociale, acolo unde, în lipsa unui patrimoniu, nu exista nici un fel de strategii familiale, copiii îşi alegeau
în mod destul de liber tovarăşul de viaţă: căsătoriile din mediul muncitoresc nu erau puse la cale de către familiile
respective. Dar, în cel rural, în rândurile slujbaşilor, ale negustorimii sau ale meşteşugarilor, dacă părinţii nu mai
orânduiau căsătoriile copiilor lor, aşa cum se mai întâmpla chiar la începutul secolului, era greu, înainte de 1950, să-
ţi alegi un tovarăş de viaţă care n-ar fi fost pe placul acestora. în sânul burgheziei, în sfârşit, căsătoriile constituiau
adesea un aranjament de familie, şi se organizau, în continuare, vizite pentru „vedere".

25
In toate mediile sociale căsătoria însemna, în principiu, emanciparea copiilor, aceştia scăpând de autoritatea
Părinţilor. „Mariaj, menaj", se spunea. în unele cazuri 'otuşi, tutela părintească se exercita în continuare, mai cu
seamă dacă tinerii căsătoriţi locuiau sub acelaşi acoperiş u părinţii. Situaţie considerată anormală şi suportată gestul
^e greu, dar care nu putea fi evitată întotdeauna. <-eea ce confirmă, dacă mai era nevoie, că spaţiul domestic u vieţii
private era locul unei autorităţi eficiente.
61

Pentru ca această autoritate să se atenueze şi ca viaţa privată să se organizeze după modelul schimbului afectiv
între mai multe persoane, pentru ca viaţa privată familială să devină punctul de întâlnire a unor vieţi private
autonome, nu a fost îndeajuns numai extinderea spaţiului domestic şi organizarea acestuia în mod diferit. A fost
nevoie, de asemenea, ca instituţia familială să devină mai puţin riguroasă. Transformarea spaţiului ar fi rămas
neputincioasă fără evoluţia moravurilor.
SOCIALIZAREA EDUCAŢIEI COPIILOR
Dezvoltarea instituţiei şcolare este una din trăsăturile majore ale evoluţiei sociale din a doua jumătate a secolului al
XX-lea. Trebuie să luăm însă măsura exactă a fenomenului.
Pe de o parte, avem de-a face cu o prelungire a şcolarizării. Obligatorie până la treisprezece ani de pe timpul lui
Jules Ferry (1882), sau până la doisprezece pentru elevii admişi pe baza unui certificat de studii, şcolarizarea devine
obligatorie până la paisprezece (sau treisprezece) ani în 1936 şi până la şaisprezece pentru copiii născuţi după 1
ianuarie 1953 (ordonanţa din 6 ianuarie 1959). De fapt, şcolarizările cu durată medie au fost prelungite cu trei ani. în
1950-1951, numai jumătate din numărul copiilor de paisprezece ani, o treime (35,5%) din cel al copiilor de
cincisprezece ani şi un sfert (27,2%) din numărul celor de şaisprezece ani erau şcolarizaţi. în 1982-83, băieţii şi fetele
de paisprezece şi cincisprezece ani sunt, practic, şcolarizaţi cu toţii; cei de şaisprezece ani sunt în proporţie de
85,7%, iar cei de şaptesprezece ani în proporţie de 70,4%; există astăzi mai mulţi tineri de şaptesprezece ani care
merg la şcoală decât cei de paisprezece ani în 1950. Şi sunt şcolarizaţi aproape jumătate din tinerii de optsprezece
ani, chiar mai mult (44,8%) decât erau, în 1950, tinerii de cincisprezece ani...
Trei ani în plus petrecuţi pe băncile şcolii: la urma urmei, nu este vorba de o revoluţie în sânul familiilor, şi am fi
tentaţi să trecem repede peste o atare situaţie, sau să vedem în aceasta doar o consecinţă indirectă a transferului de
muncă în afara sferei private. Dat fiind că majoritatea copiilor nu-şi mai pot însuşi o meserie pe lângă părinţii lor,
deoarece aceştia nu şi-o mai exercită la domiciliu, ei sunt nevoiţi să şi-o însuşească în alara
62

spaţiului familial. Prelungirea şcolarizării nu se explică numai printr-o politică preocupată de ameliorarea nivelului
de instrucţie a mâinii de lucru, nici prin dorinţa de promovare ce fusese sugerată familiilor de o viguroasă creştere
economică, ci şi prin şcolarizarea intervalului de ucenicie profesională. Dezvoltarea învăţământului tehnic şi
profesional constituie de altfel una din trăsăturile originale ale sistemului educativ francez. Doi din trei elevi de
liceu în vârstă de şaptesprezece/optsprezece ani urmează cursurile unui asemenea tip de învăţământ.
De fapt, prelungirea şcolarizării duce la mutaţii mult mai profunde: mai mult decât o socializare a epocii de
ucenicie, aceasta înseamnă o ucenicie a societăţii. Ucenicia care, altădată, se înfăptuia în sânul familiei, aceasta
putând fi astfel considerată, şi pe bună dreptate, „celula de bază" a societăţii. Fiind supusă unor puternice
constrângeri economice, familia era guvernată de o seamă de norme aplicabile în cercuri mai largi, supuse unor
constrângeri identice. Aceste constrângeri au dispărut aproape cu totul în urma transferului muncii productive în
afara familiei, dar şi a prosperităţii relative din vremea celor Trente Glorieuses* şi revoluţia muncii casnice. Dacă
părinţii au devenit mai puţin autoritari, mai liberali, mai îngăduitori, aceasta înseamnă, fără îndoială, că moravurile
au evoluat; dar mai ales datorită faptului că motivele care-i determinau să impună copiilor o anumită activitate au
dispărut. Autoritatea părintească a devenit arbitrară, ea s-a exercitat în gol atunci când a încetat să mai fie linia
directoare a unor sarcini familiale indiscutabile. Părinţii de altădată erau autoritari datorită necesităţii, dar şi din
obişnuinţă: când furtuna devenea ameninţătoare, nu li se cerea părerea copiilor pentru a-i sili să strângă fânul, şi era
de la sine înţeles că unul din ei trebuia să aducă apă, lemne etc. Necesitatea constituia forţa legii.
Liberalizarea educaţiei familiale determină un transfer, de la familie către şcoală, al uceniciei vieţii în societate.
Şcoala se însărcinează să-i înveţe pe copii să respecte restricţiile de timp şi de spaţiu, regulile care permit viaţa in
comun, şi să găsească modalitatea cea mai potrivită de convieţuire cu ceilalţi. Iar această socializare nu avea în
'edere numai anii adolescenţei: întreaga şcolarizare contribuia la realizarea acesteia.
*Nume dat. după o lucrare a lui J.Fourastie (1979), perioadei de reizeci de ani de avânt al economiei franceze,
cuprinsă între sfârşitul Ul de"al doilea război mondial şi anul 1975.
63

Grădiniţa, şcoală de sociabilitate

26
Din acest punct de vedere, dezvoltarea şcolarizării după paisprezece ani este mult mai puţin revelatoare decât
generalizarea grădiniţei. Avem de-a face, în cazul acesta, cu o mişcare socială pe care numai Franţa a cunoscut-o la
asemenea scară. începând din anul 1959, s-a impus, în mod progresiv, o nouă normă, fără ca aceasta sa constituie
vreodată obiectul unei legi: copiii trebuie daţi la grădiniţă, înainte, norma recomanda, dimpotrivă, că trebuie ţinuţi
cât mai mult timp posibil în sânul familiei, chiar învăţaţi să citească acasă; în grădiniţe şi clasele mici erau primiţi
copiii oamenilor săraci sau cei ale căror mame erau obligate să lucreze. Grădiniţa era soluţia cea mai proastă, un
cămin de zi; iată însă că, acum, frecventarea acesteia de către copii se vădeşte mai indicată decât rămânerea, în
continuare, alături de părinţi. Şcolarizarea în grădiniţă se generalizează, părinţii copiilor din clasele sociale
superioare dau exemplul, începând cu intelectualii şi cu orăşenii, chiar şi atunci când mama nu lucrează; în 1982,
91% din copiii de trei ani merg la grădiniţă. Şi există preocuparea de a şcolariza cât mai curând posibil şi copiii de
doi ani, o treime dintre aceştia mergând deja la grădiniţă. Alegerea e clară: şcoala e preferabilă familiei, pe care o
înlocuieşte.
Această evoluţie foarte rapidă - care are loc în cadrul unei generaţii - exprimă preferinţa familiei pentru viaţa
privată. Substituirea acesteia prin şcoală, cu propriu-i asentiment, se explică prin conştiinţa unei incapacităţi
statutare: educaţia, în totalitatea ei, fiind o educaţie destinată vieţii publice, familia, devenind strict privată, a încetat
de-a mai fi pe deplin educativă. Părinţii constată acest lucru în felul lor, ceva mai concret, atunci când mărturisesc
că nu ştiu cum să se ocupe de propriii lor copii.
Exemplul coloniilor de vacanţă confirmă cele afirmate mai înainte. La origine, preocupările organizatorilor erau de
natură igienică: filantropii doreau ca micii orăşeni firavi să se bucure din plin de un aer curat. Astăzi, părinţii sunt
cei aflaţi în căutare de colonii pentru ca fiii lor să se bucure de o vacanţă interesantă: în opinia lor, colonia oferă un
mediu mai prosper, mai propice din punct de vedere educativ decât familia.
Adolescenţii, e drept, refuză să-şi petreacă vacanţa într-o colonie, şi mişcările de tineret intră treptat în criza,
începând cu anul 1960. Şi aceasta datorită faptului ca
64

tinerii revendică, în felul lor propriu, dreptul de a avea o viaţă privată. Transferul funcţiei educative a familiei către
şcoală implica recunoaşterea legitimităţii şi a valorii relaţiilor extrafamiliale de către familie. Deoarece, în propriii
săi ochi, era singura capabilă de-a oferi o educaţie copiilor, familia de tip vechi era foarte reticentă cu privire la
camaraderia extrafamilială. Mişcarea care duce la generalizarea grădiniţelor porneşte de la o convingere opusă:
frecventarea copiilor din alte familii se vădeşte benefică pentru toţi copiii. Iniţierea în viaţa socială trece
pe aici.
Din clipa în care copiii îşi creează propriile lor relaţii, încep să ia fiinţă grupuri de prieteni sau de camarazi. Printr-
un paradox care nu e decât aparent, transferul educaţiei către o instanţă publică, şcoala, dă naştere unor alte centre
de viaţă privată, ce intră în concurenţă cu familia. Adolescenţii resping, atunci când e vorba de petrecerea timpului
liber, organizaţiile structurate, prezidate de normele vieţii publice. Aceştia acceptă unele instituţii, aşa cum este
şcoala, deoarece îşi dau seama de utilitatea lor socială, dar aceasta dezvăluie ochilor lor universul muncii, public
printre altele. Universul timpului liber, cel al vieţii private, nu se poate înscrie în cadrul instituţiilor care impun
reguli ale vieţii colective. începând de la o anumită vârstă, coloniile de vacanţă şi mişcările de tineret ar fi trebuit să
renunţe la statutul lor de instituţii pentru a putea supravieţui. însăşi criza lor constă în această contradicţie.
Aceeaşi problemă se pune şi părinţilor: dacă fac din familia lor o instituţie prea coercitivă, copiii o părăsesc; dar, pe
de altă parte, familia nu-şi poate duce viaţa zilnică fără un minimum de reguli: o seamă de compromisuri precare,
de evoluţii mai mult sau mai puţin abile, de tratative mai mult sau mai puţin conflictuale ne ajută să definim
regulile respective.
Această ajustare este facilitată de o altă consecinţă a prelungirii şcolarizării: intervenţia crescândă a instituţiei
Şcolare în deciziile care angajează viitorul copiilor. în vreme ce şcolarizarea celor ce învaţă o meserie măreşte :olul
şcolarităţii în determinarea viitorului social, alegerea acestor şcolarităţi nu le mai revine părinţilor. Domiciliul
hotărăşte şcoala, apoi colegiul pe care trebuie să-1 frecventeze copilul: e vorba de aşa-numita „sectorizare". a
colegiu, probele orientative hotărăsc promovarea e evului într-o anume secţie din cutare liceu, unde se °ntinuă
orientarea. Numai elevii buni au dreptul să-şi
65

aleagă secţia; ceilalţi se supun dispoziţiilor orientative care li se impun.


Desigur, această deposedare a familiilor de dreptul de a lua o hotărâre creează unele conflicte, deoarece aceasta este
adesea ca sunetul de alarmă al marilor aspiraţii sociale. Dar, în acelaşi timp, pe cât e de comodă pe atât e de
contestată: căci transferă, într-adevăr, asupra unei instanţe externe unele constrângeri supărătoare. în ajunul celui
de-al doilea război mondial, părinţii alegeau adesea cariera sau meseria copiilor lor. Au renunţat însă la această
veleitate şi au recunoscut că dreptul de a-şi hotărî viitorul aparţine copiilor16. Dar considerabila presiune pe care

27
probele orientative o exercită asupra elevilor convine de minune părinţilor, scutindu-i de obligaţia de a exercita ei
înşişi o presiune asemănătoare, care ar fi complicat şi mai mult relaţiile familiale.
La drept vorbind, intervenţia publică în educaţia copiilor nu se limitează la şcolarizare; ea a devenit şi mai
insistentă în alte domenii. Abia conceput, copilul trezeşte interesul statului, iar instituţia care se ocupă cu protecţia
mamei şi a copilului o obligă pe viitoarea mamă la trei vizite medicale înainte de naştere, în cazul în care doreşte să
beneficieze de alocaţiile prevăzute de lege (1946). Aceeaşi supraveghere medicală şi în privinţa alăptatului şi a
primilor ani de viaţă ai copilului. Vaccinarea devine obligatorie. Pe scurt, o dată cu generalizarea alocaţiilor
familiale, de la legea din 1932 la codul familiei din 1939 şi la legea din 1946, controlul medical privind evoluţia
sarcinii şi a dezvoltării fătului se intensifică.
Dar asta nu e totul: întreaga educaţie poate fi controlată de unele instanţe publice. între cele două războaie
mondiale, în numele igienii publice şi al luptei împotriva tuberculozei, infirmierele încep să viziteze, rând pe rând,
o seamă de familii. Uneori, ca la Suresnes, la îndemnul primarului socialist Henri Sellier, activitatea acestora capătă
un caracter sistematic şi permite alcătuirea unui fişier care cuprinde toate casele din comună. Şi, foarte curând,
organizaţiile care administrează alocaţiile familiale, pentru a se asigura că acestea sunt folosite conform destinaţiei,
trimit în inspecţie un adevărat corp de asistente sociale. Acestea controlează bugetele familiale, dau sfaturi; în
cazuriie cele mai critice, familia respectivă e pusă sub tutelă (1942), asistenta socială cheltuind ea alocaţiile, în locul
şi în numele părinţilor.
Acţiunii desfăşurate de organizaţiile care administrează alocaţiile sociale i se adaugă aceea a direcţiilor acţiunii
66

sanitare şi sociale şi a justiţiei. O reglementare complexă permite judecătorului însărcinat cu supravegherea copiilor
să retragă unei familii dreptul de a-şi creşte copiii, pentru a fi încredinţaţi unei persoane care prezintă o totală
garanţie (ordonanţa din 1958, decretul din 1959). O dată cu plasarea din oficiu a copiilor aflaţi „în primejdie" avem
de-a face, desigur, cu un caz-limită: ca o autoritate publică să poată încredinţa educaţia copiilor unor persoane
străine, şi nu părinţilor respectivi este totuşi un fapt revelator ce indică deplasarea funcţiei educative în afara vieţii
private. în privinţa aceasta nu am ajuns încă în situaţia Suediei, ţară în care copiii îşi pot da părinţii în judecată,
invocând comportamentul brutal al acestora, dar putem spune deja că în Franţa părinţii nu mai asigură educaţia
copiilor lor decât în mod parţial şi sub controlul autorităţii publice. Părinţii au trecut asupra şcolii sarcina de a-i
învăţa pe copii regulile vieţii sociale; lor nu le rămâne decât să-i hrănească, să-i îmbrace şi îndeosebi să-i iubească,
dar sub controlul autorităţii publice, care judecă în cele din urmă dacă ei se achită în mod corect de asemenea
sarcină.
în felul acesta, familia pierde, încetul cu încetul, atribuţiile care făceau din ea o microsocietate. Socializarea copiilor
a sărăcit sfera domestică. Familia încetează deci de-a mai fi o instituţie, pentru a deveni un simplu loc de întâlnire a
câtorva vieţi private.
FAMILIA INFORMALĂ
Evoluţia căsătoriei constituie un bun factor revelator privind această transformare profundă a realităţii familiale.
De la căsătoria-contract...
Jn prima jumătate a secolului, a te căsători însemna a-ţi
întemeia un cămin, a pune bazele unei realităţi sociale
precis definite şi uşor de descifrat în cadrul colectivităţii.
*\An 1930, profesiunea şi situaţia materială, ca şi
calităţile morale, păreau mai importante decât calităţile
estetice sau dispoziţiile psihologice peniru a se perfecta o
uniune17. Oamenii se căsătoreau pentru a se ajuta între ei
Ş1 Pentru a se susţine de-a lungul unei vieţi care se anunţa
osebit de grea, şi care devenea şi mai grea atunci când
•arnenii erau singuri; pentru a avea copii, pentru a spori
67

averea şi a le-o lăsa acestora, pentru a-i ajuta să reuşească în viaţă şi pentru a reuşi astfel ei înşişi. Valorile familiale
fiind fundamentale în asemenea societate, indivizii erau judecaţi în funcţie de succesul familiei lor şi de rolul pe
care îl avuseseră în dobândirea acestuia.
Acest proiect comun implica o solidă structură juridică: chiar atunci când nu intervenea notarul, căsătoria constituia
un contract durabil, care nu putea fi rupt decât în virtutea unor motive deosebit de grave: legea din 1884 admitea
ruperea acestuia doar ca o sancţiune a unei grave greşeli comise de către unul din soţi. In realitate, divorţurile erau
rare: sub 15 000 pe an la începutul secolului, sub 30 000 până în 1940. Patru din cinci erau solicitate de către femei,
atunci când soţii, alcoolici de pildă, nemulţumindu-se să le înşele şi să le bată, şi nemaifiind în stare să-şi întreţină

28
familiile, deveneau o adevărată povară pentru acestea18. Decepţiile sentimentale cântăreau mai puţin decât
lipsurile materiale.
într-adevăr, în epoca respectivă rolul sentimentelor în cadrul unui menaj e greu de precizat: tot ceea ce putem
spune este că norma socială nu considera că dragostea e o condiţie pentru contractarea unei căsătorii şi nici un
criteriu pentru reuşita acesteia. Pentru a se căsători, un bărbat şi o femeie trebuie să se placă, să aibă convingerea că
se vor putea înţelege, să se aprecieze, să se stimeze, pe scurt, să se potrivească unul cu altul. Ceea ce nu excludea
nicidecum faptul că se iubeau deja şi, mai ales, nici pe acela care nu-i asigura că se vor iubi mai târziu: prioritatea
acordată aspectelor instituţionale ale căsătoriei masca realităţile afective. în privinţa calităţilor „fizice" -termenul
„sexuale" nu se folosea încă -, într-o anchetă efectuată în 1938 în legătură cu condiţiile fericirii conjugale, dacă aceste
calităţi sunt importante (67%), acestea vin totuşi după fidelitate (78%), calităţi spirituale (78%), împărţirea autorităţii
(76%) şi mai cu seamă după preocupările legate de muncă (92%), A te căsători însemna în primul rând a forma o
echipă19.
...Ia căsătoria din dragoste
Probabil că lucrurile încep să se schimbe din anii 1930, dar această schimbare e cu neputinţă de datat, deoarece ea
este mascată, în primul rând, de o alocuţiune care îşi păstrează caracterul tradiţional. în mediile catolice, apariţia
„spiritualităţii conjugale" ne oferă un punct de
68

reper: căci răspândirea grupurilor de „tinere menajuri" are loc în timpul ocupaţiei; atunci se înfiripă unele mişcări
care, după puţin timp, îşi fac rost şi de o publicaţie. Primul număr din L'Anneau d' or apare în ianuarie 1945, iar al
doilea conţine un adevărat imn închinat dragostei (conjugale) semnat de un venerabil membru al clerului. Am
putea-o evoca aici pe Edith Piaf, dacă asemenea legătură, întemeiată din punct de vedere cronologic, n-ar fi lipsită
de respect... Mediile catolice rămăseseră în urmă fată de evoluţia generală? Nu pare să fie aşa, deoarece există şi alte
semne care contrazic asemenea afirmaţie, într-un remarcabil articol din 1953, Philippe Aries semnalează, ca o
noutate, investigarea valorică a dragostei conjugale sub toate aspectele, mai cu seamă sub cel sexual - cuvântul a
fost folosit -, şi remarcă faptul că, în 1948, 12% dintre studenţi sunt căsătoriţi20; el vede în aceasta, şi pe bună
dreptate, semnul unei schimbări importante, căci a te căsători înainte de a avea o situaţie prezintă o mare noutate,
iar căsătoriile dintre studenţi sunt căsătorii din dragoste.
De altfel, norma socială se schimbă. Publicaţiile destinate femeilor dau cuvântul medicilor şi psihologilor, care
legitimează sentimentele şi popularizează principalele concepte freudiene. în 1953, de pildă, în şcolile normale din
regiunea pariziană se ţin conferinţe în cursul cărora se dau sfaturi cu privire la căsătorie; conferinţe în care căsătoria
este prezentată ca un proces de maturizare afectivă care se încheie cu dorinţa, materializată de altfel, de a avea
copii21. Şi se consideră că ei au nevoie, pentru a avea parte de o bună creştere, nu numai de dragostea pe care le-o
poartă părinţii, dar şi de aceea pe care aceştia şi-o poartă în mod reciproc22. Iată că termenul „cuplu" este folosit în
expresii ca „viaţa cuplului", „problemele cuplului". Pe scurt, dragostea ocupă de-acum înainte un loc central în
cadrul menajului: şi e însăşi baza acestuia.
Această normă nouă legitimează sexualitatea -termenul se popularizează către sfârşitul anilor 1950 -datorită
sincerităţii sentimentelor pe care le exprimă; şi
evine chiar limbajul dragostei. Este indicaţia acelei Union I ?P°U* (Uniunea soţilor), pentru a relua titlul unei lucrări
a abatelui Oraison, un medic care introduce noua îormă în mediile catolice, medii în care ascetismul tradiţional
admitea până atunci actul sexual ca o concesie
acută slăbiciunii masculine şi în vederea perpetuării speciei. Intr-o publicaţie de inspiraţie cu totul diferită, se
69

poate citi povestea unei „femei de marmură" din care soţul nu făcuse o „adevărată femeie" şi care descoperă
plăcerea în braţele altui bărbat înainte de a se întoarce la „corvoada conjugală"21. De altfel, o altă femeie scrie: „Era
mai imoral de a trăi unul alături de altul fără dragoste decât de a trăi separaţi"24. De-acum înainte nu mai e
suficientă instituţia matrimonială pentru a legitima sexualitatea; e nevoie de dragoste.
Totuşi dragostea şi mariajul nu se disociază încă, deoarece sexualitatea rămâne legată de procreaţie. Şi nu datorită
faptului că contraceptia era necunoscută pe atunci, dar aceasta depinde mai mult de bărbaţi, pe când o sarcină şi
urmările ei le privesc în mod mult mai direct pe femei. Opinia publică se arăta mai tolerantă faţă de sexualitatea
preconjugală cu condiţia ca „logodnicii" să se iubească şi să-şi manifeste dorinţa de a-şi duce viaţa împreună, dar
blamul se răsfrangea cu toată duritatea asupra mamelor celibatare. Astfel că tinerele fete continuau să nu acorde
favorurile tinerilor parteneri decât atunci când se invoca un „motiv temeinic", adică perspectiva căsătoriei.

29
Numărul procreerilor preconjugale creşte până în 1972, în vreme ce proporţia copiilor naturali rămâne stabilă:
calendarul căsătoriilor creşte, dar nu şi perspectivele de viitor ale acestora.
Moravurile se modifică totuşi. Feminismul se confruntă cu o nouă problemă, care declanşează evenimentele din
1968. Mişcarea care luptă în favoarea contracepţiei capătă o semnificaţie diferită: o dată cu „planing-ul familial",
mişcarea respectivă pune în circulaţie teme precum controlul naşterilor şi efectele nefaste ale sarcinilor nedorite:
este tocmai expunerea de motive a legii Neuwirth (1967). Câţiva ani mai târziu, se invocă, pentru a se obţine
legalizarea avortului, pe care o realizează legea Veil (1975), dreptul femeilor de a dispune de propriul lor corp: „E
corpul meu şi fac cu el ce vreau". „Liberalizarea" femeii succedă maternităţii voluntare. Contraceptia feminină se
generalizează în contextul respectiv, iar sexualitatea se disociază de procreaţie.
Căsătoria încetează atunci, şi în mod progresiv, de a mai fi o instituţie, pentru a deveni o formalitate. O dată cu
evoluţia educaţiei, tinerii au câştigat, în chiar sânul familiei lor, o apreciabilă independenţă: nu mai e nevoie să te
căsătoreşti pentru a scăpa de tutela părinţilor. Dar nu mai e necesar nici să te mai căsătoreşti pentru a întreţine
relaţii regulate cu un partener de sex opus, deoarece aceste relaţii nu au nici o consecinţă până în momentul în care
cei doi parteneri nu doresc asemenea lucru.

70

Coabitarea juvenilă
Vedem, atunci, înmulţindu-se cuplurile de tineri necăsătoriţi, ceea ce sociologii numesc, în mod pudic, coabitare
juvenilă"25. în 1968 şi 1969 la 100 de cupluri care se căsătoresc, 17 trăiau deja împreună; în 1977 sunt, în asemenea
situaţie, 44 la 100. Coabitarea juvenilă este admisă de către opinia publică în mod progresiv. Din dorinţa de a nu
rupe orice legături între ei în caz că şi-ar manifesta dezaprobarea pe faţă, părinţii „coabitanţiîor" acceptă situaţia de
fapt; în 75% din cazuri părinţii sunt în cunoştinţă de cauză; adesea chiar, în 50% din cazuri, aceştia susţin din punct
de vedere material cuplul coabitanţiîor. Deoarece văd în aceasta un fel de căsătorie de probă şi trag nădejdea,
adesea cu temei, că asemenea coabitare se va sfârşi cu o căsătorie.
Ceea ce nu înseamnă că nu are drept urmare o profundă zguduitură a căsătoriei în calitatea ei de instituţie. De fapt,
căsătoria nu schimbă cu nimic viaţa cuplului care coabita deja. Nu-i aduce nici un fel de recunoaştere socială
suplimentară, deoarece cuplul exista deja ca atare pentru prieteni şi pentru părinţi. Pe plan juridic, în ceea ce
priveşte alocaţiile familiale, ajutorul social, coabitarea atestată are aceleaşi efecte ca şi căsătoria propriu-zişă.
Coabitanţii nu au nimic de câştigat căsătorindu-se. In schimb, au deseori sentimentul unei pierderi: înseamnă să se
angajeze, să-şi circumscrie viaţa într-un proiect; or, coabitarea se mulţumeşte cu un prezent plin de afecţiune şi nu
are nici cea mai mică încredere în viitor. Pariul i se pare temerar. Căsătoria nu înseamnă oare alienarea libertăţii,
sacrificarea unor posibilităţi, pe scurt, o anumită depreciere?
Mai mult chiar, coabitanţii se tem că mariajul poate compromite relaţiile dintre ei. Le este teamă ca nu cumva
sentimentele de afecţiune să devină o obişnuinţă, o rutină; ceea ce ar însemna să îmbătrânească, să se
îmburghezească. Li se pare cu neputinţă să se iubească datorită unui contract; dacă afecţiunea le este făgăduită, nu
devine oare o datorie? Ei vor să fie iubiţi pentru ceea ce reprezintă, şi n" din obligaţie. Ţin să-şi apere
spontaneitatea,
r°speţimea, intensitatea uniunii dintre ei, şi unii au presia că absenţa unui angajament, precaritatea
'stituţională a relaţiei lor este însuşi garantul calităţii acesteia26.
Afirmarea vieţii private a fiecărui individ atacă astfel, n interior, instituţia matrimonială. Ipostază privilegiată
71

a propăşirii personale, cuplul înseamnă o afacere strict privată, care îl priveşte numai pe el. Confirmarea juridică a
mariajului devine mai neînsemnată şi totodată mai rară. Pe de o parte, legea din 1975 aprobă desfacerea căsătoriei
prin consimţământul mutual. Numărul divorţurilor creşte de altfel cu repreziciune chiar şi înainte de apariţia
acestei legi: în 1960 fuseseră pronunţate 28 600 de divorţuri, în 1970 circa 37 400, în 1975 aproape 54 300, iar în 1980
circa 79 700. Frecvenţa divorţurilor în primii ani de căsătorie creşte în mod constant: mariajul devine, fără nici o
îndoială, din ce în ce mai precar.
Si devine, în egală măsură, şi mai rar. In 1971, au fost celebrate 416 000 de căsătorii, număr record. Zece ani mai
târziu, numărul acestora scade cu 100 000. Numărul celibatarilor creşte: în 1981, între treizeci şi treizeci şi patru de
ani, 16% din bărbaţi şi 13% din femei trăiesc, în mod oficial, singuri. Si, simultan, coabitările durează fără să ducă la
căsătorie. în 1981, 11% din cuplurile în care bărbatul avea mai puţin de treizeci şi cinci de ani erau simple cupluri,
de fapt în afara căsătoriei, faţă de numai 5% cu şase ani mai înainte. Celibatul şi uniunea liberă, simultane sau
alternative, se răspândesc mai cu seamă în mediile superioare ale societăţii: cadre de conducere, profesiuni liberale,

30
chiar şi slujbaşi. Este un mod de viaţă specific cetăţenilor cultivaţi. La Paris, după recensământul din 1982, mai mult
de jumătate din menajuri sunt menajuri cu o singură persoană.
Pe lângă matrimoniul propriu-zis, familia însăşi este zdruncinată. Menajul alcătuit dintr-un cuplu şi copiii
respectivi nu mai constituie norma unică: familiile monoparentale devin din ce în ce mai frecvente. In 1981, 10% din
copii sunt crescuţi de un singur părinte, mama în trei cazuri din patru. Femeilor divorţate care-şi cresc singure
copiii li se adaugă, într-un număr din ce în ce mai mare, mamele în mod voit celibatare. Proporţia copiilor naturali
s-a dublat începând cu anul 1970: în 1981, un copil din opt se naşte în afara matrimoniului. Dar mai mult de
jumătate din aceştia sunt recunoscuţi de către tatăl respectiv, în comparaţie cu unul din cinci câţi erau în asemenea
situaţie înainte de 1970: o dată cu contracepţia, fetele-mame ademenite şi abandonate de către cei care le seduseseră
lasă locul unor celibatare care aleg ele însele să devină mame fără a se căsători, şi fără a fi, cu toate acestea, în
proaste relaţii cu amicul respectiv. Dar ele îşi exercită singure autoritatea parentală asupra copilului lor: legătura
dintre mamă şi copil tinde să devină astfel unica relaţie familială stabilă si solidă.
n

Cuplul nu mai este unica normă


Fără îndoială că asemenea cazuri extreme sunt puţine şi evoluţia se poate întrerupe sau poate lua un alt curs. Este
adevărat că transformările spaţiului domestic, socializarea muncii şi a unui mai mare sector privind educaţia,
reducerea constrângerilor cotidiene şi evoluţia hotărâtoare a moravurilor au provocat o adevărată mutaţie. Cu o
jumătate de secol în urmă, familia trecea înaintea individului; acum, individul trece înaintea familiei. Individul era
încorporat în familia sa; atunci când nu se confunda cu viaţa sa familială, propria-i viaţă privată era secundară,
subordonată, şi adesea clandestină sau marginală. Raportul dintre individ şi familie s-a inversat. Astăzi, cu excepţia
maternităţii, familia nu mai e decât reuniunea unor indivizi din care momentan e alcătuită; fiecare individ îşi
trăieşte propria-i viaţă privată şi aşteaptă, din partea unei familii informale, să i-o ocrotească. Are, dimpotrivă,
impresia că i-o sufocă? Atunci îşi întoarce faţa de la ea şi caută parteneri mai „eficienţi". Viaţa privată se confunda
cu viaţa familială; iată că familia e judecată de-acum înainte în funcţie de contribuţia pe care o aduce aceasta la
propăşirea vieţilor private individuale.
INDIVIDUL-REGE
CORPUL REABILITAT
Despre primatul vieţii private individuale nu există indiciu mai elocvent decât cultul modern al trupului.
La începutul secolului, statutul corpului depindea, într-o mare măsură, de mediul social. Muncitorii vedeau şi
preţuiau în trupul lor acel slujitor robust şi devotat trudei. Respectau forţa fizică, vigoarea, rezistenţa. Burghezia
vadea o atitudine mai estetică: viaţa de reprezentare era mai avansată, aparenţa fizică avea o importanţă mult mai
mare. Corpul însă nu era expus vederii. Persoanele distinse mergeau cu mănuşi şi pălărie, arătându-şi doar faţa, cu
excepţia femeilor ale căror rochii de seară erau foarte decoltate. Apariţia primilor cercetaşi, cu pantalonii lor scurţi,
a iscat un adevărat scandal la începutul anului 1920: JŞi arătau picioarele.
Deoarece, în toate mediile, o anumită tradiţie creştină wtreţinea în jurul corpului o atmosferă de suspiciune, cu
73

alte cuvinte, blamul. Antiteza evanghelică dintre carne şi spirit era tradusă în cea dintre corp şi suflet, iar corpul era
prezentat atunci ca o închisoare a sufletului, lanţul care-1 ţinea pe Joc; dacă avem în vedere cazul extrem, corpul nu
era decât o otreapă care împiedica omul să fie întru totul el însuşi. Merita tot respectul; trebuia să i se acorde
îngrijirile necesare, dar a i se da prea multă atenţie însemna a te expune păcatului, şi în primul rând păcatului
cărnii.
Toaleta era aşadar foarte sumară. In mediile populare, alcătuite din ţărani şi muncitori, apa, oricum, se obţinea cu
greutate, şi efortul depus pentru a o obţine îi limita întrebuinţarea. Pe de altă parte, se credea în general că apa
moleşeşte corpul, în vreme ce jegul era semnul sănătăţii: Guy Thuillier sau Eugen Weber au confirmat autenticitatea
acestui fapt, potrivit unor numeroase mărturii, pentru începutul secolului27. Se spălau aşadar, în mod superficial,
faţa şi mâinile, pe scurt, ceea ce se vedea din corp, rareori ceva mai mult. Istoricii acordă, şi pe bună dreptate, o
deosebită importanţă şcolii primare în ceea ce priveşte popularizarea igienei şi a curăţeniei; dar normele pe care le
recomanda aceasta, în avans faţă de obiceiurile locale, astăzi ni se par arhaice. Guy Thuillier notează că, la Nievre,
a-ţi spăla mâinile la şcoală era de cele mai multe ori cu neputinţă înainte de 1940.
Spălarea întregului corp nu făcea încă parte din preocupările obişnuite privitoare la curăţenie. In Dijon, în ajunul
războiului din 1914, patru licee de băieţi sunt înzestrate cu duşuri, al cincilea însă nu, la fel ca şi cele două licee de
fete, cincisprezece colegii de băieţi şi treisprezece colegii de fete. Elevii interni se spălau pe picioare o dată pe
săptămână. înfiinţarea unor duşuri de către municipalitate era, în acel timp, un act progresist. Tabuurile însă
rămâneau neclintite. Chiar în ajunul ultimului război mondial, o femeie din popor răspundea, plină de indignare:

31
„Am cincizeci de ani, doamnă, şi nu m-am spălat niciodată acolo!" directoarei unei şcoli din Chartres, care-i atrăgea
atenţia asupra faptului că fiica ei devenise puberă28...
Burghezia şi mica burghezie se spală ceva mai mult. în mediul acestora, apartamentele au adesea, în intervalul
dintre cele două războaie, o sală de baie cu cadă; la nevoie, se foloseşte ligheanul. Cabinetul de toaletă prelungeşte
intimitatea camerei şi, de altfel, camerista, al cărei jurnal a fost stilizat de către Octave Mirbeau, e îmbufnată de
faptul că stăpâna sa n-o lasă să intre acolo29; lavaboul şi apa curentă, ca şi bideul, permit să se multipiice
t
74

ablutiunile. Sugarii sunt spălaţi în fiecare zi; mai târziu, acestora li se face o „toaletă" generală în fiecare săptămână,
de obicei duminica. Pe scurt, normele privitoare la curăţenie sunt foarte diferenţiate.
Nimic nu vădeşte în mai mare măsură această diferenţă decât felul în care foloseau muncitorii sala de baie. Avântul
pe care îl luaseră construcţiile după al doilea război mondial permite mutarea familiilor acestora în apartamente
înzestrate cu tot „confortul modern". Burghezia îi ironiza atunci pe muncitorii care locuiau în HLM şi care-şi
depozitau cărbunii sau creşteau iepuri în cada de baie... Ceea ce înseamnă că e nevoie de timp pentru ca noii
locatari să deprindă noi obiceiuri.
Noua preocupare privind înfăţişarea fizică
Acest decalaj, care nu prezintă de altfel o regulă - datorită răspândirii sportului în mediile populare, a taberelor de
tineret, ca şi concediile plătite, cei mai tineri dintre muncitori şi-au însuşit noi deprinderi în ceea ce priveşte
curăţenia corporală - se explică prin atitudinile foarte diferite faţă de trup. Perioada interbelică înseamnă, pentru
burghezie, epoca eliberării corpului şi a ivirii unui raport diferit între trup şi îmbrăcăminte.^ Vechile veşminte
ascundeau trupul şi îl întemniţau. în ceea ce priveşte vestimentaţia masculină, evoluţia, care începuse înainte de
1914, este încă modestă: şi constă în renunţarea la gulerele tari şi la pălăriile rigide în favoarea gulerelor moi şi a
pălăriilor de fetru. Redingota cedează locul sacoului şi devine o haină de ceremonie. în privinţa vestimentaţiei
feminine, evoJuţia este, în schimb, cât se poate de evidentă: corsetele şi brasierele dau înapoi în faţa chiloţilor şi a
sutienelor. Rochiile se scurtează, iar ciorapii pun în valoare gambele. Ţesăturile, mai suple,
ezyăluie cu discreţie linia corpuîui. înfăţişarea fizică depinde în mai mare măsură decât în trecut de corpul Propriu-
zis, aşa că acesta trebuie îngrijit. Revistele ilustrate destinate femeilor atrag atenţia cititoarelor şi-şi îmbogăţesc
cuprinsul cu o rubrică nouă: gimnastica
unică. Iată, aşadar, invitaţia adresată femeilor de a-şi întări 'Şchii abdomenului, de a-şi desăvârşi supleţea. Apare,
odată, Şi interesul pentru o hrană mai uşoară, i°rnandându-se fripturiie la grătar şi legumele proaspete;
'eniurile se restrâng, şi chiar Ia mesele festive triada
Pentive-carne sau peşte-cu sos-friptură este înlocuită
75

adesea prin succesiunea peşte-carne. A avea burtă nu mai este un semn de respectabilitate pentru un bărbat, ci o
dovadă de neglijenţă: grăsimea inutilă oboseşte, şi jucătorii de tenis - cei „trei muşchetari" - zvelţi în pantalonii lor
de flanelă şi cămăşile desfăcute la gât oferă un model de eleganţă masculină apreciată în mod deosebit de către
tineri.
Pe lângă aceste transformări se iveşte, în rândul femeilor mai cu seamă, o nouă preocupare, ce devine cel puţin
legitimă: aceea de a rămâne seducătoare. Noile reviste ilustrate pentru femei - Marie-Claire îndeosebi, care-şi începe
apariţia în 1937 - le sfătuieşte să se menţină atrăgătoare dacă vor să-şi păstreze soţul. Că avem de-a face cu o nouă
concepţie, care, de altfel, confirmă analiza schiţată mai înainte în legătură cu raporturile din sânul cuplului, o
cititoare mai în vârstă oferă în mod indirect temeiul acestei analize reproşând revistei Marie-Claire recomandările
respective, care cer prea mult timp din partea femeilor: ceea ce nu exista în contractul care stătea la baza căsătoriei
cu o generaţie mai înainte'0. Preocuparea de a arăta cât mai bine, machiajul, rujul de buze nu mai sunt apanajul
femeilor cochete şi al celor de moravuri uşoare: ele constituie de-acum înainte nişte mijloace oneste de-a pune în
valoare farmecele unei femei.
Prezentarea răspândirii acestor noi atitudini în sânul societăţii ar necesita o serie de investigaţii care nu au fost încă
făcute. Avansăm însă, cu tot riscul, câteva ipoteze. Acest model se răspândeşte la început, între cele două războaie
mondiale, într-un mediu burghez, de preferinţă parizian şi monden, care frecventează plajele şi staţiunile
climaterice. Preocupată de modernitate, marea burghezie lansează moda. Stilul anglo-saxon de viaţă este, fără
îndoială, cunoscut şi apreciat. Burghezia provincială, ancorată în propriile-i tradiţii, se schimbă ceva mai târziu, în
preajma războiului, iar activitatea depusă de Acţiunea catolică, cercetaşii, ghidurile au jucat, fără îndoială, un rol
important în justificarea noilor uzanţe.

32
în celelalte medii, răspândirea are loc mai târziu. Funcţionarele o iau înaintea muncitoarelor şi a ţărancelor, dar
bărbaţii, ca şi femeile, sunt implicaţi cu toţii în evoluţia societăţii de consum. Explozia publicitară a accelerat dintr-
odată adoptarea, de către întreaga populaţie, a practicilor îngrijirii corpului pe care medicii şi moraliştii burghezi le
popularizaseră încă de la începutul secolului. Pentru a putea vinde şampon („Dop, dop, dop, adoptăm cu toţii
Dop", se repeta la radio prin anii 1950...), pentru

lansa parfumuri, deodorante, creme, filtre solare, o firmă a Oreal a cheltuit sume imense pentru publicitate. Primul i
succes a fost de altfel lansarea aşa-numitei ambre solare "n 1937- Fabricanţii de lenjerie de corp, negustorii de
obiecte pentru plajă, ca şi cei de apă minerală nu au rămas în urma celor care negociau produse de frumuseţe. O
dată cu publicarea unor fotografii sugestive în reviste, care ţin loc de suport specific pentru asemenea gen de
publicitate, o dată cu răspândirea cinematografiei şi, în special, a televiziunii, profesioniştii în arta îngrijirii corpului
şi-au impus propriile lor imagini. Şi o dată cu aceste imagini, noi practici: a vinde un şampon sau o pastă de dinţi
înseamnă în primul rând a impune publicului, o dată cu imaginea unei coafuri şi a unui surâs de star, ideea că
trebuie să-şi spele părul sau dinţii, şi nu se poate extinde vânzarea unei creme solare atâta timp cât întoarcerea din
vacanţă cu pielea bronzată nu devine un imperativ social. Comercianţii au făcut astfel mai mult decât igieniştii
relativ la răspândirea noilor uzanţe privind îngrijirea corpului.
Generalizarea acestora, începând cu mijlocul anilor 1960, se înscrie în mod clar în cele trei domenii - toaleta,
dietetica şi cultura fizică. în 1951, o anchetă efectuată de revista Elle provocase un uşor scandal dând la iveală faptul
că 25% dintre femeile interogate nu se spălau niciodată pe dinţi, iar 39% îşi spălau tot corpul o dată pe lună. în 1966
şi 1967, anchetele efectuate în şase oraşe şi la Paris privind timpul destinat toaletei precizau că, în medie, femeile
consacrau în fiecare zi câte o oră pentru a-şi îngriji trupul, iar bărbaţii ceva mai puţin. Opt ani mai târziu, perioada
de timp dedicată toaletei a sporit cu 30 până la 40% pentru femei, şi de la 20 la 30% pentru bărbaţi. Contemporanii
noştri petrec între opt şi nouă ore pe săptămână pentru a-şi desăvârşi toaleta, şi dacă bărbaţii cu munci de
răspundere consacră acesteia ceva mai puţin timp, femeile salariate îi consacră în schimb aproape nouă ore şi
jumătate. Mai exigente, mai minuţioase şi, de asemenea, mai diversificate, îngrijirile ce i se dau corpului pretind
astăzi mai mult timp.
Pe frontul dietetic, dacă alimentele care întreţin corpul sunt apreciate de cei care muncesc din greu, mesele, în
general, se reduc. Şi, drept mărturie stă greutatea francezilor: din 1970 până în 1980, femeile au pierdut în medie
câte un kilogram, iar bărbaţii sunt, la aceeaşi jreutate, mai înalţi cu un centimetru şi jumătate. într-un orneniu în
care schimbările au loc extrem de rar, aceste
77

diferenţe semnalate doar în zece ani constituie indiciul elocvent al atenţiei tot mai mari ce i se dă corpului.
Omul sportiv
Pe al treilea front, cel al culturii fizice, evoluţia e tot atât de vădită. După cum s-a văzut, gimnastica face parte, încă
înainte de 1940, din normele revistelor ilustrate destinate femeilor. Dar nu şi din practică: a te conforma în mod
individual acestor sfaturi, care, de altfel, nu se adresau bărbaţilor, era greu. Câte femei le-au urmat întocmai e cu
neputinţă de precizat: pariem că multe dintre ele încercau, dar după aceea le cuprindea descurajarea. Pentru ca
femeile şi bărbaţii să facă gimnastică în mod serios era nevoie de un stimulent puternic. Care a şi apărut atunci când
ocaziile de a-şi arăta corpul au devenit tot mai numeroase. Pe la mijlocul anilor 1960, reclamele cu reşedinţele
cadrelor de conducere înfăţişau un tânăr şi o tânără în costum de baie stând pe marginea unei piscine şi având în
spate un teren de tenis: integrare în cotidian a practicilor de vacanţă generalizate pe atunci în mediul respectiv,
practici care se răspândesc şi în altele, o dată cu a treia săptămână de concediu plătit, începând din 1956. Patru
francezi din zece doar pleacă în concediu pe la mijlocul anului 1960, dar campingul se extinde cu repeziciune şi
pune plaja la dispoziţia tinerilor din toate mediile sociale: 1 milion de amatori de camping în 1956, 3 milioane în
1959, aproape 5 milioane în 1962, 7 257000 în 1964. în mai puţin de zece ani are loc o adevărată revoluţie estivală.
îngrijirii care i se acordă trupului în timpul verii i se adaugă, aproape zece ani mai târziu, o seamă de practici de
întreţinere mai sistematice. Sălile de gimnastică şi dansul se bucură de un mare succes, în vreme ce cluburile
cadrelor de conducere amintesc cititorilor cotidianelor serioase că trebuie să-şi menţină corpul zvelt şi suplu.
Centrele sociale, cluburile destinate vârstei a treia transmit aceste preocupări unor medii foarte diferite. Dar
întreţinerea corpului se va putea dispensa în scurtă vreme de sprijinul organizaţiilor comerciale sau dezinteresate.
O dată cu apariţia joggingului, la sfârşitul anului 1970, acesta indică relaxarea individuală sau sociabilitatea
amicală. Sporturile individuale cunosc un succes din ce în ce mai mare. 32% dintre francezi declară, în 1981. c? le
practică. în vreme ce numărul jucătorilor profesionişti
78

33
He fotbal sau de rugbi, sporturi colective, se menţine nstant cei a\ jucătorilor profesionişti de tenis se ridică , la 50
000 în 1950 la 133 000 în 1968 şi la 993 000 în 1981; cel la judokanilor se ridică de la 200 000 la 600 000 între 1966 şi
1977. Sporturile individuale care oferă senzaţii tari şi demonstraţii de înaltă măiestrie cunosc un succes fără
precedent: numărul schiorilor profesionişti se triplează în răstimp de douăzeci de ani, din 1958 până în 1978, iar cei
686 000 de schiori profesionişti pe care îi avem astăzi sunt doar o parte din cele câteva milioane de schiori
amatori31.După succesul bărcilor cu derivor, iată că se inventează planşa cu pânze, mult mai puţin costisitoare, şi
care se impune în câţiva ani ca un sport de prim ordin. Epoca noastră a imaginat, a desăvârşit şi democratizat noi
sporturi: efort, joc şi desfătare a trupului. Şi brusc, întreţinerea corpului îşi schimbă statutul: plăcerea, îmbinându-se
cu igiena, nu mai este doar legitimă, ci chiar indicată. A face sport devine o datorie pentru cine vrea să fie în pas cu
timpul; căci nu mai este vorba de o problemă de gust personal. Semn al acestor timpuri noi, îmbrăcămintea de
sport, ieri vizibilă în locuri şi în momente bine precizate - piste, vacanţă -, azi invadează oraşele. Această
îmbrăcăminte se răspândeşte pretutindeni începând din anul 1976, în vreme ce hanoracul alungă impermeabilul, a
cărui vânzare scade cu 25%32. Nimic nu demonstrează mai bine noul statut al sportului: la birou, ca şi pe stradă,
poţi purta îmbrăcăminte sport.

CORPUL PROSPER
Reabilitarea corpului constituie, fără îndoială, unul din aspectele cele mai importante ale istoriei vieţii private, într-
adevăr, ea modifică raportul individului cu el însuşi şi cu ceilalţi.
Să te machiezi, să faci gimnastică sau jogging, să joci tenis, să^ schiezi sau să porneşti cu planşa cu pânze înseamnă
să-ţi consideri corpul ca scop al activităţii tale 51. totodată, ca mijloc. în anumite activităţi, munca fizică ae pildă,
trupul este un mijloc, şi nu un scop. în altele, ca
fatul, corpul este scopul, dar mijlocul este un intermediar,
Ducatele care se prepara în cazul amintit. Noutatea de la
?ftul secolului al XX-lea constă în generalizarea
j 5JYltaţilor corporale al căror scop este chiar corpul:
aţişarea, bunăstarea şi realizarea acestuia. „A te simţi wne in pielea ta« devine un ideal.
79

Evoluţia dansului traduce în bună parte această noutate. Desigur, dansul implică întotdeauna câţiva parteneri,
senzualitatea fiind aici întotdeauna prezentă, într-o măsură mai mult sau mai puţin discretă. Dar dansurile de la
începutul secolului, valsul, cadrilul, reprezentau o seamă de rituri sociale complexe: a dansa însemna a-ţi etala
deplina cunoaştere a acestor coduri. După primul război mondial, dansul uneşte cuplurile, iar moraliştii denunţă
lascivitatea tangoului. După al doilea război mondial, jazul care, împreună cu charlestonul, nu pătrunsese până
atunci decât în cercuri foarte restrânse, lansează câteva ritmuri specifice unor dansuri populare, ca bougie-bougie,
be-bop etc. Se dansează întotdeauna în doi, dar partenerii respectivi se îndepărtează, se apropie din nou, apoi iar se
îndepărtează. Plăcerea de a percepe propria forţă, propria supleţe, potrivit mişcărilor, în acord cu un anume ritm,
plăcere care o însoţeşte pe cea, mai senzuală, a partenerului, căruia slow-urile îi oferă prilejul unor îmbrăţişări fără a
(ine seama de normele figurilor şi de cadenţa tangoului. O dată cu apariţia dansurilor jerk şi disco, iată că se
dansează de unul singur, eventual chiar şi fără partener. Ritului social i-a urmat un rit al cuplului, apoi un rit al
corpului individual. Cunoaşterea desăvârşită a uzanţelor, deplina consonanţă cu un partener, celebrarea corpului:
dansul a cunoscut trei epoci succesive.
îngrijirea corpului capătă astfel o mare importanţă în cadrul vieţii private, activitate ce oferă multiple şi complexe
satisfacţii. Plăcerea de a face baie, de a-ţi face toaleta, plăcerea pe care ţi-o dă efortul fizic este, în parte, o satisfacţie
narcisiacă, contemplare a propriei persoane. Oglinda nu este o inovaţie a secolului al XX-lea; banalizarea ei, în
schimb, este, ca şi modalitatea de-a o folosi; nu te uiţi în ea doar cu ochii altuia, pentru a vedea dacă au fost
respectate codurile vestimentare; te uiţi în ea aşa cum ceilalţi nu sunt, în general, autorizaţi s-o facă: fără machiaj,
fără veşminte, absolut gol.
Dar satisfacţiile narcisiace resimţite în sala de baie sunt străbătute de aspiraţii şi amintiri. A te ocupa de propriul tău
corp înseamnă a-1 pregăti pentru a fi privit. Nu e suficient să-i prezinţi podoabele, bijuteriile, decoraţiile. Veşmântul
se vădeşte funcţional, confortabil, practic sau, în pofida uzanţelor, pune în valoare trupul, lasă să fie ghicit, îl
evidenţiază şi uneori îl dezvăluie. Pe viitor, o podoabă este şi bronzarea lui, pielea lui netedă şi fermă, supleţea, iar
dinamismul cadrului modern e atesta' prin ceea ce stilul respectiv sugerează o viaţă sportiva.
« 80

De altfel, corpul este din ce în ce mai mult expus vederii: fiecare etapă de despuiere parţială provoacă la început un
adevărat scandal, apoi acţiunea în discuţie se răspândeşte cu rapiditate, ca în cele din urmă să se impună, cel puţin
printre tineri, adâncind ruptura dintre generaţii. Aşa cum 5_a întâmplat cu apariţia rochiei-mini către mijlocul

34
anilor 1960 sau cu aceea, zece ani mai târziu, a costumului de baie monokini. Expunerea în public a coapselor sau a
sânilor nu mai constituie, astăzi, o indecenţă. Iar vara se poate vedea, în oraşe, bărbaţi în şort, cu cămaşa desfăcută
la gât sau cu torsul gol. Corpul nu numai că e reabilitat şi asumat: este revendicat şi expus vederii.
Potrivit normelor din perioada interbelică, evoluţia nudului este echivalentă cu evoluţia indecenţei: sau cel puţin o
provocare. In ceea ce priveşte noile norme, e, dimpotrivă, un lucru natural: o nouă modalitate de a te obişnui cu
propriul tău corp. Şi drept mărturie a acestei afirmaţii este faptul că expunerea nudului nu evoluează numai în
locurile publice, ci şi în universul domestic. Familii întregi îşi văd de treburile lor şi se aşază la masă, vara, în
costume de baie. Părinţii umblă încoace şi încolo goi, din dormitor în camera de baie, fără să se ferească de copii. E
greu de apreciat amploarea acestor practici care depind, fără îndoială, de generaţiile şi totodată de mediile
respective. Existenţa acestei posibilităţi atestă faptul că nu este vorba, în cazul de faţă, de o atitudine imorală, ci de o
schimbare a normelor.
Corpul şi identitatea personală
De fapt, corpul a devenit sediul identităţii personale. A te
ruşina de trupul tău ar fi totuna cu a te ruşina de tine
însuţi. Responsabilităţile se deplasează: contemporanii
noştri nu se simt mai puţin responsabili decât generaţiile
precedente de gândurile, de sentimentele, de visele sau
[e nostalgiile lor; ei le acceptă ca şi cum le-ar fi fost
impuse din afară. în schimb, ei se simt foarte bine în
•orpurile lor: acestea sunt ei înşişi. în mai mare măsură
îecat identităţile sociale, măşti sau personaje de împrumut,
»i mai mare măsură chiar decât ideile sau convingerile,
ragile şi manipulate, corpul este însăşi realitatea
-rsoanei. Nu mai există aşadar viaţă privată care să nu
plice trupul. Adevărata viaţă nu mai e viaţa socială a
ncu, a afacerilor, a politicii, a religiei, ci viaţa vacanţei.
wpului relaxat şi liber. Ceea ce voia să spună în felul
81

lui acel elev la sfârşitul liceului care definea animalul drept un om care ar fi liber, sau acel graffiti din 1968: „Sub
pavaj, plaja".
CORPUL AMENINŢAT
Pe neaşteptate, tot ceea ce ameninţă trupul capătă o insolită gravitate.
Aşa cum este cazul violenţei. Contrar multor idei acceptate ca atare, violenţa dă înapoi în societatea noastră.
Rămâne însă la cote ridicate la limitele acesteia, în unele medii prost integrate. Dar, în general, regresul violenţei
este de netăgăduit. Al violenţei politice în primul rând: iar pentru a ne convinge, nu avem decât să comparăm ziua
de 6 februarie a anului 1934, soldată cu şaisprezece morţi, cu evenimentele din mai-iunie 1968, care, în întreaga
Franţă, n-au făcut decât cinci victime3-1. Desigur, crearea unor forţe poliţieneşti specializate în menţinerea ordinii
explică în parte faptul că ele evită într-o mai mare măsură o ciocnire sângeroasă, dar însăşi ideea că în cursul unei
manifestaţii poate muri cineva este de neacceptat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre violenţa cotidiană: Gilles
Lipovetsky oferă, în legătură cu acest subiect, câteva cifre interesante34. In departamentul Sena, pe de o parte, şi în
Nord, pe de alta, condamnările pentru atac şi rănire erau, între 1875 şi 1885, de 63 şi 110 la 100 000 de locuitori; în
1975 au fost de 38 şi de 56 la 100 000 de locuitori. La Paris, mortalitatea prin omucidere era de 3,4 la 100 000 de
locuitori între 1900 şi 1910; acum a scăzut la 1^1 la 100 000 de locuitori.
In faţa unor asemenea cifre, suntem nevoiţi să ne punem întrebarea: de ce oare contemporanii noştri sunt convinşi,
dimpotrivă, că violenţa este în continuă creştere? Problema constă în existenţa unei discrepanţe între realitate şi
părerea generală. Şi, în parte, se explică, fără îndoială, prin vâlva care se face în jurul violenţelor cotidiene; pe de
altă parte, e posibil şi ca numărul violenţelor mai puţin grave să fie în creştere. E limpede însă că sensibilitatea faţă
de violenţă devine tot mai intensă: orice agresiune corporală e resimţită cu o acuitatea sporită. Prin extensiune,
violenţele la care sunt supuse animalele par pline de cruzime, deoarece produc man suferinţe animalelor, ca şi cum
organismul acestora ar B întru totul asemănător cu cel uman. De acum înainte legea pedepseşte de fapt şi asemenea
violenţe. Pe scurt, none
82

norme impun respectul prioritar şi categoric al integrităţii corporale.


Lupta împotriva îmbătrânirii

35
Ameninţat din exterior de violenţă, corpul e şi mai ameninţat din interior, de vârstă şi de boală. Contemporanii
noştri se străduiesc să amâne, ani întregi, ireparabila insultă, cu un neîndoielnic succes de altfel: la patruzeci de ani,
bărbaţii şi femeile nu mai seamănă astăzi cu ceea ce erau semenii lor cu două generaţii în urmă. Jane Fonda aşteaptă
chiar depăşirea acestui hotar pentru a descoperi apariţia primelor sale riduri, pentru a-şi asuma maturitatea şi a o
considera drept le bel age de la femme (splendida vârstă a femeii) (1984). Igiena, dietetica şi cultura fizică sunt
mobilizate, dar nu numai ele, în lupta aceasta pentru amânarea bătrâneţii; se face apel la toate resursele cosmeticii;
cremele antirid, lăptişorul de matcă, măştile hrănitoare declanşează un comerţ prosper, exorcizând teama de a
îmbătrâni prin rigoarea unei precizări aparent ştiinţifice şi puterea de seducţie a reclamelor. Se încearcă oprirea
căderii părului. Clinici de vis, situate pe malul lacului Leman sau pe cel al Mediteranei, ori cea de la Vittel, promit
câte o adevărată cură de tinereţe. Chirurgia se oferă şi ea pentru a suprima pungile de sub ochi sau pentru a
remodela sânii căzuţi.
Fără îndoială că liftingurile sunt numai la îndemâna unei minorităţi: vedete ale ecranului sau vârfuri ale vieţii
politice, personaje aflate în continuă reprezentare. în afara unor grupuri dispunând de o anumită stare materială şi
de certă notorietate mondenă, asemenea soluţii extreme nu sunt curente; ele devin totuşi din ce în ce mai frecvente,
vădind măsura în care contemporanii noştri refuză să îmbătrânească. Normele sociale cer ca omul să pară tânăr, jar
personalitatea se confundă până într-atâta cu trupul încât a continua să rămâi tu însuţi tinde să se confunde cu a
continua să rămâi tânăr.
Teama de boală
^semnarea în faţa bătrâneţii nu constituie aşadar o virtute
ţ ţ ş
XJT? "oastre- Şi cu atât mai puţin resemnarea în faţa it Y' " ^ începutul secolului, moartea şi boala erau nişte autaţi
de care trebuia să ţii seama Mortalitatea infantilă
83

avea încă un nivel foarte ridicat: un copil din cinci murea încă înainte de-a împlini cinci ani. Pneumonia, difteria
maladiile infecţioase ucideau adeseori, iar tuberculoza făcea parte din numărul flagelurilor sociale. Antibioticele
după 1945 - anul în care Fleming a primit premiul Nobei pentru descoperirea penicilinei -, conservarea sângelui si
progresele chirurgiei au adus mari schimbări în domeniul medicinei: mortalitatea infantilă a scăzut în mod
spectaculos, iar speranţa de viaţă a copiilor născuţi în 1985 este net superioară celei de la începutul secolului.
Şi dintr-o dată, moartea provoacă un adevărat scandal dacă survine înainte de vârsta senectuţii; a muri nu mai pare
normal atâta timp cât omul nu a atins o anumită vârstă. Moartea, e adevărat, se vădeşte adesea violentă: accidentele
de circulaţie seceră vieţile unor oameni pe deplin sănătoşi, iar infarctul nu poate fi prevenit. Cancerul, care atacă
femei şi bărbaţi tineri sau aflaţi în puterea vârstei, ca şi oameni mai bătrâni, este descoperit adesea mult prea târziu;
astfel încât e perceput ca un blestem şi oamenii ezită să-i spună pe nume. Pe scurt, acum când majoritatea bolilor
sunt combătute, cu excepţia uzurii organismului, a trăi nu mai constituie o şansă, ci un drept.
Astăzi, în centrul vieţii private, obligaţia de a te ocupa de propriul tău corp nu înseamnă aşadar a-i face doar
toaleta, a-1 întreţine şi a-1 feri de agresiunile vârstei: înseamnă, de asemenea, a-1 apăra de boli. Teama de boală
bântuie întreaga noastră societate; acordă medicilor o audienţă sporită şi un nou prestigiu, măreşte volumul
produselor farmaceutice vândute şi contribuie la prosperitatea laboratoarelor de analize, ca şi la cea a cabinetelor de
radiologie. La cea mai mică alarmă, se iau medicamente, se consultă medicul, se fac felurite examene. Dacă
progresele ştiinţei inspiră o încredere uneori excesivă, limitele acesteia nu duc la resemnare. Voinţa de a se îngriji
este atât de puternică încât eşecul, inevitabil în cele din urmă, al tratamentelor oficiale, totuşi mai eficace ca oricând,
îmbogăţeşte pe cei ce prescriu o medicaţie paralelă. Vracii şi tămăduitorii, departe de a fi pe cale de dispariţie,
supravieţuiesc împotriva tuturor aşteptărilor, în vreme ce sporeşte numărul homeopaţilor şi al celor care practică
acupunctura. Sănătatea este o preocupare constantă, mai puţin explicită, fără îndoială, decât în Statele Unite, unde
constituie una din rubricile cotidiene din cadrul jurnalelor televizate, îşi are, nu în mai mică măsură, locul ei în
cursul conversaţiilor, in paginile ziarelor, în vreme ce biologia, cu totul diferită
84

ştiinţele naturale din trecut, le înlocuieşte şi urcă în ârful ierarhiei ştiinţelor, alături de fizică.
Totuşi, această preocupare fundamentală a vieţii
rivate, care rezidă în teama de boală şi în hotărârea de a
elimina, este şi conjunctura privilegiată a numerose
alcule politice. Nu există nimic care să aibă un caracter
atât de privat ca sănătatea, şi totuşi nimic nu e asumat,
sub raport social, cu mai multă solicitudine. Domeniul
sănătăţii ţine, simultan şi inseparabil, de sfera privată şi

36
de sfera publică.
Politica publică privind sănătatea
Atunci când o problemă capătă o asemenea importanţă pentru populaţie, e cu neputinţă ca statul să nu intervină. In
primul rând, datorită faptului că îl preocupă sănătatea publică: în prezent, când există atâtea tratamente foarte
eficace, şi mai cu seamă atâtea măsuri preventive, nu mai e admisibil ca un individ să poată compromite sănătatea
semenilor săi. Statul îşi multiplică dispoziţiile, iar în 1930 simte nevoia să creeze un Minister al Sănătăţii Publice.
Vaccinarea copiilor devine obligatorie. Viitorilor soţi li se impun o seamă de examene prenupţiale, pentru a-i
avertiza de bolile pe care ar putea să le transmită, ca şi pentru a-i preveni de eventualele incompatibilităţi legate de
factorul rhesus. Frontul popular instituie protecţia mamei şi a copilului: cu condiţia de a accepta trei examene
medicale în timpul sarcinii, viitoarele mame primesc alocaţii prenatale, iar pentru nou-născuţi sunt prevăzute alte
câteva vizite. Părinţii sunt îndemnaţi să ţină, pentru fiecare copil, un carnet de sănătate. Coloniile şi taberele de
vacanţă devin obiectul unor inspecţii sanitare. Departamentul sănătăţii pune astfel bazele unei complexe reţele de
reglementări publice.
Statul nu se mulţumeşte doar să supravegheze şi să interzică, ci acţionează în mod efectiv pentru ca asistenţa
medicală să devină accesibilă întregii populaţii. A stimula, o dată cu înfiinţarea dispensarelor, o medicaţie gratuită
nu e suficient; costul tratamentelor nu trebuie să-i mai iacă pe bolnavi să renunţe la orice îngrijire medicală. Or,
casele de ajutor reciproc, cu toate că numărul lor e în continuă creştere, sunt departe de a acoperi cerinţele întregii
populaţii. Ca urmare, o inovaţie decisivă: asigurările sociale, instituite prin legile din 1928 şi 1930
85

Si mai
»» «eau consliluie
H
de
NOTE

2e
fesiei' /n Pf itS lor P°fida 0;
me*ci, o

ă p? aceas i, raCteruI ]lberaJ


^ că
ansparente'

'yPes, 1894, citat de

11. S. C. Rogers, „Female forms of power and the myth of


male dominance: a model of female male interaction in peasant
society", American Ethnologist, t.II, nr.4, noiembrie 1975
pp.727-756.
12. M. Segalen, Mari et Femme dans ta societe paysanne
Paris, Flammarion, 1980.
13. M. Wolfenstein, „French parents take their children to
the park", în M. Mead, M.Wolfenstein, Childhood jn
Contemporary Cu/ture, Chicago, Chicago University Press
1955, pp.99-117.
14. H. Mendras, Etudes de sociologie rurale, Novis et Virgin
Paris, Armând Colin, 1953.

15. „Comment elever Ies enfants", anchetă efectuată de


Confidences, 29 iulie 1938 (rezultatele publicate la 14 octombrie 1938),
16. Aceeaşi revistă a acceptat să repete, în 1977, aceeaşi
anchetă. La aceeaşi întrebare, răspunsurile negative cresc în
mod spectaculos, 89% din răspunsuri, iar cele afirmative nu
mai ating decât un procent de 4,4%.

37
17. M. Martin, „Images du mari et de la femme au XX'
siecle. Les annonces de mariage du Chasseurfrancais"', Revue
d''histoire moderne et contemporaine, 2-1980, pp.295-311.
Pentru 50% dintre bărbaţi şi 67% dintre femei, anunţurile din
1930 menţionează existenţa unei dote sau a „unor speranţe
băneşti"; în 90% în cazul bărbaţilor şi 38% în cel al femeilor,
acestea indică profesiunea sau situaţia socială.
18. A.-M, Sohn, „Les roles feminins dans Ia vie privee,
approche methodologique et bilan de recherches", Revue
d'histoire moderne et contemporaine, 4-1981, pp.597-623.
19. „Comment concevez-vous le bonheur conjugal?",
anchetă efectuată de revista Confidences Ia 17 iunie 1938
(rezultatele publicate la 26 august).
20. Ph. Aries, „Familles du demi-siecle", Renouveau des
idees sur la familie, în coordonarea lui R. Prigent, Paris, PUF,
1953, pp. 162-170.
21. A se vedea textul acestor conferinţe ţinute de A. Le Gali,
S. Lebovici, M. Cerute, A. Berge, J. Boutonier-Favez, CI. Launay
în L'Ecole des parents, noiembrie 1953.
22. Citez aici legenda unei fotografii publicate în La Croix
din 5 mai 1954, care înfăţişa o tânără pereche, tatăl ţinând în
braţe un copil.
23. „La femme de marbre", Confidences, 17 martie 1950.
24. Femmes francaises, 12 august 1950.
25. L. Roussel, „La cohabitation juvenile en France",
Population, 1-1978. pp. 15-41. Analizele anterioare privind
căsătoria datorează foarte mult lucrărilor lui L. Roussel, Le
Mariage dans la societe franţaise. Faits de population, faits
d'opinion, Paris, PUF, 1975, şi, în colaborare cu O. Bourguignon,
La Familie apres le mariage des enfants. etude des relativul
entre generarions, Paris, PUF, 1976, şi Gene'rations nouvelles et
Mariages traditionnel. enquete aupres des jeunes de dix-huitl
trente ans, Paris, PUF, 1979.

26 F. de Singly, „Le mariage informei. Sur la Cohabitation",


gecherclies sociologiques, 1-1981, pp.6I-90.
27 G. Thuillier, Pour une histoire du quolidien au XIX'
ecle en Nivernais, Paris, Mouton, 1977; E. Weber, La Fin des
f rroirs, Paris, Fayard, 1983 (prima ediţie a apărut în Statele Unite în 1977).
28. Deţin această anecdotă de la colegul meu Michel
Vovelle, a cărui mamă era directoarea şcolii respective.
29. O. Mirbeau, Journal a"une fernme de chambre, citat de
r Viearello, Le Propre et le Sale. L'hygiene du corps depuis le
MoyenAge, Paris, Ed. du Seuil, 1985, p.231.
30. A se vedea curierul revistei Marie-Claire, redactat de
Marcelle Auclair, din 7 mai 1937: „O bunică din Neuilly-sur-Sei-
ne îmi reproşează că încurajez egoismul masculin atunci când
le sfătuiesc pe femei să facă tot posibilul ca să-şi păstreze
frumuseţea pentru a fi multă vreme pe placul soţilor lor..."
31. G. Lipovetsky, L 'Ere du vide. Essai sur /'individualisme
contemporain. Paris, Gallimard, 1983, p.191: P. Ory,
L'Entre-deux-Mai. historie culturelle de la France, mai
1968-mai 1981, Paris, Ed. du Seuil, 1983, p.129.
32. P. Yonnet, „Des modes et des looks", Le Debat, nr.34, martie
1985, pp. 113-129.
33. Un parizian ucis în cursul unei manifestaţii, un comisar
de poliţie din Lyon, studentul Gilles Tautin, înecat în Sena lângă

38
Flins, şi doi muncitori din Sochaux. Aceste lucruri au fost scrise
în momentul în care mişcarea studenţilor şi a elevilor de liceu
din decembrie 1986 o confirmaseră într-un mod spectaculos.
34. Op.cit., p.223.
35. H. Hatzfeld, Le Grand Toumant de la medicine liberale.
Paris, Ed. Ouvrieres, 1963, subliniază că tariful de
responsabilitate, prevăzut de legea din 1930, nu se aplică
medicilor, aşa cum fusese prevăzut, dar stabileşte numai ceea
ce rambursează asigurările sociale. Siguri de-acum înainte că
nu-şi mai pun clienţii cei mai săraci într-o situaţie penibilă,
cerându-le acest tarifă medicii nu ezită să procedeze astfel încât
să fie plătiţi de aceştia.

TRANZIŢII Şl INTERFERENŢE
Doua mişcări simetrice marchează istoria vieţii private din secolul al XX-lea. Pe de o parte, munca emigrează din
cadrul căminului şi se stabileşte în locuri impersonale, dirijată de o reţea de reguli juridice şi de convenţii colective.
Individul dobândeşte, pe de altă parte, în chiar sânul familiei, spaţiul şi timpul unei vieţi care îi este proprie.
Specializarea timpului şi a locurilor sporeşte contrastul dintre sfera publică şi cea privată şi potenţează caracterele
specifice ale acestora. Dacă ne-am rezuma doar la aceste două tendinţe majore am risca să opunem în¬tr-un mod
prea radical sfera privată celei publice, astfel încât sa nu mai putem înţelege solidaritatea lor în sânul aceleiaşi
societăţi. Nu e suficient, aşadar, să fi examinat în mod succesiv cele două domenii: trebuie să studiem şi articulaţia
lor.
TRANZIŢIA ÎNTRE PRIVAT Şl PUBLIC SPATIILE DE CONVENIENŢĂ
De la privat la public, trecerea este adesea brutală: mulţi o resimt în fiecare dimineaţă. Imediat ce iese din casă,
omul este absorbit de universul muncii, de constrângerile şi de servitutile acestuia. Se află, cu întreaga lui fiinţă, îfl
imperativul exactităţii, teama de a nu pierde autobuzul, metroul sau trenul, de a fi prins într-un blocaj de circulaţie-
Prin contrast cu intimitatea căminului, plecarea spre locul de muncă înseamnă, de flecare dată, o bruscă proiectate

într-un spaţiu public nediferenţiat, neprietenos, cu alte cuvinte ostil: omul se înghesuie într-un vagon arhiplin, rnult
prea mulţumit de a putea „ajunge la tanc". Ceea ce nu înseamnă o tranziţie, ci un salt.
Această situaţie caracterizează marile oraşe actuale, dar mai mult de jumătate din francezi (50,7% în 1982) locuiesc
în aglomerări de cel puţin 50 000 de locuitori, una din noutăţile acestui sfârşit de secol. Disocierea, existentă la
oraşe, dintre muncă şi viaţa domestică necesită deplasările acestea cotidiene pe care le organizează colectivitatea. In
acest sens, sfera publică a muncii debutează cu transportul în comun, iar utilizarea maşinii personale înseamnă de
fapt o tentativă de prelungire a vieţii private şi crearea, într-un fel, a unei tranziţii între aceasta şi viaţa publică.
Tranziţie penibilă de cele mai multe ori, ale cărei limite le semnalează blocajul de circulaţie: obligaţiile colective ale
drumurilor publice care se impun acestor mijloace de transport particulare fac ca individul să se simtă pe deplin
anonim şi solitar.

Cartierul, spaţiu de intercunoaştere


Prin contrast, vechiul cartier sau satul se prezintă, în ceea ce le priveşte, ca nişte spaţii de tranziţie. Cartierul se
defineşte în mod subiectiv, pentru cel care locuieşte acolo, prin totalitatea itinerariilor parcurse pornind de la
locuinţa respectivă. Parcurse pe jos, bineînţeles, deoarece zona cartierului e cea a plimbării, în vreme ce spaţiul
aglomeraţiei e cel al „mijloacelor de transport în comun". Spaţiul concret al cartierului, sau al satului, e un spaţiu
leschis tuturor, aflat sub oblăduirea unor reguli colective, dar care are drept „vatră", în sens optic, un loc închis, un
cămin. Este vorba de un afară, a cărui definire se face pornind de la un înăuntru, un spaţiu public al cărui centru
este unul privat.
Acest spaţiu este locul unei intercunoaşteri: fiecare
"îs este cunoscut datorită unui anumit număr de
wicularităţi privind viaţa sa privată de către o seamă de
ameni care nu-i sunt rude şi pe care nu şi i-a ales el, dar
e nu sunt totuşi nişte străini: vecinii. Promixitatea în
Paţiu creează o cunoaştere reciprocă cel puţin
Proximativă: cine nu este cunoscut este considerat drept
p s- Să ne amintim de paginile de neuitat ale lui Marcel
oust în care bătrâna doamnă se întreţine îndelung cu
°ise, în locuinţa din Combray, în legătură cu

39
91

identitatea unui câine „pe care nu-1 cunoştea" sau cu provenienţa sparanghelului din coşul unei vecine...
într-adevăr, aici este vorba de ceva mai mult decât o cunoaştere reciprocă: un schimb sociaJ. Fiecare locuitor al
cartierului sau al satului se bucură de un anumit beneficiu din această vecinătate, dacă plăteşte preţul care i se cere.
Primeşte din partea celorlalţi mici recompense: zâmbete, saluturi, cuvinte amabile care dau individului sentimentul
că există, că e cunoscut, recunoscut, apreciat, stimat. Pentru unii, solicitudinea vecinilor merge şi mai departe, şi se
iscă o adevărată nelinişte dacă bătrâna doamnă n-a ieşit la ora obişnuită ca să-şi cumpere pâinea. Dar, pentru a te
putea bucura de asemenea avantaje, trebuie să respecţi regulile cartierului sau ale satului, să faci ceea ce se face şi să
nu faci ceea ce nu se face. Cine nu respectă aceste reguli tacite se expune unor observaţii puţin amabile, apoi la un
fel de excludere: a nu intra în joc înseamnă a fi în afara jocului.
împreună cu Pierre Mayol', putem numi convenienţă totalitatea regulilor care dictează felul în care trebuie să te
porţi cu vecinii. Convenienţa defineşte cu claritate un spaţiu de tranziţie între cel privat şi cel public. Temeiul
acesteia este caracterul inevitabil şi totodată imprevizibil al întâlnirii cu celălalt. Plecând de acasă te expui unor
întâlniri, fără a şti cu precizie cu cine te vei întâlni. întâlnirea nu are un caracter privat: n-o alegi, ea se petrece într-
un loc public şi se limitează în general la un schimb de banalităţi, la o seamă de „locuri comune". Dar nu poţi evita
să nu te implici personal în aceste întâlniri: celălalt ştie cine eşti, unde locuieşti, îţi cunoaşte tovarăşul de viaţă,
rudele, copiii. Chiar şi propria ta deplasare are un sens pentru el: ştie dacă te duci la cumpărături, să-ţi iei copiii de
la şcoală sau te întorci de la lucru. E la curent cu toate bârfele din cartier, cu toate zvonurile, mai cu seamă cu cele
care privesc viaţa privată a celorlalţi.
A ieşi în propriul tău cartier înseamnă, aşadar, a te expune. Convenienţa îţi impune mai întâi să te prezinţi-Acest
spaţiu de tranziţie este marcat de o oarecare „teatralitate" (Mayol), şi individul se află întotdeauna mai mult sau mai
puţin în reprezentare. Trebuie să te prezinţi celorlalţi sub un aspect cât mai atrăgător. îmbrăcămintea îţi este
comentată imediat, deoarece fi se cunosc hainele obişnuite: „Sunteţi mai frumoasă ca oricând..." îi va spune
negustorul clientei sale, înainte de a comenta, pentru cartier, câteva minute mai târziu: „Doamna era foarte bine
pusă la punct".,. E nevoie de un motiv ce poate fi dat w

92

ileag pentru a te abate de la norma vestimentară în vigoare, deoarece orice încălcare a acesteia este remarcată,
comentată, interpretată. Acelaşi lucru se întâmplă şi când e vorba de vizitele pe care le faci, de persoanele pe care le
primeşti, ca şi de ecourile care lasă să se întrevadă unele amănunte din viaţa de familie: scenele domestice nu trec
nici ele neobservate; uneori chiar unul dintre protagonişti caută să ia drept martor întregul cartier. Cumpărăturile
făcute în cartier sunt comentate în egală măsură în cazul în care depăşesc nivelul obişnuit; a cumpăra de la băcănia
locală, într-o zi de duminică, o sticlă de vin înfundat ţine de convenienţă, dar P. Mayol semnalează cu subtilitate că
cele dintâi sticle de whisky au fost cumpărate de la un mare magazin situat Ia o răscruce de drumuri: anonimatul
oferit de dimensiunea acestuia permite inovaţia în cadrul discreţiei. Rămâne de văzut dacă spaţiul cartierului este
resimţit ca un spaţiu în cadrul căruia ies la iveală nenumărate amănunte ale vieţii zilnice: cartierul este această
scenă publică pe care individul este obligat să-şi reprezinte viaţa privată.
Convenienţa nu se mulţumeşte cu organizarea acestei reprezentări, unde mai curând, chiar prin aceasta,
convenienţa protejează până la un anumit punct viaţa privată pe care ea însăşi o pune în scenă. Deoarece interzice
anumite practici; reglementează altele; comportamentul faţă de copiii vecinilor devine astfel obiectul unor uzanţe
savante care apără relaţiile de bună vecinătate, dozând, de la caz la caz, intervenţia sau reţinerea. Convenienţa
supraveghează, în plus, schimburile de cuvinte. într-adevăr, în spaţiul cartierului viaţa privată nu e numai expusă;
ea este şi comentată, dar fără indiscreţii.
Locuri/e în care vorbesc femeile...
In punctul acesta, analiza trebuie să se subîmpartă,
eoarece locurile în care vorbesc bărbaţii nu sunt aceleaşi
1 cele în care vorbesc femeile. în satele de odinioară,
°curile în care se spălau rufele erau destinate în mod
'Clusiv sporovăieiii feminine. Să le urmărim însă pe
>raşence în prăvăliile din cartier: se vede imediat că
estea nu se aşteaptă la comportamentul, fie el şi

40
°nierciar', al unei casieriţe de supermagazin, ci la un
Jiciu mai personal. Negustorul trebuie să-şi cunoască
Ientele, să le ştie gusturile şi să ghicească ceea ce vor
93

să cumpere. Cumpărăturile nu sunt de fapt unicul scop iar calitatea pâinii nu va salva brutăria de la faliment daca'
brutăreasa nu e sociabilă2
Dintre negustori, băcanul ocupă un loc privilegiat deoarece diversitatea produselor care se cumpără din prăvălia lui
constituie ea singură un subiect de complexă discuţie asupra vieţii private a clientelei: despre ceea ce mănâncă,
despre gusturile respective, despre sărbători despre boli, despre greutăţi. In cazul în care negustorul respectiv - sau
negustorita - nu e ocupat şi intră în joc, târguiala e însoţită de o convorbire aparent lipsită de importanţă, dar pe
parcursul căreia se face totuşi un schimb de informaţii personale. Ceilalţi clienţi nu sesizează decât banalităţile, aşa
că e uşor să se facă ironii în legătură cu asemenea vorbărie obişnuită. P. Mayol are totuşi dreptate când semnalează
faptul că, deoarece interlocutorii cu pricina cunosc perfect situaţia, pot atribui acestor schimburi de cuvinte o seamă
de semnificaţii precise. Auzind expresia: „Ce vreţi, trebuie ca şi tinereţea să se consume", băcanul înţelege că
nepotul d-nei X trăieşte în continuare cu prietena lui'. Convenienţa îngăduie să se spună absolut totul, cu condiţia
de a se spune totul sub forma impersonală a înţelepciunii populare. Tocmai pentru că nu au nici un sens propriu-
zis, aceste locuţiuni de bun simţ acceptă multiplele semnificaţii pe care li le oferă contextul. Convenienţa oferă astfel
fiecărui individ locurile sale comune.
...şi bărbaţii
Discuţiile masculine se desfăşoară cu predilecţie în cafenele. Nu în cafenele întâmplătoare, a căror clientelă nu
aparţine cartierului, ci în cafenelele frecventate în mod obişnuit. Aici, clienţii au cel puţin un nume, uneori un
prenume, adesea tabieturi: un anumit loc, o băutură anume. Frecventarea unei cafenele se supune unor ritmuri
săptămânale sau zilnice. Există cafeaua pe care o iei când te întorci de la muncă, cea dinainte de venirea
autobuzului sau de lângă staţia de metrou: iei un pahar, împreună cu ortacii cu care ai călătorit de la locul de
muncă, înainte de a porni spre casă. Loc de tranziţie prin excelenţă, între spaţiul public al muncii, prelungit prin
intermediul mijloacelor de transport în comun, şi spaţiul privat al vieţu domestice. Există, de asemenea, cafeaua de
duminica dimineaţa, cea în timpul căreia împărţi vinul alb ş'
I 94

ariurile, către orele unsprezece, cu prietenii pe care-i cunoşti de-o viaţă... Şi am putea, fără îndoială, perfecţiona
tipologia-
Schimbul de păreri dintr-o cafenea aparţine altui coistT\i decât celui al conversaţiilor care au loc între cliente şi
negustori. Viaţa privată constituie, în cazul acesta, în mai mică măsură subiectul unei conversaţii: aici se discută
despre muncă, despre afaceri, despre politică. Atunci când se vorbeşte despre viaţa privată, aceasta se face sub
masca unei alocuţiuni hazlii şi convenţionale, tipică pentru bărbaţi atunci când vorbesc despre femei, alocuţiune al
cărei raport cu viaţa privată a fiecăruia scapă unui observator care nu se află în temă. Există totuşi şi în cazul de faţă
un schimb de idei pus la punct de convenienţă, în cursul căruia gluma oarecum deocheată funcţionează asemenea
unui cod. Ceea ce se spune aici nu trebuie să aibă nici un fel de urmare, iar cine s-ar simţi jignit ar da dovadă de
proastă creştere: ceea ce nu înseamnă că pe parcursul acestor schimburi ludice nu se spun foarte multe lucruri la
persoana întâi...
înţelegem cu atât mai bine, în asemenea condiţii, importanţa cârciumilor: în Franţa se găseau 480 000 de cârciumi în
ajunul primului război mondial şi 500 000 în ajunul celui de-al doilea.JSxista mai mult de o „cârciumă" pentru 100
de locuitori. In cel mai mic sat se găseau mai multe cârciumi, şi un număr mult mai mare în centrele muncitoreşti:
unul pentru 50 de locuitori la Roubaix, la sfârşitul secolului al XlX-lea! S-a văzut ceva mai înainte că spaţiul redus al
locuinţei populare explica în parte proliferarea cârciumelor, şi studii asupra sociabilităţii populare nu ezită să
zăbovească asupra acestor adevărate aşezăminte de cultură muncitorească, aşa cum sunt tavernele şi cafenelele4.
De la mijlocul secolului al XlX-lea şi până la mijlocul celui de al XX-lea, în orice caz, viaţa privată a oamenilor din
popor se continua în afara căminului în aceste locuri publice, riguros supravegheate de agenţii de poliţie, care erau
cârciumile.
In acest sens, francezii din vremea respectivă locuiau
"J cartierul sau satul lor tot atâta cât în propriul lor cămin.
-olette Petonnet constată asemenea situaţie, urmărind în
impui plimbării sale zilnice o bătrână femeie pe care
autorităţile luaseră hotărârea s-o mute: fără îndoială că
■easta ocupa o magherniţă nenorocită, dar ea e acasă şi
Pe străzile cartierului; ce va face ea cu o locuinţă modestă,

41
aca-şi pierde cartierul5? Opoziţia clară dintre un cămin
lnct privat şi o faţadă complet publică este o modalitate
95

de a percepe spaţiul social propriu burgheziei. Pentru poporul francez, ca şi pentru napolitanii descrişi de Sartre, cu
toate că la proporţii mai reduse, opoziţia nu e la fel de categorică. Spaţiul cartierului se deosebeşte în mod evident
de spaţiul privat, nefiindu-i însă inaccesibil; dimpotrivă, formează în jurul lui un fel de zonă de protecţie.
Convenienţa permite ca această zonă, cartierul, să rămână un spaţiu deschis, public, şi ca, în acelaşi timp, viaţa
privată a fiecăruia să găsească aici o continuare, un ecou, un sprijin, precum şi o cenzură, uneori. Cartierul sau satul
stabileşte o tranziţie complexă între public şi privat.
DISTRUGERI Şl RECONSTRUCŢII
Tocmai această articulaţie savantă dintre public şi privat a fost distrusă de către recent instituita urbanizare.
Pentru a se putea transmite, această „cultură a săracului"6 presupunea o relativă stabilitate a populaţiei, răgazul de
asimilare a noilor veniţi. Or, Franţa s-a urbanizat într-un ritm rapid între anii 1954 şi 1968, deoarece pe parcursul
acestor paisprezece ani proporţia de orăşeni (conform noii definiţii) a trecut de la 58,6% la 71,3% din populaţia
totală a ţării7, pentru ca, ulterior, să nu mai sporească decât cu câteva procente (73,4% în 1982).
Violenţa avântului urban a fost accentuată şi de criza de locuinţe şi de remediile care i-au fost administrate. în
prima parte a secolului al XX-lea s-a construit foarte puţin, ceea ce explică de altfel dăinuirea cartierelor populare şi
a culturii lor. Dar de aici a rezultat o asemenea penurie de locuinţe încât a fost nevoie să se construiască pe o scară
largă, chiar şi cartiere întregi. S-a vorbit despre saltul de modernitate pe care l-au reprezentat marile ansambluri de
locuinţe. Din punctul de vedere care ne interesează aici, avem în vedere mai ales cartierele complet noi, ai căror
locatari vin din alte părţi ale oraşului: transferaţi, strămutaţi. Istoria nu ne oferă nici o situaţie asemănătoare -
nicicând în trecut nu au existat cartiere a căror populaţie să fi fost constituită în felul acesta. Nu numai că locuitorii
lor nu sunt legaţi în nici un fel de aceste noi cartiere, dar le vine deosebit de greu să-şi însuşească alte obiceiuri: e o
populaţie foarte omogenă, datorită vârstei şi situaţiei familiale. Aici bătrânii sunt cumplit de defavorizaţi: nu
bunicile, care nu locuiau niciodată cu copiii şi nepoţii lor,
96

ci bătrânele solitare, care transmiteau memoria cartierului, vorbeau despre convenienţa acestuia şi, cu privirea lor
ascuţită, pândeau, de după perdeaua trasă la o parte, toate mişcările celorlalţi... Cum va trăi cartierul, pe de altă
parte, când la ora ştiută se goleşte de şcolarii şi de muncitorii săi?
Spaţiul dezorganizat al cartierului
Datorită formelor arhitecturale şi urbane ale modernităţii, articularea privatului şi a publicului în spaţiul cartierului
devine şi mai dificilă, deoarece ele dezorganizează spaţiul respectiv. Este sfârşitul străzilor care orientau itinerariile;
sfârşitul dughenelor: centrele comerciale iau locul băcăniilor, centre la care ajungi uneori cu maşina. „A ieşi să faci
un tur" nu mai are cine ştie ce sens în acest spaţiu funcţional. Cât priveşte cafenelele, pereţii lor costă prea mult
pentru nişte „cârciumi": acestea sunt cafenelele aflate în drum, chiar dacă acel PMU* reface, la anumite ore, viaţa de
cartier.
Raporturile dintre vecini s-au schimbat. Ascensorul nu e o stradă verticală: pe stradă, vezi trecând oamenii, ştii la ce
poartă se opresc, iar identificarea este uşurată de deosebirea dintre case. Ascensorul îşi transportă pasagerii la
adăpost de privirea celorlalţi şi îi depune pe paliere identice, plecând de la nişte intrări uşor de confundat.
Similitudinea locurilor dă naştere anonimatului. Cu toate acestea, vecinul nu dispare: zgomotele trec uşor prin
pereţi, dar cei ce locuiesc între aceştia nu se învecinează în nici un fel. O anchetă efectuată în 1964 dădea la iveală
extrem de firavele relaţii sociale din marile ansambluri de locuinţe: 68% din menajuri nu aveau nici un fel de
legături constante cu locatarii de pe acelaşi palier, 50% nici o relaţie în oraş, iar 21% nu intrau în legătură cu nimeni,
nicăieri8.
Dar să nu ne lăsăm pradă unei nostalgii facile, căci ea ar imputa lipsei de perspicacitate a urbaniştilor o mişcare
socială mult mai vastă şi mai profundă. Desigur, arhitecţii marilor ansambluri, în calitatea lor de responsabili ai
renovărilor acelor loturi insalubre de locuinţe dintre 1950 Şi 1970, nu înţeleseseră că forma urbană îndeplineşte o
funcţie socială, în afară de văditele ei funcţii utilitare (locuinţă, comerţ, muncă). Realizările acestor arhitecţi nu
permit aşadar constituirea unor spaţii de tranziţie
*PMU (Pariu mutual urban,).

97

42
publice şi totodată private. Dar şi vechile cartiere au evoluat. Fără îndoială că P. Mayol poate încă să considere, la
sfârşitul anilor 1970, străzile din Croix-Rousse drept un spaţiu de convenienţă. Chiar şi în condiţia unor spaţii
prezervate în mod excepţional, putem paria că viaţa cartierului a devenit mai săracă şi că raporturile de prietenie au
slăbit. Modalităţile de viaţă s-au schimbat. Oamenii petrec mai puţin timp în cartier; sunt mai grăbiţi. Convenienţa
nu are decât aspecte pozitive: este, de asemenea, strajă a tuturor circumstanţelor, cenzură, clevetiri răuvoitoare.
Individualismul modern se împacă destul de greu cu asemenea tutelă: cum poţi „face ceea ce vrei" dacă
mahalagioaicele spionează tot timpul? Normele burgheze ale reticenţei (nu-ţi frecventa vecinii etc.) nu progresează
numai datorită faptului că cei ce răspund de urbanistică, de igienă sau de activitatea socială, convinşi de propria lor
legitimitate, le impun oamenilor din popor pe care îi instalează, îi mută şi îi reinstalează pentru binele şi confortul
acestora. Aceste norme progresează şi ele, de o manieră mai difuză şi mai subtilă, prin contaminare, în noua
burghezie a gulerelor albe: pentru un cadru mediu, a te elibera de servitutile impuse de faptul că ai vecini înseamnă
a urca o treaptă pe scara socială.
De fapt, vedem reconstituindu-se spaţii de convenienţă, dar sub forme mai restrânse şi mai puţin constrângătoare.
în marile ansambluri de locuinţe, de pildă, magazinele prilejuiesc adesea unele contacte mai personale între
negustori şi clienţi.
Dar acestea sunt limitate datorită faptului că negustorul ignoră celelalte aspecte ale vieţii clienţilor săi.
Frontierele
Mai interesantă şi mai fertilă se vădeşte sociabilitatea lotizărilor. Pentru a ţine seama de diferenţele sociale şi
regionale se vor impune, şi aici, o seamă de nuanţe. Există obiceiul de a-i opune pe francezi, care-şi îngrădesc cu
multă grijă proprietăţile, americanilor, ale căror grădini, dimpotrivă, se înşiruie unele după altele fără nici un fel de
împrejmuire. Este exact că după retragerea Franţei din NATO, în 1966, atunci când construcţiile abandonate de
către armata americană au fost revândute francezilor, ca cele de la Orleans, prima grijă va noilor proprietari a fost
să le împrejmuiască: un fel de gard viu tipic urban a înlocuit, în câteva luni, acel green continuu în care erau

împlântate locuinţele americanilor. Dar această interpretare strict individualistă a parcelării este oarecum limitată.
Un studiu mai amănunţit semnalează o însuşire ceva mai subtilă a spaţiului. Proprietarul unei case marchează cu
energie perimetrul în care se află ceea ce îi aparţine: gardul validează proprietatea privată. Dar nu procedează
întotdeauna la fel faţă de alte proprietăţi private sau faţă de drumul public: gardul este, în general, mai înalt în
spate şi pe lături decât în faţă, către stradă. Deoarece nu toate spaţiile ce aparţin clădirii au aceeaşi destinaţie.
Spaţiul din jurul unei clădiri se reduce, de fapt, la două versante, unul însorit şi unul umbrit ca să spunem aşa9. Cel
din spatele casei este un spaţiu strict privat: aici, în serile de vară, familia poate lua masa în aer liber. Tot aici se pun
rufele la uscat şi tot aici, în grădina de zarzavat, creşte ceapa şi salata. Cel din faţă are, dimpotrivă, o funcţie
demonstrativă: el e destinat reprezentării, iar familia în cauză se preocupă în mod deosebit de propria ei imagine.
Peluze tunse cu cea mai mare grijă, straturi cu flori, statuete sau vase preţioase: în faţa casei se desfăşoară întreaga
gamă de gusturi a proprietarilor. Gardul delimitează spaţiul, interzice accesul, dar nu şi privirea, iar peste gard sau
barieră au loc dialoguri: cu factorul poştal, cu trecătorii, cu vecinii adică, atunci când trec pe acolo. Până şi strada,
vizibilă de la ferestre, este un spaţiu domesticit: dacă circulaţia nu e prea intensă, copiii se joacă în acest spaţiu sau
se plimbă cu bicicleta. Se instituie astfel un spaţiu de tranziţie, în care convenienţa regăsită devine regula bunei
vecinătăţi.
In jurul locurilor în care se desfăşoară viaţa privată, vedem astfel reconstituindu-se o seamă de locuri destinate
întâlnirilor şi schimbului. Pe un plan mai general, noile tendinţe ale arhitecturii militează în acest sens. Cu o
perspectivă culturalistă foarte diferită de teoriile funcţionaliste dominante cu douăzeci de ani în urmă, urbanismul
contemporan face eforturi pentru a crea cartiere conviviale, în care pietonii să poată circula pe străduţe întrerupte
de câteva mici pieţe: diferenţa este uneori frapantă între ceea ce se construieşte sau se renovează astăzi şi noile
cartiere care fuseseră terminate cu numai zece ani în urmă.
Dar spaţiile de convenienţă nu se reorganizează numai ln Jurul polului domestic al vieţii private; ele îşi creează un
loc protejat în chiar interiorul sferei publice a muncii.
99

Universul se schimbă aici cu desăvârşire, dar analogiile devin cu atât mai interesante. Iată, într-adevăr, că în
perimetrul locurilor de muncă apar adevărate insule de sociabilitate informală. Uneori este vorba de acele
cafeterias, plasate chiar în interiorul întreprinderilor, alteori de cafenelele aflate în vecinătatea acestora, frecventate
de mici grupuri de colegi de muncă în timpul pauzelor. Câteodată se face ceai sau cafea în spatele vreunui birou,
unde muncitorii vin, spre mijlocul dimineţii sau al după-amiezii, să bea o ceaşcă, stând de vorbă la adăpost de
privirea superiorilor sau uneori a clienţilor. Raţionalizarea organizării muncii este un moment rămas în suspensie,
iar viaţa privată se manifestă în chiar sânul timpului şi al spaţiului de muncă.

43
Aceste întâlniri nu duc întotdeauna la aceleaşi schimburi de cuvinte. Unele sunt exclusiv feminine, altele,
masculine, iar altele, mixte, mai cu seamă acelea, cu un caracter mai puţin intim, pe care le prilejuieşte cantina sau
restaurantul întreprinderii. Se vorbeşte despre incidentele survenite în timpul lucrului, iar zvonurile pornesc de la
sine. Ia astfel naştere, în legătură cu activităţile comitetului de întreprindere, o sociabilitate specifică: excursii
organizate, concursuri de schi, de pescuit, cercuri de gimnastică, serate sportive, teatrale sau muzicale, cursuri de
limba engleză, târguieli de vinuri sau de jucării etc. Dar uneori sunt atacate şi subiecte mai personale: vacanţa,
copiii, probleme ale vieţii domestice. Iar convenienţa îşi găseşte aici un nou domeniu: ca în cartierele de altădată, ea
îngăduie oamenilor să vorbească despre ei înşişi, cu discreţie însă, în faţa unor interlocutori pe care aceştia nu i-au
ales şi nici nu i-au refuzat. Statut nesigur şi echilibru fragil al relaţiilor cu vecinii, acceptat însă, căruia camaraderiile
de muncă îi oferă astăzi ocazii mai numeroase decât prăvălioarele de cartier. Această cucerire a unor spaţii de
convenienţă în sânul întreprinderii nu constituie, e adevărat, decât un episod al unei evoluţii mai generale. Viaţa
privată, alungată de universul colectiv şi public al muncii, îl reînvesteşte de o manieră indirectă şi discretă. Dacă
frontierele dintre public şi privat au devenit mai ferme, ele nu exclud totuşi unele contaminări reciproce. Clivajul
spaţial şi temporar al existenţei în două domenii strict delimitate nu e doar atenuat la extremităţi de anumite
tranziţii complexe, ci este dominat de un joc de influenţe încrucişate, a căror înlănţuire va trebui s-o clarificăm.
100

NORMELE PRIVATE ALE VIEŢII PUBLICE RELAŢIILE DE MUNCĂ PUSE IN DISCUŢIE


Migraţia muncii în afara sferei private a avut drept rezultat, aşa după cum am văzut, organizarea acesteia după o
seamă de norme funcţionale şi impersonale. O unică şi aceeaşi mişcare face ca muncitorii şi slujbaşii să nu mai simtă
că se află în serviciul unui om, patronul; şi că obligaţiile, ca şi relaţiile de muncă, sunt determinate de o manieră mai
explicită. Universul muncii s-a birocratizat: relaţiile de la om la om sunt tot mai evitate, iar autoritatea superiorului
se ascunde în spatele aplicării unor reguli impersonale, circulare şi note de serviciu, venite de sus, cum se spune. Si,
în mod simultan, relaţiile dintre colegii de muncă se fimitează numai la munca propriu-zisă: funcţionarii de la un
centru de cecuri poştalei chestionaţi de Michel Crozier în anul 1960, nu ieşeau niciodată, împreună, în timpul liber.
Angajamentul personal în procesul de muncă este aşadar strict limitat: viaţa cea adevărată este viaţa privată.
Convivialitatea între colegi, ale cărei progrese le-am semnalat mai înainte, se înscrie ca o reacţie împotriva acestui
univers birocratic. Este o tentativă care urmăreşte restabilirea unor relaţii personale călduroase în chiar cadrul rece
şi impersonal al procesului de muncă. Or, această aspiraţie depăşeşte, în mod inevitabil, locurile şi răstimpurile de
repaus şi se răsfrânge asupra întregii organizări a muncii.
Tineretul şi munca
Fenomenul este deosebit de pregnant în cercurile de tineri, chiar dacă nu-i priveşte numai pe ei. „Alergia tinerilor la
muncă"10 înseamnă nu atât refuzul de a face un efort, cât dificultatea de a se angaja într-un sistem ierarhizat şi strict
funcţional de relaţii. O anchetă efectuată, în 1975, de SOFRES* menţiona că în ochii acestora prima calitate a unei
activităţi (73% de răspunsuri pozitive) era aceea de a fi pe măsura gustului lor personal; ca ea să fie bine apreciată,
să fie utilă societăţii, iar faptul de a oferi o
*SOFRES - Societate franceză pentru sondarea şi studierea bursei locurilor de muncă.
101

anumită independenţă conta în mai mică măsură. Această dorinţă care urmărea progresul personal în cadrul unei
activităţi stă la originea multor dezamăgiri, care generează o foarte mare instabilitate la începutul vieţii
profesionale. In 1974, pe vremea când criza economică nu dezechilibrase bursa locurilor de muncă, o anchetă în
legătură cu integrarea profesională a tinerilor constata că 43% din eşantionul chestionat părăsise deja prima
slujbă11. Desigur, cel mai adesea era vorba de slujbe temporare sau sezoniere, dar ne putem întreba totuşi dacă
tinerii le acceptaseră fiindcă nu găsiseră altele mai bune sau dacă nu cumva însăşi precaritatea acestora le-a insuflat
tinerilor mai puţină teamă.
Aceeaşi ambiguitate învăluie şi efectuarea unei activităţi temporare. Primele întreprinderi care au recurs la munca
sezonieră datează, în Franţa, din anul 1950: Bis, din 1954, iar Manpower din 1956. Existau pe atunci 7 întreprinderi
de tipul acesta. In 1962, numărul lor se ridica la 170, având un număr de 15 000 de salariaţi. în 1980 existau mai mult
de 3 500, numărul angajaţilor acestora, în majoritate tineri, fiind de 200 000. Desigur, este vorba de o seamă de tineri
cu calificare inferioară, fugiţi de la şcoală sau cu o reputaţie îndoielnică. Dar tinerii aceştia fără viitor nu sunt lipsiţi
de unele aspiraţii. Un sociolog, Bernard Galambaud, s-a străduit în 1975 să înţeleagă doleanţele celor din regiunea
pariziană. Şi constată că aceşti muncitori sezonieri acordă o mafe importanţă atmosferei în care se desfăşoară
munca. Puşi în faţa alternativei unei activităţi foarte interesante, efectuată însă într-o ambianţă nu tocmai agreabilă,
sau a unei activităţi mai puţin interesante, efectuată însă într-o ambianţă deosebit de plăcută, şase din zece subiecţi
aleg cea de a doua soluţie. Importanţa acordată ambianţei e cu atât mai mare cu cât cei chestionaţi sunt mai tineri:
70% dintre cei aflaţi sub douăzeci de ani fac din ambianţă un criteriu prioritar, faţă de 60% dintre cei aflaţi între

44
douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani şi 50% între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani12. Prin continuarea investigaţiei
reiese că o ambianţă agreabilă se caracterizează printr-o seamă de relaţii personale autentice. în cazul unei ambianţe
nu tocmai agreabile, mai curând decât să-i ignore pe ceilalţi, 61% din aceşti tineri preferă să-şi schimbe locul de
muncă. Ei aşteaptă din partea colegilor lor, şi aceasta înainte de orice, sinceritate (46%), inteligenţă (31%),
competenţa (16%) părându-li-se de mai mică importanţă. Pe scurt, se schiţează aici portretul unui muncitor foarte
diferit de al
102

celor a căror adaptare la sistemul birocratic o descrisese Michel Crozier. Prin comportamentul lor, „tinerii muncitori
de astăzi" contestă faptul că întreprinderea este o organizaţie funcţională şi eficientă. Pentru ei nu există „relaţii de
muncă", ci relaţii pur şi simplu.
Această modalitate de a revendica dreptul la o viaţă privată chiar în plin loc de muncă nu este, desigur, un atribut
al tinerilor. Există nenumărate semne care atestă această afirmaţie. în 1974, de pildă, unul din motivele decisive ale
grevei funcţionarilor de bancă a fost neacceptarea condiţiilor de muncă impuse prin introducerea informaticii:
delimitarea sarcinilor le răpea orice raţiune de a lucra, deoarece anihila relaţiile din sânul grupului de angajaţi. Fără
îndoială că taylorismul are încă multe zile frumoase înaintea lui, dar e contestat din ce în ce mai mult. Noile metode
de organizare se străduiesc să redea colectivelor de muncă vechea autonomie, să refacă solidarităţile de grup.
Cercul profesional apare ca o formulă aptă să insufle dinamism unor moduri de organizare ameninţate de paralizie
prin chiar formalismul lor.
Semnul cel mai evident de contaminare, sau de influenţă, a sferei publice a muncii de către valorile şi normele vieţii
private este de fapt evoluţia concepţiilor dominante în materie de organizare.
Autoritatea în întreprindere
In timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, teoreticienii organizării au ridicat în slăvi sistemele ierarhice.
Taylorismul întâlnea aici tradiţia franceză a comandamentului. Imaginea inginerului este imaginea unui „şef -
folosirea termenului va fi discreditată după războiul din 1939-1945 numai datorită conotaţiilor lui fasciste -, şi se
vorbeşte de „rolul său social"13, aşa cum făcea Lyauley la începutul secolului despre cel de ofiţer. Ierarhia este de
altfel tot atât de precis marcată în organizarea industrială ca şi în armată. In mine, inginerii dispun de o sală de baie
în care li se pun la dispoziţie atât săpunul, cât si prosoapele; tot mina le schimbă zilnic hainele de lucru şi le pune la
dispoziţie câte un servitor. Şefii-maiştri au câte o cabină de baie şi câte un om de serviciu pentru a le curăţa cizmele,
iar compania le procură şi salopetele. Maiştrii au duşuri individuale, înzestrate cu săpunuri obişnuite şi li se dă câte
o salopetă din două în
103

două săptămâni. In ceea ce îi priveşte pe simplii mineri, salopetele şi săpunul cad în sarcina lor, ^duşurile şi
vestiarele fiind în cazul acesta comune14. în 1970, la uzinele Renault, la Flins, „haina face pe şef: halat albastru
pentru şeful de echipă, alb pentru şeful de atelier sau maistru. Apoi costumul, cravata, nasul pe sus şi aerul
dispreţuitor"15.
Această concepţie ierarhică este, treptat-treptat, pusă în cauză, în cursul anilor 1950 şi 1960, sub influenţa unor teorii
venite din America. în comparaţie cu manageriatul american, stilul francez autoritar şi de comandă pare emfatic:
exercitarea unei responsabilităţi nu implică o distanţare atât de vădită de cei aflaţi în subordine. Un stil mai puţin
rigid, mai puţin formal, ce dă mai multă autonomie executanţilor, va fi mai eficace. Lucrările sociologilor americani
sunt citite şi traduse, ale lui Lewin în 1959, ale lui Lippit şi White în 1965. Acel „leadership democratic" pătrunde în
terminologia organizatorică. Vocabularul nu e indiferent: în vreme ce şeful comandă, liderul stimulează
colaboratorii activi.
Unii psihologi şi psihosociologi ca R.Mucchielli sau G.Palmade difuzează aceste idei în perioadele de formare
permanentă pe care le animă. Purtate de acest curent şi căznindu-se să-1 consolideze, apar o seamă de asociaţii noi,
precum Asociaţia pentru investigarea şi intervenţia psihosociologice (ARIP) în 1959, în vreme ce unele mai vechi, ca
CEGOS de pildă, le împrumută ideile şi metodele. Iar peste puţin timp este descoperită ceea ce se cheamă la non-
directivite; Rogers conduce un seminar la Dourdan în 1966: seminar la care se grăbesc să participe două sute de
persoane. într-o voioasă brambureală teoretică în care încearcă să pună oarecare ordine câţiva universitari, o seamă
de animatori vădind o inegală competenţă propun întreprinderilor o gamă largă de modalităţi de organizare, dintre
care dinamica de grup, imitată după cunoscutele T-groups americane, constituie forma cea mai fascinantă şi mai de
temut. Pe scurt, din nenumăratele şi diferitele modalităţi, relaţiile impersonale din întreprindere se află la ordinea
zilei.
Este greu de apreciat influenţa acestor idei noi asupra relaţiilor zilnice de muncă. Se pare că acest aspect a privit mai
mult marile întreprinderi decât pe cele mici, şi sectorul serviciilor decât pe cel industrial propriu-zis. Evoluţia

45
formării permanente oferă, în acest domeniu, cel puţin un indiciu: înainte chiar ca legea din 1971 să oblige
întreprinderile să consacre 1% din fondul de salarii
104

formării permanente a personalului, EDF, Air France, Saint-Gobain şi alte câteva societăţi cheltuiau în acest scop
sume chiar şi mai mari. De altfel, întocmai ca şi CGE, îşi creaseră propria lor filială de formare. Aşa încât în 1968,
când Ministerul Educaţiei Naţionale a creat efemera direcţie a formării continue, 1-a numit în fruntea acesteia pe
directorul filialei-formare de la Renault.
Fără îndoială că această formare aflată în plin avânt nu s-a oprit numai asupra lucrării stereotipe privind
conducerea: unele mărturii sugerează o evoluţie a mentalităţilor şi a practicilor. La Renault, de pildă, D.Mothe
notează, în 1965, o modificare a stilului de exercitare a autorităţii. Şefii strâng mâna muncitorilor în fiecare
dimineaţă. „Cea dintâi lege descoperită, şi dintre cele esenţiale, este aceea că trebuie să fii amabil cu muncitorul. E o
lege universal admisă deoarece şi-a demonstrat pe deplin eficacitatea. însăşi direcţia recomandă acest curent de
amabilitate şefilor de atelier, care încearcă, de bine de rău, să i se conformeze, folosindu-1 cu bune rezultate în
detrimentul vechilor metode autoritare ale foştilor despoţi de atelier (...). A doua lege sună astfel: oamenii trebuie
lăsaţi să-şi spună părerea."™
Discuţiile cu muncitorii permit şefilor de atelier să obţină un rezultat mai bun în ceea ce priveşte munca decât un
comportament autoritar. Pe scurt, se pare că, în acest caz cel puţin, recomandările manualelor de organizare a
muncii încep să fie puse în practică.
1968: contestarea ierarhiilor
O dată cu evenimentele din 1968, această mişcare se consolidează şi se radicalizează. Ceea ce înseamnă că iniţiativa
îşi schimbă centrul. în trecut, aceasta aparţinea conducerii de întreprindere, bineînţeles prudentă; iată însă că
sindicatul şi-o atribuie sieşi, ca pe o revendicare. Exemplul îl dau studenţii, contestând autoritatea pedagogică a
profesorilor. Ştiinţa, care stă la baza acestei autorităţi, nu e suficientă pentru a-i asigura protecţia: căci chiar această
ştiinţă e denunţată ca o disciplină abstractă, impersonală, fără nici o legătură cu interesele individuale si cu cerinţele
colective. Fiecare este obligat să vorbească •a persoana întâi, să se angajeze în mod direct, să spună e gândeşte, şi
nu numai ceea ce ştie. Pentru a regăsi Persoanele în spatele personajelor, se trece, într-un ritm
I0S

rapid, la subminarea rolurilor sociale. în Sorbona ocupată, studenţi şi studente prezidează adunările generale şi dau
cuvântul celor care-1 solicită: profesori sau asistenţi, dacă vor să vorbească, trebuie să ridice mâna şi să-şi aştepte
rândul; unii dintre aceştia nu suportă asemenea afront. Uneori tutuiala sfidează interlocutorul, neţinându-se seama
de funcţia pe care o deţine: cum este cazul unui rector, de pildă.
Aceeaşi năzuinţă bântuie nu după mult timp şi prin uzinele aflate în grevă. în vreme ce partizanii „stângii" denunţă
scleroza birocraţiei sindicale, comitetele de grevă se consultă fără încetare cu masa muncitorilor - o deosebire
notabilă faţă de ocupanţii de uzină din 1936. Greva nu are drept unic scop mărirea salariilor sau schimbarea
conducerii. Ci, în mod imprecis, urmăreşte să dea muncitorilor un plus de responsabilitate, să schimbe relaţiile
ierarhice. Anularea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie nu mai e suficientă. în anul 1968, pentru a
defini socialismul: acesteia trebuie să i se adauge libertatea, în sensul ei anarhic. Şi în efervescenţa inventivă a
acestor săptămâni fără precedent, aspiraţia către anarhie devine chiar prioritară: când cineva vrea să-şi schimbe
viaţa, când e interzis să interzici, când ia fiecare cuvântul şi aşteaptă să fie ascultat, cu o imensă dorinţă de
autenticitate şi de fericire, socialismul încetează de-a mai fi o doctrină economică, ba nici politică, ci o formă
laicizată a mântuirii.
Această năzuinţă de a restabili relaţiile publice de muncă în conformitate cu normele private ale angajamentelor
reciproce liber încheiate de Ia om la om este exprimată în mod exemplar câţiva ani mai târziu, în timpul grevei de la
Lip (1973). în chiar toiul luptei, important pentru grevişti este faptul că au putut să se întâlnească, să se
împrietenească. „In cursul luptei, mulţi dintre ei şi-au schimbat părerile, acum fiind, fără echivoc, cu totul alţi
oameni, cu care e plăcut să lucrezi şi să stai de vorbă", declară Ch.Piaget, liderul greviştilor. Secretarul comitetului
de întreprindere al Confederaţiei franceze democratice a muncii (CFDT) este de aceeaşi părere: „In această luptă,
95% din grevişti au putut vedea cât de importantă este valoarea umana. Cât de maie este generozitatea şi în ce
măsură a progresat prietenia. Acum iu se mai spune «dumneavoastră», se spune «tu» (•■■)■ Damenii s-au
descoperit unii pe alţii", Mărturii pe care le onfirmă şi o seamă de simpli slujbaşi: „Acum, îi
106

cunoaştem pe toţi (...) îi tutuim aproape pe toţi (...). Prietenia se leagă de la sine (...). Cred că nu vor mai fi «anonimi»
ca înainte"17.
Autogestiunea, o utopie în afara vieţii private

46
înţelegem, aşadar, mult mai bine forţa şi puterea de seducţie a acestei aspiraţii, dar şi motivele eşecului său. Mizele
personale ale luptei riscă să cântărească mai greu decât datele obiective. Dorinţa de a nu pierde nimic din libertatea
personală duce la respingerea sarcinilor încredinţate de putere, la democraţia directă, la instabilitatea şi la slăbirea
organizării. Universul public al muncii şi al politicii e supus unor constrângeri proprii, şi e zadarnic să speri că el
poate deveni un loc de întâlnire interpersonală şi de propăşire individuală. Ca tentativă de reorganizare a sferei
publice, potrivit unor norme inspirate de sfera privată, autogesiunea e o utopie.
Si se va observa acest lucru destul de repede. Aspiraţia autogestionară, care îşi face apariţia în 1968 şi în anii
următori, rămăsese minoritară; CFDT* şi PSÎJ** s-au bucurat de toate avantajele oferite de aceasta, nu însă şi
CGT***, în afara câtorva excepţii, iar dacă noul partid socialist folosea uneori termenul de autogestiune, îl folosea
într-un sens mai moderat. După 1973, o dată cu criza economică respectivă şi cu şomajul, climatul se schimbă, iar
autogestiunea încetează de-a se mai afla pe primul plan în dezbaterile politice sau sindicale.
Ostilitatea faţă de instituţii nu dispare totuşi, ci se exprimă într-un mod diferit. In vreme ce sindicatele se
consolidează prin legea din 1968 şi prin legile Auroux, efectivele lor scad şi se găsesc din ce în ce mai puţini
militanţi. Instituţionalizarea sindicatelor şi dezsindicalizarea merg mână în mână. Pe de altă parte, repunerea în
discuţie a formalismului vieţii publice îşi urmează cursul, trecând însă din plan organizatoric în cel al practicii. De
acum înainte se pune în mai mică măsură problema unei politici privind conducerea unei întreprinderi sau a unor
revendicări explicite decât cea a unei schimbări a moravurilor.
* CFDT- Confederaţia Franceză Democrată a Muncii.
f*PSU-Partidul Socialist Unificat.
** CGT- Confederaţia Generală a Muncii.
107

CĂTRE O SOCIETATE RELAXATĂ


Inegala şi lenta flexibilitate a formalismelor care controlează viaţa publică se înscrie, într-adevăr, într-un cadru mai
general în care ansamblul rolurilor sociale este repus în cauză.
Vechea organizare a vieţii publice atribuia fiecărui individ un statut şi funcţii, care, la rândul lor, stabileau rolurile
cu care trebuia să se deprindă fiecare dintre aceştia. Comportamentele unora sau ale altora deveneau previzibile,
contactele limitate, iar spontaneitatea reprimată. Evoluţia actuală a moravurilor tinde să şteargă diferenţele de
statut, acţionând ca şi cum viaţa colectivă pune faţă în faţă persoane egale şi unice, deosebite unele de altele, şi care
trebuie să fie acceptate cu toate particularităţile lor. în mod fundamental, acest refuz de-a fi clasat, definit prin
statutul respectiv, înseamnă dorinţa de-a fi tratat ca o persoană privată, în chiar cadrul vieţii colective. De unde
rezultă diminuarea rolurilor sociale.
Această dorinţă s-a ivit, fără îndoială, în afara universului serios al muncii şi al politicii, în spaţiul privilegiat al
vacanţelor şi al distracţiilor colective. Nu se pune problema că, în asemenea ocazii, ar fi fost vorba de vreo
necesitate: taberele de cercetaşi constituiau, dimpotrivă, cu ierarhiile lor adolescentine, o iniţiere privind importanţa
rolurilor sociale. Au apărut însă noi forme de organizare, cea mai semnificativă dintre acestea fiind Clubul
Mediteranee18. Succesul acestei formule se bazează, de fapt, pe contrastul dintre stilul de relaţii sociale specifice
Clubului şi cel al vieţii obişnuite. împrejmuirea din jurul satului, subliniată de ritualurile de primire, opune un
spaţiu dinăuntru unuia din afară. înăuntru, publicitatea repetă acest lucru, te simţi diferit. Semnele vizibile ale
barierelor sociale, ale statutelor, sunt abolite, aşa după cum atestă chiar tutuirea. Activităţile din timpul vacanţei, în
special sporturile, dar şi jocurile, stabilesc alte ierarhii, care nu au curs în afară. Pe scurt, constrângerile formale ale
publicului sunt neutralizate, putându-se astfel statornici „adevărate" raporturi umane: Clubul înseamnă „întâlniri,
schimburi de idei, prilejul alcătuirii unor grupuri potrivit afinităţilor", propăşirea privatului în cadrul colectivului.
I
108

Vacanţa, o stare de spirit


Concepută în felul acesta, vacanţa nu înseamnă nici un răstimp şi nici un loc, ci o stare de spirit, valorificată ca
atare. Cei din G.O. sunt obligaţi să le-o împărtăşească şi celor din G.M., motiv pentru care nu se diferenţiază în
totalitate de ei. Raporturile lor sunt întocmai ca cele ce se stabilesc între personalul unui hotel şi clienţii acestuia, în
această industrie a întâlnirii dintre oameni, surâsul, relaxarea devin nişte adevărate norme. Capacitatea cuiva de a
recunoaşte că e ridicol, cu prilejul unor jocuri, de pildă, vădeşte faptul că nu e „pironit cine ştie pe unde", că e
disponibil şi că ştie să coopereze. Seriozitatea vieţii sociale obişnuite e complet descalificată: pentru a spune totul,
aceasta e „demodată". Pentru a ne întoarce la formula lui Edgar Morin, valoarea marilor vacanţe este vacanţa
marilor valori19.
Vacanţele totuşi sunt o paranteză, iar Clubul un altundeva, chiar dacă e ireproşabil. Răspândirea stilului relaxat în
întreaga societate datorează mult presei, radioului şi mai cu seamă televiziunii. Noutatea, în cazul de faţă, nu constă

47
în mijloacele de informare propriu-zise, ci în modul de a le utiliza. Postul de radio Europa I, creat în 1955, e celjcare,
fără nici o îndoială, a inventat animaţia radiofonică. înlocuind crainicul printr-un „animator de joc", postul de radio
a dat ascultătorilor prilejul de-a lua parte la emisiuni. Jocurile radiofonice prilejuiesc schimburi de idei în cursul
cărora statutele şi rolurile sunt eliminate: tutuiala, folosirea prenumelui, o familiaritate călduroasă şi superficială.
Tonul a fost dat, şi e posibil să fie utilizat, la rândul său, în contactele vieţii cotidiene.
Regăsim acelaşi ton în publicitatea care invadează zidurile şi micile ecrane. Publicitatea nu spune nimic, se amuză
singură, inconsistentă şi uşuratică. Scoate în evidenţă realitatea unui produs pe un fond de incredibilitate şi
caraghioslâc. Se joacă cu imaginile şi cu cuvintele, ferindu-se, în primul rând, să se ia în serios. Gilles Lipovetsky
remarcă, în legătură cu acest subiect, importanţa ce i se dă acum umorului în societatea noastră20. Comicilor din
trecut, personaje care pornesc de la Moliere şi ajung la Charlot, li se opune comicul modern, care-şi bate joc de el
însuşi, printr-o poantă de nonsens. Epoca aparţine parodiei care desacralizează, jocului care amestecă planurile,
marionetelor care iau în derâdere rolurile tradiţionale din repertoriul politic şi social. Demistificare usturătoare, care
subminează însăşi stabilitatea vieţii publice.
109

1/0

anu]ui ă

l
fapt dezintegrează.'
Inceputul anului a femeilor
mtâJ '

al modei e ce, moda si-a atL upă ta a "S

se Ja

»Hii
mmm

Decăderea modei se datorează chiar succesului acesteia. Extinzându-se la întreaga populaţie, a venit în contact cu
pături mai puţin avute pentru a-şi putea permite o ţinută pentru fiecare împrejurare. Trebuia ca secretara sau
funcţionara să poată fi, purtând aceeaşi rochie sau aceeaşi fustă, bine îmbrăcată, atât la birou, cât şi seara, când se
ducea la cinema. Moda a început aşadar să se amuze cu compleurile şi cu accesoriile: aceeaşi fustă, combinată cu
diferite bluze, poate fi folosită în mai multe ocazii; cordonul, mănuşile, pantofii, eşarfele, poşeta, bijuteriile permit
variaţii multiple, care adaptează aceeaşi piesă de îmbrăcăminte la o pluralitate de situaţii. Codul vestimentar se
rafinează.
Un cod vestimentar mai subtil
Un pas în plus, şi acesta se degradează: iată că apare moda de a-ţi bate joc de modă şi de a purta toalete deplasate,
în sensul propriu al termenului: costume exotice, indiene sau mexicane, toalete prea puţin elegante pentru o anume
circumstanţă, prea tinereşti sau prea bătrâneşti pentru persoana care le poartă. Indiciile vestimentare nu mai sunt
legate de suportul, de uzanţa şi de semnificaţia lor. Acum, nu mai este vorba decât să te distrezi cu aceste coduri, să
le abaţi de la uzul lor convenţional pentru a le conferi un sens personal. Dacă norma schimbării se menţine, a fi la
modă nu mai înseamnă a fi în consens cu ea, ci a demonstra, prin felul în care te foloseşti de ea, că nu te laşi dus.
Vestimentaţia nu mai anunţă adaptarea individului la viaţa publică, ci exprimă, în chiar cadrul vieţii publice,
personalitatea pe care şi-o revendică fiecare.
Şi trebuie, luând în consideraţie această situaţie, să conchidem că sfera publică a fost invadată de normele şi de
valorile vieţii private? Eu nu cred, şi aceasta din două motive.
Primul depinde de natura noilor norme ale societăţii relaxate. Fie că e vorba de tutuire, de folosirea prenumelor, de
noile sociabilităţi, de evoluţia organizării formale, de adaptabilitatea statutelor şi a rolurilor, de umor sau de modă,

48
efortul pentru a reintroduce particularităţile persoanei în viaţa socială este incontestabil. Dar aceasta nu transformă
viaţa publică în viaţa privată. Pe măsură ce societatea noastră adopta sisteme de organizare mai suple pentru a
asigura coeziunea acesteia, codurile sociale au devenit mai subtile şi mai discrete, dar supravieţuiesc:
112

nu-i poţi spune chiar orice unui superior sau unui coleg, si nici nu te poţi îmbrăca oricum. Pentru a se exprima în
sfera publicului, individul trebuie să recurgă la aceste coduri mai complexe, dar la fel de reale. A avea pretenţia, sub
pretextul autenticităţii, să exprimi o emoţie la locul de muncă în acelaşi fel ca la tine acasă ar însemna să te expui
unei totale lipse de înţelegere. Codurile sociale au evoluat şi au devenit flexibile: ele n-au dispărut şi nici n-au
încetat de-a mai fi sociale.
Al doilea motiv depinde de însăşi evoluţia vieţii private. Mişcarea pe care am analizat-o este de fapt echilibrată de o
mişcare simetrică: viaţa publică pătrunde, comunică şi aduce informaţii până în forul cel mai secret, cel mai intim al
vieţii private.
VIAŢA PRIVATĂ SUB INFLUENTĂ MIJLOACELE DE COMUNICARE Presa, radioul, televiziunea
Ezităm să revenim, aici, asupra unor fapte atât de cunoscute, aşa cum ar fi prodigioasa dezvoltare a mijloacelor de
comunicare în masă în societatea noastră. Trebuie totuşi să schiţăm cronologia acestei explozii şi să conturăm
efectele acesteia asupra vieţii private.
La începutul secolului al XX-lea, opinia publică pătrundea în forul vieţii domestice sub o singură formă: tipăritura,
ziarul în primul rând. Am putea sublinia distanţa pe care presa a pus-o între informaţie şi cititor şi insista asupra
medierii în mod necesar abstracte a scrisului, asupra întârzierii informaţiei.
Este vorba, în primul rând, de caracterul cu precădere local al acestei prese. Franţa anului 1912 numără peste 300 de
cotidiane: 62 la Paris, 242 în provincie22. 94 din oraşele din provincie au câte un cotidian. La care trebuie să
adăugăm apariţiile săptămânale sau bisăptămânale, 1 662 de titluri în provincie, citite adesea în mai mare măsură
decât cotidianele. Luată în ansamblul ei, presa din 1912 este aşadar locală. Ea oferă nenumărate informaţii de interes
naţional sau internaţional, dar se fixează în primul rând în realitatea imediată a cititorilor. Considerată ca o fereastră
deschisă către lume, presa este, în acelaşi timp, expresia unui spaţiu lărgit de convenienţă.
113

Războiul din 1914 zguduie această presă prost plasată pentru a aduce veşti de pe front. Unele ziare îşi întrerup
atunci apariţia, nemairevenind pe piaţă în contextul economic perturbat de după război. în 1912, existau 982 de
apariţii săptămânale în provincie, şi 860 în 1938.
Presa, e adevărat, se lovea atunci de o concurenţă de dată recentă: cea a radioului. Prima staţie de emisie datează
din 1920, iar cea a turnului Eiffel din 1922, dar ascultarea lor, prin receptorii cu galena care se foloseau atunci, era
limitată. Avântul pe care îl ia radioul coincide cu apariţia aparatelor cu lămpi, mai uşor de reglat şi dotate cu
difuzoare. înl930 existau în jur de 500 000 de aparate de acest gen. La începutul lui 1934, progresele în materie sunt
deja evidente, dar francezii află despre evenimentele din 6 februarie mai curând din presă decât de la cele 1 400 000
de aparate de radio câte existau la acea dată. în timpul acordului de la Miinchen, în schimb, sunt ascultate cu
sufletul la gură cele 4 700 000 de aparate TSF; un an mai târziu, numărul acestora se ridică la 5 200 000; în iunie
1940, numeroşi francezi îl ascultă pe mareşalul Petain anunţând la radio că a cerut armistiţiu, iar dacă apelul din 18
iunie nu a fost auzit, radio Londra a avut un rol imens în timpul ocupaţiei.
Grele şi voluminoase, tributare electricităţii, având nevoie de o antenă, aparatele cu lămpi tronau în bucătării sau în
sufragerii, inamovibile pe un cufăr sau pe o etajeră. Ascultarea radioului se făcea aşadar colectiv, iar ştirile găseau
familia stând la masă. Producţia aparatelor casnice, întreruptă din cauza războiului, se reia în 1954, dar condiţiile de
ascultare nu se modifică. Pentru asemenea lucru trebuie să aşteptăm anul 1958.
în această epocă, există într-adevăr 10 milioane de aparate de radio, şi mai mult de 80% din gospodării posedă câte
unul. Evoluţia radioului atinge cota sa maximă. O estimaţie făcută fără a ţine seama de progresul tehnologic: căci
începe revoluţia tranzistorului. înlocuind lămpile fragile de odinioară prin tranzistori care se mulţumesc cu un
curent de foarte slabă tensiune, această revoluţie permite construirea, la preţuri mult inferioare, a unor receptori
puternici, puţin stânjenitori şi alimentaţi cu ajutorul pilelor, aşadar mobili. în 1959, jumătate din aparatele produse
folosesc tranzistori. în 1962, aproape toate. Soldaţii din Algeria se numără printre cei dintâi cumpărători de
tranzistoare: în 1961 puciştii îşi vor da seama de aceasta în detrimentul lor. Ieftin şi mobil, tranzistorul devine în
scurt timp un radio individual.

Folosinţa socială a aparatului de radio se transformă: fiecare ins poate să-şi aibă aparatul asupra sa. Pentru a asculta
în linişte un anumit soi de muzică pe care părinţii n-o agreează, tinerii îşi cumpără tranzistoare: radioul umple
camera sau baia. Locurile şi momentele vieţii private se deschid astfel cu generozitate în faţa zgomotelor lumii;
rumoarea planetei se face auzită până în forul secret al intimităţii.

49
în acelaşi timp, aparatul familial de radio este detronat de televizor. încă din anul 1930 se puteau transmite imagini
prin intermediul undelor, dar la mică distanţă şi în mod experimental. Jurnalul televizat este lansat în 1949, pe când
nu existau decât 300 de aparate receptoare. Progresul e foarte lent: pentru a acoperi tot teritoriul naţional e nevoie
să se construiască relee costisitoare: în 1956 numai jumătate din francezi, pe o treime din teritoriu, pot prinde
programele de televiziune23. Trebuie să aşteptăm anul 1959 pentru a fi creată, juridic, ORTF: existau atunci 1 400
000 de televizoare, şi ceva mai mult de 10% din gospodării aveau câte unul.
Tranzistorul permite, şi el, reducerea greutăţii, a volumului şi a preţului. Răspândirea televiziunii se accelerează: în
1964, când se creează al doilea canal, numărul televizoarelor ajunge până la 5 400 000, în aproape 40% din
gospodării. Acest procent se ridică la 62% în 1968, apoi la 82% la sfârşitul anului 1974, atunci când canalul al doilea
începe să emită în culori. Iar astăzi, potrivit mediilor sociale, procentul respectiv variază între 88 si 96%, două treimi
dintre televizoare fiind în culori.
invadarea universului domestic de către radio şi televiziune constituie o mutaţie socială de maximă importanţă.
Contemporanii noştri se uită la televizor cel puţin şaisprezece ore pe săptămână, ceea ce înseamnă douăzeci şi patru
de minute pentru o oră de muncă! Desigur, televiziunea nu mai pătrunde în intimitatea camerelor: un televizor
costă încă destul de mult pentru ca fiecare membru al familiei să-şi poată avea propriul său aparat. Spectacolul
familial de la televizor e completat aşadar cu ascultarea individuală a tranzistorului. Reunite, aceste două mijloace
de informaţie pot să ocupe totalitatea timpului vieţii private: contemporanii noştri cer deseori postului de radio să-i
adoarmă şi să-i trezească...
Celelalte mijloace de informare se resimt, bineînţeles, de pe urma acestei concurenţe. Numărul cotidianelor scade:
din 36 de titluri pariziene în 1946, nu mai rămân, ln 1981, decât 19, şi 75 de titluri în provincie, în comparaţie cu 184,
câte erau altădată. Scăderea tirajelor e (ot atât de evidentă: 197 de exemplare pentru 1 000 de

locuitori în 1978, faţă de 370 în 194624. Desigur, revistele ilustrate sau emisiunile televizate câştigă teren. Radioul şi
televiziunea domină informaţia; presa nu mai domină, ea se înscrie în golurile lăsate de mjloacele audiovizuale:
informaţie temeinică, specializată sau locală. Mai rapide, capabile să ajungă la urechea oricui şi oriunde, undele
înving presa.
Avem de-a face, aici, cu ceva mai mult decât cu o schimbare de modalitate: audiovizualul nu oferă cadrului vieţii
private aceleaşi informaţii ca şi ziarul. Adevărul e că însăşi funcţia informaţiei se transformă.
CONFORMISMUL EMANCIPAT
Presa de la începutul secolului era total preocupată de viaţa publică. Putea fi vorba de politică sau, mult mai
prozaic, de consiliile agricole, de iarmaroace şi de pieţe, dar niciodată de probleme private: evita să le vorbească
cititorilor despre propria lor viaţă. Le dădea sfaturi în legătură cu agronomia sau cu politica, dar se abţinea să
abordeze probleme personale. Publicitatea ocupa un spaţiu redus: când exista, se reducea la texte sau la sloganuri şi
nu recurgea niciodată la imagine; mai mult sugera decât spunea. Pe scurt, ziarul nu constituia o oglindă în care să te
poţi recunoaşte.
E adevărat că, încă înainte de războiul din 1914, cinematograful oferea publicului din oraşe şi din suburbii idilele şi
melodramele sale. în intervalul dintre cele două războaie, acesta constituia distracţia populară prin excelenţă. Unii
deplângeau faptul că muncitorii se duc săptămânal, cu întreaga familie, să vadă o seamă de filme în care morala nu-
şi găsea nicidecum locul15. Dar cinematograful rămâne exterior spectatorilor: dacă stârneşte visuri şi suscită
identificări, se ştie foarte bine că asemenea imagini ţin de altă lume.
Informaţia scrisă pătimeşte de pe urma loviturii date de avântul pe care îl ia cinematografia. Aceasta nu se limitează
la ficţiuni: în fiecare săptămână oferă actualităţi filmate, reportaje însoţite de imagini. Si cum tehnicile se
ameliorează, o dată cu heliogravura (Î912), belinografia (1914), apoi cu ofsetul (1932), ziarele sunt obligate & recurgă
la ilustraţie. Nu mai avem de-a face cu desenele liniare, fie ele şi îmbogăţite prin culoare, ci cu fotografii care
conferă informaţiei, cu evidenţa lor demonstrativa, o garanţie de aparentă autenticitate.
116

Avântul presei feminine


Jusitificate prin folosirea lor documentară, imaginile se adaptează şi altor scopuri. Publicitare, în primul rând. Or,
iată că îşi face apariţia un nou gen de presă: presa feminină. Erau deja cunoscute revistele de modă, cea mai
răspândită dintre acestea fiind Le Petit Echo de la mode. Aceste reviste săptămânale nu dădeau decât sfaturi
privitoare la vestimentaţie. în ajunul războiului din 1940, o dată cu Marie-Claire (1937) şi Confidenc.es (1938), care
depăşesc, fiecare în parte, un milion de exemplare, apare un nou tip de revistă ilustrată, Elle (1945), reprezentând
exemplul ideal. Aceste reviste feminine nu se limitează, prin sfaturile oferite, la reţete culinare şi la modele de
croitorie. Pe un ton amical, dar convingător, ele le explică cititoarelor cum să se spele şi să se fardeze, cum să-şi
aranjeze interiorul, cum să-şi seducă soţul sau cum să-şi educe copiii.

50
Pentru ca asemenea prescripţii să devină mai personale, revistele destinate femeilor încep să dialogheze cu
cititoarele: li se oferă diferite anchete, întâmplări trăite asupra cărora li se solicită părerea. Şi, mai cu seamă,
inaugurează un aşa-numit curier al inimii, care se bucură de un enorm succes. Evelyne Sullerot evocă, în legătură
cu problema în cauză, revista Confidences, în care curierul acumula un „înspăimântător fluviu de deznădejde, de
chinuri, de boli şi de vicii, tot felul de strigăte de ajutor (...). Acest val seismic demonstra mult prea bine că
instituirea acestui confesional anonim răspundea unei necesităţi"26. Marceli e Auclair, Marcelle Segal sau Menie
Gregoire, care răspund unora din aceste scrisori în coloanele revistelor respective, capătă, încetul cu încetul, statutul
unor duhovnici. Autorităţi morale de dată recentă, ele împart în fiecare săptămână, la milioane de cititoare, sfaturi
mai mult sau mai puţin intime, pe care acestea nici nu au avut nevoie să le solicite. Confesionalului anonim îi
răspunde sfatul la domiciliu.
Intruziunea publicităţii
Publicitatea găseşte în revistele ilustrate pentru femei un
suport interesant. Calea fusese menţionată în 1932 de către
revista Votre beaute, pe care o luaseră cu asalt fabricanţii
e parfumuri şi negustorii de cosmetice. însoţite de
117

grafii în culori care iscă reverii şi suscită identificări,


amele din revistele ilustrate propun noi modalităţi de
sum şi, o dată cu ele, valori şi norme noi. Reclamele
î privesc lenjeria, cosmeticele, turismul estival au
rdat o mai mare pondere acelui cult al corpului descris
;apitolul precedent. Reclamele ce se fac sucului de
:te sau iaurturilor au modificat practicile alimentare.
:nsa revoluţie ce se înfăptuise în activitatea casnică şi
area bucătăriilor cu frigidere, maşini de spălat, maşini
*ătit emailate etc, toate acestea se bazează pe imaginile
)licitare ale unor bucătării-laboratoare, în vreme ce
bilele supraetajate expediau vechile bufete la negustorii
lucruri vechi. Reclamele au susţinut în egală măsură
intui radioului şi al televiziunii, care, la rândul lor, le-au
îs acestora imense servicii. Publicitatea tipărită este
r-adevăr, şi în scurtă vreme, completată, apoi depăşită
cea pe care o difuzează radioul şi televiziunea.
iversul vieţii private nu e în contact direct doar cu
reaga planetă: în acesta se infiltrează, din toate părţile,
jublicitate care popularizează, o dată cu unele articole
consum, un nou mod de viaţă şi poate o nouă etică.
într-adevăr, publicitatea a contribuit în mare măsură
dezagregarea vechilor reguli ale vieţii private. Destinată
in definiţie să recomande felurite inovaţii, publicitatea
'ost nevoită să dea înapoi în faţa împotrivirilor. Şi cum
estea se justificau adesea prin referire la unele obiceiuri
ostenite („asta nu se face"), publicitatea a devenit
dulgentă şi complice. Când a contat pe dorinţa de
odernizare, discreditând ceea ce era vechi („asta nu se
ai face, e ceva demodat"), când a justificat dorinţa
aveţi plăcerea...") sau a pus în valoare independenţa şi
)oziţia faţă de constrângerile sociale („fac ceea ce
eau...").
Publicitatea modelează astfel, cu discreţie şi subtilitate, iată cotidiană a contemporanilor noştri. Fiecare dintre Di are
sentimentul că acţionează după propria sa voinţă, 1 deplină autonomie, iar rezultatul acestor decizii jverane constă
în faptul de a oferi pieţe de desfacere din s în ce mai vaste unor produse de mare serie. Gusturile L moda se
uniformizează, în vreme ce fiecare om crede ă e în şi mai mare măsură el însuşi. Iluzia independenţei itreţine
conformismul.
Paradoxul acestui conformism emancipat nu se Lmitează la modurile de viaţă şi la articolele de consum; 1 are în
vedere valorile şi ideile. Mijloacele de informare

51
118

şoptesc la urechea fiecăruia marile principii ale momentului. Toată lumea crede că e bine informată şi salută
eliberarea Cambodgiei, pentru a descoperi, câţiva ani mai târziu, ororile sângeroase ale lui Pol Pot. Fiecare om are
impresia că gândeşte în mod independent, dar repetă părerile gazetarului din cel mai recent articol de ziar. Radioul
difuzează felurite destăinuiri anonime în care secretele sexului aşteaptă sfaturi de bun simţ. Chiar şi imaginarul e
asediat de imaginile venite din exterior, iar visele fiecăruia primesc o parte neidentificabilă din fantasmele tuturora.
Ce istoric se va întreba cât datoresc ecranului diferitele moduri de-a iubi?
Totuşi, aici nu este vorba de vreo maşinaţie, ci de însăşi evoluţia societăţii noastre. Nu există, nicăieri, personaje
machiavelice care să fi luat anumite hotărâri şi apoi sâ-şi fi impus ideologia. Nici cei care mânuiesc mijloacele de
informare şi nici cei care se ocupă cu publicitatea nu au asemenea intenţii. La urma urmelor, aceştia alcătuiesc un fel
de nebuloasă cu contururi imprecise, în care nimeni nu deţine puterea absolută. In cadrul acestui grup, fiecare îşi
face, pur şi simplu, meseria. Dar reţeaua mijloacelor de informare în masă este de aşa natură încât, fără să se pună
de acord dinainte, toţi cei care lucrează în domeniu sunt interesaţi de aceleaşi subiecte în acelaşi timp şi-şi
formulează aceleaşi opinii. Publicul îi susţine, oamenii îi ascultă, îi privesc, îi citesc şi contribuie la succesul lor.
Ziariştii cred că tratează acele probleme care interesează opinia publică, iar opinia publică dă crezare jurnaliştilor
atâta timp cât aceştia nu devin plictisitori sau obositori... Şi, pentru a nu obosi, trebuie să personalizezi. între
mijloacele de informare şi public, comunicarea înlocuieşte informaţia.
Comunicarea înlocuieşte informaţia
Informaţia prezenta problemele publice ca atare, în generalitatea şi exterioritatea lor. Comunicarea urmăreşte ca
aceste probleme să fie împărtăşite de fiecare în parte: ea abordează problemele generale prin exemple particulare cu
care se poate identifica oricine, dramatizează, face apel la sentimente. Căci are pretenţia ca evenimentul „să fie
prezentat în direct", ca şi cum spectatorul ar fi un actor. Comunicarea şterge astfel frontierele dintre sfera privată şi
cea publică.
119

OAMENII PUBLICI-PRIVAŢI
Vieţi private care interesează publicul %
Acest lucru se vede limpede atunci când este vorba de oamenii publici. Anumite activităţi au într-adevăr însuşirea
de a le conferi atributul de „publice" persoanelor care le exercită, deoarece asemenea activităţi se adresează prin
definiţie „publicului": este vorba de cele care au 61 vedere spectacolul şi de cele care au în vedere politica. Succesul
unui actor, al unui cântăreţ, al unui campion - în măsura în care sportul e un spectacol - sau al unui om politic se
estimează în raport cu renumele său, adică în raport cu numărul celor care îl cunosc. Dar această cunoaştere de la
distanţă nu e suficientă: publicul e avid de o cunoaştere mai personală; vrea sa pătrundă în intimitatea vieţii private
a oamenilor publici.
O dorinţă nicidecum nouă. Viaţa mai-marilor zilei a fascinat întotdeauna publicul. Exista însă o barieră, pe care
aceştia o suprimau în anumite împrejurări, plasân-du-se ei înşişi în ipostaza de actori: modele de bun-gust şi de
maniere alese. Se întâmpla, de asemenea, ca peste această barieră să se treacă prin efracţie, şi atunci se vorbea
despre scandal, aşa cum s-a întâmplat în afacerea Caillaux*. Epoca noastră tinde, dimpotrivă, să suprime această
barieră. Din dorinţa de a deveni populare pentru a se bucura de o atenţie cât mai mare, vedetele admit de bunăvoie
publicul, şi mai cu seamă pe ziarişti, în propria lor locuinţă, dezvăluindu-le gusturile, amorurile, necazurile. Mass-
media cultivă acest gen literar şi fotografic pe care publicul îl agreează în mod deosebit. Confidenţelor făcute de
bunăvoie, acestea le adaugă imediat propriile lor ficţiuni: cultul „olimpienilor"27 se vinde bine. încă un pas, şi
vedetele sunt urmărite în chiar singurătatea lor: teleobiectivele se înverşunează să le surprindă pe deasupra
gardurilor. A fost nevoie de o lege, cea din 17 iulie 1970, pentru a fixa principiul dreptului la respectarea vieţii
private şi a reprima încălcarea acestui drept.
Datorită activităţii lor profesionale şi a succesului de care se bucură, olimpienii aparţin unei iumi inaccesibile;
*Referire la campania de presă dusă împotriva cunoscutului om poli¬tic francez J. Caillaux (1863-1944), în urma
căreia a şi fost arestat, în 1917.
120

în viaţa privată, aceştia sunt nişte femei şi nişte bărbaţi ca toţi ceilalţi. Acest amalgam de proximitate şi de distanţare
fac din ei nişte adevărate modele de cultură, adică nişte adevărate modele de viaţă28. Şi atunci graniţa dintre sfera
publică şi cea privată devine confuză: punerea în scenă a vieţii private a oamenilor publici - adevărata lor viaţă
privată este oare verosimilă - asigură difuzarea eficientă a unor norme despre care nu se mai ştie dacă sunt publice
prin origine sau private prin destinaţie.

52
Această confuzie problematică este deosebit de evidentă în domeniul public şi mai cu seamă în cel al politicii. Prin
mass-media, mesajul politic nu-şi schimbă numai suportul, ci şi universul. Alocuţiunea politică putea fi auzită în
adunări şi în locuri publice: toasturi cu prilejul banchetelor, discursuri la inaugurarea unor monumente, pe
parcursul reuniunilor electorale, în curtea şcolilor. O dată cu radioul şi televiziunea, aceasta pătrunde în spaţiul
privat al căminului. Candidatul nu mai are în faţa lui un public pe care trebuie să-1 câştige, ci o seamă de indivizi
pe care trebuie să-i emoţioneze. El trebuia să-şi măsoare gesturile şi frazele; acum însă trebuie să privească doar
camera de luat vederi şi să-si împrăştie farmecul în intimitatea serilor familiale. însuşi personajul omului politic se
transformă: ieri se străduia să-i confere statura omului de stat, astăzi afişele îl prezintă împreună cu soţia sau cu
copiii săi. Cu emisiunile de dată recentă, cercul se închide: televiziunea ne aduce la domiciliu imaginile oamenilor
politici surprinse în propriul lor domiciliu. Calităţile private pe care un om politic ştie să le pună în scenă determină
credibilitatea sa de om public.
Fără îndoială că opinia publică nu se lasă întru totul trasă pe sfoară. Căci îşi dă în mod confuz seama că aceste
alocuţiuni care folosesc un cod privat rămân, cu tot travestiul lor, publice. Prezentarea oamenilor publici în cadrul
vieţii lor private nu a dus la dispariţia curiozităţii publicului în ceea ce priveşte viaţa lor privată. Li se pun pe seamă
diferite aventuri sau maladii, cancer de preferinţă, despre care se vorbeşte tot timpul, în pofida dezminţirilor. Şi asta
deoarece în societatea noastră dăinuie o serie de vechi pudori: spre deosebire de oamenii publici americani,
francezii nu-şi divulgă nici averea şi nici starea sănătăţii lor. Ei alimentează astfel unele bănuieli care aţâţă
scandalurile: aşa cum s-a întâmplat, în 1979 de pildă, când s-a sinucis ministrul Robert Boulin. Dar, în mod
paradoxal, incompleta sinceritate a oamenilor Politici face să sporească şi mai mult aparenţa lor de
121

persoane sincere: soarta unei asemenea campanii prezidenţiale ar fi depins, se spune, de o anumită replică care lăsa
să se întrevadă posibilitatea unei evidente autenticităţi.
La sfârşitul provizoriu al anchetei, istoria vieţii private nu poate să se rezume la o simplă formulă.
Intr-o primă etapă, am sesizat o divergenţă crescândă între sfera publică şi cea privată. în vreme ce munca emigra
din universul domestic pentru a se stabili în anumite spaţii publice potrivit unor norme impersonale, o viaţă privată
individuală se afirma în sânul vieţii private familiale, făcând să se descompună uneori însăşi familia şi conferind
identităţii corporale o nouă valoare. Vechile solidarităţi care, cu excepţia burgheziei şi a claselor dominante, uneau
în incinta familială activităţi de ordin public şi de ordin privat nu mai funcţionează: pe de o parte, viaţa privată, din
ce în ce mai privată; pe de alta, o viaţă publică, din ce în ce mai publică.
Această împărţire e prea radicală. Şi prea sumară. Ea ne-ar îndemna să rezumăm organizarea spaţiului social prin
opoziţia a două locuri: polului public al uzinei sau al biroului i-ar corespunde astfel polul privat al cabinetului de
toaletă sau al camerei individuale. Ceea ce ar însemna să nu ţinem cont de existenţa spaţiilor de tranziţie, jumătate
private şi jumătate publice, pe care urbanizarea le distruge, dar care se refac, cu tenacitate, în alte locuri decât
vechile cartiere. Ar însemna să nu ţinem cont mai cu seamă de multiplele interferenţe care urzesc între cadrul privat
şi cel public o seamă de legături de altă natură. Organizarea formală a spaţiului public se adaptează normelor
societăţii relaxate; şi, în mod simetric, viaţa privată este, cu discreţie, dar şi cu eficacitate, supusă influenţei
mijloacelor de informare în masă şi a publicităţii. Contemporanii noştri îşi revendică personalitatea chiar în
momentul în care îşi îndeplinesc rolurile sociale, dar în intimitatea lor joacă rolurile private care li se sugerează de
către opinia publică. Aşadar, frontiera dintre sfera publică şi cea privată pare mai curând să se estompeze.
în realitate, aceasta nu dispare, ci devine doar mai subtilă. Mai exact spus, deoarece specializarea publică sau
privată a spaţiilor şi a situaţiilor s-a accentuat, normele şi codurile sociale în uz într-unui sau în celălalt univers s-au
apropiat unele de altele. O aceeaşi practică, cu acelaşi comportament, capătă semnificaţii diferite potrivit contextelor
respective. Nu mai avem de-a face cu codurile, I
122

publice sau private, care precizează situaţiile sau locurile, ci invers. Se stabileşte astfel un nou echilibru, în care
proximitatea normelor compensează diferenţierea celor două universuri - cel public şi cel privat.
Este adevărat că, dincolo de această reorganizare în care sistemul social îşi păstrează echilibrul într-o nouă
articulaţie dintre public şi privat, individul luat ca atare ne scapă. Istoria, în mod necesar socială, a frontierelor
dintre viaţa privată şi viaţa publică nu se confundă cu cea a vieţii propriu-zis private şi a tainelor sale. Or, tocmai
această istorie vom încerca acum s-a descifrăm.
NOTE
1. L. Giard şi P. Mayol, Habitei; Cuisiner, Paris, Union
generale d'editions, 1980. Prima parte a acestei lucrări este o
monografie a vieţii unei familii de muncitori din Croix-Rousse.
Şi îi rămânem foarte îndatoraţi.

53
2. D. Bertaux şi I. Bertaux-Wiame, „Artisanal bakery in
France: how it lives and why it survives", în F. Bechofer şi
B. Elliott, The Petite Bourgeoisie. Comparative Studies of the
Uneasy Stratum, Londra, MacMillan, 1981, pp.155-181.
3. P. Mayol, op.cit., p.97. Ar fi trebuit să putem cita acest
dialog în întregime.
4. L. Marty, Chanter pour survivre, culture ouvriere, travail
et technique dans le textile, Roubaix, 1850-1914. Lievin,
Federation Leo-Lagrange,1982, p. 123 şi urm.
5. G. Petonnet, Espacess habites. Etimologie des banlieus,
Paris, Ed. Galilee, 1982.
6. R. Hoggart, La Culture du pauvre. Paris, Ed. de Minuit,
1976. Această lucrare, apărută în limba engleză în 1957, susţinea
teza permanenţei culturii cartierelor populare britanice, în pofida
mijloacelor de informare şi a publicităţii. La această dată, nu
putem decât înregistra această mărturie de o rară perspicacitate.
7. La Populationfrangaise de A aZ, Paris, La Documentation
fran9aise, Les Cahiersfrancais, nr. 219, ianuarie-februarie 1985,
p.9.
8. Centre d'etude des groupes sociaux. Centre de sociologie
urbaine, Logement at Vie familiale. Etude sociologique des
quartiers nouveaux, Paris, CSU, 1965.
9. N. Haumont, Les Pavillonnaires, Paris, Centre de
recherches d'urbanisme, ed.a Ii-a, 1975.
10. J. Rousselet, L'Allereie au travail, Paris, Ed. du Seuil,
1974.
11. F. S. Dossou, „L'insertion des jeunes dans Ia vie
professionnelle, conditions et mecanismes de l'insertion",
L'Entre dans la vie active, Paris, PUF, 1977, pp. 181 -332 (Chiers
d" Centre d'etudes de l'emploi, nr. 15).
123

12. B. Galambaud, Les Jeunes Travailleurs d'aujourd'hui,


Toulouse, Privat, 1977.
13. G. Lamirand, Le Râie social de i'ingenieur. Scenes de la
vie d'usine, Paris, Ed. de la Revue des jeunes, f.d. (1937, ed. I
1932).
14. J. -P. Barou, Gilda je t'aime, pas le travail. Paris, Les
presses d'aujourd'hui, 1975, p.67.
15. N. Dubost, Flins sansfin, Paris, Maspero, 1979, p. 172.
16. D. Mothe, Militant chez Renault, Paris, lid. du Seuil,
1965, pp. 32, 40.
17. Ch. Piaget, Lip, Paris, Stock, 1973, pp. 43, 54, 95, 97.
18. A. Ehrenberg, „Ceste au Club et nulle part ailleurs...",
Le Debat, nr.34, martie 1985, pp. 130-145. De la acest autor am
împrumutat expresia „societate relaxată".
19. E. Morin, L'Espnt du temps, Paris, Grasset, 1962, p. 97.
Lucrarea aceasta, apărută cu douăzeci de ani în urmă, oferă un
diagnostic pe care evoluţia ulterioară 1-a confirmat.
20. Toată relatarea respectivă e foarte mult îndatorată lui G.
Lipovetsky, op. cit.
21. R. Barthes, Systeme de la mode, Paris, Ed. du Seuil,
1967.
22. A. -J. Tudesq, „L'evolution de la presse quotidienne en
France au XXe siecle", Revue d'histoire moderne et
contemporaine, nr. 3, 1982, pp. 500-507.
23. J.-P. Rioux, „Les trente-six chandelles de la tele",

54
L'Histoire, nr.86, februarie 1986, pp.38-53, şi P. Albert şi
A.-J.Tudesq, Histoire de la radio-television, Paris, PUF, 1981.'
24. P. Ory, op. cit., p.47.
25. A se vedea anchetele efectuate de J. Valdour la începutul
anilor 1920, ca, de pildă, cea referitoare la Ateliers et Taudis de
la banlieu de Paris, Paris, SPES, 1923.
26. E.Sullerot, La Presse feminine, Paris, Armând Colin,
1966, p.58.
27. Expresia îi aparţine lui H. Raymond, „Hommes et dieux
â Palinero", Esprit, nr. 6, iunie 1959, pp. 1030-1040.
28. Această analiză a fost efectuată cu douăzeci de ani în
urmă - faptul este semnificativ - de către E. Morin, op. cit. A se
vedea în special p.142.

Gerard Vincent

O ISTORIE A SECRETULUI?

SECRETELE ISTORIEI Şl ISTORIA SECRETULUI


„Visăm la ceea ce ar putea fi astăzi o istorie a secretului... Spune-mi ce tăinuieşti şi-ţi voi spune cine eşti. Poate că
istoria e ceva cu neputinţă de realizat... Nu are importanţă, trebuie încercat. La urma urmei, secretul şi-a avut
psihologia şi ontologia sa, şi şi-a găsit sociologul (Simmel) şi romancierul (Balzac). De ce nu şi istoricul?"
PIERRENORA
ISTORIE Şl ISTORII
Istorie trăită, istorie-naraţiune
Orice carte de istorie este în primul rând istoria unei cărţi, şi aceasta nu e simplă, căci, încă de la primul sau rând, se
împiedică de polisemia unui cuvânt care, în mod confuz, denumeşte tot trecutul omenirii (aceasta este istoria
trăită), enunţul construit a posteriori de către cei care sunt îndreptăţiţi să poarte numele de „istorici" (aceasta este
istoria-naraţiune), concepţia pe care enunţătorul şi-o elaborează despre această istorie (are vreun „sens", adică o
direcţie şi o semnificaţie?), adică acele povestiri alimentate de izvoare aproximative şi puse în valoare de fantezie
(„acestea sunt povestirile"). Aşadar, aici este vorba de istoria-povestire. Istoricul se află aşadar departe, fără putinţa
de a parcurge diversitatea extraordinară a evenimentelor ce se desfăşoară cu mare repeziciune. Itinerarul său
reflectă (sau refractă?) propriile-i fantasme şi supoziţii, pe scurt, propria-i epocă şi, mai precis chiar, maniera în care
o percepe, în care şi-o asumă, elogiind-o
126

(ideea de progres), respingând-o (vârsta de aur se află în trecut). Istoricul vremurilor îndepărtate este împuternicit
aşadar de perioada pe care nu o studiază; cea în care trăieşte. Textul său e tributar partajului pe care decide să-1
facă între existenţă şi neant. Pesimist, acesta va descoperi în istoria universală acea „realitate concretă a răului care
se aşterne, în toată masivitatea lui, în faţa ochilor noştri", potrivit formulării lui Hegel. Optimist, acesta va sesiza, ca
şi Durkheim, o schiţă de sociodicee. „Pesimismul şi optimismul se opun asupra a ceea ce nu există", scria Paul
Valery. Se opun, în egală măsură, asupra a ceea ce a fost.
Autorul textului pe care îl vom parcurge s-a confruntat cu o dublă dificultate: prezentând o istorie pe care a trăit-o,
poate fi el istoricul propriilor sale mărturii? în vreme ce istoria-naraţiune, „science-fiction" (Michel de Certeau),
„roman ce relatează adevărul" (Paul Veyne), „consemnare retrospectivă a devenirii umane" (Raymond Aron), este
întotdeauna plurivalentă, istoria vieţii private este în mod necesar „idioată" (în sensul pe care îl dădeau grecii
acestui cuvânt*), să spunem înclinată spre idiosincrasie, insolită. De la Tucidide la Şcoala Analelor istoria a
consemnat doar excepţiile şi rezultatele. Să scrii istoria unor vieţi private? E posibil. Dar cea a vieţii private nu se va
reduce oare la cea a unui artefact dacă socotim ca un dat incontestabil faptul că „persoana" (obiect/subiect al
studiului nostru) este locul ne-inventariabilului din care a fost proscrisă orice fel de interschimbabilitate? Fiecare
faţă umană poartă amprenta unui trecut (a unui om, a unei familii, a unei clase sociale, a unei naţiuni), a unui
prezent (lupta împotriva timpului), a viitorului (teama de ziua de mâine, incertitudinea în ceea ce priveşte speranţa
de viaţă, deoarece suntem condamnaţi la moarte cu toţii)... faţa în toate ipostazele sale. Nietzsche spunea că nici un
pictor nu poate reda un arbore în diversitatea tuturor frunzelor şi a mişcărilor sale. Şi de la nici un om nu posedăm

55
expunerea exhaustivă a vieţii sale. Nici cei care au cultivat în cel mai înalt grad exhibiţionismul literar - Michel
Leiris - nu ne-au oferit spre lectură decât momente selecţionate.
A prezenta istoria vieţii private înseamnă a sublinia încă de la început acel tempo diferenţial al nivelurilor existenţei
sociale. Istorie în mod evident cumulativă, aditivă? Cea a ştiinţelor şi a tehnicilor. Istorie lentă făurită din repetiţii,
din false inovaţii care nu sunt decât avataruri.
' Ignorant, neştiutor, necunoscâtor.
127

cea a vieţii private în cadrul căreia se desfăşoară existenţa potrivit unui ritm a-istoric, a-cronic: teamă de moarte;
raporturi dificile cu trupul; insatisfacţie sexuală, obsesia banilor, zonă imensă de stabilitate, tărâm al tragicului în
care dăinuie dificultatea de a exista, întretăiată de câteva clipe de fericire, uneori euforice.
Exista convingerea că, după 1914, aria vieţii private s-ar fi restrâns, că ar fi fost ridicate barierele secretelor, că
frontiera dintre ceea ce se spune şi ceea ce nu se spune ar fi fost retrasă. Iluzie. în anii 1920 mai existau încă trei
gestionari ai vieţii private: duhovnicul pentru partea spirituală, notarul pentru cea materială - adică pentru
căsătorie -, medicul pentru cea trupească; trei oameni care deţineau secretele persoanelor şi ale familiilor. Mai mult,
urbanizarea a consolidat anonimatul. La sate, se trăia sub privirea celuilalt. în marile oraşe, ceea ce nu se putea
mărturisi si se tăinuia rămânea nemărturisit.
VIAŢA PRIVATĂ ÎN ORAŞ In oraşul totalitar
în lipsa unei definiţii explicite a vieţii private, vom încerca să precizăm cum apare această viaţă într-o societate
totalitară şi în societatea noastră. Oricare ar fi culoarea acestui totalitarism (nazism, stalinism), orice barieră dintre
viaţa privată şi viaţa publică este aparent suprimată: non-secretul corespondenţei, investigaţii poliţiste la orice oră
din zi şi din noapte, incitaţii la delaţiune chiar în cadrul familial etc. Nimic nou în aceste practici scumpe societăţilor
din trecut care se doreau teocratice, fie că e vorba de Spania Inchiziţiei sau de Florenţa lui Savonarola. A defini
societatea totalitară drept acea societate în care nu ar exista viaţă privată ar însemna să facem abstracţie de
vicleşugurile de care dă dovadă omul pentru a-şi păstra, până la capăt, „grădina sa secretă", aceasta putându-se
reduce la alegerea modalităţii sale de a muri. în 1984, s-a vorbit foarte mult de romanul lui Orwell, scris în 1949, şi
care are chiar acest titlu. Recitindu-1, te poţi sustrage unui pesimism absolut. Imaginaţia umană se vădeşte fecundă
atunci când porneşte să exploreze căile disidenţei. Rigoarea normei a suscitat întotdeauna erezia. în mod paradoxal,
putem înainta ipoteza că tocmai în ţările cu regim totalitar viaţa privată, în înţelesul ei restrâns de viaţă secretă, îşi
găseşte aria cea mai întinsă de activitate.
128

în societatea sovietică, în mod esenţial schizofrenică, pe care ne-o descrie Zinoviev, fiecare individ are o viaţă dublă:
calitatea lui de cetăţean, el se conformează normelor; bătându-se prudent, el le ocoleşte pentru a se aproviziona,
entru a-şi spori veniturile, pentru a-şi satisface :xualitatea. Există însă un consens implicit între instituţia are nu se
lasă trasă pe sfoară şi devierea precaută care cunoaşte limitele dincolo de care nu trebuie să treacă. în perimetrul
prevăzut de lege, există un vinovat evident şi un nevinovat potenţial: de pe urma acestei forme laicizate păcatului
originar, sistemul are un anumit folos. Totalitarismul dă naştere unui număr mai mare de secrete iecât cele pe care
le cercetează. „Niciodată n-am fost .tât de liberi ca sub ocupaţia germană" (Sartre).
în regimurile democratice problema e mai complexă, paratul de stat nu se amestecă în viaţa privată: existenţa
amilială şi grupurile de prieteni sunt la adăpost de orice vestigaţii ale acestuia. Sistemul mediatic, spontan sau
rganizat, acţionează cu eficacitate în favoarea liniştii ciale. Mijloacele de informare, datorită unui dozaj subtil e
mimetism şi de catarsis, menţine acel star system, mai u seamă în domeniul sportiv, şi devin centre de interes şi e
asedieri agresive în afara câmpului de lupte sociale, acă reluăm analizele lui Devereux asupra „dezorientării"
loţilor, prin care acesta pune în evidenţă faptul că sclavul i cere stăpânului său instrucţiunile necesare pentru a
ţelege ceea ce vede, ceea ce ascultă, pentru a şti ce buie să spună şi să gândească, observăm că societăţile „liberale"
sunt, în aceeaşi măsură, adeptele acestui .ecanism. Fără a uita nucleele de totalitarism pe care le onţin acestea:
mafia, diferitele „medii" în care domneşte justiţie expeditivă şi pe care o cunoaştem, ceea ce nu xclude nicidecum
relaţiile cu instituţiile legitime.
Aşadar, opoziţia dintre o lume „liberă" şi o alta care u ar fi liberă este superficială, dar comodă din punct de vedere
ideologic. Celei dintâi îi aparţine Manila unde, se spune, mizeria obligă douăzeci de mii de copii să se
t
prostitueze, pentru câţiva dolari, atunci când pedofilii debarcă în insulă aduşi de cursele „charters". Celeilalte,
Vietnamul, de unde pornesc cunoscutele boat-people ai căror pasageri au slabe şanse de supravieţuire. Dar faptul
că aceştia au încercat să evadeze dintr-o lume pe care o reneagă face dovada alienării lor incomplete, a eşecului
acestei „dezorientări" dorite de Big Brother. Iar despre cele treizeci şi cinci de mii de devadasis, fetiţe prostituate de
care profită preoţii şi notabilităţile, fiind „juruite"

56
ou

129

altului zeiţei Yelamma (în Karnataka şi Maharashtra, ouă state din sudul Indiei) înainte de-a fi vândute ordelurilor
din Bombay, vorbeşte oare cineva?
Problema fundamentală este aşadar următoarea: în raş, indiferent de locul în care s-ar afla, de ce fel de bertate se
bucură individul? Max Weber afirma că jciologia „nu poate porni decât de la acţiunile unuia ngur, ale câtorva sau
ale mai multor indivizi izolaţi (...), î trebuie să adopte metode «strict» individualiste". .Boudon confirmă: „Acţiunea
unui individ se desfăşoară [totdeauna înlăuntrul unui sistem de constrângeri mai tult sau mai puţin clar definite,
mai mult sau mai puţin ansparente, mai mult sau mai puţin riguroase". Acţiunile ementare nu sunt nici produsul
unei libertăţi absolute şi Lei consecinţa mecanică a socializării. Fie. Rezultînd din 3uă sisteme care fac uz de forţă, ce
parte determinantă ebuie să imputăm fiecăruia dintre ele? întrucât o anumită bertate de alegere constituie baza
vieţii private, de la ce voare trebuie să pornească aprecierea noastră?
:E IZVOARE?
are locuri ale memoriei?
nde se află „locurile memoriei" vieţii noastre private? irnale intime, corespondenţă, autobiografii, memorii? :voare
pletorice, lacunare, indispensabile, deseori doielnice. Să ne gândim la câteva texte celebre: la acel 'emorial din Sfânta
Elena (cartea cea mai citită în secolul XlX-lea, se spune), în care contele de Las Cases pretinde i reproduce cuvintele
împăratului, Memorii de dincolo ? mormânt, Memoriile generalului de Gaulle. In aceeaşi ăsură, texte pasionante,
pline de amintiri reconstituie, arcate toate cu pecetea amneziei voluntare, a grijii de şi construi o poză pentru
posteritate, enunţuri plăsmuite, ire ne informează mai curând despre mecanismele îranoice decât despre istoria
trăită. Şi confidenţele :eraţilor, Gide, Genet, Leiris? A îndrăznit oare vreunul i-şi aştearnă pe hârtie viaţa privată fără
a trece sub tăcere iele lucruri, fără exhibiţionism? Fără a da înapoi în faţa lor mărturisiri ce implică o terţă persoană,
cu riscul unor presalii? Nimeni, credem noi. Deoarece ceea ce nu ebuie spus nu înseamnă numai ceea ce codul civil
mdamnă la tăcere. Acest ce nu trebuie spus ţine în egală ăsură şi de actul de a scrie, „traducere" aproximativă ce
irăceşte „viaţa interioară".
130

Legea, paznică a secretului


Vrea istoricul să scotocească prin arhivele private pentru a extrage din ele unele texte ce nu fuseseră destinate
publicării? Se loveşte de lege, paznică a intimităţii. Legea din 3 ianuarie 1979 şi decretul din 3 decembrie 1979 au
stabilit unele reguli în ceea ce priveşte cercetarea arhivelor: răstimpul de treizeci de ani pentru comunicarea
arhivelor publice a fost ridicat la şaizeci, o sută, o sută douăzeci şi chiar la o sută cincizeci, după importanţa pe care
dreptul o acordă secretului ce se bucură de ocrotirea acestuia. Administraţia Arhivelor, pentru „a servi cercetarea"
are latitudinea să scurteze acest răstimp, neschimbat rămânând însă răstimpul de o sută de ani care protejează
„informaţiile individuale ce privesc viaţa personală şi familială şi faptele şi comportamentele de ordin privat" (art.7
din legea promulgată la 3 ianuarie 1979). Răstimp extins până la o sută cincizeci de ani atunci când informaţiile se
vădesc a avea un „caracter medical". Legea din 17 iulie 1970 stipulează că „fiecare om are dreptul să i se respecte
viaţa privată". „Istoricul să nu se refere niciodată la viaţa privată a celor aflaţi în viaţă! (...). Dreptul veghează asupra
legăturilor noastre de dragoste, asupra necazurilor, viciilor, bolilor, maniilor, a caselor, a imaginii noastre, a tot ceea
ce se numeşte intimitatea noastră (...). Şi autorizează judecătorul să distrugă un document sau să oprească o lucrare
(...). Cel mort nu este cu totul mort dacă are moştenitori (...). Potrivit termenilor articolului 34 al legii din 29 iulie
1881, ofensa adusă memoriei unui mort poate constitui un delict penal de defăimare sau de injurie (...). La 14
octombrie 1970, tribunalul din Paris amintea că «drepturile istoricului» nu se puteau opune drepturilor
moştenitorilor unui admirator al Sarei Bernhardt, acuzat în mod imprudent de-a o fi violat pe ilustra tragediană (...).
Atunci cum să scrii istoria? Judecătorul e cel care arbitrează conflictul dintre drept şi istorie"1
Formidabilul corpus constituit din INSEE sau de INED, anchetele institutelor de sondaj, CREP, CERC, CORDES etc,
ne oferă un mare număr de date. Pe care le-am folosit relativ în mică măsură, în primul rând pentru ca, publicate
fiind, ele pot fi consultate; apoi, deoarece am optat, în mod hotărât, să problematizăm mai curând decât să repetăm
ceea ce s-a mai spus; în sfârşit, datorită unor raţiuni epistemologice: anchetele respective clasează tuncţii, statistici
fiscale, iar pe noi ne interesează doar Persoanele.
131

Who's Who şi lucrurile despre care nu se vorbeşte

57
Who's Whol oferă un bun exemplu privind o sursă foarte aproximativă - dar semnificativă - în care ne este divulgat
tot ceea ce poate fi destăinuit, recunoscut drept „moral", aşadar legitim, din viaţa privată, dar în care ceea ce nu
poate fi destăinuit - de la ceea ce e regretabil la ceea ce e ruşinos - e trecut sub tăcere. Ne sunt astfel aduse la
cunoştinţă diferitele poziţii sociale concomitent sau succesiv ocupate de membrii acestei „elite" preconstituite din
punct de vedere social şi ideologic, dar nu ni se spune nimic despre strategiile folosite pentru a le cuceri, a le spori
importanţa, a le păstra. Aflăm de aici că domnul X a fost numit consilier tehnic sau şef de cabinet al cutărui
ministru, apoi desemnat să facă parte din Consiliul de Stat sau din Curtea de Conturi, dar nimic nu ne este
dezvăluit în legătură cu această promovare, nimic din ceea ce revine unui merit excepţional (studii superioare,
experienţă etc), unei vocaţii dezinteresate în serviciul statului perceput ca marele ordonator al solidarităţii naţionale
sau unei strategii carieristice marcate de oportunism. Biografia unui asemenea absolvent al Scolii naţionale de
administraţie citită în anuare sau în Who's Who'? nu ne spune cum, graţie cărui fapt, a ştiut să-şi chivernisească acel
capital obţinut din diplome pentru a transforma - în sensul sportiv al termenului - succesele sale postşcolare într-o
performanţă socială. Bariera privatului se opune investigaţiei noastre. Putem umple un ordonator cu datele
colectate din acest tip de corpus, elabora un program subtil, multiplica selecţionările, maşina însă nu poate prelucra
decât materialul cu care a fost alimentată. Bineînţeles, reuşita socială este atât produsul unui sistem necontrolat, cât
şi cel al unei voinţe exprese de a câştiga. Nu e o ruşine să te tragi din nişte părinţi posesori a numeroase demnităţi,
deţinători ai unui triplu capital social, economic şi cultural, să fi urmat cursurile unui „liceu renumit", să fi ştiut sau
să fi putut alege „potrivita clasă preparatoare"; totuşi, acestea sunt lucruri care nu se spun, din teama de a nu
minimaliza „meritul" personal în ochii celorlalţi. Tot astfel, căsătoria a fost totdeauna socotită ca fiind consecinţa
unei alegeri dictate de inimă, în vreme ce preselectia soţiei potenţiale a fost efectuată potrivit principiilor sistemului
respectiv. Pe scenă se perindă, trufaşi, cei care au reuşit. Culisele păstrează secretele acestor promovări. în
învăţământul
132

universitar, pentru „a ajunge", odată ales „patronul potrivit" (prea tânăr, relaţiile acestuia se vădesc insuficiente;
prea bătrân, îl pândeşte pensionarea), se cuvine să fii membru în comitetul de lectură al unei reviste „ştiinţifice".
Vorbind despre lucrările celorlalţi înseamnă a-i incita pe aceştia să vorbească despre ale tale. Apoi să îngrijeşti o
colecţie. Să publici pentru a fi publicat. Adică să-i încurajezi pe cei mediocri pentru ca să nu-ţi poarte pică şi să nu
încerce să-ţi ia locul. Cine va îndrăzni să spună că un anumit tip de mediocritate poate fi un factor pozitiv într-o
strategie carieristă? Am vorbit despre lucrurile acestea mai înainte: istoria-povestire este istoria rezultatelor, nu cea
a evoluţiilor. Cum să le cunoşti pe acestea? Datorită indiscreţiilor? Dar sunt oare fără pată aceşti oameni indiscreţi?
Adesea nişte rataţi, acriţi, aceştia scotocesc, găsesc, dezvăluie şi fac caz de moralitate deoarece n-au ştiut să găsească
ei înşişi drumul unei imoralităţi eficace, ca să spunem aşa, a realismului.
„Cine te-a făcut duce? Cine te-a făcut rege?". Regii şi ducii păstrează legea tăcerii. Istoricul nu are de ce să se arate
indignat. El constată. Max Weber vedea în birocraţie (cuvânt pe care nu-1 lua în sens peiorativ) o fericită
raţionalizare a funcţionării statului. Funcţionarul, angajat după unele principii universaliste (concurs, titluri etc),
promovat potrivit unor reguli coercitive, independent faţă de superiori, cât şi faţă de subordonaţii săi, el părea să fie
făuritorul unui nou tip de societate, ceea ce numim în mod curent societatea civilă. în Franţa, existenţa acestei
birocraţii nu trebuie să marcheze persistenţa unor legături personale - de prietenie, de obedienţă, de recunoştinţă,
de rudenie - care preexistau la nivelul statului modern şi făceau din clientelism, luat în sensul cel mai larg al
cuvântului, cureaua de transmisie a puterii şi, totodată, vehiculul unei anumite mobilităţi sociale. In ţara noastră,
unde, în mai mare măsură decât în sânul altor naţiuni occidentale, structurile de predominanţă au prioritate faţă de
structurile meritocratice, aceste legături personale persistă, rezistă tuturor sistemelor de selecţie bazate pe
concursuri aparent democratice, se deschid vastului univers al secretului.
UNDE SUNT BANII?
Răspunsul e simplu: peste tot. Dar în vreme ce există numeroase texte si discursuri care abordează sexualitatea
133

(din acest punct de vedere Michel Foucault are dreptate, fie că se vorbeşte despre asemenea subiect, fie că se invocă
o seamă de argumente pentru a nu se vorbi despre el), cele care se referă la bani mai mult îi evocă decât să-i
numească. în aceşti bani omnipotenţi, omniputernici, ce depăşesc timpul şi spaţiul, unii au văzut forma fetişizată a
lui Dumnezeu; alţii l-au perceput pe Dumnezeu drept o simbolizare a banilor. Banul ascuns, banul prezentat în
mod ostentativ, acesta se află acolo unde te aştepţi şi acolo unde nu te aştepţi. Ne întâlnim cu el în toate momentele
vieţii. Naşterea primului copil? Iată apărând moştenitorul patrimoniului. Cea dintâi dragoste? Oricui îi place să se
întâlnească sau nu cu cei (sau cu cele) care fac parte din mediul respectiv: banul discret se intercalează între buzele
tinerilor amanţi. Căsătoria? Echilibrul dintre patrimonii nu se mai contabilizează înaintea notarului, ci se pun în
mişcare o seamă de mecanisme sociale care întreţin confuzia între necesitate şi hazard. Moartea? Feriţi de lacrimile

58
de convenienţă, moştenitorii sunt cu toţii acolo, moştenitorii ale căror mâini apucă deja mânerele coşciugului.
Spectacole mediatice? Bogaţii sunt înfăţişaţi celor săraci pentru a-i îndemna să aibă răbdare, o răbdare care va dura
întreaga lor viaţă. Căci pornind de la bani îmi edific propria MEA identitate: maşina MEA, apartamentul MEU,
reşedinţa MEA secundară, gustul MEU. Enigma bunului-gust este şi enigma conturilor din bancă. Banii etalaţi în
mod ostentativ de „profitorii" primului război mondial; banii camuflaţi de beneficiarii bursei negre; banii care pun
bazele acelor zone ale totalitarismului - deja menţionate - care se află în acord cu regimurile democrate", mafia şi
alte „medii", profituri realizate din prostituţie, din droguri, care se investesc apoi în traficul de arme, generator de
alte profituri. „Scandalul" unor subsocietăţi „alternative" înseamnă această neacceptare a banilor, neacceptare care
întreţine pizma şi vrajba împotriva celor care au luat parte la evenimentele din 1968 şi care stăruie în a gândi
întocmai ca Sfântul Ioan Gură de Aur: Pecunis pecuniara non parit. Năzuind să înlocuiască banii cu virtutea,
socialismul se condamnă la moarte... sau la ficţiune.
Pentru Thiers, Guizot, Tocqueville, soluţia problemei sociale consta în accesul celor săraci la proprietate, împotriva
lui Marx, istoria le-a dat acestora dreptate. Jumătate din familiile franceze - indiferent de categoria lor
socioprofesională - sunt proprietarele domiciliului lor principal; mai mult de 80% posedă o maşină; toate - sau
134

aproape toate - au un televizor. Această triadă a modernităţii - cu tot decalajul dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci
- asigură pacea socială! în această Franţă în care ultima revoluţie privind structurile a avut loc cu două secole în
urmă, de îndată ce apar unele „agitaţii populare" {Liberation, mai 1958, mai 1968), oamenii se amuză prefăcându-se
înfricoşaţi şi punând întrebarea rituală: „Avem de-a face cu o situaţie revoluţionară?". Ca să se liniştească. Potrivit
unui sondaj din 1947, citat de Zeldin, la întrebarea: „Care e lucrul cel mai de preţ din viaţă?", 1% din bărbaţi şi 5%
din femei au răspuns: „dragostea"; 47% din bărbaţi şi 38% din femei: „banii". Ce trebuie făcut pentru a-ţi păstra, ce
trebuie făcut pentru a-ţi „fructifica" banii? Primul război mondial, declanşând o inflaţie continuă, a perturbat
regulile jocului. Făcându-şi iluzii în legătură cu o probabilă revenire la situaţia e'x ante, francezul a subscris la
împrumuturile neindexate, a tezaurizat, apoi s-a adaptat, alegând bunurile imobiliare, acţiunile, polul de aur,
potrivit incertitudinilor de ultimă oră. în urma unei anchete efectuate în 1953, reiese că 72% dintre francezi cred că
terenurile, imobilele, aurul, bijuteriile si tablourile constituie investiţiile cele mai sigure, iar Î6% optează pentru
valorile mobiliare.
Decesele sunt acelea care dau deseori la iveală legătura dintre bani şi familie, obligând-o pe aceasta din urmă să
recurgă la un personaj public, care este judecătorul. Să ne imaginăm cazul unui bătrân şi foarte bogat domn, fără
urmaşi rezervatari, care-şi lasă toată averea unei persoane necunoscute de familie, deşi are nepoţi şi nepoate.
Aceştia nu pot decât să atace testamentul făcând dovada că el a fost întocmit de către un de cujus* pe când nu se
afla „în deplinătatea facultăţilor sale mintale". Această expresie figurează în Codul civil, dar e vagă. Dacă acest de
cujus suferea de o „incapacitate majoră", atunci totul va fi rezolvat de către consiliul de curatelă. Dar problema se
complică datorită conceptului de „interval de luciditate", în multe maladii mintale (ca în cea denumită maniaco-de-
presivă), bolnavul este când „cu mintea limpede", când nu. Testamentul a fost întocmit si semnat după toate
regulile în cursul unui „interval de luciditate"? De răspunsul acesta depinde şi validitatea actului. Se înţelege că
punerea în aplicare a probei nu este simplă, deoarece cu această ocazie legăturile de familie, până atunci aparent
solide, fac explozie: avem de-a face cu suprimarea secretului, se trece din sfera privatului în cea publică.
*Defunct a cărui succesiune rămâne deschisă.
I3S

VIAŢA PRIVATĂ, STATUL Şl DREPTUL Libertatea este produsul unei reglementări?


In textele legislative, sintagma „viaţă privată" este folosită fără a fi definită şi fără referinţă, ca şi cum ar include în
sine însăşi evidenţa sensului. Articolul 9 din Codul civil: „Fiecare om are dreptul să i se respecte viaţa privată".
Articolul 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa privată şi
familială, domiciliul şi corespondenţa". Articolul 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului: „Nimeni nu va
deveni obiectul imixtiunilor arbitrare în viaţa sa privată, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici al unor
prejudicii aduse onoarei şi reputaţiei sale". Ambiguitate a cuvântului „privat" pe care dicţionarul Robert îl defineşte
în mod naiv ca fiind locul „unde nu are acces publicul". Dar un anumit public are totuşi acces în incinta „privată" a
cazinourilor, în „cabinetele private" ale sex-shops-uxilor, în closetele denumite odinioară „prives". „Sub Ies prives
destinate domnişoarelor ce servesc în magazin se află Ies prives destinate clienţilor" (Bon Marche, 1871). Si, invers,
vizitele pe care le fac bărbaţii onorabili femeilor „publice" nu aparţin oare vieţii lor private? Părinţii care-şi conduc
copilul într-o „şcoală privată" aflată sub contract de asociere ştiu foarte bine că cel care plăteşte profesorii şi suportă
cheltuielile care privesc funcţionarea acesteia este contribuabilul (şi ei înşişi, potrivit părţii care le revine). Toată
lumea protestează împotriva taxelor obligatorii, considerate excesive, dar nimeni nu refuză plata lor. Acestui stat
criticat şi solicitat fără încetare, Tocqueville i-a conturat profilul, care e valabil şi astăzi.

59
„Dacă statul e puternic, el ne copleşeşte; dacă e slab, pierim" (P. Valery).,,într-o societate a cărei complexitate se
traduce în mod inevitabil prin tensiuni, statul apare ca unica forţă capabilă să facă ordine" (G.Burdeau). Intervenţia
crescândă a statului este consecinţa complexităţii tot mai vădite a existenţei sociale. Sub Ludovic al XlV-lea,
nimănui nu-i păsa de sănătatea oamenilor. Proiecţia bătrânilor, a femeilor şi a copiilor nu interesa aparatul de stat.
Biserica, deşi luase asupra ei această sarcină, era preocupată mai mult de salvarea acestora după moarte decât de
nivelul lor real de viaţă. Prin preoţii şi vicarii ei, prezenţi pretutindeni, Biserica exercita un control social asupra
vieţii private a tuturor enoriaşilor. Departe de Versailles, nu mai era nici un fel
136

de stat. Astfel, „liberalismul" era inexistent. Biserica îşi exercita excesiva ei supraveghere asupra faptelor şi asupra
intenţiilor (confesiunea). Dovadă că un sistem poate fi. dacă nu totalitar, cel puţin totalizant, atunci când statul este
slab. In Franţa, statul fiind acuzat de imperialism şi, totodată, de laxism, se cuvine să analizăm această contradicţie.
Legea din 17 iulie 1970 privitoare la dreptul individului de a i se respecta viaţa privată interzice interceptarea
convorbirilor telefonice şi fotografierea fără ştirea persoanei în cauză. în acelaşi timp, o opinie publică din ce în ce
mai speriată, aşadar represivă, în marea ei majoritate favorabilă pedepsei cu moartea, reclamă anchete temeinice cu
privire la criminalii potenţiali. Dar cum să efectuezi asemenea anchete fără să recurgi la convorbirile telefonice şi la
fotografiile pe care legea pretinde că le-ar interzice? Legea din 7 iunie 1951, instituind un Comitet pentru
coordonarea anchetelor statistice a serviciilor publice, stipulează, în articolul 7, că persoanele interogate au obligaţia
să răspundă cu toată exactitatea şi în răstimpul fixat. Imixtiune de neadmis în viaţa privată, proclamă sufletele
sensibile, aceleaşi care, în numele democraţiei, doresc ca „statul francez" să fie în permanenţă transparent. In
privinţa copiilor maltrataţi, opinia publică denunţă tăcerea laşă a vecinilor şi pasivitatea autorităţilor. Articolul 8 al
legii din 25 martie 1951 conferă judecătorului respectiv dreptul de a ancheta cazul. Cine poate reclama asemenea
anchete? Denunţul, zvonul public, profesorii care au posibilitatea să observe unele răni pe corpul elevilor. După
care urmează o investigaţie în domeniul familial, investigaţie considerată ca un atentat la viaţa privată, dar care,
salvând copilul de la chinuri, îi va îngădui să scape din mâinile tatălui bătăuş şi ale cotoroanţei complice conform
articolului 312 din Codul penal care îngrădeşte natura măsurilor disciplinare lăsate la latitudinea părinţilor. „Pe
vremea mea, copilăria însemna palme", spunea Celine. Generalul de Gaulle e cel care a creat un Minister al
Afacerilor Culturale. Au urmat apoi ministerele (sau secretariatele de stat) Timpului liber, Concediilor, Mediului
etc. Restrângeri ale spaţiului vieţii private sau răspuns dat unei speranţe? Dacă un individ vrea să se distrugă prin
consumarea drogurilor, cu ce drept este el împiedicat dacă nu tulbură ordinea publică? Cetăţenii cei mai alergici la
încălcările comise de stat cer, nu într-o mică măsură, o nemiloasă luptă împotriva traficanţilor. Sinuciderea, care nu
e nici crimă şi nici delict, nu constituie oare punctul culminant al vieţii
137

private? Interdicţia de a munci înainte de şaisprezece ani şi după şaizeci şi cinci nu înseamnă violarea vieţii private
sau protecţia copiilor şi a bătrânilor? Legiferarea întreruperii voluntare a sarcinii ameninţă sau ocroteşte viaţa
privată? Spitalizarea la domiciliu satisface megalomania tentaculară a aparatului de stat, prin intermediul
Asigurărilor sociale, sau răspunde apelului bolnavului? Obligativitatea centurii de siguranţă sau a căştii pentru
motociclişti, să fie oare o inadmisibilă ingerinţă a forţei publice? Dar cine suportă cheltuielile ce se fac cu cei
accidentaţi pe şosele? Asigurările sociale, adică toată lumea. Oricine candidează pentru un post în învăţământ
trebuie să prezinte o copie după cazierul judiciar şi să se supună unui examen medical. Un atentat la viaţa privată?
Desigur. Dar părinţii elevilor ar accepta oare un profesor care a fost condamnat la o pedeapsă aflictivă şi infamantă,
sau e bolnav de SIDA? Controalele fiscale provoacă o indignare uşor de înţeles, având în vedere drepturile de
investigare pe care le deţin organele de control. Dar există oare altă modalitate pentru a demasca frauda fiscală,
evaluată la a zecea parte din veniturile statului?
Există nenumărate decizii şi acţiuni ce vizează extinderea domeniului vieţii private şi implicând, de o manieră
implicită, apelul la lege. Automobilul rămâne simbolul libertăţii individuale: care-ţi permite să nu ţii seama de
orarele trenurilor şi ale avioanelor, să te duci unde vrei şi care este, din punct de vedere juridic, un loc privat. Dar o
dată cu obţinerea acestuia îţi revine obligaţia de a te supune mai multor constrângeri juridice: permis de conducere,
asigurare, chitanţă pentru plata impozitelor legale, respectarea normelor de circulaţie pe drumurile publice etc.
Orice francez visează să aibă o locuinţă, de preferat o casă (mai înainte se spunea un pavilion). Politica dusă de stat
a înlesnit, în mod sistematic, accesul Ia proprietate. Cine a deplâns asemenea iniţiativă? Amploarea protecţiei
sociale a permis trecerea de la familia-trib la familia-nucleu. Persoanele în vârstă, adăpostite odinioară în casa
copiilor lor, au fost expediate în vechea lor solitudine. încadrată de triada modernităţii - casă, maşină, televizor -,
familia-nucleu îşi poate duce existenţa ei secretă. Impozitele şi taxele obligatorii, atât de denigrate, sunt tocmai cele
care garantează securitatea acesteia. Apare neînţelegerea în sânul familiei ? Soţii hotărăsc să divorţeze, să facă

60
aşadar apel la justiţie pentru a rezolva o problemă privată. Până la promulgarea legii din 1975, divorţul fiind legat
de noţiunea de culpă,
138

procedura implica anchete, investigaţii etc. Divorţul prin consimţământ mutual a limitat cercetările, fără a suprima
totuşi pronunţarea hotărârii judecătoreşti, un act public. Dacă s-ar suprima această hotărâre, ar însemna să se revină
la repudiere, şi atunci cine ar mai hotărî cui să se încredinţeze creşterea copiilor, soluţionarea problemelor
pecuniare legate de lichidarea bunurilor comune? Viaţa privată nu poate propăşi decât într-un climat de siguranţă
şi cine poate garanta asemenea lucru dacă nu aparatul de stat? Toată lumea condamnă continua creştere a
numărului funcţionarilor incompetenţi, bugetivori etc, reclamând în acelaşi timp tot mai mulţi poliţişti. Trebuie să
amintim oare că nu magistraţii fac legile, ci reprezentanţii aleşi ai naţiunii? Veşnic limitată, imaginaţia legislatorului
nu poate prevedea diversitatea litigiilor. Atunci, jurisprudenţa devine lege. Judecătorul nu se mai mulţumeşte s-o
aplice, ci o face.
Opinia publică se teme - fără s-o mărturisească - de ceea ce se află în afara unui cadru juridic. Aşa după cum se vede
atunci când este vorba de bandele de tineri. Şi nu întâmplător au fost acestea ţinta legii „antispărgător'ilor" şi, într-o
mare măsură, a legii „securitate şi libertate". De multă vreme, tinerii sunt stimulaţi să se regrupeze în sânul unui
cadru juridic, fie că e vorba de cercetaşii de ieri, sau de Casele tineretului şi ale culturii de astăzi. Primăriile se
preocupă de construirea unor centre de ajutorare a tinerilor, pentru a-i „încercui", cu tot ceea ce cuvântul acesta lasă
să se subînţeleagă în materie de supraveghere. Se critică întotdeauna planurile care prevăd ocuparea solului. Si ce
furie îl mai apucă pe un proprietar oarecare când vede ridicându-se în faţa casei sale o clădire care-1 împiedică să
mai vadă soarele! Legea din 22 iulie 1960 prevede crearea parcurilor naţionale. Şi, numaidecât proteste. Totuşi,
multora le place să rătăcească prin aceste locuri ocrotite. Şi creşterea imediată a preţului terenurilor situate la
periferie n-a făcut decât victime. Durkheim nu greşea atunci când afirma că „libertatea este produsul unei
reglementări".

Câinele e un copil sau un bun mobil?


Faptul că oamenii apelează la judecător e consecinţa incapacităţii lor de a rezolva conflictele legate de viaţa lor
privată. Şi nu aparatul judiciar e cel care se insinuează în intimitatea oamenilor, ci bărbaţii şi femeile sunt cei care-1
imploră să intre în casa lor, să se uite în patul lor.
139

Pentru a ilustra această afirmaţie - şi a-1 amuza pe cititor - vom da câteva exemple. In ziua de 22 ianuarie a anului
1982, judecătorul însărcinat cu rezolvarea litigiilor matrimoniale de la tribunalul din Meaux emite o ordonanţă de
reconciliere, hotărând că fiecare dintre soţi îşi va păstra obiectele personale şi că soţiei îi va fi redat câinele ce-i
aparţinea. Soţul, M. G., cere să beneficieze, în legătură cu acest câine, de „dreptul de a-1 vizita şi de a-1 găzdui în
primul şi al treilea sfârşit de săptămână din fiecare lună, ca şi în diversele perioade ale vacanţelor şcolare". Cererea
fiindu-i respinsă, M. G. face apel. Pe data de 11 ianuarie a anului 1983, Curtea de Apel din Paris îi respinge cererea
pentru a doua oară, considerând că articolul 254 din Codul civil care se ocupa de legislaţia copilului nu se poate
aplica unui câine. într-adevăr, dacă, printr-o extensiune considerată abuzivă, s-ar asimila, din punctul de vedere al
dreptului civil, un câine unui copil, articolul 357 din Codul penal, ce condamnă delictul de neprezentare a
minorului, s-ar aplica şi câinelui, un soţ ar putea fi condamnat pentru neprezentarea acestuia. Rămâne o întrebare
lăsată fără_răspuns: ce este, din punct de vedere juridic, un câine? în mod implicit, Curtea răspunde: un „bun
mobil", deoarece pierderea de folosinţă a unui animal de agrement nu antrenează pentru persoana în indiviziune
care este păgubită de acest animal nici un fel de cheltuială corelativă (Gazette du Palais, 26 ianuarie 1983).
Scumpele bijuterii
„Relaţiile de dragoste încep cu şampanie şi se sfârşesc cu ceai de muşeţel", spunea Talleyrand. Dar ele sfârşesc, în
egală măsură, şi în faţa tribunalelor atunci când e vorba de bani. într-o Antologie a sordidului, care va trebui scrisă
la un moment dat, bijuteriile de familie vor ocupa un loc de frunte. La 22 februarie 1983, prima instanţă civilă a
Curţii de Casaţie hotărăşte „că o curte de apel nu poate fi învinuită de a fi condamnat o soţie divorţată să restituie
soacrei sale inelul pe care îl primise de la aceasta în ziua logodnei, dat fiind că, în baza unor scrisori, această curte a
(...) estimat fără drept de apel că persoana interesată avusese cunoştinţă de faptul că trebuia să înapoieze bijuteria
celei de la care o primise atunci când intrase într-o familie din care nu mai avea să facă parte". într-a¬devăr,
viitoarea noră (pe atunci logodnică) se angajase în scris să restituie inelul în caz de divorţ, ipoteză pe care

61
140

nici n-o luase, bineînţeles, în seamă în ajunul căsătoriei (Gazette du Palais, 9-10, decembrie 1983). La 23 martie 1983,
prima instanţă civilă a Curţii de Casaţie confirmă hotărârea prin care judecătorii Curţii de Apel hotărau că o femeie
divorţată era obligată să restituie bijuteriile de familie ale soţului său, sub motiv că era vorba de nişte „bijuterii de
familie". Sentinţa de divorţ fusese pronunţată la treizeci de ani de la căsătorie. In aceste trei decenii, soţia purtase
aşadar aceste bijuterii; ea e cea care a făcut recurs, dar recursul a fost respins. Prin această respingere, Curtea a
consacrat noţiunea de „bijuterii de familie", confirmând jurisprudenţa afacerii La Rochefoucauld, care, la sfârşitul
unei proceduri de şapte ani (1954-1961), s-a încheiat prin obligaţia care-i revenea nurorii, după divorţ, să restituie
numitele bijuterii pe care le primise „sub titlul de folosinţă limitată şi nu de dar". Aceste două hotărâri, din 1961 şi
1983, sunt aşadar în deplină concordanţă. Că bijuteria de familie e un bun mobil - ca şi câinele - e cât se poate de
evident, dar care e deosebirea dintre aceasta şi alte bijuterii? Bijuteria de familie nu e nici un dar de folosinţă, care,
potrivit articolului 852 din Codul civil, nu aduce nici un venit, şi nici o amintire de familie, căreia jurisprudenţa îi
atribuie o „considerabilă valoare morală", reducând la zero valoarea sa pecuniară (care ar putea să nu fie nulă).
Pentru ca o bijuterie să poată fi „de familie" trebuie să aibă o „valoare ceremonială", să conţină un element
ostentativ, să nu fie aşadar lipsită de valoare. „Bijuteria de care se ocupă dreptul are aşadar ca primă caracteristică
faptul că e un bun preţios" (decanul Carbonnier, Recueil Dalloz-Sirey, 1984). '
Curtea de Casaţie îşi pune ochelarii
Concedierile care au drept motiv viaţa privată a salariatulu prilejuiesc o amplă jurisprudenţa, nuanţată şi adesea
contradictorie. Vom da câteva exemple edificatoare. O salariată ocupă funcţia de psiholog într-un aşezământ pentru
copii şi adolescenţi cu diverse probleme. Divorţată fiind, aceasta trăieşte ca soţ şi soţie cu directorul aşezământului,
membru al unui ordin religios. Dezlegat de legămintele sale, acesta se căsătoreşte cu tânăra femeie şi demisionează
din funcţia pe care o deţinea în aşezământ. Noul director, un laic, o concediază pe femeie, considerând că purtarea
acesteia este „în contradicţie cu obiectivele aşezământului". Curtea de Apel nu e de acord
HI

cu el şi consideră concedierea ca abuzivă pe motiv că aşezământul nu mai e o creaţie catolică şi că faptele care i se
reproşează salariatei respective „nu aduseseră nici o perturbaţie de ordin profesional". Secţia socială a Curţii de
Casaţie respinge recursul care fusese făcut împotriva sentinţei respective (citat în Le Bulletin du dictionnaire
permanent social, 22 martie 1985). Intrată în serviciul unei societăţi în 1973, o salariată este concediată în 1976 sub
motiv că întreţine anumite legături cu unul din şefii săi ierarhici. Patronul pretinde că a luat asemenea măsuri „fără
a aştepta izbucnirea unui scandal ca să pună capăt unei situaţii ce ar fi avut drept rezultat apariţia, între membrii
pesonalului, a unui comportament ce putea implica un climat de delăsare uşor transmisibil datorită exemplului".
Curtea de Casaţie, considerând că nu fuseseră dovedite nici scandalul şi nici prejudiciul, a apreciat că această
„concediere nu are o cauză reală şi serioasă" (30 martie 1982). Enciclopedia Dalloz oferă numeroase exemple de
concedieri considerate abuzive de către tribunale deoarece au atentat la libertatea muncitorului în viaţa sa privată.
Iată şi câteva din cazurile respective: concedierea, de către tatăl patron, a fiului său care refuză să-şi părăsească soţia
(8 iulie 1960), concedierea unui salariat în urma divorţului de nepoata directorului general ( 5 aprilie 1965), refuzul
unei salariate de a-şi schimba pieptănătura, machiajul şi ochelarii (Poitiers, 14 noiembrie 1973), nedeclararea de
către un salariat, în momentul angajării, că era preot şi trăia ca orice muncitor (17 octombrie 1973), recăsătorirea
unei institutoare divorţate dintr-o instituţie catolică (17 octombrie 1975), geranta-salariată care încercase să se
sinucidă, fără ca renumele şi bunul mers al magazinului să fi suferit din pricina aceasta etc.
Şi invers, jurisprudenţa consideră în general drept „cauză reală şi serioasă" motivul concedierii unui salariat
datorită nepotrivirii de caracter cu directorul societăţii, ceea ce face ca activitatea instituţiei să devină imposibilă, în
cazul acesta, sarcina de a-şi forma o convingere şi de a o motiva fără ca dovada de culpabilitate sa-i revină
patronului cade în sarcina judecătorilor (26 mai 1981). Să ne oprim asupra a două cazuri mai deosebite. O tânără
femeie trăieşte ca soţ şi soţie cu un farmacist, pe care la început îl ajută în mod benevol, apoi devine salariata
acestuia, ocupându-se de încasări şi de contabilitate. Concubinajul, care durase mai mulţi ani, ia sfârşit. Farmacistul
îşi concediază salariata, care reclamă o seamă de despăgubiri în urma „concedierii fără cauză reală şi
142

serioasă". Curtea de Apel respinge cererea acesteia considerând că „sistarea relaţiilor personale între cei doi
interesaţi avea consecinţe asupra relaţiilor de muncă, relaţii care necesitau, având în vedere natura funcţiilor şi cea a
întreprinderii, o încredere mutuală care nu mai exista" (29 noiembrie 1984). Al doilea caz: după doi ani petrecuţi în
serviciul unei societăţi, un şofer, în pofida unor repetate avertismente, refuză să poarte tot timpul ochelari atunci
când conduce vehiculele întreprinderii, cu toate că valabilitatea permisului său de conducere a camioanelor
depindea de purtarea unor ochelari de rectificare a vederii. Patronul ia într-o zi hotărârea să-1 concedieze pe loc.

62
Curtea de Apel socoate că această concediere e justificată, ca şi absenţa preavizului. Curtea de Casaţie confirmă
verdictul, deoarece „refuzul reclamantului nu-i mai permitea patronului să-i încredinţeze, nici chiar pe durata
preavizului, funcţia de şofer pentru îndeplinirea căreia fusese angajat"(22 iulie J982). Respingerea recursului
deschide porţile fanteziei: de ce refuza şoferul în cauză să poarte ochelari? Pentru că timp de doi ani condusese, se
pare, fără a provoca vreun accident, îi erau oare indispensabili? Dacă nu, atunci din ce pricină medicii s-au arătat
atât de categorici ? Ce forţe au incitat acest şofer să persevereze într-o acţiune care 1-a dus, spre paguba lui, până la
secţia socială a Curţii de Casaţie? Jorge Luis Borges sau Marguerite Duras ar fi imaginat ceva ce se evită a se spune
în acest scenariu.
Un homosexual e mai greu identificabil decât un preot
Motivaţiile procesomanilor îl lasă perplex pe istoric, deoarece „indiciul" este judecata, iar aceasta e rezultanta. Un
grup de homosexuali îl acuză de calomnie pe episcopul din N. pentru a fi făcut următoarea declaraţie: „îi respect pe
homosexuali în calitatea lor de infirmi. Dar dacă ei vor să-şi transforme infirmitatea în sănătate, trebuie să declar că
nu sunt de acord". Tribunalul din Strasbourg declară drept „inadmisibile" acţiunile intentate de părţile civile.
Cererile reclamanţilor sunt respinse, iar ei condamnaţi să plătească episcopului o despăgubire de 20 000 de'franci
(30 noiembrie 1982). Curtea de Apel din Colmar confirmă prin punctele următoare: „Părţile civile (...) nu au
prezentat proba care le dădea suficientă mdreptăţire pentru a se expune riscului unui prejudiciu
143

personal; că într-adevăr identificarea lor nu a făcut posibilă, prin declaraţiile generale incriminate, că un
homosexual nu este identificabil de către public aşa cum este preotul unei parohii anume (...); că numai el singur
poate să-şi dezvăluie condiţia, ştiindu-se că aceasta este considerată ca fiind anormală de o mare parte din public şi
că în asemenea condiţii el trebuie să-şi asume consecinţele fără a putea reproşa acuzatului că ar fi autorul unei atare
identificări" (27 iunie 1983).

Curtea de Casaţie somată să judece morţii


Judecătorul este somat să se amestece chiar şi atunci când este vorba de o sinucidere, actul cel mai secret al vieţii
private. în ziua de 15 iunie 1978, un şofer se spânzură în camionul său în timpul orelor de lucru. Refuzând să
considere că este vorba de un „accident de muncă", judecătorii Curţii de Apel subliniază faptul că sinucigaşul nu
avea nici o problemă de natură profesională; că dădea impresia că ar fi pe deplin sănătos; că părea să fi avut unele
probleme sentimentale susceptibile să-i explice gestul. Fără a tăgădui „prezumţia de imputabilitate" de care
beneficia văduva defunctului - „accidentul" survenise la locul şi în timpul orelor de serviciu -, aceşti judecători au
avizat că actul e „bine gândit şi voluntar, cu totul străin activităţii depuse în ziua respectivă". Curtea de Casaţie
confirmă hotărârea acestora {Legislation sociale, nr.5285, 31 ianuarie 1983 - D 344). Victimă, în ziua de 21 iulie 1977,
a unui accident de muncă în urma căruia rămâne cu o incapacitate permanentă de 5%, un bărbat se sinucide la 4
aprilie 1978. Judecătorii Tribunalului de urgenţă, apoi cei de Ia Curtea de Apel acordă văduvei sale o „rentă de soţ
supravieţuitor", considerând că accidentul anterior de lucru a fost cauza sinuciderii. Văduva, declarând că victima
fusese deosebit de afectată de moartea mai multor membri ai familiei sale, Asigurările sociale, socotind că raportul
de cauzalitate dintre accident şi sinucidere fusese stabilit, face recurs, dar Curtea de Casaţie confirmă temeiul
deciziei judecătorilor de la Curtea de Apel, subliniind faptul că „cel în cauză fusese grav afectat în urma
accidentului său anterior, după care urmase o lungă perioadă de întrerupere a lucrului, ceea ce antrenase o
diminuare a capacităţilor sale psihice şi profesionale şi îi provocase o gravă şi progresivă depresiune nervoasă care

144

a stat la originea sinuciderii; că, de fapt, accidentul de muncă survenit înainte fusese cauza generatoare a
disperatului act săvârşit de salariat" (Legislation sociale, nr.5 285, 31 ianuarie 1983-D 344).
Departe de a pune capăt combativităţii procesomanilor, decesul o poate chiar suscita. Un om este „împărţit" între
familia sa legitimă (soţia, de care nu e divorţat, copiii cu care întreţine relaţii neîntrerupte) şi amanta sa, cu care
trăieşte de mai mulţi ani. La moartea sa, acesta e înhumat în cavoul familiei. Amanta cere exhumarea şi
reînhumarea acestuia într-un loc ales de ea. Cererea acesteia este respinsă, judecătorii fondului problemei
considerând că, în absenţa unor ultime şi ferme dorinţe ale defunctului, lor le revine sarcina de a aprecia alegerea
mormântului, că trebuie să li se dea prioritate copiilor în calitatea lor de reprezentanţi legitimi, protejaţi de lege, şi
că „în plus", respectul şi liniştea datorate celor plecaţi dintre cei vii s-ar opune oricărui proiect de exhumare,
rămăşiţele pământeşti odihnindu-se de mai mult de trei ani în cavoul familiei" (Aix-en-Provence, 9 februarie 1983).

63
In dreptul penal, de îndată ce este introdus conceptul de „circumstanţe atenuante", se merge de la delict sau de la
crimă la motivaţiile acesteia, pătrunzându-se astfel în sfera vieţii private. Victor Hugo vorbeşte despre groaza pe
care a încercat-o când 1-a văzut pe călău însemnând, în public, cu fierul roşu, o tânără slujnică deoarece furase o
batistă. Lumea se preocupa prea puţin, în epoca respectivă, de persoana slujnicei, de psihismul ei, de raporturile ei
cu stăpâna casei etc. Efracţie în viaţa privată sau umanizarea justiţiei?
CIL şi Big Brother
Va face oare informatica să se restrângă graniţele privatului? Inter-conexiunea diferitelor fişiere nu mai ridică nici o
problemă tehnică. De acum înainte, Big Brother poate cunoaşte cazierul nostru judiciar, starea sănătăţii noastre,
situaţia militară, călătoriile în străinătate, revistele la care suntem abonaţi etc. Legea din 6 ianuarie 1978, prin care ia
fiinţă Comisia „Informatică şi Libertate" (CIL), asigură protecţia vieţii private, cu o excepţie doar, dar care nu e
lipsită de importanţă: înregistrarea convorbirilor telefonice este autorizată din motive ce

izează „interesul public", conceput tot atât de vag ca şi


ntervalele de luciditate" menţionate în Codul penal sau
i noţiunea „sănătos la minte" din articolul 901 al Codului
vil. La începutul anului 1985, câţiva tineri, manipulân-
î-şi Minitel-ul, au căpătat acces la câteva fişiere socotite
avea, teoretic cel puţin, un caracter strict confidenţial.
ricare ar fi măsurile de precauţie impuse şi controlate
i CIL, programarea acestor informaţii strict confidenţiale
i putea fi descifrată de către tehnicieni. Se vor perfecţiona
stemele de protecţie, dar cei interesaţi îşi vor rafina
îtodele de violare a secretului. Ceea ce e mai rău e sigur?
\, şi din două motive. Să ne gândim Ia armata de
acţionari care va trebui recrutată pentru a extrage masa
date stocate şi a le sintetiza. Chiar şi o decodare
:ctronică bazată pe anumite cuvinte-cheie va lăsa să
ipe unele informaţii. în plus, orice cetăţean care are
:ptul de a consulta dosarele care îl privesc în mod direct
putea să-şi chestioneze în fiecare seară fişierul
srsonal" pentru a verifica - şi, eventual, contesta -
-idicitatea noilor date depuse în timpul zilei respective.
CREŢUL
iţa privată nu ar putea fi aşadar definită drept ceea ce
pă normelor juridice, căsătoria, divorţul, sinuciderea,
umarea, iubirea pentru un câine solicitând intervenţia
ecătorului. Şi atunci despre care viaţă privată este
ba? De cea a unui corsican? A unui alsacian? A unui
rân? A unui adolescent? A unui muncitor? A unui
fesor de la College de France? A unei strip-teaseuse?
n să se reducă această diversitate de situaţii la un enunţ
şi sintetic? Să se facă un montaj de biografii? Si care
?ie alese? Această carte ni se pare cu neputinţă de
izat, cu excepţia cazului în care s-ar găsi un fir
ducător care nu ne va spune totul despre viaţa privată
turor, dar ar permite elaborarea unor ipoteze. Acest fir
ducător este secretul. Nu secretul absolut, care, prin
şi esenţa lui, nu lasă urme, ci frontiera fluctuantă care
inde de timp şi de loc, de ceea ce se poate spune şi de
i ce nu se poate spune. în mod tradiţional, istoria vieţii
ate se reduce la istoria familiei. Noi avem ambiţia să
;m dincolo de această frontieră şi să întocmim o istorie
rsoanei.
146

Cuvântul „secret": etimologie şi polisemie

64
Cuvântul „secret" apare în secolul al XV-lea şi provine din latinescul secretus, participiul trecut al verbului
neregulat secerno, care înseamnă a separa, a pune la o parte2. Secerno este compus din verbul cerno, a tria, a cerne,
şi din prefixul se, care indică separarea. De la cerno derivă discernă, de unde provine verbul a discerne ( de fapt
cenuşiul de negru, ca şi adevărul de minciună sau binele de rău), excerno, din care provine excrement, şi secerno,
care a dat secreţie şi secret. A. Levy conchide că „la originea cuvântului secret se află aşadar operaţia de cernere, al
cărei scop constă în a separa comestibilul de necomestibil, ceea ce e bun de ceea ce e rău. Elementul separator este o
gaură, un orificiu al cărui rol constă în a lăsa să treacă sau a reţine în funcţie de adecvarea sau neadecvarea
obiectului la orificiu". Cernerea ar constitui aşadar „o reprezentare metaforică a funcţiei anale". Secretul, definit ca o
informaţie ascunsă celorlalţi, ar conţine - potrivit aceluiaşi autor - trei semne directoare: informaţia (care poate
include elemente de psihism -gânduri, dorinţe, sentimente -, elemente de comportament - intrigă, reţetă de
fabricaţie -, obiecte materiale ca sertar, uşă, scară etc); disimularea acestei informaţii (refuzul de a comunica,
trecerea ei sub tăcere, minciuna); relaţia cu altcineva care porneşte de la acesta disimulare (ceea ce poate genera
asumarea unei puteri ce se exercită asupra altcuiva: armată secretă, lovitură secretă, agent secret, dosar secret etc).
Nu există cuvânt pentru a indica persoana care deţine un secret. Secretar? El (ea) nu este iniţiat(ă) decât în mod
parţial. Secretor? Acest cuvânt evocă fenomenul de secreţie, aşadar de „trădare" a secretului. Secret este un indiciu
forte, aşa cum o demonstrează o sumară apropiere asociativă. „Violarea" secretului: violatorul e cel care-1 dezvăluie
sau cel care-1 smulge? „A pătrunde" un secret, o altă conotaţie sexuală. A fi „pus la secret" înseamnă a fi încarcerat.
„Divulgarea unui secret conţinut este legată de noţiunea de incontinenţă în expresii ca «a scăpa un secret», «secretul
a transpirat»" (A. Levy). Secretul este aşadar un conţinut care trebuie păstrat: „Cum putem avea pretenţia ca un
altul să ne păstreze secretul dacă noi singuri nu ni-1 putem păstra?" (La Rochefucauld). Secretul este asociat
simţului olfactiv în expresii precum: „a mirosi un secret", „a fi la curent", „a-ţi vârî nasul peste tot", „a descoase pe
cineva", „a descoperi secretul" etc. Este, în
147

egală măsură, legat şi de auz: secretul care se răspândeşte, „e secret ca o lovitură de tun", pentru a indica o persoană
incapabilă să-şi ţină gura. Un „secret de polichenelle" -secretul pe care îl ştie toată lumea nu mai e un secret -, dar
„avoir un polichenelle dans le tiroir" (a avea o jucărioară în sertar) înseamnă ascunderea unei sarcini de către o
femeie, sarcină care, din punct de vedere social, nu poate fi mărturisită. A fi „în secretul" cuiva înseamnă a accepta o
reţea de complicaţii. Dar „a deţine un secret" înseamnă a provoca o ameninţare, a pretinde o declaraţie. Iată motivul
pentru care istoria secretului este legată de cea a torturii. Ideea secretului este de nesuportat pentru cel care nu-1
cunoaşte. Secretul poate fi la fel de insuportabil şi pentru cel care îl deţine şi care se „uşurează" divulgându-1. Cu
toate acestea, secretul conferă putere: un om care ştie multe este şi un om care poate multe, iar poliţia îşi „ţine"
informatorii tocmai datorită faptului că ştie multe despre ei.
Despre „indiscreţie"
Secretul absolut se află în conştiinţa - adică în inconştientul - individului. Aşa că se sustrage întru totul investigaţiei
istoricului. Există însă secrete de familie, secrete aparţinând unor grupuri restrânse, din sat, din cartier, secrete
profesionale şi politice, pe scurt, secrete „împărtăşite". Cuvântul „secret" este aşadar ambiguu, deoarece el indică şi
ceea ce nu se spune absolut niciodată, ca şi un anumit tip de comunicare între iniţiaţi. Când este vorba de un secret
colectiv, istoricul speră să-1 afle fie printr-o „indiscreţie", fie prin folosirea substitutivă a anumitor surse. De pildă,
el va deduce, din comportamentul unui anume individ, apartenenţa la o anumită sectă. „A comunica" - un cuvânt la
modă şi visul timpurilor noastre - nu înseamnă a solicita dezvăluirea secretului? Ce este o convorbire „intimă" dacă
nu un schimb de secrete^ căruia i se adaugă unele indiscreţii în legătură cu alţii? „Iţi spun toate astea sub pecetea
secretului..." Dar acest secret, abia divulgat, nu mai constituie un secret. Aşadar secretul pe care l-am dat în vileag
mă apăsa, mă incomoda, numai dacă, destăinuindu-1, n-am urmărit să mă pun în valoare sau să capăt, în schimb,
destăinuirea altui secret. „Toată lumea e de părere că secreail trebuie să fie inviolabil, dar
148

nu toată lumea e întotdeauna de aceeaşi părere în privinţa naturii şi a importanţei secretului: cel mai adesea ne
consultăm pe noi înşine asupra a ceea ce trebuie să spunem si asupra a ceea ce trebuie să trecem sub tăcere; există
puţine secrete care să fi aparţinut tuturor timpurilor, iar scrupulul de a le destăinui nu durează la infinit" (La
Rochefoucauld). Iar frontiera dintre viaţa familială şi viaţa profesională e cu neputinţă de trasat. Dacă brutarul face
pâinea, soţia lui are grijă de încasări, iar copiii, ieşind de la şcoală, livrează comenzile, interpenetraţia devine totală.
Dimpotrivă, un anume funcţionar superior poate să spună familiei: „Afacerile mele nu vă interesează", iar în viaţa
sa profesională să nu destăinuie nimic din existenţa sa familială. Şi în chiar sânul familiei-nucleu se cuibăresc unele
secrete: nu numai amantul sau amanta, dar, cu şi mai multă subtilitate, alergia la gestica celuilalt sau vagabondajul
imaginarului - în momentele cele din urmă, intime. în marile ansambluri de locuinţe, din beton şi fără nici un fel de
ornament după al doilea război mondial, secretele de familie nu se pot păstra decât cu mare greutate: rezonanţa şi

65
promiscuitatea întreţin nostalgia locuinţei personale, ridiculizată de Le Corbusier, dar care renaşte cu toată vigoarea
în anii 1970. Printre grupurile de copii şi de adolescenţi din cartierele populare circulă felurite poveşti de familie.
Secrete administrative: unele poate că sunt necesare, dar deţinerea unui secret - interdicţia unei informaţii - conferă
o anumită putere, sau iluzia acesteia, şi structurează aceste „zone de incertitudine" (M.Crozier) în care se diluează
în mod naiv dorinţa de putere a unor anumiţi birocraţi. Secretele vieţii private ale vedetelor spectacolului care aţâţă
curiozitatea spectatorilor în asemenea măsură încât idolii respectivi sunt obligaţi să-şi făurească, în vederea
publicaţiilor specializate, ceea ce Edgar Morin denumeşte în mod amabil „o viaţă priva-tă-publică". Secretele vieţii
private ale oamenilor politici, păstrate cu, străşnicie: codul parlamentar exclude orice aluzie la abaterile de conduită
ale adversarilor săi, ba chiar şi la cele ale inamicilor. Unde am ajunge dacă s-ar amorsa spirala represaliilor? Dacă
viaţa privată a lui X este declarată la un moment dat „scandaloasă" (Wilson vânzând decoraţii, Felix Faure mort în
urma exceselor amoroase săvârşite în compania frumoasei doamne Steinheil) deoarece a devenit publică, secretul e
anulat: dar scandalul - care rezidă în actul în sine sau în
149

publicitatea care i s-a făcut - sporeşte coeziunea celor indignaţi. Problemă veche subliniată deja de Durkheim, care
susţinea normalitatea crimei şi efectul său structurant asupra societăţii.
„A împărtăşi un secret", fie că este vorba de respectabilii membri ai cluburilor victoriene, de francmasoni, de
mişcările teroriste, de sectele religioase, de bandele de cerşetori sau de grupurile de homosexuali, înseamnă a evada
din infernul solitudinii. Deoarece deţinerea unui secret oferă o mare satisfacţie psihologică: şi pune bazele unei
comunităţi care trăieşte în aşteptarea plină de teamă, dar excitantă, a „scurgerii" acestuia (trădarea unuia din
membrii grupării respective, lucrătura unui agent informator etc). Există o anumită fascinaţie a secretului. Agatha
Christie, Alfred Hitchcock ne ţin cu răsuflarea tăiată înainte de-a ne dezvălui secretul intrigii. Unii, mai exaltaţi,
cred că văd peste tot „mâna" KGB-ului sau a celebrei CIA. Ştim că există un secret în cutare familie: de ce nu se
vorbeşte niciodată de unchiul acela (şi-a pierdut averea la cărţi?) sau de bunica aceea (fusese prostituată?). Secretul
este, în cazul acesta, un conţinător, deoarece i se ignoră conţinutul, dar incertitudinea care îl însoţeşte e suficientă ca
să creeze, în afara cercului de iniţiaţi, un soi de comunitate.
Deţinătorul unui secret se simte cuprins adesea de dorinţa de comunicare. Locurile confidenţialităţii sunt
neprevăzute. în mijloacele de transport în comun (avioane, trenuri, taxiuri) oamenii se surprind spunând lucruri
nemărturisite chiar şi celor intimi. Se gândesc că hazardul nu-i va mai pune a doua oara în faţa acelei clipe
privilegiate. Iar acestuia i se pot face mărturisiri false, i se poate servi o biografie total inventată, scăpând pentru
moment de servitutea identităţii respective. începând cu anii 1970 au apărut asociaţii ca SOS Prietenie, Solidaritate,
Femei bătute, Religie, Homosexuali etc. Această nevoie de a se destăinui vădeşte că relaţiile interpersonale rămân
foarte blocate şi că „eliberarea sexuală", pentru a nu ne referi decât la acest exemplu (decât la această iluzie?), nu a
dus şi la eliberarea cuvântului. Auditorul - benevol -este anonim şi invizibil, aşa cum era şi preotul în confesionalul
tradiţional. Cel care ascultă povestea vieţii celuilalt a înlocuit duhovnicul.
Secretul şi „menţinerea ordinii"
Acest impuls de a face destăinuiri determină întreprinderile să ia anumite precauţii în care sunt implicate atât viaţa
ISO

privată, cât şi viaţa profesională. Iată un exemplu. Doamna C, al cărei soţ „îşi dăduse viaţa pentru Franţa" în primul
război mondial, se angajează la uzinele Michelin în ziua de 24 decembrie 1920. Contractul pe care îl semnează în
momentul încadrării este bazat în întregime pe secret. Doamna C. declară că n-a lucrat niciodată în industria
cauciucului. Şi se obligă „să nu dezvăluie nimic din ce va vedea sau afla în timpul cât va lucra în uzină, să nu ia cu
sine nici un fel de notiţe, document sau copie privind activitatea industrială sau comercială a Societăţii Michelin et
C-ie, şi să nu dea nimănui nici o informaţie fie în timpul, fie după plecarea ei din uzină". Şi se angajează ca, în cazul
plecării din uzină „fie din propria ei voinţă, fie datorită concedierii, să nu mai lucreze în industria cauciucului timp
de trei ani (...). Doamna C. dâruindu-şi tot timpul şi întreaga ei activitate Societăţii, rezultă din aceasta că e în mod
formal convenit că invenţiile sau perfecţionările legate de industria cauciucului pe care aceasta le-ar putea realiza în
răstimpul în care se va afla în serviciul Societăţii Michelin vor aparţine acestei societăţi în numele căreia vor fi
înregistrate brevetele respective". în schimb, Societatea practică un generos paternalism, acordând numeroase
avantaje - locuinţe, ajutor social, pensie, promovare socială pentru urmaşi. Dar de aceste „avantaje" profită în egală
măsură şi Societatea, care-şi formează cadrele într-o şcoală cu profil tehnic numită „La Mission", de unde ies o serie
de ingineri şi tehnicieni de mare folos bunului mers al întreprinderii, dar fără diplomă negociabilă pe piaţa
naţională a muncii. Se spune că după al doilea război mondial generalul de Gaulle, manifestându-şi dorinţa de a
vizita uzinele respective, s-a pomenit singur, însoţit doar de un funcţionar al Societăţii, care 1-a condus prin toate
atelierele... ale căror maşini erau ascunse sub huse.

66
Secretul constituie una din bazele stabilităţii sociale. Dacă s-ar şti absolut tot, s-ar preface în ţăndări această
formă/forţă discretă a menţinerii ordinii care este resemnarea. Lumea este dominată - noi nu spunem dirijată - de
marii manipulatori ai secretului. Două exemple printre atâtea altele posibile: Hua Guofeng dirija poliţia politică, şi
Andropov KGB-ul. Iar de Gaulle scrie in Le fii de iepee (Tăişul săbiei): „Autoritatea nu fără prestipi" <■•' ---'
tiaiiri «-«
151

^^^Hlfi

fascinează? Să fie oare sigur că dorim, după cum afirmăm, transparenţa celuilalt? Paul Ricoeur afirmă că numai
polisemia şi multivocitatea permit o comunicaţie „incertă", unica posibilă. Arta de a picta se bazează, în parte, pe
secret: surâsul enigmatic al Giocondei, ambiguitatea personajelor din Isus purtândtt-şi crucea. Deficienţa picturii
academice nu rezidă nici în lipsa unei tehnici adecvate şi nici în banalitatea recurentă a subiectului, ci în
destăinuirea secretului. Excesiva claritate a intenţiei castrează imaginarul. Nu ni se înfăţişează femei goale, ci femei
în pielea goală. In vreme ce abia desluşim trăsăturile celebrei Venus cu oglindă, splendidele ei fese ne întreţin
fantasmele.
FUNCŢIONAREA MEMORIEI
„Rădăcina trecutului se află în viitor". Această afirmaţie ce aparţine lui Heidegger e valabilă pentru istoria colectivă:
ar fi cu neputinţă să înţelegem trecutul dacă n-am cunoaşte modalităţile în care oamenii de atunci se proiectau în
viitor. Afirmaţia de mai sus e valabilă, în egală măsură, şi pentru istoria individuală: cum să ne dăm seama de ceea
ce am fost neglijând viitorul pe care îl avem în vedere. Frontiera dintre memoria privată şi memoria socială rămâne
imprecisă. Orwell a demonstrat în mod clar că totalitarismul trece prin limbaj şi prin memorie, în societatea pe care
şi-o imaginează, istoria-povestire este veşnic modificată în funcţie de exigenţele momentului. Şi nici nu e sigur că
francezii s-au sustras întru totul manipulărilor dezbaterii istorice. Cercetarea manualelor şcolare arată că
periodizările reţinute sunt în funcţie de starea istoriografiei: scandare funebră atunci când se afirmă că istoria se
supune voinţei „marilor bărbaţi"; studii asupra îndelungatei durate a variaţiilor demografice şi climaterice şi asupra
tuturor efectelor pe care le determină acestea: istorie a mentalităţilor a căror diversitate nu corespunde nici unei
sincronii etc. Studiind istoria războiului din 1914-1918 din manualele franţuzeşti şi germane editate în 1930, te
întrebi dacă este vorba de unul şi acelaşi „eveniment". în societatea feudală, în care numai oamenii Bisericii ştiau să
scrie, se ducea o luptă împotriva uitării întotdeauna posibilă, asigurând transmiterea amintirii colective prin
ceremonii care se doreau „de neuitat". „Orice act oficial de oarecare importanţă trebuia să fie public, să se
săvârşească în faţa
152

unei adunări numeroase, ai cărei participanţi îi păstrau în memorie amintirea, şi de la care se aştepta ca mai târziu
să depună mărturie de ceea ce au văzut şi au auzit (...). Oamenii aveau grijă să strecoare printre cei de faţă copii de
vârstă fragedă, iar uneori chiar să-i şi pălmuiască, chiar cu violenţă, când ceremonia respectivă atingea punctul
culminant, în speranţa că, amintirea spectacolului legân-du-se de amintirea durerii, aceştia nu vor uita atât de
repede ceea ce se petrecuse în faţa lor" (G.Duby). în anii 1980, şi cu toate că practica scrierii era larg răspândită,
memoria naţională a fost reînsufleţită prin lansarea anului patrimoniului, încurajându-i o dată în plus pe francezi să
pornească spre viitor - cu alte cuvinte spre modernizare - cu privirea fixată spre trecut. Etimologia, mereu ea - ne
informează: derivat de la „pater", care a dat patrie, patron, patriarh -, cuvântul „patrimoniu" ne aminteşte de
rădăcinile noastre rurale şi de măreţia noastră trecută. Franţa este o ţară în care, în mod continuu, au loc felurite
comemorări. Americanii - cei din Statele Unite - cu istoria lor de dată recentă, nu încetează să se mire de
cramponarea noastră de trecut.
Memoria familială se apleacă astăzi asupra unor documente necunoscute - sau puţin răspândite - prin anii 1920. Pe
lângă tradiţionala bibliotecă - în mediile burgheze cu tradiţie culturală -, fototeca, diapoteca, discoteca, filmoteca,
videoteca etc. constituie un corpus impresionant de supravieţuire a urmelor mnezice. Sigur, un document esenţial,
scrisoarea, tinde să dispară. „Nimeni nu mai are timp să scrie." In timp ce oamenii trăiesc din ce în ce mai mult,
încep să lucreze din ce în ce mai târziu şi încetează să lucreze din ce în ce mai devreme, vacanţele sunt din ce în ce
mai lungi şi ziua de muncă din ce în ce mai scurtă, au hotărât că nu mai au timp să scrie. Numai câţiva îndrăgostiţi
plini de îndârjire îşi asumă riscul de a da la iveală aceste urme de neşters. Telefonul e mult mai bine adaptat
civilizaţiei efemerului, şi e sigur că cei prudenţi se gândesc că acesta lasă câmp liber negării („N-am spus niciodată
aşa ceva").
Procesul de memorizare funcţionează pe bază de idiosincrasie. Două persoane, după o viaţă comună de mai multe
decenii, au reţinut în mod selectiv anumite episoade, dar nu aceleaşi. Când un vechi menaj îşi evocă trecutul,

67
amintirile înmagazinate nu sunt identice, iar cele care sunt „comune" sunt apreciate în mod diferit. Fotografia - sau
versiunea animată a acesteia, filmul - constituie oare o dovadă de netăgăduit a „ceea ce s-a petrecut"? Nu e
153

nicidecum sigur. Fotografia nu e neutră: vi se cerea să luaţi o poză („Surâdeţi!"), sau, instantaneul, luat fără ştirea
persoanei în cauză, prezintă o şi mai mare doză de subiectivitate din partea fotografului decât a intereselor
obiectului. Se pretinde că Polaroidul a modificat datele problemei, îngăduind fotografii erotice, adică pornografice,
deoarece developarea automată îl scuteşte pe realizatorul acestora de jena de a-şi căpăta copiile sub privirea
maliţioasă a tehnicianului. S-ar putea. Dar aceste fotografii, rânduite, clasate, etichetate, pot fi privite? Cărei perechi
obişnuite, pe cale să îmbătrânească, din sufletul căreia a dispărut în mod enigmatic dorinţa, îi va face plăcere să
revadă fanteziile de odinioară? De fapt fotografia este, şi ea, o urmă mnezică, cu alte cuvinte abstractă, cu toată
materialitatea ei, şi purtătoare a unei enigme. „Inscripţia mnezică întreţine cu evenimentul trăit un raport foarte
selectiv, urmele nefiind decât reflexele foarte fragmentare ale experienţei. Ceea ce s-a înregistrat constituie (în
pofida iluziei pe care o poate oferi gadget-ul de «perfectă fidelitate») ceva abstract, realizat din câteva linii
selecţionate (...). Aşadar, inscripţia este deja o abstracţie, adică o operaţie care, prin fixarea unui semn, îl abstrage
evenimentului şi lasă nevalorificată cea mai mare parte" (S.Leclaire).
Revederea, la televiziune, a unui film vizionat cu câţiva ani înainte într-o sală ne îngăduie să percepem cele trei etaje
ale memoriei. Ceea ce este în mod conştient şi, de o manieră repetitivă, memorizat; ceea ce este în mod aparent
uitat, dar gata să revină în amintire; ceea ce este „complet" uitat (se ştie că, pentru Freud, nu există memorie
adevărată decât în sistemul inconştient - a se vedea descoperirea scenei primitive în analiza „Omului cu lupi").
„Operaţiile sistemului inconştient care nu se lasă traduse şi nici transpuse în gramatică şi în logica sistemului nostru
conştient (...). Inconştientul este un alt sistem, fără cauzalitate şi fără contradicţie, radical diferit de ceea ce elaborăm
cu gândirea noastră conştientă (...), alt loc, altă scenă pe care nu le ordonează nici spaţiul şi nici timpul" (S.Leclaire).
Fotografiile, filmele, benzile magnetice oferă nostalgicului din noi nenumărate urme: dar e de ajuns pentru a
readuce în prezent „ceea ce a fost înregistrat"? E un ajutor pentru a căpăta - în sfârşit -siguranţa identităţii mele?
Cine sunt? Răspunsul era relativ simplu pe vremea când istoria era „imobilă": structurile sociale - şi normele care le
refractau dându-le durabilitate - erau imuabile, omul murea (tânăr, de altfel) în lumea în
154

care se născuse. Dar astăzi? Să luăm un individ născut o dată cu secolul. Ce similitudini pot exista - ştiinţifice,
tehnice, demografice, culturale - între anii 1900 şi 1985? Oricare ar fi stocul de urme mnezice materializate, nu se
vede el oare constrâns să-şi inventeze o autobiografie?
FUNCŢIONAREA IMAGINARULUI
Ieri
„Kafka povesteşte istoria unui om care cere să aibă acces la Lege. Gardianul primei uşi îi spune că în interior există
multe alte uşi, care au toate gardianul lor, fiecare dintre aceştia mai puternic decât precedentul. Omul se aşază,
hotărât să aştepte. Zilele şi anii trec, iar omul moare. în timpul agoniei, întreabă: «Să fie oare cu putinţă că în toţi
aceşti ani pe care i-am petrecut aşteptând nimeni să nu fi vrut să intre în afară de mine?». Gardianul îi răspunde:
«Nimeni n-a vrut să intre deoarece această uşă îţi era destinată doar ţie. Iar acum am s-o închid.»"3
Kafka - şi Borges care ne povesteşte toate acestea - ne deschid uşile imaginarului. Fie că e vorba de memorie sau de
imaginar, socialul e veşnic prezent, ca şi gardianul care păzeşte uşa. Machiavelli inventaria vicleşugurile celor
puternici prin care aceştia urmăreau să-şi aducă supuşii la o ascultare oarbă, hrănindu-i cu iluzii. In 18 brumar al lui
Ludovic Bonaparte, Marx semnalează faptul că şefii revoluţionarilor se dau întotdeauna drept ceea ce nu sunt:
Luther se considera a fi Sfântul Pavel, iar iacobinii întemeietorii Republicii romane. în Etica protestantă şi spiritul
capitalismului, Max Weber se întreabă prin ce reinterpretări Textele reformate au putut ajunge să fie considerate
bazele capitalismului modern, finalitate întru totul străină conţinutului acestora. Că etica creştină şi iluziile sau
adevărurile pe care le vehiculează aceasta duc Ia o revoluţie în ceea ce se cheamă comportamentele economice nu i
se păreau a constitui o evidenţă. Georges Sorel afirma că greva generală (o utopie, fără îndoială) nu sporea în mai
mică măsură combativitatea muncitorilor în grevele lor efective. începând cu anii 1920, imaginarul social a zămislit,
printre alte fantasme, „ultimul război", acel eldorado comunist, pe Stalin, „omul cel mai iubit", '.planificarea
centralizată" ce aducea la cunoştinţa tuturor dominaţia omului asupra mecanismelor economice, decolonizarea,
care aducea după sine avântul pluralităţilor
I 55

culturale, în cadrul democratic, liberalismul integral, discursurile opoziţiei (indiferent de culoarea ei politică)
afirmând că mâine totul va fi posibil etc.

68
în epoca celor „trei Parce supermortale" (ciuma, foametea şi războiul), imaginarul funcţiona pe termen foarte scurt
(a supravieţui) şi, totodată, pe termen foarte lung (a fi printre cei aleşi, şi nu printre cei damnaţi). Ne putem gândi
că acest imaginar trecea dincolo de „ordine": nobilul ca şi ţărănoiul, cel bogat ca şi săracul, preotul ca şi laicul
puteau găzdui temuta Xenopsylla Cheopis, puricele purtător de ciumă, venit pe drumul mătăsii. Toată lumea
credea în infern, ca şi în paradis de altfel, ceea ce impunea, aici, pe pământ, unele limite impulsurilor sadice şi
sexuale. începând cu Renaşterea, imaginarul s-a îmbogăţit cu antropomorfismul greco-latin. Monoteismul iudeo-
creştin şi politeismul căzuseră de acord în ceea ce priveşte slăbiciunea omului supus voinţei indescifrabile a lui
Dumnezeu sau a Destinului. Imediat după primul război mondial, aceste tradiţii rămân vii, îmbogăţindu-se - dacă
îndrăznim să spunem aşa ceva - cu amintirea atrocităţilor pe care le trăiseră oamenii. Imaginarul funcţionează, în
general, plecând de la text, fie că e vorba de Biblie, de Mizerabilii sau de Educaţia sentimentală.

Astăzi
Societatea contemporană este, în mult mai mare măsură decât cele care au precedat-o, iconică. într-o singură zi,
copilul de astăzi vede sute, dacă nu mii, de imagini: afişe în metrou sau pe străzi, benzi desenate, cărţi de şcoală
splendid ilustrate, un film uneori, televiziune în fiecare seară. Imaginarul nu mai funcţionează pornind de la
enunţurile transmise oral sau prin scris, ci pornind de la torentul - metafora nu e excesivă - de imagini revărsate de
mijloacele de informare. Detaşându-se de orice escatologie, el se consacră - în caz că îl interesează viitorul -
dominării naturii de către om, cuceririi Lunii (şi nu se mai poate spune despre un om distrat că „visează la Lună",
deoarece suntem pe Lună, şi nu datorită visului, ci ştiinţei), războiului stelelor. Ieri puteam visa luni întregi la
dragostea dintre Julie d'Etanges şi Saint-Preux, şi puteam medita îndelung asupra nobleţii sufleteşti - sau a
machiavelismului pragmatic? - a domnului de Wolmar. Astăzi, nu mai avem timp de aşa ceva. La televizor,

156

imediat ce se termină al patrulea episod din serialul Noua Eloiză începe un film care are drept subiect mafia, urmat
si acesta de un reportaj consacrat ultimelor isprăvi ale unui jucător de tenis sau ale unui trăgător de elită. Aceste
imagini cu care suntem îndopaţi riscă să ne întreţină iluzia obiectivitătii. Or, imaginea nu e neutră. Toate
stratagemele cadrajului au fost elaborate de Degas; fotografii şi cineaştii au subiectivizat prezentarea iconică. Iar
montajul, adică succesiunea imaginilor într-o ordine dată, conferă un sens acestei cronologii vizuale.
Se poate spune că asistăm la o revoluţie coperniciană în felul de a funcţiona al imaginarului? Nu credem aşa ceva.
Veşnic preocupat să surprindă avatarurile de dincolo de inovaţii, istoricul rămâne în faţa permanenţelor. Imaginaţia
umană e limitată. Fie că e vorba de teratologia de ieri, de extraterestrii de astăzi, antropomorfismul rămâne
atotstăpânitor. Damnaţii lui Bosch, ca şi personajele din Goldorak sau din Satanic, seamănă cu noi de parcă am fi
fraţi. Imaginarul nu e decât o manifestare a narcisismului, căci suntem incapabili să concepem o fiinţă care să fie
întru totul „altfel". Numai savanţii şi tehnicienii, şi nicidecum poeţii şi romancierii, inventează forme noi.
Trimaranele şi catamaranele înlocuiesc monoconca ce întreţinea reveriile celor care citeau Moby Dick. Siluetele
sateliţilor geostaţionari îşi au originea în exigenţele tehnicii: nu seamănă cu obuzele stratosferice din filmele lui
Melies. Benzile desenate şi spectacolele televizate imaginate pentru copii îi umplu de groază, se spune. In mai mică
măsură, desigur, decât Povestirile mamei mele Găsea ale lui Perrault sau cele o sută şaizeci şi patru de Povestiri ale
lui Andersen. Am putea întrerupe lectura acestora, reveni în amonte, reciti de zece ori pagina aceea fermecătoare, în
vreme ce televizorul impune ireversibilitatea debitului său. Desigur. Dar magnetoscopul permite imobilizarea
imaginii, darea înapoi, accelerarea. Cele trei Parce supermortale impuneau imaginarului profan proiecte pe termen
foarte scurt, am mai spus. Dar tinerii anilor 1980, fie că este vorba de viaţa lor sentimentală (dorinţa nu este etemă)
sau profesională (ce slujbă în cinci ani?) nu-şi consideră nici ei existenţa viitoare decât pe termen foarte scurt. După
mitul creşterii continui a bunăstării, neputinţa noastră de a ne imagina viitorul imediat se dublează faţă de cea a
înaintaşilor noştri.

■■

157

Paraştiinţele

69
Performanţele ştiinţifice au semnat ele oare condamnarea la moarte a paraştiinţelor: transmiterea gândului,
spiritismul, telepatia, astrologia etc? O anchetă efectuată de SOFRES în mai 1982, în cursul căreia au fost investigate
1515 persoane, ne permite să dăm un răspuns negativ şi ne rezervă câteva surprize.4 Autorii anchetei au alcătuit
două serii de întrebări: una axată pe fenomenele paranormale (credinţa în existenţa fantomelor, în mesele care se
rotesc, în vrăjitorie, în telepatie), cealaltă pe astrologie (horoscop, preziceri şi caracterologie bazate pe astrologie).
Prima constatare indică faptul că numărul persoanelor care cred în fenomenele paranormale este destul de mare:
42% cred în telepatie, 33% în OZN-uri, 36% în astrologie. Procentul celor care cred în paraştiinţe nu scade o dată cu
creşterea gradului de instrucţie, cu excepţia celui de tip ştiinţific. Oferind o seamă de mijloace simbolice de
interpretare a lumii, paraştiinţele îşi fac adepţi din grupurile umane aflate într-un fel de relativă marginalizare
socială: studenţi (care nu sunt încă plasaţi), şomeri, femei fără ocupaţie, femei divorţate. Aceştia vădesc o deosebită
simpatie pentru mişcările ecologiste, cred în „existenţa unor boli care trebuie tratate altfel decât prin medicină",
sunt adepţii contracepţiei, se arată indulgenţi faţă de delincvenţi, sunt partizanii unei educaţii tolerante, citesc
literatură ştiinţifico-fantastică. A doua constatare a acestei anchete este că această „credinţă în existenţa fenomenelor
paranormale nu e percepută ca fiind în contradicţie cu valorificarea progresului ştiinţific şi tehnic". Se crede că
ştiinţa va explica mâine vrăjitoria şi misterul nuieluşei de alun. A treia constatare - şi cea mai mare surpriză - rezidă
în faptul că nu numai că nu există nici un fel de contradicţie între comportamentul religios şi credinţa în
paranormal, dar 48% dintre cei pentru care existenţa lui Dumnezeu este neîndoielnică sau probabilă cred în
astrologie, faţă de doar 38% pentru care astrologia e ca şi inexistentă. Rezultate care trebuie nuanţate deoarece se va
lua în considerare şi gradul de integrare a catolicilor în Biserică: practicanţii cred în mai mică măsură în existenţa
fenomenelor paranormale decât ne¬practicanţii. Concluzia autorilor: „Ceea ce Levy-Strauss numea la pensee
sauvage (gândirea primitivă) opunând-o gândirii ştiinţifice rămâne un instrument esenţial de percepere a realităţii,
inclusiv în propriile noastre societăţi denumite industriale si tehniciste".
158

VIZUINILE SECRETULUI: UMILINŢA, RUŞINEA Şl FRICA


Exhibiţionismul sexual la modă în anii 1980 nu trebuie să mascheze dimensiunea domeniului lucrurilor care nu se
pot dezvălui. Se găsesc întotdeauna oameni care ascultă cu simpatie relatarea isprăvilor amoroase, a furturilor din
marile magazine, a celor comise în mijloacele de transport în comun. Tăcerea necompromisă înseamnă mărturisirea
ruşinii. Ruşine încercată de unele persoane pentru că iubesc prea mult banii, ruşine din pricina unei tare fizice:
numai citind biografia scrisă de „altcineva" aflăm că domnul X era şchiop, sifilitic - rare sunt provocările de genul
lui Flaubert - sau impotent. Ruşine din pricina umilinţelor îndurate. Două mii de ani de creştinism nu au reuşit „să
ne facă să iertăm greşelile greşiţilor noştri". Pe umărul musculos al unui camionagiu, acest tatuaj bine cunoscut: „Să
ierţi, poate; să uiţi, niciodată". O umilinţă foarte veche e întotdeauna susceptibilă de anamneză; şi aceasta relansează
ura. Un mecanism care vizează atât popoarele, cât şi indivizii: în vara anului 1985, şiiţii, umiliţi în trecut în sudul
Libanului de către palestinieni, pot în sfârşit să-şi reverse ura. Palestinienii aveau arme. Şiiţii nu aveau. Acum
rolurile s-au inversat.
Printre permanenţe - „reziduuri", ar fi spus Pareto -figurează şi incertitudinea, a cărei istorie ar trebui să se scrie. In
anii 1920 exista încă - în mică măsură -incertitudinea climatică, cea care ritmează astăzi foametea sau supravieţuirea
populaţiilor africane; exista, de asemenea, şi incertitudinea cu privire la sănătate: sifilisul, tuberculoza, gripa
infecţioasă, septicemia etc. Astăzi, „primăverile ploioase şi verile lungi" nu mai provoacă foamete în Franţa;
tuberculoza a fost învinsă; sifilisul se află parţial sub control. E adevărat că MST (maladiile sexual transmisibile)
preiau ştafeta. Au apărut însă incertitudini de altă natură: durata căsătoriei, locul de muncă. Agricultorii - pentru a
nu prezenta decât exemplul acestora - ştiu că nici unul din copiii lor nu va mai fi agricultor, şi că ei chiar, în zece ani
poate, vor fi OS*... dacă robotica nu-i va şterge şi pe cei din OS de pe lista celor activi.
Istoria vieţii private este şi istoria fricii, a multor feluri de frică. Frică de apocalipsul nuclear? în 1985, cu prilejul
aniversării a 40 de ani de la bombardarea oraşului
*Ouvrier specialise (muncilor specializat).
159

Hiroşima, presa ne-a adus la cunoştinţă că cele două superputeri posedă un stoc de arme nucleare care prezintă o
putere de distrugere de cinci sute de mii de ori mai mare decât bomba lansată la 6 august 1945. în mod paradoxal,
această formidabilă revoluţie tehnologică, revoluţie care permite distrugerea de mai multe ori a planetei - o singură
dată ar fi suficient - nu pare să fi fost conştientizată. Oamenii continuă să-şi „pregătească puţinele lor bucate pe
micuţa lor plită, în micul lor ungher", ca şi cum supravieţuirea omenirii ar fi asigurată. In vreme ce marile epidemii
ameninţau omenirea cu o distrugere progresivă (pe suprafaţa Hexagonului, în anul 1300 trăiau aproape
optsprezece milioane de oameni, iar în 1400 mai puţin de nouă), frica cea mare alimentând imaginarul colectiv
determina „operele de artă" pe care le cunoaştem. Posibilitatea unei distrugeri imediate şi totale nu este o obsesie:

70
exilată în produse banalizate, ea alimentează diferite forme de divertisment - cărţi şi filme - denumite în mod pudic
„de ficţiune". Valul de frică din anii 1980 fusese declanşat de nesiguranţa care privea individul şi bunurile acestuia.
în luna mai a anului 1984, sub patronajul Ministerului Industriei şi al Cercetării, se deschide la Paris primul Salon al
siguranţei, organizat de sindicatul din industria de material audiovizual electronic şi de sindicatul naţional al
instalatorilor sistemelor de alarmă. „Spaimele şi-au făcut aşadar intrarea în era comerţului. Nevoia de securitate
face apel la profesionişti; iar aceştia nu se lasă rugaţi pentru a ne întreţine temerile. Şi există profesionişti pentru
toate gusturile, pentru toate măsurile, pentru toate spaimele. Pe piaţa fricii, afacerile merg de minune".5
Frica îşi are rolul său în apărarea secretului. „Nu vreau să-1 aflu". De ce? Deoarece negarea - ca şi minciuna
-înseamnă o simplificare. Omul lipsit de credinţă are nevoie de „personaje istorice, charismatice". Puţin îi pasă de
nimicniciile, de meschinăriile şi de duşmăniile acestora. Nu are nevoie de lideri fără nici o calitate. Eroismul discret,
generozitatea anonimă, producţia artistică ne „expusă", pe scurt, neacceptarea ostentaţiei este percepută, de o
opinie care înţelege să se erijeze în juriu, ca o adevărată insultă. Judecătorul nu acceptă să fie judecat.
PREISTORIA ISTORIEI?
Cel - sau cea - născut(ă) la începutul secolului şi care, în mod conştient, acoperă întreaga noastră perioadă (ar fi
160

avut paisprezece ani la începutul primului război mondial) ce-a putut vedea? Masacrele din 1914-1918, revoluţia
rusă, pe Hitler şi lagărul de la Auschwitz, pe Stalin şi Gulagul, Hiroşima, pe Mao Zedong şi revoluţia culturală, pe
Pol Pot şi genocidul cambodgian, deriva Americii latine cu sângeroşii ei caudillos şi cu „dispariţiile" ei, Africa
înfometată, revoluţia islamică şi restabilirea legii canonice islamice (şaria).
Dar Hitler, Stalin, Mao şi Pol Pot n-ar fi putut face absolut nimic dacă mimetismul n-ar fi generat nenumărate sosii
la scară redusă. în mod sincer, cu cinism, sau pur şi simplu pentru a supravieţui, aceştia, la scara ce le-a fost
atribuită, şi-au putut da curs liber pornirilor sadice. Şi mai neliniştitoare încă este această observaţie: torţionarii de
astăzi sunt deseori victimele din ajun. Această inversare de roluri - martirul devenit călău - suscită o întrebare
ontologică de o mare banalitate: ce e omul? Solicitaţi să răspundă la aceasta, tinerii studenţi ai Şcolii normale
superioare mobilizează bibliotecile. înaintarea noastră e diferită, inductivă. Ceea ce ne îndeamnă să punem cea mai
veche întrebare din istoria gândirii este constatarea tragicului - Pol Pot „folosind" faţă de elitele cambodgiene
aceeaşi cursă pe care le-o întinsese Sparta Hoţilor. Dacă ar fi să credem - şi aceasta e convingerea noastră - că istoria
trăită nu se explică nici prin voinţa Providenţei, nici prin rolul determinant al unui anume personaj charismatic, nici
prin eficienţa deciziei judecătoreşti şi a unei mici oligarhii, nici prin acţiunea transformatoare a unor instituţii, nici
prin mesianismul proletariatului şi al tuturor celor oprimaţi, ci prin adiţionarea/sustragerea (salariul) actelor de
voinţă ale unei mulţimi de indivizi ce conştientizează o etică - să spunem un acord între norme şi valori - tocmai
studiul vieţii private ne îngăduie să sperăm că vom avea acces la cunoaşterea subiectului social. Ceea ce ne şi
îndeamnă să ne continuăm cercetarea, simplă reflecţie epistemologică, un prim jalon al unei preistorii a istoriei-
povestire.

NOTE
1. J.-D. Bredin, „Le droit, le juge et l'historien", Le Debat,
«■32, noiembrie 1984, pp. 93-111.
2. Pentru acest rapel etimologic, folosim articolul lui
A. Levy, „Evaluation etymologique et semantique de mot
«secret»", Nouvelle Revue de psychanalyse, nr.14, 1976, pp.
161

3. J.L. Borges. Enquetes, Paris, Gallimard, 1957, p.116.


4. G. Michelat şi D. Boy, „Les Fran ais et Ies parasciences"
LaRecherche, nr.161, decembrie 1984, pp. 1560-1567.
5. E. Pleynel, Le Monde, 5 mai 1984.

RĂZBOAIE DECLARATE, RĂZBOAIE TRECUTE SUB TĂCERE Şl ENIGMA IDENTIFICATOARE


„Ce s-a întâmplat cu el când, pentru prima dată, a descărcat cadavrele,
când a deschis uşile primului său camion cu gaz? Ce putea face el ? Doar să plângă... A treia zi, şi-a văzut soţia şi
copiii, Şi-a aşezat soţia în groapă şi a cerut să fie ucis. Nemţii i-au spus
că mai e în putere şi că poate lucra şi că nu-1 vor ucide acum."

71
MORDECHAIPODCHLEBNIK citat în Shoah
RĂZBOIUL CONTINUU
Revoluţia continuă e o utopie; războiul continuu, o realitate. 1914-1985: primul război mondial, războiul din Rif,
războiul din Spania, al doilea război mondial, războaiele din Indochina, Coreea, Vietnam, Algeria, războiul denumit
„rece"... şi nu le menţionăm decât pe cele mai importante. Războiul, veşnic prezent în gândirea omului. Amintiri
eroice, ruşinoase, amintiri refăcute; momente detestate sau privilegiate, când era permis, când se ordona să ucizi. în
cărţile de istorie se vorbeşte despre lucruri groaznice, despre victimele războiului. Niciodată despre plăcerile pe
care le oferea războiul, despre profitori, despre plăcerea de a ucide, de a jefui, de a viola, de a umili. Războiul
aparţine vieţii private... aceste interludii pi care poţi ucide sau poţi fi ucis, în mod cu totul imprevizibil. Aceşti
morţi, ale căror nume acoperă cele
163

treizeci şi opt de mii de monumente ridicate în Franţa în memoria lor, câţi oameni au ucis - de la distanţă, dar şi în
luptele corp la corp - înainte de-a sucomba? Să mori pentru patrie; să ucizi pentru patrie. Prima ipostază e preţuită;
a doua trecută sub tăcere. Dacă moartea pe care o primeşte cineva preschimbă un om în cadavru, moartea pe care o
provoacă cineva preschimbă un om într-un alt om. Această dorinţă, această pasiune de a-1 distruge pe celălalt sunt
atât de puternice încât ne putem întreba dacă nu cumva pacea e continuarea războiului cu alte mijloace.
Vocabularul războinic a invadat politica (bătălie electorală), sportul („X a capitulat în al treilea set, renunţând la
luptă"), viaţa privată („desfăşurarea de forţe între soţi pentru păstrarea copiilor").
1914-1918: SĂ NU SE MAI REPETE NICIODATĂ. RĂZBOIUL DECLARAT
Mărturii
Convinşi că „moralul nu va rezista ia aşa ceva", toţi beligeranţii au ţinut în mare secret cifra totală a pierderilor lor,
umflând-o la maximum pe cea din lagărul advers. Abia în anul 1921, datorită raportului întocmit de deputatul de
Nancy, Louis Marin, au aflat francezii dimensiunea hecatombei. în jur de 10 milioane de morţi (Germania: 2 040
000; Rusia: 1 800 000; Franţa: 1 300 000; Aus-tro-Ungaria: 1 100 000; Anglia: 700 000; Statele Unite: 114 000). Potrivit
cercetărilor efectuate de J. J. Becker, Franţa se află în frunte dacă raportăm numărul morţilor la numărul celor
mobilizaţi: 168 la 1 000, comparativ cu 154 la 1 000 în privinţa Germaniei. 3 594 000 de francezi au fost răniţi, au
existat 5 milioane de bolnavi, fiecare soldat putându-se îmbolnăvi de mai multe ori. Au fost mobilizaţi 7 935 000 de
francezi. Avându-se în vedere categoriile de vârstă care au luat parte la lupte în mod efectiv, pierderile au fost de 1
la 4. Din efectivele trupelor combatante au fost ucişi 22% dintre ofiţeri şi 15,8% dintre soldaţi. In infanterie, a murit
aproape o treime din ofiţeri; 41% dintre elevii Şcolii normale superioare. Cu excepţia armatei austro-ungâre, au avut
loc foarte multe dezertări, în ziua de 4 mai 1916, compania a 6-a din regimentul 60 infanterie contraataca pe Mort-
Homme: la sfârşitul zilei, mai rămân 11 oameni din 143. Faptul că s-a admis moartea
164

atâtor oameni rămâne o enigmă. „Sunt indignat de enorma inutilitate a acestor pierderi. Oricât de dispus aş fi să mă
sacrific, aş vrea cel puţin ca risipa de vieţi şi de forţe să fie cunoscută în mai mare măsură în fiecare zi şi ca
primejdia care ne ameninţă, să murim datorită propriei noastre victorii, să fie prevăzută şi înlăturată" ( căpitanul
Jean Vigier, ucis la Verdun în ziua de 12 noiembrie 1916; text citat de J. J. Becker). La 2 martie 1916, lângă
Douaumont, lovit cu o baionetă în cursul unei lupte corp la corp, căpitanul Charles de Gaulle (rănit deja de două
ori) îşi pierde cunoştinţa. E făcut prizonier. In numai 3 zile, regimentul său de 3 000 de oameni a pierdut 32 de
ofiţeri, 1 443 de subofiţeri şi soldaţi.
Verdun, 21 februarie - 18 decembrie 1916, 302 zile de luptă, 221 000 de francezi ucişi, dispăruţi sau făcuţi prizonieri,
320 000 de răniţi; 500 000 de nemţi ucişi, dispăruţi sau răniţi. Un milion de oameni ucişi sau răniţi. Pentru ce?
Pentru nimic: francezii au recucerit terenul ocupat de germani la începutul ofensivei. Aceasta constituie, pentru
comandamentul francez, o surpriză totală. Joffre, decretând acest atac „improbabil", a dispus să se retragă tunurile
din forturi, în special din cel de la Douaumont. Castelnau afirmă că prima linie de protecţie e suficientă. Specialiştii
cad de acord în a recunoaşte superioritatea comandamentului german faţă de cel francez. Tranşeele celui dintâi
fuseseră betonate, apte să reziste obuzelor şi să atenueze în parte efectele dezastruoase ale noroiului; al doilea,
stăruind în convingerea că nu e cu putinţă decât un război în veşnică deplasare, nu avea decât nişte tranşee
obişnuite, săpate în pământ. Ofensiva germană din 21 februarie găseşte comandamentul francez complet
nepregătit. Nu mai exista o linie a frontului, ci „o încâlceală, o fărâmiţare inextricabilă de poziţii pe care zadarnic
încercam să le unim între ele" (M.Ferro). Combatanţii trec prin toate chinurile: foame, sete (plouă aproape tot
timpul, dar cadavrele plutesc în gropile pline cu apă), frig, zăpadă, ploaie, lipsă de somn, „duhoarea pestilenţială pe
care o exală excrementele şi cadavrele intrate în putrefacţie" (JJ. Becker). Incredibila rezistenţă a francezilor la
Verdun nu e datorată unui stat major mediocru, ci e onoarea omului de calitate, a soldatului francez. Etica
certitudinii, etica personalităţii, îmbinate de data aceasta, convingând fiecare soldat că de curajul lui depinde însăşi

72
soarta războiului, „izolată, bombardată adesea de propria-i artilerie, fiecare unitate lupta în mod independent. Şi nu
cunoştea decât
165

EH
^m

un singur consemn:«să rezistăm». Fiecare dintre aceste unităţi avea convingerea că soarta războiului putea depinde
numai de ea. Niciodată atât de mulţi oameni n-au fost în asemenea măsură animaţi, şi toţi laolaltă, de o asemenea
certitudine. Niciodată atât de mulţi oameni nu şi-au asumat o atare responsabilitate şi cu asemenea abnegaţie. După
ce suportaseră al doilea şoc, au permis comandamentului să reconstituie un ordin de luptă, să se conformeze
acestuia, să-1 depăşească" (M.Ferro). O mărturie germană: „Deodată, uşile şi ferestrele se deschid, ca smulse din
balamale. Soldaţi, ofiţeri şi chiar un general se năpustesc în stradă şi rămân împietriţi. Ca într-o viziune de infern,
ieşind din biserică şi traversând satul, un grup de soldaţi nebuni trece pe lângă ei. Unii dintre aceştia aveau în mână
câteva mădulare sfârtecate pe care le învârteau asemenea unor bâte, astfel că de jur împrejur zburau fâşii de carne.
Panica le lăsa gingiile descoperite. Generalul le-a strigat ceva; ei au început să râdă ca nişte sălbatici. A trimis în
întâmpinarea acestora câţiva oameni de-ai lui. «Opriţi-i! îngrozitor! îngrozitor!» Dar n-a putut fi prins nici unul;
coborâseră deja panta şi dispăruseră. Toţi ochii se făcuseră mari la vederea acestui spectacol, ca şi cum pământul s-
ar fi deschis pe neaşteptate în faţa lor (...). «De unde vin oamenii ăştia? - De pe câmpul de luptă, excelenţă»" (F. von
Unruh, Verdun). O mărturie franceză: „La câţiva paşi de noi, în fundul tranşeei, zace un corp. E al unui subofiţer; e
pe jumătate îngropat; nu i se vede decât capul, un umăr şi un braţ a cărui palma a luat forma unui cârlig. E acolo
din ajun, braţul i-a înţepenit şi i s-a ridicat în sus, şi de palma aceasta, ca şi de braţul acesta, se împiedică şi se
rostogolesc toţi cei care umblă dintr-o parte în alta în şanţul acesta îngust. Ar trebui tăiat braţul sau scos trupul din
ţărână. Dar nimeni nu are curajul să facă aşa ceva" (R. Cazals, CI. Marquie, R. Pinies, Annees cruelles, 1914-1918).
Departe de Verdun, situaţia era aproape aceeaşi. Două ultime mărturii. „într-o seară, Jacques, aflându-se în
patrulare, a văzut, sub mantalele decolarate, câţiva şobolani care o luaseră la goană, nişte şobolani enormi, îngrăşaţi
cu carne de om. Cu inima strânsă, s-a apropiat de un cadavru. Casca îi alunecase de pe cap. Omul îşi arăta faţa
hâdă, complet descărnată, craniul gol, ochii mâncaţi. O proteză dentară căzuse pe cămaşa putredă, iar din gura-i
deschisă sărise un animal scârbos" (R^Naegelen). „La ora şaisprezece, tirul german se opreşte. începe atacul. La
două sute de metri de noi vedem ieşind din pământ un ofiţer german cu sabia în aer.
166

E urmat de o trupă de soldaţi, încolonaţi câte patru, cu arma la umăr. S-ar fi spus că e parada de la 14 iulie. Noi
rămăseserăm încremeniţi, şi pe asemenea efect de surpriză contase, fără îndoială, inamicul. Dar după câteva
secunde, cât să ne venim în fire, am început să tragem ca nişte nebuni. Mitralierele, veşnic gata să intre în acţiune,
ne susţin. Ofiţerul german moare la aproximativ cincizeci de metri de liniile noastre, cu braţul drept întins în
direcţia noastră, iar oamenii cad unul peste altul în spatele acestuia. E inimaginabil" (căpitanul Delvert, regimentul
101 infanterie).
Soldatul francez din primul război mondial (le poilu) gata să-şi dea viaţa pentru Republică
Recitind asemenea texte - câteva printre atâtea altele - , istoricul îşi pune următoarea întrebare: cum de-au putut
„rezista" aceşti oameni mai mult de patru ani - revoltele din 1917, ce izbucniseră şi de o parte şi de alta, fiind
înăbuşite cu destulă uşurinţă. Putem avansa trei ipoteze şi toate raportându-se la viaţa privată. Mai întâi, raportul
cu moartea care continuă să fie acelaşi şi în epoca modernă, dar nu şi în cea contemporană. Există o normalitate a
morţii care se va atenua în perioada interbelică pentru a deveni „scandal" după al doilea război mondial
(antibiotice, chirurgie cardiacă etc). In al doilea rând, războiul creează o nouă ierarhie, bazată pe curajul psihic şi pe
integritate. Iminenţa morţii anihilează atotputernicia banului. Apar o seamă de elite imprevizibile, cărora caracterul
cotidian al păcii le masca virtualităţile. „Numai curajul şi spiritul nu se pot imita", spunea Stendhal. în clipa
atacului, ornamentele poziţiei sociale nu mai sunt decât nişte zdrenţe: toţi oamenii sunt goi. Sentimentul
solidarităţii transcende clivajele sociale. Neamţul este „boşul", asasinul fratelui „meu", iar spiritul de răzbunare
învinge oboseala şi teama. în sfârşit, toţi combatanţii sunt animaţi de o etică a naţionalismului, etică exacerbată de
pierderea Alsaciei şi a Lorrainei. „Boşul" este inamicul ereditar, spoliatorul celor două provincii ale noastre,
năvălitorul. Justiţia şi dreptul sunt de partea trântei. Se poate vorbi de o adevărată religie a patriei, ce hisese
insuflată de învăţământul laic (în anii 1880, încă din şcoala primară, copiii erau deprinşi cu mânuirea armelor,
folosindu-se, pentru aceste exerciţii, puşti de lemn), predată însă şi în aşezămintele confesionale.
167

73
Naţionalismul este o „valoare" la care aderă, în mod egal, şi dreapta, şi stânga (contestată doar de o mică minoritate
a acesteia din urmă), ceea ce explică falimentul total, în 1914, al internaţionalismului. Din acest punct de vedere,
drapelul tricolor, adică repudierea drapelului alb (al monarhiei) şi a drapelului roşu (al socialismului) şi reunirea
acestora cu albastrul, este emblematic pentru consensul care i-a unit pe laici şi pe creştini. Preoţii au fost tot atât de
buni ofiţeri ca şi institutorii. Schimbând sfeşnicul cu sabia, renunţând la ecumenism, preotul francez s-a năpustit
asupra germanului, asupra „boşului", asupra duşmanului Franţei. Franţa şi Germania, două naţiuni creştine, s-au
masacrat mai mult de patru ani. Astăzi, acestei fervori patriotice i-am putea găsi o nuanţă de oarecare naivitate:
totuşi această fervoare i-a permis Franţei să învingă şi armatei germane să evite, în 1918, propria ei dezintegrare. Că
victoria Franţei a fost dobândită de acest civil îmbrăcat în haine militare, civil care a fost numit „le poilu", este o
convingere împărtăşită de toţi vechii combatanţi. Cercetând cu meticulozitate monumentele închinate acestor morţi,
Antoine Prost subliniază faptul că ceremoniile de inaugurare sau de comemorare sunt caracterizate prin renegarea
cultului personalităţii1. Acest autor insistă asupra neîncrederii, adică a ostilităţii acelui „poilu" faţă de ofiţerul de
carieră: prietenia cea mai trainică el o leagă cu civilul mobilizat, fie chiar şi ofiţer, deoarece acesta este „un şef
apropiat şi uman, întru totul identic cu oamenii pe care îi comandă, cetăţean mobilizat ca şi ei, care-şi exercită
autoritatea doar pe o anumită perioadă de timp şi înfruntă ca şi ei suferinţele şi moartea". Nu există obligaţie legală
privind ridicarea unui monument închinat morţilor, ajutorul oferit de stat e modest (legea din 25 octombrie 1919),
totuşi marea majoritate din cele treizeci şi opt de mii de comune le înalţă şi le inaugurează înainte de 1922. Antoine
Prost distinge patru tipuri de monumente: monumentul civic, foarte simplu (lista morţilor şi, eventual, o cruce de
război); monumentul patriotic cu acel „poilu" triumfător (pe tema respectivă, o statuie a lui Eugene Benet a fost
executată în nouă sute de exemplare); monumentul funerar patriotic: „le poilu" murind flancat de două siluete ce
sugerează mama şi soţia; monumentul pacifist, antimilitarist (cel de la Château-Arnoux înfăţişează un bărbat care
rupe o sabie, şi inscripţia: „Blestemat fie războiul"; pe cel de la Saint-Martin-d'Estreau (Loire), se poate citi: „Bilanţul
războiului: mai mult de 12 milioane
168

de morţi...Averi scandaloase ridicate pe mizeria umană. Inocenţi la stâlpul de execuţie. Blestemat fie războiul si
autorii lui". Comemorările anuale nu sunt organizate de puterea publică, ci de către asociaţiile de foşti combatanţi.
„Important este ca sărbătoarea de la 11 noiembrie sâ nu aibă nici un fel de caracter militar. Nici prezentare de arme,
nici trecere în revistă, nici defilare de trupe. Căci noi celebrăm sărbătoarea păcii. Nu e sărbătoarea războiului"
(Journal des mutiles, 14 octombrie 1922). „în ziua de 11 noiembrie are loc o manifestaţie cu caracter funerar. Un
minut de tăcere, formă laicizată a rugăciunii. înainte sau după, citirea numelor tuturor morţilor din comună şi,
după fiecare nume, un copil de şcoală sau un fost combatant răspunde: «Mort pentru Franţa» sau «Mort pe câmpul
de onoare». (...) Nu e celebrată nici armata şi nici chiar patria. Dimpotrivă, patria e cea care-şi onorează cetăţenii (...).
Cine vorbeşte? Aleşii care personifică întreaga colectivitate, pe vechii combatanţi. Fără vedete. Republica înseamnă
un regim în care toţi cetăţenii trebuie să înveţe să-şi facă datoria într-un mod dezinteresat şi personal. Nu e citat nici
Foch, nici Joffre, nici Petain (...). Cei vii sunt chemaţi să se arate demni de cei morţi (...). Ceremoniile de la 11
noiembrie par să reprezinte unicul cult republican care a avut succes în Franţa şi care se bucură de o unanimitate
populară" (A. Prost). Concluzia aceluiaşi autor: „O Republică despre care nu se învaţă nimic şi care nu se celebrează
e o Republică moartă, adică o Republică pentru care nu-şi mai dă nimeni viaţa: aşa cum bine s-a văzut în mai 1958,
şi deja în 1940". Şi aceşti copii de şcoală care psalmodiau „Mort pentru Franţa" erau cel mai adesea orfani: între 1914
şi 1918, apăruseră într-o bună zi la şcoală purtând un şorţuleţ de uniformă negru, complet nou şi bine călcat.
Exemplu grăitor al îmbinării dintre viaţa privată şi viaţa publică.
„Războiul cel mare", contemporan cu revoluţia rusă, inaugurează o nouă eră în istoria omenirii. Insecuritatea averii,
a locului de muncă, la care erau constrânse clasele populare; câştigă burghezia. După ani întregi de „împuiere a
capului", neîncrederea devine generală. Căci e un război despre care se povesteşte, despre care se repetă aceleaşi
lucruri, despre care învaţă copiii în cadrul familiei. Nici 0 familie fără văduve, orfani, mari mutilaţi, cei mai
tulburători dintre aceştia fiind cei complet desfiguraţi. în umpul mesei, se evocă Dardanelele, Verdun-ul,
^atrocităţile boşilor", se preamăresc eroii, se rostesc cuvinte de ocară împotriva învârtitilor care au rămas în
169

spatele frontului, a profitorilor de război, a „noilor îmbogăţiţi". Nimeni nu-i primeşte în casă pe cei care s-au pus la
adăpost în ceasurile de mare primejdie. Foştii combatanţi care făcuseră parte din acelaşi regiment se adună periodic
la câte un banchet în cursul căruia se deapănă amintiri de război, adevărate istorii umane. Şi fără de număr sunt cei
marcaţi pentru totdeauna de anii aceia de groază, incapabili să se readapteze la o viaţă civilă, care, după abia câţiva
ani, va fi răvăşită de marea recesiune economică. Pentru o unitate „descinzând" de la Verdun era suficient să faci
rost de jumătate din numărul de camioane necesare pentru a ajunge acolo. O amintire de neşters care întreţinea

74
insomniile, alimenta coşmarurile. Şi, foarte repede, convingerea că războiul acesta nu e cel din urmă. încă din 1923,
puciul de la Miinchen; începând de la finele anului 1929, „rezistibila ascensiune" a lui Hitler. Dar ea e irezistibilă.
Familiile franceze sunt prinse într-o menghină: amintirea atrocităţilor războiului, teama că, după toate
probabilităţile, acestea vor reîncepe. De unde un fel de apatie. Nazismul prinde aripi: reintroducerea serviciului
militar, remilitarizarea zonei renane, Anschluss-ul, Miinchen-ul... nu se iau nici un fel de măsuri. Vechii combatanţi,
în majoritatea lor, sunt pacifişti: „Niciodată asemenea lucruri". Cei care au murit în marele război au fost, dacă
îndrăznim să spunem astfel, selecţionaţi. Căci au fost, în cea mai mare parte, oameni între optsprezece şi treizeci şi
doi de ani, exact cei care, în caz că ar fi supravieţuit, ar fi ocupat, între cele două războaie, posturi de mare
responsabilitate, de unde ar fi putut da un răspuns la sfidările economice pe care le lansa „criza" unei economii deja
somnolente încă dinainte de 1914 şi ruinate de război. Nu se va putea evoca niciodată amărăciunea anilor 1930,
când un întreg popor, obsedat de amintirea masacrelor de ieri, se cantona într-o aşteptare care avea să ducă la un
holocaust.
1939-1945: RĂZBOIUL TRECUT SUB TĂCERE Şl TENTAŢIA NEGĂRII
, Acest nou chip al morţii organizate, raţionalizate, descoperit în Germania, înainte de a ne indigna, ne tulbură.
Apoi suntem cuprinşi de mirare. Cum rnai poţi fi german? Si căutăm echivalenţe prin alte locuri, în alte timpuri. Nu
găsim nimic... lina dintre cele mai mari naţiuni civilizate ale lumii, capitala dintotdeauna a muzicii, asasinează
unsprezece milioane de fiinţe omeneşti în felul metodic, perfect, al unei industrii de stat..."
170

O înfrângere primită cu cântece?


Războiul din 1914-1918 a avut şi partea lui bună: s-a pretat unui discurs manihean. Câţi francezi au refuzat,
începând din 1940, să asculte predica masochistă a unui mareşal octogenar, ranchiunos şi antisemit? Câţiva.
Patruzeci de milioane de adepţi ai lui Petain? S-ar putea. Nici avocat si nici procuror, istoricul încearcă să înţeleagă
alegerea personală a milioane de bărbaţi şi de femei abia izbăviţi de panica dezastrului pentru a fi confruntaţi cu o
totală stupefacţie. Două milioane de prizonieri descumpăniţi, convinşi de nevinovăţia lor, crezând în mod naiv într-
o iminentă eliberare. „A fi prizonier e întotdeauna o nenorocire, niciodată o onoare" (H. Frenay). La 28 iunie 1940,
La Croix publică o predică a monseniorului Saliege, arhiepiscop de Toulouse, în care se poate citi: „Pentru a-1 fi
izgonit pe Dumnezeu din şcoală, din tribunale, din sânul naţiunii, îţi cerem iertare, Doamne (...). Ce am fi făcut noi
oare cu o victorie uşor câştigată în 1940"?2 Iar monseniorul Baudrillart care celebrează atacul Germaniei naziste
împotriva URSS: „Iată timpurile unei noi cruciade. Afirm că mormântul lui Hristos va fi eliberat". Paul Claudel
scria, la 6 iulie 1940: „Franţa e eliberată, după şaizeci de ani, de jugul partidului radical şi anticatolic (profesori,
avocaţi, evrei şi francmasoni). Conducerea ţării îl invocă pe Dumnezeu şi înapoiază călugărilor La Gran-de-
Chartreuse. In speranţa că vom fi izbăviţi de sufragiul universal şi de parlamentarism". Intelighenţia rămâne
prudentă (Andre Gide refuză semnarea petiţiei prin care se cerea absolvirea de la pedeapsa cu moartea a ostaticilor
de la Château briant, Malraux aşteaptă anul 1943 pentru a lua legătura cu Rezistenţa) sau se angajează cu toată
hotărârea: Colette, Paul Morand, Jacques de Lacretelle, Mac Orlan scriu în Combats, jurnalul miliţiei; Alfred Fabre-
Luce publică în 1942 o Anthologie de /'Europe nouvelle în care-i elogiază pe autorii francezi, pionieri ai naţional-
socialismului; Derain, Vlaminck şi Maillol îşi expun operele în Germania; Drieu La Rochelîe, Brasillach, Therive şi
Chardonne se duc la Niimberg să-1 întâlnească pe GoebBels. Vedetele nu se lasă nici ele mai prejos: Albert Prejean,
Robert Le Vigan, Danielle Darrieux, Viviane Românce sunt sărbătoriţi dincolo de Rin. în La fille du puisatier, filmul
lui Marcel Pagnol, eroina rămâne nsarcinată în urma unei legături cu un aviator dat dispărut, dar care revine să-şi
repare greşeala după ce auzise un „mesaj" al lui Petain ( când filmul se va relua în 1945,

acest „mesaj" va fi înlocuit printr-un „apel" al lui Charles de Gaulle). Se apreciază că numărul francezilor care, din
diferite motive (prizonieri, voluntari, STO*, salariaţi ai uzinelor franceze aflate sub controlul absolut al ocupantului)
lucrau pentru nazişti se ridica la 3 600 000. Cei din Rezistenţă însă (poate că 250 000) au fost confruntaţi cu opţiuni
extrem de dificile: luptă între luptătorii din maquis, „greşeli" în lichidarea delatorilor prezumtivi ( potrivit
Comitetului de istorie al celui de-al doilea război mondial, 12 000 de victime de pe urma epurării, nu în totalitatea
lor inocente). Cât despre cei care fuseseră salvaţi din lagărele de concentrare, supravieţuirea multora dintre ei
datorându-se morţii altora, suferau în mod iremediabil de ceea ce s-a numit „sindromul supravieţuitorului", despre
care va fi vorba ceva mai departe. La Verdun existau cei buni (noi) şi cei răi (cei din faţa noastră). Despre rezistentul
care a „vorbit" sub tortură ( sau pentrru că, sub ochii lui, i s-a torturat copilul) şi despre cel care nu s-a angajat
niciodată în Rezistenţă (chiar dacă şi-a refăcut a posteriori o biografie imaginară), care este cel bun? Şi care cel rău?
Cine are dreptul să judece? Şi cine poate şti ceea ce s-a petrecut cu adevărat? Victimele preferă adesea să tacă. Copiii
bătuţi nu vorbesc niciodată. Şi din perioada aceasta din care Franţa a păşit în tabăra învingătorilor pentru a fi
încredinţat unei mici minorităţi misiunea de a simboliza eroismul ale cărui riscuri imensa majoritate s-a ferit să şi le
asume, memoria şi uitarea au girat viitorul. Memoria? Fiecărui om politic, adult în anii 1940, i se pune întrebarea:

75
„Ce ai făcut în timpul acelor ani acoperiţi de ruşine?". Lui Georges Marchais i se reproşează faptul că a optat pentru
STO; lui Fran ois Mitterrand că a primit la fi-ancisque** ( cu care a fost ^onorat" pe când alesese deja
clandestinitatea). Uitarea? încă din anii 1950, clasa politică „anulează acuzaţiile care planau asupra celor care
colaboraseră cu Vichy-ul. In 1947, Robert Schuman şi Rene Coty, care votaseră în favoarea lui Petain la 10 iulie 1940,
erau, unul preşedinte al Consiliului, celălalt ministru înainte de a deveni, şapte ani mai târziu, preşedinte al
Republicii. Antoine Pinay, partizan şi al lui Petain în 1940, devenea minstru în 1948" (J.-P.Aze'ma).
* Service du travail obligatoire, instituit de guvernul Laval la 16 februarie 1943.
** Secure de război, folosită de franci şi de germani, emblemă adoptată de regimul de la Vichy (1940-1944).
172

Shoah*
Tentaţia denegării e permanentă. Nu vreau să ştiu că soţia mea (sau soţul meu) mă înşală, că fiul meu se droghează,
că am cancer, că tortura e un fapt cotidian. Ce ştiau francezii despre holocaust? „întreaga maşinărie a morţii se baza
pe acest unic principiu: ca oamenii să nu ştie nici unde sunt duşi şi nici ce-i aşteaptă" (Richard Glazar, citat în
Shoah). în momentul capitulării Franţei, între graniţele ei trăiau 300 000 de evrei, jumătate din aceştia fiind străini,
în ziua de 3 octombrie 1940 se dă publicităţii „Statutul evreilor de naţionalitate franceză", care va fi înrăutăţit la 2
iunie 1941. Evreii sunt excluşi din toate funcţiile elective sau publice, din magistratură, din armată. Numerus
clausus de 3% pentru Universitate, de 2% pentru profesiunile liberale. „Arianizarea" tuturor întreprinderilor
evreieşti prin lichidare forţată şi numirea unor curatori. Cât despre evreii străini, decretul din 4 octombrie 1940
dădea depline puteri prefecţilor pentru a-i interna în lagăre speciale (în primăvara lui 1941, 40 000 dintre aceştia
sunt înghesuiţi în asemenea lagăre, de unde vor fi expediaţi către lagărele morţii). Aceste texte oficiale, publicate, se
cunoşteau, era cu neputinţă să nu fie cunoscute. Mai 1942: toţi evreii care au depăşit vârsta de şase ani trebuie să
poarte o stea galbenă. Care erau în văzul tuturora. Toate locurile publice le erau interzise. Locuri în care nu mai
erau văzuţi. 16-17 iulie 1942: 12 884 de evrei sunt ridicaţi din zona pariziană şi duşi în lagărele de la Drancy şi Vel
d'Hiv. 26-28 august 1942: arestări în masă în zona de Sud. Lucruri care se ştiau, deoarece monseniorul Saliege, exact
cel care celebra binefăcătoarea înfrângere din 1940, le denunţă cu tot curajul, ceea ce declasează riposta lui
Brasillach: „Trebuie să ne separăm de evrei în bloc şi să nu păstrăm nici copiii, în cazul acesta umanitatea este de
acord cu înţelepciunea" (Je suişpanout, 25 septembrie 1942, citat de J.-P. Azema). In Memorial de la deportation en
France (Memorialul deportării în Franţa), Serge Klarsfeld fixează, pe baza arhivelor germane, la 75 721 numărul
evreilor expediaţi spre „soluţia finală" şi la 2 500 - sau 3% - cel al supravieţuitorilor. Ţinând seama de prezenţa
probabilă a 300 000 de evrei în anul 1940, ne putem întreba ce s-a
' Cuvânt care înseamnă, în ebraică, catastrofă şi care indică, în mod sPecial, operaţia de exterminare a evreilor
întreprinsă de nazişti.
173

întâmplat cu ceilalţi? Unii au putut fugi, alţii s-au putut ascunde. Francezii nu au fost, în marea lor majoritate, nici
delatori şi nici eroi, dar printre ei se afla şi din unii şi din alţii, aşa cum vor demonstra două întâmplări. „Statul
francez a profitat de pe urma antisemitismului ambiant. Un medic francez, H.J., opunându-se căsătoriei, cu o
evreică Anette Zelman, pe care o proiectase fiul său Jean, a ajuns până acolo încât a alertat Comisariatul însărcinat
cu problemele evreieşti, care a transmis totul autorităţilor naziste. Cei doi tineri au renunţat la proiectul respectiv.
Anette a fost arestată în mai 1942, inclusă în convoiul nr.3 cu care a fost deportată la 22 iunie 1942, nemairevenind
de la Auschwitz" (caz citat de J.-P. Azema). O familie de evrei alsacieni (tată, mamă şi doi copii) s-a refugiat în
Masivul Central. La începutul anului 1943 ţăranului care le oferise adăpost i se face frică, îi somează sa plece
numaidecât, le dă numele unui agricultor dintr-un sat vecin „în stare, poate, să-i primească". Familia de evrei s-a
dus la adresa respectivă în plină noapte, cu valizele lor. Bat la uşă. Li se deschide. Omul care îi primeşte - un ţăran -
le povesteşte că, satisfăcându-şi serviciul militar pe vremea reabilitării lui Dreyfus, căpitanul său, adunându-şi
compania, citeşte circulara ministerială în care se menţiona reabilitarea, pune apoi circulara în buzunar şi adaugă:
„Pentru mine Dreyfus e un trădător". Treizeci şi şapte de ani mai târziu, dispreţul acestui militar pentru justiţia ţării
sale menţinuse intactă indignarea acestui cultivator care, până în ziua Eliberării, a adăpostit şi a salvat această
familie de evrei (mărturie culeasă chiar de autor). La Ierusalim, pentru a ajunge la Memorialul deportării, trebuie s-
o iei pe „aleea celor Drepţi"; de o parte şi de alta au fost plantaţi o serie de arbuşti în cinstea tuturor celor care -
indivizi sau colectivităţi - i-au ajutat pe evrei să scape de genocid. Se pot citi acolo nume de preoţi, de pastori, nume
necunoscute. Aceştia, si mulţi alţii, n-au fost legitimaţi de istoria-povestire. întrebării puse mai sus, „Oare francezii
ştiau?", îi putem da, mi se pare, următorul răspuns: văzând cum dispar evreii, ştiau că sunt deportaţi; dar nici în
mai mare măsură decât înşişi evreii nu-şi puteau imagina ce putea însemna soluţia finală. „Noile camere de gazare?
Desigur... Se puteau lichida trei mii de persoane în două ore" (Frantz Suchomel, SS Unterscharfiihrer, citat în
Shoah).

76
Inimaginabil.
174

RĂZBOAIE DISIMULATE
Algeria
Oficialităţilor nu le place să li se spună lucrurilor pe nume. Din 4 noiembrie 1954 până la 11 martie 1962, 2 700 000
de soldaţi au plecat spre Algeria. 25 000 au murit acolo, ucişi în luptă sau în mod accidental (mânuind armele
îndeosebi). Un milion de oameni au fost spitalizaţi, 250 000 răniţi sau foarte bolnavi, 80 000 primesc pensie de
invaliditate (cifră incompletă, numeroase tulburări psihice declarându-se după mai multe luni de la revenirea la
viaţa civilă). Din punct de vedere juridic, acest război nu există. Este vorba de unele operaţii de „menţinere a
ordinii". Va trebui să se aştepte douăzeci de ani pentru ca pensiile să fie considerate „de război". Nu ni se pare
exagerat dacă vorbim de tăcerea unei generaţii. Veteranii au intrat în sfera indiferenţei. Câteva mărturii. „Războiul,
în orice fază s-ar fi aflat, luase sfârşit pentru noi în ziua în care ne întorceam acasă. Spuneam chiar, plini de voioşie,
că ne-am satisfăcut serviciul în Algeria. Un serviciu ceva cam lung, asta-i tot." „Era de la sine înţeles că eram
victimele acestui «război murdar». Un rol care nu avea de ce să ne entuziasmeze. Oricum, de ce să fi povestit prin
ceea ce trecusem, dacă nu ne asculta nimeni? Cu atât mai mult cu cât chiar noi doream să vorbim de cu totul alte
lucruri." „Noi, răniţii, nu ne-am bucurat niciodată de prea multă atenţie. Singura vizită pe care am primit-o la spital
a fost aceea a unui subofiţer, pentru raport. Care m-a întrebat dacă am făcut-o anume... Singurii care ar avea câte
ceva de spus nu pot s-o facă: sunt morţii" (un sergent care şi-a pierdut un picior călcând pe o mină uitată de
francezi). Cine îşi aminteşte de data de 16 octombrie ••77 când a fost transferat soldatul necunoscut din Africa de
Nord în necropola Notre-Dame-de-Lorette (Pas-de-Calais)? Cine are cunoştinţă de însăşi existenţa acestei
necropole? Or, acest război a fost un război ambiguu. Nu au existat numai represiunea, masacrele, torturile (câte
victime dintre algerieni? Estimările variază de la 500 000 la un milion). Au mai fost şi acele SAS (secţii
administrative specializate) care pretindeau, cu naivitate fără îndoială, dar deseori în mod sincer, că îşi ! ,
^contribuţia la activitatea „binefăcătoare" a «MUzării. O mărturie: „Să fii institutor şi soldat era, în nele cazuri, o
situaţie imposibilă. Mi se întâmpla ca,
I7S

după orele de clasă, să fiu trimis noaptea în acţiune. Si întâlneam, în spatele uşilor forţate ale acelor mechtas, in
mijlocul familiilor lor, ochii elevilor mei". Pentru mulţi dintre aceşti SAS, activitatea respectivă a însemnat
descoperirea lumii a treia. „Descoperind că o ţară în care venisem în 1830 se afla într-o asemenea stare de
subdezvoltare a însemnat un şoc." Contrar războiului din Indochina, care a fost dus de către „profesionişti" (adesea
maghrebieni), cel din Algeria a fost şi el dus de către recruţi, victime adesea, călăi uneori, aruncaţi într-o luptă
condamnată şi de Statele Unite, şi de URSS. „O experienţă personală foarte pozitivă. Un război fără ieşire"
(J.Chirac). O „experienţă" ale cărei amintiri rămân secrete.
Vietnam
Războiul din Vietnam, purtat de Statele Unite, aparţine şi el războaielor tăinuite. După ce afirmase că soarta „lumii
libere" se juca în Asia de sud-est potrivit „teoriei dominoului", Statele Unite „şi-au călcat angajamentul" în condiţiile
pe care le cunoaştem. Umbra Vietnamului a apăsat greu asupra întregii politici americane în deceniul care a urmat
retragerii lor puţin glorioase. Căci aceasta explică intervenţia din insula Grenada, în octombrie 1983 (ţintă bine
aleasă), şi reticenţele Senatului faţă de o eventuală intervenţie în Nicaragua. La şapte ani de la terminarea
războiului, în noiembrie 1982, 15 000 de foşti combatanţi defilează la Washington pentru a inaugura monumentul
ridicat în onoarea veteranilor. Pe un lung zid de marmură neagră, pe jumătate îngropat în pământ, se află înscrise
numele celor 57 939 de americani morţi sau dispăruţi în Vietnam între 1959 şi 1975. Durerea veteranilor e un
fenomen de masă. Pentru ei, nici o bursă universitară, cum a fost cazul pentru cei din GI* în 1945 sau după războiul
din Coreea. Greutăţi de reintegrare adesea de neînvins: în 1983, 630 000 dintre aceştia sunt şomeri, 600 000 au
nevoie de un tratament psihologic sau psihiatric. Rata divorţurilor, a alcoolismului, a toxicomaniei, a delincventei e
cu mult mai mare decât cea obişnuită. „A fost nevoie de primirea triumfală a celor 55 de ostatici din Teheran la
întoarcerea lor din ianuarie 1981 pentru ca America să realizeze că odinioară le rezervase o primire furtivă şi
glacială celor 378 000 de
*Gouvernment Issiie - soldat al armatei americane.
176

GI care trecuseră prin foc în Asia de sud-est" (D.Gramont). „Stânga ne ura fiindcă ucideam, iar dreapta pentru că nu
ucideam destul." Tăcerea autorităţilor, cărora trebuie să li se ierte foarte multe (totala lor necunoaştere a lumii din
Asia de sud, contestarea usturătoare pe care a aplicat-o istoria „teoriei dominoului", deoarece, după plecarea celor
din GI, porneşte al treilea război din Indochina etc), contrastează cu vâlva mijloacelor de informaţie. Războiul din

77
Vietnam alimentează imaginarul american: în zece ani i-au fost consacrate două sute de romane, zeci de
documentare de televiziune, numeroase filme, printre care Apocalypse Now şi The Deer Hunter. Reuşind să scape
teafăr din războiul respectiv, eroul acestor opere de ficţiune nu e, în cel mai bun caz, decât un simplu
supravieţuitor, iar, în cel mai rău, un nebun. Dar sistemul american recuperează totul, până şi remuşcarea, şi
ruşinea. în mai 1985, First Blood apare pe ecran şi aduce un câştig de 85 de milioane de dolari într-o singură lună
(filmul costase doar 27). Judecător, răzbunător, îndreptând nedreptăţile comise împotriva vechilor combatanţi din
Vietnam, eroul filmului Rambo extermină hoarde întregi de comunişti, vietnamezi şi sovietici, afirmă că războiul a
fost pierdut din pricina unei „lovituri de pumnal date pe la spate" de către politicieni, stârneşte entuziasmul
preşedintelui Reagan.
COLONIILE PENITENCIARE Anusul lumii
Din Colonia penitenciară a lui Kafka, publicată în anul 1919, nu vom reţine decât două indicaţii. Condamnatul care
trebuie să inaugureze funcţionarea acelei maşinării complexe inventate de fostul comandant al insulei nu a f°sţ nici
audiat, nici judecat, nici informat de sentinţa fără apel rostită de către ofiţer. în caz că maşina nu s-ar fi stricat, era
prevăzut ca vârfurile de sticlă cu care era garnisită să graveze pe pieptul comandantului: „Onorează-ţi superiorul".
în Jurnalul doctorului Kremer la Auschwitz putem citi, la data de 3 septembrie 1942: „Am asistat în după-amiaza
aceasta la o acţiune specială aplicată deţinuţilor din lagărele pentru femei. Dr.Thilo avea weptate când îmi spunea,
în dimineaţa asta, că ne aflăm m anusul lumii". De îndată ce se evocă lagărele de concentrare, ne vine sub condei
cuvântul „inuman".
177

Totuşi, oamenii sunt aceia care le-au imaginat, le-au creat. Alţi oameni - o mică minoritate dintre deţinuţi - au putut
supravieţui şi depune mărturie. In vreme ce naziştii evitaseră orice denumire precisă, mulţumindu-se cu acel
termen ambiguu de „soluţie finală", în vreme ce secretul stătea la baza sistemului lagărelor de concentrare şi totul
trebuia făcut în aşa fel încât să dispară orice urmă şi orice indiciu, conspiraţia uitării fusese dejucată. Că infernul se
află pe pământ se ştia de multă vreme. Substituindu-se lui Dumnezeu, Marele Inchizitor, anticipând Judecata de
Apoi, îl osândea pe eretic şi-1 trimitea să fie ars pe rug. Auschwitz-ul, Gulagul, „dispariţiile" din America Latină
sunt ultimele avataruri ale unei istorii a atrocităţii care-şi urmează drumul ei tragic. Mi se pare însă că ideocraţia
totalitară - pentru a vorbi ca Martin Malia - aduce ceva nou în istoria dezumanizării care urmăreşte să despoaie
omul de ceea ce înseamnă însăşi fiinţa lui: propria-i identitate.
Eleva lui Heidegger şi a lui Jaspers, autoarea unei teze tratând despre Conceptul de dragoste la Sfântul Augustin,
Hannah Arendt, delimitându-se de norma heideggeriană („gânditorul trebuie să-şi ducă zilele în afara ordinii
obişnuite a cotidianuluui"), şi-a luat sarcina „să clarifice acea povară pe care ne-au impus-o evenimentele (...)
convingerea sa fiind că însăşi gândirea ia naştere din evenimentele unei experienţe trăite de care trebuie să rămlna
legată ca de singurii ghizi în stare s-o orienteze". Convinsă că realitatea regimului totalitar e mai bogată din punct
de vedere al informaţiei decât ideologia care pare s-o fi dictat, Hannah Arendt, încercând să decripteze această
experienţă a lagărelor de concentrare, incomunicabila şi atinsă de irealitate, scrie în Sistemul totalitar. „Nimic nu se
poate compara cu viaţa din lagărele de concentrare (...) nici o relatare nu ne poate da o idee completă pentru bunul
motiv că supravieţuitorul se întoarce în lumea celor vii, ceea ce îl împiedică să creadă întru totul în propriile sale
experienţe trăite". Problema care se pune este aşadar aceea de a şti dacă, în această întreprindere de totală dominare
şi absolută degradare a omului, „totul este posibil" sau dacă, aşa cum sugera Hegel, alienarea acestuia este chiar
condiţia revenirii sale. Aceste lagăre au o dublă finalitate: distrugerea identităţii celor care se află înăuntru;
convingerea celor care sunt afară că trebuie să renunţe la orice tentativă de a se abate de la norme. Deoarece, daca
totul este făcut în aşa fel încât să se ignore tocmai ceea ce se petrece în interiorul
178

lagărelor, se recurge la absolut orice pentru ca rostul acestora, vag dar înfricoşător, să poată fi imaginat în suficientă
măsură pentru a contribui la menţinerea ordinii. Cuvântul „gulag" a apărut în 1934. Este sigla expresiei ruseşti ce
semnifică direcţia Lagărelor corecţionale de muncă. Aleksandr Soljeniţîn i-a conferit o accepţie mondială. „Dar titlul
rusesc al Arhipelagului Gulag conţine o rimă ce se pierde prin traducere. Mai mult, la nivelul sensului, titlul
sugerează două lucruri: apariţia unei civilizaţii noi, totalitară sau concentraţionară, amintin-du-ne totodată că
civilizaţia europeană a luat naştere în arhipelagul grec; răspândirea generală a noului sistem sclavagist: navigam
între insulele Gulagului" (G.Nivat). Cât despre exterminarea evreilor de către nazişti, aceasta a fost în mare parte
produsul improvizaţiei şi al forţei lucrurilor. Trebuie să ne debarasăm de evrei pentru a proteja pretinsa puritate a
„rasei ariene". Cel mai bun mijloc este emigrarea forţată. Dachau îşi deschide porţile în 1933, dar evreii nu sunt
vizaţi în mod special. Pogromurile sunt organizate de SA*, care e desfiinţată în 1934. Aparatul poliţienesc este
controlat de acum înainte de către SS** (creată în 1925), ai cărei membri se plâng de faptul că lagărele respective
sunt suprapopulate. Numărul celor internaţi în acestea scade: 27 000 în iunie 1933, 7 500 în 1937'. Dar naziştii găsesc

78
noi aliaţi: funcţionari mici şi mijlocii care urmăreasc să ocupe în ierarhia birocratică locurile de frunte deţinute de
către evrei (institutorii - Himmler făcea şi el parte dintre aceştia - se înscriu în masă în partid); mica burghezie
arheo-ca-pitalistă (artizani, comercianţi), fericită de a fi scăpat de concurenţii evrei; membri de frunte ai
profesiunilor liberale, din aceleaşi motive; responsabilii marelui capitalism care cumpără pe un preţ de nimic
întreprinderile evreieşti de care vor să scape cât mai repede cu putinţă proprietarii lor, care se pregătesc să
emigreze. Pentru „ca nici un evreu care s-ar insera în lanţul reproductiv să nu poată fi la originea unor prejudicii
ireparabile pentru sângele german", Eichmann declanşează o politică de emigrare deosebit de eficace: din aproape
500 000 de evrei germani în 1933,270 000 părăsesc ţara. în 1938 Eichmann rece la o serie de arestări masive printre
evrei, dar aceştia,
Sturmabteihing (Secţia de Asalt), formaţie paramilitară a Germaniei le' î"flin?atâ în 1921 de Rohm.
achutzstaffel - eşalon de protecţie; poliţie militarizată a partidului
creată în 1925. '
179

după ce li se rechiziţionează bunurile, primesc adesea o viză de emigrare. Dimpotrivă, evreii săraci nu sunt
eliberaţi. Războiul este cel care, provocând acea „suprapopulare" a lagărelor, determină „soluţia finală" sub formă
de genocid; în Polonia există milioane de evrei, iar ostilităţile pun stavilă emigrării. Aşa că se va trece la
exterminarea acestora, deoarece, pentru Hitler, aşa cum va declara în testamentul pe care i-1 lasă lui Borman (şi
presupus a fi autentic), salvgardarea purităţii rasei germane e mai importantă decât câştigarea războiului.
Cum să supravieţuieşti?
Cum să supravieţuieşti în lagăr? Anihilarea identităţii are
loc numaidecât: tunsoare, haine de deportat, deposedarea
de orice obiect personal - verigheta, în mod special. Nici
o urmă care să denote starea socială a individului. Un
nou raport cu timpul: viitorul nu se mai măsoară în luni
sau în săptămâni, ci în zile, adesea chiar şi în ore. Fiecare
zi poate fi ziua morţii. Adaptarea trebuie să fie imediată.
„Atunci când societatea se schimbă cu rapiditate, individul
nu dispune de timp suficient pentru a-şi însuşi noile
comportamente care să-i poată permite adaptarea la
schimbările mediului, în funcţie de propria sa
personalitate. Toate acestea îl dezorientează şi-i provoacă
o stare de nesiguranţă. Cu cât deruta sa devine mai mare,
cu atât e mai înclinat să observe reacţiile celorlalţi şi să
încerce a le imita comportamentul. Dar acest comportament
imitat nefiind în acord cu propria sa personalitate, ritmul
integrării sale slăbeşte, iar el devine din ce în ce mai puţin
capabil să reacţioneze în mod independent în faţa unor
noi schimbări" (B.Bettelheim). La sosirea în lagăr,
criminalul de drept comun rezistă destul de bine,
susţinut de satisfacţia de-a fi pus pe picior de egalitate cu
atâţia membri ai elitei politice. Aceştia din urmă suportă
şocul care le confirmă analizele. Cei ce se poticnesc sunt
ne-politicii: aceştia nu pot înţelege ceea ce li se întâmplă,
încearcă să-şi convingă paznicii că sunt „inocenţi"-
Precara şansă de supravieţuire 6depinde de
aptitudinea lor de a înţelege funcţionarea unei societăţi „imaginate", desigur, dar cu toate acestea (şi lucrul cel mai
îngrozitor) nu diferă din punct de vedere structural de ceea ce se cheamă societatea civilă.
In legătură cu supravieţuirea unei deportate ne-politice, vom da exemplul Margaretei Glas-Larsson4. Căsătorita
180

.
cu un evreu din Sudeţi, asimilat în asemenea măsură încât era pe punctul de a deveni antisemit (a constrâns-o să-şi
oxigeneze părul pentru a avea „tipul arian"), este arestată împreună cu soţul său în ziua de 18 octombrie 1941.
Complet apolitică, ea descifrează foarte repede adevărata natură a coloniei penitenciare. E o societate ierarhizată. La
Auschwitz, numărul tatuat permite identificarea datei de sosire. Deţinuţii care au un număr mic se bucură de o
mare autoritate. „Milionarii" (mai mult de şase cifre) sunt dispreţuiţi. Stratificarea socială a lagărului reaminteşte

79
altă stratificare: un strat superior (de la 1 la 2% dintre deţinuţi), vârstnicii lagărului, vârstnicii blocului, medici
deţinuţi; un strat de mijloc (10%) care-şi asumă sarcini administrative; restul, denumiţi „musulmani", deoarece, fără
îndoială, sunt resemnaţi şi fatalişti. Pentru a supravieţui (pentru „a ajunge", s-ar spune în societatea civilă), este
absolut necesar să intri în legătură cu nivelul superior al stratului dominant. Este ceea ce deportaţii numesc
„organizare": trebuie elaborată o strategie de mobilitate socială ascendentă. Strategia Margaretei se bazează pe trei
talente: având cunoştinţă de folosirea „cosmeticelor", ea devine esteticiana ierarhiilor, chiar a celor din SS;
stăpânind limba germană, înţelege ceea ce nu-i este destinat; ştiind să dea în cărţi, îi linişteşte pe cei din SS,
preocupaţi de viitor. Corupţia domneşte în toate lagărele. Margareta poate avea acces la „Canada" (depozit în care
sunt îngrămădite bagajele deportaţilor, bijuteriile acestora, în care găseşte materialele necesare pentru prepararea
„cosmeticelor" respective). In această lume de personaje scheletice aparent interşanjabile, trebuie păstrată o
aparenţă de identitate: să nu te laşi pradă deznădejdii: „Am observat că prizonierii care se lăsau pradă disperării
deveneau respingători, ceea ce era groaznic". în sfârşit, să se ajungă la o desensibilizare în ceea ce priveşte mizeria.
Fără această decodificare şi a practicii pe care o dictează aceasta, nu există decât Moartea. Acesta a fost şi destinul
nepoatei lui Gustav Mahler, Alma Rose, destin pe care Margareta îl evocă în termenii următori: „îi spuneam mereu,
Alma, trebuie să te adaptezi, altfel vei cădea... Alma Rose nu ştia să lupte, poate că nici nu voia să lupte. Pentru ea,
acolo era pur şi simplu infernul. De fapt, trăiam în plin infern, şi am credinţa că nu mai voia să trăiască". Şi, într-
adevăr, a murit. Keiuzând competiţia, însemna alegerea morţii. Dar 'legând viaţa, însemna să-i elimini pe cei mai
puţin ezistenţi. De unde sentimentul de culpabilitate.
181

caracteristic „sindromului supravieţuitorului". Renunţând la luptă, lăsându-te pradă chemării morţii, însemna
îndeplinirea dorinţei celor din SS. „Dintr-un punct de vedere psihanalitic, majoritatea prizonierilor din lagărele de
exterminare se sinucideau prin acceptarea morţii fără a opune rezistenţă... Folosind teroarea, cei din SS reuşeau să-
şi silească adversarii să procedeze aşa cum voiau ei să procedeze. Milioane de indivizi s-au supus exterminării
deoarece metodele celor din SS îi forţaseră să considere moartea nu ca o soluţie, ci ca unica modalitate de a pune
capăt unor condiţii inumane de viaţă" (B.Bettelheim).
In Er le vent reprend ses tours, Vladimir Bukovski explică felul în care se poate supravieţui în Gulag: „Trebuie să te
deprinzi să nu vezi nimic din ce se petrece în jurul tău, să nu te gândeşti la casa ta, să nu aştepţi să fii pus în
libertate. Trebuie să faci în aşa fel încât viaţa aceasta să se desfăşoare alături de tine, paralel, ca şi cum nu te-ar privi
absolut deloc". E. Ghinsburg reacţionează şi se salvează datorită misticismului. în acest peniteciar de femei unde se
ucide şi se violează (ea descrie toate acestea în Un itineraire abrupt), ne prezintă această viziune: „Deasupra mea se
întindea un imens cer negru punctat cu nişte stele imense, extrem de strălucitoare. Nu plângeam. Mă rugam. Cu
patimă, cu deznădejde. Doamne, fă să am febră şi să-mi pierd cunoştinţa, să vină uitarea, să vină moartea!".
Soljeniţîn crede că lagărul de concentrare, „refugiu socratic", îi poate dezvălui individului adevărata lui identitate,
pe când Varlam Şalamov afirmă că lagărul este în mod inevitabil o ucenicie a depravării. în LesRecits de la Kolyma,
putem citi: „De ce fel de necurăţenie nu se acoperă sufletul deţinuţilor când sunt asmuţiţi în mod sistematic unii
împotriva altora?". Bruno Bettelheim, salvat şi el din lagăre, afirmă că acolo nu se poate supravieţui în deplină
inocenţă. „Atunci când un prizonier reuşea să ajungă într-o poziţie care-i conferea o anumită putere, scrie acesta în
Coeur conştient, trebuia să protejeze şi să ucidă, rareori să facă una sau alta, deoarece dacă nu-şi ucidea duşmanii,
nu-şi putea păstra puterea. Iar aceasta conferea o mare ambiguitate poziţiei şi politicii prizonierului din grupul
conducător." Cel mai mare duşman al deportatului era aşadar propriul lui tovarăş de captivitate. Un membru al
grupului conducător se menţinea în cadrul acestuia prin moartea altuia, de unde -cu excepţia, poate, a unor deţinuţi
de drept comun - un sentiment de vinovăţie care, nepărăsindu-1 niciodată in caz că va scăpa de-acolo cu viaţă, îl va
îndemna la tăcere.
182

în aceste lagăre, în mare parte autogestionate, captivii membri ai ierarhiei nu puteau suporta noua lor identitate de
executori ai ordinelor venite de sus - adică ai ordinelor emise de SS - decât justificându-se prin „argumentul care a
aparţinut întotdeauna clasei conducătoare în cursul secolelor, subliniind faptul că erau mai folositori societăţii
datorită puterii, educaţiei şi rafinamentului culturii lor" (B.Bettelheim). Dar, printr-un soi de contaminare sau de
mimetism - în cazul în care nu este vorba de o componentă esenţială a naturii umane -, chiar şi „musulmanul" era
încercat de un sentiment de culpabilitate. In Viaţă şi destin, Vassili Grosman pune aceste cuvinte în gura unui vechi
cekist deţinut la Lubianska: „Noi, cekiştii, am pus la punct o teză superioară: nu există, pe pământ, oameni
nevinovaţi. Fiecare individ merită să fie adus în faţa tribunalului. Orice persoană care devine obiectul unui ordin de
arestare este vinovată. Şi se poate semna un asemenea ordin pentru indiferent cine. Fiecare om are drept la un ordin
de arestare. Chiar şi cei care, bineînţeles, şi-au petrecut viaţa semnând asemenea ordine pentru alţii".
Slujbaşii exterminării

80
Cei mai de seamă responsabili ai exterminării să fi fost nişte „monştri", aşa cum ni-i prezintă filmele de groază?
Răspunsul - deoarece e negativ - e înspăimântător: aceştia erau nişte funcţionari disciplinaţi, preocupaţi, înainte de
orice, de ordine şi de randament. Dar era vorba de un randament de un tip cu totul special: exterminarea unui
număr cât mai mare de oameni într-o perioadă cât mai scurtă de timp, şi cât mai discret cu putinţă, ceea ce reclama
o organizare deosebit de meticuloasă. In legătură cu acest aspect nu ne vom referi decât la două documente, în
săptămânile de dinaintea execuţiei, Rudolf Hoess, comandatul lagărului de la Auschwitz, şi-a scris Memoriile5. Să-i
dăm cuvântul. „Vocaţia mea părea trasată dinainte, deoarece tatăl meu se legase prin jurământ să mă consacru
religiei (...). Mi-aduc aminte cum tata le recomanda prietenilor săi supunere totală faţă de autorităţi (•••)• Cu
naturile sensibile, obţii uneori adevărate minuni adresându-le un zâmbet, un simplu semn din cap, un cuvânt
amabil (...). în forul meu interior, mă simţeam toarte solidar cu cei internaţi acolo, deoarece timp îndelungat
dusesem şi eu penibila existenţă a unui deţinut (;••)■ Eicke spunea: «Un SS-ist trebuie să fie în stare să-şi lichideze
propriii săi părinţi dacă aceştia se revoltă
183

împotriva statului sau împotriva concepţiilor lui Adolf Hitler». (...)• Soţia mea mă găsea adesea insuportabil. Nu-mi
mai era gândul decât la munca mea. (...). După ce am fost arestat, mi s-a spus cum că aş fi putut refuza să execut
anumite ordine sau, eventual, să-1 ucid pe Himmler. Nu cred că o asemenea idee s-ar fi putut ivi nici măcar în
mintea unui singur ofiţer din cele câteva mii câţi erau în SS. (...). în calitatea sa de Reichsfiihrer, Himmler era în
afară de orice critică. (...). în această ambianţă neobişnuită, copiii mici se porneau de obicei pe plâns. Dar, după ce
erau alinaţi de mama lor sau de către oamenii din comando, porneau spre camerele de gazare jucându-se, sau
tachinându-se, cu o jucărie în braţe. (...). Din momentul în care a început exterminarea în masă, nu m-am mai simţit
fericit la Auschwitz. Eram nemulţumit de mine însumi. Istovit din cauza muncii, nu puteam avea încredere în
subordonaţii mei, nu eram înţeles şi nici măcar ascultat de şefii mei ierarhici. Mă găseam de fapt într-o situaţie de
neinvidiat, în vreme ce toată lumea îşi spunea că «comandantul ducea o viaţă dintre cele mai agreabile». (...)■ N-am
fost crud niciodată şi nu m-am lăsat niciodată împins către acte de violenţă. (...). Eram o rotiţă inconştientă a
imensei maşinării de exterminare a celui de al treilea Reich. Maşinăria e sfărâmată, motorul a dispărut, iar eu
trebuie să am aceeaşi soartă. O cere întreaga lume". în Eichmann la Ierusalim, Hannah Arendt afirmă că ceea ce i se
părea de fapt cu totul nou era „normalitatea lui Eichmann". Nici pervers şi nici sadic, se credea fidel principiilor
morale aîe lui Kant. Carierist, desigur, dar „cu siguranţă, nu şi-ar fi asasinat superiorul pentru a-i lua postul (...). Nu
şi-a dat niciodată seama de ceea ce făcea (...). în aceasta constă banalitatea răului", mai înspăimântătoare decât
sadismul. Inconştienţa poate face mai mult rău decât toate instinctele distructive reunite, şi se poate manifesta la
oricine, „ceea ce nu absolvă criminalul, dar nu mai justifică nici teza culpabilităţii colective".
Margareta aminteşte faptul că trebuia să se procedeze într-un anumit fel atunci când cei din SS cereau un număr
precis de deţinuţi pentru a fi exterminaţi. Pentru a evita de-a se afla în contingentul acesta funest, cei care
dispuneau de oarecare putere puneau un alt deportat m locul lor. De unde această obsedantă întrebare
caracteristică sindromului supravieţuitorului: „De ce alM'; şi nu eu?". „Universul concentraţionar îşi recuperează
chiar şi victimele care au reuşit să-i scape". Margareta
184

povesteşte că într-o zi se afla în prezenţa medicului SS Mengele care îşi pusese revolverul pe masă. Ea s-a gândit o
clipă să-1 doboare, dar s-a abţinut, ştiind că orice revoltă e cu neputinţă, şi orice medic criminal îşi găseşte un
înlocuitor. „Umilinţa permanentă, sentimentul de totală neputinţă, într-o situaţie în care nu contează decât
supravieţuirea, macină în mod iremediabil întreaga mândrie şi întreaga stimă de propria ta persoană" (G.Botz si
M.Poliak). Supravieţuitorul se întreabă care e gradul de dezumanizare pe care 1-a atins pentru a fi acolo unde este.
în Les Recits de la Kolyma, Şalamov se întreabă unde se opreşte dezumanizarea humanoidului, unde începe
umanul mort? „Lucrul cel mai îngrozitor este atunci când omul începe să-şi dea seama că aceste abjecţii s-au
statornicit în propria sa viaţă, şi pentru totdeauna, când împrumută reperele sale morale experienţei sale de lagăr,
atunci când morala cerşetorilor se aplică propriei sale vieţi (...). A rămas un om sau nu?". Recuperat din lagărele
germane, autorul unei povestiri intitulate Messierus dames, au gaz sil vous plait! scriitorul polonez Tadeusz
Borowski, neputând suporta nici supravieţuirea şi nici supunerea faţă de noul regim popular, se sinucide în ziua de
1 iulie 1951, deschizând robinetul de gaz. Universul concentraţionar - ieri, astăzi - nu este numai instituţionalizarea
morţii „înainte de vreme", el este organizarea uitării. „Lumea occidentală, scrie Hannah Arendt, a acordat, până
acum, chiar şi în epocile ei cele mai negre, duşmanului ucis dreptul la aducere aminte (...). Numai pentru că Ahile a
luat parte la funeraliile lui Hector, pentru că Biserica îşi păstra ereticii vii în memoria oamenilor nu a fost totul
pierdut şi nu poate fi pierdut niciodată. Lagărele de concentrare, conferindu-i anonimatul chiar şi morţii (...), îi
răpeau morţii propria ei semnificaţie: sfârşitul unei vieţi împlinite." O asemenea moarte, care nu face decât „să
ratifice faptul că individul n-a existat niciodată", este moartea morţii: organizarea uitării, instituirea amneziei.

81
Regimul totalitar tinde să creeze o societate lipsită de memorie. Şi găseşte o aliată neaşteptată în negarea ororii Pe
care contemporanii şi posteritatea o preferă aducerii aminte. „Ana Frank a murit deoarece părinţii ei n-au vrut SŞ
creadă în existenţa Auschwitz-ului. Şi dacă relatarea 'leţii ei s-a bucurat de un asemenea succes, aceasta se uatoreşţe
faptului că, în ochii noştri, ea neagă în mod H^R^0'1 *ntrea§a realitate a Auschwitz-ului" vo-Bettelheim). Totuşi,
această conspiraţie a tăcerii a eşuat, esigur, după Auschwitz, aceasta „eclipsă a lui
185

Dumnezeu" (M.Buber), a fost nevoie ca teologiile să fie reexaminate. După Kolyma, a trebuit să fie reexaminat şi
socialismul, ca şi ideea de progres, ca şi teleologia. Tăgăduitorii monstruozităţilor nu au lipsit nici ei. Ieri, Etienne
Fajon scriind, în Les Lettres fi-angaises din 26 februarie 1949, în legătură cu procesul lui Kravcenko: „Marea
burghezie franceză decadentă (...) ia în primire respingătoarea marionetă fabricată la Washington cu docilitatea
unei încărcături de gumă de mestecat sau de conserve de carne". Astăzi, Pr.Faurisson denunţându-i pe „mitologiştii
exterminării". Dar supravieţuitorii au povestit, şi vorbesc din ce în ce mai mult deoarece, ora morţii naturale
apropiindu-se, îşi publică amintirile, nu numai pentru a lăsa semne, dar şi pentru a preveni posibila revenire a
acestui infern şi pentru a denunţa perpetuarea acestuia, deoarece este veşnic prezent pe pământ. „De îndată ce s-au
îndepărtat de Dachau, Robert L. a vorbit (...), a început să povestească pentru ca acestea să fie dezvăluite înainte de
a muri. Robert L. n-a acuzat pe nimeni, nici o rasă, nici un popor, el a acuzat omul. Ieşind din infernul groazei, fiind
pe moarte, delirând, Robert L. poseda încă această facultate de a nu acuza pe nimeni, cu excepţia regimurilor
politice care se află în trecere în istoria popoarelor" (M.Duras, La Douleur).
CANGRENA UNIVERSALĂ
„Ceea ce revoltă de fapt în cazul durerii, nu este durerea în sine, ci non¬sensul durerii (...). Pentru a putea alunga
din lume durerea ascunsă, nedestăinuită şi fără martor, pentru a o putea nega cu bună-credinţă, am fost aproape
obligaţi să inventăm zeii."
NIETZSCHE, Genealogia moralei
în secolul al XVI-lea, comentând instrucţiunile privitoare la tortură din Manualul inchizitorilor, al lui Nicolas
Eymerich, teologul spaniol Francisco Pena scrie: „Dreptul nu spune ce tip de tortură trebuie aplicată: alegerea e
lăsată aşadar la discreţia judecătorului (...). Judecătorii nu au scăpat ocazia şi au imaginat nenumărate tipuri de
tortură (...). în ceea ce mă priveşte, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, vă voi spune că asemenea tip de erudiţie ţine mai
curând de domeniul călăilor decât de cel al juriştilor şi al teologilor care suntem". Hobbes, apoi Montesquieu şi
186

Voltaire instruiesc procesul torturii, modalitate legală pe vremea aceea. Astăzi, nici o constituţie din nici o ţară nu
legalizează tortura, dar putem număra pe degetele ambelor mâini cele în care nu e practicată. Textele sunt nişte
artificii care maschează activitatea zilnică a celor ce aplică tortura. Cuvântul „cangrenă" a apărut în timpul
operaţiilor de
menţinere a ordinii" în Algeria, operaţii stimulate în cadrai unui stat democratic. Pentru a vorbi despre tortură,
istoricul nu are de făcut altceva decât să strângă mărturiile celor care mai pot vorbi încă; deoarece aceşti
supravieţuitori se află într-o stare relativ bună şi mai au încă forţa de a-şi reaminti; mărturii şi din partea călăilor,
veşnic reticenţi. Ceea ce a reuşit să facă Claude Lanzmann în Shoah. Rămâne să suportăm lectura şi să scriem fără a
ne lua drept inchizitorul inchizitorilor. Istoria torturii aparţine celei a secretului, a unui dublu secret: se torturează
pentru a se smulge secretul, dar faptul de a fi torturat pe cineva devine, la rândul său, un secret.
Tortura este un mijloc de guvernare: prin tortură se încearcă nu atât smulgerea unor mărturii, cât obţinerea unor
informaţii care permit perpetuarea Puterii, aceasta încredinţând aplicarea torturii unor executanţi de cea mai abjectă
speţă şi crezând că, în felul acesta, îşi salvează onorabilitatea; prin rumori care se răspândesc, tortura îi ţine la
distanţă pe toţi contestatarii potenţiali ai Ordinii. Gradul de confidenţialitate al acestei rumori se conjugă cu
complicitatea presei, care ţine în cea mai mare măsură seama de sensibilitatea cititorilor săi. Redactorii responsabili
de ziare au privirea fixată pe ceea ce se cheamă trend*-\x\ tirajelor, articolele fiind nişte produse destinate
consumului, întocmai ca brânzeturile şi tranzistoarele. Oricât de puternic ar fi, un magnat al presei trebuie să
satisfacă gustul cititorilor: dacă himerele acestora sunt izomorfe cu ale sale, cu atât mai bine pentru el, cu atât mai
rău pentru cei care au cu totul altă idee despre ce ar trebui să fie o informaţie. Pe vremea războaielor coloniale (de
cucerire sau de colonizare), ziarele au vorbit puţin despre tortură din două motive principale: conivenţa aparat de
stat/lobbies de presă; interacţiunea producţie/consum privind articolele. Studiind fenomenul de supravieţuire a
torturii de la
Revoluţia franceză încoace, Pierre Vidal-Naquet aminteşte raptul că în sânul populaţiei a existat întotdeauna o masă
marginală, numeroasă din punct de vedere numeric, faţă
*Acţiune economică de lungă durată.
187

82
de care erau permise tot felul de excese şi practicate zilnic în mijlocul unei indiferenţe generale: lucrători sezonieri,
vagabonzi, emigranţi, colonişti, adică muncitori de naţionalitate franceză. Drepturile omului, îndelung invocate de
discursurile politice, n-au fost niciodată drepturile tuturor oamenilor.
Izolare şi tortură
Tortura pune tuturora două probleme, una evidentă, alta ceva mai puţin. Cea evidentă? Voi putea păstra secretul în
timpul torturii? Cea mai puţin evidentă? Aş putea deveni călău în cazul în care sunt îmboldit de obligativitatea de a
şti, de a vedea, de a vedea totul? Pe teroristul acesta care deţine secretul unui atentat iminent care va face sute de
victime, nu trebuie, folosind toate mijloacele, să-1 „silesc să vorbească"? Dacă adversarii mei devin torţionarii
camarazilor mei de luptă, m-aş sustrage eu oare dorinţei de-a mă răzbuna? Tatăl sau mama unui copil torturat până
la moarte vor rezista ei dorinţei de a~l tortura pe torţionar? Şi dacă, datorită acestor numeroase avataruri, devin la
rândul meu călău, voi încerca un sentiment de plăcere? Sau - ceea ce e şi mai rău poate - plăcerea aceasta va deveni
dependenţă? Cât despre torturatul fugit din infern, cu ce ochi îl va privi el de-acum înainte pe celălalt? Chiar pe
fiinţa cea mai apropiată, cea mai iubită, cea mai iubitoare? Va vorbi el (ea) dacă îl (o) va tortura pentru a dezvălui
locul în care sunt ascuns? Tortura ne lasă fără răspuns şi fără glas în faţa enigmei pe care o numim identitate: cine
sunt? Cine e celălalt? Cine suntem? Ca şi pedeapsa cu moartea, tortura este acceptată sau respinsă în bloc. Hoess şi
Eichmann trebuiau graţiaţi?
Această voinţă de a şti, voinţă care justifică existenţa torţionarului, îl apropie de savantul care face „experienţe"
(vivisecţie, de pildă, pe animale) şi a cărui competenţă îi este necesară pentru a menţine victima îhtr-un dincolo:
„dincolo de moarte, dincolo de insensibilitate, dincolo de leşin, dincolo de nebunie" (P.Pachet). In ianuarie 1985,
secţia franceză a cunoscutei organizaţii Amnesty International organizează la Paris un colocviu despre „Izolare şi
tortură". Dr. Nicole Levy, medic legist, afirmă că scopul torturii nu e numai acela de a~i sili pe cei supuşi supliciului
să vorbească, dar şi - şi mai ales - de a-i sili să tacă, de a-i deposeda de propria lor identitate şi, ca urmare,
188

de propria lor însuşire de a vorbi. Un mare număr dintre cei torturaţi fiind incapabili, după ce şi-au redobândit
libertatea, să poată vorbi şi, neputându-şi suporta propria jor tăcere, s-au sinucis. Există şi alte sechele, bine
cunoscute medicilor: anxietate bolnăvicioasă, depresie cronică, pierdere a memoriei, insomnii, coşmaruri,
impotenţă, dificultăţi de readaptare. Parte din victime nu mai suportă strigătele propriilor lor copii sau mângâierile
amantului (ei). Şi, mai cu seamă, teama de a nu înnebuni. „Persoanele în cauză ne spun tot timpul: «Creierul meu s-
a deranjat, nu mă mai recunosc»" (Dr. Inge Kemp-Ge-nefka, directorul Centrului internaţional de reabilitare şi de
investigaţii pentru victimele torturii, Copenhaga). „în fiecare dimineaţă, încep prin a mă observa, căutând în mine
semnele nebuniei. Mă aflu în Franţa de nouă ani. Repetarea mărturiei devine o tortură (...) Mărturia mea e legată de
teama aceasta a nebuniei care începe să revină" (N.Gorbanevskaya, internată un an în URSS). Cum să
supravieţuieşti după ce ai fost supus torturii? Poate că prin evitarea prezentului. „Trebuia să-ţi aminteşti că existase
un înainte încărcat de dragoste şi de valori. Şi numai prin păstrarea acestui înainte ar putea trăi cineva un după... în
caz că va avea unul. A nu te lăsa înghiţit de prezent, lipsit de dragoste, plin de ură, ca şi cum ar fi singura viaţă
posibilă" (mărturie anonimă).
Răul e oare sigur şi Orwell e un nou Moise? Anii 1970 au văzut instaurându-se în America Latină teroarea, dar anii
1980 au fost marcaţi de restabilirea starului de drept în Argentina, în Uruguay şi în Brazilia. Colonialismul, care nu
însemna numai acel benefic distribuitor de spitale şi de şosele, elogiat de manualele şcolare, nu emoţionase deloc
sufletele cinstite. Al doilea război mondial, lagărele naziste, Gulagul, dispariţiile, războaiele din AJgeria şi din
Vietnam au dat naştere unui sentiment colectiv de culpabilitate, interiorizat fiind de milioane de indivizi. „Nu faci
ceea ce vrei, dar eşti răspunzător de ceea ce faci", scria Sartre. Militanţii din Amnesty International, pentru a nu-i
cita decât pe aceştia, se simt răspunzători de ceea e se face. Se trece de la comuniunea sfinţilor la comuniunea
oamenilor. Ambivalenţă a omului care ajunge pe Lună, inventează inima artificială, prelungeşte cu mai multe
decenii speranţa de viaţă, dar inventează, pentru a tortura, Pentru a distruge psihicul, pentru a-şi „dezorienta"
aproapele, metode din ce în ce mai sofisticate, mai eficace, Şi adesea fără a lăsa urme.
189

ENIGMA IDENTITĂŢII Persoana „dezorientat"


în cele trei decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial, nivelul de viaţă al menajurilor din Franţa a
crescut de patru ori (inegalităţile sociale rămânând însă aceleaşi). Era pentru prima oară în istorie când se petrecea
asemenea lucru. Surpriza a fost aşa de mare încât s-a vorbit de un „miracol", cuvântul acesta calificând de altfel
performanţele comparabile din alte economii ale lumii occidentale. Atunci a fost reînviat vechiul mit al lui
Prometeu, dând naştere aroganţei. Aroganţă a economiştilor şi a tehnocraţilor care s-au dovedit capabili să dirijeze
lucrurile şi oamenii spre un mai bine continuu; aroganţă urbanistică al cărei simbol a fost Le Corbusier, care s-a

83
autoproclamat supremul armonizator al Oraşului viitorului; aroganţă a medicilor, ale căror performanţe au permis
o prelungire a speranţei de viaţă despre care s-a crezut a fi fără limită. Nu numai că marile cataclisme naturale
(pandemii, dezastre climatice etc.) erau puse sub control, dar ştiinţa celor în drept să ia decizii părea să domine
caracterul din ce în ce mai complex al mecanismelor sociale. Dar totul a trebuit să fie frânat încă de la începutul
anilor 1980. Creşterea şomajului a opus o producţie în creştere exponenţială unei cereri nesolvabile; oraşele aflate în
plină strălucire au început să se degradeze, transformându-se în uriaşe ansambluri de locuinţe pline de zgomot şi
de violenţe; maladiile mentale continuau să existe, neurolepticele calmând bolnavii, fără să-i vindece însă. Atunci s-
a putut pune întrebarea dacă nu cumva societăţile industriale au intrat într-o fază entropică prezentându-le, atât
celor bogaţi cât şi celor săraci, enigma identităţii.
Altădată, oamenii exercitau aceeaşi profesiune toată viaţa, iar uneori aceasta era moştenită din tată în fiu.
„Revoluţia permanentă" a proceselor de producţie (robotică, birotică, învăţământ asistat de ordinatoare etc.)
constrânge muncitorul la necontenite reciclări. Şomajul devine ameninţător, afectând toate categoriile
socioprofesionale: OS alungat de robot, exploatatorul agricol silit să-şi vândă bucata de pământ prea mică pentru a
fi rentabilă, proprietarul unei PME ruinat de concurenţa sud-estului asiatic etc. încetarea activităţii de pe o zi pe
alta, fără speranţa de a găsi o slujbă pe termen scurt, înseamnă o dramatică alterare a identităţii. Aceasta
190

criză", pentru a folosi termenul inadecvat care o califică, trage după sine destrămarea solidarităţii. In grupurile de
tineri se aude din ce în ce mai des lozinca: „fiecare pentru sine". A descoperit vreunul din ei pista unei eventuale
slujbe? Păstrează informaţia pentru sine. In ţările socialiste, greutăţile vieţii cotidiene sunt de asemenea natură încât
echivalează cu acel „fiecare pentru sine". Mai mult decât prietenia, ceea ce îi orientează pe oameni în căutarea pâinii
zilnice, sau în evitarea hărţuielilor politice, sunt aşa-numitele reţele de complicitate. Societatea, pe nedrept
denumită fără clase sociale, se confruntă cu un egoism circumspect. Ca şi capitalismul. Cu alte cuvinte, influenţa
„derivaţiilor", ca să ne exprimăm ca Pareto, se vădeşte desTul de slabă, omul continuând să fie ceea ce este (mai
mult hobbesian decât rousseauist), indiferent de sistemul politic şi ideologic care îl justifică. Traumatismul
şomajului e cu atât mai puţin greu de depăşit atunci când este vorba de nişte indivizi aflaţi, dacă nu în ascensiune
socială, cel puţin în curs de a-şi ameliora nivelul de viaţă, indivizi care, asumându-şi toate riscurile - împrumuturi
pentru a obţine triada locuinţă/maşină/tele -, pot să se trezească deposedaţi de aceste bunuri râvnite, în mod
efemer posedate. Salarizarea - mai puţin dramatică decât şomajul - pune, şi ea, o problemă de identitate. în
sectoarele arheo-capitaliste ale producţiei (artizanatul) şi ale distribuţiei (micul comerţ) exista o fuziune între
unitatea familială şi unitatea de producţie. Salarizarea anihilează această fuziune, modifică rolurile tradiţionale,
introduce dicotomia interior/exterior. Pujadismul şi pseudopozii săi pot fi interpretaţi ca o insurecţie împotriva
acestei revoluţii culturale.
La începutul secolului al XX-lea, Pareto (un catolic),
Durkheim (un evreu), Weber (un protestant) au pus
problema identităţii într-o lume ameninţată de entropie
prin diminuarea valorilor religioase. O dată cu primul
război mondial lumea a întâlnit inimaginabilul: Verdun-ul,
coloniile penitenciare, cangrena universală. Dar numai o
dată cu al doilea război mondial omul are motive
„obiective" să fie cuprins de deznădejde. Până atunci,
„zgomotul şi furia" puteau fi imputate indigenţei.
rogresul tehnic a învins-o însă. Orice om ar putea obţine
toană, îmbrăcăminte, o locuinţă. Dar această victorie
asupra lipsurilor nu a fost mondializată: lumea a treia şi
tea a patra mor de foame. Ceea ce prisoseşte se aruncă
- m^re' ^ar' se va spune, există o rază de speranţă:
cepând cu anii 1950, omul are posibilitatea să distrugă

lumea, dar n-a făcut-o. Exact. Frica a salvat omenirea de apocalips. Că agresivitatea e îngrădită de teama
represaliilor e un adevăr valabil pentru oameni, dar şi pentru naţiuni. Astfel că pământul e dominat de egoism şi de
frică. în acest „de nenumit" trăim de-acum înainte fără teologie şi fără escatologie, de pe o zi pe alta, iar întrebării
oarecum naive pe care a pus-o Gauguin: De unde venim! Cine suntem! încotro ne îndreptăm! ştiinţa îi răspunde:
„Coborâţi din maimuţă, sunteţi nişte perverşi polimorfi şi mergeţi spre moarte". Dar această ştiinţă nu oferă nici un
sens acestui itinerar. Societate blocată? Ea nu s-a transformat niciodată atât de repede. Mai curând s-ar putea vorbi
de o filosofie blocata, mai bine zis absentă. Se pare că nici bomba atomică şi nici holocaustul nu au îndemnat omul
să judece lumea şi să se judece în lume de o manieră inedită (sau niciodată rostită). Dimpotrivă, filosofia, exilată din

84
programele şcolare, marginalizată în învăţământul superior, nu mai interesează pe nimeni -sau aproape pe nimeni.
Poate din pricină că ontologia este abordată prin prisma metafizicii, refuzând să se implice în ceea ce se petrece sub
ochii noştri: acei boat people aflaţi în derivă, negrii din Africa de Sud „ghetoizaţi", adică masacraţi, libanezii
exterminându-se între ei, sud-americanii care „dispar", sahelienii înfometaţi, Gulagul, interminabilul avatar al
„Casei morţilor". în 1985, „Europa celebrează a patruzecea aniversare a victoriei asupra uneia din formele de
barbarie. Rămân însă alte forme" (B.Frappat). Şi în această lume dezorientată (în sens etimologic, nemaiştiind adică
de unde răsare soarele), omul, oricare i-ar fi statutul, rolul sau funcţia, e mai singur ca niciodată, confruntat cu
nehotărârea de a alege. într-adevăr, al doilea război mondial a instruit procesul organizării. Nu mai e de ajuns să
invoci obligativitatea supunerii pentru a rămâne „inocent". în 1940, trebuia să te supui ^omului de la 18 iunie" sau
„învingătorului de la Verdun"? In această Franţă, catolică, monarhică şi totodată jacobină, a existat întotdeauna un
mediator care să spună ce trebuie să faci. Era o lege nescrisă, constatativă şi în acelaşi timp imperativă, care se poate
traduce în felul următor: „Fiecare îşi are (verb) locul său; fiecare la (prepoziţie) locul său" • Complexitatea
momentului a suprimat mediatorul sau a făcut din el un trădător. Un trădător, dar începând cu ce
dată?
*Joc de cuvinte intraductibil: „Chacun a (le verbe) sa place; cha«in a (la preposition) sa place".
192

O lumea lui „pseudo"?


într-o lume mai puţin dramatică, problema identităţii este pusă datorită unei noi repartiţii săteni/orăşeni,
determinată de alinierea Franţei la ceea ce vom numi (pentru a sjmplifica) modelul modernităţii. Francezii de la
începutul secolului al XX-lea au trăit o seamă de experienţe comparabile cu cele ale emigranţilor. împinşi în tranşee
în 1914, soldaţii le-au părăsit (ipoteză favorabilă) cu un habitus (lingvistic, vestimentar, alimentar etc.) modificat.
Exodul către oraşe şi intruziunea sistemelor mediatice naţionale în gospodăriile rurale şi-au îmbinat efectele:
abandonul progresiv al dialectelor, pierderea identităţii regionale, „asimilarea" unor coduri şi modalităţi provenite
mai cu seamă din mediile burgheze şi urbane (pariziene în special). Ca o reacţie împotriva acestei uniformizări
capătă amploare, în anii 1970, regionalismul cultural. In anii 1920 - şi în mai mare măsură chiar zece ani mai târziu,
o dată cu marea recesiune -, preocuparea principală a oamenilor era aceea de a supravieţui: să-şi păstreze locul de
muncă, să-şi menţină nivelul de viaţă. Ridicarea acestuia explică sensibilităţile culturale, face să funcţioneze
memoria colectivă, să se manifeste nostalgia unei limbi pe care o folosesc cel mai adesea persoanele în vârstă.
Reîntoarcerea la origini devine o necesitate şi, totodată, o modă. Turismul contribuie la aceasta, dar nu fără o
anumită ambiguitate. în locuinţele lor de odihnă, orăşenii înţeleg să găsească tot confortul de astăzi şi parte din
obiceiurile de ieri. Localnicii (nimeni nu îndrăzneşte să folosească termenul de indigeni) răspund acestor speranţe.
Ia astfel naştere lumea lui ^pseudo" al cărei genial promotor a fost Gilbert Trigano. în cabanele alpine, monitorii de
schi deschid bufete sau restaurante în care se poate consuma „brânză topită în vin alb".
Anchete privind personalitatea
Pornit în căutarea identităţii sale, individul nu trebuie să
iscundă în mai mică măsură ceea ce ştie de curiozitatea
celorlalţi. în privinţa funcţiilor publice, s-a păstrat sistemul
concursurilor, atacat însă cu violenţă de o parte a
sociologiei contemporane sub motiv că acestea fac parte
"i sistemul reproducător al inegalităţilor sociale. Oralul,
Hnyit acestor mandatari, ar fi mai curând o probă de
Wuta şi de dicţiune decât de pregătire ştiinţifică. Fie şi
193

aşa. Dar, în sectorul privat, cei interesaţi s-au preocupat întotdeauna, la angajare, de „perfecta moralitate" a
candidatului. Cel ce solicită o slujbă este supus unui şjr nesfârşit de teste în cadrul „anchetelor ce privesc
personalitatea" acestuia. Fiind considerată „fiabila", analiza grafologică se practică în mod curent. Jurisprudenta
condamnă fotografiile făcute fără ştirea celor în cauză. Dar utilizarea indiciilor furnizate de scriere nu e asimilabilă
oare tipului de intruziune în viaţa privată? în Statele Unite, patria liberalismului exemplar, anchetele ce privesc
personalitatea, extinse peste măsură, violează frontierele intimităţii.
Genealogii şi biografii
Neliniştea pe care o provoacă identitatea dă naştere unor nenumărate reacţii. Să încercăm semnalarea câtorva dintre
acestea pe plan cultural. Avem de-a face, în primul rând, cu pasiunea genealogică, pasiune care a cuprins Franţa
începând cu anii 1960. Societăţile care se ocupă cu stabilirea genealogiilor angajează din ce în ce mai mulţi
cercetători. Dezrădăcinat datorită urbanizării şi unei mobilităţi geografice limitate totuşi, francezul porneşte în
căutarea strămoşilor săi. „Evoluţia ştiinţelor şi a moravurilor produce nelinişte; în lipsa posibilităţii omului de a

85
prevedea unde se duce, faptul că ştie de unde vine e deja liniştitor. în nevoia Iui de a se simţi legat de ceva, omul îşi
caută rădăcinile. Neputând «trăi la ţară», el are nevoie de o bucata de pământ şi de o povestioară, fie şi numai
pentru a-şi alimenta nostalgia" (A. de Penanster). Strămoşul respectiv fusese legat de glie? Atunci se bucură de
ascensiunea spiţei sale. Există posibilitatea de a fi fost „nobil" - chiar de o nobleţe dintre cele mai dubioase? Urmaşii
se mângâie cu ideea că în vinele lor curg câteva picături de „sânge albastru". Familia a trăit, de mai multe generaţii,
în Hexagon? Urmaşii „se disting" prin vechimea francităţii lor. Se descoperă printre strămoşii cuiva vreun polonez
sau român? Acesta aparţinea probabil vreunei vechi familii, persecutată de stăpânire.
Editorii au sesizat faptul că cititorii dau semne de oboseală atunci când se confruntă cu analogiile mai mult sau mai
puţin structuraliste ale istoriei sociale, şi se evaluează la un procent de 2% cărţile care publică biografii. Ceea ce nu
prezintă o noutate: între cele două războaie mondiale, Andre Maurois a excelat în genul
194

espectiv. Revenirea în forţă a biografiei începe prin anii Î97O exprimând, împotriva „filosofiilor morţii subiectului
au a' dispariţiei omului, permanenţa unei credinţe în nteligibilitatea pasiunilor şi a intenţiilor (...). Revenirea la
căldura concretului, la liniştitoarea şi familiara obscuritate a unei trăiri nemijlocite. Reacţie aproape instinctivă faţă
de primejdiile de masificare şi de anonimizare care împresoară asociaţiile sociale" (D Madelenat). Norman Mailer,
autor al lui Chant du bourreau (Cântecul călăului), roman-document privind viata criminalului Gary Gilmore,
iniţiatorul „romanului non-ficţiune", afirmă că „un adevăr fals poate oferi o doză mai mare de realitate decât o
realitate trunchiată". O parte din membrii eminenţi ai acestei „Şcoli a Analelor", adevărat cantor al unei istorii
bazate pe îndelunga durată economică, pe ciclurile climatice, pe studiul lentelor mutaţii ale mentalităţilor colective,
pe scurt, al analizei acelor trends multiseculare, trec la biografie. Cântecul de despărţire e interpretat de un obscur
profesor al unei Universităţi din Kansas, Paul Murray Kendall, care, în 1974, publică în editura Fayard o biografie a
lui Ludovic XI din care se vând 150 000 de exemplare şi despre care Giscard d'Estaing, Mitterrand şi Chirac afirmă
că a devenit cartea lor de căpătâi. Kendall reiterează această veche idee-forţă/idee-falsă care îi întruchipează de fapt
pe „marii oameni" care fac istoria: „Astăzi, scrie el, vrem să credem că istoria noastră este în mod esenţial
determinată de mişcările de masă şi de gândire, de imperative sociale sau economice (...). Dar, în secolul al XV-lea,
un rege nebun, brutal sau slab putea fi cauza unui dezastru internaţional". Atunci se vorbeşte de un Sfânt Ludovic
al lui Jacques Le Goff, de un Sfânt Francesco d'Aşsisi de Georges Duby, de un Petain de Marc Ferro.
In anii 1960, stratul superior al intelighenţiei dominante (Lacan, Foucault, Derrida, Sollers şi grupul de la Tel Quel)
îşi arată zdrobitorul lui dispreţ pentru autobiografie, tipul unei exprimări naive, arhaice, adică necinstită, rezervată
bătrânilor producţiei textuale care refuză să se pensioneze cu toate că sterilitatea lor ar trebui să le impună acest
lucru. Cu toate acestea, Barthes publică m 1975 Roland Barthes par Roland Barthes, în care se Ppt citi aceste fraze
enigmatice: „Această carte e alcătuită din ceea ce nu cunosc: inconştientul şi ideologia, lucruri care nu vorbesc decât
prin vocea altora. Nu pot pune în ;cenă (în text), ca atare, simbolica şi ideologia care mă pătrund, deoarece eu sunt
pata oarbă (ceea ce îmi aparţine
I9S

Ia propriu este imaginarul meu, este fantomaticul meu; de unde această carte)". In chiar acelaşi an, Philippe Lejeune
scoate Le Pacte autobiographique {Pactul autobiografic). Studiindu-i pe Rousseau, Gide, Sartre (în special Les Mots
- Cuvintele), Leiris reabilitează autobiografia, pe care o defineşte astfel: „Povestire în proză în care o persoană reală
îşi descrie propria sa existenţă, punând accentul pe viaţa sa individuală, în mod special pe istoricul personalităţii
sale". Pentru ca „pactul" să fie respectat, identitatea nominală a autorului, a povestitorului şi a personajului
principal trebuie să fie atestată. Nu mai ezită nimeni când e vorba să scrie autobiografia altcuiva: în 1982,
Dominique Fernandez primeşte premiul Goncourt pentru Dans la main de l'ange (In mâna îngerului), altero-
ficţiune dacă putem spune aşa, deoarece este vorba de a sugera imaginea „unui Paşolini mai adevărat decât ar
putea-o face toţi biografii". In L'Ere du vide (Era vidului) (1983), Gilles Lipovetsky exprimă auto-idolatria omului
bântuit de propria sa imagine. Cât despre cei ce râvnesc la o autobiografie dar care nu ştiu să scrie, o oficină
specializată le propune să le-o scrie ea, „mulţumită serviciilor unui sociolog investigator şi a unui rewriter care vor
lucra pentru o înregistrare magnetofonica de patru ore". Preţul: 15 000 de franci pentru treizeci de exemplare în
scopul de a păstra şi favoriza „moştenirea culturală spre folosinţa familiei".
Tribulaţiile „eroului romanesc"
Franţa anilor 1920 nu e obsedată de enigma identităţii. Victorioasă, prima putere militară a lumii, stăpână peste un
imens imperiu colonial, întărită de cele „o sută de milioane de locuitori", Franţa exemplară se menţine pe „calea de
mijloc", între gigantismul american, a cărui barbară modernitate e ridiculizată de Georges Duhamel, şi ţările
înapoiate, pe care le domină cu o bunăvoinţă civilizatoare. Romancierii de mare succes (G.Duhamel, J.Romains,
H.Bordeaux etc.) nu se zbat în chinuri ontologice. Nu se întreabă dacă un roman trebuie să fie relatarea unei istorii
sau istoria unei povestiri. Nu ezită nicidecum să scrie „contesa a ieşit la ora cinci" şi să ne descrie ceea ce gândea

86
aceasta în momentul în care a ieşit' Pentru ei, ca şi pentru dicţionarul Robert, „romanul este o operă de imaginaţie
în proză, destul de lungă, care prezintă şi face să trăiască într-un anume mediu personaje
,96

considerate drept reale, ne face cunoscute psihologia lor, destinul şi aventurile lor". Fran ois Mauriac crede că
romanul este primul dintre arte. Şi este într-adevăr aşa datorită obiectului său, care este omul". Ca şi Balzac,
romanul continuă „să facă concurenţă stării civile"; ca şi Zola, dă cuvântul claselor sociale. în 1933, tânărul scriitor
Andre Malraux primeşte premiul Goncourt pentru un roman care nu are nimic senzaţional în afară de titlu
-Condiţia umană. Ulise, publicat în 1922, tradus în franceză în 1929, este declarat ilizibil deoarece cititorul nu
regăseşte în paginile lui „personajul", tipizat din punct de vedere psihologic. In această operă masivă se agită o
seamă de conştiinţe dedate introversiunii, agitaţie de altfel fără nici un scop, aşa cum o demonstrează fără echivoc
monologul rostit de Molly, monolog cu care se încheie lucrarea. Eroul din Procesul nu are nume: este indicat prin
litera K, şi este depsihologizat. După război, Samuel Beckett, Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet contestă
scriitorului dreptul de a atribui personajului „o psihologie" şi de a-i încredinţa un mesaj. „Eroul romanului" se
defineşte în primul rând prin funcţia pe care o are în text. Andre Gide indicase deja calea aceasta în Paludes, un soi
de anti-roman, istoria unei idei, a unui proiect de carte, sugerând că „istoria operei şi a gestaţiei acesteia ar fi mai
interesantă decât opera propriu-zisă".
Iar timpul trece... înspăimântat de incertitudinea identităţii sale, omul anilor 1980 reclamă antropometria
personajelor de ficţiune. în 1984, Marguerite Duras obţine premiul Goncourt pentru Amantul, relatare în parte
autobiografică, în care, dacă nu ni se spune totul, ni se evocă cel puţin în legătură cu nevrozele povestitoarei şi cele
ale mamei sale.
Secretul celui analizat
In Nelinişte în civilizaţie (1929), Freud scrie: „într-o largă măsură, edificiul civilizaţiei se sprijină pe principiul
renunţării la impulsurile instinctive (...), ceea ce postulează
e-satisfacţia (represiune, refulare sau orice alt mecanism) instinctelor impetuoase. Această «renunţare culturală»
uvernează vastul domeniu al relaţiilor sociale dintre oameni (...). Nu e uşor să-ţi imaginezi cum trebuie să faci
Pentru a refuza unui instinct satisfacţia (...). Civilizaţia nu P°ate ajunge la un anumit stadiu decât printr-un singur
miJ'oc: intensificând în tot mai mare măsură sentimentul
197

culpabilităţii (...)■ Şi avem tot dreptul să susţinem că însăşi comunitatea dezvoltă un supra-eu a cărui influenţă
prezidează evoluţia culturală". Psihanaliza urmăreşte nu atât vindecarea, cât hăituirea secretului celui mai bine
ascuns: a acelui secret despre care individul care-1 deţine se află într-o ignoranţă totală. Nu se urmăreşte
descoperirea unui secret de care subiectul respectiv este conştient că-1 deţine, ci de a-i dezvălui acestuia ceea ce
ascunde. E nevoie de mult curaj sau de inconştienţă (în sensul trivial al cuvântului) pentru a îndrăzni să vorbeşti de
psihanaliză în câteva rânduri. Aceasta a indignat, a entuziasmat şi şi-a întins stăpânirea asupra tuturor problemelor
de limbaj (cum era şi normal, deoarece acesta se bazează pe cuvântul rostit şi recepţionat) înainte de a declanşa un
fel de contra-ofensivă a sexologilor despre care se va vorbi mai târziu. Vom mărturisi, cu tot riscul, că vedem în
psihanaliză un medicament plăcut, inapt să vindece psihozele, dar susceptibil să ajute nevroticii ale căror suferinţe
nu pot fi uşurate cu ajutorul chimioterapiei. Să nu mai facem caz de sentimentele noastre, care sunt lipsite de
importanţă. Ceea ce ne interesează aici, în această problematică a secretului pe care o schiţăm, este perceperea
efectului de emergenţă a unei amintiri prezente, dar tăinuite. Nu ne vom referi decât la un singur exemplu, cel al
„Omului cu lupi" pe care Freud îl raportează în cele Cinci psihanalize. Serghei Petrov Tankieff a trăit nouăzeci şi doi
de ani, din 1887 până în 1979. La douăzeci şi şase de ani a început să fie tratat de Freud. Se cunoaşte visul său
recurent de la patru ani: şase sau şapte lupi albi, cu coada stufoasă, aşezaţi pe crengile unui nuc, se uitau la el fix.
Copilul se trezeşte, înfricoşat. Verdictul lui Freud: era vorba de versiunea reconstituită a unei alte amintiri
„îngrozitoare", îngropată în inconştient: la optsprezece luni, pe când dormea în camera părinţilor săi, tânărul
Serghei a observat acea scenă primitivă: tatăl, săltat, pătrunzând-o pe mama, care stătea ghemuită. Descoperirea
secretului nu atrage după sine vindecarea. Tankieff, aristocrat rus ruinat de revoluţie, devine membru al tinerei
comunităţi psihanalitice, bucurându-se de asistenţa medicală corespunzătoare. „Fără psihanaliză, scrie acesta, n-aş
fi putut suporta niciodată ceea ce mi-a rezervat viaţa". Şi e adevărat, în toate sensurile termenului, chiar şi în cel
pecuniar. A trăit, aşadar, preocupat de el însuşi, indiferent faţă de ceilalţi, faţă de soţia lui mai cu seamă, care,
evreică fiind, se sinucide în 1938, îngrozită de amploarea pe care o căpătase
198

azismul. Tankieff se confruntă cu numeroase recidive în urma cărora consultă şi alţi psihanalişti, rămânând totuşi în
contact cu Anna Freud, care recunoaşte că „acest vechi pacient din Viena face parte din moştenirea sa ". Istoria

87
Omului cu lupi" a suscitat nenumărate comentarii ( ba chiar a dat naştere şi unei opere): Tankieff n-a suportat în
rnod mai mulţumitor secretul dezvăluit decât atunci când era ascuns. Divulgarea secretului său a permis altora să
scrie cărţi şi să monteze spectacole. Şi, ar obiecta sexologii: presupunând că „scena primitivă" ar fi fost văzută şi
înţeleasă, în ce măsură ar fi fost traumatizantă pentru un copil în „mod normal" masturbant?
Adevărul e că secretul pacientului scapă analistului. Asa după cum ne povesteşte Ch. David6. Un bărbat de
patruzeci şi cinci de ani, elegant, rafinat, rezervat, „mânuind la perfecţie limbajul", vine să-1 consulte în urma unor
semne de insuficienţă sexuală, deşi partenera acestuia era o persoană deosebit de apreciată. Va veni de treisprezece
ori şi-şi va povesti viaţa: „Desfăşura în faţa mea o panglică de cuvinte care forma, între el şi mine, un fel de ecran pe
care îmi proiecta un film în care eu nu aveam decât rolul unui unic spectator (...). N-a lăsat niciodată loc unei
eventuale intervenţii din partea mea". La a treisprezecea şedinţă, vine ca de obicei, se întinde, şi-şi continuă
relatarea. în al patrulea minut, „se ridică de pe divan din proprie iniţiativă, îmi achită imediat onorariul, aducându-
mi la cunoştinţă, cu dezinvoltura la care nu l-am văzut niciodată renunţând, ferma lui hotărâre de-a se opri aici. îl
interesase foarte mult, pretindea, asemenea experienţă; considera chiar că îi fusese de oarecare folos, deoarece
dificultăţile respective se atenuaseră şi viitorul i se anunţa în culori strălucitoare. Despre o eventuală ameliorare nu
suflase nici un cuvânt în timpul şedinţelor (.„). Această fugă din faţa analizei m-a pus pe gânduri". în comentariul
care urmează, Ch. David precizează că pacientul avea un secret pe care, în cele din urmă, 1-a păstrat cu sfinţenie.
Numai dacă el, analistul, nu a lăsat să-i scape enunţarea acestui secret. -Aşa după cum o persoană supusă analizei
se poate sustrage secretului său, tot astfel un analist se poate sustrage în chiar momentul mărturiei (...). Uneori, a
ţtnpărtăşi secretul unui pacient echivalează, în mod
"conştient, cu contractarea, cu acesta, a unei legături
wcestuoase. Ascuns sau dezvăluit, secretul poate aşadar
sa ne sară ţn ocj^ rjaca Oedip n-ar fi dezlegat enigma
nxului, ar fi fost mort; dezlegând-o, o extraordinară
199

înlănţuire de circumstanţe, cum ar spune Henry James, îl face să-şi ia vederea. Acest clarvăzător de o clipă se va
lăsa apoi prins în capcană de către destin, lucra pe care nu şi-1 va ierta."
S-ar putea ca femeile, care până de foarte curând erau obligate să-şi schimbe numele în momentul căsătoriei, să fie
în mai mare măsură preocupate de enigma identităţii, cele mai apte aşadar s-o rezolve. încă de la naşterea lor,
adesea o decepţie pentru părinţii care „aşteptau un băiat", societateaa iudeo-creştină le acuză de vinovăţie, deoarece
datorită Evei suntem noi afundaţi în tragism, neputinţă şi iluzie. Deoarece mai puţin pline de (false) certitudini
decât bărbaţii, femeile sunt predispuse să denunţe „socialul" mascat de o pretinsă natură. Ceea ce explică procesul
pe care îl instruiesc împotriva psihanalizei. Dăm cuvântul procurorului: „Fetele nu tânjesc după penis, ci după
revendicările sociale la care sunt autorizate de către penis (...). Intre nişte mâini venale, psihanaliza a putut nu
numai să discrediteze revoluţia (feministă) şi s-o facă să dea înapoi, dar să şi furnizeze slujbe, să îmbogăţească o
seamă de persoane, să se vândă pe sine şi să promoveze societatea de consum" (Kate Millett).
NOTE
1. A. Prost, „Les monuments aux morts", Les Lieux de
memoire, sub direcţia lui P. Nora, Paris, Gallimard, 1984, pp.
195-228.
2. J.-P. Azema, De Munich ă la Liberation, 1938-1944, Paris,
Ed. du Seuil, 1979. Informaţiile care urmează sunt luate din
acelaşi autor.
3. Am luat aceste informaţii din M. Pollak, „Des mots qui
tuent", Actes de la rechervhe en sciences sociales, nr.41, februarie
1982, pp. 28-45.
4. G. Botz şi M. Pollak,, JEntretien avec Margareta Glas-Larsson.
Survivre dans un câmp de concentration", ibid., pp.3-28.

5. R. Hoess, Le commandant d'Auschwitz parle, Paris,


Julliard, 1959.
6. Ch. David, „Le cauchemar d'un curieux", Nouvelle Revue
de psychanalyse, nr.14, toamna lui 1976, pp.261-274.

SECRETE DE FAMILIE
A NAŞTE SAU A NU NAŞTE. LEGALIZAREA CONTRACEPŢIEI

88
„Copilul conceput în timpul mariajului are drept tată pe soţ. Totuşi acesta, dacă demonstrează prin propriile-i fapte
că nu poate fi el tatăl, va putea renega copilul."
Art.312 din CODUL CIVIL
„Felul în care societăţile succesive, la scara istoriei, abordează probleme atât de grave ca avortul e suficient pentru a
aminti preeminenţa societăţii asupra individului. Nu numai mama, ci întreaga colectivitate poartă copilul în sânul
său. Aceasta e cea care decide dacă trebuie să fie zămislit, dacă trebuie să trăiască sau să moară, care este rolul şi
evoluţia sa. Aşa după cum aceasta dictează femeilor arta şi modalitatea de a naşte, partea de suferinţă care le
revine."
Dr. PIERRE SIMON, Viaţa înainte de toate, p. 15
Contracepţie „artizanală" şi tehnici moderne
Că ceea ce se cheamă contracepţie a fost practicată întotdeauna, reiterarea condamnării acesteia de către Biserică
constituie o dovadă. în societatea occidentală pe care papalitatea a dorit-o teocratică, orice act contraceptiv - chiar
între soţi - era declarat păcat mortal şi cu mai multă severitate pedepsit decât seducerea unei fecioare, răpirea,
incestul sau chiar sacrilegiul. Finalitatea actului sexual era procreaţia, şi nu plăcerea, şi erau sancţionate toate
poziţiile care - se credea - nu permiteau „vasului feminin" |a primească sămânţa fecundatoare. Chiar şi în absenţa
recurgerii la tehnicile elementare ale contracepţiei - coitus 'nterruptus, sodomia -, regimul fecundităţii „naturale"
ramânea cu mult sub maxima biologică. în cuplurile
201

căsătorite din vechea Franţă nu se putea conta pe mai mult de cinci sau şase naşteri de copii vii având în vedere
mariajul tardiv, mortalitatea deosebit de mare (în special la naştere), alăptarea. Din această jumătate de duzină de
copii, numai doi atingeau maturitatea, apropiindu-se astfel de procentul de fecunditate actual (1,81). La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, datorită creşterii productivităţii agricole şi valurilor din ce în ce mai rare de epidemii exista
speranţa ca la trei naşteri să fie doi supravieţuitori adulţi. De atunci reglarea fecundităţii încetează de-a mai fi
colectivă pentru a deveni individuală: cuplul trebuia să hotărască singur numărul copiilor pe care şi-i dorea. Fără
pilulă, fără sterilet şi în pofida severităţii legii din 1920 care reprima nu numai avortul, dar şi propaganda
contraceptivă, procesul de înlocuire a generaţiilor dintre cele două războaie mondiale a fost sub doi, ceea ce
dovedeşte că şi conţracepţia „artizanală" a anticipat tehnicile „moderne". în anii 1880 malthusianismul are o
finalitate explicit politică: prin „greva pântecelor" se urmărea ca patronatul să nu mai fie aprovizionat cu o mână de
lucru numeroasă, adică ieftină, iar statul burghez cu „carne de tun". în 1896, Paul Robin pune bazele primei
Asociaţii neomalthusiene, dar „răspunsul" femeilor e slab: puţine aderente. Coitul întrerupt şi, în caz de nereuşită,
avortul continuă să rămână modalităţile obişnuite. Războiul din 1914-1918 şi dezastrul lui demografic pun capăt
acestui elan anarho-malthusian.
în 1978, două institute - INED şi INSEE - iniţiază o anchetă pe un eşantion de 3 000 de femei între douăzeci şi
patruzeci şi patru de ani. 28% dintre acestea folosesc pilula, 68% preferă o metodă contraceptivă „arhaică" sau
modernă. Dintre cele 32% care nu agreează asemenea practici, câteva s-au supus unei sterilizări voluntare, dar
multe dintre ele declară că vor să aibă un copil. 97,8% din totalul femeilor dintre douăzeci/douăzeci şi patru de ani
sunt adeptele sistemului contraceptiv. Pilula este folosită în cea mai mare măsură de femeile în vârstă de douăzeci
şi cinci/douăzeci şi nouă de ani. După treizeci şi cinci de ani aceasta este înlocuită cu acel coitus întrerupt, care,
pentru toate segmentele de vârstă, se plasează în al doilea loc după pilulă. O anchetă complementară din 1982 ne
indică faptul că pilula şi steriletul sunt folosite de 38% din femeile aflate între vârsta de cincisprezece şi patruzeci şi
nouă de ani, acest procent ridicându-se la 46% pentru cele aflate între
202

I eci si cinci/douăzeci şi nouă de ani. Din 1978 până


^0X\ 87 recurgerea la pilulă rămâne staţionară, în vreme
lli dblă f b
\ Q8 rg
a f losirea steriletului se dublează, fenomen observat
■ în Statele Unite, unde folosirea pilulei se află în regres
. ^ 1974. Metodele tradiţionale (coitus întrerupt,
'n°zervativele, abstinenţa periodică) sunt folosite într-o
■'sură cu atât mai mare cu cât vârsta e mai înaintată.
c1 lectarea efectuată prin mijlocirea câtorva variabile
cio-economice ne oferă următoarele informaţii: în 1982
• având în vedere femeile între douăzeci şi patruzeci şi
' atru de ani, 44% dintre acestea folosesc pilula sau

89
steriletul, 56% în cazul în care au cel puţin bacalaureatul;
48% în cazul în care ocupă funcţii de răspundere sau au
profesiuni liberale; 55% în cazul în care locuiesc în
regiunea pariziană; 52% în cazul în care nu dau nici un
fel de importanţă religiei; 64% dintre femeile necăsătorite.
Faptul de a recurge la asemenea metode nu înseamnă că
nu doresc să aibă copii, ci doar dorinţa de a planifica data
unei eventuale naşteri. Există din ce în ce mai puţine
Contracepţie şi demografie
Pe termen scurt, consecinţele scăderii fecundităţii sunt benefice: mai puţine concedii de maternitate şi mai puţine
cheltuieli privind sănătatea sugarilor; mai puţini copii de rangul 3, cu alocaţia familială cea mai costisitoare. Pe
termen lung, există două consecinţe sigure: scăderea numărului de locuitori, ceea ce n-ar însemna, în mod necesar,
o catastrofă ( o Franţă de 45 de milioane de locuitori nu ar fi mai nenorocită decât o Franţă cu 55 de milioane de
locuitori); diminuarea populaţiei tinere şi sporirea concomitentă a proporţiei persoanelor în vârstă,
le unde ar rezulta că „tinerii activi ar fi gata într-un viitor foarte apropiat să renunţe la câştigurile provenite în urma
'roductivităţii muncii pentru a avea grijă de nevoile celor bătrâni care devin, în mod proporţional, mai numeroşi"1,
ta timp ce ieri, printr-o seamă de măsuri „corespunzătoare",
^ lua hotărârea de-a nu avea copii, astăzi, printr-o "hotărâre pozitivă", se ia hotărârea de-a avea. Scăderea
ecunciităţii în Franţa (mai mică decât în celalalte ţări din turo
pa occidentală si orientală) are două cauze:
eficaci
itatea contracepţiei, care reduce numărul copiilor
cupluri fără un copil.
203

de rangul 3, copii pe care Alfred Sauvy îi numea „copij nedoriţi şi nerefuzaţi"; dorinţa familiilor, care se limitează la
doi copii, reproducând cuplul: un fiu prim-născut, o fiică mai mică (determinarea sexului copilului dorit, care
mâine va deveni realitate, va limita în şi mai mare măsură numărul copiilor de rangul 3). Acestea fiind zise,
demografia rămâne un domeniu al imprevizibilului, aşa cum o demonstrează acel baby-boom, care începe în anul
1943, şi scăderea procentului de fecunditate care porneşte în 1965. Franţuzoaicele au devenit destul de târziu
adeptele contracepţiei, dar au progresat repede, aliniindu-se „modelului suedez". într-adevăr, potrivit unei anchete
care a avut loc în Suedia în anul 1960 pe un eşantion reprezentativ de persoane de ambele sexe între optsprezece şi
şaizeci de ani: 77% din persoanele sub treizeci de ani folosesc un mijloc contraceptiv „modern"; 57% din bărbaţi şi
44% din femei au avut prima experienţă sexuală înainte de optsprezecee ani; 98% din cupluri au avut raporturi
sexuale înainte de căsătorie; 33% din femei erau însărcinate în momentul căsătoriei; numai 1% dintre suedezi cred
că un copil născut în afara căsătoriei nu trebuie să aibă aceleaşi drepturi ca un copil legitim.
Către o „erotică" iudeo-creştină?
Folosirea masivă a mijloacelor contraceptive „moderne" - ca şi legitimizarea lor - recentă din punct de vedere
istoric, aduce în viaţa privată o perturbaţie a cărei amploare nu a fost încă evaluată, şi cu atât mai mult cu cât iudeo-
creştinismul (spre deosebire de alte civilizaţii) „nu posedă o erotică" (Dr. P. Simon). De-acum înainte, nu numai că
naşterile pot fi refuzate sau hotărâte - adică planificate -, dar, cuprinsă de spaima sarcinii sale nedorite, femeia,
separând activitatea sa erotică de funcţia procreativă, poate căuta - adică pretinde - o activitate sexuală perfect
compensatorie, dar fără a neglija regulile decenţei. Că bărbatul (în înţelesul de vir) este „în rno" natural" poligam, se
ştia de multă vreme, iar societate? tolera asemenea lucru. Poliandria, până acum reprima1? de valorile şi de normele
elaborate de masculi, revela'3 în aceşti ultimi ani, repune în discuţie - şi încă pe to» planurile - pretinsa superioritate
masculină. Se înţeleg că licitaţia contracepţiei, adică stăpânirea unui mecanislt

atural" datorită ştiinţei medicale, nu a putut fi câştigată 1' potriva tabuurilor şi a prejudecăţilor decât la sfârşitul
nei lupte mult timp puse la îndoială, luptă ale cărei episoade2 principale le vom evoca pe scurt.
Ideea iniţială a lui Gregory Pincus urmărea reproducerea pe cale endocrinologică a fenomenelor sarcinii
„inundând" organismul cu doi hormoni (progesteron şi estrogen) care inhibă funcţia ovariană (către anul 1958). în
1953 ia naştere la Geneva Grupul Littre, alcătuit din medici francofoni, obstetricieni în cea mai mare parte, tulburaţi
de acest spectacol cotidian pe care dr. Pierre Simon îl descrie în termenii următori: „In spitale? Un adevărat mascru
(...). La spitalul Pitie, care nu si-a meritat niciodată numele întru totul, mi-aduc aminte de groaznicul spectacol pe
care-1 ofereau uneori sălile septice. Aici, medicii făceau, cu plăcere chiar, raclaje fără anestezie. Femeile trebuiau
pedepsite pe acolo pe unde păcătuiseră". Scopul final al Grupului Littre era, nici mai mult, nici mai puţin, decât
legalizarea avortului, dar, conştient de ponderea acestor idei, Grupul vede în contracepţie o primă etapă, unica

90
luată în consideraţie de legea din 1920 şi care putea fi admisă atunci de către opinia publică, de către reprezentanţii
aleşi ai acesteia cu alte cuvinte. în 1954, grupul radical socialist - în plină reînnoire pe vremea aceea - depune pe
biroul Adunării Naţionale o propunere prin care se cere abolirea legii din 1920. In 1956, la instigarea dr. Lagroua
Weill-Halle, ia fiinţă mişcarea „Maternitatea fericită". în 1959, în sfârşit, este creată MPFP sau Mişcarea franceză
pentru planning-ul familial, care găseşte sprijin în corpul profesoral, în presă (dr. Escoffier-Lambiotte de la Le
Monde), în cercurile protestante (pastorul Andre Dumas, profesor de morală la Facultatea de teologie protestantă
din Paris) şi chiar la
«iva catolici (abatele Marc Oraison). în 1961, primul
centru regional de planning familial se deschide la
noble de către dr. H. Fabre, care e obligat să compară
'n raţa Ordinului medicilor din oraş... sub acuzaţia de a fi
-ctuat o ligatură de trompă unei alienate. în 1963,
^nletul, pus la punct de către un ginecolog din New
egea atura de
°rk, este prezentat la Paris de dr. Pierre Simon. în Pania sa prezidenţială din 1965, candidatul Fran ois este en,and
se Pronunţă în favoarea contracepţiei. Proiectul reluat de către gaullişti şi, în decembrie 1967, este legea Neuwirth...
care va aştepta cinci ani
rigoare a administraţiei publice.
■■

A NAŞTE SAU A NU NAŞTE. LEGALIZAREA AVORTULUI


Că legalizarea contracepfiei a fost o etapă care o preced' pe cea a avortului s-a înţeles atunci când, la 5 aprilie 197j
apare în Le Nouvel Observatew „Manifestul celor 343" ale cărui semnatare, toate femei de notorietate, declarau j ca
să nu spunem proclamau - că avortaseră. Ieşind din zona secretului, avortul devenea avuabil. Manifestul l textele
care au urmat puneau problema avortului în termeni absolut noi. Printr-o veritabilă răsturnare în ceea ce priveşte
etica, faptul de-a purta un copil nedorit este considerai de-acum înainte „absolut imoral". Corpul nu este o maşină,
iar maternitatea forţată se vădeşte o lipsă de respect fatj de starea specifică a actului de a da viaţă. Se impune uîi
dublu respect: cel datorat corpului femeii, ca şi cel datorai corpului copilului care se va naşte. Dragostea maternă
nu-şi poate găsi deplina sa împlinire în cuplul mama/copil decât în cazul în care acesta a fost dorit. Alegerea nu
este de altfel între a avorta sau nu, ci între un avort clandestin sau unul efectuat sub supraveghere medicală. Deşi
lipsesc statisticile credibile, se evaluează, pentru anii 1970,1a 600 000 numărul anual al avorturilor clandestine: 500
de femei mor cu această ocazie, iar aproape 20 000 rămân sterile pe viaţă. Ginecologii ştiu foarte bine toate acestea,
deoarece consultaţiile lor privind sterilitatea sunt acordate femeilor care au avortat în condiţii necorespunzătoare.
Ipocrizia se vădeşte totală: poliţia se abţine să intervină în vreun fel faţă de cele care practică avortul clandestin, iar
justiţia să le condamne potrivit legii din 1920. Conform precizărilor furnizate de Theodore Zeldin, între 1920 şi 1939,
numai 350 de dosare se confruntă, anual, ca o hotărâre judecătorească, juraţii refuzând adesea să se pronunţe
pentru condamnare. începând din 1945 încep # funcţioneze la Paris câteva „maternităţi clandestine", un* se practica
întreruperea voluntară a sarcinii (IVG). ^ studiu din 1947 precizează că 73% din femeile care avortează sunt
căsătorite şi recurg la asemenea măsuri $ consimţământul soţului. Manifestul celor 343, în pofi* aspectului său
provocator, se află în atenţia Guvernul"1. Primul ministru, Jacques Chaban-Delmas, înţelege $ promoveze ceea ce se
cheamă „noua societate", 'f ministrul sănătăţii şi al asigurărilor sociale din cabifl^ sau, Robert Boulin, creează o
comisie însărcinată

dieze problema avortului în cadrul căreia dr. Pierre c' on îsi regrupează confraţii care împărtăşeau opinii Jitice
divergente, Milliez, Mathe, Minkovski, şi se P nsUJtă cu o seamă de teologi catolici şi protestanţi. Depunerea unui
proiect de lege pare iminentă când survine demisia - demiterea mai curând - a lui Jacques Cha-,an_£)elmas, la 5
iulie 1972. Proiectul va fi reluat de guvernul lui Chirac, iar Simone Veil, ministrul sănătăţii, îl va duce la bun sfârşit.
în cele din urmă apar ultimele decrete privind aplicarea legii Neuwirth, iar „legea Vei!" se bucură de consensul
opiniei publice, după cum o demonstrează sondajul IFOP* din mai 1975: 93% din femeile între cincisprezece şi
cincizeci de ani sunt adeptele planificării naşterilor; 82% sunt de acord cu metodele contraceptive; 74% doresc ca şi
copiii lor să fie informaţi în legătură cu contracepţia.
în pofida anatemelor lui Lejeune, animatorul grupului „Lăsaţi-i să trăiască", grup care îl acuză pe dr. Simon că are
„mâinile roşii de sângele micilor francezi", „legea Veil" medicalizează desigur avortul, dar trece cu vederea
dispoziţiile care pot duce la schimbarea hotărârii iniţiale. Candidata la IVG este primită de un medic care constată
sarcina, se interesează de motivele care au obligat-o să ia asemenea hotărâre şi îi înmânează pacientei un Ghid IVG
case insistă asupra posibilităţilor ce i se oferă femeii de a-şi accepta sarcina (primele versiuni ale acestui ghid nu

91
menţionau nici măcar lista aşezămintelor unde se practica IVG). Numărul acestora este cunoscut însă, deoarece
orice medic care practica asemenea operaţie trebuia să completeze un certificat. Iată şi cifrele:
- 1976: 134 173, adică 18,7% de naşteri vii;
- 1980: 171 218, adică 21,4% de naşteri vii;
- 1983: 181 735, adică 21,4% de naşteri vii.
m*ci V1 raPort cu estimările anterioare legii din cla d aceste cifre ne fac să credem că există încă avorturi :stine. Cât
despre eventuala suferinţă pe care o
răirT°aCa ° ^G' Cmar efectuată &1 cele mai bune condiţii, secretă, dar putem crede că, adesea, hotărârea de-a de p„t
1"diferent de motive, dă naştere unui sentiment ue culpabilitate.

*Instin
utul francez de opinie publică.

207

NAŞTEREA FĂRĂ DURERI


Umanitatea este contaminată de păcatul originar: }. durerile facerii femeia ispăşeşte păcatul Evei; în dureri|
( naşterii sale, copilul plăteşte tragicul servilism al ij, Adam. Faptul că contracţiile uterine au fost mai curând
rezultatul unor constrângeri sociale decât ale exigenţele naturii, că au fost aşadar nişte produse ale limbajului si nu
ale fiziologiei, este o realitate pe care ştiinţa medicali n-a descoperit-o decât în 1950. O dată cu cercetările \ Pavlov,
unul din pionierii etologiei (să ne amintim căj obţinut Premiul Nobel în 1904), s-a observat, alături 4 reflexele
înnăscute, existenţa unui vast câmp al reflexelo; condiţionate, dobândite. La Institutul Pavlov di( Leningrad, dr.
Nikolai, şeful Serviciului de obstetrică, pun la punct naşterea fără dureri, metodă pe care dr. Lamaze; introdus-o în
Franţa, în chiar clinica Bluets, care aparţine; muncitorilor metalurgişti din CGT. O revoluţie aşadar, pij care se
urmăreşte determinarea femeiii ca să devini autoarea procesului de naştere, în prezenţa tatălui can trebuie să dea o
mână de ajutor la venirea pe lumei copilului pe care 1-a zămislit. Cum e cu putinţă aşa ceva Lipsiţi fiind de
competenţa necesară, să-i dăm cuvântii unui specialist: „Dacă activitatea corticală aparţini materiei înseamnă c-o
putem modifica: deviind 1 transformând comportamentul oamenilor (...). Percepţii contracţiei uterine declanşează
un reflex corespunzăto unei naşteri lesnicioase, respirator, de pildă. Intensitate! voluntară a ritmului respirator
dezvoltă, la nivelt cortexului cerebral, o zonă de inhibiţie care va anihili influxurile durerii. Pe scurt, a fost rupt
astfel un ce< sociopsihologic milenar care dorea ca femeia, pasivi conform Scripturii, să nască într-o zgomotoas
morbiditate" (dr. P. Simon). Dacă de acum înainte - suntet în anul 1953 - copiii se aduc pe lume surâzând şi vădi*
voioşie, cum va reacţiona Biserica? Verdictul papei & sinonim cu o achitare: „Ajutorul acordat femeii care naŞ în
scopul ca aceasta să colaboreze la momentul opor» cu natura, să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine.s aibă o
conştiinţă sporită a măreţiei maternităţii în gen^' şi, în particular, a ceasului în care mama aduce copilu)!1 îume,
toate acestea sunt valori pozitive cărora nu 1' poate reproşa nimic. Aceste acţiuni binefăcătoare care:<ţ în sprijinul
femeii care naşte (...) sunt în dep'1.' conformitate cu voinţa Creatorului (...). Văzută şi înţele^ în felul acesta, metoda
este o asceză naturală care ferC;

a de superficialitate şi de frivolitate; îi influenţează


mam pozitiv personalitatea, pentru că în ceasul atât de
în "ortant al naşterii, aceasta face dovada fermităţii şi a
■i caracterului său". Cu timpul, metoda a fost
taIrfectionată, anesteziindu-se bazinul prin peridural
£ jectie în regiunea lombară). Acest rafinament
himioterapeutic, care dispensează femeia însărcinată de
xercitiile pe care trebuia să le facă în timpul sarcinii,
ieste acţiunii o parte din „firescul" ei. Dar se menţine
i poate că se şi extinde obiceiul ca tatăl să asiste la naştere.
DORINŢA DE A AVEA COPII Şl LUPTA ÎMPOTRIVA STERILITĂŢII. SUPREMAŢIA BIOLOGICĂ
Medicalizarea reproducţiei
Bineînţeles. în pofida holocaustului, a Gulagului, a foametei africane, a bombei atomice, omenirea caută să se
perpetueze. Nu e cuprinsă încă de teama propriei sale dispariţii. Individul ţine întotdeauna să nu rupă lanţul
generaţiilor. în ciuda păcatului originar şi a „groazei de a se fi născut", credinciosul trebuie să zămislească adoratori
ai Creatorului. „Contraceptorul instruit va fi în stare să trateze sterilitatea: în asta constă unica şi aceeaşi disciplină,

92
acesta este reversul medaliei contraceptive"(dr. P. Simon). într-adevăr, contracepţia nu trebuie să procedeze în aşa
fel încât să fie dată uitării fobia sterilităţii. Potrivit anchetei efectuate de INED-INSEE despre care'am vorbit, in 1978,
5% din cupluri nu pot avea copii; 18,4% au întâmpinat dificultăţi într-un moment sau altul în asemenea privinţă;
pentru 10,8% din cupluri, dificultăţile au apărut e la prima sarcină, dar în trei din patru cazuri acestea au ^°st
depăşite şi a avut loc o naştere. Cuplurile sterile - sau i se cred ca atare - recurg din ce în ce mai des la ledicamente.
Procesul reproducător este aşadar puternic
icalizat: teste privind sarcina puse la dispoziţia (am lcUm* în farmacii, tehnici de diagnostic prenatal
uocenteză, ecografie), însămânţare artificială de către
«W (IAD), alegerea sexului copilului etc. Sterilitatea
cunlS1IVlta CU ° asemenea intensitate dramatică încât
le sunt gata să încerce orice pentru a o depăşi, chiar
tradt Ca dmc°l° de frontierele secretului fixate de
l,ie.Nu avem de-a face cu o problemă nouă:
209

Antichitatea a cunoscut sterilitatea masculină; stăpânul nu ezita să facă apel la serviciile unui sclav, capitol puţin
cunoscut în ceea ce priveşte raporturile dintre stăpân şi sclav. Acelaşi procedeu şi în caz de sterilitate feminină:
Abraham, neputând avea un copil de la soţia sa, Sara, s-a adresat unei sclave. Originea sterilităţii e cunoscută de
puţin timp. Tabuurile sociale i-o imputau femeii. Masculul, confundând virilitatea cu fecunditatea, s-ar fi socotit
dezonorat să-şi supună sperma investigaţiei microscopului. Ştim astăzi că sterilitatea e imputabilă, într-o treime din
cazuri, femeii, într-o altă treime bărbatului şi, într-o a treia treime, unei „combinaţii" defectuoase, aşa cum ne
demonstrează celebra istorie a Alienorei de Aquitania, soţia „sterilă" a lui Ludovic al VII-lea şi care, după repudiere,
a avut doi fii de la Henric Plantagenetul, iar Ludovic al VII-lea, recăsătorit şi el, a avut doi copii de la a doua sa
soţie. Această „combinaţie" proastă poate fi rezultatul unei obsesii privitoare la procreaţie: medicii sunt suprinşi de
faptul că numeroase cupluri sterile au avut un copil după ce în prealabil adoptaseră unul. întrucât în anii 1980
publicitatea făcută prin mediile de informare în masă „mamelor purtătoare" a provocat o mare confuzie, se cuvine
să examinăm câteva cazuri semnificative.
şi
IAD,
„mama purtătoare"
IAD,
1400 la 74V uuu uc
simplă: recoltarea spermei, pasuaiv.u t,.... :-*-oducerea acesteia în colul uterin al femeii recep imânţarea este
efectuată de medici în cadru instituţii ce regrupează Centrele de studiu şi de cons^. a spermei (CECOS). Donatorii
sunt anonimi şi neremuneraţi. Mama este genetică şi legală, tatăl ne genetic
*—nri- femeia e sterila
datorita

I cărei trompe sunt anormale fie printr-o intervenţie amrurgicală sub anestezie generală, fie prin coelioscopie, f e
printr-o puncţie transvaginală sub control ecografic. Acest ovul prelevat este fecundat in vitro cu sperma coltată în
prealabil de la bărbatul cuplului în cauză. Embrionul obţinut în felul acesta este implantat în uterul femeii de la care
a fost prelevat ovulul. Este ceea ce se cheamă „copilul eprubetă", care fascinează mediile de informare. Mama este
atunci genetică şi legală; iar tatăl, la fel, genetic şi legal. Spitalul Antoine-Beclere din Clamart, specializat în genul
acesta de intervenţii, a efectuat 80 de operaţii în fiecare lună a anului 1985. Pentru o operaţie de felul acesta se
aşteaptă doi ani. La 100 de tentative, numai 20 de sarcini, dintre care un sfert ratează printr-un avort spontan. Avem
de-a face cu o metodă costisitoare şi dificilă, ce comportă riscul unei sarcini extra-uterine. Din februarie 1982 până
în mai 1985, în Franţa au văzut lumina zilei, datorită acestei tehnici, 100 de copii, în lume3 în jur de 1 500.
Al treilea caz: o femeie nu poate ovula, dar poate avea o sarcină normală. I se implantează un ovul fecundat in vitro
provenit de la un alt cupluv de pildă un ovul supranumerar păstrat prin congelare. în asemenea ipoteză care - după
câte ştim - n-a fost pusă niciodată în practică, tatăl şi mama ar fi legali, nu însă şi genetici.
patrulea caz: o femeie „normală" primeşte un ovul "'""'iH rte la un cuplu solicitant
dă naştere copilului şi - .
Numai în acest unic caz - întâlnit la
special, dar niciodată la oameni -s-ar Ju--" _ rnnfuzie
de „mamă purtătoare". Din nefericire, F* ~
semantică/ceea ce se numeşte „mama purtătoare sau
„mamă prin substituire", sau „împrumut de ute, sau

93
„închiriere de uter", indică un fenomen cu totul difer* de
cel pe care l-am evocat şi care nu are nici o legatara cu
Progresul tehnologic preconizat de MVfcin sau
crioconservarea. f m •_ r„re
In al cincilea caz, „mama purtătoare e o femeie^care acceptă să fie fecundată de sperma bărbatului dm cuplul
solicitant, femeia respectivă fiind sterila, iar aceasta fecundaţie se face în mod simplu, prin i?samanţaje artificială.
Ar trebui ca femeia aceasta sa fie denumita -mamă donatoare", deoarece îşi dăruieşte Patrimoniul eretic. în acest
ultim caz, tatăl este genetic, dar mama

solicitantă nu e. Legalitatea paternităţii şi a maternităţii cuplului solicitant pune aici unele probleme de
jurisprudenţă, nerezolvate încă.

DORINŢA DE A AVEA COPII Şl LUPTA


ÎMPOTRIVA STERILITĂŢII.
UN DOMENIU AL NON-DREPTULUI
în caz de sterilitate, procesul referitor la reproducţie este din ce în ce mai medicalizat, după cum am mai spus. Si, în
egală măsură, este şi supus jurisdicţiei. Medicul (fiu mai este vorba de „medicul de familie" de altădată) si
judecătorul devin actorii vieţii private. Ei au avut întotdeauna această calitate, dar într-o măsură mult mai redusă.
Se credea că dreptul familiei îşi avea „rădăcinile" în natură, că includea o irezistibilă cantitate de obiceiuri omeneşti,
pe scurt, că depăşea diversitatea drepturilor pozitive. Progresele geneticii şi ale biologiei au atins astăzi un
asemenea stadiu încât, stăpânind natura, acestea au pretenţia să pună bazele unui nou drept, pozitiv şi contingent.
Sub o formă neaşteptată, reînviind exigenţele dreptului natural cu care legislaţia pozitivă trebuia să cadă la învoială.
Datele biologice sunt noi, legile sunt absente, se intră, cu alte cuvinte, în zona oscilantă a non-dreptului. Când legea
există, o lege care contravine evoluţiei mentalităţilor şi a moravurilor, judecătorul nu poate face altceva decât s-o
aplice sau s-o întoarcă pe toate feţele printr-o seamă de artificii pe care i le sugerează cunoaşterea dreptului şi
propria-i imaginaţie. Un singur exemplu: începând din 1975, însămânţarea artificială nu e numai legală, ci şi
practicată în mod gratuit în toate spitalele. Un soţ consimte ca soţia lui să se preteze unei asemenea practici. Ceva
mai târziu, din raţiuni pe care nu le cunoaştem, deoarece au rămas secrete, introduce o acţiune de renegare a
paternităţii. Pe data de 30 iunie 1976, Marele tribunal din Nisa îi dă câştig de cauză, în virtutea articolului 311-9 din
Codul civil, care precizează ca „acţiunile privitoare la filiaţie nu pot face obiectu renunţării". In caz de IAD, este
evident şi dovedit că tată" genetic nu este soţul mamei. Copilul născut în asemene2 condiţii cum trebuie considerat -
legitim, natural sa" adulterin? începând cu legea din 1972, situaţia juridica unui copil natural este aceeaşi cu cea a
unui copil legiti^' dar dreptul de succesiune continuă să fie inegalitar,•>'

ntajul celui de al doilea. în ipoteza recurgerii la o


aV amă de substituire", putem oare considera că aceasta
""cuplul solicitant sunt legaţi printr-un contract în sensul
care articolul 1134 din Codul civil îl dă acestui termen
^Convenţiile legal alcătuite ţin loc de lege celor care le-au
"cheiat. Acestea nu pot fi revocate decât prin
'onsimtământul mutual, sau datorită unor cauze pe care
autorizează legea. Ele trebuie executate cu
bună-credinţă")? în stadiul actual al dreptului, răspunsul
ste negativ. Această convenţie nu era constituită „în mod legal" (totul rezidă în adverb), nu avem de-a face cu un
contract. Cu atât mai puţin cu o donaţie, deoarece, în acest ultim caz, donatorul are obligaţia să se execute. Or,
„mama prin substituire" poate fi oare retribuită? Contractul cu cuplul solicitant va avea loc în mod necesar printr-
un intermediar, dacă nu chiar printr-un organ de presă. Or, asupra acestui punct, legea e clară. Potrivit unui aviz al
Comitetului consultativ naţional de etică pentru ştiinţele vieţii şi ale sănătăţii (23 octombrie 1984), intermediarul
încalcă articolul 353-1 din Codul penal care pedepseşte pe oricine „va determina, în vederea unui profit, sau va
încerca să determine întreprinderea sa să ia sau să adopte un copil". Potrivit articolului 345 din acelaşi Cod, „cei
vinovaţi de răpire, de tăinuire sau de suprimare, de substituire a unui copil cu altul sau de atribuire a unui copil
unei femei care nu va fi născut, vor fi pedepsiţi cu închisoarea de la cinci la zece ani". Dar, în afara unor cazuri
excepţionale (au fost şi din acestea) de solidaritate familială, se poate oare găsi o „mamă de substituire" care să facă
asemenea serviciu în mod gratuit? Desigur că nu, având în vedere omniprezenţa banului. Cu ocazia colocviului
„Genetică, procreaţie şi drept", organizat în zilele de 18 şi 19 ianuarie 1985'de către Robert Badinter, ministrul de

94
justiţie, Henri Curien, ministrul cercetării ştiinţifice, şi Edmond Herve, secretar de stat la sănătate, care reunea
medici (Jean Bernard şi Jean Dausset), J"";?1!. sociologi, psihanalişti (Fran ois'e Dolto), filosofi (Michel Serres) şi
ziarişti (Emile Papiernik-Berlhaouer), a Clţţ propunerea ca sarcina să fie considerată drept o »muncă". Statul alocă
retribuţii suplimentare fiecărei
«nei însărcinate. Serviciul adus de către „mama de tituire" durează nouă luni, în timpul cărora viaţa >teia suferă
unele modificiări: este supusă unor
nast nger* ^ se exPune anumitor riscuri (moartea la
Corn*6' extrem de rară, se mai întâlneşte încă). Or, 'tetul naţional de etică a admis (prin avizul din 11
213

octombrtie 1984) că voluntarul sănătos care se pretează unei experienţe terapeutice are drept la o indemnizaţie
pentru obligaţiile asumate, în afară de orice altă remuneraţie. Subtilă distincţie, care va permite retribuirea „mamei
purtătoare" fără a încălca legea.
Cele câteva întrebări menţionate anterior sunt departe de a epuiza chestionarul. încă din 1979, dr. Pierre Simon
punea o problemă-cheie: „Ce putem spune despre văduvele care vor dori să fie însămânţate cu sperma prelevată de
la un defunct? Câte procese de deairnare de moştenire în perspectivă dacă legislatorul nu e cu ochii în patru!". în
1984, Corinne Parpaleix cere tribunalului din Crdteil autorizaţia de a fi însămânţată cu sperma soţului său, decedat
cu trei ani urmă din pricina unui cancer la testicule (spermă conservată prin congelare datorită serviciilor unui
CECOS). Articolul 315 din Codul civil este formal, decizând că „prezumţiunea de paternitate nu este aplicabilă
copilului născut la mai mult de trei sute de zile după desfacerea căsătoriei şi nici, în caz de absenţă declarată a
soţului, celui care este născut la mai mult de trei sute de zile după dispariţia sa". Contrar Tribunalului din Nisa, care
hotărâse stricta aplicare a articolului 311, Tribunalul din Creleil decide să nu ia în considereaţie articolul 315,
deoarece, prin hotărârea judecătorească din 1 august 1984, autorizează această însămânţare sub motiv că „nici
condiţiile de conservare sau de predare a spermei soţului decedat, nici însămânţarea văduvei sale nu lezează
dreptul natural, unul din scopurile căsătoriei fiind procreaţia". Filiaţia paternă este recunoscută aşadar în mod
implicit. Vedem astfel în ce măsură judecătorul respectiv îşi ia libertatea să se substituie legislatorului şi să „aplice
dreptul", deoarece, în speţă, hotărârea lui nu poate fi legitimă, întrucît mariajul (desfăcându-se în mod automat prin
decesul unuia dintre soţi) este nul. Neţinând seama de texte, judecătorii din Creteil au hotărât deci că un mort putea
da viaţă şi zămisli un orfan. în Australia suni conservaţi prin congelare embrioni ai căror „părinţi1. deţinători se
pare ai unor averi imense, au murit într-un accident de avion. Transplantaţi în uterul unei femei fecunde,
„reactivaţi", aceşti ermbrioni ar putea deveni oare copii, crescuţi de nişte părinţi sociali, dar moştenitori lega" ai
părinţilor lor decedaţi din punct de vedere genetic? ,
La deschiderea, în ianuarie 1985, a colocviul^' „Genetică, procreaţie şi drept", menţionat deja, a fost cit» un mesaj al
preşedintelui Republicii în care se pune în i mod explicit problema absenţei legislaţiei şi a domeniu)"1

i: „Astăzi, pe ce principii să se bazeze când


HreDt
tele de viaţa sunt răvăşite şi se pune problema poturilor omului de a se naşte (...). Dat fiind că acesta oâneste
reproducţia şi domină ereditatea (...), omenirea află în una din acele epoci în care trebuie să-şi aleagă igură
propriile-i reguli". E nevoie de o legiferare? Sau, conformitate cu legământul decanului Carbonnier, '"litre două
soluţii, trebuie preferată întotdeauna cea care "eclamă ^ ma][ rnică măsură dreptul şi apelează în mai mare măsură
la obiceiuri şi Ia morală?". Jurist eminent, Robert Badinter minimalizează complexitatea juridică a problemei
„mamelor purtătoare": pentru el, împrumutul uterului nu înseamnă altceva decât o adopţiune prin anticipaţie, iar
intreresul copilului nu e în nici mai mare sau mai mică măsură ameninţat decât în caz de adopţiune. Mai reticentă,
dna Georgina Dufoix, ministru al afacerilor sociale şi al solidarităţii naţionale, intervine pe postul Europei nr.l în
ziua de 24 aprilie 1985, declarând: „Nu pot lăsa să se organizeze o piaţă de închiriat utere (...). Punctele de vedere
sunt deseori diferite, iar delimitările se regăsesc în chiar sânul guvernului (...). Nimeni nu poate spune astăzi că
deţine soluţia justă, deoarece problema e "mult prea nouă". „Paradoxul constă în aceea că într-un irezistibili elan de
conformism (cel de a "avea un copil), aceste cupluri sterile au repus în cauză fundamentul structurilor sociale la
care încercau să adere" (dr. Coutant). Corinne Parpaleix a făcut să se vorbească mult despre ea (copilul autorizat n-a
ajuns de altfel la termen). Mamele purtătoare, americance mai cu seamă, au dat diverse interviuri. Mamele
solicitante au păstrat tăcerea: căci doreau, fără îndoială, ca sterilitatea lor să rămână secretă. In momentul în care
sunt scrise aceste rânduri septembrie 1985), dreptul îşi pune mai mult întrebări îcât oferă răspunsuri. „Dreptul la
viaţă al oricărei rsoane este protejat de lege" (art.2 din Convenţia Topeană a drepturilor omului). „Fiecare are

95
dreptul la 1 (art. 252 din Legea fundamentală a Republicii jeaerale Germania). Dar de unde începe persoana
umană? nonul e o persoană umană, un subiect ce face parte 'iera dreptului? Dacă răspunsul e pozitiv, întreruperea
ră sarcimi (IVG) nu Poate fi Pusă în practică. moment. ovulul, fecundat sau nu, întocmai ca ?i.ca sângele, se
sustrage însuşirii de către alţii. Un^ Persoana umană există din chiar momentul im î?; pentru alţii, trebuie să se
aştepte momentul stării ovulului fecundat, adică de'la cinci până la
215

şapte zile de la concepţie; aceştia percep persoana din momentul în care fetusul începe să semene cu o fiinţă umană,
adică din a şasea lună de sarcină; ceilalţi n-'o recunosc decât atunci când fetusul începe să mişte; pentru alţii, trebuie
ca fetusul să devină viabil (a douăzecea săptămână); în fine, pentru altă categorie, fiinţa umană nu există decât în
momentul naşterii sale. Deoarece femeia se bucură de-acum înainte de posibilitatea exclusivă de a avorta, de ce să i
se refuze libertatea de a alege modul de procreafie care îi convine? Dacă se admite ca femeile celibatare să adopte
copii, de ce să li se refuze libertatea de a procrea potrivit propriei lor alegeri? După ce s-a repus în discuţie definirea
morţii prin noile tehnici de reanimare medicina şi biologia tind către o nouă definiţie a vieţii.' Cine o dă? Cine o
procreează? Cine o hotărăşte? Si cine poate deţine autoritatea necesară pentru a răspunde la aceste întrebări?
DORINŢA DE A AVEA COPII Şl LUPTA ÎMPOTRIVA STERILITĂŢII. ÎNTREBĂRI DE NATURĂ ETICĂ Şl
PSIHOLOGICĂ
Acestea sunt atât de numeroase şi de noi încât nu poate fi schiţată decât o listă lacunară. însămânfarea artificială cu
donator (IAD) nu reclamă o tehnică sofisticată, dar pune o seamă de probleme complexe. Acel quid al interdicţiei
incestului, deoarece nu se poate respinge ipoteza respectivă - la drept vorbind aproape imaginară în termeni de
probabilitate - că o femeie al cărei soţ e steril se lasă însămânţată cu sperma tatălui său, a bunicului sau a fratelui
său. Trebuie să păstrăm anonimatul donatorilor? Până unde putem merge cu investigaţia cu privire la identitatea
acestora, în special pe plan ereditar? Putem cere în mod gratuit o spermă şi în acelaşi timp să atentăm-cu toate
consecinţele de rigoare, Ia viaţa privată a donatorului şi a familiei sale? Trebuie să-i remunerăm pe donatori? într-
adevăr, băncile de spermă sunt ameninţa» cu epuizarea stocului şi, ţinând seama de număru' cererilor, există riscul
de a vedea apărând o pia?3 clandestină, ceea ce ar duce la încălcarea articolului 3$ din Codul penal şi la eliminarea
oricărui control de ord"1 genetic. Trebuie să răspundem în mod pozitiv tuturO' cererilor feminine, cele ale femeilor
singure şi a'e
2,6

lurilor de lesbiene? Tatăl legal nemaifiind donatorul !f spermă, sexualitatea fiind disociată de procreare şi
crearea ^ paternitate, nu este oare repus în discuţie ?r „uj concept de familie? în cazul fecundaţiei in vitro '" al
transferului embrionar (FIVETE), ce criterii trebuie Aţinute pentru a alcătui lista celor care aşteaptă? Ce limită we
vârstă trebuie fixată? Obţinându-se mai multe ovule fecundate, acestea sunt stocate prin crioconservare. Dacă
rnplantarea reuşeşte, ce se face cu ovulele supranumerare? Dacă ovulul fecundat prezintă anomalii cromozomice,
ce trebuie făcut? Dacă părinţii dispar înaintea reimplantării (cazul australian deja citat), ce trebuie făcut? Şi, iarăşi,
ce trebuie făcut cu embrionii respectivi în cazul în care cuplul îşi schimbă părerea, dacă, de pildă, se separă?
Recurgerea la o „mamă purtătoare" (care nu prezintă, repetăm, nici o dificultate de ordin tehnic) trebuie încurajată,
doar pe motiv că în felul acesta se înlesneşte o naştere? Pe scurt, aceste noi tehnici trebuie să fie rezervate în mod
exclusiv cuplurilor sterile, într-un scop terapeutic, sau pot fi aplicate din simplă convenienţă? Comitetul naţional de
etică pare să se pronunţe pentru opţiunea terapeutică; Robert Badinter şi Tribunalul suprem din Creteil, pentru
convenienţă (Corinne Parpaleix nu era sterilă). Elisabeth Badinter, soţia ministrului de justiţie, autor al volumului
L'Amour en plus (o istorie a dragostei de mamă din secolul al XVII-lea până în zilele noastre), se pronunţă în
favoarea „maternităţii radioase". Şi subliniază că persoanele care se ocupă cu puericultura, doicile,
supraveghetoarele plătite, profesoarele de la grădiniţele de copii etc. sunt adesea substituite mamei. Deoarece
ştiinţa permite femeilor să aibă numai copilul e care îl doresc sau să nu aibă nici unul, „de ce să se indigneze cineva
că aceeaşi ştiinţă le permite să aibă un copil dacă acestea doresc aşa ceva?". în ceea ce le priveşte, autorităţile
religioase se menţin foarte rezervate, ontestând statului dreptul de a emite legi în asemenea oblenă. Fără a se
pronunţa în mod explicit, acestea sunt -hcerue, orice însămânţare artificială implicând, în Prealabil, practica
masturbării.
Interogaţiile de natură psihologică nu sunt mai puţin umeroase. „Serviciul" adus de „mama purtătoare" nu
e in contradicţie cu evoluţia culturală a femeilor aflate lu^1 ^^) &1 Jurul vârstei de treizeci de ani? Analiza în °-r de
cuv^nt feministe - sau, mai simplu, feminine -Co ePand din 1960 demonstrează că lupta pentru
1 racepţie, avort etc. are drept scop recunoaşterea
2/7

96
dreptului femeii de a fi pe delin stăpână pe un „corp" despre care nu se mai pune problema fragmentării acestuja în
diferite funcţii: „obiect" sexual, instrument de reproducere, fiinţă socială. Prin faptul că uterul este considerat drept
o fracţiune a fiinţei susceptibile de a jj împrumutată, remunerată, este negată unicitatea persoanei şi revenirea, sub o
formă agravată, la salarizarea „doicii" care alăptează. Cum putem explica tăcerea solicitanţilor? Datorită ruşinii că
sunt sterili? Cuplul solicitant trăieşte într-o totală dependenţă, în teama de a vedea „mama purtătoare" revenind
asupra deciziei luate. Poate că si dispreţuiesc această femeie care îşi părăseşte propriul sau copil (căci, repetăm,
aceasta îi transmite codul său genetic) pentru bani? Şi, presupunând că numitul „contract" e respectat, mama
adoptivă, care a devenit legală, nu va trăi cu obsesia existenţei acestei mame atotputernice -mama naturală? Sarcina
„mamei purtătoare" reiterează dovada sterilităţii femeii solicitante şi confirmă fecunditatea soţului său.
Solidaritatea cuplului va fi spulberată sau se va consolida în jurul copilului? In vreme ce, în caz de adopţiune, cei
doi părinţi se află „la egalitate" faţă de copil, în cazul recurgerii la o „mamă de substituire", tatăl, genetic şi legal
totodată, nu se va simţi „superior" faţă de soţia sa? Un risc deloc imaginar: se cunosc numeroase cazuri în care
sterilitatea bărbatului sau a femeii a incitat cuplul să refuze şi metoda IAD, şi solicitarea unei „mame purtătoare"
pentru a prefera adopţiunea, care menţine „egalitatea" faţă de copil. Potrivit informaţiilor pe care le-am primit, fie
că e vorba de unele asociaţii americane, engleze sau franceze (Asociaţia naţională de însămânţare artificială prin
substituire, sau ANIAS, a fost înfiinţată în Franţa în 1983), acestea exercită o strictă supraveghere asupra „mamei
purtătoare" (examene psihologice şi medicale), mulţumindu-se cu o singură convorbire cu solicitanta, întrucât nici o
legislaţie n-a intervenit până acum în aceste trei ţari în 1985, aceste asociaţii se vădesc deosebit de discrete în
legătură cu problemele mercantile (se ştie totuşi că o asociaţie americană pretinde 30 000 de dolari, dar numai
jumătate din suma aceasta este înmânată „marnei purtătoare").
sa
Recunoaşterea „dreptului la copil" nu trebuie să Ae& uitării „drepturile copilului". Tribunale şi jurişti se preocupă
cu mult zel de interesul copilului care se vj naşte, dar eşuează atunci când vor să-1 definească în m0"
precis. Ţinând cont de faptul acesta, nu va trebui

că procreafia cuplurilor alcoolice, sifilitice, 'n'er frenice etc.? Nici o lege nu autorizează intruziunea schiz^ |vatg în
stadiul actual al informaţiilor noastre, că nu se ştie nimic despre ceea ce se petrece între ^brion şi mamă în cursul
sarcinii, nici despre elB ecintele psihice şi psihologice asupra evoluţiei c° jjQare'a copilului determină comunitatea
ştiinţifică să U îe cu prudenţă problemele - reale sau imaginare - legate
'gestaţie. Consecinţele ce decurg din separarea brutală ,. jj.e copil şi mama care 1-a purtat pot isca o oarecare eliniste.
Mai târziu, copilul acesta, ca orice copil adoptat,
a dori probabil să cunoască, potrivit ideilor actuale, devărul asupra naşterii sale, şi va trebui să se împace cu ideea
că mama sa naturală nu 1-a purtat în pântece decât pentru a-1 vinde. Unii copii vor avea doi taţi (în caz de JAD);
alţii, două mame („mama purtătoare" şi mama legală). „Dorinţa de-a avea copii, scrie dr. Coutant, şi lupta
împotriva sterilităţii nu pot justifica aplicarea tuturor tehnicilor de fecundare. Dreptul la procreare nu este aşadar
nelimitat. Copilul trebuie să se nască în cele mai bune condiţii pentru a se integra în societate." Părere a unui
moralist căruia i se poate răspunde că fără de număr sunt copiii ai căror părinţi legali sunt chiar cei care le-au dat
naştere şi care vin pe lume în condiţii care lasă să se vadă o integrare socială plină de greutăţi.
CREŞTEREA.
RAPORTURILE COPII-PĂRINŢI
Familii şi menajuri
u vom reveni aici asupra tezei pe care Antoine Prost a
ezyoltat-o în volumul al IV-lea din Istoria generală a
pământului şi a educaţiei în Franţa şi reluată în tomul
e faţă, şi anume că datorită mutaţiilor sociale şi mentale
1 acesţe ultime decenii, părinţii, cu preţul unor
'Concesii" deseori dureroase, au reuşit să păstreze legătura
'ropriii lor copii. Pentru a evita orice confuzie, trebuie
ne amintim distincţia dintre un „menaj" („totalitatea
alcâhanel°r Care locuiesc sub acelaşi acoperiş. Poate fi
dine j "° smSurâ persoană") şi' „familie"', alcătuită
ră2jef PU'"1 C*°11^ Persoane: cuplu cu sau fără copii, părinte
- mama în general - cu cel puţin un copil. în 1982,
219

97
Franţa numără 19 590 000 de menajuri şi 14 120 000 (je familii, în creştere cu 34% şi, respectiv, 25% faţă de arm/
1962, pe când, în acelaşi timp, populaţia totală n-a sporj. decât cu 17%. Toate familiile sunt menajuri, dar nu toate
menajurile sunt familii.
Abia în secolul al XlX-lea copilul este privit ca 0 persoană în mod specific altceva decât un adult în devenire.
Monseniorul Dupanloup (el însuşi copil natural) personalitate complexă, consacră şase volume unui tratai asupra
Educaţiei, iar lucrarea sa Copilul (1869) este considerată de către unii drept o adevărată arhivă a copilăriei.
Concluziile la care a ajuns sunt contestate de G.Compayre, care, în lucrarea sa, Evoluţia intelectuală sj morală a
copilului, din anul 1893, incriminează noţiunea păcatului originar şi prezintă un copil mai inocent decât un prelat.
Intre cele două războaie mondiale apar nenumărate lucrări consacrate copilului: dr. Robin pledează în
douăsprezece volume (atunci oamenii aveau timp să citească) pentru a i se da copilului o mai mare libertate. încă
din 1926, Montherlant vede în „adolescentism" un rival al feminismului. într-un sondaj efectuat în anii 1950, se
acordă întâietate celei de a cincea Porunci („Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta"); 70% din cei anchetaţi consideră că
disciplina e un factor decisiv în procesul educaţional, iar 52% sunt împotriva educaţiei sexuale în şcoală. După o
anchetă efectuată în 1983 de A. Girard şi J. Stoetzel, imaginea familiei se menţine iii cea mai mare măsură pozitivă:
72% se consideră mai apropiaţi de tatăl lor, iar 80 de mamă; 72% din cei interogaţi afirmă că părinţii trebuie
respectaţi şi iubiţi indiferent de defectele pe care le-ar avea; 50% justifică divorţul şi avortul, dar 85% declară că,
„pentru ca un copil să crească într-o ambianţă fericită, îi trebuie, în acelaşi timp, un tată şi o mamă", ceea ce nu-i
împiedică pe alţi 61% să fie de acord cu conduita unei femei care doreşte să aibă un copil şi să rămână în acelaşi
timp celibatară. Criza economică menţine dependenţa copiilor: în 197" (anchetă efectuată de INED), 85% din tinerii
în"* optsprezece/nouăsprezece ani trăiesc în casa părinteasca' 72% din cei între douăzeci/douăzeci şi unu de ani.
63* din cei între douăzeci şi doi/douăzeci şi trei de ani şi cto* 53% din cei de douăzeci şi patru de ani. 75% din cadr^
superioare îşi ajută pecuniar copiii aflaţi între optsprez** douăzeci şi patru de ani.

sterea economică şi scăderea procentului de naşteri


" ondajele din anii 1980, cuplurile franceze declară că
Sărul ideal al copiilor este de 2,7, dar în patul lor nu
°U cep decât 1,81. Muncitorii sunt ceva mai prolifici decât
-°drele superioare şi profesiunile liberale, şi îfttr-o măsură
■ mai mare decât cadrele medii, artizanii şi micii
^ornercianţi. Determinarea sexului e o problemă de viitor
'• încă din anul 1979, „suntem în măsură, dacă pacienţii
■ ^strj respectă întru totul prescripţiile, să le oferim o şansă
le 75% privind alegerea sexului", afirmă dr. Pierre Simon.
Contrar ideilor acceptate^ familiile numeroase au constituit
întotdeauna o excepţie. în secolul al XVIII-lea, numărul
naşterilor era destul de mare, dar mortalitatea era atât de
ridicată încât la un număr de 5 copii pentru fiecare femeie
corespundea, după cinci ani, un număr de 2,5 copii
supravieţuitori. Familia numeroasă a fost un model efemer
în istoria demografică; acesta corespunde unei perioade
scurte în cursul căreia fecunditatea şi practica religioasă
erau la înălţime, atunci chiar când scădea cu rapiditate
rata mortalităţii. In mai mare măsură decât contracepţia
(coitus întrerupt a fost practicat întotdeauna), avortul
clandestin a existat întotdeauna, modicitatea locuinţei
(francezii n-au dispus niciodată de un număr suficient de
metri pătraţi de persoană), munca efectuată de femei (în
Ţările de Jos activitatea profesională feminină prezintă
cel mai mic procent în Comunitatea economică europeană
şi, totodată, cel mai scăzut procent în ceea ce priveşte
naşterile), lipsa creşelor (Germania are câteva mii şi o
rată a fecundităţii de 1,40), ca şi o revoluţie în mentalitatea
îană, legată, fără îndoială, de descreştinare, care a
îterminat cuplurile să le ofere copiilor respectivi dacă
iu paradisul terestru, cel puţin o viaţă confortabilă, şi mai
;sus de toate ferită de orice neajunsuri. Protecţie pe

98
eaceste cupluri n-o pot garanta decât unei progenituri
restrânse. Făcându-i-se tot felul de promisiuni şi înconjurat
5 nenumărate atenţii, copilul trebuie întreţinut, trebuie
raca studii îndelungate. In trecut, aducea, încă de foarte
o seamă de beneficii. în prezent, va costa mult până
rsta de cel puţin douăzeci de ani. în acest copil se
teste speranţa unei ascensiuni sociale a spiţei. Despre
Proc Pa™ .asuPra viitorului găsim dovada a contrario în
a patentu( ndicat de fecunditate al populaţiilor din lumea
221
ra> mai ales a celor care trăiesc în oraşele de tranzit.

Aici, ca şi altădată în zona acestor clase laborioase cai» deveniseră primejdioase din cauza mizeriei, se af]s domeniul
acelui „n-avem nimic de pierdut". Nici o speranţă privind promovarea socială. Oamenii fac copij iar aceştia
supravieţuiesc datorită progreselor medicinej alocaţiilor familiale şi acelui minimum garantat femeilor singure.
Aici, după cum afirmă R. Erhel şi C. Legay, Se întâlnesc „acele familii incestuoase închise în ele însele potrivit
concepţiei familiei refugiu, bastion ce opune non-comunicaţia ei societăţii înconjurătoare". Iar drepi mărturie,
această declaraţie extrasă dintr-un curriculun vitae judiciar al unui tată acuzat de incest cu fiica sa minoră: „Mă
temeam ca fiica mea să nu cadă victimă unui marocan sau unor tineri şi voiam să ştie mai dinainte despre ce este
vorba. Nevastă-mea i-a explicat de faţă cu mine care sunt relaţiile dintre un bărbat şi o femeie^ dar mi-am dat
seama că nu pricepea nimic..."
Copiii bătuţi nu vorbesc
Tenacitatea cu care se duce lupta împotriva sterilităţii nu trebuie să ne facă să dăm uitării o dramă zilnică pe care o
ascunde secretul: cea a copiilor martiri. în ziua de 26 iunie 1985, P. Girod depune la Senat, în numele Comisiei de
redactare a legilor, un raport asupra propunerii înaintate de Edouard Bonnefous privind protecţia copiilor martiri.
Potrivit acestui raport, în fiecare an, 50 000 de copii cad victimă agresiunilor psihologice, psihice sau sexuale. 400
dintre aceştia mor. Plângerile depuse sunt puţin numeroase: 1 611 în 1982, an în care Curţile cu juri au pronunţat 15
condamnări la muncă silnică, 8 condamnări la închisoare, iar tribunalele corecţionale au pronunţat 572 dţ
condamnări la închisoare şi amenzi. In pofida severităţii Codului penal, lipsa de intransigenţă a represiunii si
explică prin ceea ce autorul raportului numeşte« „veritabilă conspiraţie a tăcerii". Ne aflăm aşadar în Z0"a
secretului. Zonă în care funcţionează solidaritate familială, alimentată de frică, de ruşine, poate chiar şi * remuşcări.
Medicii şi asistentele sociale, potrivit le£JI din 15 iunie 1971, sunt absolviţi de secretul profesional1" cazul în care au
de-a face cu maltratări sau privaţi^ asupra persoanei minorilor de cincisprezece ani din Codul penal). Şi nu vorbesc
- sau vorbesc , convinşi fără îndoială că păstrarea copilului în . familial - oricare ar fi acesta - este cea mai puP I
■fi

ătoare soluţie. Molestarea copiilor este un fenomen aSă consecinţă a alcoolismului, a mizeriei, pe scurt,
°ubdezvoltării sociale şi afective a celor vinovaţi".
' ntii-călăi au avut aproape întotdeauna o copilărie în
2 a'u cunoscut felurite acte de brutalitate, iar copiii-vic-031 e au fost în general copii nedoriţi sau copii din prima
""sătorie. Legea pedepseşte nu numai călăul, dar şi pe
j care nu denunţă fapta respectivă, deoarece prin C|ineatul 3 din articolul 62 al Codului penal (din 15 iunie 1971)
este pasibil de pedeapsă cu închisoarea de la două juni la patru an'- Propunerea înaintată de Bonnefous urmăreşte
agravarea pedepselor la care se expun făptaşii si deţinătorii secretului. Majorarea acestor pedepse nu va avea cine
ştie ce efect. Un grup de muncă instituit în sânul Fundaţiei Anne-Aymone Giscard d'Estaing pentru protecţia
copiilor avea convingerea că nu trebuie „să-i considerăm în mod părtinitor pe absolut toţi părinţii care-şi
maltratează copiii drept nişte oameni vinovaţi, pasibili de pedepse exemplare, ci mai curând drept nişte
personalităţi care pot fi ajutate, tratate şi reabilitate fără, bineînţeles, a pierde din vedere interesul prioritar al
copilului". Program, într-adevăr, vast.
„Copiii sunt făcuţi pentru a asculta"
Relaţiile copii-părinţi s-au schimbat foarte mult din anul
1920 încoace. Chiar în familiile bogate - să spunem
înstărite -, părinţii se fereau să-şi răsfeţe copiii. Jucăria
era o raritate, oferită la date fixe. Disciplina era păstrată
cu sfinţenie. Caracterul trebuia „dresat", „format". Plânsul
era interzis. Ca şi geamătul. „Nu ne aflăm pe pământ ca
sa ne amuzăm; sunt alţii mai nenorociţi decât tine; în

99
npul războiului, taică-tu a dus-o şi mai rău" etc.
Mimenţul culpabilităţii le era insuflat copiilor foarte
1 «mpunu. Era un păcat să faci pipi, în pat. Cât despre
- ca, însemna de-a dreptul infernul. în ceea ce priveşte
Manta muncii nu încăpea nici un fel de discuţie, şi
dec'fa atât pentru băiefi> cât şi pentru fete. Nu reţinem
Y V exemplul acelei ţărăncuţe pe care ni-1 relatează
aIei"4- Fetele trebuie să aibă întotdeauna mâinile
cje £ »Când bunica mea ne vedea că nu avem nimic
tiVe cut; vf"ea numaidecât: «Ţine, fetiţo, cârpa asta şi
împje^0>>"^.Când eram cu vitele la păscut", fetele
fncepg,??11^ ^n vreme ce mergeau în urma acestora.
de la doisprezece ani, acestea „marchează",
223

adică îşi brodează numele cu fir roşu şi puncte în pe mici pătrate de canava destinate trusoului. „A r {,jnarquei")
înseamnă, în franceza veche, apariţia primuk ciclu, vârsta de trecere care nu aparţine, aşadar, secretul^ Ca urmare,
fata, care a devenit aproape femeie, se deâ altor activităţi: „Mulgeam vacile, dădeam de mâncare ]■ găini, la iepuri
şi, dimineaţa, trebuia să mă ocup puţin * de gospodărie. Aveam vreo douăsprezece vaci, trebuia jj le mulgem pe
toate, mama şi cu mine. Mulgeam câte pat^ pe oră, mama poate că cinci. M-am sculat întotdeaun, înainte de a se
lumina de ziuă; între amiază şi orele doua mă duceam la câmp să sap la morcovi şi la sfeclă. Făceau toată munca
asta de la doisprezece ani". Aşa arăta programul unei fete prin anii 1920. în ceea ce priveşte virginitatea acestora,
totul se afla sub o supraveghere excesivă. „Eu vă garantez că băieţii nici nu puteau să se apropie de mine. Mai întâi,
tata nu lăsa pe nici unul prin preajmă. Când mă duceam la dans, prin anii 1925, era tot timpul de faţă; iar apoi, când
mă chema, nu trebuia s-o mai lungesc; chiar dacă eram gata să dansez, îmi părăseam prietenul, şi apoi o luam la
goană, deoarece tata şi plecase."
Copiii sunt concepuţi pentru „a reuşi"
Studiul mobilităţii sociale nu interesează cercetarea noastră decât în măsura în care aceasta ţine de resortul vieţii
secrete. Să nu uităm că majoritatea specialiştilor au căzut de acord asupra următoarelor puncte: evidentă
neadaptare la vârful şi la baza piramidei sociale; mai mare fluiditate în clasele de mijloc; traiectorii sociale scurte
atunci când este vorba de mobilitate între generaţii sau de natură biografică; traiectorii mai lungi atunci când
statutul copiilor se referă la cel al părinţilor, şi adesea chiar spectaculoase când avem în vedere trei generaţii. Tema
„reproducerii", aflată sub minuţioasa cercetarea şcolii lui Bourdieu, comportă trei observaţii. Reproducerea,
incontestabilă din punct de vedere statistic comportă ţi o analogie calitativă. Dorim să spunem ca binecunoscutul
„caz Pompidou" (bunicul exploatator agricol, tatăl şi mama institutori, fiul rând pe rând profesor. consilier de stat,
bancher, prim-ministru, preşedinte p Republicii), prin exemplaritatea sa difuzată prin mediii de informare, are un
„efect de convingere" asupra întreg1
224

"ti Altfel spus, deşi acesta prezintă o excepţie, tinde s°c.'eta'yjngă pe cei mai defavorizaţi cetăţeni că „jocurile * r
făcute", că viitorul spiţei nu este fixat de destin, n^ SU'nta de ascensiune poate forţa rigiditatea structurilor, urt că
omul păstrează o marjă de libertate. Pe Sctigatiile pe care le-am făcut în legătură cu nsiunea socială studiată pe
parcursul mai multor arbori alogici ne îngăduie să facem o a doua remarcă: cu S numărul copiilor e mai mic, cu
atât sunt mai mari C nsele lor de ascensiune. Copilul unic (cu condiţia să fie băiat) este, în privinţa aceasta, soluţia
cea mai eficientă. Astfel (e vorba de un caz real, şi nu de o construcţie imaginară), preşedintele-director general (P-
DG) al unei mari bănci franceze, fiu unic, purcede dintr-un tată muncitor calificat devenit artizan şi dintr-o mamă
casnică, al doisprezecelea copil dintr-o familie care număra paisprezece. Alt caz: acest „mare" medic provenit
din¬tr-un tată vameş şi dintr-o mamă funcţionară la poştă, copil unic şi acesta. Căci în iatacul parental se elaborează
strategia ascensională a copilului, aşadar aici este vorba de viaţa privată. în sfârşit - aici intervine a treia noastră
remarcă - tabelele de mobilitate trebuie citite în ambele sensuri. Potrivit anchetei efectuate de FQP (Formare,
calificare profesională), în 1970, pentru 100 de taţi cadre superioare, profesiuni liberale, numai 52 de fii au atins
acelaşi nivel (rezultate confirmate de anchetele ulterioare, mai ales de cele din 1977). Ceea ce vrea să însemne că 48
nu au atins nivelul respectiv, aşadar au regresat (cu excepţia câtorva doar, care au devenit patroni în industrie sau
în comerţ). Or, regresul social rămâne atât de secret încât scapă adesea vigilenţei cercetătorului. Datorită capitalului
său pecuniar, relaţiilor, manipulării limbajului, care îi permit să ocupe o funcţie modestă, dar cu un titlu ostentativ,
pnn strategia matrimonială care i se sugerează, tatăl fiului declasat va reuşi adesea să întreţină iluzia unei
reproduceri, esigur, copiii de muncitori nu reprezintă decât roximativ 1% din elevii şcolilor de înaltă tradiţie. Dar ■

100
ce A. Pitrou numeşte „efectul de clichet" (adică rezistenţa în faţa regresiunii sociale) se exercită graţie aPonentelor
neşcolare ale statutului. La spirijinul nulial se recurge într-o măsură cu atât mai mare - aşadar ai eficace, dar cu
discreţie - cu cât copilul, prin ^performanţele sale şcolare şi universitare, pune în "nco1 tradiţiile culturale ale unei
„vechi familii".
225

semant/câ
Cuvân
Călcare! ă e absoJutî
mm

tătare se vădeşte a fi, până la urmă, un sistem stabil. 00 j^heim a văzut bine acest lucru: „Originalitatea trebuie
'"noată ieşi la lumină; or, pentru ca cea a idealistului S g visează să-şi depăşească secolul să se poată manifesta, buie
ca şi cea a criminalului, care e inferioară timpului ău să poată fi realizabilă. Una nu poate exista fără cealaltă".
Abordând problema toxicomaniei sub formele cele mai socializate ale acesteia - tabagismul şi alcoolismul -întâlnim
numaidecât cele trei elemente care (fără s-o explice) o constituie: dificultatea de a exista, dependenţa si în planul
îndepărtat, uriaşe interese financiare, fie că e vorba de fisc prin intermediul perceptorului care se numeşte SEITA*,
de producătorii de vinuri sau de „regii droguiui", care se află în fruntea marilor afaceri necurate ale căror victime
sunt şi ei uneori.
Alcoolismul
Alcoolismul - prin care trebuie să înţelegem absorbţia regulată a alcoolului şi nu consumarea lui cu prilejul unor
sărbători, situaţie existentă dintotdeauna - este de dată recentă: 51 de litri de locuitor pe an în 1848, 77 în 1872, 103
în 1904, 136 în 1926. începând din anii 1960, consumul de vin scade în mod constant (în cunoscutele fastfoods se bea
apă, Coca sau sucuri de frunte, iar 60% din clienţi au între şaisprezece şi douăzeci de ani), dar creşte cel al
băuturilor tari, în special whisky, socotit a fi un produs „plin de distincţie". Cu toate acestea, estimările pentru anul
1985 sunt de şapte pahare de băuturi coolizate pe zi (aproximativ 70 de grame de alcool) pentru 1 740 000 de
indivizi, dintre care 1 690 000 bărbaţi. Alcoolismul mizeriei şi alcoolismul monden nu trebuie sa ne facă să dăm
uitării această altă formă, secretă, Qratară> vorace> de nepotolit (vin, lichioruri, alcool de 0 etc) care-i sileşte pe cei
din jur să „pună totul sub ^eje" şi condamnă bolnavul la câte o cură de îzintoxicare, repetată la infinit. în societatea
noastră, rund că toţi indivizii vin în contact cu alcoolul, de ce , *Societ, chlbriuirilor.
na?lonală de exploatare industrială a tutunului şi
227

unii dintre aceştia îJ iubesc în mod excesiv, iar alţii răm^ sobri? Ceea ce înseamnă că trebuie să punem problema
astăzi fără un răspuns cert - cauzei toxicomaniei.
Etiologia toxicomaniei: întâlnirea unui teren cu un mediu înconjurător
Cu excepţia tutunului şi a alcoolului (cu condiţia ca acesta să nu provoace nici delirium tremens, nici ciroză, nici
manifestări de beţie ostentativă), drogul, fobia părinţilor, aparţine zonei secretului. „Micuţul care se droghează" J
face în secret, iar părinţii care îl descoperă nu scot un cuvânt despre asta.
Luând cuvântul în decembrie 1972 la o conferinţă dedicată drogului şi organizată de UNESCO, dr. Olievenstein
pune întrebarea fundamentală: „Este evident că motivaţia indienilor şi a hinduşilor nu e aidoma celei a tânărului
occidental care va consuma acele produse denumite toxice (...). în ţările subdezvoltate, tinerii consumă unele
produse pentru a-şi astâmpăra foamea, şi ne-am putea pune întrebarea de ce fel de foame e vorba în ţările
dezvoltate pentru oamenii care consumă droguri (...). E posibil ca în aceste noi experienţe să existe, undeva,
tentativa unui mesaj". Afirmaţie prin care se lasă să se înţeleagă că toxicomanii sunt în general nişte infirmi în ceea
ce priveşte comunicarea. Un nou eveniment, care face ravagii încă din anii 1970, este consumul masiv de droguri de
către tineri. Lăsând la o parte psihoticii, ca şi parapsihoticii, care, datorită toxicomaniei, sunt feriţi de emergenţa
psihozei, psihanaliştii sunt în unanimitate de părere că nu există toxicoman înnăscut, ci că avem de-a face cu
întâlnirea dintre un teren propice şi un mediu socio-cultural. După dr. Olievenstein, acest „teren" ar avea două
caracteristici. Mai întâi neacceptarea tatălui, deţinătorul puterii şi al banilor: fiul înţelege să aibă acces la o plăcere
pe care tatăl o ignoră, „depăşindu-1" tocmai prin acest fapt. Apoi, toxicomanul întreţine un raport specific cu
propriul său corp: acesta nu-1 „va interschimba", aşa cum se întâmplă în cazul heterosexualităţii sau al
homosexualităţii; deoarece chiar cu trupul său - devenit total erogen, nu numai în zona genitală - va cunoaşte
plăcerea. Se simte asemeni unui zeu atunci când se droghează şi, în lipsa drogului, se autopedepseşte, dar suportă
totul deoarece ştie că poate s-o ia de la capăt. Aceasta este marea deosebire dintre un

101
228

• man şi un individ care a făcut o primă tentativă de ~°idere, acesta din urmă fiind fără scăpare. Dar sinU omania
echivalează întotdeauna cu un eşec, deoarece a de miere" nu durează. Flash*-ui dispare, şi cel ce droghează recurge
atunci la un drog nu pentru a gusta cerea, cât pentru a alina suferinţele infernului • atiuni'i- Aşadar problema
fundamentală e următoarea: Pncg accepta tinerii suferinţa privaţiunii, şi deseori mTuupâna de a se prostitua pentru
a face rost de bani, 'enunţarea la orice carieră şi excluderea din societate? Răspunsul dr. Olievenstein e următorul:
„Flash-ul e o bombă atomică. Şi drogatul îşi va petrece toată viaţa urmărind aceasta plăcere sau regretând-o. Căci
un toxicoman vindecat nu va repudia niciodată drogul. Va avea mereu nostalgia acestuia, spre deosebire de
alcoolic". Injecţia intravenoasă, generatoarea flash-ului, operează „incizia libidinală fundamentală" care
remodelează personalitatea. Dacă cel care a încercat o senzaţie de asemenea intensitate nu mai are chef să facă
dragoste, faptul acesta nu e datorat neputinţei, ci indiferenţei faţă de o plăcere considerată minoră. Drogatul nu
pretinde niciodată asistenţă în timpul „lunii de miere". Iar dacă atunci e dus la spital de poliţie sau de părinţi, acesta
refuză orice cură de dezintoxicare şi fuge. Şi nu se supune el singur acestei cure decât în momentul în care plăcerea
provocată de flash dispare, şi nu mai rămân decât suferinţa şi dependenţa.
Ce fel de remedii?
Problemele ce se ivesc după cură, ca şi cele ridicate de reintegrare sunt şi mai complexe decât cele specifice
dezintoxicării. Potrivit dr. Orcel, în personalitatea toxicomanului coexistă supra-maturaţia şi sub-maturaţia. -ea
dintâi se exprimă prin viclenia cu care drogaţii se olosesc de instituţiile existente. în faza de post-cură, iceştia au un
spirit specific „vechiului combatant", şi sunt prozeliţi aproape cu toţii. Dar, în acelaşi timp, simt- şi supuşi unor
fenomene de regresiune, precum enuresisul, recvent la drogaţii trecuţi de treizeci de ani. Şi mulţi din echii
heroinomani devin alcoolici. Dacă reţinem că dificultatea sau imposibilitatea de a comunica este un ractor
fundamental al toxicomaniei, probabilitatea
unei
229

3*.*

recidivei are mari sorţi de izbândă dacă dezintoxicatul se întoarce în mediul socio-cultural care 1-a incitat să se
drogheze. Două din exemplele ce urmează vor fj edificatoare în această privinţă. Mare parte din cocainomanii din
timpul primului război mondial şi din amfetaminomanii din cel de-al doilea, adulţi care aveau solide relaţii,
reîntâlniţi după demobilizare, Se „reintegraseră". Se ştie că în anii 1970 traficanţii de droguri au practicat o
politică de dumping, oferind heroină la preţuri foarte scăzute elevilor de liceu şi celor din colegiile regiunii Marsilia,
pentru ca aceştia să devină dependenţi. Atunci când poliţia a pus capăt acestui trafic, tinerii heroinomani care
aparţineau unor familii stabile si unor medii sociale structurate, o dată dezintoxicaţi, s-au „reintegrat" şi ei întru
totul. Dr. Orcel crede că la toţi tinerii marginali adunaţi la Centre de l'Abbaye, centru pe care l~a condus vreme
îndelungată, dincolo de limbajul lor agresiv îndreptat împotriva părinţilor, se poate sesiza un sentiment acut de
culpabilitate şi dorinţa de a „reveni la ordine". Ceea ce explică fascinaţia pe care o exercită asupra tinerilor
toxicomani „poliţaiul", adversarul pe care aceştia pretind că-1 urăsc, dar, în aceeaşi măsură, imaginea paternală
protectoare. Dacă factorul individual al toxicomaniei este o infirmitate comunicaţională, trebuie să amintim faptul
că rădăcina sa socială este profitul. De la ţăranul mizer care cultivă macul pentru a supravieţui până la „magnatul"
care ezită îndelung să recurgă la produsele care îl îmbogăţesc, nenumărate filiere ţes pe întreg mapamondul reţelele
tentaţiei fatale. Mobilizarea poliţiilor a dus la arestarea unor leaders, mici traficanţi consumatori ei înşişi de droguri,
la „reţineri" uneori spectaculoase prezentate în mod ostentativ de mediile de informare, dar fără să lezeze în vreun
fel puterea acelor „persoane foarte onorabile" cocoţate în vârful acestei piramide a nenorocirii, persoane care fac
uneori parte din aparatul de stat, dispunând de mijloacele financiare necesare pentru a cumpăra tăcerea oricui,
aşadar inaccesibile.
COABITAREA JUVENILA Cuplul în discuţie?
Cuvântul „
curent, concubinajul

cercetătorii din INED, din dorinţa de a


peiorativ, cercetătorii ain uvcu, am aonnţa ae a cOnota ^oa£e susceptibilităţile, au creat conceptul de tare juvenilă",
pentru a-i indica pe tinerii concubini, •'5° nreciza însă limita de vârstă. Cuplurile neligitime f^a gjintă o noutate, şi
nici copiii proveniţi din acestea. nU ^jjjocul secolului al XX-lea, aceştia reprezentau, la ^a 30% din naşteri, la Paris
32% şi la Bordeaux 35%, Lycenteie acestea'fiind, respectiv, de 21%, 24% şi 26% P1? gejie epoque. Din 1975,
coabitarea în afara căsătoriei

102
'proporţii: 445 680 de cupluri (3,6% din total) în 1975; «09 080 în 1982 (6,1%). Naşterile „nelegitime" au sporit dg ja
7% din totalul naşterilor în 1970 la 14% în 1982. în
ceiasi an, 50% din aceşti copii naturali au fost recunoscuţi de tatii respectivi, în comparaţie cu 20% în 1970. Această
coabitare se întâlneştre mai ales în oraşe: în 1982, 22,7% de cupluri din aglomeraţia pariziană sunt alcătuite din
celibatari, comparativ cu 4,8% din comunele rurale. O constatare mai puţin cunoscută: sporirea coabitării în afara
căsătoriei nu a compensat scăderea numărului de căsătorii si nici sporirea celui al divorţurilor, deoarece proporţia
persoanelor care trăiesc în cuplu scade între 1975 şi 1982. Ceea ce înseamnă că scăderea numărului de căsătorii nu
trebuie pusă în mod exclusiv pe seama concurenţei coabitării juvenile. Dacă intrăm în era, nu a solitudinii, cel puţin
a familiei monoparentale, trebuie invocate cu totul alte cauze, cea principală constând în dobândirea conştiinţei
greutăţii de a menţine coerenţa „cuplului" pe o durată atât de lungă de când civilizaţia occidentală a amestecat
aceşti doi parametri greu de pus de acord: dragostea-pasiune, care e efemeră, şi preocupările patrimoniale care nu
trebuie să fie tot astfel. Oricum, convingerea că această coabitare juvenilă e o bună propedeutică pentru asemenea
experienţă de temut care e mariajul s-a impus pe parcursul a zece ani: în 1968, 17%
n tinerii căsătoriţi trăiau deja împreună, iar în 1977 Procentul respectiv era de 44%.
1 oportună propedeutică în vederea mariajului?
din"0™"16 ™erg a?a de repede", după cum spune o vorbă
>or, încât studierea rapidă a celor trei anchete ne va
sa relatăm recenta istorie a coabitării juvenile şi
1976Iei. semnificaţii. Din octombrie 1975 până în iunie a lm?iativa lui L. Roussel, se declanşează o anchetă
23)

1 illll I1

pe un eşantion de 2 765 de persoane în vârstă <j f optsprezece până la douăzeci şi nouă de ani. 38% dint/ cei
chestionaţi sunt de acord cu coabitarea juvenilă, aces! procent fiind de 86% pentru coabitările efective. ?oy consideră
că mariajul e consecinţa unei „presiuni sociaj! directe". Pentru aceştia, cuplul e o afacere privată, şi nu acţiune
socială. 15% din părinţi nu au cunoştinţă d, coabitarea copiilor respectivi, dar 70% primesc ^ regularitate tânărul
cuplu. 25% din coabitând sunt ajutai, financiar de către părinţi, în vreme ce 80% dintre bărbat şi 60% dintre femei au
o activitate profesională. 50% ;Sj pun veniturile în comun. 60% mărturisesc că au o concepţie de viaţă „mai curând
diferită" sau „foarte diferită" de cea a părinţilor lor, dar 22% nu vădesc nici uj fel de ostilitate faţă de aceştia; 40%
considera divergenţele respective ca fiind „reale, dar de mică importanţă", numai 25% îşi manifestă o „pronunţată
ostilitate". Jumătate din celibatarii chestionaţi care trăiesc împreună cu părinţii au cu aceştia convorbiri „frecvente
sau foarte frecvente" despre „marile probleme", ideile unora şi ale altora fiind „în general apropiate"; controlul
parental este „slab sau nul" pentru 75% dintre aceştia. 30% din tinerii chestionaţi nu aprobă „viaţa în comunitate",
iar 45% declară că „asta nu-i interesează", ceea ce îi permite lui L. Roussel să afirme că totuşi cuplul rămâne o
valoare fundamentală, deoarece alungă obsesia singurătăţii. Coabitarea juvenilă nu oferă aşadar decât aparenţa
unei încălcări a tabuurilor sociale, deoarece salvează valorile fundamentale ale cuplului." respect, încredere şi
afecţiune, sexualitatea fiind doar o preocupare subsidiară (numai o persoană din cinci crede că armonia sexuală este
un element determinant al dragostei). Pentru L. Roussel, deoarece tânărul se fixează repede pe un (o) partener unic,
pretinsa libertate sexuală tinde în mod paradoxal la reducerea perioadei pe care acesta o denumeşte, cu pudoare,
„sexualitate fără angajamenl permanent". După depăşirea acestei perioade oarecum frământate a tinereţii, scrie el,
„totul intră în ordinea tradiţională. Că eşti mai «liber» decât altădată, înainte * căsătorie, e adevărat; ceea ce nu
înseamnă că oamenii n" se căsătoresc în mai mică măsură (...). Căsătoria nu a căzu în desuetudine". Evitând să se
angajeze cu toată ardoare* într-o legătură de dragoste, tinerii preferă să parcurgă" perioadă de probă, această
„căsătorie pe încercate" pe ^ Leon Blum o preconiza la începutul secolului, şi care," cele din urmă, se transformă sub
florile de portocal.
23'

n anchetă, efectuată de C. Gokalp în mai-iunie 1978, eşantion de 2 730 de persoane între optsprezece şi U"zeci si
patru de ani inclusiv, confirmă concluziile hii Roussel. 28% din cei interogaţi coabitează sau au hitat deja, procentul
respectiv fiind cel mai ridicat C°ntre copiii cadrelor superioare - profesiuni liberale n6%) s'ce'ma' sc&zut printre
copiii de agricultori (15%). Parisul se află întotdeauna „în frunte": 50% dintre tineri bitează ajcj sau au coabitat,
comparativ cu 14% dintre nerii din mediul rural. „Aşadar, nu mai avem de-a face cu un fenomen marginal, ci cu un
comportament care se semnalează în toate straturile populaţiei." Numărul coabitanţilor care gândesc ,,că trebuie să
schimbăm societatea" e de două ori mai mare decât cel al conformiştilor (numai 10% dintre catolicii practicanţi
coabitează). Totuşi, mai puţin decât expresia unei contestări sociale, coabitarea vădeşte voinţa tinerilor de a reuşi în
mariaj, rezervându-şi un răstimp necesar de gândire; coabitarea este aşadar mai curând o anticipare a căsătoriei

103
decât dezavuarea acesteia; în opt cazuri din zece, coabitarea cu viitorul soţ a fost unica experienţă de viaţă în cuplu
în afara căsătoriei. Procentul de coabitare trebuie corelat cu modelul familial al părinţilor: neîncrezători datorită
unui prost exemplu, copiii cuplurilor dezbinate care aleg coabitarea e mai mare decât cel al cuplurilor unite (44%,
faţă de 26%).
„Să câştigi pe toate tablourile"...
In această perioadă relativ apropiată (1980) în care coabitarea juvenilă era considerată ca un răstimp de Pregătire
pentru viaţa conjugală, nerepunându-se aşadar m discuţie rostul acelei activităţi presupus amoroase, numiţi
cercetători au meditat asupra succesului acestui iou rit iniţiatic. Pentru A. Bejin5, coabitarea juvenilă este Jicercare
de sinteză între legătura conjugală tradiţională, a cărei triplă finalitate era durata, fecunditatea, nsmiterea
patrimoniului, şi amorurile extraconjugale Ursu' cărora se exprimau pasiunea ambiguă a isităţii şi a diversităţii, ca
şi precauţiile luate pentru a evita fecundarea. Ar fi aşadar vorba de a satisface =>stă obsesie modernă de â câştiga
pe toate tablourile ^ă, de nu sacrifica nimic din posibilităţile pective". Comparând coabitarea juvenilă cu ritul
g'umat al mariajului şi cu escapadele tolerate ale soţilor 233

^■^■H

)e fia
târziu repun în cauză teza nor ■ ■
iuvenilănuarfidecâtorăcăf^ • u căreia cnah;,
& 000 de cupluri necSS T^ !« «82 fe
ega| pentru toate categoriile soc op?;iCemuJ Gini aprOap '
exploatatorilor agricoli). DintreZnh )°^h (cu «cepS
are mai puţin de treizeci si cinci w P "le în care barbaf?
uniune liberă în 1982, faţă d %?<$'«6 «W ^S
doua recensamânturi, numârni ■ ln 1975- între cP)
celibatari şi în care bârbatTar 2"* alcăfu£ dt
cinci de an, a crescut de patru ori A PUţln de treizeci s"
sunt mai ales orăşeni- în a„l Acesti tineri conrf K- ?
cuplu din cinci nu e căsitoife^ pari^^a
jumătate din tinerele p^Sţ %*«** $**, ma muitd?
soţie. In nenumărate cazuri T u°PU trâiesc ca
casatorii desfăcute- H„„/ "' COahl

n, si ta duhovnic, f
oprimarea parcursul licit - un
P«nea
m «porturile nu este, la

stea
Ja

n"

poa?e l 7

£ C°?fide^ î *CCuJuJ ~ a* suPortabil?


?£ î
^ntăCere' în
ei T?°amnanu > TransP^enta

104
ffioTl914 c^e au un copil fărf a >■ : «ceroase. înP 9f2 f? f

i
Şni975^
^ ° «tuatie nonă 4 3l7
porite ? a^

i acelaşi fiecare""C^Sa?easca& celăJait.


necesitatea de"; £*£*• a«tarhică, stabijf1^ a P"!f uc a se perpetua, cea a 'eliberată de
1
căsător/ei?
Şi timp sau mai I
23^ ^S

măsură în sarcina familiei, „o dată cu difuzarea metocfei moderne de contracepţie care oferă femeilor modalita.1 de
a controla fecunditatea, în vreme ce marea revoJu? malthusiană care avusese loc în Franţa în secolul al XBfi se baza
pe iniţiativa masculină"6. Chiar atunci c% uniunea liberă capătă un avânt ireversibil în opinia noasfo aceasta se
apropie din ce în ce mai mult de mam Motivată de un impuls privatist - statul şi Biserica să, se mai amestece în
problemele noastre sentimentale' uniunea liberă dă ascultare apelului făcut de stat, deoajj, concubinii nu înţeleg să
renunţe la protecţia sociaj Această dinamică a privatizării nu determină o revoluj în ceea ce priveşte moravurile, ci o
reaşezare a m| legislaţii care - încă o dată - nu face decât să aproj modificările survenite în mentalităţi. în ceea ce
prives dreptul, concubinii şi soţii, copiii naturali şi cei legitii se apropie din ce în ce mai mult unii de alţii. Semnalat
seamă de similitudini şi de diferenţe. Concubinii pol apt1 la asistenţa socială: copiii lor se bucură de aceleaşi drepit
ca şi cei legitimi (legea din 2 ianuarie 1972); ei nu răspm de datoriile partenerului; mama singură exercită autorii»
parentală, chiar dacă tatăl a recunoscut copilul; copiii natural are prioritate în anumite creşe. Dar, Ja sfârşit acestei
uniuni ( prin deces sau separare), statul nu oft nici indemnizaţie de despărţire şi nici prestai compensatorie; nu
există nici o soluţie juridică referit* la partajul bunurilor dobândite în timpul vieţii petreci/ în comun; în caz de
deces, concubinul supravieţuitori are drept la pensia de urmaş acordată soţului supravieţui!' şi absolut nici un drept
la succesiunea defunctul» Excesive după unii, insuficiente după alţii, aceste d acordate concubinilor repun în
discuţie mariajul?

MARIAJUL ÎN DISCUŢIE Şl CELEBRAREA CUPLULUI


într-un raport care se doreşte răsunător, Consl economic şi social denunţă incoerenţa unei legislaf". pretinde că
protejează soţii şi încurajează concubi"J Constatând scăderea numărului de căsătorii, ere? celui al divorţurilor,
diminuarea numărului celor di^j care se recăsătoresc, sporirea procentului de copii n*J în afara căsătoriei, raportul
afirmă că „ansamblul de

f?PW că se l'egea din


aut°ritatenar;'/,.J/-C_,a nu se încredinţează îngrijirea si ~m 90% di5arentaJa„decât unuia dintre cei doi soţi - femeii
aut°ritatea ^ZUn' " vreme ce înainte de legea din 1970, eâsâtoriei a entala asupra unui copil născut în afara -dubJă
recunf^63 CeJui care îl ^cunoscuse şi, în caz de iI1CePând c„ ■ re' ceIui care ÎJ recunoscuse primul, recunoaşterijor
această JeSe- indiferent de ordinea . numai mama deţine autoritatea parentală
237
Ae măsuri luate în decursul anilor a avut drept rezulat wl că mariajul e mai mult dezavantajat decât favorizat.
<?■aceasta datorită faptului că anumite persoane se pot bucura în acelaşi timp de avantajele fiscale ale celibatarilor
■ aje persoanelor divorţate, ca şi de avantajele sociale a]e persoanelor căsătorite, acordate şi concubinilor". în ochii
raportorului, dna Evelyne Sullerot, pare paradoxal că legislatorul intervine pentru a statornici unele legi referitoare
la o seamă de oameni, care, prin repudierea căsătoriei, aspiră să se sustragă tocmai acestor legi. Potrivit dnei
Sullerot, Bonaparte era îndreptăţit să afirme că „concubinii, neţinând seama de lege, legea se dezinteresează de ei".
în vreme ce, în anii 1950, „fetele mame" erau angajate mai cu seamă pentru efectuarea unor activităţi casnice, ca
muncitoare necaiificate, ca salariate agricole, „mamele celibatare" aparţin astăzi categoriilor socioprofesionale,
având un nivel de educaţie mediu sau superior, locuind în marile oraşe, pe scurt, acestei „avangarde" care

105
difuzează „modele" de sus în jos. Raportorul este indignat că noile legi, eşalonate între 1965 şi 1982, „abandonează
sau contribuie la slăbirea principiilor religioase, la cele privind respectul datorat ierarhiei patriarhale, instituţiei,
legitimităţii în materie de liafiune şi de succesiune, ca şi cel faţă de principiul îgajamentului personal solemn". într-
adevăr, de-acum te, concubinul supravieţuitor poate rămâne în locuinţa i închinată, dacă se afla acolo cu şase luni
înainte ta decesului partenerului respectiv; vânzările între uni sunt valabile, pe când între soţi sunt nule-idiomul
poate beneficia de ajutor în caz de boală din a asistenţei sociale, de alocaţiile familiale şi de Asieu -Uf6' de "" ajutor
de înmormântare din partea un cerfîf f^°Ciaie> cu singura condiţie de a dispune de Apel a ' -C concubinaJ- La
Riom, în 1978, Curtea de accidentaim/'ar^U h- jnde™niza?je> In urma decesului unui bărbat, între sofia legitimă a
acestuia si ^/aportul denunţă, socotindu-1 paradoxal, ' prin consimţământ mutual

,11

astfel încât s-a trecut de la „copilul, obiect aflat.| proprietatea tatălui" la „copilul, obiect aflat în proprietj' mamei", şi
aceasta în chiar momentul în care pretinde instituirea principiului egalităţii între sexe, îndemna!! tatăl - care poate
beneficia de un concediu parental - s$ dedea plăcerii sarcinilor educative şi menajere, GâsJ! scandalos faptul că doi
smicarzi* căsătoriţi plătes impozitul pe venit în vreme ce doi concubini smicaJ nu-1 plătesc, raportorul se întreabă
dacă se mai poate vorb' de familie având în vedere această incredibilă diversitate' cupluri de celibatari concubini cu
act notarial, divorţaţi sau fără copii, divorţaţi concubini, variante ale coabitări juvenile; tineri locuind sub acelaşi
acoperiş sau stând împreună numai câteva zile pe săptămână ori instalaţi foarte comod la una din cele două familii.
în plus, e J iluzie să credem că separarea e mai uşoară pentru concubini decât pentru soţi, sordida rapacitate fiind
veşnic omniprezentă. Notarii ştiu foarte bine lucrul acesta când, asaltaţi de cele sau de cei care-şi reclamă partea ce
li st cuvine din apartament, mobilier, maşină, se mărginesc sâ redacteze contractele în care concubinii care se
stabilesc într-o locuinţă fac inventarul bunurilor proprii si ale celoi dobândite prin străduinţa comună a acestora. In
numele echităţii şi al onestităţii, raportorul se întreabă cu nelinişte dacă nu cumva Franţa e pe cale să se ralieze
„modelului" suedez - ţară în care 40% din căsătorii ajung la divorţ şi în care 40% din copii se nasc în afara căsătoriei.
După L. Roussel, un divorţ poate antrena un surplus de copii: după ce a avut doi copii de la partenerul său legitim,
oricine poate dori un al treilea de la noul partener. Cuplurile căsătorite, chiar dacă legătura lor se vădeşte precară,
suni mai comunitare ca oricând: 70% dintre acestea au un eoni bancar comun, iar 80% dintre francezii căsătoriţi
doresc să-şi lase bunurile soţului supravieţuitor.

ALEGEREA SOŢULUI
Nu vom relua aici tezele lui A. Girard şi ale lui L. Rouss»' care au demonstrat, şi pe bună dreptate, că această alege
este endogamică: oamenii se căsătoresc în mediul I social, constatare care se aplică şi pentru coabitanţi. tifl sau nu.
Şi toţi aceştia se vor interesa de caracteristic
*Persoană al cărei salariu este egal cu cel minim interprofesi011 creştere (SMIC).
,

■ ie morale şi psihice pe care vor încerca să le


''■freze din portretele schiţate în Le Chasseur frangais,
te ale celor care dau anunţurile respective şi ale
,i (sau soţiei) dorit(e)8. înfiinţat în 1885, Le Chasseur
^ ;f e o publicaţie care apare lunar, având un tiraj de
[ 400 000 de exemplare în 1939 la 850 000 în 1970,
' ă care intră în declin. Alcătuit la început din ţărani şi
c-burghezi din provincie, publicul cititor al acestuia
^age în rândurile lui, începând din anii 1950, şi păturile
nijlocii din marile oraşe. în paginile acestui magazin
familial apare, în 1903, o rubrică nouă, „Căsătorii",
»parată de celelalte mici anunţuri. Numărul mediu al
anunţurilor apărute lunar este de 10 în 1903, de 67 în
1922, de 444 în 1930, de 1 000 în 1977. Rubrica aceasta
era atunci, şi încă de departe, cea mai importantă dintre
rubricile care cuprindeau diferite anunţuri. M. Martin
studiază anunţurile acestea din anul 1930 şi din 1977,
neţinând seama decât de „partea aceea din mesaj în care
solicitantul se propune şi se descrie". în 1930, bărbaţii
sunt, în cea mai mare parte, funcţionari coloniali şi

106
militari; femeile, funcţionare la poştă şi institutoare. Ceea
ce se căuta atunci era o alianţă pe bază economică,
deoarece, practic, toţi solicitanţii - bărbaţi sau femei -
precizează mijloacele financiare pe care le pot pune la
dispoziţia viitorului menaj sau pe care le doresc să fie
puse de viitorul partener. Aceştia vorbesc de „averea" şi
de „speranţele" lor. „Cei cincisprezece ani de inflaţie şi
de criză a francului, scrie M. Martin, nu au tăiat nicidecum
gustul micului burghez sau al cetăţeanului de mijloc pentru
bunurile modeste şi pentru micile economii. Devalorizarea
m fusese încă percepută de toată lumea." în 1977, nu se
« vorbeşte - sau se vorbeşte foarte puţin - de „bunurile"
sonale: profesia e aceea care a devenit acum principala
Cerinţă economică, şi e ceva mai diversificată: femeile
xercită adesea diverse profesiuni liberale, fiind
ţionare, secretare, infirmiere; bărbaţii, funcţionari,
neri şi tehnicieni. în 1930, discreditul pe care îl atrage
ivorţul e de asemenea natură încât femeile menţionează
°rţată, avantaj" (ceea ce vrea să spună că divorţul a
a Pronunţat „în avantajul lor", din vina fostului' soţ,
lr ele sunt „nevinovate"), solicitantele din 1977
umindu-se să semnaleze că sunt divorţate, „fără a
prj Precizări şi fără să se sfiască". Dispar şi referinţele
Apar"- la "tradiîie". la „onorabilitate", la catolicism.
fel d mSa Une'e elemente care pun în valoare corpul: la
; numeroşi ca şi femeile, bărbaţii sunt cei care, de-
239

II
I
I

acum înainte, menţionează culoarea ochilor, greutate j descriu silueta, fac caz de pasiunea lor pentru spOrf
Solicitanta din 1930 este „femeie de casă, afectuOas* sentimentală, serioasă". în 1977, ea este „dulce, gentijâ' ştie să
primească", nu mai cântă, dar îşi spune „muziciană1' şi-şi afirmă gustul pentru cultura dezinteresată (artele c
lectura). „în cincizeci de ani, feminitatea a încetat să rrJ fie simbolizată în Cenuşăreasă, profitând, fără îndoială de
felurite aparaturi, pentru a căpăta mai curând trăsături]»' unei muze sale ale unui manechin" (M. Martin). $e
menţine însă o permanenţă: apartenenţa la o naţiune străina şi, în şi mai mare măsură, la o „rasă" diferită, este
considerată în continuare ca o informaţie defavorabilă, jj asemenea măsură încât se întâlnesc solicitări care se
termină în felul următor: „străin (ă) în cel mai rău caz" Recurgerea la asemenea anunţuri provine dintr-o mobilitate
geografică - slabă totuşi în Franţa -, care, dispersând rudele, îndepărtează individul de acel „spaţiu de convenienţă"
în care şi-ar fi putut găsi un partener. în anii 1980, căsătoria între veri reface apariţia, mulţumită circulaţiei auto. în
căutarea rădăcinilor sale, omul restabileşte legăturile cu ramurile colaterale pe care generaţia precedentă le pierduse
din vedere. „Căsătoriile se leagă din nou", se spunea odinioară. Ceea ce poate redeveni o realitate a epocii noastre.
Tot astfel, orăşeanul care îşi regăseşte familia sa rurală cu prilejul unei nunţi poate fi surprins de faptul că în unele
sate mai dăinuie încă ceea ce se cheamă un charivari: petrecerea terminându-se, invitaţii spionează mirii până când
îi descoperă în zori, violând astfel secretul primei (?) lor nopţi.
DRAGOSTEA ÎN CĂSĂTORIE Dragostea în căsătorie e o idee nouă
în mai 1985, în Rajastan, unul din statele Indiei, au fr* celebrate, în numai douăzeci şi patru de ore, patruzeci * mii
de căsătorii între copii. O regiune unde există credin? că dragostea e un sentiment mult prea aleatoriu pen^j
constitui baza căsătoriei. Deşi divorţul există, fi"1 condamnat în zonele rurale, se poate crede că aseme? căsătorii vor
fi consumate şi că vor dura toată viaţa. A în Franţa, nimeni nu mai concepe întemeierea unei

s consolidarea, prin dragoste, a cuplului respectiv. lf ietatea occidentală este, fără îndoială, unica societate ■e îsi
asumă asemenea risc. Aşadar, îmbinarea dintre ^eoste şi căsătorie este circumscrisă geografic. Din punct [ vedere
istoric, avem de-a face cu o idee complet nouă. PhilipPe Aries a demonstrat că mariajul în care bărbatul • poate

107
repudia soţia şi se poate recăsători este modelul lM mai răspândit în spaţiu şi în timp. Mariajul monogam °
disolubil este, în ochii săi, „marele eveniment al istoriei ■exualităţii occidentale". Până în secolul al X-lea, în
'gbjiirne, mariajul, un contract încheiat între două familii, este un act privat şi laic, la perfectarea căruia Biserica nu
re dreptul să se amestece. Dacă femeia nu naşte, se consideră că e stearpă, şi e trimisă înapoi în familia ei sau într-o
mănăstire, un „fel de anexă a castelului în care capii familiei ei îşi ţineau fetele şi văduvele". Biserica este împărţită
între un model ascetic care se revendică de la fântul Ieronim, potrivit căruia căsătoria este o stare vulgară, aproape
animală, de care nu are de ce să se ocupe, si un model paulian, resemnându-se cu gândul că „e mai bine să te
căsătoreşti decât să arzi"9. Abia în secolul al XlII-lea, prin indirecta prohibiţie a incestului, ajunge Biserica să
controleze instituţia căsătoriei şi să impună acea stabilitas (noi i-am spune indisolubilitate) cu care nobilimea nu era
de acord, dar pe care colectivităţile rurale o adoptaseră în mod spontan încă de la sfârşitul epocii galo-romane,
potrivit părerii lui Paul Vayne. După conciliul din Trento, căsătoria, devenind o taină, va fi celebrată la uşile
bisericii, apoi, din secolul al XVII-lea, la picioarele altarului. Influenţa Bisericii menţine irincipiul indisolubilităţii, în
pofida unei prime - şi ecătoare - apariţii a divorţului. Bineînţeles, în contractul care uneşte două patrimonii nobiliare
sau două sărăcii populare nu se poate vorbi de dragoste. Dacă, pe lângă te acestea, se iveşte şi dragostea, avem de-a
face cu un 1 de fericită coincidenţă, cu condiţia ca sentimentul pectiv să nu incite la unele porniri erotice
condamnate > mod necruţător de o etică religioasă care asimilează 1 coitus interruptus cu pruncuciderea. Nu mai
trebuie 5Punem cât de mult ne surprinde exemplul ducelui de llIH-Simon, care, alegându-şi soţia din raţiuni de
Jenienţă, „nu ezită să mărturisească şi să descrie °stea pe care i-o purta încât să ceară, în testamentul fie 'Ca Ce'e
^ouă sicrie să fie legate între ele cu un lanţ de ?ntru a rămâne uniţi şi în moarte" (Ph. Aries).' în epocă, ceea ce se
cădea să se tină secret era

de
pectiv, cu ^Z^^J^^enuaJ^ e ungă durată pe care t?lm' m vieţi'e conjugale viaţa? Dacă există secreteT CKŞteTea
fantei de Păstrează din precauţie ce £ n re so^ c°mpl ci le J « » ascunde cefe ,£? V^ ^ C£>*"* vme in contradicţie
cu acfnT ' hmeîn^s, ceea ce transparenţă a raporturilor f aSpira*ie către totala oamenii se obişnuiau Si Ip-
mterpers°na'e. Altădată, condiţia ca acesta sa si "nJ™/ ldentităţii celuilalt, cu Sa ne referim doar la povaeSsU™e
fo"5ia sa sociofamilială.
^e, m ajunul sărbătoSSi??3 * 3Celui bătrân do!W cadou i-as putea fJ™ n"nî" de aur, îşi întreabă nora:
e-i sunt gusturile" PP°aCrei tale? Deoarece nu ştiu reuneşte-acest cuplul ce se Un??te '. Sau Pur si simPlu in care nu
se mai aduc C0Dîi Pn fCe în aCest Pat' con^al transmue nimic? Se succT P llIme' în care nu se mai SUCCed oare>
aici, epocile de pasiune,

dragostea dintre soţi, atât de opusă era aceasta codul uzanţelor sociale. Dragostea conjugală era una din zOn i
secrete ale vechii societăţi. Şi situaţia aceasta va dura n * la începutul secolului al XX-lea. După semna contractului
de către notar - deseori mijlocitorul căsători68 respective - ar fi fost indecent, adică ridicol, ca unul d'6' parteneri să
vădească prea mult elan faţă de celălalt j lucrarea sa Du mariage (Despre căsătorie) (1907), Lg0 Blum provoacă un
adevărat val de indignare îndenuiân du-i pe viitorii soţi să-şi multiplice experienţele cu persoane de condiţia şi din
mediul lor. Plin de lirism autorul scrie „că nu poţi cânta la vioară fără să fi învăţat (...). Că nu poţi pretinde să încerci
vreo plăcere cu o novice, fără a fi învăţat cum s-o iei!". Şi adaugă: „Atunci când o experienţă egală va îngădui şi
unuia şi altuia dintre parteneri să-şi dea seama de motivele alegerii făcute, aceştia vor simţi din plin bucuria de a
trăi împreună". Ceea ce înseamnă preconizarea, cu un avans de aproape trei sferturi de veac, a coabitării juvenile.
Abatele Grimaud, în lucrarea s&Futurs Epoux (Viitorii soţi) (1920), premiată de Academia Franceză, e cu mult mai
mult în spiritul epocii sale atunci când îi sfătuieşte pe bărbaţi să evite atât intelectualele şi femeile care lucrează, cât
şi prostituatele.
Secretele dintre soţi
r^u iicmaipom
?1 menţ10nate
^' SUnt
ji aminteşte nimic. Chiar şi aceste deja - scrisori, fotografii, filme privite în mod deosebit. Soţi care au trăi Vitregi
amână prudent unele observaţii sau întrebări. Nu avem în vedere numai acele secrete „necesare", cum ar fi
mărturisirea unui adulter, ci schimbul acela banal de cuvinte în legătură cu neplăcerea pe care o provoacă
sforăitul, anumite gesturi sau repetarea unei „întâmplări" relatate de sute de ori - cunoscută deci - şi din ce îh ce mai
înfrumuseţată. Trecutul - dar un trecut eradicat prin uitare - este prezent în fiecare clipă a vieţii, dar bătrânii soţi

108
care au „împărţit" aceeaşi existenţă sunt, fiecare în parte, deţinătorii unei biografii potenţiale pe care celălalt n-o
„împărtăşeşte". Iar secretul mecanicii dorinţei rămâne neştirbit, ca şi falimentele sale.
Prioritatea eului faţă de noi?
>e obişnuiesc oare cuplurile cu această „transparenţă" fntru totul aproximativă? Sondajele ne oferă unele informaţii
pe care trebuie să le privim cu prudenţă, adecvarea răspunsului la adevăr menţinându-se ipotetică atunci când
avem pretenţia să scormonim în teritoriul ecretului. O anchetă din 1969 (posterioară aşadar '.evenimentelor") ne
informează că 41% din femei doresc ln „soţ bun", 20% sunt în aşteptarea unui „cămin bun", esta implicând noţiunea
de „armonie", doar 22% Mărturisesc că speră să întâlnească dragostea conjugală, ;u toate că 44% cred în existenţa
„marii iubiri". Unde o Dr găsi acestea? Concluziile lui A. Girard şi ale lui Stoetzel10 sunt mai reconfortante. Deşi se
declară de lcord cu contracepţia, francezii sunt de părere că o femeie -rij nev°ie de copii pentru a deveni cu adevărat
"Oritoare. Ceea ce asigură reuşita unei căsătorii este „o Cna în?elegere sexuală" (70%), „fidelitatea reciprocă" \ i%)
şi mai cu seamă „respectul datorat celuilalt" (86%) ^ ^-toleranţă reciprocă" (73%). „în rezumat, încheie cei (.? autori,
familia este locul privilegiat al destinderii şi al iflnei. Este un loc al fericirii. în sânul familiei, omul 2«3

încearcă un sentiment de securitate (66%), de


(61%), de fericire (57%). Familia apare ca un ieru8-
împotriva vicisitudinilor existenţei actuale." 8"l_
Ni se va îngădui să ne distanţăm oarecum de aceast, I opinie plină de optimism. „Aparatul numit dorinţă" n I
răspunde anchetatorilor. în mariajul de altădată, bărbatul I îşi potolea dorinţa de a-şi schimba partenera pt|'j
mijlocirea prostituţiei. Astăzi, chiar dacă prostituţia s 1 ţine bine - chiar foarte bine -, „aventurile" în mediul "J care
îşi duc oamenii viaţa se pot transforma în „legături" şi acestea vizează atât femeia, cât şi bărbatul. yj^ momentul în
care mariajul nu se mai bizuie pe exploatarea a două patrimonii puse laolaltă, şi nici pe o activitate profesională
comună (brutarul la cuptor, brutăreasa la casă), baza acestuia rămâne aşadar sentimentul. Te poţi angaja să girezi,
pe parcursul întregii vieţi, un comerţ; l dar nu poţi garanta perenitatea dorinţei tale. Teama de I singurătate,
convingerea că împreună cu un (o) alt (ă) 1 partener (ă), după consumare perioadei de extaz, se va I ajunge la
aceeaşi monotonie cotidiană, sunt elementele I negative de cimentare ale unui mariaj, elemente care nu I par să
chinuie curiozitatea anchetatorilor. De fapt, I modalităţile prin care agenţii sociali îşi organizează viaţa l conjugală
sunt extrem de diverse. F. de Singly crede că I trebuie să i se aplice familiei această definiţie a 1 socializării: „O
formă ce se realizează în extrem de diferite I chipuri, în care indivizii alcătuiesc o unitate pe baza de I interese sau
de idealuri, trecătoare sau de durată, conştiente 1 sau inconştiente, şi în sânul căreia aceste interese îşi găsesc J
împlinirea" (G. Simmel). Cercetările actuale (1985), ce I au avut drept obiect o seamă de medii privilegiate din 1
punct de vedere social, confirmă că individul îşi dă tot interesul, şi într-o măsură din ce în ce mai mare, pentru
propria lui propăşire şi a liberului arbitru, în detrimentul „constrângerilor, limitelor, necazurilor şi sacrificiilor pe
care le cere o relaţie multifuncţională pe termen lung" (F; de Singly). Această preponderenţă a lui eu asupra acelui
noi conjugal, devalorizând fidelitatea şi perenitatea in folosul autorealizării propriilor posibilităţi, dă existenţei
conjugale o altă dimensiune. De-acum înainte, nu se mai pune problema de a se „instala" acolo, ci de a trăi ştiixio că
celălalt este o libertate, susceptibilă oricând să-şi revendice radicala ei alteritate. Conjugalitatea devme aşadar -
întocmai cum vedea Clausewitz războiul -domeniul incertitudinii. Se deschide oare calea către u"
. : cU mai multe viteze? O primă fază de amor fizic, ?Autate şi procreaţie, urmată de o perioadă de libertate ,orocă în
cursul căreia raporturile sexuale devin foarte ;C rmitente ^ mlJând apoi într-o epocă dominată de •tenie şi
complicitate, o epocă în care cei doi soţi vor bătrâni unul lângă altul şi-şi VOT depăna amintirile. în uj în care
inconştientul colectiv iudeo-creştin, veşnic ezent, nu contribuie la menţinerea ordinii.
DIVORŢ CU INIMA UŞOARĂ?
Sub Vechiul Regim nu divorţa nimeni, deoarece dreptul canonic nu tolera decât anularea, cazurile acestea fiind de
altfel destul de numeroase. Legea din 20 septembrie 1792 oficializează divorţul, cu generozitate chiar, deoarece sunt
legalizate nu numai divorţurile prin consimţământ mutual, ci şi cele datorate unei simple nepotriviri de caracter
invocate de unul dintre soţi. Codul civil suprimă aceste două motive, iar legea din 8 mai 1816 interzice divorţul.
Cuvântul „revoluţie" trebuie aşadar înţeles şi el în accepţia lui excesivă. Legea din 27 iulie 1884 (denumită „legea
Naquet") admite divorţul, dar sub o formă restrictivă, deoarece la baza acesteia se află principiul „divorţ-sancţiune"
care nu poate fi pronunţat decât în cazul în care este probată vinovăţia unuia dintre soţi. Culpele caracteristice
(adulter, condamnarea unuia dintre soţi la o pedeapsă corporală şi infamantă) sunt peremptorii; faptele lipsite de
gravitate (excese, acte de violenţă şi injurii grave) sunt cauze facultative, lăsate la aprecierea judecătorului. Legea
din 11 iulie 1975 menţine divorţul din vină şi introduce prin consimţământ mutual (fie la cererea comună a celor doi
soţi, fie la cererea unuia dintre soţi, cerere acceptată de celălalt) şi divorţul prin întreruperea vieţii comune
(separare de fapt de cel puţin Şase ani, gravă alterare a facultăţilor mentale a unuia dintre s°ţi). Este numit un

109
judecător pentru problemele Matrimoniale, a cărui competenţă exclusivă constă în ^pronunţarea divorţului atunci
când acesta este cerut prin consimţământ mutual" (art. 247 din Codul civil) şi în ţixarea sumei totale a prestaţiei
compensatorii (care ^locuieşte pensia alimentară) care încearcă să stabilească echilibrul financiar al patrimoniului în
funcţie de evoluţia Irevizibilă a resurselor fiecăruia dintre soţi. Grea sarcină Pentru judecător!
145

Divorţ banalizat...
30 000 de divorţuri în 1960, peste 100 000 în I9g4 Numărul lor s-a triplat în mai puţin de douăzeci si cin î de ani, dar
divorţul survine din ce în ce mai devreme î' viaţa cuplurilor. Banalizat, divorţul aparţine de-acum înainte cadrului
normal al vieţii conjugale. Se estimează la 21% numărul divorţurilor probabile pentru cei născuţi în anul 1975. în
Suedia actuală, 40% din menajuri sfârşesc prin divorţ, şi nu e rar să auzi o afirmaţie de felul acesta-„Ultima mea
căsătorie a fost un succes, a durat şapte ani" Ceea ce înseamnă că legea din 1975 nu contribuie cu nimic la sporirea
numărului de divorţuri. O dată în plus legiuitorul n-a făcut decât să ţină cont de situaţia reală' legea a ratificat
evoluţia, n-a precedat-o. Când dorinţa dispare şi dragostea se ofileşte, divorţul dezvăluie secretul acestei duble
deziluzii. în trecut, soţii rămâneau împreună „pentru faţadă", „pentru copii". Astăzi, când patul conjugal devine
scena pe care se desfăşoară actul al III-lea, lupta de la sfârşitul fericitei epoci a amuzamentelor şi a discuţiilor, cuplul
alege divorţul. Două treimi din aceste procese sunt intentate de femei, înainte de treizeci de ani cel mai adesea, şi în
proporţie egală în ceea ce priveşte personalul de serviciu, funcţionarele şi femeile active din categoriile sociale
favorizate.
...dar nu dominat
Dominarea divorţului este, prin aceasta, dobândită, şi desfacerea căsătoriei se poate face fără a recurge la un război
civil? Nimic nu e mai puţin sigur. în cazul cuplurilor căsătorite de doi sau de trei ani, fără copii, fără achiziţii
importante de bunuri comune, procedura ,.prin consimţământ mutual" funcţionează în modul cel mai mulţumitor.
Când există copii şi când s-a acumulat o cantitate importantă de bunuri, pentru a rezolva totul repede şi cu puţină
cheltuială, e nevoie ca ambele părţi sa fi căzut de acord în privinţa încredinţării spre creştere3 copiilor şi a partajului
bunurilor materiale. Părţile vin la avocat hotărâte - resemnate? - să se separe prin buxw înţelegere: conflictul
izbucneşte în momentul în care se pune problema copiilor (dragostea) şi a partajuli'i beneficiilor (banii). Femeile
revendică aceleaşi dreptun ca şi bărbaţii? De acord, răspund aceştia, cu condiţia c^ îndatoririle să fie identice, iar
privilegiile - mai cu seai*1 păstrarea copiilor - echivalente. Unei prestaţii compensatori,
246

p p
care> potrivit Raportului Sullerot, sunt puţin
ilbiliăii i" C ă
numărate femei îi preferă tradiţionala pensie alimentară,
g însă plătită? Potrivit Ministerului Drepturilor Femeii,
40% din cazuri aceasta e vărsată în mod neregulat sau
'onorată deloc. De unde o seamă de proceduri complexe
tinere ^m salariu, recuperare publică sub formă de
oziO ii Rli Sll i
poziO. p p pţ
ficace datorită „insolvabilităţii organizate". Cu toate că e aginea unui om divorţat nu mai e acoperită de ruşine,
fvorţul este perceput ca o confirmare a unui eşec. h moştenire iudeo-creştină de care scandinavii
p
s.au descotorosit.
Dacă divorţul rămâne o „încercare", mariajul este şi
el o încercare, şi încă de mai lungă durată? Există unele
indicii care ne dau de gândii, deoarece, fapt cu totul nou,
persoanele divorţate se recăsătoresc din ce în ce mai rar.
Raportul Sullerot constată, cu consternare, „un dezinteres
statornic faţă de căsătorie". După acest raport, pentru
femei, indiferent de vârstă, procentul celor divorţate care
e recăsătoresc scade de la 57,1% în 1970 la 49,7% în
1978 şi „mai mult chiar în ultimii patru ani pentru care
nu avem statistici precise". In anii 1960-1970, mai mult
de 80% din bărbaţii divorţaţi având mai puţin de treizeci

110
de ani se recăsătoresc şi, cel mai adesea, la mai puţin de
doi ani şi jumătate după divorţ. Starea de divorţat (ă) foarte
tânăr (ă),,nu era aşadar decât o stare tranzitorie între două
mariajuri, şi statutul de divorţat (ă) era un statut rar şi
repede caduc" (ibid.). Ne putem imagina că atunci o a
reia persoană, a cărei existenţă fusese tăinuită, dar deja
rezentă în viaţa unuia dintre soţi, cucerea - impunea -
Mărârea de a se intenta o acţiune de divorţ. Literatura
şoară - în care a excelat Feydeau - a exploatat multă
Teme acest subiect. Astăzi, oamenii divorţează mai des
i se recăsătoresc mai rar. Din cele 847 000 de familii
nonoparentale recenzate în 1982, 123 000 erau alcătuite
1 taţi singuri şi 724 000 din mame singure. Printre
tea, numărul femeilor divorţate creşte cu repeziciune,
'renie ce numărul văduvelor scade. Poate că văduvele
Weau rareori dovadă de voioşie, dar nu putem exclude
teza unui mare procent de femei divorţate fericite.
IN CADRUL CUPLULUI: OPUSCULUL MASCULILOR?
ASc lmPmmutat această interogaţie de la dr. Pierre Simon. nsiunea femeilor, într-o proporţie crescândă, la
247

„situaţii" considerate masculine (femei ingineri, de nu-e drept că mai numeroase în birourile de studii decât şantiere
sau în fruntea unei unităţi de producţie), admit ^ îor în „marile" şcoli ştiinţifice, amara constatare pe t^ bărbaţi în
legătură cu redutabila apetenţă sexual"^ partenerei lor, atâtea fapte verificabile care sugerează a răspuns afirmativ.
Mai mult chiar, tinerele fete - să spune n mai curând femei care nu sunt căsătorite (cele care, foart tinere, nu s-au
măritat cu prima lor „mare dragoste") / opun căsătoriei sau amână celebrarea acesteia, conştient de faptul că
dragostea se epuizează cu timpul (parte din prietenele lor, căsătorite de tinere, sunt deja divorţate) conştiente, în
egală măsură, de riscurile maternităţii care pot apăsa greu asupra unei strategii ce priveşte o anumită carieră.
Va continua soţul să-şi însuşească forţa de muncă a soţiei sale?
încercările de a cuantifica munca domestică din Franţa ajung la următoarea estimare (1981): 53 de miliarde de ore
sunt consacrate muncii domestice gratuite, în vreme ce 39,5 sunt consacrate muncii denumite „productive", adică
remunerate. Or, fiecare ştie că această muncă domestică gratuită revine mai cu seamă femeilor: muncitorul activ ar
dedica (zilnic) 96 de minute muncii domestice, faţă de cele 483 ale soţiei lui în cazul în caree inactivă. Această
muncă domestică pare prea puţin ademenitoare deoarece, pentru prima dată la recensământul din 1982, numărul
cuplurilor cu două activităţi profesionale e mai mare decât al cuplurilor în care singurul membru activ este
bărbatul. Adăugăm că îmbătrânirea populaţiei şi reducerea vârstei pensionării sporesc numărul cuplurilor în care
ambii membri sunt inactivi şi că, femeile fiind întotdeauna - statistic vorbind - mai tinere decât soţii lor, se văd
numeroase cupluri în care bărbatul e inactiv deoarece a ieşit la pensie, soţia continuând să fie activa-Această dorinţă
a femeilor de a fi „active", chiar daca slujba sperată e departe de a fi întotdeauna captivanta, se întâlneşte la toate
categoriile socioprofesionale. Este vor aşadar de locul pe care îl ocupă femeia în structu
sociale - de producţie îndeosebi -, ceea ce am putea nu ^ cu o expresie puţin demodată, o revoluţie culturala' j
rapidă privire spaţială şi temporală ne va da măsura ace
248

■re- După Amnesty International, în unele societăţi


'diteraneene - şi aceasta în anii 1980 -, fetele însărcinate
nt ucise de fraţii lor pentru „a salva onoarea familiei".
ceSt cod al onoarei nu are nici o legătură cu apartenenţa
ligioasă: se întâlneşte la musulmani, la evrei ca şi la
*stini, ceea ce ne face să credem că e anterior apariţiei
m0'noteismului şi că s-a perpetuat, mai ales prin
flterrnediul femeilor, firesc păstrător al tradiţiilor, chiar şi
atunci când victimele sunt tocmai ele.
„Mariajul este un mod de producţie domestică, mod care se caracterizează prin extorcarea unei munci gratuite în
detrimentul unei anumite categorii a populaţiei, femeile-soţii. Contractul de căsătorie constituie o formă particulară
de contract de muncă, nu explicitat ca atare, prin care soţul îşi însuşeşte forţa de muncă a soţiei sale.""
Socializarea fetiţelor

111
Asemenea afirmaţii de necontestat mai sunt ele valabile pentru societatea franceză a anilor 1980? Nu vom reveni
aici asupra faptului că, în primele lor săptămâni, toţi embrionii sunt femele. Vom aborda problema în aval, atunci
când intervine „culturalul", adică foarte de timpuriu. O seamă de investigaţii americane şi franceze, ale căror
concluzii se vădesc a fi convergente, au fost rezumate într-un volum rechizitoriu de către Elena Gianini Belotti, ale
cărei principale argumente le vom trece în revistă12. Mamele, unanime în a-şi alăpta băieţii, devin reticente atunci
când e vorba de o fetiţă, înţărcată la trei luni, faţă ie cinci atunci când e vorba de un băiat. Durata suptului e mai
lungă pentru băieţi decât pentru fetiţe, în vreme ce instructajul pentru deprinderea regulilor privitoare la curăţenie
începe mai devreme pentru acestea din urmă
îcât pentru ceilalţi. Mama etaleză nuditatea fiului său şi ii îndeamnă fiica spre pudoare. Ceea ce se cheamă
«capriciu" la fete devine semn de virilitate la băieţi, a căror agresivitate e considerată drept un indiciu ^curajator:
mai târziu, aceştia vor şti nu numai să se apere, dar să şi atace. Fetiţa trebuie „să se poarte după cuviinţă", *a nu
protesteze, să folosească un vocabular civilizat, să
; ordonată, să caute şi să aducă obiectele care i se cer, să Se poarte deja la modul „matern" faţă de cei mai mici, în :*z
contrar fiind considerată „rea". Chiar şi în societăţile n<iustriale denumite „avansate", dorinţa de a avea un băiat )
entru a asigura spiţa, „pentru a transmite numele" rămâne
249

acestei
S
să transg seamă £ masculine-
inc°nşti2
s°cială! se
?j însărcinată rasPuns: „Pentr
Petutinden 0 fetită?"
Păpuşilor s
i
' a Primi(
în fig
* ŞI ^ de demonstrează
e ati â
totdefunaTn Profesiuni 2 n sacrifici"
care pretind"^ a]cătuit aproape
• cum remarră cf In "sPint de s«s-mentionată c Elena G-Beiotti în aspect. Nu se sTie'diPIntul de ^ificiu e
minte ar trebui să , C£lmotiv o persoană lsa aleagă în mod spontan
250
m&
sacrificiul de sine, în loc să se bu
de viaţă" Conducătoarele din srădfn-V^ mult P°«bil
[endinta de a accentua segrega^l"1^ d« copii au
,aloare înţelepciunea" fetifeS cerLn > 2' punând r"
^rânduirea unor obiecte sau cu S""16 Să Se ocuPe
urâţenia activităţi de care îi dispen^ ^u""1 vizâ"d
îndoiala ca fetele, devenind fem^m - PC băie^ Făfă
fel de ranchiună fată de această l' pastrează nici un
sene de anchete de dată reclnttnetT^' deoarece "
dsătonte se află într-un tnS^gT?** câ ^meile
mama lor (fără să ni se dezvălS din ^nfldenîiaJ*ate cu
care şi le schimbă între eleWi - pacate' secretele ne
, vede mult mai des cu n£lf ;? U" CUPlu căsători? se
bărbatului. pannf" femeii decât cu Si ai
Lenta ascensiune socială a femeii...
Că inegalitatea şanselor sociale dintre bărbaţi şi femei va trebui să ia sfârşit este o veche dorinţă, dar sinceritatea
susţinătorilor acesteia, masculini şi uneori feminini, rămâne îndoielnică. Fourier, se pare, e cel care a inventat
cuvântul „feminism" şi, în 1832, saint-simonienii au întemeiat prima revistă feministă, La Femme Libre. Dar în timp
ce în Statele Unite emanciparea femeilor fusese legată de aceea a sclavilor, în Franţa, în sânul claselor populare,

112
bărbaţi şi femei, membri, cu toţii, ai armatei de rezervă a Capitalului, îşi disputau slujba a căror ofertă a fost, timp
de decenii, inferioară cererii.
Ceea ce explică foarte progresiva ascensiune a femeilor 'a acele statu-te marcate cu sigiliul onorabilităţii sociale
'putere de decizie şi capital cultural). Câteva cifre şi date epun mărturie cu privire la încetineala procesului
respectiv: în 1920, femeile sunt autorizate să se ndicalizeze fără consimţământul soţului, salariile lor nd, pe atunci,
cu 31 % mai mici decât cele ale bărbaţilor; 1921 existau 300 de femei medici şi 519 în 1929; în Perau 12 avocate şi 96
în 1928; în 1930, facultăţile uniără doar şapte femei profesori; în 1936, salariile Şeilor sunt fixate la 85% din salariile
bărbaţilor; dar, 'cePând din 1927, în învăţământul primar şi secundar, la eeaşi pregătire şi vechime în muncă,
salariile devin gale. Trebuie să aşteptăm epoca de după al doilea război ndial pentru ca femeile active să ocupe în
sfârşit acele li sociale monopolizate până atunci de bărbaţi. Şi, toate acestea, privirea care se îndreaptă asupra lor

rămâne marcată de sexism, aşa după cum lasă să se complezenţa cu care se opresc jurnaliştii asupra fizj
„personalităţilor" feminine. în trei ziare aparţinând » susceptibilităţi politice diferite, evocarea a trei fem°r
politiciene începe prin descrierea fizicului acestora vieţii lor de familie. Florence d'Harcourt e „înaltă, subt/a blondă
şi, înainte de toate, mamă de familie" (Jours d' France, decembrie 1973). Annei-Marie Dupuy, direct ^ (şi nu
directoare) de cabinet la secretariatul Preşedinţi' Republicii, „îi plac canotajul şi schiul. Surâzătoare, ochi' de
culoarea alunei, un ten de blondă, părul şaten pieptănat sobru, purtând întotdeauna taioare clasice sau rochii
simple în culori discrete" (France-Soir, 11 ianuarie 1974) Marie-France Garraud „respiră o caldă prietenie (...)
Trebuie totuşi să i se contemple gâtul. Căci prin acesta puternic şi suplu, se trădează Walkiria războinică, aprigă în
luptă. Cine este această femeie elegantă? O provincială ambiţioasă, inteligentă şi unsă cu toate alifiile, pur si simplu.
Are doi copii, un soţ avocat la Curtea de casaţie şi, ca majoritatea adepţilor lui Pompidou, o neînfrânată dorinţă de
putere" (Le Nouvel Observateur, 24 decembrie 1973).
... repune în discuţie problema raporturilor conjugale?
Ascensiunea femeii până în vârful piramidei sociale nu poate decât să repună în discuţie problema raporturilor
conjugale. Incontestabilei inferiorităţi a soţului în materie de longevitate, plauzibilelor slăbiciuni în domeniul sexual
vin să li se adauge, după toate probabilităţile, contraperformanţele în strategia sa privind cariera. Studiile efectuate
de Andree Michel semnalează faptul că femeile active posesoare a celor mai înalte titluri academice sunt cele care se
declară a fi cele mai puţin satisfăcute de mariajul respectiv şi că autonomia lor - mult mai mare decât cea a soţului -
duce la o nouă definiţie a vieţu conjugale, un nou partaj al funcţiilor şi al rolurilor, nu numai în sânul familiei, dar şi
în afara acesteia. Şi în toat grupurile sociale, şomajul constrânge cuplul să elaboreze diverse strategii de adaptare.
Postura de şomer a soţului; în cazul în care soţia îşi păstrează slujba, răstoarnă t^rnl5!u. de „alianţă economică". Cu
câteva decenii în urmă, cW dacă o femeie avea studii superioare, nu era rar căzu care aceasta renunţa la orice
activitate profesionala
252

ce !°tu
căsătoriei. Ea îşi folosea capitalul cultural
J lî i i dăâ
JJTJ a-şi ajuta soţul în cariera sa şi pentru a desăvârşi caţia copiilor săi. O anchetă efectuată printre studenţii
edicinişti din regiunea Marsiliei (anchetă care datează n anii 1970) semnalează faptul că studenta renunţa jesea la
studiile sale atunci când se căsătorea cu un 'mdent care avea aceeaşi specialitate. Sau, în cazul cel ,j fericit, se limita
la diplomă fără a se pregăti nentru concursurile de rigoare, fără să se specializeze, ulţumindu-se, eventual, cu un
post de medic salariat, irea puţin important pe vremea aceea. Astăzi, lucrurile arată cu' totul altfel: tensiunea - dacă
nu chiar ruptura -poate surveni atunci când femeia atinge performanţe universitare superioare celor ale soţului său
(ea intră la ENA*, iar el cade). Astfel ia naştere, în sânul cuplului, o louă formă de gelozie, deoarece persistenţa
ideilor convenţionale determină riscul ca soţul să nu accepte cu inima uşoară reuşita profesională a soţiei sale,
reuşită superioară propriei sale reuşite. Această rivalitate în ceea ce priveşte cariera, nestudiată încă - e prea
devreme -pune în noi termeni raporturile cu copiii: cum vor percepe aceştia „rolul" mamei inspector la Finanţe şi
„rolul" tatălui, administrator civil la Secretariatul de stat? Cât despre gelozia dintre femei, întemeiată în mod
tradiţional pe competiţiile de ordin fizic sau pe cele de „stăpâne ale casei", nu se va baza şi aceasta pe noi
comparaţii: itinerariile privitoare la carieră? Ceea ce e un lucru deja împlinit.
NOTE
1. G. Calot, „Forces et faiblesses de la population fran aise.
Lapopulation fran aise de Aâ Z", Les Cahiersfrângais, nr.219,
'anuarie-februarie 1985, pp.69-72.
2. Redăm aici relatarea dr. P. Simon din volumul De la vie
avant toute chose, Paris, Mazarine, 1979.

113
3. Aceste informaţii au fost luate dintr-o lucrare colectivă:
*f-Coutantefa/, Les Meres de substitution, memoriu IEP, 1985.
4. Y.Verdier, Fagons de dire.fagnns defaire, Paris, Gallimard,
'"80.
_ "■ A. Bejin, „Le mariage extraconjugal au^ourd'hui", u"nmunications, nr.35, 1982, pp.138-146. ». . ■ S. Chalvon-
Demersay, „L'union libre", Encyclopaedia Z^ersalis 1985, pp.408-411.
Şcoala naţională de administraţie.
253

7. Le Statut matrimonial et ses consequences juridi


fiscales et sociales, raport prezentat la Consiliul econom^'
social în zilele de 24 şi 25 ianuarie 1984 de către dna E Su|j'C ?l
8. Vom folosi două izvoare: M. Martin, „Images du m/^'
de Ja femme au XX-- siecle: Ies annonces de mariage'f
Chasseurfrangais, Revue d'histoire moderne et contempor, ■
aprilie-iunie 1980, pp.295-311; S. Roberts şi O. Robin-Marieto*'
Les Petites Annonces de mariage du Chasseur francai*; m»„ •"'
IEP, 1972 "le"ioriu
9. Ph.Aries, „Le Mariage indissoluble" şi „L'amour dans I
mariage", Communications, nr.35, 1982, pp. 12.3-137 şi 116-1?^

10. A. Girardşi J. Stoeîzel,Les Valeursdu temps meenauih'


europienne, Paris, PUF, 1983.
11. C. Delphy, „Mariage et divorce: une impasse â double
face", Les Temps modernes, 1974, nr.333/334, p. 1815.
12. E. G. Belotti, Du câte des petites filles, Paris Ed ri«
Femmes, 1974. '

L/STA ILUSTRAŢIILOR
fn această carte, se va vorbi despre viaţa privată a unor „oameni fără calităţi" (în sensul dat de Musil acestei
expresii, adică „fără acele calităţi excepţionale care îi deosebesc de oamenii obişnuiţi"). Această operă a lui George
Segal „reprezintă" câţiva muncitori ducându-se la lucru, în zori. Trăgându-se dintr-o familie de/armers săraci,
crescători de păsări, G. Segal nu şi-a uitat niciodată originile proletare. El lucrează cu ajutorul mulajelor luate după
fiinţe vii. Paradoxul acestei sculpturi „figurative" constă în aceea că oferă vederii noastre un „efect al realului" care
dramatizează viaţa zilnică. (George Segal, îmbulzeala de la ora şase, 1983. Paris, galeria Maeght-Lelong)
Interior burghez, partea privată. Aici trăieşte o familie. Şi aici îşi invită prietenii. Ca şi rudele. Fotografiile, în număr
mare, cărţile poştale nu înseamnă numai nişte simple relaţii. De cealaltă parte a uşii duble se ghiceşte un al doilea
salon, mai public fără îndoială, unde se poate primi... Acest interior din 1912 aparţine unei burghezii mai puţin
avute. îngrămădire de obiecte. Pisica în colţul său. Mama în fotoliul său. Unde este locul bărbatului? Stradă în
Neapole. „Nu mai există nici înăuntru şi nici afară... Iar ceea ce înseamnă afară se leagă cu ceea ce înseamnă
înăuntru într-un mod organic" (Sarfre). O stradă a Crucii-Roşii, astăzi rezidenţială, ieri invadată de zgomotul
războaielor de ţesut. Imobilele au fost concepute în funcţie de aceste războaie: plafoane înalte, ferestre numeroase şi
mari. Aici, munca şi viaţa familială se confundau. Cu atelierul, aici în mănuşeria din Grenoble, spaţiul de

muncă se specializează şi se sustrage vieţii private. Qa oraşul îmbină în mod foarte strâns locurile de muncă si
locuinţele. Către acest şantier dau, în 1920, numeroaSe locuinţe.
7. Croitoreasă la domiciliu. Se vor observa lampa, sticla'
paharul şi resturile prânzului...
8. Diversitatea muncii la domiciliu. Creatoare de evantaie în
mediul urban şi mic-burghez, coafeză şi croitoreasă în
mediul rural. Şi într-un loc şi în altul, munca se suprapune
peste viaţa cotidiană şi familială.
9. O fotografie de familie, pe care acest distilator a pus să fie
luată în faţa alambicurilor sale. Munca şi familia se

114
contopesc în aceeaşi identitate.

10. Negustoreasă din anii 1950, la casa propriei sale prăvălii.


Trăieşte, împreună cu familia, de cealaltă parte a uşii pe
care o ghicim în spatele ei. în acest punct de întâlnire
dintre public şi privat se articulează şi vocea cartierului în
legătură cu viaţa privată a unora sau a altora.
11. Ieşirea, la prânz, din uzina unui mare oraş din Sologne.
Curtea uzinei e larg deschisă către stradă. De notat
eterogenitatea grupului de muncitori.
12. Această stradă pictată de Utrillo pare goală. Deoarece nu
se vede nici o trăsură. Circulaţia şi grupurile care
staţionează umplu astăzi străzile, mascând trecătorii şi
înceţoşând privirile. (Maurice Utrillo, Strada sălciilor din
Montmartre, Oslo, col. M.N. Bungard).
13. Muzică, peisaj rural, hoinăreală... Dufy acumulează
simbolurile repausului duminical într-un univers complet
ireal. Acest spaţiu, care are un centru, dar nu şi frontiere,
nu e nici spaţiul muncii şi nici cel al vieţii domestice. Ne
aflăm în altă parte... Răgazul nu are încă nişte locuri bine
precizate. Avem de-a face, în primul rând, cu o fugă, cu o
evadare. (Raoul Dufy, Duminica, muzică la ţară, 1952.
Paris, Muzeul de artă modernă).
14. Hală în care se fabrică plăci de blindaj. Plină încă de curele,
această hală imensă, cu macaralele şi cu punţile ei rulante,
este concepută numai pentru producţie.
15. Uzinele Renault, în 1915 şi în 1954. în prim-plan, insula
Seguin, ocupată în întregime de către uzina ridicata ■
anul 1930. Pe malul drept, reţeaua industrială, lacunara
încă, deşi destul de modernă, s-a şi completat. Spaţ'u''
dustrial cuprinde o singură zonă. a
16. Aparatul de pontat. Măsură a timpului şi ascendent asup
acestuia. Iată venind salariile potrivit randamente
Cadenţele constrâng munca.
17. Aici, la Renault, de-a lungul benzii sunt stocate

256

18.
19. 20.
21. 22. 23.
24. 25.
26.
27.

care urmează a fi asamblate. E nevoie de un spaţiu vast pentru a dispune în felul acesta ansamblul maşinilor şi al
pieselor în ordinea operaţiilor de montaj. Marea întreprindere a separat foarte repede spaţiul privat de cel destinat
muncii. La Creusot, încă de la mijlocul secolului al XlX-lea, Schneider a ridicat câteva oraşe muncitoreşti. Idealul e o
casă pentru fiecare familie, ca cea de aici (oraşul Saint-Eugene, sfârşitul secolului al XlX-lea).
Această panoramă a oraşului Alouettes din Montceau-les-Mines (1867) indică felul în care spaţiul rural a fost
devorat, în mod simultan, de oraş şi de nevoile producţiei. Suntem în anul 1960 la un podgorean din Charente.
Mama, în picioare, îşi serveşte soţul şi fiul. Bucătăria mai este încă locul în care locatarii îşi fac toaleta, dacă nu
cumva oglinda şi periile reprezintă doar nişte simple vestigii. Lucrătoare dintr-un atelier de pensule, către anul
1965. Specializării locurilor de muncă i se adaugă şi cea a veşmintelor.
Bucătăreasă şi fată în casă, în perioada interbelică. Am uitat decorul în care trăiau şi lucrau aceste slujnice. Ce
contrast între acesta şi spaţiul stăpânilor... Bucătăria unei case „mari". Impresionanta colecţie de cratiţe şi

115
mormanele de legume care trebuie curăţate lasă să se ghicească numărul comesenilor. Acest fel de viaţă înseamnă o
mică întreprindere al cărei şef e „stăpâna casei"...
Familie de muncitori agricoli, în 1949. în vreme ce argaţii trăiesc în umbra stăpânului, muncitorii cu ziua au o
locuinţă a lor, viaţa lor de familie (numeroasă). Ce mândrie să ai nişte copii „bine întreţinuţi"... Muncitori ciocnind
un pahar cu patronii. Paternalismul nu suscită întotdeauna un refuz. Nici chiar atunci când e marcat din punct de
vedere ideologic. Suntem în timpul regimului de la Vichy, şi fiecare dintre cei doi patroni poartă la butonieră „la
francisque", emblema guvernului de la Vichy.
Menaj de muncitori (agricoli?) din jurul anului 1930, pe pragul casei. Sărăcie extremă; uşa nu are nici broască,
hainele sunt într-o stare deplorabilă. Un rege totuşi: bebeluşul...
Feroviari în timpul grevei din februarie 1920. îşi arată brasardele, semn că se află acolo împotriva voinţei lor. în
serviciile publice, munca este guvernată mai curând printr-0 seamă de reguli colective. Rechiziţia presupune că nici
contractul de muncă nu e întru totul privat...

28. Muncitorii de la Fiat în grevă (Nanterre, 1936). Gardul


separa spaţiul public al străzii de spaţiul privat, proprietate
patronului. Ocuparea acestuia nu distruge împrejmuirea.-
există o diferenţă între stradă şi uzină. Dar strada e goala'
în vreme ce uzina e plină. Care e locul cel mai public'»
29. Ocuparea uzinelor înseamnă şi folosirea ludică a loculuj
de muncă. Modalitate de a şi-1 apropria în colectivitate
Aici, o fabrică de biscuiţi din La Coumeuve.
30. Casa sindicatelor de pe strada Grange-aux-Belles era sediu)
Confederaţiei Generale a Muncii (CGT) la începutul anilor
1920. Legale încă din 1884, având casă la stradă
sindicatele n-au avut o existenţă legală în întreprinderi
înainte de 1945 şi 1968.
31. Nu ne aflăm la Neapole, ci la Menilmontant, în 1957. Vechi
habitat popular. Dar strada e o prelungire a locuinţei. Rufele
se usucă la ferestre, copiii se distrează ca la ei acasă. Ei
sunt Ia ei acasă.
32. într-o parte, un salon burghez din anii 1958. Servitoarea
serveşte cafeaua. Cărţi, tablouri, covor oriental, flori. Un
televizor, obiect rar în acel timp. în cealaltă imagine, singura
încăpere în care trăieşte, în 1965, un cuplu de muncitori
agricoli, cu cei şase copii ai acestuia, lângă Moyon
(Manche). A se observa cele două paturi de copil, maşina
de gătit nouă, bufetul suspendat de perete... Secolul al XIX-
lea nu a murit.
33. Ne aflăm în Auvergne, în jurul anului 1960. Mobilierul
denotă o reală bunăstare: pat cu coloane, noptieră, pendulă.
Dar pereţii sunt oarecum deterioraţi. Iar de grinzile acestei
camere în care se află un bolnav culcat în pat atârnă câteva
afumături.
34. în 1955, dar la oraş, camera unui menaj de muncitori,
îngrămădire de paturi. Dar curăţenie şi cochetărie. Perdea
împletită. Pat conjugal, stil Galeries Barbes. Deasupra
acestuia fotografia de la nuntă a cuplului. Aparatul de ra¬
dio este de neclintit. Familia mai dispune de cel puţin o
încăpere.
35. Fântâna publică este foarte frecventată chiar şi în anul 1956.
Când nu ai apă curenta, e mai bine să-ţi clăteşti rufele la
fântână. Iar pentru a lua apă, atât cât poţi duce cu cele
două recipiente...
36. Două curţi ale unor imobile populare din anul 1959, <'
Paris, în arondismentul XIX, şi la Roubaix. Aceiaşi pereţ»
deterioraţi, acelaşi pavaj inegal. WC-urile comune.
Importanţa lighenclor şi a bicicletelor. Uzură şi curăţen'fj

116
37. în 1956, această femeie din Chalon-sur-Saone îşi H
întotdeauna rufele la râu. Altele foloseau, de mai
258

39-
40.
41.
42. 43.
44. 45.
46.
47.
49.
50. 51.

ani chiar, nişte maşini mari, care-şi găseau cu greu locul în bucătăriile acestora. Idealul era bucătăria-laborator,
funcţională şi igienică, cu panoplia ei de aparate... Comerţul a contribuit în mare măsură la cunoaşterea noilor
norme ale intimităţii...
O incredibilă aglomerare de fiinţe lipsite de adăpost adecvat chiar în ajunul anului 1960. Câte trei copii în fiecare
pat. Rufele se usucă pe o sfoară întinsă de-a curmezişul camerei. Aparatul de radio e surghiunit pe şifonier. Felurite
obiecte adunate în ungherul ferestrei.
Sarcelles-Locheres, 1961. Marele ansamblu nu este încă un obiect care să suscite comparaţie. 1 se invidiază
confortul, dotările, materialele modeme. Şi, mai cu seamă, oferă mult spaţiu. în sfârşit! Spaţiu pentru familie...
Grădiniţă de copii, 1930. Grădiniţa şi-a asumat sarcina de a populariza igiena şi curăţenia. Dar micii ştrengari nu
ştiu încă să-şi suflece mânecile pentru a se spăla pe mâini... Cre.şă la Rennes, 1980. Copiii trebuie să se deprindă cu
viaţa în grup.
Colonie de vacanţă, în Bretania, la întoarcerea de la plajă. Pentru ca să poată respira puţin aer curat, aceşti mici
orăşeni îşi petrec vacanţa laolaltă cu camarazii lor, şi nu în mijlocul familiei.
Cercetaşi în Vosges. Mişcarea de tineret justifică camaraderiile adolescentine datorită unei finalităţi edu¬cative şi
unei încadrări adulte, ca şi a igienei. O vizită medicală în anii 1930. întâlnirea dintre două lumi. Preocuparea legată
de igienă şi de sănătate contribuie la propagarea noilor deprinderi domestice. Lupta împotriva tuberculozei este o
cruciadă patriotică. Mişcarea feministă este destul de complexă. Că această mişcare a revendicat autonomia femeii
în sânul familiei şi, la nevoie, împotriva acesteia, este cât se poate de evi¬dent.
Eveniment familial prin excelenţă, căsătoria aduce în scenă cele două familii potrivit unui protocol complicat. Dar
obiceiul îşi pierde importanţa, nunţile devin tot mai restrânse... Şi nu după mult timp, însuşi actul respectiv va fi
pus în discuţie.
Coabitarea este un stil de viaţă. Respingerea convenţiilor, a celei privind masa, privind scaunele, privind mobilierul
clasic.
Familie de orăşeni, strâns legată de un nou mod de viaţă Şi de o nouă cultură.
O sală de baie luxoasă, din jurul anului 1950. Lavabou dubiu, cadă de baie şi duş, WC. Tuburi încălzite pentru
întins prosoapele.

259

52. Această atmosferă aparţine trecutului. Fără a fi separat


aici, toaleta şi camera, trupul, aşa cum se prezintă acest '
şi obiectele de îmbrăcăminte, bibelourile şi nenumărate]3
nimicuri specifice intimităţii. Cabinetul de toaletă creeaz'
o barieră şi plasează nuditatea într-o ambianţă cu totul
diferită. (Pierre Bonnard, Toaleta sau Nud la oglindă, 1931
Veneţia, Galeria de Arta Modernă)
53. Ambră solară. Sau presiunea comercială privind bronzarea
Trupul gol şi strălucitor, idealul estetic pe care grija de a-]
menţine sănătos îi asigură justificarea. Vara vacanţelor este
sezonul modernităţii. (Afiş Ambră solară, 1937)
54. Acest prim număr înseamnă şi o dată: 5 manie 1937. jatj
o nouă femeie...
55. îngrijirea corpului nu este numai justificată. Pentru o

117
femeie, a fi frumoasă devine o adevărată datorie.
56. Forma? O cauză naţională de-acum înainte, şi pentru toate
zilele.
57. Jogging în Bois de Boulogne. Chiar şi pe străzile din Paris,
a alerga astfel nu mai pare ridicol. în aceasta constă marea
noutate.
58. Clubul a difuzat cultul celor trei „S": sea, sun and sex.
Dar a făcut mai mult decât atât.
59. Primele au scandalizat. După puţin timp însă, fustele mai
lungi au devenit ridicole. Aşa se întâmplă cu moda...
60. De la o generaţie la alta îngrijirea feţei îşi schimbă cadrul.
Şi sensul. O tehnică aseptică alungă gesturile feminităţii.
61. La început, o vastă încăpere foarte aerisită. Ceea ce însemna
modernitate. Anii au trecut. S-au adăugat multe paturi
pentru a răspunde solicitărilor. Revendicarea vieţii private
condamnă astăzi sălile comune.
62. înverşunarea terapeutică, ultima formă a medicaţiei.
Reanimarea este culmea progresului. O tehnică dătătoare
de speranţă. Dar cine a spus că spitalele trebuiau
„umanizate"?
63. Spaţiul cartierului structurează tranziţia de la privat la
public. Marile ansambluri îl ignoră. Astăzi noile oraşe, ca
Cergy-Pontoise de pildă, îl redescoperă.
64. Marsilia. în cartiere toţi oamenii se cunosc între ei. Viaţa
privată nu poate rămâne întru totul secretă...
65. Cafeneaua cu clienţii ei obişnuiţi, loc de mare importanţa
al sociabilităţii masculine. Cum să nu-1 evoci pe Pagnol-
66. Urbanismul modern tratează circulaţia asemenea unui nu
Deplasarea exclude aşadar întâlnirea, eficacitatea,
hoinăreala. „g
67. ...în ceea ce priveşte distribuirea, aceasta transforma
serialitate însăşi posibilitatea unei sociabilităţi
vecinătate.
260

70.
71. 72.
73. 74. 75. 76.
77.
78. 79.
80.
81-82.
83-

Marele ansamblu. Anonimat, serialitate a habitatului, dispariţia străzii şi a spaţiilor de convenienţă. Modernitate
incontestabilă.
Oraşul nou, sau revenirea la străzi. O sociabilitate de învecinare pare un adevărat rendez-vous. Datorită parcelării,
locuinţele, chiar construite în serie, atribuie fiecărei familii un spaţiu protejat. Străzile, puţin frecventate, devin
disponibile pentru jocurile copiilor. Organizarea modernă a muncii: funcţională, dar imper¬sonală. Şi aici,
serialitatea împotriva persoanei... Manifestaţia elevilor de liceu din 1986. Climatul este foarte diferit de cel din 1968.
Fără violenţă. Dar autonomia nu mai este o revendicare, ci o evidenţă... La Lip, greva nu e numai o luptă, ci prilejul
unor noi cunoştinţe.
A te îmbrăca înseamnă a te exprima, şi nu a te supune codurilor sociale.
O scenă banală. îmbrăcămintea e mai puţin interesantă decât atitudinile şi semnificaţia acestora. 1958. îşi face
apariţia televizorul... care ispiteşte acest cuplu deja instalat. De observat aparatele de radio miniaturizate, dar
netranzistorizate încă. Cele trei vârste ale radioului. 1942, aparat cu lămpi, la domiciliu. 1964, tranzistor mobil. Şi

118
unul şi celălalt pot reuni câteva grupuri. Astăzi, Walkman-ul - sau hoinarul -şi indivizii izolaţi... Publicitatea este şi
ea un decor...
Reviste ilustrate. Exemple şi totodată sfetnici, acestea îmbină evadarea cu cotidianul. Un aspect tipic al epocii.
Alegerile prezidenţiale din 1965 au marcat personalizarea politicii şi pătrunderea în forţă a spectacolului politic în
intimitatea familială. De-acum înainte, discursul politic preferă scena privată a micilor ecrane celei a reuniunilor
publice.
Evreu german, refugiat şi internat în Franţa, stabilit în Statele Unite în 1941, Richard Lindner (1901-1978), este
pictorul solitudinii totale. Văzându-şi de treburile sale, fiecare om îşi păstrează secretul, chiar şi acela care pietrifică
siluetele lui Oscar Schlemmer (1888-1943), „artist degenerat"; Richard Lindner, Secretul, 1960. (Col. Joachim Jean
Aberbach, Sands Point, N.Y.) Oscar Schlemmer, Patru figuri şi cub, 1928. (Col. Oscar Schlemmer, Familia
Schlemmer, Badenweiler, RFG, 1987.) Deoarece figura altuia nu-mi oferă decât năluciri pentru a abate atenţia -
foarte intermitentă - cu care o privesc, de ce sa n-o înlocuiesc atunci cu un măr? Sau să nu reţin decât

ochii care văd, dar care nu privesc?; Rene Magritte /<y


1966 (col.part.); Vavro Oravec, Kafka. ee"<
85
Dintr-un arbore, cel mai conştiincios pictor hiperrealist ne poate oferi decât o imagine simplificată, imobilă Nu •"
printr-un ceremonial de echivalenţă ne poate suoe .' mişcarea frunzelor bătute de vânt. Pictura nu e decâ/"*
„traducere", hărăzită infidelităţii atunci când încearcă si „reproducă". în sensul acesta, arborii, fie că e vorba de ce
pictaţi de Poussin, de Klimt sau de Vallotton, pot fi consideraţi ca o metaforă a unui chip omenesc care nu ne
încredinţează - refractând-o - decât o clipă a devenirii sale (Felix-Edouard Vallotton, Studiu de arbori, 1911,
Quiniper Musee des Beaux-Arts.)
87
89.
86. în notiţa solicitată de Who's whol - sau pe care am solicitat-o eu - menţionez ceea ce, din punct de vedere social,
poate fi mărturisit. Doresc ca cel care o citeşte să fie convins de faptul că succesul meu e o recompensă îndreptăţită a
meritului meu. Tăcere în privinţa vieţii mele private. Pentru Who's whol tatăl copilului este întotdeauna soţul
mamei. Fragilă siluetă (miniaturizată) a omului cu un singur picior, supravieţuitor al „Marelui Război". Privirea sa
pierdută în amintirea atrocităţilor îndurate sau comise? Privire lipsită de resemnare: cea a văduvei de război, alături
de copilul ei. în conştiinţa profitorilor de război care-şi numără bancnotele se află oare vreun locşor - cât de mic
-pentru remuşcare? Nu se ştie... Dar armata este întotdeauna prezentă, supraveghind duşmanul din interior:
săracul. (George Grosz, Proprietari-broaşte, desen pentru „Brig-ands", 1922, Berlin, galeria Nierendorf) Scumpul
automobil care ucide. în 1981, atunci când capul familiei este activ, 94% din menajuri posedau cel puţin un
automobil. în 1984, au fost ucişi, pe şosele, 11515 oameni (adică populaţia unui orăşel), în jur de 35 pe zi. A trebuit
să ia foc un autobuz plin cu copii ca să se declanşeze o mobilizare mediatică. Numai concentrarea mai multor morţi
într-un singur accident creează „evenimentul ■ „Accidentul este cel mai frumos happening al societăţii de consum"
(J. Baudrillard). (Don Eddy, pictură din 1971 Saint-Etienne, Musee d'Art et d'Industrie.); Desen de Sempe, © C.
Charillon-Paris.)
90.
2,4 milioane de televizoare în 1960, 11,936 milioane in 1970, 20,7 milioane (dintre care 10,3 în culori) în I981; „Marea
problemă a societăţilor moderne este stăpânirea spiritelor", scria F. Guizot. Televiziunea va reuşi oare asemenea
performanţă?
91. 9 milioane de câini, 7 milioane de pisici, consumând u

262

92.
93.
94. 95.
96.
99.

milion de tone de alimente pe an, distribuite prin 5 000 de puncte de desfacere (în 1980). Mii de veterinari, meseria
acestora numărându-se printre profesiunile liberale, dispun de substanţiale venituri. Acest câine este înscris în LOC
(Livre des origines canines), gotha sau Who's whol al animalelor de rasă?
pivortium (care a dat „divorţ") provine din latinescul divertere, care vrea să spună „a porni fiecare pe drumul său".
Dar, pe când întâlnirea este o afacere privată, despărţirea face apel la autoritatea justiţiei. .Justiţia este un raport de

119
convenienţă care se află în mod real între două lucruri (...). E adevărat că oamenii nu văd întotdeauna acest raport
(...). Justiţia îşi ridică glasul, dar îi este greu să se facă ascultată în plin tumult al pasiunilor", scrie Montesquieu în
Scrisori persane (84). Căci, fără îndoială, din teama de a nu fi auzită, cea mai înaltă instanţă a justiţiei franceze
recurge la serviciile megafonului. Folosirea ochelarilor poate fi un certificat de bună purtare. „Muritorii nu vădesc
mai puţină grijă în a-şi îngropa gândul morţii decât de a-şi înmormânta chiar morţii" (Bossuet, Sermon sur la mort,
1666).
Servitorii în secret? Sau secretul servitorilor? In ziua de 2 februarie 1933, dl. Lancelin, avocat din Mans, găseşte în
propria-i casă cadavrul soţiei şi cel al fiicei sale, asasinate şi mutilate de cele două slujnice, Christine şi Lea Papin,
care îşi mărturisesc imediat crima, spunând că nu au nici un fel de regret: „E multă vreme de când suntem
servitoare, acum însă ne-am arătat puterea". Patronii anteriori ai acestora vorbesc despre „munca impecabilă,
despre probitatea fără cusur, despre conduita ireproşabilă" a celor două surori. Ancheta descoperă următoarele:
„Dna Lancelin, după efectuarea curăţeniei, îşi punea o pereche de mănuşi albe pentru a verifica dacă au rămas
urme de praf pe mobilă". J. Lacan publică un articol despre surorile Papin. Dar nu menţionează că sunt servitoare.
Locuinţa de ieri permitea ocrotirea secretelor intimităţii. E oare cu putinţă, ca într-un mare ansamblu, să te sustragi
„zgomotelor şi furiilor" celorlalţi şi să-ţi încropeşti un simulacru al acestei „...biete case/Care mi-e cât o provincie, şi
mai mult decât atâta" (Du Bellay, Regrete)!; H.97: lucrare de George Grosz.
>A comemora" înseamnă, din punct de vedere etimologic, „a-ţi aminti împreună cu". Pentru tineri, ceremoniile de
la 11 noiembrie înseamnă discursuri, flori şi o seamă de domni foarte bătrâni cu multe decoraţii. Când aceşti ultimi
martori vor fi dispărut, ce urme vor lăsa suferinţele lor?

263

100. Mâna ţine fotografia, iar privirea se fixează asupra p'


Găsim aici chipurile unor prieteni dispăruţi. Al nostru d
asemenea, mirându-ne să-1 revedem înainte de degradării
aduse de timp. Am fost oare chiar aşa? Şi ce gândeam eu
atunci? M-am schimbat? Sau totul era „hotărât" chiar d
la început? întrebare cu privire la enigma identităţii şi ace|
continuum al ego-ului. Suntem condamnaţi cu toţii la
autobiografie.
101. Supliciile adesea enigmatice pe care penelul Iui Bosch le
promitea damnaţilor erau sesizate fără îndoială de către
contemporanii săi ca nişte posibilităţi (adică probabilităţi)
deoarece aceştia credeau în cer şi în infern. Jocuri ale
imaginarului? Sau înfricoşătoare privire spre viitor?
(Bosch, Grădina plăcerilor, fragment din panoul din
dreapta, Madrid, Muzeul Prado).
102. „N-am primit floarea, ai găsit, în ultimul moment, că e
prea bună pentru mine" (Kafka, Scrisori către Milena).
(Gerard Vincent, Absenţa, col.part.)
103. „Să uiţi tot, să deschizi fereastra. Să goleşti camera. E
străbătută toată de vânt. Nu vezi decât vidul, cauţi în
unghere şi nu te găseşti" (Kafka, Jurnal, 19 iunie 1919).
(Gerard Vincent, Secretul, col.part.)
104. Geniul lui Bosch nu trebuie să ne facă să dăm uitării
neajunsurile imaginarului teratologic. Atât de mare este
forţa narcisismului încât aceasta ne constrânge la
antropomorfism. Acest demon care duce cu sine pe cea
care a păcătuit şi pe amabilul E.T. , eroul din filmul lui
Spielberg, au ochii ciudat de asemănători. Noile forme nu
s-au ivit din imaginar, ci din exigenţele ştiinţei. (Bosch,
Judecata de apoi, fragment, Miinchen, Vechea Pinacotecă.)
105. în filmul Fanebique, al cărui subtitlu este „Cele patru
anotimpuri", turnat în 1945-1946 şi prezentat în 1947.
Georges Bouquier a dorit să ne prezinte viaţa unei
comunităţi rurale din Rouergue în care „nu se întâmplă
nimic". Film „non-eveniment", în sensul citadin şi mediatic

120
al acestei sintagme.
106. în Biquefarre, film turnat în aceleaşi locuri, dar după
patruzeci de ani, cu câţiva supravieţuitori din Farrebiq"e-
Georges Rouquier ne arată ceea ce a „trecut": timpul- ^as.
noi, plită electrică, televizor, telefon, maşină, apă curen
etc. Mesajul? Unele permanenţe: cuplul şi dragostea
pământ, inseparabilă de cupiditate.
107. Bosch îşi teroriza oare contemporanii? Posibil.
a războiului veşnic luat de la capăt, această pânză
lui Dalf nu izbuteşte să ne emoţioneze. Autoritatea ti
depăşeşte cu mult reprezentările pe care ni le pot

108
110. 111.
112-114.
115. 116. 117. 118.
120. 121. 122.

pictorii. (Salvador Dalf, Faţa războiului, Rotterdam, Muzeul Boymans-Van Beuningen). Rănit de două ori, Otto Dix
a fost pictorul ororilor pe care le-a trăit în război. Văzuţi din spate, soldaţii prezintă o oarecare „ordine"...(Otto Dix,
Războiul, panoul din stânga, Dresda, Gemăldegalerie Neue Meister.) Ce rămâne, la sfârşitul luptei, din această
„ordine"? O faţă plină de ură. Ură împotriva cui? A războiului? A duşmanului? Ură faţă de sine? (Otto Dix,
Războiul, 1929-1932, panoul din dreapta, Dresda, Gemăldegalerie Neue Meister.)
Supravieţuitorii păşesc peste răniţi pentru a-i transporta pe morţi. Iată cum arată viaţa zilnică în tranşee. Şi ea va
dura patru ani.
Cimitir militar american din Romagne-sous-Montfaucon. Casele au fost reconstruite. Pământul e cultivat din nou.
Printre cruci cresc câţiva arbuşti.
Soldat francez în primul război mondial; Generalul Edouard de Curieres de Castelnau; Otto Dix, Invalizii de război,
1920. (Col. part.) 1 350 000 de morţi în Franţa. Printre aceştia, câţi generali? Monument la Saint-Nicolas-du-Pelem.
Monument pacifist. Château-Arnoux. Rămân femeile şi copiii. Equeurdreville. Monument bilanţ. Saint-Martin-
d'Estreaux. Se află tot acolo, şaizeci de ani mai târziu. Oamenii nu au „nici inteligenţa şi nici voinţa de a ucide
războiul". Cum s-a împăcat oare cu amintirile lui tragice? A vorbit oare despre acea zi de 21 februarie 1916, când, pe
neaşteptate, s-a declanşat ofensiva germană, sau a trecut-o sub tăcere? Impasibilitatea figurii nu ne dezvăluie nimic.
Cei care au murit. Cei care sunt pe moarte. Banalizarea morţii ca pe timpul marilor pandemii. Un copil francez,
considerat arian, oferind un buchet de flori unui mareşal antisemit.
„Eram dentist la Treblinka. Lucram în grupuri de câte şase. Cei care cărau cadavrele ni le prezentau în tărgile
respec¬tive înainte de a le descărca în groapa comună. Li se deschideau gurile pentru a le extrage dinţii falşi, care
erau aruncaţi într-o găleată. Paznicii ne supravegheau îndeaproape. într-o zi am uitat o coroană, care m-a costat
Şaptezeci de lovituri de bici. Corpul mi-era plin de sânge. Un prieten, doctorul Zimmerman, m-a oblojit toată
noaptea. Dimineaţa m-am putut prezenta la apel şi mi-am reluat locul." Depoziţia lui Hehiel Reichman în procesul
intentat lui John Demaniuk, la Ierusalim, 9 martie 1987.

265

(Fe'lix Nussbaum, Evreu la fereastră, 1943. Osnabriiclţ Oldenburgischen Landsmuseum.)


123. „Omul nu e nici complet bun şi nici complet râu", scria
Machiavelli. Soldaţi din Secţiile administrative
specializate (SAS) predând limba franceză copiilor
algerieni. „Nu există francez care ar putea accepta să vadă
Franţa alungată dintr-o regiune în care s-a instalat prin
indiscutabila putere a armelor, dar pe care a cucerit-o prin
indiscutabilul drept al unei acţiuni civilizatoare, plină de
gemerozitate" (R. Lacoste, ministru-rezident, martie 1956)
124. „Ca un NIMIC fără posibilităţi, ca un NIMIC mort după
ce-a murit soarele, ca o tăcere eternă, fără viitor, chiar
fără speranţa unui viitor, răsună înlăuntru NEGRUL", scria
Kandinsky. Este tocmai această marmură neagră care a

121
fost aleasă pentru a fi gravate pe suprafaţa ei numele celor
57 939 de americani morţi pentru... pentru ce?
125. Eliberarea lagărului de la Nordhausen. „Oamenilor le era
foame. Porneau, cădeau, cădeau... Fiul lua pâinea tatălui;
tatăl, pâinea fiului. Fiecare voia să rămână în viaţă. Atunci,
când am ajuns aici, la Chelmno, eram deja... Totul îmi era
indiferent. Şi mă gândeam: dacă scap cu viaţă, nu-mi
doresc decât un singur lucru: să mi se dea cinci pâini. Ca
să mănânc... Nimic altceva. Aşa mă gândeam. Dar şi
visam: «Dacă supravieţuiesc, voi fi singur pe lume. Nici
o altă fiinţă umană, eu singur, gol. Dacă ies de aici, nu va
mai fi nimeni pe lume în afară de mine»" (Simon Srebnik,
Shoah).
126. Afiş de propagandă antisemită. „Se vede apărând micuţul
Mendes France, evreu bineînţeles, şi deputat al unei
circumscripţii rurale, ceea ce spune mult în legătură cu
lipsa de discernământ a poporului nostru. Mendes France?
se spunea în Cartierul Latin, acesta nu-i un nume, ci o
adresă. Ceilalţi Mendes se numeau Mendes Basarabia,
Mendes Bucovina sau Mendes Poznania, potrivit reşedinţei
lui secundare" (Pierre Gaxotte, Sunt pretutindeni, 18 martie
1938, în legătură cu numirea lui Pierre Mendes France la
subsecretariatul Trezoreriei în timpul celui de-al doilea
guvern Blum).
127. „Mă întreb cum de-au putut inventa oamenii cuvântul
fericire" (Kafka, Scrisori către Milena). (Felix Nussbaum.
Organistul, 1943, Osnabriick, Kulturgeschtliche Museuni)
128. „N-am fost crud niciodată..."(Rudolf Hoess, Comandantul
lagărului de la Ausckwitz vorbeşte, Julliard, 1959).
129. Adolf Eichmann. Cadru superior al unui grup financiar
multinaţional? Nu. Un carierist banal? Da, dar aerul sau
de o mare banalitate era produsul exterminării.
130. Gravat pe prima treaptă, articolul 12 din Codul

131.
133.
134.
135,
136
137

„Oricărui om condamnat la moarte i se va tăia capul", perfecţiune a enunţului după părerea lui Gide. Recurenţa
numărului 12: cele 12 triburi ale poporului evreu, cele 12 porţi ale Ierusalimului ceresc, cele 12 stele care
împodobesc coroana femeii din Apocalipsă, cei 12 apostoli, cele 12 luni ale anului etc. După 12, urmează 13,
numărul nenorocirii şi al morţii. De ce? (Michel Journiac, Capcană pentru o execuţie capitală, 1971.) Imaginea celui
Crucificat, prezentă în toate ţările creştine. Li se dădea spre sărutare ereticilor şi vrăjitoarelor pe care tribunalele
Inchiziţiei îi aruncau în flăcările rugului. Şi de ce victima devine larându-i călău? Şi de ce omul urmăreşte
întotdeauna moartea omului? Acest Christ pe care Otto Dix 1-a pictat în 1948 este, fără îndoială, în mai mică măsură
imaginea eristică decât metafora, nu a eternităţii, ci a eternei persecuţii pe acest pământ. (Otto Dix, Crucificare, 1948,
Darmstadt, Hessisches Landesmuseum.) „Munceşte, meditează îndeosebi, condensează-fi gândirea, ştii doar că
frumoasele fragmente nu valorează nimic: unitatea, unitatea, în asta constă totul. Ansamblul, iată ceea ce lipseşte
tuturor celor de astăzi, celor mari ca şi celor mici" (Flaubert, Correspondence). „Un dezgust discret şi de neînvins
îmi dezvăluie în mod continuu trupul conştiinţei mele" (Sartre, L'Etre et le Neant). (Desen de Sempe, © C.
Charillon-Paris.) „Naivă" poate, dar veşnic fără răspuns, întrebarea lui Gauguin suna astfel: „De unde venim? Cine
suntem? încotro ne îndreptăm?" Grăbit să capete răspunsul la a treia întrebare, a pictat, în 1897, într-o lună, această
vastă pânză (1,70 m x 4,50 m), care se află astăzi la Muzeul din Boston, după care a înghiţit „o formidabilă doză de
ar¬senic". A mai trăit după aceea cinci ani. Fie că scrie despre războiul din Vietnam, despre familia Kennedy,

122
despre călătoriile pe Lună, Norman Mailer nu ia în seamă frontiera dintre ficţiune şi realitate, vorbind numai de
singurul subiect care îl interesează: propria lui persoană şi tumultuoasele şi ostentativele lui legături de dragoste cu
America. Eclectismul subiectelor abordate nu reuşeşte să disimuleze obsesia lui autobiografică (Gerard Vincent,
Norman Mailer, col. part.)
Pentru Beckett (născut în 1906), întreaga activitate umană este derizorie, şi acest derizoriu nici nu merită să fie
povestit: „A denumi, nu, nimic nu poate fi denumit; a povesti, nu, nimic nu poate fi povestit". Şi totuşi, Beckett a
scris! (Gerard Vincent, Samuel Beckett, col. part.) In ziua de 3 februarie 1953 s-a jucat la Paris piesa

267

Aşteptăndu-l pe Godot. Robbe-Grillet comentează: „Cei doi vagabonzi se află în scenă fără a avea vreun ral £■ sunt
acolo. Sunt liberi. O libertatea inutilă. Singurul lucri) pe care nu sunt liberi să-1 facă este acela de-a nu se mai afla
acolo. Vor fi acolo şi mâine, şi poimâine, singuri în scenă, în picioare, inutili; fără viitor şi fără trecut, în mod
iremediabil prezenţi".
138. „Destinul i-a oferit copilului un ciudat prilej de a reînsufleţi
fobia acestuia faţă de lupi (...). Profesorul care îi preda
limba latină purta numele de Wolf (lupul) şi 1-a intimidat
chiar de la început. Odată a fost mustrat cu deosebită
severitate pentru a fi făcut, într-o traducere latină, o
greşeală stupidă. Copilul a tradus cuvântul latin filius prin
cuvântul francez «fils», în loc să fi întrebuinţat cuvântul
corespunzător din limba sa maternă. Astfel, lupul con¬
tinua mereu să fie propriul său tată" (Freud, Omul cu lupi).
139. „E posibil ca toate fantasmele care ni se povestesc astăzi
în timpul analizei (...) să fi fost odinioară, în timpurile de
început ale familiei umane, o realitate, şi că, născocind
fantasme, copilul umple doar, cu ajutorul adevărului
preistoric, lacunele adevărului individual", scrie Freud.
Apel la filogenezâ. Dar, să fie adevărat că, în timpurile
preistorice, taţii obişnuiau să-şi castreze fiii? (Desen de
Desclozeaux).
140. „Figura umană e ceea ce mă interesează în modul cel mai
profund", scria H. Moore. în acest desen schiţează patru
figuri: copilul (a) mai mare citeşte; cel mai mic îşi priveşte
tatăl; mama pare sa viseze sau să aştepte; tatăl îşi fixează
privirea asupra unei viziuni de altundeva. Un cuplu şi cei
doi copii ai acestuia. Fiecare în propria sa lume? (Henry
Moore, O familie, Londra, Christie's.)
141. Enigmatică „fotografie de familie" din care tatăl lipseşte.
Trecutul e agăţat pe perete: portretele celor dispăruţi?
Imagine a unei epoci fericite care nu mai există? Asupra
cui sau asupra a ce se îndreaptă aceste priviri triste şi pline
de interes? Surâd numai cele două ,,staruri"(?), decupate
dintr-o revistă ilustrată şi prinse în perete cu câteva pioneze-
„De ce eşti melancolică? S-a întâmplat ceva? Şi tu nu rm-
ai spus nimic" (Kafka, Scrisori către Milena).
142- „Care fiinţă omenească înzestrată cu bun-simţ ar putea 143. pretinde că schimbarea moravurilor şi a ideilor nu
trebuie să aducă şi o schimbare în cadrul instituţiilor?(...) Va putea spune cineva că există lucruri care trebuie să se
schimbe, dar că stăpânirea trebuie să rămână imuabilă?" (Doarnn j de Stael, Considerations sur Ies principala
evenem^n \ de la Revolutinn, 1818); Doamna Veil gândeşte ca şi
268

144.
145-
146.

123
147.
148.
149 150. 151.
152.
154.

Doamna de Stael (legea cu privire la întreruperea voluntară a sarcinii - IVG - a fost votată la 29 noiembrie 1974 cu
284 de voturi pentru şi 189 împotrivă). Lejeune gândeşte ca şi Monseniorul Marty, precum că „avortul este din
punct de vedere obiectiv un rău, o lucrare a morţii"(declaraţie făcută la 9 ianuarie 1975).
„Viaţa este adevăratul erou al acestei cărţi. Dacă prima mare victorie a medicinei a fost aceea de a amâna moartea, a
doua va fi aceea de a schimba însăşi noţiunea de viaţă". Cu aceste două fraze începe lucrarea Viaţa înainte de orice
(1979). Ca fondator, în 1956, al Mişcării privind planning-ul familial, doctorul Simon nu duce lipsă de inamici.
Denunţarea ipocriziei nu e străină de această adversitate. „Medicii catolici nu înţelegeau să-şi salveze sufletul cu
preţul clientelei lor. în silă, din câteva cuvinte, încetul cu încetul, căptuşiţi cu prudenţă, grijulii ca nimic să nu fie dat
în vileag, aceştia au început să încuviinţeze naşterea fără dureri; ca acei avocaţi catolici care nu au refuzat niciodată
să pledeze într-un proces de divorţ" (ibid., p.60). „Un om proiectează să deseneze lumea. Anii trec: umple o
suprafaţă cu imagini ce reprezintă provincii, regate, munţi, golfuri, vapoare, insule, peşti, case, instrumente, astre,
cai, oameni. Cu puţin înainte de moarte, îşi dă seama că acest răbdător labirint de forme nu e altceva decât portretul
său" (J. L. Borges, Autorul şi Alte Texte, epilog). (Gerard Vincent, Copilul şi Bătrâna doamnă, col. part.) „Viaţa mea
e o fugă în care pierd tot şi în care totul se îndreaptă spre uitare sau spre altcineva" (J. L.Borges, Autorul şi Alte
Texte). (Gerard Vincent, Mireille, col. artistului.)
La optzeci de ani, papa Pius al Xll-lea, care, în alte împrejurări, a păstrat, din nefericire, o totală tăcere, a avut
curajul să susţină cauza naşterii fără durere. Ceea ce însemna formularea în termeni noi a puterii izbăvitoare a
suferinţei. Copilul imaginar.
Mamă, unde eşti? Şi unde ne duc? „Opţiunea - ce e mai aproape de sinucidere" (Jankelevici). (Claire Bretecher,
Frustraţii 2,© Viviane Got-Paris) O familie catolică. Toate persoanele înfăţişate în această fotografie sunt copiii,
nepoţii - cu soţii (soţiile) lor - sau strănepoţii cuplului aşezat la mijloc (1983). 1930. Oamenii se îmbracă în haine de
sărbătoare pentru a se duce la fotograf.
Uităm prea repede că, de fapt, copiii contribuie la completarea educaţiei părinţilor şi a bunicilor. Nepoţii, ca

269

şi bunica (sau străbunica?) pătrund cu aceeaşi atenţie în lumea lui Asterix.


155. „Lenea este obiceiul pe care l-am căpătat de a ne odihni
înainte de a ne simţi obosiţi", scria Jules Renard. Prin anii
1930, obosită sau nu, o fată nu trebuia să stea niciodată
fără să facă nimic. Timpul nu e făcut pentru a fi irosit.
156. Georges Pompidou între cele două tururi ale alegerilor
prezidenţiale din 1969, care îl vor duce la Elysee, în ziua
de 18 iunie, cu 57,0% din voturile exprimate
(contracandidatul său, Alain Poher, obţinând numai 42,5%
din voturi), un scor superior celui obţinut de generalul de
Gauile în 1965 (54,49%).
„Modesta" locuinţă a bunicului, ţăran. Fiul a fost institu¬tor, nepotul, preşedinte al Republicii. Un splendid
exemplu de ascensiune sociala. Excepţia care confirmă regula?
157. „Dragostea se duce ca apa aceasta curentă/Dragostea se
duce/Viaţa cât e de lentă/Iar Speranţa cât e de violentă"
(Apollinaire, Alcools, „Le pont Mirabeau").
158. Cum trebuie să vorbeşti ca să schimbi părerea cuiva şi nu
ca să-1 inciţi?
159. Singurătatea celui ce se droghează. O mulţime de oameni
ia parte la înmormântarea lui Lucky Luciano. Cele două
extremităţi ale filierei nenorocirii. „Păcatul lumii aparţine
unui singur adept" (Emmanuel Mounier).
160. Noile coduri sexuale reduc timpul de aşteptare. (Secvenţă
din filmul Alinei Issermann, Amantul magnific, 1986).
161. Povestea - întâlnită destul de rar - a unui bărbat violat de

124
o femeie. Fiul lui Hermes şi al Afroditei, Hermafrodit, a
provocat, datorită frumuseţii sale, dorinţa de nestăpânit a
nimfei Salmacis. Dar el a respins-o. Profitând de momentul
în care acest adolescent de cincisprezece ani se scălda,
nimfa 1-a îmbrăţişat în apa Iacului şi a obţinut de la zei ca
trupurile lor să nu se mai despartă niciodată.
Chateaubriand, care nu ducea lipsă de o oarecare doză de
narcisism, se descria ca „un androgin bizar, plămădit din
sângele, diferit de al mamei şi de cel al tatălui meu".
Hermafrodit este el, sau ea, simbolul cuplului egalitar în
care alter este ego, ca şi reciproca? (Hermafrodit, Roma,
Muzeul Naţional.)
162. Numărul căsătoriilor scade, dar obiceiul ca fetele sa se
cunune în rochie albă persistă. Oare numai manechinele
vor fi îmbrăcate, peste câteva zeci de ani, în alb?
Istoria cuvântului merită relatată. „Manechin" vine din
cuvântul olandez Mannekijn, care înseamnă „omuleţ"- »n
secolul al XVIII-lea, limba franceză îi dă înţelesul de om
fără caracter, om de paie, om de nimic, cum am spun
270

astăzi. în secolul al XlX-lea, cuvântul desemnează femeia care prezintă rochiile. în cel de al XX-lea, talia şi silueta
„manechinului" alimentează fantasmele bărbaţilor şi evidenţiază imperfecţiunile tovarăşelor de viaţă ale acestora.
împletitura de sârme care susţine această rochie de mireasă simbolizează oare sfârşitul căsătoriei?
163. „Consider a fi un bun, adică un perfect mariaj/Cel în care
soţii îşi suportă inepţiile" (La Fontaine).
164. în timpul săptămânii stau la mama, care găteşte; week-
end-ul îl petrec la tata, unde gătesc eu.
165. „Fericit căci, precum Ulise, a făcut o lungă călătorie..."
(Desen de Sempe, © C.Charillon-Paris.)
166. Inginer, tânără, drăguţă, însărcinată, femeia surâde, ea fiind
cea care comandă pe şantier.
167. Pentru fetiţe, păpuşi. Pentru băieţi, arme. Dar pentru cât
timp oare? „Omul cel mai oprimat poate oprima o fiinţă
care este chiar soţia sa. Femeia este proletara proletarului",
nota Flora Tristan nu fără amărăciune. Dar asta se petrecea
în 1843.

CUPRINS
DIFICULTATEA DE A ALEGE de Gerard Vincent 5
Izvoare pletorice 5
O alegere hexagonală 6
Un mozaic care nu se poate asambla 6
Ce fel de frontieră le pentru viaţa privată? 7
O istorie a secretului? 8
Diversităţile culturale 8
Modele sau mituri? Americanul şi suedezul 9
I. FRONTIERELE ŞI SPAŢIILE PRIVATULUI
de Antoine Prost ..'. .' 11
Munca 16
Specializarea spaţiilor 16
Declinul lucrului la domiciliu 17
Lucrătorii la domiciliu 17
Muncitorii independenţi 20
Declinul întreprinderilor familiale 22
Disocierea dintre întreprindere şi familie 23
Munca şi locul de muncă 25

125
Vechile uzine: o delimitare incompletă 25
Specializarea spaţiului de lucru 28
Noua normă şi munca femeilor 30
Socializarea muncii salariate 32
Munca la alţii 32
Servitorii 32
Muncitorii adăpostiţi în locuinţa patronului 35
Paternalismul 36
273

Etapele socializării muncii 3g


Greva ca ruptură a unei relaţii personale 3g
Ocuparea uzinelor de către Frontul popular 4]
1968: autogestiunea 43
Noua normă a muncii salariate 45
Familia şi individul 4g
Spaţiul vieţii private 48
Emanciparea menajurilor 49
Cucerirea spaţiului 49
După 1954, un salt în modernitate 52
Spaţiul individual 53
Imposibilitatea intimităţii 54
Secretele 55
Viata privată împotriva instituţiei familiale 58
Vecfiile forţe 58
Împărţirea puterii în sânul cuplului 58
Autoritatea părinţilor 60
Socializarea educaţiei copiilor 62
Grădiniţa, şcoală de socialibilitate 64
Familia informală 67
De la căsătoria-contract 67
...la căsătoria din dragoste 68
Coabitarea juvenilă 71
Cuplul nu mai este unica normă 73
Individul-rege 73
Corpul reabilitat 73
Noua preocupare privind înfăţişarea fizică 75
Omul sportiv 78
Corpul prosper 79
Corpul şi identitatea personală 81
Corpul ameninţat 82
Lupta împotriva îmbătrânirii "
Teama de boală °^
Politica publică privind sănătatea °*
Tranziţii şi interferenţe ^
Tranziţia între privat şi public *i
Spaţiile de convenienţă'. ^V
Cartierul, spaţiu de intercunoaştere L,
Locurile în care vorbesc femeile „^
...şibărbaţii
274

Distrugeri şi reconstrucţii 96
Spaţiul dezorganizat al cartierului 97
Frontierele 98

126
Normele private ale vieţii publice 101
Relaţiile de muncă puse în discuţie 101
Tineretul şi munca 101
Autoritatea în întreprindere 103
1968: contestarea ierarhiilor 105
Autogestiunea, o utopie în afara vieţii private 107
Către o societate relaxată 108
Vacanţa, o stare de spirit 109
Succesul mişcării feministe 110
Un cod vestimentar mai subtil 112
Viata privată sub influenţă 113
Mij/oacele de comunicare în masă 113
Presa, radioul, televiziunea 113
Conformismul emancipat 116
Avîntul presei feminine 117
Intruziunea publicităţii 117
Comunicarea înlocuieşte informaţia 119
Oamenii publici-privaţi 120
Vieţi private care influenţează publicul 120
2. O ISTORIE A SECRETULUI? de Gerard Vincent 125
Secretele istoriei şi istoria secretului 126
Istorie şi istorii 126
Istorie trăită, istorie-naraţiune 126
Viaţa privată în oraş 128
în oraşul totalitar 128
Ce izvoare? 130
Care locuri ale memoriei? 130
Legea, paznică a secretului 131
Who's Who şi lucrurile despre care nu se vor¬
beşte '. 132
tinde sunt banii? 133
Viaţa privată, statul şi dreptul 136
Libertatea este produsul unei reglementări? 136
Câinele e un copil sau un bun mobil? 139
Scumpele bijuterii 140
Curtea de Casaţie îşi pune ochelarii 141
275

Un homosexual e mai greu identificabil decât


un preot I43
Curtea de Casaţie somată să judece morţii 144
CIL şi Big Brother 144
Secretul 146
Cuvîntul „secret": etimologie şi polisemie 147
Despre „indiscreţie" 143
Secretul şi „menţinerea ordinii" 150
Funcţionarea memoriei 152
Funcţionarea imaginarului 155
Ieri 155
Astăzi 156
Paraştiinţele 158
Vizuinile secretului: umilinţa, ruşinea şi frica 159
Preistoria istoriei? 160
Războaie declarate, războaie trecute sub tăcere şi enigma
identificatoare .' 163

127
Războiul continuu 163
1914-1918: să nu se mai repete niciodată 164
Războiul declarat 164
Mărturii 164
Soldatul francez în primul război mondial (le poilu)
gata să-şi dea viaţa pentru Republică 167
1939-1945: războiul trecut sub tăcere şi tentaţia ne¬
gării .' .' 170
O înfrângere primită cu cântece? 171
Shoah 173
Războaie disimulate 175
Algeria 175
Vietnam 176
Coloniile penitenciare 177
Anusul lumii '77
Cum să supravieţuieşti? 1°^
Slujbaşii exterminării 1°-
Cangrena universală Ijj?
Izolare şi tortură 1°
Enigma identităţii j^
Persoana „dezorientată" ^
O lume a lui „pseudo"?

276

Anchete privind personalitatea 193


Genealogii şi biografii 194
Tribulaţiile „erouluiromanesc" 196
Secretul celui analizat 197
Secrete de familie 201
A naşte sau a nu naşte. Legalizarea contracepţiei 201
Contracepţie „artizanală" şi tehnici moderne 201
Contracepţie şi demografie 203
Către o „erotică" iudeo-creştină? 204
A naşte sau a nu naşte. Legalizarea avortului 206
Naşterea fără dureri 208
Dorinţa de a avea copii şi lupta împotriva sterilităţii.
Supremaţia biologică. ..." 209
Medicalizarea reproducţiei 209
IAD, FIVETE şi „mama purtătoare" 210
Dorinţa de a avea copii şi lupta împotriva sterilităţii.
Un domeniu al non-dreptului 212
Dorinţa de a avea copii şi lupta împotriva sterilităţii,
întrebări de natură etică şi psihologică 216
Creşterea. Raporturile copii-părinţi 219
Familii şi menajuri 219
Creşterea economică şi scăderea procentului de
naşteri 221
Copiii bătuţi nu vorbesc 222
„Copiii sunt făcuţi pentru a asculta" 223
Copiii sunt concepuţi pentru „areuşi" 224
A devia 226
Reflecţie semantică 226
Alcoolismul 227
Etiologia toxicomaniei: întîlnirea unui teren cu
un mediu înconjurător 228
Ce fel de remedii? 229

128
Coabitarea juvenilă ;. 230
Cuplul în discuţie? 230
O oportună propedeutică în vederea mariajului? 231
„Să câştigi pe toate tablourile" 233
... sau dezavuarea căsătoriei? 234
Mariajul în discuţie şi celebrarea cuplului 236
Alegerea soţului 238

Philippe Aries şi Georges Duby

Dragos<f în căsătorie

USTA

-ţ cu.nima
DlvJ»ţbanaliza,; ■ dar nu dominat

l 1

129