~ Povestirea ~ Definitie. Trasaturi.

Povestirea este o specie a genului epic in proza, cu un singur fir narativ, in care naratorul (subiectiv) pune mai mult accent pe actiune si mai putin pe caracterizarea personajului si prezinta intamplari verosimile doar intr-o mica masura. - relatarea se face din unghiul naratorului care poate fi si participant la actiune - intamplarea presupune lirism, dispozitii evocatoare - analiza faptelor este mai profunda, datorita implicarii naratorului - limbajul este mai afectiv (exclamatii, interjectii, dativul etic) - relatarea intamplarilor se face sub imperativul memoriei naratorului naratorului (impresia de lung monolog) - finalul este imprevizibil, insotit de suspans, tensiune/ poate fi suspendat (neincheiat). Povestirea in rama (povestirea in povestire) Este povestirea in care un narator prim, care stabileste coordonatele intamplarilor (timp, spatiu), are rolul de a introduce in scena naratorii secunzi, carora le apartine povestirea propriu-zisa. Rolul naratorului prim: - fixeaza coordonatele actiunii: - Timpul Din punct de vedere al naratiunii, timpul are doua valente: timpul povestitorului in prezent; timpul evenimentului in trecut (timpul evocarii) In ceea ce priveste timpul povestitorului, inca din prima povestire Iapa lui Voda, se fixeaza mai multe valente: - timp al anotimpului intr-o toamna aurie, toamna fiind anotimpul nostalgiilor, al aducerilor aminte. - timp legendar demult, intr-o departata vreme, astfel, imprecizia temporala argumenteaza dimensiunile intamplarii - timp al zilei seara: Soarele batea piezis Fantana dinte plopi moment favorabil disolutiei limitelor dintre real ireal, alunecare in imaginar - timp al varstei naratorii sunt trecuti de a doua tinerete, ei au o anumita experienta de viata pe care vor sa o impartaseasa celorlalti Spatiul Este invaluit in aceeasi proiectie legendara: hanul acela nu era han era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. Hanul este un loc privilegiat si simbolic; este locul unde se povesteste, locul intamplarilor, insa realizeaza raporturile intre real si imaginar, intre credibil si incredibil. Naratorul prim - introduce naratorii secunzi in scena, de regula prin prezentarea fizionomiei acestora - este doar narator, nu si erou al intamplarilor - prezinta atmosfera la finele fiecareia dintre povestiri, starea de spirit a ascultatorilor - face legatura intre cele noua povestiri, raportand urmatoarea povestire la cea anterioara. Naratorul secund - ii apartine povestirea propriu zisa, care poate avea un caracter realist/ fantastic - este personaj sau narator al intamplarilor - apare adeseori ca interpret - devine rapsodul vechilor lumi - interpreteaza un text , recreandu-l de fiecare data - calitati: - inventivitatea - arta de a improviza - darul interpretarii - trecerea de la un registru vocal la altul - capacitatea de a capta interesul auditorului - stapaneste ceremonialul pregatirii si rostirii 1

- Comisul Ionita, calugarul Gherman, mos Leonte Zodierul, Neculai Isac, Ienache Coropcarul, Damian Cristisor, orbul, Salomia si Zaharia Fantanarul - Comisul Ionita, pe langa calitatea de narator personaj al povestitii sale, prin promisiunea de a spune o a doua povestire mult mai frumoasa si mai interesanta de cat prima are si alte roluri: - face legatura intre povestiri - capteaza interesul ascultatorilor/ cititorilor - transforma povestirea intr-un concurs - lasa finalul deschis, sumn al continuarii povestirii in vara urmatoare. ~ Fantana dintre plopi ~ Tema Fantana dintre plopi este a patra povestire se are ca tema iubirea tragica dintre capitanul de mazili Neculai Isac si tiganca Marga. Arta naratiunii: Ca si in celelalte povestiri; M. Sadoveanu releva o tehnica regizorala savanta, aspectul spectacular al tehnicii narative constituind una din dominantele artei de povestitor. Povestirea se deschide cu prezentarea timpului desfasurarii festinului: soarele batea piezis in hanul Ancutei, este un timp al zilei, favorabil abolirii granitelor dintre real si ireal, alunecarea in spatiul imaginar. Si in aceasta povestire se pastreaza ideea de timp legendar, ramas in afara cronoligizarii exacte prin prezentarea viitorului narator secund: iar calatorul pe cal pag parca venea spre voi de demult, de pe departate taramuri. Prezentarea propriu-zisa a lui Neculai Isac este facuta de povestitorul narator al intregii competitii narative, printr-un scurt portret fizic si moral, de unde decurg anumite trasaturi. Astfel, capitanul era om ajuns la carunteta, trecu de a doua tinerete, fapt ce-i permite sa-si impartaseasca experienta de viata si intelepciunea. Ciubote de iuft, nasturii de argint, blanita de jder, atesta faptul ca era un om instarit, iar mustacioara tunsa si barba rotunjita ii confera un aspect ingrijit, la care se adauga aura de mister datorita ochiului drept stins si inchis. In afara acestei caracterizari directe, facuta din perspectiva naratorului prim, povestitorul recurge la tehnica dialogului; astfel, capitanul este recunoscut de prietenul sau din tinerete, comisul Ionita, care preia in acest moment una dintre atributiile naratorului secund. Pentru verosimilitatea celor prezentate, prin procedeul caracterizarii directe din perspectiva unui personaj (comisul Ionita), portretul capitanului se imbogateste cu amanunte despre trecutul sau. Aflam, asfel, ca in tinerete a fost un aventurier batea drumurile, cautandu si dragostele , a avut ibovnice catre toate zarile; in plus era voinic si frumos si rau. Autocaracterizarea reprezinta modalitatea prin care competitorul insusi se defineste: eram om buiac si ticalos. In toate aceste cazuri, prin miscare si replica de efect se provoaca surpriza, element indispensabil oricarui spectacol. Vestirea reprezinta o alta treapta a procesului narativ si este concretizata in intrebarea adresata noului competitor sau prin enuntarea retorica: De cand ne-am despartit insa, vad ca ai pierdut o lumina constata comisul Ionita. Istorisirea propriu zisa Ochiul (lumina) pierdut reprezinta, deci, pretextul unei noi istorisiri. Neculai Isac nu trece direct la depanarea evenimentelor; el interpreteaza un preludiu, care are functia de a transpune, in egala masura, povestitor si ascultatori, in atmosfera de ceremonial. Trage, mandro cu bobii..../ Trage mandro si-mi ghiceste/ Codrul de ce-ngalbeneste/ Omul de cembatraneste. Cantecul devine, prin excelenta, element constitutiv al ceremonialului povestirii, care intareste si mai mult impresia de spectacol. In ceea ce priveste enuntarea propriu zisa, povestitorul nu spune, pur si simplu, o intamplare, ci joaca, interpreteaza spunerea, folosindu-se de procedeele artei actoricesti. El stie sa plaseze, la momentul potrivit, formulele de adresare catre auditori, intr-o rostire nuantata, expresiva, domnilor si fratilor. Prin acese mijloace scenice, povestitorul capteaza ascultatorii, ii provoaca. Acestia participa intens la 2

povestire, devin interesati in cel mai inalt grad de cele relatate, pun intrebari, iar in replicile lor isi exteriorizeaza reactiile: - Pe cine au prapastuit, pe cine au azvarlit? ma intreaba mos Irimia Festinul narativ are si un final de efect. Ca si inceputul, finalul proiecteaza nota de mister si vraja; Oamenii se abandoneaza acesteia pana la epuizare: noi, gospodarii si carausii am ramas tacuti si mahniti. Prin participarea personajului narator la actiunea propriu zisa, se pot desprinde si alte trasaturi care sa intregeasca portretul sau. Tanarul este lipsit de experienta, un novice in sentimentul iubirii, deoarece este privat de capacitatea de a prevedea urmarile intamplarilor. Replica tiganului: Dumneata trebuie sa fii boierul care a poposit la han nu-i trezeste nici o suspiciune. Neculai Isac crede ca traieste o idila profunda si se vede prins in capcana intinsa de tigani. Scapa cu viata tot datorita tineretii: calitatile fizice si seninatatea inconstientei. MODALITATILE NARARII: Dominanta stilistica a textului este oralitatea. Naratorul se adreseaza interlocutorilor pe un ton reverentios, adecvat rangului sau: domnilor si fratilor, ascultati ce mi s-a intamplat... Farmecul zicerii sete dat de prezenta elementelor de limbaj popular) singur ca un cuc), arhaic (mazili, catastih), regional (buiac, ro). CONCLUZIE Hanu Ancutei este o povestire in rama pentru ca naratorul si interlocutorii sunt prezenti in acelasi spatiu (hanul) si timp (intr-o tpamna aurie), cadrul care prilejuieste nararea diferitelor povestiri.