Cuprins

1. Tradiţie şi modernitate în gestiunea serviciilor publice .............................. 3

2. Investiţiile în teoria şi practica economică .................................................... 15

3. Proiectul un mod antreprenorial de gândire şi acţiune ................................ 40

4. Gestiunea elementelor necorporale ale ciclului de viaţă al proiectelor ... 77

5. Criterii şi indicatori de evaluare a eficienţei proiectelor de investiţii ... 111

6. Factorul timp în calculele de eficienţă economică a proiectelor de

investiţii ....................................................................................................................... 172

7. Riscul proiectelor .................................................................................................. 207

Bibliografie ................................................................................................................. 239

 Tradiţie şi modernitate
în gestiunea serviciilor publice

1.1 Administraţia publică în serviciul cetăţeanului

În prag de mileniu, colectivităţile urbane europene se găsesc într-un amplu
proces de competiţie, declanşat în ultimele decenii ale secolului trecut, în cadrul
căruia trebuie să facă faţă unui dublu set de exigenţe.
Pe de-o parte, în cadrul procesului de edificare a comunităţi europene
unite, s-a declanşat o competiţie a ierarhiilor comunităţilor teritoriale. Oraşe,
regiuni întregi caută să ocupe o poziţie privilegiată în spaţiul european, cu
îndeplinirea unor criterii unanim recunoscute. Fiecare entitate caută şă-şi impună
propria-i personalitate prin definirea identităţii şi spiritul locului. Aceasta înseamnă
valorificarea atuurilor geografice, peisagistice, cultural istorice dar şi economice şi
sociale. Afirmarea ambiţiilor proprii, vis a vis de localităţile rivale, presupune
răspunsuri la întrebările “Cine suntem?” şi “Ce dorim să fim în viitor?” Spiritul
şi individualitatea unei localităţi trebuie să se bazeze, în primul rând, pe
cunoaşterea şi valorificarea trăsăturilor specifice, în cadrul evoluţiei sale istorice.
“Asa cum o persoană există pentru că are o identitate care o diferenţiază de altele,
la fel se poate spune şi despre un teritoriu, oraş sau regiune1), iată deviza care
caracterizează cel mai bine actuala competiţie dintre localităţile şi regiunile
Comunităţii Europene.
Pe de-altă parte, au crescut pretenţiile cetăţenilor faţă de calitatea
serviciilor,a prestaţiei aleşilor locali în general. Ei refuză să mai fie trataţi ca simpli
consumatori şi preferă să fie priviţi în postura de “clienţi” în cadrul binomului
cerere–ofertă aplicat şi în sectorul serviciilor publice. Această poziţie modifică
însăşi semnificaţia conceptului de serviciu public pentru care, fiecare cetăţean are
obligaţia de a cotiza sub formă de impozite şi taxe locale, ce se transformă în
“servicii pentru public” ele achiziţionându-se ca orice marfă pe care aleşii au
obligaţia să le ofere cetătenilor electori, se modifică însăşi menirea aleşilor
comunităţii locale, primarul şi echipa sa – consiliul local – sunt puşi tot mai des în
situaţii specifice întreprinzătorului privat,
în contextul în care, datorită geografiei politice, ei trebuie să se supună şi unor
constrângeri de natură politică sau socio-culturale. Colectivitatea locală devine o

1)
Brandel Fernard – L`identitè de la France. Edition Arthaud,1986

3
intreprindere originală cu logică proprie de funcţionare, bazată pe relaţii de
parteneriat; pe de-o parte cu mandatarii săi care sunt cetăţenii electori –
consumatori de servicii publice, iar pe altă parte cu prestatorii de servicii
(funcţionari sau operatorii privaţi/publici) care constituie instrumentele de acţiune
în îndeplinirea mandatului încrediţat.
Activitatea consiliului local capătă dimensiunea antreprenorială de tip
“proiect” prin care se administrează un sistem de interese, de delegări de
responsabilităţi (externalizarea serviciilor publice) precum şi implementarea unor
programe de formare – dezvoltare.
Ca orice întreprindere privată, pentru a asigura succesul misiunilor sale,
trebuie să se schimbe concepţia tradiţională despre serviciul public, punându-se
accent pe calitate şi diversificare. Trebuie să se admită că cetăţeanul are maturitate
civică şi nu mai acceptă noncalitatea şi mediocritatea. Ca atare, funcţionarii
publicii şi agenţii prestatori de servicii publice, trebuie să adopte noi reguli de
conduită în relaţiile cu cetăţèanul, inspirate din principiile moderne de gestiune ale
setorului privat. Şi nu în ultimul rând, trebuie să se manifeste exigenţă faţă de
cetăţenii care, în mod voluntar, nu respectă condiţiile de regularitate bugetară în
achitarea taxelor şi impozitelor fixate de edili.
Reuşita misiunilor depinde şâ de modul cum se pun în valoare atuurile
teritoriului respectiv; patrimoniul peisagistic şi cultural, tradiţiile istorice, resursele
locale etc.
Gestionarea serviciilor publice, spre deosebire de producţia de bunuri este
mai complexă datorită specificului modului lor de manifestare:
™ serviciile publice sunt intangibile au expresie imaterială,
™ serviciile publice nu sunt stocabile – existând deci simultaneitate între
momentul producerii şi cel al consumului,
™ serviciile publice au caracter interactiv, fiind necesară prezenţa activă
a consumatorului în momentul producerii lor,
™ serviciile publice au coeficient de capitalizare scăzut.
Deşi imaginea clasică a serviciilor publice prestate de oameni cu o dotare
tehnică restrânsă începe să fie tot mai rară totuşi, în raport cu producţia de bunuri
materiale, în acest sector dotarea tehnică este mai scăzută deci, avem o slabă
intensitate a capitalizării. Ca urmare, pentru acelaşi nivel de rentabilitate în
domeniul serviciilor publice ne vom confrunta cu o productivitate şi o
profitabilitate mai scăzută. De aceia, în anlizele economice indicatori de eficienţă
uneori au relevanţă mai scăzută.
Consecinţele practice ale acestor trăsături specifice costau în dificultăţile
întâmpinate la definirea şi/sau standardizarea serviciilor publice, la delimitarea
costurilor pe baza criteriului de identificare pe unitate de activitate (cheltuieli fixe
şi varialbile).
În fazele incipiente de implementare a serviciilor publice, cheltuielile
aferente conţin multe elemente necorporale, mai ales sub formă de investiţii
intelectuale (necorporale).

4
 Nu tebuie să se neglijeze şi impactul riscurilor specifice domeniului asupra
proiectelor de servicii publice, multe dintre acestea constituind o adevărată plagă
socială pentru comunităţile urbane.

1.2 Serviciile publice; concept şi câmp de aplicaţie

La nivelul unei entităţi teritoriale, activităţile umane formează două
portofolii: portofoliul activităţilor comerciale (PLAC) şi portofoliul
activităţilor de servicii (PLAS). Forţa economică a unei localităţi este dată de
portofoliul de activităţi comerciale (industriale, agricole, transporturi, turism etc)
care formează baza fiscală a veniturilor locale şi în consecinţă, suportul forţei şi
dinamismului celui de-al doilea portofoliu, cel al serviciilor publice puse în slujba
cetăţenilor.
În viziunea tradiţională serviciile publice sunt “ansamblul de activităţi
puse în slujba membrilor unei comunităţi teritoriale” .Faţă de activităţile cu
caracter comercial ele prezintă trei trăsături definitorii :
™ Actorul principal este o entitate publică (administraţie, colectivitate
locală/teritorială) sau un organism reprezentativ mandatat.
™ Scopul final al serviciilor este de a satisface nevoi de interes general
ale membrilor colectivităţii umane arondate.
™ Reglementarea acţiunilor se face prin norme specifice de drept
administrativ.
În acest context, câmpul de aplicaţie este foarte divers cuprinzând:
™ Activităţi cu caracter economic, de tip industrial sau comercial:
alimentare cu apă,distribuţie gaze, energie electrică, salubritate (colectarea,
transportul, depozitarea şi tratarea deşeurilor menajere,etc). Sunt activităţi care pot
funcţiona în regim de autonomie gestionară, pe baza veniturilor care le realizează
din tarifele percepute de la utilizatori (populaţie).
™ Activităţi cu caracter noncomercial/noneconomice, care depind de
alocaţiile de la bugetul colectivităţii teritoriale, ca de exemplu: spaţii verzi,
curăţenie străzi, servicii culturale (teatre, muzee,etc) activităţi cu caracter de
protecţie socială, ş.a.
Această delimitare este necesară în cadrul procesului de gestionare a
serviciilor, alegerea modului de execuţie a serviciilor influientează procesul de
fundamentare a proiectelor de investiţii de dezvoltare sectorială.
Din punct de vedere al domeniilor de activitate, datorită preocupărilor
edililor de a satisface cât mai complet nevoile cetăţènilor electori în spiritul
solidarităţii şi echităţii sociale, câmpul de aplicaţie cuprinde un evantai larg de
activităţi. În procesul de elaborare a strategiilor de activitate şi demararea unor
proiecte fiecare domeniu trebuie să fie supus unei analize detaliate pentru a se
releva subactivităţi bine delimitate spaţial şi tehnologic. De exemplu; în orice
localitate urbană modernă serviciul “salubritate” trebuie să conţină subactivităţile:
colectarea deşeurilor de la populaţie, transportul lor, depozitarea în zone special

5
amenajate şi tratarea lor pentru a le face inofensve din punct de vedere ecologic.
Este posibil însă (cum este cazul şi al oraşelor româneşti – inclusiv capitala), să
lipsească activitatea de tratare prin procese de incinerare - recuperare.
În prezent se manifestă o tendinţă tot mai evidentă de a se “rentabiliza” tot
mai multe servicii publice, în ideia că cetăţeanul este un client care cumpără
servicii. Problema se pune în contextul a două categorii de constrângeri; pe de-o
parte mijloacele şi resursele consiliilor populare sunt insuficiente în raport cu
nevoile cetăţenilor, iar pe de-altă parte trebuie să se facă faţă unor exigenţe sporite
privind calitatea serviciilor oferite.
Singura soluţie viabilă şi durabilă este parteneriatul cu sectorul privat.
În această direcţie a evoluat însăşi cadrul conceptual reglementar. Astfel în
viziune modernă serviciile publice sunt definite astfel “cadrul general de justiţie
distributivă, tolerabil şi rezonabil (satisfăcător) pentru cetăţeni” 2)
Se anulează astfel, prin ignorare, prima trăsătură clasică a unui serviciu
public “rolul principal al entităţii publice”. Practic acest lucru deschide din puct de
vedere juridic calea imixtiunii sectorului privat în domeniul serviciilor publice,
proces ce poartă numele de “externalizarea serviciilor publice”. Implicaţiile acestui
proces sunt mult mai complexe în plan gestionar şi reglementar, prin estomparea
demarcaţiei între public şi privat.
În general, întreprinzătorii privaţi sunt interesaţi de serviciile economice;
industriale, comerciale, transporturi dar, cel puţin în comunităţile teritoriale
dezvoltate, se constată pătrunderea lor şi în servicii administrative, de sport,
agrement, etc.
Pătrunderea puternică a sectorului privat în domeniul serviciilor publice
conduce în mod inevitabil şi la negarea celei de a treia caracteristici “ reglementare
specifică prin norme de drept administrativ”. Astfel, un brutar, întreprinzător
privat, care produce şi vinde produse de panificaţie cetăţenilor unei localităţi, îşi
desfăşoară activitatea economică conform exigenţelor sistemului concurenţial al
economiei de piaţă şi în baza normelor reglementare de drept privat. Lui nu i se
poate nega însă, calitatea de actor al scenei serviciilor publice deoarece finalitatea
activităţii sale constă în satisfacerea unei nevoi de bază a comunităţii locale.
Deci, în comunităţile locale moderne serviciile publice păstrează o singură
trăsătură specifică, dintre cele trei enunţate mai înainte, şi anume, cea de finalitate “
satisfacerea unor nevoi de interes general ale cetăţenilor”.
Motivaţia acceptării voluntare de către “aleşi” a imixtiunii
întreprinzătorilor privaţi constă în nevoia de a răspunde cât mai bine cerinţelor
oamenilor în ceea ce priveşte calitatea, diversitatea şi promptitudinea serviciilor
oferite.
Aceasta presupune introducerea şi în acest sector a regulilor şi principiilor
de funcţionare specifice economiei de piaţă, în care cetăţeanul – client
cumpără/consumă servicii contracost. Impactul acestui nou curent este resimţit şi în

2) Carles Joseph - Externalisation de la gestion de services. JurisClasseur; Collectivité teritoriale,

fasc. 2130

6
planul investiţiilor, mai ales ce priveşte fundamentarea deciziilor baza principiilor
de eficienţă şi profitabilitate.
Dar, nu trebuie neglijat faptul că, se produce o suprapunere între interesul
general şi puterea publică cu interesul privat şi legea profitului. Este o problemă
delicată şi şi de aceea uneori, în anumite domenii cum ar fi cele ale serviciilor de
primă necesitate, din raţiuni de protecţie socială sau politice este posibil să
prevaleze raţiuni protecţioniste ca de exemplu: tarife preferenţiale sau
subvenţionări, la căldură, energie etc. Tot în acest context, nu trebuie pierdută din
vedere miza strategică ce o reprezintă serviciiloe publice în cadrul jocurilor politice
şi caracterul lor supletiv în perioade de tensiune.
Ar fi însă absurd ca întreprinzătorii privaţi să fie trataţi doar ca simpli
executanţi. Ei pot şi trebuie să aibă şi competenţe strategice care trebuie folosite în
cadrul strategiei generale la nivelul teritoriului localităţii. Punct de vedere aceptabil
şi aparent facil de aplicat în practică. Dar nu trebuie ignorat faptul că, se face un
transfer de competenţe decizionale către actori fără legitimitate, care nu au girul
alegerii din parte cetăţenilor. În sistemul de interese; sociale, economice, politice
care privesc comunitatea locală în ansamblul său vor interveni aceşti actori privaţi,
mai mult sau mai puţin, bine intenţionaţi. Evitarea unor situaţii critice în relaţia
public – privat se poate armoniza doar dacă, în documentele de asociere
(contractele de concesiune) sunt prevăzute clar condiţiile de parteneriat, rolul
entităţii publice ca supervizor al calităţii execuţiei şi echităţii serviciului.
Această scurtă prezentare a caracteristicilor câmpului de aplicaţie al
serviciilor publice ne permite să apreciem că, în evaluarea şi gestiunea proiectelor
de investiţii din sector trebuie să se ţină cont de specificitatea sa. Va prevala
evaluarea economică respectiv, studiul de impact socio-economic sau ecologic în
faţa criteriilor de rentabilitate, fără a neglija şi criteriile de ordin economic.
Extinderea procesului de externalizare conduce la nevoia ca, şi aici să se aplice
principiile metodologice de evaluare de tip cost – avantaj a proiectelor.

1.3 Strategia investiţională la nivelul

colectivităţilor teritoriale
Pentru a-şi îndeplini angajamentele luate în faţa electorilor şi totodată
consumatori de servicii, organele puterii publice trebuie să dispună de două
instrumente de acţiune: o strategie pertinentă, şi resurse necesare transpunerii ei în
practică.
Intre cele două există o relaţie biunivocă; o strategie este pertinentă dacă
există resurse disponibile pentru implementarea ei, iar o activitate de investiţii
benefică, nu se poate realiza decât pe baza unei strategii coerente. Deci, decizia
strategică şi decizia de investiţii au o puternică complementaritate iar convergenţa
lor constă în faptul că ambele angajează viitorul.
Strategia, ca fundament al succesului în competiţia urbană contemporană
are două axe strategice; capital imagine (identitate pe plan intern şi atractivitate pe
plan extern) şi dezvoltare economică care interacţionează şi străbat ca un fir roşu

7
dimensiunile managementului public local. Atingerea ţintelor poziţionate pe aceste
axe presupune o analiză strategică a trei aspecte ale dezvoltării localităţii:
competiţie, competitivitate şi poziţionare3 (atractivitate diferenţială). Numai
cunoscând domeniile de concurenţă şi rivalii, evaluând realist propriile slăbiciuni şi
puncte forte şi delimitând atributele distincte ce vor fi promovate cu prioritate se
poate stabili o politică de investiţii coerentă bazată pe un portofoliu de proiecte cu
ţinte precise subordonate atingerii obiectivelor programului de dezvoltarea a
localităţii.
Analiza strategică, în termeni de competiţie: domenii de competiţie şi rivali
potenţiali este o problemă arzătoare care în cazul colectivităţilor locale trebuie
abordată luând în considerare un nou actor; clientul – elector cu problemele şi
dorinţele sale.
În condiţiile comunităţi europene unite, odată cu dispariţia unor bariere
geografice există două posibilităţi de eroare în analiza competiţiei.
Pericolul de a recurge la generalizări şi a căuta rivalii numai în imediata
apropiere (localităţi vecine) respectiv de a întocmi clasamente pe baza cărora să se
întemeieze liniile strategice pe termen lung. De pildă, pentru Braşov - ca principal
producător de autovehicule, eroarea strategică constă în a considera drept rivale în
branşă doar localităţi învecinate sau alte centre idustriale din ţară, când în realitate
trebuie să se identifice rivali printre oraşele europene cu profil asemănător.
Trebuie să identifice şi să se analizeze avantajele căutate de întreprinzătorii
privaţi care diferă în funcţie de domeniu profesional, de mărime, sau de logistica
sa.

1.3.1 Competiţia

Competiţia trebuie analizată pe categorii de pieţe astfel;

a) Piaţa creşterii interne a intreprinderilor care înseamnă investiţii ce
conduc la creearea de noi locuri de muncă, reducerea costurilor.
b) Piaţa ocaziilor se referă la analiza proceselor de delocalizare a
activităţilor sau intreprinderilor. Este vorba de transferul spaţial de unităţi de
producţie, fie din cauza unui mediu local impropriu afacerilor (delocalizare) sau,
din contră atractiv (implant), fie în căutarea efectului de scară care necesită
schimbarea amplasametului. Preocuparea strategică a colectivităţilor locale este să-
şi conserve portofoliul de intreprinderii existente în site–ul propriu şi să atragă noi
întreprinzători. Piaţa ocaziilor prezintă un grad ridicat de risc speculativ dar miza
este atractivă prin sporirea potenţialului fiscal.
c) Piaţa funcţiilor comerciale urbane se referă la faptul că, există anumite
localităţii sau zone care au un renume consacrat cum ar fi; oraşele turistice şi
balneoclimaterice, sau există localităţi care, în mod tradiţioal, sunt recunoscute ca
gazde de reuniuni, expoziţii, congrese,etc (vezi Herculane, Sinaia, Mamaia).

3
Bouinot J, Bermils B - Projet de ville et projet d`entreprise. Fondation Roi Boudouin, (coordonatori)
L.G.D.I, Paris, 1993, pag. 6.

8
Aceasta situaţie este o oportunitate şi o potenţială sursă de câştig nu numai în plan
financiar dar şi de imagine şi de atractivitate. De aceea există riscul ca, sub
presiunea concurenţei dintre furnizori (tur-operatorii) să apară “rivali substitut”. În
general însă pe această piaţă domeniile sunt clare, rivalii pot fi lesne depistaţi şi se
poate face o analiză de poziţie pertinentă.
d) Piaţa funcţiilor urbane publice a căror repartizare în teritoriu este
apanajul autorităţilor centrale sub formă de echipamente puntuale de interes
naţional, finanţate integral sau parţial de autoritatea naţională. Este vorba de pildă
de; unităţi de învăţământ superior, aşezăminte de artă şi cultură de interes naţional,
etc. Riscul apare în general datorită proximităţii, iar competiţia se desfăşoară pe
planul localizării şi facilităţii reţelelor de legătură; trasee, puncte de conexiune cu
reţeaua naţională.
e) Piaţa rezidenţilor se caraterizeză prin următoarele:
¾ are un randament fiscal mediocru – de pildă, în Franţa un rezident/
locuitor nou reprezintă, în termeni de bază fiscală, de zece ori mai
puţin decât un loc de muncă nou,
¾ este o piaţă lentă – alimentată prin sporul natural al populaţiei locale
sau prin mişcare migratorie (echivalentul pieţei ocaziilor la
intreprinderi),
¾ este reglementată prin proceduri de planificare urbană,
¾ rivalii trebuie căutăţi, în principal printre localităţâle învecinate
f) Piaţa derivată a împrumuturilor - aşa cum am mai subliniat, a fi
competitiv înseamnă şi a dispune de resurse fiscale sau tarifare. De cele mai multe
ori aceste sunt insuficiente şi trebuie să se apeleze la credite, dar aici ne confruntăm
cu lupta
de a obţine codiţii cât mai favorabile de împrumut care, depinde de credibilitatea şi
cotaţia localităţii.
În comunităţile teritoriale moderne a început să opereze noţiunea de
“rating” care, în context exprimă forţa concurenţială şi greutatea semnăturilor
aleşilor localităţii. De pildă oraşe cu rating ridicat în anii `90 erau: Tokyo (Aaa),
Copenhaga, Oslo (Aa1), Goteborg, Stocholm (Aa3)4). Aplicat la departamentele
franceze sunt note foarte mari pentru emisiuni internationale în (Region Ille de
France, Departament de l`Essone - Aaa), dar şi la emisiuni domestice (Deparatment
des Hauts-de-Seine).
Pentru o colectivitate teritorială evaluarea ratingului se face pe baza a patru
direcţii de analiză;
- Baza economică care constituie sursa de potenţial fiscal,
- Situaţia financiară generală şi metodele de gestiune financiară folosite,
- Gradul de îndatorare şi modul cum este gestionat,
- Capacitatea managerială şi profesională a factorilor responsabili
În analiza pieţei creditului se foloseşte şi metoda scorurilor (credit scoring)
pentru a evalua forţa competitivă a unei localităţi.

4)
Ratingul Moody`s cuprinde nouă paliere, de la Aaa la C, fiecare cu trei subdiviziuni pe clase; 1,2,3.

9
 g) Piaţa resurselor umane – spre deosebire de celelalte pieţe este mai puţin
vizibilă, informaţiile despre climatul social intern care condiţionează forţa de
atracţie a unei localităţi se difuzează pe cale orală, din gură în gură.

1.3.2 Competitivitatea

Competitivitatea este analizată cu instrumente specifice analizei activităţii

intreprinderilor. Principalul domeniu al competiţie este domeniul competitivităţii
economice. Aceasta presupune analiza portofoliului local de activităţi (PLA) cu
scopul de a stabili dinamica punctelor forte şi a slăbiciunilor localităţii. Se poate
apela astfel la “matricea de poziţionare” (matricea BCG) elaborată de Boston
Consulting Group în care, intreprinderile din portofoliu sunt poziţionate într-un
tablou cu dublă intrare; pe orizontală în termeni de competitivtate (puternică sau
slabă), măsurată prin dimensiunea segmentului de piaţă deţinut, şi pe verticală în
gradul de maturitate (slabă/crescută), măsurată prin ponderea cifrei sale de afaceri
în totalul cifrei de afaceri în branşa respectivă. Obiectivul global al acestei
poziţioări a tuturor firmelor din site-ul localităţii în acest tablou este de a determina
tăria sau slăbiciune portofoliului implanturilor pe domenii şi sectoare.
RIDICATA

1. Vedeta 2. Dilema
ANALIZA EXTERNA DE

(diva) (copilul cu probleme)

ATRACTIVITATE

3. Vacă cu lapte 4. Punct mort

SLABA

PUTERNICA SLABA
PONDEREA PE PIATA A PRODUSULUI

Fig 1.1 Matricea BCG – de poziţionare a segmentelor strategice

Poziţia de “vedetă” este caracteristică unui produs/serviciu tânăr, cu o rată

de creştere înaltă şi o pondere ridicată pe piată. Impactul acestei stări în politica de
investiţii este major deoarece sunt necesare investiţii semnificative pentru a
menţine o astfel de poziţie pe o piaţă dinamică. Aceasta deoarece un astfel de
produs, deşi aduce venituri importante pentru intreprindere, nu sunt rare cazurile
când acestea sunt inferioare investiţiilor solicitate.

10
 Poziţia “Vaca de lapte” include produse “mature” care aduc venituri
substanţi- ale de pe o piaţă pe care o domină. In general nu solicită investiţii mari
de susţinere şi de aceea pentru intreprindere este important să ştie să folosească
excedentul de fonduri, cu accent spre declanşarea şi dezvoltarea altor
activităţi/afaceri.
Poziţia “Punct mort” este situaţia unui produs cu o slabă rentabilitate pe o
piaţă în declin sau în recesiune. Pentru politica de investiţii o astfel de situaţie pune
problema dezangajării (dezinvestiţie) şi orientarea sumelor obţinute spre alte
sectoare.
Poziţia “Dilemă” este de regulă ocupată de produse tinere, în
creştere,pentru care trebuie să fie susţinute în continuare, inclusiv cu invesatiţii,
pentru a avansa spre cadranele “1 şi 3”, astfel este posibil să cadă în poziţia “4”.
Procedura de lucru înseamnă a poziţiona fiecare segment strategic/
intreprindere din sité-ul industrial al localitătii în una din cele patru sectoare. De
exemplu; o întreprindere are ponderea “x” pe piaţa produsului (după criteriul
activităţii profesionale) şi ponderea “y” în portofoliul local al activităţilor, poziţia
ocupată, conform coordonatelor se consideră forţă sau slăbiciune. O analiză mai
profundă
se realizează pe baza a trei referenţiale: dimensiunea pieţei, poziţia în ciclul de
viaţă şi macrotendinţele.
Competitivitatea globală este fundamentată pe analiza a cinci portofolii de
activităţi:
a) Portofoliul local de activităţi industriale (PLAI) care presupune o
analiză retrospectivă (coeficient de localizare, analiză shift and share – metoda
structural reziduala) analiza dinamicii (matricea de poziţionare, metoda filierelor,
identificarea sensibilităţii sectorului pe piaţa mare) analize calitative
complementare (ataşament teritorial al intreprinderii, vulnerabilităţi specifice
intreprinderilor din sité);
b) Portofoliul local de activităţi de servicii (PLAS) care presupune
evaluarea coeficientului de localizare al activităţilor de servicii, anchete locale
privind cererea şi oferta;
c) Portofoliul local de cercetare – dezvoltare (analiza potenţialului public
sau privat de cercetare – dezvoltare) care presupune analize statistice şi analize
calitative;
d) Portofoliul local de resurse umane (analiza potenţialului de cunoştinţe
ale populaţiei rezidente) care presupune analiza repartiţiei populaţiei pe sectoare de
activitate, recensământul calificărilor, inventarul sistemului de formare
profesională şi/sau universitară, inventarul metodelor intreprinderilor din sité în
materie de recrutare şi formare continuă, bilanţul decalajelor între nevoi şi oferta
locală;
e) Portofoliul local de servicii publice presupune analiza capitalului
peisagistic local; lizibilitate, curăţenie, animare,etc, inventarul serviciilor “rare” ce
dau specificitate, evoluţia mijloacelor de comunicaţie şi comunicare.

11
 1.3.3 Analiza de poziţie

Analiza de poziţie care semnifică atractivitatea diferenţială a localităţii în

raport cu zona limitrofă, prin punerea în valoare a trăsăturilor sale specifice care o
diferenţiază de rivali, din punct de vedere al activităţii comerciale şi noncomerciale
pe care doreşte să le dezvolte. Odată definită atractivitatea se pot formula
“ambiţiile strategice” într-un proiect diferenţiat ce asigură poziţia dorită a oraşului.
Evaluarea diferenţială se dezvoltă pe trei direcţii:
a) Evaluarea capitalului de imagine – notorietate, reputaţie (adevărate
sau false).
b) Evaluarea capitalului peisagistic - calităţile arhitecturale şi istorice ale
edificiilor publice sau private, lizibilitate, animaţia locurilor centrale ca
poli de atracţie, comodităţi de deplasare etc.
c) Evaluarea capitalului economic care exprimă “profitabilitatea”
oraşului ca loc pentru investiţii comerciale, industriale. Pentru aceasta
se pot folosi indicatori de eficienţă economică cunoscuţi cum ar fi:
venitul net actualizat (VNA), rata internă de rentabilitate (RIR), şi alţii.
De pildă, forma adaptată a indicatorului “venit net actualizat” pentru
evaluarea comparativă a eficienţei economce a implanturilor între
două oraşe A şi B, este următoarea:

( )
VNA A = ÷ I0 A − I0 B + ∑
n
(R h
A − R hB )
B h =1 (1 + a ) h

în care:
IoA / I0B - investiţii iniţiale în oraşul “A” sau “B” (se au în vedere cu
precădere cheltuielile privind construcţiile, instalaţiile,
terenul),
RhA / RhB - rezultatul anual, în anul “h”, al exploatării (venituri minus
cheltuieli mai puţin cheltuielile financiare),
a - costul mediu ponderat al capitalurilor reunite pentru a realiza
implanturile (rata de actualizare)
Dacă venitul net actualizat astfel calculat este mai mare ca zero (VNA > 0)
înseamnă că localitatea “A” este preferată localităţii “B”
În urma stabilirii opţiunilor strategice se trece la faza de implementare care
însemnă portofoliu de proiecte bazat pe o politică de investiţii coerentă raportată la
resursele financiare, proprii şi atrase (subvenţii, sponsorizări, credite) ale perioadei,
ceea ce înseamnă un plan de finanţare multianual.
Investiţiile administraţiei publice au în vedere amenajarea teritoriului sub
toate aspectele şi dezvoltarea serviciilor de interes general. Strategia investiţională
trebuie să ţină cont de specificitatea sectorului care se poate exprima prin teza “
spaţiul este obiect al acţiunii şi echipamentele criterii de acţiune”.

12
 Aceasta înseamnă:
1. Referire suis generis la spaţiu a cărui organizare este apanajul numai al
gestiunii publice, nu şi al cele private. Pentru întreprinzătorii privaţi teritoriul
localităţii nu este obiect, ci suport al acţiunilor lor. Edili locali sunt aceia care au
sarcina promovării, formării şi păstrării capitalului peisagistic. Acesta este obiectul
esteticii urbane şi impune un cod de conduită arhitecturale pentru toţi rezidenţii.
2. Promovarea unei echităţi socio-spaţiale care uneori poate să contrazică
criteriile de eficienţă economică. De exemlu; în numele eficienţei economice se
poate merge pe reducerea costurilor, căutându-se economii de scară prin
concentrarea ofertelor spaţiale de servicii publice. Astfel, o mare bibliotecă într-un
loc central este mai puţin costisitoare decât “n” biblioteci mai mici de cartier, însă
procedând astfel se crează discriminare între consumatori.
Iată de ce geografia ofertelor trebuie calată pe geografia nevoilor şi nu pe
cea a cereri solvabile. Poate să pară un paradox; furnizare inegală de servicii
publice, da dar ea trebuie să fie echitabilă. Atunci nu trebuie şi fiscalitatea locală
adaptată acestui paradox? Fiscalitatea este obligatorie şi aceiaşi pentru toţi, fie
bogaţi, fie săraci.
3. O viziune originală asupra procesului de implementare a strategiei.
Traseul de la ideie la practică trebuie să aiba următoarele coordonate:
ƒ valorificarea unui teritoriu;
ƒ promovarea unei echităţi socio – spaţiale;
ƒ satisfacerea unor criterii de eficienţă colectivă.
Aceste obiective dau imaginea originalităţii demersurilor strategice şi
investiţionale ale administraţiei publice. Ultimul pune în evidenţă importanţa
criteriilor sociale, vis a vis de criteriile de eficacitate individuală, bazată pe criteriul
cost/benficii ce operează în sectorul privat.
Municipalitatea/consiliul local este instituţia care amortizează costurile
sociale care, deşi nu se regăsesc în contabilitatea intreprinderilor din sité, ele
contribuie la creşterea productivităţii acestora. De pildă o reţea de transport
modernă reduce pierderile de timp, consumul de nervi – factori ce influienţează
negativ productivitatea salariaţilor. Aceste costuri difuze, necomerciale ca şi
veniturile necomerciale sunt atuuri pentru alegerea amplasamentului în zonă de
către întreprinzători privaţi. Ideia de amenajare a teritoriului se dezvoltă gradual în
gestiunea urbană astfel; proiectul oraşului (plan strategic), proiectul urban –
transformarea ambiţiilor strategice în proiecte de amenajare a spaţiului şi/sau
promovare a echităţii sociale, proiecte de servicii publice (proiect de primărie) care
mobilizează agenţii, funcţionarii publici în materializarea primelor două proiecte.

13
Ν Întrebări test

1. Explicaţi de ce o colectivitate teritorială poate fi tratată ca “o

intreprindere cu o logică proprie”.

2. Care sunt trăsăturile specifice ale serviilor publice?

3. De ce, penetrarea domeniului serviciilor publice de către sectorul

privat este cauză şi efect al negării a două din principiile definitorii ale
serviciului public?

4. Cum percepeţi poziţia agentului economice privat prestator de servicii

publice în relaţia sa cu publicul consumator?

5. Care sunt direcţiile de analiză strategică a competiţiei?

6. Care sunt direcţiile de evaluare diferenţială a atractivitătii diferenţiale?

7. Cum explicaţi că, în strategia investiţională a administraţiei publice

spaţiul trebuie privit ca “obiect al acţiunii” iar echipamentele “criterii
de actiune”?

14
 Investiţiile în teoria
şi practica economică

2.1 Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

În viaţa comunităţilor umane, investiţiile ocupă un loc central, între sfera
productiei de bunuri şi servicii, şi sfera consumului, fiind un factor care
influienţează simultan atât cererea cât şi oferta. Argumentul în favoarea acestei
afirmaţii este dat de procesele de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care le
generează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care se
aplică. Implementarea unui proiect în sfera producţiei de bunuri şi/sau servicii are
ca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de
piaţă, creşterea veniturilor agenţilor economici. Concomitent, va fi influienţat direct
sau prin efectul de antrenare, gradul de ocupare a forţei de munca, iar creşterea
numarului de angajaţi şi/sau a câştigurilor lor salariale conduce, în ultimă instanţă,
la sporirea cererii de bunuri si servicii.
Pe de alta parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei, dar şi a
disponibilităţilor financiare ale agentilor economici care vor putea fi orientate spre
realizarea de noi proiecte de investiţii.
Deci, într-un sistemului economic, activitatea de investiţii joacă un dublu
rol; în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investitionale, care
impelmenteaza diverse proiecte de investitii, işi sporesc oferta de bunuri şi/sau
servicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând venituri suplimentare, iar
în al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentare
în sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime, materiale, utilităţi etc) sau
aval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite).
Implicit va avea loc o crestere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici
antrenaţi. Realizarea de proiecte sau programe de investitii conduce, în principal la
creşterea stocului de capital fix. Ca atare, investiţiile constituie principala pârghie
de realizare a unei restructurarii economice reale, prin creearea de noi structuri mai
performante în acord cu opţiunile strategice ale societăţi.
În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea
fortei de munca, în îmbunataţirea calitaţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau
programe de investiţii antreneaza modificari pe piaţa forţei de muncă, creind o
nevoie suplimentara de forţă de muncă în sectoarele care pregatesc şi

15
implementeaza aceste acţiuni investiţionale (cercetare - proiectare, constructii,
productia de echipamente şi instalaţii de lucru etc), dar mai ales la beneficiarii de
proiect care exploateaza noile capacităţi de producţie. Aceasta are ca efect, imediat
sau într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepartata, atenuarea presiuni
factorilor generatori de şomaj.
Investiţiile destinate lucrărilor publice, serviciilor destinate populaţiei, se
caracterizează printr-o paletă de efecte induse de ordin social, cultural. Orice
proiect de investiţii din domeniul lucrărilor publice este (trebuie să fie) subordonat
unei concepţii genrale, integratoare la nivel de colectivitate teritorială şi ca atare
efectele sale vor avea un caracter difuz la nivelul comunităţii.
Investiţiile pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin crearea de noi locuri
de munca pentru generaţia tânără, dar şi prin mostenirea de capital fix pe care
aceasta o primeşte de la generaţiile anterioare.
Nu în ultimul rând, investiţiile constituie suportul material al promovării
progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate. Proiectele de
investiţii aplicate sunt mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice şi
tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică .
De mare actualitate este şi rolul pe care trebuie să-l joace activitatea de
investiţii în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane referitoare la
protectia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde ,de cele mai
multe ori din ignoranta, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiţii supus analizei
de oportunitate şi eficienţă trebuie sa aibă şi componenta ecologica, iar criteriile
ecologice trebuie sa fie incluse în sistemul de criterii pe baza caruia se va
fundamente decizia de investiţii. Spunem asta pornind de la teza unanim recunocuta
că ”mai ieftin este sa previi decât să combaţi”. În acest context trebuie subliniat
faptul că multe instituţii financiare internaţionale pun condiţii de natură ecologică
pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi susţinute
financiar.
Având în vedere atât tendinţele înregistrate pe plan mondial, cât şi
experienţa practică acumulată de România din 1990 şi până în prezent, specialiştii
în economie au formulat o serie de căi pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi
instituţional în domeniul investiţiilor şi creşterea gradului de atractivitate pentru
investitorii străini.
Astfel de măsuri conduc la simplificării procedurilor de înregistrare a
societăţilor comerciale cu participare străină, la armonizrtea legislaţiei şi practici
investiţionale din România cu cele din Uniunea Europeană. Direcţiile de
perfecţionare a cadrului juridic si instituţional ar trebui să se refere la:
¾ separarea activităţilor ce se circumscriu libertăţii de circulaţie a
capitalului, a investiţiei străine strategice, cu impact asupra economiei
naţionale;
¾ crearea unui plus de flexibilitate de acţiune a organismelor
guvernamentale în negocierile cu investitorii strategici;

16
 ¾ creşterea coerenţei în relaţiile cu marii investitori prin corelarea
demersurilor diferitelor instituţii centrale şi locale în vederea asigurării
unei “singure voci” în relaţiile investiţionale cu investitorii străini;
¾ facilitarea realizării investiţiilor strategice prin asistarea nemijlocită a
marilor investitori în toate fazele (prospectarea pieţei, negociere,
semnare, desfăşurarea activităţii economice).

Atragerea investiţiilor străine ca o activitate coerentă şi deliberată, având o

finalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un loc
distinct îl ocupă acordarea de stimulente financiare, fiscale şi de alta natură
investitorilor.
Cele mai răspândite sunt stimulentele fiscale care includ reduceri de
impozite, scutiri de impozite, taxe de import sau export reduse.
Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includ
acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital, training, dezvoltarea
amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii, credite cu dobândă redusă şi altele.
Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include o
varietate de forme, de la vânzarea la preţuri preferenţiare a terenului, construirea
unei clădiri, cererea unor căi de acces, asigurarea şcolarizării şi acordarea de
asistenta în recrutarea personalului, până la identificarea unor şcoli internaţionale
pentru copiii directorilor sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale,
pentru investitori.
În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor în
luarea de decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi: gradul de dezvoltare al bazei
industriale, evoluţia privatizării, stabilitatea politică, climatul macroeconomic,
mărimea pieţei locale şi costul forţei de muncă.
Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea de
stimulente este importantă în doua momente: la formularea ideii de proiect când se
întocmeşte o listă scurtă de posibile variante pentru investiţie şi la faza deciziei
când se face practic o opţiune între mai multe variante.
Stimulentele care se pot acorda investitorilor străini pot fi deosebit de
diverse, dintre care remarcăm: participarea cu titlu gratuit la capital, până la 50%
din valoarea proiectului, vânzarea terenului la preţ subvenţionat, închirierea de
terenuri sau clădiri cu o perioadă de graţie în care nu se plăteşte chirie, acordarea
de garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor personalului angajat de
investitorul străin, suportarea de către agenţia de dezvoltare a unor cheltuieli legate
de transportul şi instalarea echipamentelor şi utilajelor, repararea şi modernizarea
clădirilor existente pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare, finanţarea trainingului
pentru angajaţii investitorului străin, realizarea pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare
a studiilor de marketing sau a celor legate de protecţia mediului.
În economia unei ţări activitatea de investiţii ocupă un loc central atât în
sfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului, influenţând atât
cererea cât şi oferta. Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi

17
activităţi şi având ca finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile unei
economii sănătoase.

2.2 Conceptul de investiţie, de la teorie

la consecinţe practice
Noţiunea de investiţie (investissement – franceză, investment – engleză;
inversion – spaniolă;investion – germană) este sinonimă, din punct de vedere
lingvistic cu; alocare, plasare,dotare5) şi prin extensie ajungem la eforturi făcute
acum în speranţa unor recompense viitoare. Trebuie să fie clar că prin eforturi nu
se înţeleg numai eforturi financiare. Ne este familiară expresia părintească “ şi am
investit/cheltuit atâta cu tine” spusă la bucurie sau la necaz, vis a vis de copilul său
ajuns la maturitate. Să fim siguri că aceste cuvinte au fost rostite nu numai cu
gândul la banii cheltuiţi, ci şi la toate renuţările, grijile, sentimentele părinteşti din
perioada copilăriei. Deasemenea devine tot mai evidentă ponderea tot mai
importantă a investiţiilor “intelectuale”,destul de dificil de evaluat băneşte, în
proiectele actuale.
Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica
finaciară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor.
De el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de
plasament nu influienţează necesarul de investiţii.
Concept de primă importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe
în practică, investiţia trebuie privită ca un consum de resurse de natură diversă sau
ca o cheltuială dacă avem în vedere exprimarea acestora în unităţi valorice. Din
noianul de definiţii întâlnite în literatura de specialitate cea mai oertientă, în opinia
multor specialişti este cea dată de Pierre Masse6) conform căreia investiţie
înseamnă “schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în
schimbul unei speranţe viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai
bunurile investite”, pe scurt „o cheltuială incertă pentru un viitor incert”.

Punctul lor de convergenţă cu cheltuielile curente de producţie îl constiruie

natura resurselor angajate; materiale, umane,tehnice, valutare, etc. Deosebirea
esenţială între cele două categorii de cheltuieli este dată de trăsăturile specifice ale
investiţiilor şi anume:
durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu,
caracterizat prin etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursul
căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluţie proprie descrisă
în tabloul de flux de numerar,

5)
* * * - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, ed.Academiei RSR, 1984
6)
Pierre Masse – Les choix des investissement. Dunod, Paris,
18
 eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economic
declansator) acceptă schimbarea unor disponibilităti prezente de resurse,
în schimbul unei serii de efecte/încasări viitoare care,în sumă totală
absolută să fie superioare cheltuielilor iniţiale,
riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă
cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil efectele sunt numai
speranţe.

Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pe

domeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi abordată din
mai multe puncte de vedere:
Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă, care reduce investiţia la
noţiunea de imobilizare în sens contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere
investiţia reprezintă ”toate bunurile mobile si imobile,corporale sau necorporale,
achiziţionate sau create în intreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi
formă”. Rigoarea contabilă a impus două condiţii restrictive de încadrare a
cheltuielilor în categoria investiţii: proprietatea şi decalajul între achiziţie şi
consumul bunurilor achiziţionate. Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionarea
sau producerea unui bun sau serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acestea
să intre, din punct de vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iar
consumul lor să se facă pe o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte un
exerciţiu financiar.
Ca atare, cheltuielile privind elementele de activ circulant ce se consumă în
acelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent) precum şi bunurile de folosinţă
îndelungată luate prin leasing (credit bail), asupra cărora intreprinderea nu deţine
drepturi de proprietate nu sunt considerate investiţii
Bunurile în cauza se înregistreaza în contabilitate în clasa 2 de conturi de
imobilizari şi le putem grupa astfel:
¾ Imobilizări legate de exploatare ce pot fi definite ca “bunuri de orice
natura, mobile sau imobile,corporale sau necorporale,dobândite sau create în intre -
prindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă
perioadă de timp ca instrumente de lucru.
¾ Imobilizări în afara exploatării (neproductive) achizitionate sau create
în intreprindere pentru alte scopuri cum ar fi:
™ ameliorarea conditiilor de igiena şi securitate a muncii;
™ obiective cu caracter social; creşe, cantine ,centre de vacanţă pentru
salariaţi, sedii adminstrative etc;
™ achiziţii de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de
artă).
Se observă că această accepţiune asupra investiţiei pune accentul pe durata
de viaţă a bunului care depăseşte durata unui exerciţiu.

19
 Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarece
conform acestei accepţiuni investiţia reprezintă” toate consumurile de resurse care
se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte economice
(venituri,incasari) eşalonate în timp şi care, în sumă totală sunt superioare
cheltuielilor iniţiale de resurse”. Şi în această viziune asupra noţiunii de investiţie
găsim referire la durată dar observam ca accentul cade mai mult pe materialitatea
efortului investiţional precum şi pe eficienţa acţiunii. In aceasta accepţiune se
consideră investiţie:
a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial constituie
ieşiri de trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare,
economii de costuri etc., eşalonate pe o durata mai lunga de timp care,
în sumă totală trebuie să asigure;
¾ refacerea capacităţii de autofinanţare a firmei,
¾ rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia
implementării proiectului,
¾ crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţirea
situaţiei economico - financiare viitoare a firmei.

b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi

echipamente cum ar fi:
¾ cheltuieli pentru publicitatea de marcă;
¾ costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în domeniul
tehnologic organizatoric,al resurselor de munca etc;
¾ costul acţiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;
¾ cheltuielile cu programele de cercetare – dezvoltare.
Aceste cheltuieli sunt trecute de regulă pe costurile de productie (vezi clasa
6 de conturi),nu apar explicit în bilanţ deşi efectul lor scontat asupra trezoreriei
firmei sub forma de intrari se prelungeste pe o perioada mai lunga de timp.

Dimensiunea financiară este cea mai cuprinzatoare deorece consideră

investiţii ”toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi\sau economii pe o
lungă perioada de timp în viitor şi in consecinta şi amortizarea (rambursarea) lor
se face pe mai mulţi ani.”
Accepţiunea financiară înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele
de imobilizari sau cheltuieli definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond
de rulment pentru exploatare (NFRE), generată de creşterea volumului de activitate.
Din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investiţional pentru
realizarea unui proiect este dată de costul obiectivului ce se construieşte plus nevoia
de fond de rulment necesar exploatarii.
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare rezultă prin diferenţa între
”necesitaţile” cerute de buna funcţionare a ciclului de exploatare, date de creşterea
activelor circulante (stocurile de materiale, semifabricate produse finite, creanţe
clienţi, TVA de recuperat) şi resursele provenind din exploatare (creanţe-furnizori,
avansuri şi aconturi clienţi,etc). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt

20
inferioare nevoilor şi ca atare apare o diferenţă, un gol de resurse, care poate
compromite buna desfăşurare a procesului de producţie.El trebuie preliminat şi
acoperit prin capital permanent sub forma de fond de rulment. Din punct de vedere
financiar problema cea mai importantă pentru investitor este de a se asigura
echilibrul între resurse şi nevoi.
De reţinut este şi accepţiunea juridică, cuprinsă în acordurile bilaterale
internaţionale privind promovarea şi garantarea investiţiilor (încheiate de România
cu terţe state) potrivit căreia investiţie înseamnă “activele investite de către
investitorii unei părţi contractante pe teritoriul celeilalte părţi contractante în
conformitate cu legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acest
cadru investiţia cuprinde:
ƒ bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre,
ipoteci, gajuri etc;
ƒ acţiuni,părţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi;
ƒ drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceiaşi valoare economică;
ƒ drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete,
know-how, goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comerţ sau
de serviciu, alte drepturi similare recunoscute reciproc de către părţi;
ƒ concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale.

În concluzie, conceptul de investiţii poate fi abordat din mai multe puncte

de vedere; psihologic, juridic, economic, monetarist
Psihologic, o investiţie reprezintă, renunţarea la bunuri imediate în
schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, întreprinzătorul se află
în dilemă, fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor
câştiguri viitoare mai mari.
Din perspectiva juridică o cheltuială care nu are incidenţă patrimonială
directă nu este considerată investiţie, chiar dacă aceasta sporeşte în timp potenţialul
şi performanţele întreprinderii.
Sensul monetarist consideră investiţii totalitatea cheltuielilor efectuate în
vederea obţinerii de venituri monetare în viitor. Se ajunge la concluzia că toate
cheltuielile ar trebui considerate investiţii, indiferent de destinaţia lor, şi deci se
reduce înţelesul noţiunii de investiţie la cea de cheltuieli.
Concluzionînd, putem spune ca investitie reprezinta“orice cheltuiala de
resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii, pe o perioadă lungă
de timp, în viitor, a unor efecte utile scontate”.
În literatura de specialitate se întâlneşte o diversitate de opinii privind
conceptul de investiţii. Nu vom trece în revistă toate punctele de vedere întâlnite ci
vom prezenta câteva care este posibil să conducă la confuzii conceptuale şi la
implicaţi practice perverse.

21
 Astfel, găsim că “ … este un flux de capital destinat a modifica stocul
existent care constituie, împreună cu factorul muncă mai ales, unul din factorii
principali ai producţiei”7)
Autorii nu fac nici o referire asupra naturii sau structurii “stocului” deci
interpretarea în extenso, se referă la toate elementele de stoc ale activului bilanţier:
produse finite, semifabricate, materii prime, materiale, consumabile, etc. Ori, luând
act de cele două condiţii impuse de rigoarea contabilă credem că este o eroare să
nu facem distincţie între stocurile materiale pentru activitatea profesională curentă
şi cele pentru investiţii. Consecinţa practică a acestei confuzii poate să apară în
situaţii când guvernul unei ţări, din dorinţa de a atrage investiţiile străine, acordă
facilităti fiscale şi vamale la importuri pentru investiţii. In atari situaţii se vor găsi
“inventivi” care vor căuta să eludezea rigorile vamale sau fiscale sub acoperirea
măsurilor de relaxare nominalizate pentru importurile de investiţii.
Într-o altă lucrare de referinţă găsim că investitia este “operaţia care, pentru
intreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe
elemente pe care le utilizează permanent o perioadă relativ lungă, într-o manieră
durabilă, pentru realizarea obiectivului său social8). Iată deci o viziune pragmatică,
tehnicistă asupra conceptului analizat. Ce obiectii se pot însă aduce acestui punc de
vedere.
În primul rând nu numai resursele financiare constituie izvorul investiţiilor,
dacă nu ne reducem strict la viziunea monetaristă. Să ne reamintim că resursele
intelectuale – investiţie nemateriale - deţin o pondere tot mai însemnată în structura
resurselor ce stau la baza realizării proiectelor şi de regulă acestea sunt adeseori
destul de dificil de cuantificat în expresie valorică.
În al doilea rând considerăm investiţia ca activitate/acţiune dacă avem în
vedere că, la niveluri superioare de decizie; mari intreprinderi, holdinguri, etc alta
este viziunea asupra investiţiilor vis a vis de viziunea gestionară la nivel de proiect
sau de unitate de producţie. Dar nu înţelegem dece atunci când se vorbeşte de
structura,investiţia este redusă la nivel de cheltuială. Deci, definim o operaţie care
este formată din cheltuieli.
La nivele superioare de decizie investiţia este un criteriu de fundamentare
decizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu. Volumul investiţii al
unei intreprinderi poate să ofere informaţii şi despre forţa sa economică şi intenţiile
sale strategice. Ca structură de cheltuieli şi ca volum de resurse investiţia este
relavantă însă numai la nivel de proiect.

7)
“Pour les economistes, l`investissement est essentiellement un flux de capital destine a modifier le
stock existant qui constituie, avec le facteur travail notamment, l`un des facteurs principaux de la
fonction de production”. Bancel F, Alban R, Les choix d`investissement:methodes
traditionnelles,flexibilite et analyse strategique. Economica 1995
8)
* * * Dictionaire de management de projet. AFNOR,1996, pag 236, cităm “ Investissement –
opération qui consiste pour l`entreprise à transformer les resources financières en un ou
plusieurs éléments que l`entreprise utilisera en permanence pour concourir de manière
durable à la réalisation de son objet social.
22
 Supraevaluarea locului şi a rolului pe care-l joacă mijloacele fixe în
economia etatistă, centralizată, a condus, prin definitie, la restrângerea conţinutului
şi sferei de aplicaţie a noţiunii de investiţie. Astfel, investiţia era definită ca
”totalitatea cheltuielilor prin care se creiaza, se achiziţioneaza noi fonduri fixe
productive sau neproductice, se perfecţioneaza sau se reconstruiesc fondurile fixe
existente”9).
A trata însa investiţia numai ca pe o simplă cheltuială , în sens financiar al
cuvântului, înseamnă a neglija conţinutul concret material al efortului investiţional
pe care-l face orice agent economic atunci când implementează un proiect de
investiţii. Materializarea în practică are la baza o structura de resurse de o mare
diversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane,
valutare etc). Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special
pentru fundamentarea deciziilor economice ce privesc proiectul de investiţii.
În sfârsit trebuie subliniat că, scopul pentru care se face o investiţie nu este
de a obţine mijloace fixe; utilaje, echipamente, hale, magazii, etc ci de a se obţine
efecte utile de natura economică, socială, ecologică etc.
Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente
de activ, intreprinderea poate să desfăşoare şi activităţi de dezinvestiţie - operaţii de
renunţare la anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta spre
alte destinaţii. Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate sunt
reinvestite atunci suntem în situaţia unei distrugeri creative.
Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei activităţi/produs nerentabil.
Cauzele pot fi diferite: comerciale (risc de client ridicat), financiare (îndatorare
excesivă, trezorerie puternic negativă), criză de maturitate în sector (produsul este
uzat moral), concurenţă puternică, restrângere voluntară sau accidentală de
activitate etc. Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imagine de piaţă a firmei.
Dezinvestiţia apare ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va fi
necesar de măsuri drastice de redresare.
Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în
practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii.
Sumele recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte
proiecte mai rentabile, plata datoriilor, cumpărări de acţiuni, dividende ş.a.

9)
* * * Dicţionar de economie politică. Editura Politică
23
 2.3 Structuri investiţionale
În fundamentarea oportunităţii şi eficienţei proiectelor cât şi în gestiunea
lor se folosesc diferite criterii de structurare a cheltuielilor de investiţii, fiecare
dintre ele răspunzând unei anumite necesităţi de analiză sau de decizie. La nivelul
decizional al unei societăţi comerciale se operează cu următoarele criterii:
1. În raport cu obiectivul strategic deservit:
1. a) Investiţii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate finanţării;
creşterii volumului producţiei, lansării de noi produse pe piaţă,
sau diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare de
activitate
Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă sau
diversificarea activitătii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pe
lângă elementele materiale presupun şi acumularea de cunoştiinţe noi, cucerirea de
noi segmente de piaţă.
Dezvoltarea se poate realiza “intramuros” prin proiecte interne sau
extramuros prin externalizare de activitate. Deasemenea nu puţine sunt cazurile
când se apelează la dezinvestiţie, mai ales când s-a hotărât reconversia spre alte
sectoare de activitate mai profitabile sau spre alte zone geografice cu condiţii /
oportunităţi mai atractive.
Tabelul 2.1
INVESTIŢII INVESTIŢII
DE DE
FUNCŢIONARE REUTILARE
9 Reducerea costurilor ca urmare
9 Creşterea capacităţilor a creşterii productivităţii muncii
de producţie şi/sau randamentului capitalului
Obiective 9 Dezvoltarea de noi produse 9 Reducerea riscurilor
9 Diversificare în alte sectoare prin diversificarea surselor
de activitate de aprovizionare, fiabilizarea
furnizorilor
9 investiţii în capacităţi 9 substituţia capital/muncă
Mijloace
de producţie 9 înlocuirea echipamentelor învechite
de
9 inovare de produs 9 inovare procedee de muncă
acţiune
9 dezinvestiţie şi delocalizare şi flexibilitate
9 investiţii materiale (construcţii,
Tipul maşini, stocuri etc.) 9 investiţii fizice/materiale
de 9 investiţii imateriale 9 investiţii imateriale (sisteme
investiţie 9 investiţii financiare (titluri informatice specifice
de participare)

Previziunea cash flow–ului la investiţiile de creştere este puternic

influienţată de situaţia economică şi concurenţială, independent de durata de viaţă a
proiectului, datele necesare fiind oţinute prin analiză de mediu. Efortul investiţional
este mare în raport cu talia intreprinderii, putând angaja viitorul acesteia pe
perioade îndelungate. De aceia ele sunt rodul unor demersuri strategice ale
managementului superior al intreprinderii.

24
 1.b) Investiţii de raţionalizare sunt destinate în special;reducerii costurilor
şi/sau diminuării riscurilor.
Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri de
modernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii randamentelor
(economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii de personal).
Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi consolidare a
surselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.
Consecinţele aşteptate sunt, fie economii de costuri, fie un cash-flow
diferenţial pozitiv, în raport cu starea iniţială, estimat cu o anumită probabilitate
(aceea a unei rupturi de stoc). In majoritatea cazurilor,cash flow-ul asociat unei
investiţii de raţionalizare poate fi anticipat cu suficientă precizie şi de aceea astfel
de investiţii prezintă riscuri mai reduse. Problema care se poate ivi este faptul că
progresul tehnic poate să conducă la obsolescenţa rapidă a echipamentelor care în
cazul cel mai drastic poate să conducă la dezinvestiţie prematură.
În practică diferenţa dintre dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil de
realizat – crşterea taliei intreprinderii (volumul producţiei) deseori este
acompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau riscurilor.

2. După destinaţia lor economică investiţiile se împart în:

2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau
comerciale care constitiue activul fizic al firmei sub urmatoarele forme:
a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments)
şi elemente de activ circulant (normative de stoc sub forma fondului de
rulment/capital de lucru) şi care se concretizează în bunuri şi echipamente.
b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) prin
cumpărări de proprietăţi;clădiri, terenuri, etc.
Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv, dreptul de a deţine
acţiuni comune şi acţiuni privilegiate. Deţinătorul acestor acţiuni are drept de
control asupra firmei şi drepturi prerogatorii – prioritate de a-şi păstra cota
procentuală în valoarea patrimonială (acţionarul are dreptul de a cumpăra primul
noi acţiuni la oferta publică).

2.2 Investitii financiare care pot fi structurate astfel:

a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de
economii, tiluri de valoare ale tezaurului sau emise de agenţii guvernamentale,
obligaţiuni, warant-uri (opţiuni de cumpărare – CALL pe termen lung).
b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities)
tranzacţionate pe piaţa secundară (contracte de tip “options”, contracte de tip
“futures” încheiate pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare de
valoare).
c) Investiţi în tiluri străine de valoare.
d) Investiţii pe piaţa valutară.
e) Investiţii pe piaţa monetară prin fonduri mutuale.

25
 2.3 Investiţii imateriale concretizate în active necorporale sub formă
de fond de comerţ, brevete, sau cheltuieli (în sens contabil al cuvântului) cu
formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii.
Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se află
într-un progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. In
acelaşi timp, ele se află într-o strânsă relaţie de complementaritate cu investiţiile
materiale, ponderea lor variind însă de la sector la sector şi chiar de la proiect la
proiect. Unele investiţii necorporale sunt destinate achiziţiei de bunuri si/sau
servicii altele, precum cele de cercetare-dezvoltare provin din exploatare şi sunt
evidenţiate în contabilitatea analitică. Trăsăturile lor caracteristice pot fi sintetizate
astfel:
• se adresează unor achiziţii de cunoştiinţe şi/sau active
intelectuale;brevete, activităţi de cercetare-dezvoltare, formarea
personalului etc,
• sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face
forfetar,
• cel mai adesea nu au “cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca
atare nu au incidenţa asupra deciziei de investiţii,
• în procesul de implementare a proiectului anumite elementeimateriale
nu se manifestă (fond de comerţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursul
exploatării,
• datorită trăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţare
externă.

Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii

proiectului. Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:
a. Investiţii în cercetare – dezvoltare – domeniu esenţial în lupta
concurenţială. Inovarea,ca rezultat al proiectelor şi programelor de C+D
asigură competenţa şi prioritate tehnologică permanentă şi durabilă.
Cheltuielile pentru C+D pot fi contabilizate ca cheltuieli sau ca
imobilizări. Pentru a fi considerate imobilizări trebuie să îndeplinească
două condiţii: să poată fi individualizate pe proiect, şi să aibă mari şanse
de reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste imobilizări să
se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani.
b. Investiţii de formare a personalului sunt cheltuieli destinate formării
aptitudinilor şi atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis a vis
de noile tehnologii, noile echipamente, rezultat al procesului de inovare
tehnologică, managerială,etc. In general aceste cheltuieli sunt “apendice
la investiţiile materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidot
la eventualele concedieri masive a personalului ce nu mai corespunde
noilor condiţii de exploatare şi/sau gestiune care, în general sunt
costisitoare în planul imaginii.
c. Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuielile de
publicitate, de promotion (promovare) de construcţie a reţeleleor de

26
 distribuţie, pentru studii de piaţă. In anumite sectoare de activitate cum
ar fi: industria cosmeticelor, produselor agroalimentare aceste cheltuieli
sunt determinante pentru menţinerea pe piaţă. Existenţa unei “mărci
comerciale” este indispensabilă pentru a pătrunde într-o reţea de
distribuţie de mare anvergură (gen supermache Carrefour, Leader
Price,etc)
d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie înglobând de obicei
cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselor
de automatizare-robotizare, a procedeelor de control al calităţii.
3. O viziune structurală logică, de mare actualitate şi care ţine cont de
destinaţia concretă a investiţiilor împarte investiţiile în: investiţii de portofoliu şi
investiţii directe10).
™ Investiţii de portofoliu sunt cheltuieli privind “achiziţia de catre o
persoana fizică sau juridica (investitor) rezidentă sau nerezidentă de
valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) pe pieţele de capital organizate
şi reglementate cu scopul de a obţine câştiguri din dividende sau
dobânzi aferente acestora”. Câştigurile respective sunt rezultatul
activităţii unor terţi implicaţi în administrarea emitentului sau din
diferenţe favorabile de preţ de vânzare. Din cele de mai sus deducem
caracterul speculativ al acestui tip de investiţie. Conform opiniei
specialiştilor deplasarea capitalurilor dintr-o ţară în alta depinde în
principal din diferenţa de dobândă
™ Investiţii directe sunt cheltuieli pe care un întreprinzător le face în
vederea:
• participării la constituirea sau extinderea unei societăţi comercilae,
indiferent de forma sa juridică de constituire,
• dobândirii de acţiuni sau părti sociale, alt fel decât la investiţiile de
portofoliu,
• înfiinţării sau extinderii unor sucursale prin aport în natură sau
aport financiar în moneda naţionala sau devize sau participarea la
creşterea activelor unei firme prin orice mod legal de finanţare.
Juridic ele reprezintă ”proprietatea asupra unor active de către
întreprinzător-finaţator (un rezident străin) cu scopul de a controla folosirea acestor
active” (Graham, Krugman,1989).
La nivelul decizional al proiectului sau al unităţii operative de producţie:
1. După obiectivul urmărit prin relizarea proiectului;
a. investiţii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:
9 investiţii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţi
de producţie,
9 investiţii de menţinere ,care se referă la înlocuirea, reutilarea
capacităţi- lor de producţie existente,

10)
* * * - Ordonanţa Guvernamentală nr. 92 / 30. 12. 1997 privind stimularea investiţiilor directe.
27
 9 investiţii de modernizare care se fac cu scopul creşteri
performanţelor, tehnice, îmbunătăţirii randamentelor la
echipamentele de producţie existente,
9 investiţii de inovare care au ca scop diversificarea activităţii
firmei.
b. investiţii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumite
angajamente luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de
proprii angajaţi, sau cu scopul de a se respecta anumite
reglementări.
c. investiţii strategice care se fac în sfera cercetarii-dezvoltarii, sau
pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter
ofensiv sau defensiv şi trebuie să cunoaştem că această structurare
a investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a
deciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele strategice au,
în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se
manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a
investiţiilor direct productive.
De aceea ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şi
mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.
Această structură ridică şi problema dualităţii obiectivelor - sunt puţine
proiectele de investiţii care sa aibă conturat unui singur obiectiv. De cele mai multe
ori în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel un proiect de
reinnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării performanţelor tehnice,
sau a eficienţei a activităţii de productie,iar un proiect de reutilare conţine,în
majoritatea cazurilor şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:

a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de
ameliorare;
b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile
de expansiune sau de diversificare.

3. După sursele de finanţare:

a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,
b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau străine),
c. investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.

Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între proprietarul proiectului

şi sursa străină de resurse pentru investiţii, putem să grupăm investiţia străină în
doua categorii astfel:
• investiţii străine directe când agentul finanţator străin capătă şi
posibilitatea de a lua decizii şi controla asupra proiectul pe linie
managerială, tehnologică, de marketing etc

28
 • investiţie străină de portofoliu care este în esenţă, un plasament pur
financiar, fără alte implicaţii în viaţa proiectului.
În general, la realizarea unui proiect de investiţii finanţarea se asigură
printr-o combinatie de surse, iar alocaţiile bugetare au ca destinaţie proiecte pentru
obiective de importanţă strategică de interes naţional.

4. După rolul funcţional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:

investiţii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial de
obiectivul care se edifică. Sunt consumurile de resurse investitionale
care se materializează în obiectele de bază ale proiectului; secţii de
producţie, spaţii de depozitare, ateliere,etc care concură nemijlocit la
realizarea scopurilor proiectului ce se implementează,
investiţii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi
funcţional de investiţia directă. Destinaţia lor este de a creea condiţiile
normale de bună funcţionare a obiectivului respectiv, de a asigura
infrastructura si utilităţile necesare (energie, apa, abur,etc),
investiţii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domeni conexe
celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenului
de antrenare propriu investiţiilor, fiind generate de nevoia de a asigura
cu materii prime şi energie exploatarea proiectului initial precum şi
condiţiile de desfacere. Investiţiile conexe sunt fundmentate de regulă
pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul
în care se fac şi de aceea nu afectează în nici un fel eficienţa proiectului
iniţial. Sunt însă cazuri când, fiind “comanda” unui proiect din alt sector
de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. In acest
caz cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază şi
bineânţeles vor afecta eficienţa economică a acestuia.

5. Conform structurii tehnologice a cheltuielilor distingem;

A. Investiţii în fonduri fixe care se pot grupa astfel;
ƒ cheltuieli cu echipamentele care cuprind valoarea lor de
achiziţie, costul de transport la şantier, taxele aferente.
ƒ cheltuieli de montaj-instalare,
ƒ achiziţii şi amenajări teren,
ƒ construcţii cladiri, amenajări,
ƒ alte fonduri fixe.
B. Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor,
de formare de personal de exploatare,licenţe,know-how,cheltuieli de constituire etc.
C. Fond de rulment (capital de lucru).
La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranţă sub
forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. La valoarea nomoinală obţinută prin
însumarea celor trei capitole de cheltuieli, se adaugă eventualele cheltuieli cu
dobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de
finanţare a proiectului dacă ,prin contractul de împrumut s-a prevăzut că acestea se

29
vor suporta din fondurile de investiţii, obţinând astfel valoarea totală a efortului
investional.
În practică, după acelaşi criteriu întâlnim o alta structură mai concentrată;
¾ cheltuieli pentru construcţii-montaj,
¾ cheltuieli pentru utilaje şi echipamente de lucru,
¾ alte cheltuieli.

6. În funcţie de cronologia intrărilor şi ieşirilor de trezorerie distingem

urmatoarele categorii de investiţii:
9 O singură intrare o singură ieşire (point-imput, point-output) respectiv,
investiţia este angajată în totalitate la un moment”mo” iar efectele sale
scontate se vor obţine o singură dată, la un moment viitor.
9 Intrări multiple în etapizat şi o singură ieşire (continous-imput, point-
output ).
9 O singură intrare şi ieşiri multiple continui pe o perioadă mai lungă de
timp (point imput, continous-output).
9 Intrari multiple ,ieşiri multiple (continous-imput, continous-output).
Primele două tipuri sunt specifice investiţiilor nonproductive
Investiţiile în sectorul public din punct de vedere structural se
caracterizează prin câteva trăsături specifice.
Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea:
ƒ Investiţii în proiecte/lucrări publice cu caracter economic; industrie,
transporturi, comerţ, agricultură, turism etc;
ƒ Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări
urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine
publică, sport etc.
Legat de această clasificare se pot face precizări privind modul de finanţare
a exploatării proiectului în cauză. Astfel, proiectele cu caracter
economic/comercial de regulă se “autofinanţează” respectiv prin exploatare se
crează resursele necesare acoperirii cheltuielilor curente şi recuperare a efortului
investiţional. Este cazul uzinelor de apă, echipamentelor energetice, termoficare,
transport,comerţ, unele servicii etc.
Există proiecte din categoria celor necomerciale care nu generază venituri
cum ar fi cele din domeniul apărării, învăţământului, sănătate. Trebuie însă
subliniat faptul că frecvent întâlnim situaţia unor amenajări publice care deşi
generază venituri, acestea nu acoperă nici cheltuielile curente de exploatare, fiind
nevoie de subvenţii de la bugetul local sau central. Este cazul unor instituţii de
cultură;muzee,teatre etc, lista lor fiind de regulă stabilită la nivel central.

După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:

• Cu finanţare de la bugeteul local sau bugetele locale.
• Cu finanţare din fondurile proprii ale intreprindrilor locale (regii,
societăti).

30
 • Finaţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de la
organizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau
juridice rezidente în teritoriu.
• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa
financiară externă (cu sau fără garanţie guvernamentală).
Importanţă cunoaşterii surselor de finaţare are mare importanţă ân faza de
fundamentare a proiectului deoarece fiecare tip de finanţare şi chiar fiecare
finanţator poate să aibă exigenţe specifcie în acordarea fondurilor

2.4 Strategie şi investiţiii: convergenţe şi divergenţe

În contextul actual internaţional se pune un accent deosebit pe orientarea
strategică a investiţiilor, care presupune că, managerii trebuie să cunoască, nu
numai mediul socio-economic actual, ci şi pe cel viitor, să identifice cauzele care
se afla la baza schimbărilor Se vor realiza numai acele proiecte cu şanse de succes
adică, vor genera efecte utile pe întreaga durata lor de viaţă economică, într-un
mediu socio-economic în continuă schimbare şi de multe ori ostil. Această
abordare este de mai mare importantă în domeniul lucrărilor publice, unde fiecare
proiect trebuie să se încadreze pe axele strategice ale dezvoltării economico-sociale
la nivel local şi/sau naţional.
Trebuie subliniat faptul că, fiecare proiect, pe lângă încadrarea în strategia
de ansamblu, trebuie să se realizeze după o strategie de proiect personală care
fundamenteză liniile generale de realizare, exploatare şi mentenanţă a obiectivului
de investiţii.
Strategia de proiect trebuie să se contureze încă din faza de prefezabilitate
şi să se personalizeze în studiul de fezabilitate. Deci, încă din faza preinvestiţională
care devansează decizia de investire, trebuie evaluaţi factorii cheie care pot
influenţa viabilitatea proiectului pe durată de viaţă a acestuia.
O eroare strategică, deseori prezentă în concepţia unor factori responsabili,
este de a confunda politica de investiţii cu strategia de intreprindere. In fapt, cele
două sunt componente, indisolubil complementare, ale modului de gândire modern
şi vizionar.
Analiza strategică – fundament al deciziei strategice, premerge decizia de
investiţii şi între cele două trebuie să existe coerenţă, pentru că şi strategie fără
investiţii este un nonsens.
Pentru a înţelege motivaţia politicii de investiţii, criteriile ce stau la baza
alegerii proiectelor ce vor fi implementate pe un orizont de timp determinat, trebuie
să se cunoască mizele şi ţintele strategice, principiile metodologice ce constituie
baza evaluării căilor şi mijloacelor de de atingere a lor. Deci, înainte de a-şi defini
politica de investiţii intreprinderea trebuie să-şi stabilescă coordonatele starategice
de acţiune, pertinenţa opţiunilor strategice. Pentru aceasta trebuie să găsesacă

31
răspuns la patru pachete de întrebări-cheie:
a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei? În acest cadru
trebuie să se rezolve probleme de genul: cum se poate asambla cât mai coerent
ansamblul de criterii vizat, unele criterii sunt observabile/măsurabile, altele nu,
poate fi judecată opţiunea strategică numai prin prisma criteriilor de performanţă
financiară.
b) Suntem siguri că opţiunea aleasă este într-adevăr “strategia cea mai
bună”respectiv, pertinenţa strategiei este stabilită prin evaluare ante sau post-
factum.
c) Resursele şi mijloacele disponibile asigură punerea în practică a
startegiei ? deci, sunt necesare proceduri de alianţă,fuziune şi care ar fi impactul
lor asupra marjei de control şi decizie, băncile finanţatoare agreează astfel de
acţiuni etc.

ANALIZA MEDIULUI INTREPRINDERII DIAGNOSTIC DE INTREPRINDERE

(Identificarea oportunităţilor şi pericolelor) - Puncte forte/concurenti, slăbiciuni
- Competenţe distinctive

RECENSAMANTUL SI EVALUAREA POSIBILITATILOR DE ACTIUNE

- Avantaje şi dezavantaje; rentabilitate şi riscuri; compatibilităţi şi incompatibilităti

INTEGRAREA VALORILOR CONDUCA

INTEGRAREA VALORILOR DE MEDIU -TORIOLOR INTREPRINDERII
- responsabilitatea socială a intreprinderii -Obiective generoase

FORMULAREA STRATEGIEI
Definirea: Activităţilor, Obiectivelor,Căilor şi mijloacelor

Figura 2.1 Modelul LCAG de stabilire a strategiei de intreprindere11)

d) Care sunt modalităţile de implementare a strategiei alese? - trebuie

preferată dezvoltarea extra sau intramuros, spre ce zone/ţări trebuie să
ne orientăm, cum reacţionează partenerii,concurenţa. Se va aplica
principiul “cel mai bun jucător între ceilalţi concurenţi” deci prin
copiere, sau principiul “un nou jucător” deci o strategie proprie, de
ruptură.
Pentru a-şi stabili linia strategică este necesar ca intreprinderea să-şi
cunoască mai întâi forţa dar şi propriile-i slăbiciuni. Este necesară deci, o analiză
complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.

11)
Bancel F, Richard A – Les choix d`investssement: methodes traditionnelles,flexibilite et analise
strategique. Editura Economica, Paris,1995, pag. 17
32
 În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice factorii de
presiune raporturile cu aceştia. In general o firmă se confruntă cu presiuni generate
de: climatul politic, cadrul normativ şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic,
piaţa şi amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi parteneri şi/sau concurenţi.
Trebuie să se formuleze concluzii pertinente asupra unor pericole de genul:
™ apariţia unor noi concurenţi pe piaţa produselor fabricate;
™ apariţia de produse substitut sau de contrafaceri;
™ apariţia unor noutăţi tehnologice în domeniu;
™ modificări reglementare/legislative
Analiza punctelor forte şi a slăbiciunilor este deasemenea indispensabilă,
conform dictonului “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a se putea stabili poziţia în
faţa concurenţei pe diferite planuri.
În plan financiar se vor analiza; structura capitalului, profitul raportat la
cifra de afaceri, rata de creşteri, fără pierderea autonomiei etc,
În plan comercial - imaginea de marcă, reţeaua de distribuţie, ponderea pe
piata produselor etc,
În plan tehnic – portofoliul de brevete, know how, potenţialul de cercetare,
vIrsta şi eficienţa echipamentelor etc.
Analiza strategică şi diagnosticul intreprinderii constituie baza de
formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei . Portofoliul de
scenarii trebuie să fie echilibrat, coerent conceput pe sectoare/segmente strategice.
În sprijinul realizării acestui deziderat este necesar să se selecţioneze activităţile
profesionale şi să se studieze secvenţial pe baza matricei “BCG – Boston
Consulting Group” cu evidenţierea activităţilor “vedetă”. Matricea “BCG” este un
tablou cu dublă intrare; pe abscisă se înscrie ponderea relativă pe piată, iar pe
ordonată rata de creştere în cadrul sectorului (vezi paragraful …).Trebuie să
subliniem că, analiza pe baza matricei “BCG” este irelevantă pentru acele
produse/sectoare de activitate care au un avantaj confortabil ce derivă din
dominaţia costurilor.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că, o pondere scăzută pe
piaţa a unui produs poate să fie compensată prin atu-uri de competitivitate, de
imagine de marcă (cazul automobilelor “Ferari” sau “BMW”) sau care derivă din
sistemul de alianţe, sau din accentul investiţional pe activitatea de cercetare
dezvoltare.
Fiecare scenariu trebuie să fie urmat de programe explicite de aplicare a
liniilor şi tendinţe strategice. Trecerea de la o stare la alta a matricei de analiză nu
este întotdeauna benefică. Plecând de la ideia că un sistem concurenţial este
caracterizat de doi factori, la începutul anilor `80, “Grupul” a propus o matrice
nouă12) în care; pe abscisă se înscrie importanţa avantajului de competitivitate, iar
pe ordonată posibilitatea de distincţie, pe baza numărului de posibilităţi specializate
de distincţie.

12)
Desreumaux Alain – Strategie. Collection “Precis de Gestion,Dalloz, Paris, 1993

33
 Scenarii
dorite
Vedeta Dilema

Scenarii
catastrofice
Vaca de Punct mort
lapte

Figura 2.2

În general forţa avantajului concurenţial depinde, în primul rând de

măsurile de protecţie impuse (bariere de intrare) pe care firma este în masură să le
menţină pe o piaţă pentru a nu pătrunde intruşi pe piaţă şi numărul de moduri
specifice de atingerea unui avantaj concurenţial este puternic legat de gradul de
diferenţiere.
Din evoluţia concertată a celor doi parametrii rezultă o tipologie originală a
sistemului concurenţial formată din patru cazuri în care evoluează
activitatea/produsul: mediu fragmentat,mediu specializat, mediu tip “fundătură” şi
mediul de tip “volum”, fiecare dintre ele corespunzând unei anumite relaţii între
rentabilitate (RIR) şi ponderea pe piaţă.
Într-un mediu de tip “fragmentat” nici volumul, nici diferenţierea nu
asigură un avantaj concurenţial. Numeroase firme coexistă, într-un mod onorabil,
majoritatea competitorilor au o rentabilitate scăzută, barierele de intrare fiind
extrem de slabe, tehnologia este disponibilă lejer. În măsura în care nu contează
talia în jocul concurenţei,de regulă marile intreprinderi pierd în faţă I.M.M-urilor
mai flexibile,şi ca atare ele vor încerca să schimbe regulile jocului astfel încît să-şi
creeze nişe protejate sau efecte de volum localizate. În mediul fragmentat, un rol
important în jocul concurenţial îl are, imaginea de marcă şi/sau calităţile
managerului. Performanţele concurenţiale sunt contardictorii şi variate, dar nu se
poate degaja un avantaj concurenţial net.
În mediul specializat există oportunităţi de diferenţiere care permit crearea
de nişe strategice, apărabile pe lungi perioade de timp. Reuşita este sigură dacă se
exploatează aceste oportunităţi într-un mod care să facă o demarcaţie durabilă faţă
de concurenţă. Nişele se pot realiza în cazul triadei; produs/client/serviciu, prin
propunerea unor oferte speciale şi crearea de bariere de protecţie a acestora.Riscul
este semnificativ decurgând din evoluţia tehnologică,modificarea gusturilor
clienţilor,etc.
În mediul de tip volum dimensiunea întreprinderii dă un avantaj important
de cost şi se beneficiază de efectul de scară. Experienţa şi manevrele strategice se
analizează în termeni de menţinere sau de cucerire a pieţelor. Este singura situaţie
în care ponderea pe piaţa şi rentabilitatea sunt strâns legate.

34
 Activitătile înscrise în sectorul “impas” nu beneficiază de un avantaj
concurenţial din volum sau din diferenţiere. Barierele de intratre aici sunt ca şi
inexistente, tehnologiile uşor accesibile. Intr-un astfel de context,strategia de
retragere apare ca inevitabilă. Sau se presupune un mare efort de cercetare pentru a
găsi pe o tehnologie mai eficace, susceptibilă de a da un avantaj major ce pot să
schimbe regulile jocului concurenţial.

rir mediul : Fragmentat rir mediul: Specializat

Număr de moduri unice de atingere a avantajului concurenţial

pondere pe piaţă pondere pe piaţă

Mare

- numeroase avantaje comerciale - o diferenţiere reuşită

dar instabile creşte marja de câştig
- absenţa economiilor, - economii de scară dar numai
chiar de economii de scară pe sectorul vizat
- puţine bariere de intrare de - cercetarea de marketing este
noi concurenţi cheia succesului
Sectoare de activitate predilecte:
- artisanat, modă, reparaţii restaurări sisteme informatice, automobile
de lux farmaceutică etc

rir mediul : Fundatură rir mediul: Volum

(impas)
Mic

Pondere pe piaţă pondere pe piată

- economii de scară epuizate - importante economii de scară şi/sau
- tehnologii uşor accesibile efecte de experienţa ridicate
- slabe şanse de diferenţiere - nevoia unei dominări prin costuri
Sectoare de activitate predilecte:
- şantiere navale, siderurgie, electro-menajere, turisme mediii,
- pastă de hârtie mari distribuitori
Slabă Mare
Importanţa avantajului concurenţial

Figura 2.3

Opţiunile strategice, cu impact în plan investiţional, sunt numeroase şi

unele chiar costisitoare, deoarece în mediul concurenţial, există forţe opozabile ce
constituie pericole potenţiale.
În primul rând, clienţii şi furnizorii cu putere şi influienţă pot să- şi impună
condiţiile în cadrul negocierilor, astfel că intreprinderea este în situaţia de a le
suporta condiţiile de vânzare sau cumpărare. Este cazul de pildă al marilor reţele de
magazine gen: Metro, Carrefour etc, care au capacitatea şi puterea financiară de a
cumpăra volume mari de mărfuri şi ca atare solicită şi obţin rabaturi substanţiale.

35
 În al doilea rând, pericolul produseler “substitut” poate să afecteze curba
vânzărilor. Este de pildă cazul produselor siderurgice care sunt puternic concurate
de industria aluminiului sau cea a maselor plastice. Preţurile la oţel sunt în parte
dictate de preţul aluminiului sau al maselor plastice.
În al treilea rând, apariţia de noi concurenţi pe piaţa produselor – situaţie
facilitată de slăbiciunea barierelor de intrare. Aceste bariere depind de factori
structurali iar protecţia se poate realiza prin sistemul de brevete şi mărci
comerciale.
În al patrulea rând rivalitatea/neânţelegerile dintre firmele existente în
sector. Este starea când pe fondul unui excedent de capacităţi de producţie în raport
cu cererea, există o slabă diferenţiere la nivel de produs
Stabilirea scenariului, a liniei strategice capabile să creeze un avantaj
concurenţial pentru intreprindere, este formalizată, pornind de la conjugarea ţintei
strategice cu atuurile concurenţiale ale intreprinderii astfel: Cu alte cuvinte
problema este de a stabili dacă lupta contra rivlilor se va duce prin preţul
produsului sau prin parametri de calitate, de inovare tehnologica, s.a, deci,
alternativa; cost – alţi factori (calitate, service, inovare). Corelând armele
concurenţiale cu dimensiunea pietei se pot defini trei concepţii strategice privind
viitoarea evolutie (vezi tabelul 2.4).

1. Strategia de dominare prin costuri oferă posibilităţi de impunere în faţa

concurenţei datorită unor costuri de producţie scăzute. Cauza o constituie procesele
tehnologice mai performante,un management mai eficient. Ca urmare sunt create
premizele obţinerii unui profit peste media sectorului, care în cazuri de tensiune
poate fi folosit drept instrument de presiune asupra mediului concurenţial,
contracarând pretenţiile furnizorilor sau ale clienţilor.

Un segment 3. Strategie de concentrare

Tintă strategică
(dimensiunea

particular (focalizare)
pieţei)

Este vizat 2. Strategie de 1. Strategie de dominare

tot sectorul diferenţiere globală prin costuri

Caracterul de unicat este Se oferă produse la cele

net şi înţeles de clienţi mai scăzute costuri

Figura 2.4

36
 O astfel de strategie este indicată atunci când intreprinderea are o poziţie
bună în sectorul său de activitate şi pe piaţa produsului, respectiv; o capacitate de
producţie importantă, un nomenclator de prodese în fabricaţie bine articulat,
oportunităţi certe de acces pe piaţa materiilor prime şi materialelor, deţine o
practică şi o experienţa tehnologică recunoscute în domeniu.

2. Strategia de diferenţiere se bazează pe dorinţa de a crea un

produs/serviciu cu caracter de “unicat” în sectorul respectiv, din punct de vedere al
calităţilor sale funcţionale, ale serviciilor ataşate,etc. Aceasta înseamnă o atentă
evaluare a surselor potenţiale de diferenţiere a caracteristicilor specifice,
accentândule pe cele care dau originalitate.
O astfel de startegie va pune firma la adăpost în faţă concurenţei prin
formarea unei clientele fidele care recunoaşte şi preferă produsul/serviciul,
devenind imună la preţ (exemplul clasic este cel al automobilelor Rolls Royce). In
general adoptarea unei astfel de strategii exculde intenţiile de expansiune pe piaţa
produsului, dorinţa fiind de a conserva poziţia deţinută. Dificultatea constă în
faptul că, o astfel de strategie conservă cu greutate avantajele pe termen lung.

3. Strategia de focalizare (concentrare) este direcţionată pe un grup anumit

de clienţi, sau pe un segment de produse pe o piaţă localizată geografic. Se
stabileşte deci o ţintă îngustă spre care vor fi orientate toate energiile şi mijloacele.
Prin concentrate se urmăresc, fie atngerea celor maiscăzute costuri, fie o foarte
bună diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din performanţele atinse
pe segmentul ţintă. De obicei se vizează segmente ce sunt mai puţin sensibile la
modificări. Dar riscul constă tocamai în faptul că o astfel de schimbare transformă
focalizarea în handicap.
O strategie pertinentă este aceea pe care intreprinderea o poate aplica cu
riscuri minore.
Există însă pericolul “linieie mediane” respectiv, angajarea simultană pe
mai multe direcţii strategice în funcţie de concurenţă de particularităţile
segmentului vizat. Astfel, din dorinţa de a fi cât mai bine protejată din toate
punctele de vedere, intreprinderea îşi poate transforma atuurile în handicapuri prin
dispersia mijloacelor şi competenţelelor. În practică se întâlneşte adesea şi sistemul
alianţelor, în multe ţări incriminat prin lege, pentru menţinerea unui status quo pe
piaţă, prin acorduri cu clienţii si nereflectarea în costuri a creşterilor de
productivitate a muncii.
Decizia strategică şi decizia de investiţii se diferenţiază datorită faptului că
orizontul de timp vizat îşi pune amprenta asupra modului de evaluare şi
fundamentare.

37
 În fundamentarea deciziilor de investiţii accentul se pune pe tehnicile
cantitative de modelare şi cuantificare. Clasic de acum în domeniu este analiza pe
baza fluxului de numerar generat de proiect. Insă, cu cât orizontul de timp al
proiectului este mai lung, cazul proiectelor de cercetare dezvoltare a celor de
amenajare teritorială, tehnicile tardiţionale de fundamentare a deciziilor sunt dificil
de aplicat şi nu dau cele mai bune rezultate.
Decizia strategică vizează un orizont de timp mai lung, ceea ce impune o
evaluare globală bazată, în special pe tehnici calitative. De multe ori, mai ales la
nivelul IMM, intuiţia şi experienţă managerului sunt cheia succesului strategiei.
Însă, dacă orizontul strategic este scurt atunci se poate apela în fundamentarea
deciziei şi la tehnicile de alegere a investiţiilor.
Nu sunt rare cazurile ca, odată cu identificarea liniilor strategice să se
studieze şi eficienţă unor proiecte reţinute în contextul acestora, în special când se
pune problema delocalizării activităţilor, pentru a se evalua costurile induse.
Nici o intreprindere nu poate transpune în practică o opţiune strategică fără
a evalua oportunităţile de investiţii în sectorul său de activitate.

38
Ν Întrebări test
1. Definiţi factorii opozabil de presiune în mediul concurenţial.

2. Care este pericolul “liniei mediane” în strategie firmei?

3. Definiţi investiţia şi arătaţi trăsăturile specifice cheltuielilor de

investiţii.

4. Comentaţi abordarea economică a conceptului de investiţie.

5. Ce înţelegeţi prin dezinvestiţie?

6. Care este structura investiţiilor după criteriul destinaţiei economice?

7. Caracerizaţi structura categorială a investiţiilor intelectuale/imateriale.

8. Care este structura cheltuielilor de investiţii după rolul lor funcţional?

9. Caracterizaţi structura investiţiilor publice după domeniu de aplicaţie

şi mod de finanţare.

39
 Proiectul un mod antreprenorial
de gândire şi acţiune

3.1 Consideraţii asupra activităţilor antreprenoriale

Activităţile desfăşurate într-o firmă se pot împărţi în două mari categorii:
operaţionale şi antreprenoriale.
Activităţile tip “operaţii” sunt activităţi profesionale curente, repetitive,
rutiniere, supuse influienţei unor factori interni, controlabili prin responsabili, la
care factorii de decizie sunt interesati mai mult de optimizarea interdependenţei
dintere structura organizaţională internă şi mediul extern astfel încât să obţină
creşterea randamentului de ansamblu al firmei.
Activităţile antreprenoriale tip “proiect” sunt nerepetitive, supuse
influienţei unor variabile exogene, iar factorii responsabili sunt greu de controlat în
totalitate. Problema principală pentru managerul de proiect este de a găsi cele mai
favorabile stări ale triadei: tehnologie/produs/piaţa în cadrul unui cuplaj eficace al
structurilor interne cu mediul extern.
Cele două moduri de acţiune, deşi sunt în contradicţie evidentă din toate
punctele de vedere, în practica intreprinderilor ele pot uneori coabita. Sunt
frecvente şi cazurile de transformare a proiectelor în activităţi operaţionale,
rutiniere de pildă; după lansarea unui produs, sau montajul şi punerea în funcţiune
a unei instalaţii se trece la exploatarea în flux continuu.
Coabitarea celor două tipuri de activităţi în activitatea unei firme, crează
dificultatăţi pentru manager, care pleacă de regulă de la spinoasa problemă a
armonizării repartizării resurselor şi găsiri căilor de conciliere între universul
rutinier al managementului operaţional, bazat pe tehnici clasice de analiză şi
decizie, cu universul ambiguu, vag al gestiunii antreprenoriale, bazat pe capacitatea
de sinteză, intuiţie şi flexibilitate în gândire şi acţiune.
Tabelul 3.1
Activităţi de tip “ proiect” Activităţi de tip “operaţie”
- Activităţi temporare, nerepetitive de tip - Activităţi curente, repetitive, rutiniere
“ on shot” - Decizii reversibile,
- Decizii ireversibile privind resursele şi - Incertitudine şi risc slabe,
mijloacele - Procese stabilizate, controlabile statistic,
- Incertitudine şi risc sporite - Cash flow pozitiv,
- Influienţă puternică a variabilelor - Foramţii de lucru permanente
exogenă
- Cash flow negativ
- Formaţii de lucru temporare

40
 O activitate de tip ”proiect” trebuie să fie bine definită şi delimitată astfel
încât să se poată spune “iată acesta este proiectul”. Este o posibilitate realizabilă,
dacă se ţine cont de ceea ce este specific oricărui proiect:
ƒ un obiectiv specific, precis şi coerent,
ƒ un scop definit – o nevoie / cerere manifestă sau potenţială,
ƒ o durată limitată cu un moment specific de începere şi un
momentspecific de încheiere, pe parcursul căreia sunt mobilizate
resurse, mijloace şi competenţe heterogene,
ƒ se poate evalua pe baza unei metodologii specifice folosind criteriide
costuri şi/sau de rentabilitate
ƒ are o localizare geografică şi temporală netă,
ƒ are o structură administartivă şi gestionară proprie (şeful de proiect
şiechipa sa) parţial sau total autonomă de activitatea generală a
agentului declanşator.
În acest context putem spune că, oricărui proiect îi sunt caracteristice trei
categorii de obiective:
Obiective de performanţă în sensul că orice proiect trebuie realizat cu
respectarea unor specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa,
produsele realizate ulterior trebuie să aibă un nivel tehnic predeterminat exprimat
prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi organoleptice,etc, sau o anumită
capacitate de a răspunde la cerinţele pieţei.
Obiective de timp – termenele de implementare a proiectului constituind
pentru actorii proiectului restricţii “tari” ce trebuie riguros respectate.
Obiective de cost – este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi
eficienţei proiectului pentru agentul declanşator.şi este o reflectare a modului cum
sunt respectate celelalte două categorii de obiective.
Raportul de forţe dintre cele trei categorii de obiective se poate modifica de
la o fază la alta a ciclului de viaţa a proiectului. Astfel, in etapa incipientă de
identificare a ideii de proiect obiectivele tehnice de performanţă sunt mai
importante decât celelalte două obiective, iar costul mai important decât durata.
În fazele de preinvestiţionale; formularea, evaluarea şi decizia, se poate aprecia că,
cele trei categorii de obiective au aceiaşi importanţă, proiectul trebuie astfel
conceput încât să satisfacă cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere. In
faza de implementare, durata este cea care primează, urmată de calitătile tehnice de
execuţie, în limita bugetelor de costuri. Evaluările punctuale ale avansului
execuţiei, arată de regulă abateri care solicită costuri suplimentare, şi calea cea mai
simplă de corecţie înseamnă reevaluarea bugetelor iniţiale de costuri.
Literatura de specialitate abundă în încercări de a se da cea mai pertinentă
definiţie conceptului de proiect. În litertura engleză este sesizabilă intenţia de a
pune accentul pe acţiune, mijloace şi metode de atingere a scopurilor, pe când
specialiştii francezi insită pe aspectul intenţional de alegere şi definire a
obiectivului urmărit.
Apreciem că, cea mai pertinentă definiţie generică a proiectului este dată
de “Association Francaise du Management de Projet” conform căreia; proiectul

41
este un demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a unei
realităţi viitoare”13).
Se pretează la o organizare de tip “proiect două categorii de activităţi:
Activităţi cu un pronunţat caracter nerepetitiv demarate pentru obiective
strict determinate, care mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse şi
energii specifice, ceea ce presupune o pregătire, o coordonare şi o urmărire
specifică. În acest cadru se inscriu proiectele din activitatea de cercetare ştiinţifică
– dezvoltare tehnologică, gama foarte diversă de proiecte de investiţii, proiectele
specifice de marketing etc. Tot în această categorie putem include şi acele activităţi
tip “proiect” desfăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă
declanşate de unele organisme internaţionale (FAO, UNICEF, Banca Mondială,
etc), sau naţionale cum ar fi organizaţiile nonguvernamentale.
Proiecte declanşate în cadrul activităţii profesionale a intreprinderilor - cele
mai reprezentative exemple sunt activităţile unităţilor cu producţie de serie unitară:
construcţia de nave, de căi rutiere, poduri, viaducte,etc. Caracteristica activităti de
producţie acestor firme constă în mobilizarea tuturor resurselor, pe o perioada mai
lungă de timp, pentru realizarea unui proiect de producţie specific. Este o problemă
de management şi mai complexă, dacă pe acelaşi interval de timp, coexistă mai
multe proiecte aflate în stadii diferite de execuţie.
O categorie aparte o formeaza firmele create pe proiecte specifice (de ex.
firma “Eurotunel” care a realizat tunelul pe sub Marea Mânecii, intreprinderea
“Canal” pentru canalul Dunăre - Marea Neagră etc) şi care, se ocupă numai cu
administrarea proiectului respectiv.

O viziune intersantă asupra câmpului de aplicaţie al proiectelor este dată de

sociologul francez J.P. Boutinet14)care abordează problema în contextul unei duble
opoziţii:
¾ opoziţia între polul individual de intenţii (identitate) şi polul colectiv
(participare),
¾ opoziţia între polul tehnic al inovării şi polul existenţial al căutării de
sens.

13)
AFITEP – AFNOR – Vocabulaire de gestion de projets. Ediţia a 2 a, ed. AFNOR, Paris, 1992,
pag 218 (cf. norme AFNOR, NF X 50 – 105)
14)
Boutinet J.P. – Psychologie des conduites a projet. Collection “Que sais-je ?,nr.2770, 1993,
pag 126.
42
 Din această perspectivă rezultă “ Roza vânturilor proiectelor” imaginată de
specialistul francez (fig.3.1) Adâncind analiza el propune o scară a proiectelor, pe
axa opoziţiei; individual – colectiv, ierarhizate pe cinci nivele, de la cele mai
individualiste la cele de mare sapiraţie colectivă, astfel:

Proiecte tehnice

Proiecte Proiecte
centrate pe centrate pe
Creativitate Inovare
Individuala Tehnică

Proiecte Proiecte
individuale Proiecte de Proiecte orien- colective
Motivaţie şi tate spre
intenţionalitate Participare şi
(căutare de sens) schimbare
sens) socială

Proiecte existenţiale

Figura 3.1 Roza vânturilor proiectelor

1. Proiecte individuale care au obiective personalizate, existenţiale sau

circumstanţiale, cu privire la individ. Ele sunt centrate de obicei în jurul căutărilor
de sens şi legate de aspiraţiile vârstei: pentru tineri – proiecte de orientare
profesională, de integrare socială, pentru adulţi – proiecte legate de profesie, pentru
vârsta a treia – proiecte legate de pensionare. Ele se numesc “individuale” deoarece
se referă la individ dar, în realizarea lor sunt angrenaţi mai mulţi actori.
2. Proiecte de intenţii sunt orientate spre scopuri de natură tehnică pentru a
le materializa sub un sistem de constrângeri de cost, de termen, de specificaţii
tehnice.
Astfel de proiecte sunt cele de cercetare, de construcţii, de arhitectură, de realizare
de maşini echipamente.
3. Proiecte de acţiune au în vedere realizarea mijloacelor necesare pentru
conducerea proceselor de acţiune sau interacţiune cum ar fi: proiecte de amenajare,
de sănătate, educaţionale etc. Se mai numesc şi “interminabile” deoarece au cicluri
lungi de viată, dar în mod obligatoriu ele respectă aceleaşi caracteristici de durată
enunţate mai sus.
4. Proiecte organizaţionale de intreprindere / instituţie prin care se caută a
se combina strategia cu cultura şi spiritul intreprinderii.

43
 5. Proiecte de societate sunt reglementate prin valori de referinţă: proiecte
urbane, proiecte educaţionale, politice etc.
Proiectele organizaţionale şi cele de societate sunt de mare amploare
colectivă, şi de obicei nu presupun inovare tehnică. De altfel un proiect nu
presupune neapărat o inovaţie tehnică, el putând fi construit pe principiul
“reaşezării obiectului pe etajeră” adică, folosirea unei tehnici vechi într-o altă
manieră. Sau nu presupune inovaţie tehnică ci are în vedere inovare managerială,
comercială, organizaţională, financiară care presupun tehnici specifice de evaluare
şi analiză. În general proiectul are un anumit grad de inovare care nu este absolută
deoarece până la finalizarea sa se pot schimba şi oamenii şi tehnicile şi
reglementările.

3.2 Proiecte de investiţii; concepte şi structuri

Activitatea de investiţii trebuie să se înscrie pe coordonatele unei strategii
de dezvoltare economico-socială, care sunt concretizate prin programe sau proiecte.
Programele au o identificare mai imprecisă, cu o arie de cuprindere mai largă şi, de
cele mai multe ori, pentru implementare lor este nevoie să fie detaliate în unul sau
mai multe proiecte. În acest context proiectul de investiţii poate fi definit ca ”un
ansamblu optimal de actiuni de investitii bazate pe o planificare sectoriala,
globala şi coerenta, pe baza careia,o combinatie definita de resurse umane,
materiale etc provoaca o dezvoltare economica,sociala determinata”
Din definiţie reţinem că, un proiect pentru a fi aplicat, necesită un
ansamblu de mijloace, diferite ca natura care, pentru a fi puse în operă trebuie să se
intreprindă acţiuni bine coordonate. Altfel spus, orice activitate trebuie să se
desfăşoare într-o ordine prestabilită, nici prea devreme deoarece aceasta poate
însemna risipă de resurse, nici prea târziu deoarece poate compromite însăşi scopul
pentru care se realizează proiectul. În sfârşit, proiectul trebuie să aibă un scop bine
definit şi cuantificat care, chiar dacă nu se identifică cu scopul programului din
care deriva proiectul, trebuie să contribuie la realizarea acestuia.
Proiectul de investitii este motivaţia concretă a unor cheltuieli prezente în
speranţa unor avantaje viitoare. Trăsăturile sale specifice care-l deosebesc, nu
numai de activităţile curente, dar şi de alte tipuri de proiecte sunt: amploare,
finalitate şi structură.
Finalitatea este strâns legată de obictivul investiţiei: crearea şi punerea în
exploatare a unui echipament/serviciu, cucerirea unei pieţe, schimbarea unei
tehnologii. După finalitate proiectele de investiţii pot fi clasificate astfel:
1. Proiecte pentru crearea de produse /servicii noi a căror originalitate
constă în faptul că se caută eficienţă, rentabilitate într-un produs sau serviciu care
nu există. Este o aventură când se face trecerea de la ideie la produs în care rata
mortalităţii (pierderilor) este ridicată. Bineînţeles că există avantaje care stimulează
întreprinzătorii să rişte, piaţa constituind de regulă un punct nevralgic care impune
adaptare capacităţilor, a tehnologiilor de fabricaţie. Găsirea celor mai bune

44
răspunsuri la cerinţele piaţei presupune o multitudine de ipoteze de armonizare a
trinomului; tehnologie/produs/piaţă.
2. Proiecte de creştere a productivităţii a căror finalitate dă răspuns
căutărilor de oportunitate la schimbarea echipamentelor şi tehnologiilor. Sunt
proiecte relativ uşoare; produsele sunt cunoscute, piaţa de asemenea.
Dificultăţile pot să apară din greşeli de evaluare, în special al costurilor
induse de noile echipamante; costurile formării personalului, ale organizării
proceselor, suprasolicitării administrative etc. Toate investiţiile de înlocuire se
bazează pe acest tip de proiect.
3. Proiecte de creştere a capacităţii de producţie/desfacere presupun
acţiuni de redimensionare a pieţei şi a echipa mentelor de producţie care, în final
conduc la modificarea taliei intreprinderii. Principalul fundament îl constiruie
studiile de marketing care arată o cerere insolvabilă cronică. La stabilirea
dimensiunii proiectului se corelează studiul cererii cu studii de capacitate optimă
de producţie.
În cazul acestor proiecte incertitudinea derivă din particularităţile
segmentului de piaţă vizat şi din costurilor induse de schimbările tehnologice.
4. Proiecte de investiţii sociale (colective) aici însă termenul de “social”
capătă două accepţiuni:
4. a) Se referă la problemele salariaţilor firmei şi în acest caz proiectul are
ca finalitate modificarea condiţiilor de muncă şi de securitate în intreprindere.
Aceste probleme sunt cuprinse ca o componentă a unui proiecte mai amplu din
tipurile prezentate mai sus. Uneori însă este nevoie de proiecte specifice pentru
rezolvarea unor probleme sociale – ecologice presante cum ar fi de pildă,
condiţionarea aerului în secţiile de producţie, automatizarea iluminatului artificial
în funcţie de anumite caracteristici ale ale proceselor de muncă.
4. b) Se referă la rezolvarea unor probleme de interes general al unor
colectivităţi teritoriale cum ar fi proiecte de amenajare teritorială, de infrastructură,
şi toate proiectele administraţiei publice care se substituie iniţiativei private.
Studiul de fezabilitate care stă la baza deciziei de acceptare sau respingere al
proiecteului se vor face în principal prin prisma intereselor comunităţii locale. Deci
evaluarea economică, studiul de impact, dictează decizia. Durata de viaţă a acestor
proiecte este mare (30 – 50ani) şi punctul nevralgic al acestor proiecte îl constituie
costurile şi rentabilitatea care se judecă pe astfel de perioade mari (pentru
Eurotunel calculul RIR-ului s-a făcut pentru o perioadă de 60 de ani).
4. c) Alături de aceste două aceepţiuni putem întâlni şi o categorie
intermediară şi anume “proiectele servicii publice” - realizate de colectivităţile
locale dar care au trăsături de proiect de intreprindere. Astfel de proiecte nu caută
neapărat rentabilitate şi profitabilitate, dar reclamă autonomie gestionară. In trecut
aceste proeicte erau tratate cu superficialitate,decizia de realizare a lor depinzând
aproape în exclusivitate de posibilităţile de finaţare ale primăriilor. Astăzi şi
sectorul serviciilor publice este tot mai mult influienţat de condiţiile mediului
concurenţial care impun regândirea principiilor de gestiune. Autonomia gestionară
a colectivităţilor teritoriale, accesul lor la piaţa financiară elimină în mare măsură

45
constrângerile financiare. Ca atare linia strategică se sprijină pe ideia că cetăţeanul
este un client exigent care plăteşte pentru a primi servicii de calitate.
5. Proiecte de dezvoltare au legătură cu toate tipurile prezentate mai
înainte, dar se detaşează prin scopul declarat – dezvoltarea intreprinderii.
Amploarea, inovarea sunt subordonate acestui scop specific şi de aici derivă câteva
particularităţi:
9 costurile adaptării tehnologice în cazul proiectelor de transfer
tehnologic între ţări cu niveluri de pregătire tehnologică diferită.
9 riscul de respingere a mediului care este prezent, mai ales ân cazul unor
implanturi în zone ostile, de exemplu zonele rurale,
9 lentoarea demarajului – adesea, plecând de la imputurile clasice,
atingerea parame - trilor de succes este amânată, şansele de reuşită fiind
mai slabe la aceste proiecte.
După sectorul de activitate avem trei categorii de proiecte: - proiecte de
întreprindere comecială, proiecte de gestiune a serviciilor publice, proiecte de
exploatarea resurselor naturale.
1. Proiectele comerciale, la nivelul societăţilor comerciale înţelegând nu
numai dezvoltarea modernizarea capacităţilor existente, ci şi construirea de noi
unităţi de producţie. Aceste proiecte sunt rezultatul unui proces adesea lung şi
dificil care poate fi rezumat la patru etape.
Prima etapă constă în definirea unei strategii aceasta fiind apanajul
conducerii generale a firmei.
A doua etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategia
definită. De regulă este de competenţa departamentelor comercial sau de dezvoltare
dar care trebuie să colaboreze cu serviciul tehnic.
A treia etapă se referă la aprecierea fezabilităţii proiectului care presupune:
analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc. În general studiul de
fezabilitate este o realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanţi
externi. Este posibil ca rezultatele şi concluziile sale să difere de cele ale analizelor
făcute de băncile finantatoare. Chiar şi criteriile de acceptabilitate ale bancherilor
(eligibitatea) pot să fie diferite de cele ale agentului declanşator. De aceeia trebuie
să se facă o analiza critică a proiectului în ideia că ar putea fi finanţat din surse
externe. La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-şi aducă aportul pe
domeniul să de activitate: direcţia tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evalua
rezultatele exploatării, costurile de investiţii şi de exploatare, direcţia financiară va
evalua eficienţa proiectului, implicaţiile fiscale, direcţia juridică va studia
implicaţiile legislative şi fiscale.
Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului fiind
apanajul celui mai înalt nivel al managementului firmei
În diferitele faze ale ciclului de viată ale proiectului industrial intervin o
serie de factori (intervenanţii, actorii) care intră relaţii de conlucrare pe linia
implementării şi exploatării proiectului.
Actorul principal, agentul declanşator al unui proiect este, de cele mai
multe ori, o societate comercială existentă. Însă, pentru proiecte de anvergură se

46
impune nevoia de a se creea o entitate specifică al cărui singur activ este acel
proiect iar fondurile alocate se adresează numai finanţării acestuia.

Acţionari
Acţionari
Contract de acţionariat
Acţionariat

Societate “Proiect”
Shell Company,Societé Projet

Contract de construcţie Convenţie de credit

(loan agreement)

Antreprenor Finanţator (sindicat bancar)

(lenders)
Contract de subantrepriză

Subantreprenori

Figura 3.2

O astfel de structură în teoria şi practica internaţională poartă denumirea

de: Societe Projet sau Societé ad hoc (fr) sau Special Purpose Vehicle “SPV”,
Special Purpose Company “SPC” Shell Company (engl). Centrul decizional este
îndeobşte o entitate juridică creată pe baza unui contract de acţionariat încheiat
între diverşi acţionari; persoane fizice sau juridice. Este posibil ca nu toţii acţionarii
dintr-o societate să participe la proietului respectiv, din motive financiare,
comerciale sau reglementare, deşi pot să deţină părţi la societatea “ad hoc” nou
înfiinţată.
Alături de promotori şi societatea ad hoc, execuţia proiectului implică
existenţă unui antreprenor - constructor sau a unui grup de constructori legaţi de
administratorul proiectului printr-un contract de construcţii. Acesta poate să
subcontracteze părţi din proiect cu subantreprenori de specialitate care preiau
anumite obligaţii specificate de execuţie, inclusiv riscurile aferenete.
Un alt actor principal este finanţatorul, cel care asigură finanţarea
proiectului. Pentru proiecte de anvergură finanţarea se poate face printr-un sindicat
bancar (Eurotunelul a necesitat un credit de 85 mild.franci francezi, la o valoare
totală a proiectului de 100 mild. franci francezi, asigurat de un sindicat format din
cca. 220 bănci din diverse ţări.). Relaţiile sale cu administratorul de proiect sunt
legiferate printr-o Convenţie de Credit ce cuprinde toate dreptruile şi obligaţiile
părţilor. În etapa de exploatare structura actorilor se schimbă semnificativ.
Agentul declanşator, o firmă existentă sau Societatea de proiect poate să exploateze

47
ea însuşi noua instalaţie, caz în care va trebui să angajeze personalul necesar.Dar
exploatarea se poate realiza şi printr-un intermediar, o societate de exploatare
existentă şi recunoscută, pe baza unui contract de exploatare.sau de o filială a
promotorului.
Alegerea modului de exploatare depinde de complexitatea tehnică şi de
amplasamentul proiectului. De pildă, dacă promotorul are o filială în ţara în care sa
implementat proiectul aceasta va fi a priori aleasă pe post de societate de
exploatare.
Funcţionarea proiectului presupune aprovizionarea cu materii prime
materiale, utilităţi, de la furnizori şi livrarea de produse către clienţi.

Acţionari
(Shareholders)
Shareholders’ agreement Contract de acţionariat Pacte d’actionnaires

CLIENTI
FURNIZORI (Purchasers)
Suppliers (Acheteurs)
Furnisseurs
Actionariat
Societate”PROIECT”
Societé Projet
Contract de furnizare Contract de cumpărare
Shell Company
Contrat de fourniture Contrat d’achat
Supply contract Purchase contract

Contract de exploatare şi de întreţinere Convenţie de credit

Operation & maintenance agreement loan agreement
OPERATOR FINANTATOR
(Exploitant) (lenderes)
Figura 3. 3

Vor fi încheiate deci, în aval contracte de furnizare cu furnizori în amonte

de vânzare cu clienţii. În majoritatea cazurilor finanţatorul este implicat în
continuare în viaţa proiectului asigurând finanţarea exploatării printr-un contract la
termen.
2. Proiecte de gestiune a serviciilor publice – au în vedere asumarea de
către societăţii de drept privat a gestiunii unui serviciu public. Este un proces
decizional diferit decât precedentul deoarece intervine un nou actor entitatea
publică” care este iniţiatoarea ofertei (appel d’offres, tender offer) sau, mai general
al unei consultări. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să
fie descompus în trei faze.
Prima fază constă în lasarea ofertei/consultaţiei de către entitatea publică
care poate să fie: Statul,un oraş, un grup de localităţi,etc. Prin caietul de sarcini
trebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de răspuns, ce trebuie

48
respectate de fiecare candidat, alte exigenţe specifice de formă sau de fond, cum ar
fi; tipul de montaj juridic avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă de
concesiune sau convenţii de construcţie şi exploatare distincte. Pentru anumite
servicii publice nu sunt acceptabile anumite moduri de remunerare, ceea ce
presupune un anumit aranjament financiar. De pildă,o uzină de apă potabilă sau o
centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu şi o uzină de
tratare a deşeurilor menajere căci redevenţa pentru tratare este “versee par l’usager
a la collectivite et non directement a l’explotant”. Delegarea unui astfel de serviciu
public în Franţa de tratare a deşeurilor menajere face obiectul unui montaj care se
numeşte “bail emphyteotique administratif avec convention d’exploitation non
detachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se spune un aranjament BOT (Buil-
Operate-Transfert/Construieşte, exploatează şi transferă) sau BOOT (Build-Own -
Operate- Transfert/Construieşte, posedă, operează şi transferă). Obiectivul entităţii
publice este de a atrage intreprinderi de renume. Pentru a nu avea prea multe oferte
de studiu, poate să facă o preselecţia a candidaţilor cărora li se va îmâna caietele
de sarcini şi care pot deci să liciteze(bid)
A doua fază în care candidaţii îşi elaborează/pregătesc propriile oferte.
Acestea vor fi în funcţie de exigenţele si gradul de precizie cerut prin caietul de
sarcini. In genral ele trebuie să cuprinda un borderou de preturi si un model de
contratct care stabileste exigenţele şi relaţiile dintre ofertant şi entitatea publică. Nu
trebuie să fie neglijate şi eventualele exigenţe ale viitorilor finanţatori atât în ceea
ce priveşte conţinutul contractului de concesiune cât şi al rentabilităţii economice.
Devine inevitabil ca să prezinte structura de finanţare pe care se bazează candidatul
la concesiune.
Ultima fază constă în desemnarea câştigătorului ofertei care se face de
către entitatea publică care a lansat oferta.
Principalele domenii în care se pot realiza astfel de proiecte sunt
transportul în comun, uzine de apă potabilă sau de epurare, de tratare a deşeurilor
menajere, reţele şi centrale termice etc.

Concurs de oferte Elaborare de oferte Selecţia /nominalizarea

Proiectul de concesiune de serviciu public (BOT Project) presupune deci

prezenţa unui actor nou şi important “concedent”. Prin definitie este o entitate
publică care, în funcţie de domeniu, poate fi: guvernul (pentru construcţia unei
autostrăzi cu plată), consilul local al unei localităţi.

49
 ACTIONARI ENTITATE PUBLICA
(Shareholders) (Public Autority)

Pact d’actionnaires Contract de concesiune

Concession agreement
Acţionariat Contrat de concesion

SOCIETATE CONCESIONARA
(Societé concessionaire)
(Concessionary)

Contract de construcţie Convenţie de credit

CONSTRUCTOR FINANTATOR
(lenderes)
Subcontratct

Subantreprenor

Figura 3.4

Aceasta caută sa delege executarea unui serviciu public unui concesionar o

firmă privată sau mixtă.Relaţia dintre cei doi, în urma concursului de oferte se
legiferează printr-un contract de concesiune care cuprinde ansamblul de
obligaţiunii ce revin părtilor atăt de natură cantitativa cât şi calitativă. De exemplu:
pentru o instalaţie de tratare a deşeurilor menajere contratctul trebuie să prevadă
cantitatea minimă de deşeuri pe care colectivitatea locală se angajează să pună la
dispoziţie (pentru ca exploatarea sa fie rentabilă), normele ecologice ce trebuie
respectate(de emisie de gaze, calitatea şi conţinutul resturilor solide), modul şi
preţul de livrare a deşeurilor etc. Normele în domeniu executării serviciilor publice
trebuie să fie severe şi responsabilitatea concedantului nu dispare odată cu
încheierea acestui contract. De aceea derularea contractului înseamnă executarea
serviciului cade în sarcina concesionarului dar concedantul îşi arogă dreptul de
control de bună execuţie a serviului pe toată durata de serviciu. Deci concedantul
nu este şi nu trebuie să devină un simplu figurant. Din contra semnatura sa poate să
aibă mare influienţă asupra repartizării riscurilor şi a structurii aranjamentului
financiar propus de finaţator.

50
 3. Proiectae legate de exploatarea bogăţiilor naturale reprezintă o
îmbinare a particularităţilor celor două tipuri prezentate mai sus, deoarece deşi nu
implică nici o responsabilitate de serviciu public totuşi relaţia
concedant/concesionar este cel mai adesea prezentă. Ele se referă la dezvoltarea şi
exploatarea de către o societate privată a unor bogăţii naturale (petrol, gaze,
minerale utile) ale unui stat.
În cadrul acestor proiecte avem o combinare a unei faze de tip indutrial în
timpul căreia firm aprivată îşi asumă riscul de succes în căutările sale şi în caz de
succes urmează faza in care entitatea publică acordă societăţii industriale dreptul de
exploatare a rezultatelor cercetărilor făcute în schimbul unei redevenţe.
Exemplul cel mai concludent este cel de explorare a unui câmp petrolier
sau de gaz. Într-adevăr, mijloacele financiare şi tehnice necesare explorării
subsolului unei zone descurajează cel mai adesea statul să faca el însuşi
investigaţii. În consecinţă, marile grupuri petroliere, pe baza unor studii profunde
de geologie şi istorie a zonei, sunt dispuse să facă aceste explorări pe riscul lor.
Statul le acordă sau se angajează să le acorde concesiunea în cazul în care
explorările sunt fructuoase. Costul de explorare este suportat în întregime de firma
exploratoare, contractul de concesiune prevăzând un partaj la producţie (sistemul
royalties de exemplu) între concedant şi concesionar. Exploatarea se poate realiza
şi de entitatea publică ân colaborare cu un profesionist în domenuiu la care se poate
implica şi sectorul bancar.
Unui program de dezvoltare bine articulat, poate fi detaliat într-un
portofoliu de proiect, care pot să se afle,sau nu, în relaţii de intercondiţionare.Din
acest punct de vedere relaţiile dintre proiecte pot fi; de compatibilitate sau de
incompatibilitate tehnic-constructivă şi funcţională.

1. Proiecte incompatibile sunt acele proiecte care, din punct de vedere

tehnic-constructiv se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.
Exemplul cel mai concludent, în acest sens, sunt variantele unui proiect de
investiţii care se deosebesc între ele din punct de vedere al soluţiilor tehnologice
adoptate, al soluţiilor constructive sau de amplasament,etc dar care, în final,
servesc aceluiasi scop pentru care s-a realizat proiectul. Adoptarea uneia dintre
variante exclude în mod automat posibilitatea realizarii concomitente a celorlalte
variante în cadrul proiectului respectiv.

2. Proiecte compatibile, (independente), sunt acele proiecte care, din punct

de vedere tehnic-constructiv, se pot realiza simultan, fără ca să fie afectate
performanţele unuia sau altuia. Singura problema care se pune in acest caz este de
ordin financiar, dacă agentul economic declanşator are capacitatea financiară
necesară pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar şi în cazul
proiectelor compatibile sunt frecvente cazurile când între ele există o anumită
interdependenţă în sensul că, acceptarea sau respingerea unui proiect poate
influienţa decizia referitoare la un alt proiect. Proiectele aflate in această situaţie se

51
numesc proiecte contingentate. Dupa natura relaţiilor de contingentare dintre ele
deosebim urmatoarele situaţii:
2. a. Proiecte complementare la care, din considerente de natură tehnică,
comerciala etc, decizia privind un proiect influienţează automat decizia de adoptare
sau de respingere cu privire la un alt proiect.De pildă, realizarea Combinatului
siderurgic de la Galaţi a condus în mod obiectiv la decizia realizării unui proiect de
amenajare a unui port unde să poată fi operate nave mineraliere maritime, sau mai
recent, succesul campaniei de lansare pe piaţa românească a produselor Coca-Cola
au condus la ideia implementării unor proiecte de producţie ale acestei firme în
România.
Exemplele prezentate deşi sunt simple ele conduc la eforturi financiare
suplimentare. De aceea este recomandabil ca atunci când apar astfel de situaţii să se
procedeze la o grupare a tuturor problemelor (proiecte parţiale), pentru putea fi
studiate, ca un proiect complex, de mare anvergură şi care va creea premisele ca
să fie implementat în mod etapizat în funcţie de disponibilul de resurse ale
investitorului.

2. b. Proiecte contingentate în funcţie de criterii de eficienţă când, eficienţa

unui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. In
acest cadru putem vorbi de contingentare pozitivă sau negativă în funcţie de modul
cum se manifestă adoptarea sau repingerea unui proiect la nivelul eficienţei altui
proiect.
Un proiect este întodeauna rodul iniţiativei unui agent economic
declansator. Acesta poate aparţine sectorului public sau sectorului privat, organe
ale administratiei publice locale sau centrale, sau chiar unele organisme
internaţionale.
Indiferent de agentul declanşator, trebuie subliniat că, mai ales în ţările în
curs de dezvoltare, organele puterii publice joacă un rol major în implementarea
proiectelor de investitii. Deasemenea, proiectele ce care cuprind transfer de
tehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca suport financiar o combinaţie de surse
locale si străine. In astfel de situatii, proiectul trebuie să fie structurat pe două părţi
distincte;
ƒ partea străină, care de obicei are ca obiect transferul de tehnologie şi este
finanţată în devize, de regulă din surse străine;
ƒ partea locală, care se va finanţa în monedă locală, din surse proprii ale
agentului economic declansator, sau din credite interne rambursabile tot în
moneda locală având ca obiect realizarea lucrarilor de construcţii, de geniu
civil, echipamente curente etc.

52
 3.3 Proiecte specifice colectivităţilor teritoriale
După cum am arătat anterior, activitatea aleşilor colectivilitătilor teritoriale
are o delimitare spaţială strictă; zona sau localitatea pe care o reprezintă şi sunt
mandataţi să o administreze. Eliminând activităţile curente specifice funcţiilor
administrative, preocuparea lor strategică se înscrie pe coordonatele amenajării
teritoriului în vederea sporirii valenţelor sale economice, sociale, peisagistice,etc.
În comunităţile urbane moderne viziunea urbanistică tradiţională, bazată pe
principiile zonării a fost treptat, treptat abandonată, deoarece s-a constatat că a
condus la pierderea identităţii şi spiritului multor localităţi.
Până prin anii `60, problemele privind amenajarea teritoriului se rezuma la
stabilirea destinaţiei generale a terenului pe baza unei previziuni mecanice astfel;
¾ pe baza previziunilor demografice, privind tendinţele de creştere a
populaţiei; sporul natural, imigraţie, emigraţie, se previzionau necesităţile
de locuinţe, locuri de muncă, paturi de spital, număr de clase/şcoli, etc,
¾ se calculau deficitele/execedentele prin compararea necesităţilor
previzionate cu situaţia existentă la zi,
¾ se transformau deficitele în necesar de suprafeţe iar alegerea amenajărilor
se reducea la clădiri, locuri de muncă.
Viziunea modernă se bazează pe spiritul de competiţie dintre între
localităţi, în acord cu exigenţele cetăţenilor electori. Proiectele administraţiei
publice locale devin spirit şi tradiţie transformate în cifre şi structuri cartografice.
Nevoia de promovare a imaginii localităţii are cel puţin patru temeiuri (tabelul 3.2).
Economice – atragerea întreprinzătorilor pentru implanturi de societăţi
comerciale, prin crearea unui climat propice competiţiei,

Tabelul 3.2
IMPLANTURI REZIDENT OFERTA OFERTA
de unităţi A de servicii de locuri de
economice publice munca
OBIECTIV - Portofoliu de - Patrimoniul - Instituţional - - Climat social
Promovat activităti urban promăria intern
comerciale
REZULTAT -Competitivi - Identiate - Calitate - Productivitate
miza tate - Mândrie - Echitate - Motivare
aşteptată economică
TINTE - Intreprideri - Gospodării - Rezidenţi - Angajaţi vechi
principale aurohtone şi individuale - Nerezidenţi - Noi angajaţi
străine

53
 Rezidenţiale - stimularea înfiinţării de gospodării individuale prin crearea
unui cadru rezidenţial civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu scopul de a
induce locuitorilor sentimente de ataşament teritorial şi imboldul pentru o viaţă
colectivă dinamică.
Ofertelor de servicii publice care vor avea ca efect polarizarea asupra
regiunilor, localităţilor limitrofe.
Atragerea de forţă de muncă calificată cu un grad ridicat de instruire prin
creearea de noi locuri de muncă în cadrul funţiilor publice teritoriale.
Activităţile cuprinse sub titlul generic de “amenajare a teritoriului” sunt
activităţi de tip proiect – antreprenoriale, cu ţinte bine conturate în timp şi spaţiu
care necesită energii şi mijloace de acţiune specifice. Aceste activităţi le putem
structura astfel:
a) Macroproiecte – au arie de aplicare naţională şi ca exemplu putem da;
schimbarea cursului monedei naţionale, introducerea impozitului pe
venitul global, modificarea accizelor şi/sau taxelor vamale, ş,a,\
b) Microproiecte – au arie de aplicare strict localizată la nivel de
amplasament al obiectivului vizat; unităţi de producţie, de prestări
servicii, elemente de infrastructură (poduri, şosele, străzi), instituirea
unor impozite locale, ş.a,
c) Mezoproiecte – desfăşurate la nivel de colectivitate teritorială; comună,
oraş, aglomerare urbană fiind specifică procesului de dezvoltare
economico-socială în profil teritorial local. Sunt proiecte intermediare
în raport cu primele două enunţate mai înainte ca mărime, câmp de
aplicaţie, obiective, mijloace de implementare. Deasemenea ele prezintă
şi unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluării şi anume:
9 Obiectivele au grad ridicat de generalitate ceea ce crează dificultăţi
în evaluarea lor.
9 De multe ori răspund unor nevoi subânţelese – scopul lor răspunzând
indirect unei cerinţe a cetăţenilor. De pildă, siatematizarea unei
intersecţii este impusă de gradul ridicat de risc în circulaţia rutieră
şi/sau pietonală şi răspunde nevoii cetăţenilor de a fi protejaţi.
9 Un grad ridicat de pionierat – fiind proiecte cu caracter de unicat.
Chiar dacă se analizează două proiecte cu acelaşi obiectiv, dar pe
amplasamente/localităţi diferite, ele se vor diferenţia prin condiţiile
topometrice, hidrometrice, de mediu sau a tradiţiilor şi ambiţiilor
locale ce pot să difere semnificativ.
9 Dihotomomia între; obiective – pe termen lung şi sancţiunile
imediate deoarece sancţiunile au un caracter politic şi depind de
ciclul alegerilor,
9 Obiectivele proiectului au motivaţie colectivă iar decizia este
individuală. Efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect sunt
de două feluri; imediate ca impact social (crearea de locuri de
muncă), de perspectivă ca impact socio-economic şi ecologic.

54
 9 În cadrul mezoproiectului localitatea / zona trebuie privită ca:
instituţie, teritoriu socio- economic, patrimoniu construit şi
patrimoniu peisagistic.

Trecerea de la ideia de proiect, la proiect ca aplicaţie în administraţia

publică, parcurge următorul flux (fig 3.5), în care identificăm câteva componente
esenţiale.
Proiectul oraşului (projet de ville) sau “planul strategic al oraşului – Schiţa
Directoare de Amenajare Urbană (SDAU)” sau în terminologia românească
“Planul de urbanism general” (PUG), constituie expresia unei “ambiţii locale” de
natură socio-economică care este motivată prin spirit şi tradiţia locului. Este geneza
turturor proiectelor din zonă, economice sau noneconomice şi trasează atributele
specifice care individualizează localitatea faţa de rivalele sale.

PLANUL STRATEGIC PROIETCUL URBAN

( ambiţie socio – economică) (principii de amenajare)

PROIECTUL AGLOMERARII
(proiect comunal: o nouă viziune asupra SDAU)

EVALUAREA
AUDIT PROIECTUL PRIMARIEI ASTEPTARILOR
CULTURAL (proiect de intreprindere) CETATENILOR

PROIECTE DE CARTIER PROIECTE DE

(proiect urban complex) SERVICII

PLAN DE FORMARE

PROGRAM PLURIANUAL DE INVESTITII SI FINANTARE

Figura 3.5 Structura arborescentă a proiectelor de amenajare urbană

55
 Proiectul urban (projet urbain) este transpunerea în practică a planului
strategic al oraşului căruia, în conformitate cu ambiţiile enunţate i se conferă o
siluietă, o formă urbană care trebuie să fie în acelaşi timp estetică şi funcţională.
Între planul strategic şi proiectul urban este o legătură biunivocă; primul dă
coordonatele strategice pe baza cărora se elaborează proiectul urban, iar acesta este
expresia concretă în profil teritorial al planuluistrategic. In mod tradiţional ele sunt
două lucrări distincte dar, prin “Proiectul Lyon” s-a lansat o nouă manieră de
elaborare integrată “La nouvelle generation de SDAU”. Se elaborează o singură
lucrare cu două componente distincte şi consecutive; argumentarea ambiţiei socio-
economice şi expunerea de principii de amenajare. În acest mod, analiza opţiunilor
strategice este puternic argumentată prin expresii cartografice (schiţe, machete).
Direcţiile de dezvoltare locală sunt prezentate într-o viziune concentrică; local,
metropolitan, regional cu identificare polilor de atracţie.
Pentru ca această unică să fie şi un veritabil plan urban trebuie să conţină
referiri explicite cu privire la păstrarea identităţii localităţii conjugând patrimoniul
material şi imaterial şi expunând măsuri de combinare a spaţiilor construite u
spaţiile deschise; pieţe, parcuri, intersecţii.
Planul strategic acoperă practic întreg teritoriul localităţii ţinând loc şi de
proiect urban dacă referirile la destinaţia terenului exprimă intenţii de formă şi
peisaj urban. Dar el poate fi completat cu planuri de detaliu pe ţinte precise; planul
circulaţiei urbane, programe zonale de locuinţe, etc.
Proiectul aglomerării urbane a apărut ca o nevoie de a da o mai mare
concreteţe celor de mai înainte, în marile aglomerări urbane. Dacă localităţile mai
mici pot fi tratate ca “monocomune” marile aglomerări sunt “comună formată din
comune” cu zonări specifice; cartiere, sectoare, comune suburbane.
Proiectul primăriei (projet mairie) este forma detaliată de aplicare a
proiectelor anterioare. Actorul principal al proiectului este instituţia primăriei,
alături de care participă, cu competenţe şi responsabilităţi diferite, şi alţi actori;
servicii specializate ale administraţiei publice prestatoare de servicii şi de
informaţii, personalităţi locale reprezentative în teritoriu agenţi economici privaţi,
etc. În vederea implementării proiectului se stabileşte un Consiliu director (la
maîtrise d`ouvrage) format din exponenţii forţelor reprezentative în teritoriu;
consiliul local,patronat, sindicate, personalităţi ale vieţii culturale, universitare,
artistice, ş.a. Acesta va conlucra cu Administratorul proiectului (la maître d`œuvre
– şeful de proiect) susţinut de echipa sa de proiect.
Prin grupe de studiu, administratorul realizează analize diagnostic pe teme
nominalizate, identifică şi evaluează punctele forte şi punctele slabe ale
proiectului,iar prin instituţia consultanţilor se fac aprofundări de diagnostic. In
paralel şi pe baza acestor materiale se întocmeşte o sinteză în cadrul unui consiliu
ştiinţific, unde se eidenţiază liniile strategice ale proiectului. Sinteza este supusă
aprobării Consiliului director care, dacă va constata că au fost omise sau slab
conturate unele opţiuni centrale care derivă din planul stategic al oraşului, va
interveni pentru a fi cupinse în spiritul proiectului.

56
 Structura de proiecte prezentată succint constituie un sistem coerent ce
urmăreşte ţinte / mize precise de interes public. În etapa de elaborare proeictul este
supus dezbaterii publice. Este prezentat cetăţenilor pentru a testa audienţa de care
se bucură şi de a se beneficia de aportul constructiv al acestora. Locuitorii pot veni
cu un spectru foarte larg de iniţiative personale, de la probleme de spaţii verzi până
la promovarea de acţiuni economice.
Concretizarea demersurilor strategice urbane în obiective concrete; lucrări
edilitare, spaţii comerciale sau de agrement, unităţi lucrative este o intreprindere
dificilă.
Geneza tuturor obstacoleleor este faptul că trebuie să se stabilească şi să se
materializeze o ambiţie socio-economică într-un mediu antagonic, plurivalent.
Oraşul este nu numai un conglomerat uman, ci şi unul de interese; sociale,
economice, politice care nu trebuie să fie ignorate de factorii locali de decizie.
Din punct de vedere socio- economic la nivel de colectivitate teritorială
există doi mari poli de interes; întreprinzătorii vor agreea acele linii strategice care
vor contribui la crearea mediului propice afacerilor într-un context operaţional de
competitivitate şi eficienţă şi locuitorii care sunt mai mult interesaţi de acele
măsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii, promovează spiritul de
solidaritate socială, securitatea individului şi a proprietăţii. În marea majoritate a
cazurilor opiniile celor două tabere sunt divergente şi uneori dificilde conciliat.
Din punct de vedere politic, obstacolele apar datorită compoziţiei politice
eterogene a consiliilor locale, instabilităţii vieţii politice ce conduce la frecvente
schimbări ale polilor de decizie. Riscul major este determinat de conflictul de
atemporaliate între obiective şi sancţiuni. Soluţia de aplanare este compromisul
care să ducă la asocierea participativă a tuturor forţelor politice, economice în
cadrul instanţei decizionale – consiliul director al proiectului, vis a vis de o ideie
unanim acceptată.
Tot ca un obstacol în realizarea proiectelor este şi faptul că mandatul
aleşilor este limitat la ciclul electoral (patru ani), interval în care sunt presaţi de
probleme curente în regim de urgenţă. In această situaţiedemersul cu caracter
strategic poate să fie blocat din lipsă de timp sau de reţinerea de a angaja un viitor
îndelungat, uneori de 20 – 30 ani cât este ciclul de viaţă al unui proiect de
amenajare.
În concluzie, demersul antreprenorial este modul adecvat de acţiune la
nivelul colectivităţilor locale, prin care se rezolvă sarcinile ce intră în competenţa
aleşilor locali. Pentru a avea mai multe şanse de succes ei terbuie să ţină cont de
următoarele aspecte.
Consiliul local/municipalitatea trebuie să aibă o corectă şi completă viziune
asupra mijloacelor şi posibilităţilor de acţiune ce le stau la dispoziţie. Pentru
aceasta trebuie să posede un inventar al avuţiei patrimoniale, a specifictăţii
tradiţiilor şi culturii locale.
În al doilea rând trebuie să se schimbe mentalitatea cu privire la raporturile
cu cetăţenii. Aceştia trebuie trataţi ca persoane responsabile care caută sau oferă
soluţii la una sau alta din problemele personale sau ale comunităţii. Este un client

57
al serviciilor publice care tot mai greu acceptă mediocritatea şi noncalitatea. In
acest context etica în serviciile publice devine factor de succes în lupta de
concurenţă tot mai prezentă şi în acest domeniu.
Şi nu în ultimul rând, este timpul demitizării poziţiei funcţionarului public,
a agenţilor publici prestatori de servicii în raport cu cetăţenii. Mai buna servire a
acestora trebuie să devină deviza şi în acest sector iar demersul trebuie să fie
participativ până la nivel de simplu executant la locul său de muncă.

3.4 Opţiuni strategice de implementare a proiectelor

Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizaţională
internă, de puterea economică şi de relaţiile sale cu mediul. In acest context
distingem trei posibilităţi:
1. În regie proprie (faire a seul – a face singur). Este modul agreat în cazul
unei opţiuni strategice concurenţiale de integrare, bazată pe efectul de
talie,specifică perioadelor de expansiune economică.
Pe plan mondial politica “big is better”,politica anilor ’60 – ’70, pornea de
la premiza că, mărimea intreprinderii este cheia reuşitei. In acea perioadă procesul
de integrare a căpătat amploare deosebită sub cele trei forme ale sale; integrare
geografică, integrare pe verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) şi
integrare pe orizontală (prin diversificarea portofoliului de activităţi în domenii mai
mult sau mai puţin înrudite). De ex: Firma Matra acoperă şi azi domenii dintre cele
mai diverse ca: aeronautică, electronică industrială, armament, automobile,
comunicaţii etc.
Creşterea complexităţii proceselor solicită cunoştinţe (savoir faire/know
how) şi experienţă specifice care, împreună cu creşterea vitezei de reacţie a
rezultatelor cercetării ştiinţifice au făcut ca filosofia “big is better” să se perimeze,
azi este înlocuită din ce în ce mai mult de filosofia “leger et reactiv”. Azi, dar şi în
ulrimele decenii ale secolului trecut se constată că, menţinerea stării de excelenţa
devine tot mai scumpă, chiar şi numai pentru activitatea profesională de bază.
Menţinerea standardului în mai multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar şi
pentru marile interprinderi. Economiile de scară, efect al integrării, sunt anulate de
capacitatea de reacţie tot mai scăzută a marilor conglomerate.
Filosofia actuală “leger et reactiv“ se traduce în practică prin procedee de
externalizare (delocalizare) care în esenţa înseamnă “a executa cu sau prin
parteneri”. Sunt două moduri de aplicare a externalizării.
2. Sistem mixt de execuţie a proiectelor (faire avec – a face cu) este o
formă de parteneriat sau de cooperare specifică strategiilor de aliantă. Teoria curbei
de experienţă15) demonstrează că, adevărata performanţă se poate atinge doar în
activitatea profesională de bază, unde se poate acumula experienţă astfel încât să

15)
Boston Consulting Group – Perspective sur la strategie de l`entreprise. Homes et Techniques,
1970.
58
conducă la sporirea volumului de producţie. Este cunoscut faptul că după perioade
de expansiune se ajunge la stări de criză când intreprinderile îşi restrâng activitatea
la profesia de bază şi este în situaţia de a-şi dezvolta legăturile cu parteneri de
afaceri. Logica spune că unei strategii de expansiune îi va urma deci o strategie de
alianţă caracterizate prin coabitarea între cooperare şi concurenţă între parteneri.
3. În antrepriză (faire faire /impartition - a face cu un partener) se bazează
pe relaţia clasică client – furnizor. Corespunde unei concepţii strategice tip
“plasă”când firma intră într-un sistem de relaţii de parteneriat reglementate prin
contracte de concesiune, madat, francisă.

3.4.1 Forme specifice de externalizare în serviciile publice

Aşa cum am mai arătat, delegarea de gestiune în serviciile publice
corespunde din punct de vedere organizatoric, traducerii în practică a opţiunilor
strategice: a face cu partenerul (faire avec) sau a face în antrepriză – la partener
(faire faire).
A executa de către partener (faire faire) se concretizează îndomeniul
serviciilor publice sub formă de concesiune şi de arendă, dar este posibil să
întâlnim şi forme derivate ca: adminstrare (gerancé), mandatare regie autonomă
locală (régie intéressée), sau prin practica subcontractanţilor.
1. Concesiunea este modul cel mai folosit pentru gestiunea serviciilor
Publice. Se caracterizează prin faptul că, o persoană publică (concedantul)
încredinţează unei alte persoane liber alese (concesionar) execuţia unui
proiect/serviciu pe o durată limitată. Relaţia dintre cei doi are trei elemente
carcateristice:
STABILIREA DOMENIILOR
DE ACTIVITATE STRATEGICA

ANALIZA DIAGNOSTIC PE DEFINIREA ŞI IERARHIZAREA

SEGMENTE OBIECTIVELOR ALESILOR

EVIDENTIEREA ECARTURILOR STRATEGICE

- Unde suntem ?
- Unde dorim să ajungem ?

ALEGEREA
MODULUI DE
GESTIUNE

Figura 3.6 Schema logică de alegere a strategiei de externalizare

59
 a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenţei pe care o
încasează de la utilizatorul/consumatorul serviciului pubilc prestat. Nu se admint
abateri de la acest principiu.
b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis ca
concedantul (entitatea publică) să suporte din bugetul local pierderile din
exploatare. În acelaşi ţimp concedantul nu are voie să intervină în fixarea taxelor pe
servicii sub limita minimă de echilibru a balanţei exploatării.
Uneori concedantul poate apela la garanţii de împrumut sau la subvenţii din partea
colectivităţii locale.
c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitatea
teritorială. În context concesionarul, în realizarea obiectului contractului, este
obligat să respecte trei principii:
• Principiul continuităţii în sensul că funcţionarea serviciului trebuie să
fie asigurată fără întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz de
forţă majoră sau la intervenţia entităţii publice concesionarul poate fi
pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu.
• Principiul adaptabilităţii presupune că serviciul prestat trebuie să fie în
permanenţă adaptat la cerinţele consumatorilor
• Principiul egalităţii înseamnă acces liber neîngrădit al tuturor
locuitorilor la serviciul prestat.
2. Arenda diferă de concesiune prin modul de recuperare şi de tratare a
sarcinilor de investiţii. Remunerarea se face sub formă de redevenţă pe care
fermierul o varsă colectivităţii în contul cedării dreptului de folosire a unei
instalaţii şi se deduce dintariful pe care acesta îl percepe de la utilizatori. In schimb,
colectivitatea preia sarcinile de investiţii, mai ales cele iniţiale, pe care fermierul nu
are sursele financiare de realizare.
3. Regie autonomă este o formă de gestiune delegată în care colectivitatea
însarcinează o entitate privată să facă să funcţioneze un serviciu public, sub
responsabilitatea financiară a entităţii publice (de ex: regiile de apă, de gaze,
electricitate).
Intreprinderea desemnată administrează serviciul,execută lucrăèile curente
şi asigură interfaţa cu utilizatorii.
4. Administrare însemnă asigurarea funcţionării unui serviciu contra unei
sume forfetare ce nu depinde de rezultat, şi ca atare gerantu nici nu este consultat la
fixarea tarifelor.
5. Mandat este o relaţie în care entitatea publică (mandantul) dă
prerogative mandatarului să facă ceva pentru şi în numele lui.
A executa cu partenerul (strategie mixtă de tip “faire avec”) are forme
specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei doi parteneri –
entitatea publică şi întreprinzătorul privat, acţionează împreună. Astfel de relaţii de
parteneriat sunt: societăţile/intreprinderile comerciale locale, societăţi mixte locale,
asociaţii.

60
 1. Societate comercială locală este o formulă de asociere prin care
colectivitatea locală înţelege să participe la un proiect de prestări de servicii publice
îpreună cu o entitate privată fără ca să mai intervinăşi alţi actori. Această relaţie
presupune un parteneriat strâns în care specialiştii celor două părţi colaborează la
îndeplinirea obiectivelor declarate. Este un mod de a accede la informaţia tehnică şi
de management a agentului privat de către entitatea publică.
Dar, întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de
transfer de cunoştiinţe, el va fi exculs din asociere. Iar ca o măsură de precauţie va
fi interesat pentru un contract pe o perioada foarte lungă. Deasemenea, un partener
specializat va practica discontinuitatea tehnologică (informaţie fragmentată) ca
măsură de securitate. În acest fel el îşi va menţine în permanenţă un avans
tehnologic prin activităţi de cercetare – dezvoltare. Unii specialişti au stabilit chiar
un anumit cod de conduită bazat pe opt reguli16) în astfel de strategii de alianţă:

Planificare şi iar planificare;

Acordă încredere în funcţie de interesul tău;
Anticipează stările conflictuale;
Defineşte clar liderii;
Flexibilitate;
Acomodare cu diferenţele culturale;
Orchestrarea transferurilor de tehnologie;
Lecţii de forţă în faţa partenerilor.

2. Societate economică mixtă locală sunt societăţi anonime la care

colectivităţile locale deţin pachetul majoritar de acţiuni şi al căror scop social
corespunde competenţelor acestora respectiv, realizarea de activităţi de interes
general.
Deci, Consiliul local trebuie să deţină mai mult de 50% din capitalul
subscris, numărul de administratori care o reprezintă în Consiliul de Administraţie
să fie majoritari şi aceştia sa fie în proporţie majoritară aleşi dintre aleşii locali care
reprezintă comunitatea teritorială.
Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes general şi trebuie să se
înscrie în cadrul competenţelor colective locale. El poate acoperi mai multe
domenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă
aceasta nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competenţa. In
general sunt două mari domenii în care se pot înfiinţa socităţi mixte: construcţii şi
amenajări, deşi şi în aceste domenii se pot face concesiuni sau contracte de mandat.
3. Asociaţie - delegare neformalizată – este o asociere fără forme
contractuale şi o delegare asociativă. Este modul specific de cooperare între
regiuni, judeţe. La nivel de localitate asocierea este adecvată pentru activităţi
sportive, culturale şi sociale. Asocierea este purtătoare de mari riscuri de natură
politică, finaciare şi chiar penale.

16)
McCollins Timoty, Doorlay L Thomas – Les alliances strategiques. InterEdition
61
 3.5 Folosirea graficelor reţea în planificarea
şi urmărirea realizării proiectelor
Execuţia oricărui proiect de investiţii se afla sub presiunea a doi factori;
timpul şi costul. Pentru administratori, dar şi pentru ceilalţi actori participanţi la
proiect, respectarea duratelor de execuţie şi a consumurilor de resurse; umane,
materiale, financiare, tehnice,etc sunt preocupări permanente pe parcursul
execuţiei. Dar pentru aceasta ei au nevoie de instrumente şi tehnici adecvate, atât
pentru corecta dimensionare a parametrilor de timp şi de resurse cât şi pentru
urmărirea şi controlul lor ulterior pe şantier.
Modelarea procesului de execuţie se bazează pe o trăsătură specifică a
proiectelor şi anume că; execuţia lor este o structura complexa de activităţi aflate
într-o intercondiţionare tehnologic-constructivă specifică. Activităţile/sarcinile ce
concură la realizarea proiectului se caracterizează prin:
• sunt identificabile cu un anumit rol în derularea proeictului -
neexecutarea unei activităţi poate avea ca efect perturbarea execuţiei, a
termenului de finalizare sau poate compromite obiective de calitate sau
de cost;
• sunt strict delimitate în timp, având un început şi un sfârşit clare;
• sunt consumatoare de resurse; materiale, financiare, umane, de timp
caare au un anumit cost şi sunt disponibile în anumite limite;
• orice activitate este legată de cel puţin o altă activitate printr-o relaţie de
anterioritate care, din punct de vedere tehnologic arată că nu poate
începe chiar dacă numai una din activităţile anterioare (precedente) nu
este terminată – eventualelesuprapuneri parţiale sunt admise în anumite
condiţii.
Activităţile care concură la execuţia unui proiect sunt de trei feluri:
ƒ propriu zise – care consumă resurse şi timp;
ƒ aşteptări – care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a
berii, a betoanelor etc);
ƒ fictive – care nu consumă nici timp nici resurse ci sunt doar
condiţionării tehnologice între anumite activităţi din primele două
categorii.
Aceste particularităţi favorizează modelarea economico-matematică a
procesului de implementare a proiectelor. Cele mai adecvate modele de
reprezentare a acestui proces sunt graficele de tip “Gantt” şi graficele de tip reţea
bazat pe teoria grafurilor.Se înscriu în clasa de modele de tip “Analiza Drumului
Critic” (modele tip ADC),ce se rezolvă prin algoritmi specifici. Principalele
probleme ce se pot studia pe baza acestor modele se pot grupa astfel:
™ Analiza timpului prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor cu
privire la durata de execuţie a proiectului,rezervele de timp ale fiecărei
activităţi înscrise în grafic,identificarea activităţilor care formează
drumul critic etc.

62
 ™ Analiza resurselor unde se are în vedere reglarea intensităţii
consumului de resurse pe durata de execuţie,cu sau fără respectarea
unor condiţii restrictive specifice – în special analiza priveşte resursele
“problemă” pentru investitor,
™ Analiza costurilor are în vedere; optimizarea cheltuielilor totale
(studiul funcţiei cost/durată ), controlul costului total în vederea
prevenirii depăşirii nivelului proiectat al cheltuielilor, utilizarea optimă
a fondurilor. Analiza costului optim se impune în urmăroarele
împrejurări:
¾ este necesară scurtarea duratei normale de execuţie şi trebuie să se
cunoască costul aferent scurtarii acesteia cu un anumit interval,
¾ considerente de ordin economic impun găsirea acelei durate de
execuţie care corespunde unui cost minim.

3.5.1 Precizări metodologice privind operarea cu graficul reţea

Pentru a înlesni înţelegerea metodologiei de lucru în graficele reţea, cu

reprezentarea activităţilor pe arce, se impun cîteva precizări privind tehnica
reprezentării activitătilor şi parametrii ataşaţi necesari realizării proiectului.
In funcţie de condiţionările de ordin tenologic – constructiv activităţile au o
reprezentare (pe arcele grafului) succesiv, succesiv-paralelă, de precedenţă sau
anterioritate, independente, etc.

an

a1I aij aj1

i j
a2I aj2

Figura 3.7

aij ≠ an activităţi succesiv paralele – care nu se condiţionează reciproc

a1I< aij activitatea a1i precede imediat activitatea aij , cele două
activităţi se află în relaţii de precedenţă
aj1 > aij activitatea aj1 este ulterioară activităţii aij

Orice activitate în graf (aij) este definită prin: durată (dij), eveniment/nod de
începere (i), eveniment/nod de terminare (j). Intre cele două evenimente, se înscrie
activitatea pe un arc, a cărui lungime nu este condiţionată de durata activităţii pe
care o reprezintă.

63
 La rândul sau fiecare eveniment este caraterizat prin două termene:

al evenimentului de începere a activităţii - ti ,

9 termenul minim
al evenimentului de terminare a activităţii - t`j ,

al evenimentului de începere a activităţii - Ti ,

9 termenul maxim
al evenimentului de terminare a activităţii - T`j

i a ij j
dij
ti Ti t’j T’j

Între termenele evenimentelor există următoarele relaţii:

t`j = tI + dij , respectiv; TI = T`j - dij

în care:
ti = termenul minim al evenimentului de început(i) care este egal cu
drumul de lungime maximă pornind de la nodul iniţial al grafului
până la nodul “i”;
T`j = termenul maxim al evenimentului de terminare (j) care este egal cu
drumul de lungime minimă de la nodul final al grafului până la
nodul “j”.

a ij
i dij j

tij Tij t’ij T’ij

Corespunzător,activitatea cuprinsă între cele două evenimente/noduri va

avea următoarele termene:

tij = termenul minim de începere a activităţii “aij” şi care este egal cu

termenul minim al evenimentului de începere “i”;
t`ij = termenul minim de terminare al activităţii “a ij” care este egal cu
termenul minim de începere (tij) plus durata activităţii (dij).
t’ij = t ij + d ij

64
în care:
T’ij = termenul maxim de terminare a activităţii “aij” care este egal cu
termenul maxim al evenimentului de terminare (T’j ),
Tij = termenul maxim de începere al activităţii “aij” care este egal cu
termenul maxim de terminare minus durata activităţii,

Tij = T’ij - dij

Existenţa celor patru termene conduce la ideia de rezerve de timp ataşate

activităţilor. Astfel fiecare activitate poate să aibă patru tipuri de rezerve:
1. Rezerva totală de timp este intervalul de timp cu care se poate mări
durata activităţii,fără ca durata totală a proiectului să fie depăşită. Se obţine
scăzând din termenul maxim de terminare a activităţii termenul minim de începere
plus durata:

RTij = T’ij - ( tij + dij ) .

Activitaţile care au rezerva totală nulă sunt activităţi critice, formând

drumul critic. Orice modificare a duratelor acestor activităţi atrage după sine
modificarea duratei totale de execuţie a proiectului.
Consumul rezervei totale a unei activităţi necritice, criticizează toate
activităţile anterioare şi ulterioare aflate pe acelaşi drum complet cu acea activitate
respectiv, conduce la formarea unui nou drum critic.
2. Rezerva liberă este intervalul maxim de timp cu care se poate mări
durata unei activităţi fără ca prin aceasta să se mărească durata drumului critic şi
fără să se anuleze rezervele activităţilor ulterioare. Se obţine scăzând din termenul
minim al evenimentului final (t’j) suma dintre termenul minim de începere a
activităţii şi durata acesteia:

RLij = t’j - ( tij + dij)

Consumarea rezervei libere a unei activităţi criticizează activităţile

precedente.
3. Rezerva intermendiară este intervalul maxim de timp cu care se poate
mări durata unei activităţi astfel încât să nu se depăşească durata drumului critic şi
să nu se anuleze rezervele activităţilor precedente.Se obţine scăzând din termenul
maxim de terminare a activităţii, suma dintre termenul maxim al evenimentului de
început a activităţii şi durata acesteia.

RI ij = T’ ij - ( Ti + d ij )

65
 4. Rezerva sigură este intervalul de timp a cărei cosumare nu are nici o
modificare în graf. Se obţine ca diferenţă intre termenul maxim de terminare a
activităţii şi suma dintre termenul maxim al evenimentului final şi durata activităţii:

RSij = t’ij - (TI + dij)

Dacă prin calcul rezultă valori negative se considera egală cu zero.

Drum complet în graf este succesiunea de activităţi care porneşte din nodul
iniţial şi se sfârşeste în nodul final al grafului.
Drum critic este drumul complet de lungime maximă – este succesiunea
de activităţi fără rezerve de timp ,au rezerva totală egală cu zero.
Aflarea soluţiilor la problemele enunţate anterior este posibilă printr-un
proces laborios,interdisciplinar care,în opinia mea poate fi etapizat astfel:
elaborarea grafului, analiza timpului, analiza resurselor, şi analiza costurilor.

3.5.2 Elaborarea graficului reţea

În esenţă această etapă poate fi detaliată astfel:

Pasul I Delimitarea procesului care face obiectul studiului. Necesitatea
acestui pas rezultă din faptul că,implicit se va defini tipul de graf cu care se va
opera. Reamintim că structura unui proiect poate fi reprezentată astfel:
Reprezentarea tabelară este o formă primară de prelucrare şi aranjare a
informaţiilor care va servi ulterior procesului de analiza respectiv, transmiterii
datelor pe calculator.
Reprezentarea matricială este o formă mai evoluată dar are dezavantajul ca
are un format voluminos, uneori chiar şi pentru memoria unui calculator.
Reprezentarea grafică are avantajul simplităţii şi flexibilităţii fiind un
instrument util în mâna specialiştilor, dar mai ales a practicienilor.
Deşi unii autori stabilesc patru tipuri de reprezentare în reţea noi vom simplifica la
două moduri esenţiale: - reţele tip “CPM” în care structura proiectului este
reprezentată printr-o reţea cu activităţile pe arce şi reţele “MPM” în care
activităţile sunt reprezentate pe noduri. În acelaşi context trebuie să arătăm că
grafurile se pot diferenţia şi după gradul de sintetizare şi ca atatare avem:
graf integrat (graf sinteză,generalizator) care modelează ansamblul uui sistem
tehnic complex,de mare amploare,care serveşte nivelelor de decizie superioare. In
acest graf o activitate oarecare poate fi ulterior descompusă în activităţi simple
formând un graf detaliat.
Graf detaliat în care activităţile definesc lucrări simple,ce nu se mai pot
descompune. El constiutuie instrumentul cel mai eficace în mâna executanţilor
direcţi pentru coordonarea şi conducerea operativă a lucrărilor pe şantier.
Pasul II Identificarea şi definirea activităţilor care intră în structura
procesului studiat. Gradul de detaliere a lucrărilor este determinat de scopul urmărit
şi de nivelul de decizie pe care-serveşte.

66
 Pasul III Stabilirea interdependenţelor tehnologice dintre activităti
(relaţiile de precedenţă). Presupune, ca de altfel şi pasul anterior, o bună stăpânire a
tehnologiei de construcţie adoptate, a caracteristicilor tehnic-constructive ale
proiectului, ceea ce îi conferă un pregnant caracter tehnic.
Pasul IV Stabilirea duratelor de execuţie a fiecărei activităţi şi/sau a
consumului de resurse supuse studiului. Orice activitate are o durată de execuţie şi
consumă anumite resurse. Nu este exclus să includem în graf aşa numitele
“activităţi fictive” ale căror durate sunt nule (ele exprimă doar condiţionări
tehnologice), sau activităţi care deşi au durată nu sunt consumatoare de alte resurse
(de exemplu: perioada de maturare a betonului).
O altă problemă ce trebuie rezolvată se referă la certitudinea duratelor.
Spunem că lucrăm în regim determinist atunci când precizia de calcul a duratelor
este ridicată (metoda CPM), şi în regim probabilistic când duratele sunt variabile
aleatoare, imprecise, incerte. În acest caz durata unei activităţi este evaluată prin
trei estimări: pesimistă, probabilă şi optimistă, pe baza cărora se calculează o
durată medie. Analiza timpului în această situaţie trebuie completata cu o
comparare a duratei totale a proiectului astfel obţinută, cu durate prestabilite prin
alte metode sau cu durate normative.
Pasul V Construcţia graficului reţea când se impune respectarea unor
reguli privind arhitectura grafului (trasarea, orientarea şi numerotarea arcelor şi
nodurilor arcelor).
O arhitectură aparte prezintă graficul calendaristic cu evidenţierea
rezervelor libere de timp. Principiul călăuzitor de construcţie a sa constă în
areprezenta drumului critic pe orizontală astfel că, pe abscisă se obţine durata totală
de execuţie a proiectului. Activităţile necritice vor fi reprezentate sub formă
arborescenta în funcţie de nodurile lor de începere şi terminare. Orientarea arcelor
se face de la stânga la dreapta.
Din cele prezentate rezultă că această etapă are un caracter preponderent
tehnic. Paşi respectivi nu pot fi parcurşi decât printr-o cosultare şi conlucrare
permanentă într-un colectiv interdisciplinar de de economişti şi tehnicieni
(arhitecţi,proiectanţi,constructori,instalatori,etc).

3.5.3 Planificarea activităţilor (analiza timpului)

Având în vedere scopul acestei analize prezentat anterior, vom parcurge

sistematizat paşi necesari ai metodei CPM - rezolvarea grafică (prin căsuţe). Acest
algoritm operează cu termenele evenimentelor, spre deosebire de rezolvarea
tabeleră unde se operează cu termenele activităţilor.
Pasul I Se ataşează fiecărui nod al grafului câte o căsuţă cu două rubrici:
cea din stânga pentru termenul minim, iar cea din dreapta pentru termenul maxim
al evenimentului.
Pasul II Pe baza relaţiilor dintre evenimente/noduri prezentate anterior se
trece la calculul termenelor minime ale fiecărui eveniment. Se porneşte de la nodul

67
iniţial al grafului, startul lucrărilor de implementare a proiectului, spre nodul final,
terminarea lucrărilor de execuţie, pe drumul de lungime maximă.
Pasul III Se calculează termenele maxime, plecând în sens invers
procesului adică de la nodul final spre nodul iniţial pe drumul de lungime minimă.
Pasul IV Se identifică activităţile critice prin calculul rezervelor totale de
timp. Succesiunea lor formează drumul critic, iar termenul maxim al nodului final
din graf reprezintă durata drumului critic respectiv durata de execuţie normală a
proiectului. Putem spune că această durată nu este un optim, ci o durata de execuţie
în condiţii normale, stabilită ţinând cont de condiţiile concrete ale şantierului.
Dacă este nevoie se poate face o reevaluare a parametrilor de timp calculaţi
anterior,printr-o analiză de senzitivitate. Se poate pune în evidentă modul cum sunt
afectaţi aceştia de eventualele modificări a duratelor unor activităţi,cauzate de
factori endo sau exogeni procesului de implementare.Deasemenea ori de câte ori
este nevoie actualizarea parametrilor se poate face operativ şi sugestiv în acelaşi
timp.
Metoda PERT serveşte aceluiaşi scop urmărit prin analiza timpului însă
este oprabilă atunci când stabilirea duratelor activităţilor se face cu un grad scăzut
de certitudine (sunt imprecise). In aceste condiţii, fiecărei durate aflate în această
situaţie i se ataşează trei durate; optimistă (aij), pesimistă (bij) şi probabilă (mij)
carte se determină pe baza opiniilor experţilor. Se stabileşte apoi durata probabilă
(dij) cu ajutorul formulei;

a ij + 4m ij + b ij
d ij =
6

Cu ajutorul duratelor medii ataşate activitţăilor se determină în modul

expus mai sus drumul critic şi durata medie de execuţie a proiectului “ d ”. Aceasta
se compară cu o durată etalon, sau se procedează la analiza statistică, admiţând că
durat de execuţie are o repartiţie normalăformalizată matematic cu ajutorul
funcţiei;

x ( z −µ )
1 − dz
F(x) =
2πσ
∫e
−∞
2σ 2

Pentru verificarea teoremei limită centrală se calculează indicatorii

statistici:

bij - a ij
• abaterea medie pătratică σ= ,
6

68
 bij − aij
• dispesia σ2 =
6

d p - dn
• factorul de probabilitate; z = .
∑ σ ij 2
Factorul de probabilitate “z” se compară cu factorii de probabilitate din
prinşi în tabelul probabilităţilor funcţiei Laplace.
Dacă valoarea corespunzătoare este sub 0,25 înseamnă că programul este
foarte strâns existând riscul ca activităţile să nu se poată executa în termenele
stabilite. Dacă probabilitatea este mai mare decâţ 0,6 este un program lejer,
activităţile au rezerve mari de timp. Un program corect evaluat trebuie să aibă o
probabilitate în jur de 50%.
Ca rezutatele obţinute cu metoda PERT să aibă un grad de semnificaţie
ridicat, trebuie ca lungimea drumului critic să aibă un ecart mai mare de 15% faţă
de oricare alt drum complet din graf.
Sintetizând, putem afirma că, aplicarea metodei PERT presupune
parcurgerea următorilor paşi:
¾ estimarea duratelor; optimistă, pesimistă, probabilă pentru fiecare
activitate;
¾ calcularea duratelor medii probabile;
¾ se determină indicatorii statistici; abaterea medie pătratică şi dispesia
pentru fiecare activitate;
¾ se calculează parametrii de timp; termenele minime şi maxime,
rezervele de timp, durata medie probabilă de execuţie;
¾ se calculează factorul de probabilitate “z” şi se extrage din tabela de
calcul a repartiţiei normale probabilitatea de realizare a duratei
planificate, stabilindu-se intervalul de siguranţă a execuţiei.
Aflarea duratei normale de execuţie (lungimea drumului critic) şi iniţierea
unor măsuri de reducere are o conotaţie economică clară concretizaţă în economii
de investiţii, reducerea pierderilor din imobilizări pe durata de execuţie, creşterea
veniturilor din vânzări prin devansarea momentului punerii în funcţiune
Economia de investiţii este obţinută pe diferenţa de timp dintre durata
normală “d” şi durata recalculată “dr” la acele bugete de cheltuieli care depind de
timpul de execuţie (cheltuieli generale, amortismente etc).

69
 3.5.4 Analiza resurselor

Este o problemă complexă de tip combinatoriu, rezolvabilă prin diverse

modele ; analogice, funcţionale, euristice, sau de programare liniară. Sunt preferate
modelele euristice deoarece oferă soluţii acceptabile în timp util, fie că se rezolvă
manual sau cu tehnica electronică de calcul. Analiza resurselor se realizează având
ca obiective:
a) Nivelarea resurselor (resource liveling) când, având în vedere condiţia
obligatorie de respectarea termenului final – egal cu lungimea drumului critic, se
urmăreşte programarea activităţilor în timp astfel încât “diagrama (profilul)
necesarului de resurse pe duratatde execuţie să fie cât mai uniformă (aplatizată)” cu
sau fără respectarea unor limite sau profile predeterminate.
b) Alocarea resurselor care în funcţie de condiţiile ce se cer
respectate,poate să fie abordată în două moduri:
b. 1. Programarea resurselor (resources scheduling) când, având un
disponibil dat de o anumită resursă al cărei profil nu poate fi modificat se cere, să
se găsească “cea mai scurtă durata de execuţie în cadrul căreia profilul necesarului
să nu depăşească pe cel al disponibilului”. De aici deducem că, lungimea drumului
critic nu este o restricţie rigidă şi deci este posibil ca, în urma aplicării algoritmului
de programare, durata programului de execuţie să se schimbe, să fie mai mare decât
lungimea drumului critic stabilit anterior.
b. 2. Alocarea resurselor (resources alocation) când se urmăreşte la fel
”încadrarea consumului de resurse într-un profil obligatoriu de disponibil dar ,se
pune condiţia obligatorie de respectare a lungimii drumului critic (durata
programului de execuţie rezultată din analiza timpului) .Pentru atingerea scopului
propus, în această situaţie se admite creşterea intensităţii consumului de resursă pe
unitatea de timp la unele activităţi din graf.
În cotinuare vom prezenta sistematizat procedeul “Burgess Killebrew” de
nivelare a consumului de resurse care urmăreşte minimizarea sumei pătratelor
diferenţelor dintre profilul ideal (de obicei o linie paralelă cu axa timpului) şi
profilul necesarului de consum a resursei supuse analizei.

min ∑ D 2i ,

în care:
DI = (pc - pI) diferenţa dintre profilul calculat “pc” şi profilul ideal “pc”
d = durata normală de excuţie – egala cu lungimea drumului critic.
Se poate trece la analiza timpului numai dacă etapele prezentate anterior au
fost trecute. Paşi analizei privind nivelarea resurselor pot fi rezumaţi astfel:
Pasul I Se identifică resursa care, din motive obiective ce privesc
interesele economice ale investitorului, trebuie supusa analizei. Se calculeează
intensitatea medie de consum pe unitatea de timp (consum mediu orar sau zilnic)
corespunzătoare fiecărei activităţi.

70
 Pasul II Se construieşte graficul Gantt, într-un sistem de axe de coordonate
unde; pe abscisă se înscrie durata de execuţie (lungimea drumului critic), iar pe
ordonată se trec în ordine descrescătoare activităţile ce compun graful - aproape de
origine aflându-se ultima activitate.
Se reprezintă fiecare activitate prin segmente de dreapta de lungime
corspunzătoare duratei lor de execuţie, cărora li se ataşează (sub formă de linie
punctată), rezerva liberă de timp(fig…..).
Pasul III Se trasează profilul necesarului din resursa studiată care se
compară cu profilul ideal aşteptat,conform criteriului adoptat.
Pasul IV Dacă diferenţa este inacceptabilă se trece la procesul de
rearanjare a activităţilor în graficul Gantt, în limita rezervelor libere de timp ale
fiecărei activităţi. Practic se începe rearanjarea cu ultimele activităţi din graf.
Activităţile cu rezerve de timp se pot deplasa în funcţie de necesităţi (se pot
întârzia), astfel încât să se obţină un efect benefic asupra profilului resursei.
După ce se parcurge integral procesul de rearanjare, stabilindu-se noile
poziţii în graf ale activităţilor, se trasează noul profil şi se compară cu profilul
ideal. Procesul se reia până când profilul obţinut este acceptat.

3.6 Tipologia relaţiilor dintre principalii actori

ai proiectului
Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de implementare a unui
proiect de investitii, putem spune ca relaţia dintre proprietarul proiectului (viiorul
beneficiar) şi antreprenorul-furnizor de bunuri şi servicii pentru investiţii se poate
asimila cu un simplu act de vânzare cumpărare. Cumpărătorul – viitorul proprietar
al obiectivului care se edifică, cumpără de la unul sau mai mulţi furnizori-
antreprenori utilaje, instalaţii, cladiri sau chiar o unitate de producţie completă gata
să intre în exploatare. Între cele două părţi se stabileşte o relaţie contractuală de
vânzare-cumpărare care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbul
unei plăţi.
Cumpărătorul are obligaţia de a prelua produsul, care constituie obiectul
contractului, de a plăti preţul convenit.
Furnizorul este obligat să livreze ”produsul” capabil sa funcţioneze şi să
dea garanţiile de rigoare pentru vicii ascunse sau de evicţiune.
Însă, în practică problemele sunt mult mai complexe, mai ales în cazul
proiectelor de amploare şi\sau de mare complexitate tehnică când beneficiarul de
proiect este pus în situaţia de a intra în relaţii contractuale cu mai mulţi furnizori
specializaţi pentru execuţia anumitor părţi de proiect pentru care au calificarea
necesară.
În plus, asigurarea documentaţiei tehnice de proiect, coordonarea şi
urmărirea desfăşurării lucrărilor pe şantier revin în sarcina proprietarului. Şi pentru
aceste activităţi el poate încheia relaţii contractuale cu firme specializate (de
proiectare şi consultanţă).

71
 Fiecare parte contractantă are obligaţia de a respecta clauzele propriului
contract, de a suporta consecinţele nerespectării lor. Dacă întampina greutăţi ce nu i
se pot imputa, cu alte cuvinte, nu decurg din activitatea proprie, consecinţele le va
suporta coordontorul, în speţă proprietarul. De pilda, dacă apar necorelări în
execuţie ce derivă din vicii ale documentaţiei tehnice de proiect (documentaţie
avizată şi acceptată de proprietar) consecinţele nu sunt imputabile executantului.
De obicei investitorul, din lipsă de timp sau de calificare, caută sa restrângă
sfera relaţiilor în procesul de execuţie a proiectului la câţi mai puţini parteneri. În
acest sens el va cauta să găsească acei executanţi care să preia execuţia a unor
ansambluri mari de proiect, aceştia având libertatea de a încheia subcontracte de
execuţie cu agenţi specializaţi pe execuţia unor părţi specifice de proiect.
De exemplu, un antreprenor îşi asumă sarcina de executare a unui obiect de
investiţii din cadrul proiectului (o hala de productie complet dotata, dar el încheie
cu o firmă specializată în lucrări electrotehnice un contract pentru ca aceasta să
execute toate lucrările de profil în cadrul acestui obiect de investiţii.
Tendinţa dusă la extrem este de a avea un singur partener care să-şi asume
toate sarcinile de realizare a proiectului, la termenele şi la parametrii tehnico-
constructivi specificaţi. Acest tip de relatie numita “la cheie” (clé en main) este
ideală dar în practică, de multe ori din cosiderente independente de voinţa
întreprinzătorului, este greu dacă nu imposibil de realizat. Să ne gândim, la
construcţia unei centrale nucleare, la care fabricaţia ,montajul, probele inclusiv
asistenţa tehnică şi garanţiile sunt activităţi care nu pot fi încredinţate decât unui
furnizor specializat, urmând ca celelate lucrari oarecum clasice să le execute un alt
antreprenor sau producator de echipamente comune.
În practica investiţionala au aparut forme evoluate de relaţii între partenerii
la inplementarea unui proiect, pornind de la interesele şi limitele de competenţa ale
investitorului:
a) Proiect la cheie în manieră clasică (le projet “cle en main clasique”)
presupune stabilirea unei relaţii simple, prin care întreprinzătorul achiziţioneaza un
echipament de producţie,o masina,o instalatie completa,limitată doar la forma sa
concret materială. Nu se prevede livrarea de elemente necorporale ale investiţiei,
iar serviciile intelectuale sunt limitate la o documentaţie strictă privind conţinutul,
planul sau macheta produsului (de exemplu: achiziţionarea unui automobil).
Furnizorul are obligaţii reduse la a pune la dispoziţia cumpărătorului, prin
transfer de proprietate, a echipamentului însotit de documentaţia tehnică necesară,
şi să de garanţiile necesare. Exploatarea şi riscurile aferente, asigurarea utilităţilor
cad în sarcina cumpărătorului proprietar. Pentru un sistem tehnic productiv sau
comercial, furnizorul va asigura, proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune a
acestuia.
Beneficiarul proiectului, agentul economic declanşator al actului
investiţional, are obligaţia de a asigura baza de date pentru fundamentarea
proiectului, să preia obiectivul când este terminat printr-un act de receptie, să achite
contravaloarea acestuia şi să respecte prescripţiile de exploatare prevazute în
contract.

72
 Este o relaţie ”rece” între cei doi actori principali ai proiectului. De aceia
poate duce la rezultate nefavorabile, mai ales în cadrul proiectelor cu transfer de
tehnologie, dacă între cei doi există un decalaj semnificativ de pregătire tehnică.
In consecinţă, acest tip de relaţie este recomandabil numai între parteneri care au
pregatire şi competenţe tehnologice similare sau în cazul unor proiecte de mică
anvergură şi/sau de complexitate tehnică scazută.

b) Proiect la cheie în manieră încarcată (projet “cle en main lourd”) are la

baza o relaţie între cei doi actori principali mai complexă, în sensul implicării mai
profunde a furnizorului în viaţa proiectului.
Este o relaţie care se naşte pornind de la conştientizarea proprietarului de
proiect de propriile-i limite din punct de vedere al pregătirii sale tehnologice.
Furnizorul (antreprenorul) îşi va asuma prin contract sarcina de a pune la
dispoziţia beneficiarului, instrumentul tehnic de producţie, gata de funcţionare,
precum şi o serie de servicii suplimentare. În general, proprietarul îi va solicita sa-i
acorde asistenţă tehnică de specialitate, precum şi să facă pregătirea personalului
autohton de exploatare.
Obligaţiile beneficiarului de proiect sunt cele enunţate anterior, numai că
apare în plus, implicarea personalului propriu de exploatare în operaţiunile de
încercare, punere în funcţiune şi atingerea parametrilor de performanţă .
Prestaţia furnizorului, aşa cum am mai arătat este mai complexă. Incă din
faza de concepţie-proiectare el trebuie să se preocupe de problemele de personal, să
elaboreze programul de selecţie, calificare-formare a personalului autohton de
exploatare, să elaboreze organigrama detaliată, fisa posturilor de lucru,etc. Aceasta
pe lângă celelate sarcini referitoare la execuţia proiectului.
Transferul de proprietate între cei doi parteneri are loc odata cu recepţia
preliminară, recepţia definitivă a obiectivului realizat fiind un simplu act care
marchează sfârşitul perioadei de garanţie mecanică a echipamentelor. La recepţia
preliminară proprietarul ia act de limitele sale tehnice de exploatare a noii unităţi de
productie. În continuare, va trebui sa acţioneze în aşa fel încât în cel mai scurt timp
să le elimine pentruca, în cel mai scurt timp, obiectivul sa funcţioneze la parametrii
tehnico-economici proiectaţi, în condiţii de exploatare de catre personalul
autohton..
Avantajul acestui tip de relatie este conferit de profesionalismul cu care se
prestează serviciile de asistenţă tehnică, formarea personalului autohton de
exploatare de catre celalalt actor principal al proiectului - furnizorul. De aici
decurge însă şi inconvenientul principal şi anume faptul că, furnizorul se angajează
doar în execuţia serviciilor dar nu îşi asumă şi răspunderi cu privire la reuşita lor.

c) Proiect venit/profit asigurat (projet “produit en main”) presupune o

relaţie contractuală între cei doi actori principali ai proiectului prin care
proprietarul se asigură de colaborarea calificată a furnizorului pe o preioadă mai
lungă de timp respectiv, până când este convins ca exploatarea noului obiectiv cu

73
personal de exploatare local se înscrie în criteriile de performanţă prevazute în
proiect.
Este o relaţie strânsă în care furnizorul aderă la obiectivele şi le-a propus
proprietarul/promotorul de proiect. El se angajează să execute un sistem tehnic
complex apt să producă la parametrii cantitativi şi calitativi specificaţi în
documentatia tehnico - economică de proiect în condiţii de exploatare exclusivă cu
personal local.Ca atare, încă din faza de concepţie el trebuie să asigure şi să
garanteze o concepţie avansată, modernă a proiectului, să dea soluţii de adaptare a
acesteia la specificul local.

Tabelul 3.3
Contract la cheie Contract venit in mana
Tipul recepţiei
(cle en main) (produit en main)
- livrarea capacitatii de productie - livrarea capacitatii de productie
- transfer de proprietate - transfer de proprietate
PROVIZORIE - transfer de risc tehnic - operatiuni de
(RP) - probe de performanta executate performanta(cantitative şi
de personalul furnizorului calitative) executate de
personalul furnizorului
RD = RP + PGM (12 luni) RD = RP +PGM
RD - receptie definitiva facuta - operatiuni si incercari de
DEFINITIVA dupa expirarea perioadei de perforaţă cantitativa si
(RD) garantii mecanice(PGM)a calitativa a instalatiilor de
furnizorului instalatiilor si utilajelor de lucru executate de personalul
lucru de executie local in prezenta
PGM =1 an.
RSG=RD+DGI
DGI - durat gestiunii initială(cca
DE SFARSIT
36 de luni) - operatiuni de
DE GESTIUNE
performanta a instalatiilor
INITIALA
de lucru executate de
(RSG)
personalul local,
- transfer de risc tehnic

Sursa: Salem M, Sanson M.A., Les contrats”cle en main”et les contrats “produit en main”,
Technologie et vente de developpement,Paris, Librairies techniques, l979.

În faza de execuţie va răspunde de realizarea tuturor lucrărilor la parametrii

cantitativi şi calitativi, va asigura utilităţile necesare funcţionarii normale a noii
capacităţi de producţie, va da garanţiile de rigoare cu privire la execuţie şi
exploatare.
În cazul acestui tip de relaţie, receptia provizorie probează doar capacitatea
teoretică de funcţionare normală a instalaţiilor de lucru în condiţii de exploatare
sub supravegherea personalului furnizorului.
Receptia definitivă este momentul forte când trebuie să se demonstreze că
obiectivul poate funcţiona la parametrii proiectati, dacă este exploatat de catre
personalul de executie al beneficiarului.

74
 După acest moment se stabileşte o perioadă de”gestiune iniţiala”de până la
36 de luni. În cadrul acestei perioade, furnizorul trebuie să facă dovada ca,
formarea şi pregătirea personalului local de execuţie, asistenţa tehnică şi celelate
servicii intelectuale acordate conform clauzelor contractuale, au fost corect
executate şi instalaţiile de producţie funcţionează la parametrii proiectaţi fără vre-o
intervenţie a personalului sau. Această perioadă se încheie cu recepţia de sfârşit de
gestiune când are loc şi transferul de risc tehnic.

d) Proiect piaţă asigurată (projet “marche en main”) este definit de o

relaţie mai complexă între cei doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreia
executantul\furnizorul îşi asumă şi obligaţii de comercializare a produselor.
Este o relaţie recomandabilă atunci când beneficiarul de proiect dispune de
o piaţă a produsului inferioară volumului de producţie proiectat, nu cunoaşte sau nu
poate penetra singur pe noi segmente de piaţă, în special pe pieţele externe. Acest
tip de relaţie apare şi atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiară
necesară susţinerii efortului investiţional cerut de proiect, cerând sprijin de la
furnizor (credit de furnizor) şi obligaţia o va rambursa din vânzarea producţiei
obţinute.

75
Ν Întrebări test
1. Care este diferenţa dintre activităţile tip”proiect şi activităţile
tip”operaţie”?

2. Arătaţi care sunt trăsăturile şi obiectivele specifice proiectelor?

3. Cum clasificaţi proiectele după finalitate?

4. Explicaţi diferenţa dintre un proiect industrial (de intreprindere) şi un

proiect de servicii publice?

5. Ce este o societate “Proiect” şi prin ce se caracterizează?

6. Cum explicaţi compatibilitatea şi incompatibilitatea între proiecte?

7. Elemente de fundamentare a imaginii localităţii în practica proiectelor de

servicii.
8. Caracteristicile mezoproiectelor – proiecte la nivelul colectivităţilor
teritoriale.

9. Care sunt obstacolele în implementarea proiectelor din administraţia

publică?

10. Ce opţiuni strategice există în implementarea proiectelor?

11. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta

“faire faire”.

12. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta

“faire avec”.

13. Definiţi şi caracterizaţi paarametrii activitătilor în reprezentarea pe

arce.

14. Care este rolul rezervelor; totale şi libere în analiza timpului?

15. Explicaţi parametri şi paşii metodei PERT.

16. Care este diferenţa dintre contractul la cheie în varianta clasică şi în

varianta încărcată?

76
 Gestiunea elementelor
necorporale ale ciclului de
viaţă al proiectelor

4.1 Ciclul de viaţă al proiectelor

Un proiect de investiţii are o dinamică specifică pe un interval de timp
determinat care constituie ciclul său de viaţă. Proiectul este rezultanta unui proces
complex, transpunerea sa în practică realizându-se prin activităţi şi sarcini care au
următoarele caracteristici:
™ sunt identificabile şi joacă un rol bine definit în viaţa proiectului, ceea ce
înseamnă că, orice anomalie de ordin calitativ sau cantitativ în execuţia
unei activităţi se poate reflecta negativ prin compromiterea sau
prejudicierea obiectivelor proiectului,
™ fiecare activitate are un început şi un sfârşit bine determinat,
™ orice activitate este consumatoare de resurse (materiale, umane, de timp),
fiecare dintre acestea având un cost şi o anumită disponibilitate.
™ orice activitate/sarcină este legată de cel puţin o altă activitate /sarcină
printr-o relaţie de anterioritate (de precedenţă) care, din punct de vedere
tehnologic, arată că, ea nu poate să înceapă dacă şi numai una dintre acele
activităţi cu acre este în relaţii de anterioritate nu este terminată (o
suprapunere parţială este acceptată în anumite condiţii lucru fiind stabilită
specialişti avizaţi în tehnologia aplicată).
Determinarea duratei ciclului de viată a proiectului are două motivaţii:
¾ Evaluare şi analiza a oportunităţii şi eficienţei proiectului prin care se
fundamentează din punct de vedere economic decizia de investiţii,
¾ Gestiunea implementării proiectului respectiv; programarea, urmărirea şi
controlul execuţiei lucrărilor.
În primul caz este vorba de o abordare economică când proiectul este
tratat prin prisma modului cum acesta va contribui la realizarea scopurilor care au
stat la baza ideii de proiect. In acest context sunt realizate elementele necorporale;
studii, rapoarte şi alte documente ce înglobează eforturi intelectuale considerabile
(investiţia intelectuală a proiectului). În principal este studiat prin metode specifice,
influenţele asupra situaţiei economice şi financiare a promotorului, sau impactul în
plan economic şi social la nivel macro sau mezoeconomic. Din această cauză,
ciclul de viaţă începe cu ideea de proiect şi se încheie cu dezinvestiţia, prin
dezafectare sau cesiune. Perioada pe care se obţin efectele, estimate în faza
preinvestiţională (economice, sociale etc.), este numită perioada de viaţa utilă (de
77
exploatare) a proiectului, indispensabilă în derularea analizei economice şi
financiare.
Luând drept criteriu de definire, specificul activităţilor ce se derulează pe
parcursul ciclului de viaţă a proiectului, acesta se poate împărţi în trei etape
semnificative. Subliniem că, etapizările care se fac, au un caracter mai mult
metodologic, având menirea de a delimita cât mai bine locul şi rolul diferiţilor
actori (intervenanţi) în cadrul proiectului, precum şi pentru face o riguroasă
determinare a structurii şi intensităţii consumului de resurse investiţionale. In
practică limitele între etape sunt de cele mai multe ori difuze existând posibilitatea
reală de suprapuneri pe anumite intervale (de exemplu; detaliile de execuţie se
realizează cel mai adesea concomitent cu execuţia propriu-zisă a proiectului)
Etapa de concepţie (preinvestiţională) care constituie pasajul între ideie şi
acţiune. Este perioada în care se dezvoltă o idee de proiect, căreia i se
fundamentează necesitatea, oportunitatea şi eficienţa, în cadrul unei documentaţii
specifice.

Raport de fezabilitate

Studii Dosar de concepţie

preliminare

Ideia de Concepţie Dosar de realizare

Proiect
Definire
Proces verbal de
Decizia de terminare a lucrărilor
continuare
Decizia de Proces verbal
Execuţie proiect
realizare de recepţie

Punere în funcţiune
Deschiderea lucrărilor
Transfer în expl.

Figura 4.1 Jaloane şi documente în ciclul de viaţă al proiectului

Este o etapă ce se finalizează prin studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini,

etc., când sunt preponderente activităţile intelectuale ce vor constitui cea mai mare
parte a imobilizărilor necorporale. De aceea, în această etapă consumul de resurse
fizice este redus, şi sunt antrenaţi acei actori sau organisme care concură la
fundamentarea şi adoptarea deciziei de a investi, la definirea concepţiei tehnic-
constructive şi funcţionale a proiectului; întreprinzător - beneficiarul de proiect,
proiectant, producător – furnizor de echipamente, organe de sinteză, organe ale
puterii publice locale şi/sau centrale etc.

78
 2. Etapa de implementare (execuţie) în care creşte rolul factorilor ce
concură la transpunerea în practică a proiectului, iar consumul de resurse fizice
investiţionale este maxim în raport cu celelalte etape.
Ea se desfăşoară conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-
economică de proiect elaborată în etapa anterioară şi este perioada de timp în care
resursele alocate sunt transformate pe şantier, în elementele materiale concrete ale
viitoarelor capacităţi de producţie sau de folosinţă.
Durata etapei de realizare a proiectului prezintă interes deosebit din punct
de vedere al mărimi sale, al consumului de resurse şi nu în ultimul rând, al corelării
acţiunii actorilor şi coordonării lucrărilor. De aceea nu trebuie privită ca simplă
însumare a duratelor activităţilor ce concură la implementarea proiectului, care se
desfăşoară succesiv sau simultan.
Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specifice
teoriei grafurilor sau cu ajutorul graficului Gantt. Aceste modele sunt de un real
folos pentru conducerea operativă a lucrărilor de proiectare şi execuţie.
Cele două etape prezentate au multe puncte comune şi sunt dificil de
departajat în practică. Obiectivul lor comun este de a se crea premisele necesare
realizării scopului urmărit prin realizarea proiectului de exemplu; pentru o
investiţie de expansiune scopul proeictului este de a se construi o nouă capacitate
de producţie , o secţie, un atelier, o instalaţie etc.

Legendă:
d = durata de execuţie
De = durata de exploatare
I = investiţii CF
Q = valoarea producţiei
C = cheltuieli de producţie

m0 m1 m2

d DE

Figura 4.2 Durata de viaţă a proiectului

Curba care caracterizează din punct de vedere economic ciclul de viaţă

economică a proiectului este curba de evoluţie a cash flow-ului (figura 4.2).
În procesul de realizare a proiectului, anasamblul construcţiilor,
instalaţiilor amenajărilor de teren pe amplasamentul ales, este numit generic de
gestionării proiectului “obiectiv de investiţii”. În funcţie de amploarea şi
complexitatea proiectului, şi din nevoia de a se asigura o bună corelare şi

79
coordonare a activităţilor pe şantier, obiectivul se poate împărţi în “obiecte de
investiţii”.
Un obiect de investiţii este un element structural al obiectivului, bine
definit şi delimitat spaţial şi funcţional (atelier, secţie, depozit), care poate să-şi
îndeplinească funcţiunile pentru care a fost creeat în mod autonom, dacă i se
asigură utilităţile necesare; energie, apă, combustibil etc.
3. Etapa de exploatare, în literatura de specialitate mai este numită şi
“durata de viaţă utilă”, este perioada în care se obţin, eşalonat, rezultatele utile
scontate. Durata de viată utilă a proiectului nu trebuie sa fie confundată cu durata
de amortizare contabila a investiţiei. Investiţia este subiect al procesului de
amortizare, prin depreciere care, din punct de vedere contabil, se constată şi se
evidenţiază prin diminuarea valorii sale în timp. Această diminuare este rezultatul
uzurii, prin utilizare sau datorită progresului tehnic - prin obsolescenţă. Deci, din
punct de vedere contabil, durata de viaţă a investiţiei este acel interval de timp în
care imobilizările se amortizează complet şi de regulă este stabilit prin acte
normative. Astfel, în cazul amortizării liniare, clădirile se amortizează în 20-25 ani,
echipamentele de lucru, utilajele în 10-15 ani, materialul rulant în 5 ani etc.
Durata de viaţă utilă (perioada de exploatare/funcţionare) a proiectului
stabileşte analizând mărimea următoarelor durate ce caracterizează un sistem
tehnic:
A. Durata fizică a activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc) - care se
poate determina relativ exact, pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi se
exprimă în timp de funcţionare (ore, ani, etc.). Prin modele adecvate, luându-se în
considerare cheltuielile de întreţinere şi reparaţii şi valoarea reziduală (de
revânzare), se poate stabili o mărime optimă a acestei durate.
B. Durata de viaţă tehnologică este determinată de ritmul schimbărilor
tehnologice în domeniul respectiv de activitate. Mărimea sa exprimă “intervalul de
timp dintre momentul punerii în funcţiune a echipamentelor/tehnologiei şi
momentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou echipament/tehnologie cu
aceleaşi caracteristici funcţionale dar cu performanţe tehnice superioare”. Apariţia
acesta creează nevoia de schimbare a vechiului utilaj demodat, de slab randament
chiar înainte de expirarea duratei sale fizice de funcţionare.
C. Durata de viaţă a produsului este perioada de succes comercial a
produsului fabricat sau perioada de exploatare economica a unui zăcământ, etc.
Această perioadă este importantă, mai ales în cazul proiectelor specifice pe produs
(cariere, exploatări forestiere, miniere ş.a) unde instalaţiile nu pot fi reconvertite la
dispariţia produsului pentru care s-a realizat proiectul.
În unele situaţii se poate vorbi şi de o durată în sens juridic. Este vorba de
proiecte a căror funcţionare este reglementată prin acte juridice de exemplu: o
instalaţie va funcţiona atât timp cât este prevăzut prin acordul de licenţă,
prelungirea sa ulterioară este un act de voinţă al părţilor.
Cea mai scurtă dintre aceste durate se considera durata de viaţă utilă a
proiectului, de obicei în procesul de evaluare economică se operează cu durate de
operare economică de 5 – 10 ani.

80
 Într-o abordare tehnicistă/gestionară ciclul de viaţă al proiectului este
cuprins între momentul apariţiei ideii de proiect şi momentul transferului în
exploatare şi desfiinţarea echipei de proiect .
Terminarea execuţiei şi trecerea la etapa de exploatare constituie un
moment important în viaţa proiectului. Atunci are loc transferul de proprietate şi de
riscuri între executant/furnizor şi beneficiarul, viitorul proprietar. Pentru depăşirea
acestui moment important se desfăşoară o serie de lucrări pregătitoare (cu
precădere în cadrul sistemelor tehnice complexe) cum ar fi: probe mecanice,
rodajul mecanic în gol şi în sarcină, probe de performanţă tehnologică, recepţia
lucrărilor de construcţii-montaj, apunerii în funcţiune şi respectiv a bunei
funcţionari a echipamentelor şi instalaţiilor.
Finalizarea proiectului (L`achevement du projet/ Project completion) este o
noţiune importantă pentru ca atunci se face trecerea de la faza de investiţie şi de ci
de tragere de surse la faza de exploatare ,deci de rambursare a datoriilor. Pentru a
introduce o logică în complexitateta acţiunilor şi sarcinilor specialiştii definesc mai
multe momente de terminare.
Terminarea din punct de vedere fizic a instalaţiilor respectiv, finalizarea
construcţiei diferitelor elementelor structurale ale unei unităţi de producţie inclusiv
montajul echipamentelor şi instalaţiilor de lucru şi deci finalizarea contractelor
specifice.
Finalizarea tehnică este declarată când ansamblul realizat funcţionează şi
reprezintă momentul la care: toate instalaţiile proiectului sunt terminate conform
criteriilor impuse prin contractul de construcţie, lucrările efectuate sunt acceptate
de beneficiarul proiectului/proprietarul, au fost obţinute toate autorizaţiile şi
permisele de funcţionare, testele tehnice făcute de experţi au fost trecute cu succes,
expertul emite către finanţator certificatul care atestă că toate condiţiile de
construcţie, definite mai înainte, sunt realizate, finanţatorul acceptă certificatul
primit de la inginerul independent.
Finalizarea din punct de vedere financiar nu poate fi declarată decât după
finalizarea tehnică şi sunt îndeplinite anumite condiţii: primele rate onorate, contul
de rezerve completat etc.
Termenul global de terminare este un concept specific cazurilor de proiecte
legate. Finalizarea globală se va admite atunci când fiecare subproiect va fi
terminat respectiv: finalizarea din punct de vedere tehnic a fost constatată, testele
tehnice făcute de expertul tehnic pentru proiectele aval au fost trecute cu succes,
instalaţiile comune au fost terminate, restricţiile legate de protecţia mediului
ambiant au fost respectate, expertul tehnic, mandatat de Bancă, certifică respectarea
condiţiilor de mai sus şi finanţatorul acceptă certificatul experţilor.
Din punct de vedere gestionar, în opoziţie cu activităţile de tip operaţie,
proiectele prezintă două trăsături specifice importante pentru şeful de proiect:
Ireversibilitatea deciziilor de gestiune ceea ce poate avea consecinţe
dintre cele mai nefaste. De aceea este nevoie de o atentă documentare şi analiză
antefactum pentru a se detecta toate consecinţele acţiunilor ce decurg din deciziile

81
luate şi de a lua toate măsurile de prevenire, în mod special prin reducerea
intervalului de timp între decizie şi acţiune.
Risc sporit datorită faptului că proiectul este gestionat de regulă într-un
mediu ostil cu factori exogeni de influenţă nu întotdeauna bine cunoscuţi.
În aceste condiţii este necesar ca şeful de proiect să stabilească o corelaţie
între nivelul de cunoştinţe despre proiect şi stadiul realizării sale. Pentru aceştia
proiectul apare ca o interdependenţă între două procese:
a. un proces de explorare, de achiziţie de informaţii necesare reducerii
incertitudini,
b. un proces de acţiune, de decizie care reduce gradul de libertate /
intervenţie asupra proiectului.
Ciclul de viaţă este caracterizat din punct de vedere gestionar este
caracterizat de evoluţia a două curbe, figura 4.3.
Pe măsură ce proiectul avansează în execuţie, creşte nivelul de cunoştinţe
(curba A) şi implicit gradul lor de certitudine. In acelaşi timp, cu cât proiectul este
mai avansat, conform principiului ireversibilităţii, gradul de libertate (capacitatea
de acţiune) a deciziilor scade, deciziile cu privire la durate, la resurse consumate nu
mai pot fi schimbate.
Pentru şeful de proiect, în aceste condiţii se pune problema de a găsi
echilibrul între timpul de culegere a datelor (amonte) şi urgenţa cu care trebuie să-
şi organizeze acţiunea (aval). Cu alte cuvinte, trebuie să urgenteze completarea
bazei de date, precum şi calitatea informaţiilor (curba A’) şi “amânarea” deciziilor
cât mai aproape de momentul acţiunii (curba B’), conform principiului “aici şi
acum”. În aval se va întârzia la maxim angajarea pe proiect a resurselor şi se va
urmări scurtarea duratei de execuţie a lucrărilor. Se evită astfel imobilizările inutile,
şi se îmbunătăţeşte capacitatea de reacţie în faţa imprevizibilului
(%) 100 %

Nivelul de cunoştiinţe
B’ A despre proiect

A’

Capacitate de intervenţie
asupra proiect
B

timp
CICLUL DE VIATA AL PROIECTULUI

Figura 4.3

82
 Din punct de vedere economic această strategie se transpune în graficul de
eşalonare a cheltuielilor de investiţii. Eşalonarea investiţiei pe durata de execuţie
are influenţa majoră asupra eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o
problemă care ţine mai mult de latura calitativă a procesului de proiectare, de
experienţă specialiştilor proiectanţi. Teoretic, avem trei curbe care reflectă
concepţii diferite privind eşalonarea.

c)
b)
a)

timp
d

Figura 4.4

a) eşalonare progresivă: I1 < I2 < …………. < Id ,

b) eşalonare constantă: I1 = I2 = …………. = Id ,
c) eşalonare regresivă: I1 > I2 > …………. > Id.

Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece creează premisa

obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşi
timp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile
cele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care se
montează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premisa să devină realitate încă din
faza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente
printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodul
unei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată se
face o aprovizionare în avans, uneori justificată dar de cele mai multe ori dintr-o
greşită concepţie managerială.

83
 4.2 Conţinutul fazelor ciclului de viaţă al proiectelor
Definiţia dată de specialiştii Băncii Mondiale pentru un proiect productiv
generator de bunuri şi/sau servicii considerată cea mai completă arată
că…”proiectul este un ansamblu optimal de acţiuni cu caracter de investiţii, bazat
pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, graţie căruia, o combinaţie
definită de resurse materiale, umane generează o dezvoltare economică şi socială
de o valoare determinată17)”.
Elaborarea şi implementarea oricarui proiect este un proces ciclic format
din faze cu o succesiune şi etapizare logic prestabilite, care interconditionează
reciproc. În linii mari, reamintim că ciclul de viaţă al unui proiect are trei mari
subcicluri; preinvestiţional, investiţional şi operaţional.
Schema generală de analiză a ciclului de viaţă (se referă la elementele
necorporale/intelectuale), cuprinde 6 (şase) faze17), a căror dezvoltare pe etape,
depinde de anvergura şi/sau importanţa proiectului. Deşi nu diferă mult de schema
folosită de experţii Băncii Mondiale, alţi specialişti18) introduc o nouă fază care
modifică formal structura dar conţinutul analizei rămâne în ultimă instanţă acelaşi:

Tabelul 4.1
Var 1 Var 2
1) Identificarea (ideii) proiectului, 1) Elaborarea proiectului
2) Pregătirea proiectului 2) Evaluarea economică (pregătirea
3) Evaluarea proiectului deciziei)
4) Decizia asupra proiectului 3) Decizia de alegere
5) Realizarea proiectului 4) Realizarea (proiectului)
6) Funcţionarea şi controlul echipamentelor
funcţionării proiectului 5) Funcţionarea proiectului
6) Lichidarea

Diferenţa constă în gruparea primelor două faze preinvestiţionale

“identificarea ideii” şi “pregătirea proiectului” într-o singură fază pregătitoare
“elaborarea proiectului” şi introducerea “lichidării” (decizie de dezinvestire sau de
continuare a exploatării) ca fază distinctă importantă importantă în existenţa
proiectului (aceasta poate fi tratată şi ca etapă finală a perioadei de
explotare/funcţionare a proiectului).

17)
Chadenet B.,John A.King - Ce se înţelege prin proiect al Băncii Mondiale. Finanţe şi Dezvoltare,
nr.3, sept.1972
18)
Chervel M,Le Gall M – Manuel d’évaluation économique des projets
84
 4.2.1 Elaborarea proiectului

Este faza prinvestiţională, de concepţie a proiectului a cărei rezolvare poate

fi dezvoltată în trei etape:
™ Identificarea ideii de proiect;
™ Elaborarea schiţei de proiect (studiu de prefezabilitate);
™ Elaborarea studiului de fezabilitate a proiectului.
Dezvoltarea acestor etape se concretizează în diverse documente şi dosare
fiind dependentă de tipul proiectului, agentul promotor care are responsabilitatea
realizării lor. Promotorul ideii de proiect poate fi: un agent economic privat, o
entitate publică locală sau centrală, o organizaţie nonguvernamentală sau o
organizaţie internaţională. Concluziile acestei faze exprimă punctul de vedere şi
exigenţele iniţiatorului proiectului
Identificarea ideii de proiect – caută răspunsurile la întrebări de genul; ce
trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă?
Ideea de proiect porneşte de la dorinţa de a satisface o cerere curentă sau
de perspectivă, sau de a exploata o oportunitate. Caracterul limitat al resurselor,
restricţiile de disponibilitate nu permit a se satisface toate dorinţele în orice
condiţii. De aceia este nevoie de a alege acele proiecte care prezintă garanţia şansei
de succes, nu vor genera efecte nedorite şi nu în ultimul rând satisfac nevoile cele
mai acute. Pentru început, o idee de proiect este considerată viabilă dacă se
dezvoltă într-un domeniu strategic prioritar în plan teritorial sau departamental,
este fezabilă din punct de vedere tehnic şi este agreată de organe ale administraţiei
publice centrale sau locale.
Identificarea ideilor de proiect se poate realiza astfel;
Pe baza de proiect - releu adică, continuarea unui proiect existent prin
dezvoltarea idei iniţiale sau prin diversificare în sectorul respectiv. O astfel de
procedură se aplică în sectoare ca; transporturi rutiere, feroviare, în energetică şi
poate să se extindă pe durate mari de timp. O variantă a proiectului releu, agreată
de organismele financiare internaţionale, este procedura "piggy back" care constă
în reînnoirea într-un ciclu automat a proiectelor prin includerea în creditul iniţial a
unei sume destinate studiului preliminar pentru proiecte ulterioare.
Identificarea nevoilor şi/sau oportunităţilor prin analiza priorităţilor
strategice în profil teritorial sau departamental. Studiile sectoriale sunt principala
sursă de informaţii în această fază şi este de dorit să fie cât mai bine fundamentate
şi actualizate. În cazul proiectelor la nivel de colectivitate teritorială strategiile de
dezvoltare locală schiţele de sistematizare sunt principalul fundament al proiectelor
de servicii publice.
O altă procedură urmată de organismele financiare constă în trimiterea
de misiuni de experţi care sa studieze la faţa locului problemele referitoare privind
oportunităţile de investiţii prin identificare priorităţilor zonale, cu acordul şi
conlucrarea autorităţilor locale. Pe aceasta cale experţii Băncii Mondiale pot
colabora cu specialiştii altor organisme internaţionale specializate cum ar fi:
ONUDI, FAO, OMS, UNESCO etc. în cadrul unor misiuni comune.

85
 Fundamentarea idei de proiect se bazează şi pe analiza informaţiilor
privind: interesul economic al promotorului, caracterizarea mediului contextual, al
proiectului, locul şi rolul proiectului în strategia generala a firmei iniţiatoare,
facilităţile de realizare, riscurile inerente proiectului. In fisa de intenţii (a ideii de
proiect) se vor prezenta concluziile fiecărei analize şi calificativele obţinute astfel:
foarte favorabile, favorabile, fără relevanta, efect negativ. Vor fi definite
problemele şi studiile ce vor fi studiate în fazele ulterioare de analiză:
a) Date cu caracter general: identificarea promotorului ideii, definirea
acţiunilor ce trebuie dezvoltate, localizarea administrativ – geografică cu motivarea
oportunităţii şi criteriilor de alegere, referinţe la eventualele obiective strategice
sectoriale sau regionale în care se încadrează ideea propusă.
b) Analiza situaţiei existente referitoare la:
¾ o nevoie locală nesatisfăcută sau insuficient acoperită, dacă există un
agent prestator local sau zonal (distanţa parcursă de beneficiar);
¾ o oportunitate locală neexpoatată sau parţial exploatată, gradul de
utilizare, motivele de subutilizare;
¾ existenţa unor surse de mijloace locale mobilizabile în cadrul
proiectului.
c) Descrierea ideii de proiect: rezultate aşteptate, lucrări şi sarcini ce
trebuie întreprinse (studii, echipamente, furnituri, mână de lucru etc.),
responsabilităţi pentru partea de studii, de realizare, de control de finanţare;
d) Consecinţe financiare; costul lucrărilor de implementare (studii,
infrastructură echipamente, furnituri, mână de lucru), modalităţi de finanţare: surse
proprii, subvenţii, împrumuturi etc. tabloul cheltuielilor de funcţionare, de
personal, întreţinere, dobânzi, rate la credite etc.;
e) Informaţii privind execuţia; eşalonare lucrări, eşalonarea creditelor şi a
rambursărilor, eşalonarea cheltuielilor curente etc.
Oricât s-ar afirma ca, în economia de piaţa fiecare întreprinzător are
libertatea de a-si dezvolta nestingherit orice activitate, în realitate el trebuie sa fie
avizat cu privire la impactul proiectului sau asupra intereselor economice, sociale,
ecologice ale colectivităţii teritoriale din zona de amplasament, să testeze gradul
sau de acceptabilitate de către diferite poluri de interese, pentru ca să-şi evalueze
corect şansele de succes.
Formularea proiectului este ceea ce se cheamă "pipe-line-ul proiectului.
Dificultatea de a stabili cu exactitate limitele procesului de pregătire a proiectului
ne obligă să o definim prin ceea ce considerăm că trebuie sa cuprindă această fază;
"toate activităţile necesare aducerii proiectului în stadiu de a fi recunoscut ca
realizabil din mai multe puncte de vedere: tehnic, economic, comercial, financiar,
instituţional, şi creează premisele de a-l evalua. Pregătirea se poate face în doua
trepte:
ƒ selecţia preliminară finalizată prin "studiu de prefezabilitate";
ƒ formularea proiectului încheiată prin "studiul de fezabilitate".

86
 Dacă studiul de oportunitate este complet, bine articulat şi fundamentat se
poate renunţa la elaborarea studiului de prefezabilitate. Concomitent cu elaborarea
acestor documente, la cererea promotorului de proiect se pot realiza şi studii
auxiliare (funcţionale) ce vor servi procesului de fundamentare a proiectului prin
care se rezolvă punctual probleme specifice cum ar fi: amplasament, marimea
capacitatii de producţie, alegerea echipamentelor tehnologice, teste de laborator /
staţii pilot, etc.
Studiul de prefezabilitate se execută tot de promotorul ideii de proiect şi
redă concepţia generală a proiectului din punct de vedere tehnic, evaluarea sumară
a mijloacelor de aplicare. Pe baza sa se poate defini modul cum se înscrie proiectul
într-un program sectorial şi se poate începe identificarea posibilelor surse de
finanţare. Ipotezele construite pe baza analizelor din studiul de fezabilitate sunt
susţinute prin analize critice în cadrul unor studii funcţionale suport. Spre deosebire
de studiul de fezabilitate, în studiul de prefezabilitate se abordează aceleaşi
probleme dar toate analizele, evaluările au un caracter provizoriu, sumar.
Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică de
fundamentare complexă a deciziei de investiţie, bazată la rândul ei pe o analiză
competentă a problemelor de care depinde evoluţia viitoare a proiectului. Fiind
nevoie de mult profesionalism, de cele mai multe ori realizarea studiului de
fezabilitate este încredinţată birourilor specializate de consultanţă. Studiul de
fezabilitate dezvoltă şi detaliază analizele sumare din documentele anterioare. In
acest stadiu se fac delimitări nete între variante de proiect, se evaluează
caracteristicile tehnice ale activităţilor, se stabilesc mijloacele, resursele, se
estimează costurile lucrărilor, se estimează rezultatele economice şi financiare.
Un studiu de fezabilitate are următoarea structură:
¾ Date şi informaţii din studiile sectoriale şi/sau operaţionale suport
¾ Generalităţi (subdosar administrativ şi cel de studii de piaţă/nevoi)
care cuprinde informaţii cu privire la: fundamentarea amplasamentului, situaţia
(detaliată ln raport cu studiul de oportunitate)privind situaţia existentă, analiza
cererii sau nevoilor, descrierea detaliată a rezultatului procesului (scop, obiective,
data punerii în funcţiune), responsabilităţi privind elaborarea documentaţiilor
tehnice de proiect ce preced execuţia (proiect de execuţie, dosar de licitaţii,
formarea personalului gestiunea proiectului, etc.).
¾ Descrierea proiectului (subdosarul tehnic) cuprinde o descriere detaliată
a variantelor reţinute, specificaţiile tehnice de proiect (caracteristici tehnice şi
variante dacă nu s-a făcut alegerea în etapa anterioară, devize), strategia de
implementare calendarul execuţiei (durata studiilor operaţionale, de elaborare a
dosarului, termenul de luare a deciziei privind finanţarea, termenele pentru
îndeplinirea formalităţtilor reglementare), măsuri supletive, recapitulaţie asupra
mijloacelor necesare
¾ Implicaţiile financiare (subdosarul financiar) cuprinde mijloacele
financiare necesare (scadenţarul privind tranşele de credit, contribuţia celorlate
surse, rambursări dobânzi etc.), măsuri de aplicare (facilităţi de natură fiscală:
statut fiscal privilegiat, facilităţi vamale etc. montajul financiar). Rezultate

87
financiare estimate. Esenţial pentru dosarul financiar este construcţia tabloului de
flux de trezorerie (cash flow) pentru proiecte industriale şi impactul proiectului
asupra veniturilor şi cheltuielilor administraţiei publice pentru proiectele publice.
¾ Implicaţiile economice şi sociale (subdosar economic şi social) relevă
impactul proiectului asupra mediului economic şi social. Problema trebuie abordată
diferit; dacă este proiect emanat de la un întreprinzător privat, o entitate publică, un
organism internaţional.
¾ Avize şi acorduri reglementate de legislaţia în vigoare ca de exemplu:
a) avizul ordonatorului principal de credit;
b) certificatul de urbanism referitoare la încadrarea amplasamentului în
planul urbanistic al localităţii şi regimul juridica al terenului;
c) avizele privind asigurarea cu utilităţi;
d) aviz privind consumul de combustibil;
e) aviz privind protecţia mediului;
f) alte avize de specialitate prevăzute de lege.
Studiul de fezabilitate cuprinde să desene schiţe referitoare la; planul de
amplasament, planul general, planuri să secţiuni de arhitectură pe obiecte de
construcţie.
Şansele de succes ale unui proiect depind în foarte mare măsură de
profesionalismul cu care este depăşită faza de elaborare. In fază preinvestiţională
de pregătire a proiectului analiza are un caracter complex interdisciplinar,
specialiştii fiind de acord cu analiza proiectului din punct de vedere: tehnic,
instituţional, social, comercial, economic, financiar.
a) Analiza din punct de vedere tehnic stabileşte fezabilitatea soluţiilor
constructive, tehnice şi tehnologice adoptate în cadrul proiectului. De aceia
estimările şi avizele trebuie să fie făcute de oameni cu competenţă în domeniul
respectiv. Principalele probleme ce trebuiesc studiate de tehnicieni se referă la
mărimea capacităţii de prelucrare/producţie, tehnologii de fabricaţie, resursele
necesare realizării proiectului, amplasament, sisteme de programare şi urmărire a
execuţiei
9 Stabilirea mărimii capacităţii de producţie depinde de factori economici
de eficienţa utilizării resurelor, de randamentul utilajelor, de dimensiunea pieţei
produselor
Problema debuşeelor este importantă pentru a evita risipa, stocurile fără
mişcare, Există tentaţia de supradimensionare, din dorinţa de a beneficia de
economii, dar ea poate fi costisitoare, daca în cel mai scurt timp surplusul de
capacitate nu îşi are acoperire în cerere.
9 Alegerea tehnologiei de fabricaţie - este de preferat o tehnologie
indigenizată, adică adaptată cel mai bine la specificul locului. Nu sunt indicate
tehnologii ce riscă uzura morală rapidă, dar nici tehnologii de vârf din ţări
dezvoltate care aplicate fără discernământ în contextul zonei să fie ineficiente.
9 Tehnicienii trebuie să se asigure că, odată începută etapa de
implementare a proiectului nu există impedimente de accesibilitate şi/sau
disponibilitate a resurselor necesare; materiale, umane, tehnice. Se va studia

88
ipoteza folosirii acelor resurse care se pot asigura cantitativ, calitativ şi la timp
pentru darea în exploatare a proiectului.
9 Amplasametul are doua accepţiuni; localizare regionala şi
microlocalizare
9 Specialişti trebuie să întocmească graficul lucrărilor de execuţie,
devizul estimativ, eventualele riscuri şi măsuri de preîntâmpinare
Demn de relevat că, în urma acestor analize pot lua naştere variante de
proiect care lărgesc aria câmpului decizional.
b) Din punct de vedere instituţional trebuie studiate doua aspecte
importante:
ƒ probleme administrative care se referă la structura organizaţională a
proprietarului de proiect: organigrame, responsabilităţi etc. Daca
proiectul se face în sectorul public se va solicita un anumit grad de
autonomie în administrarea afaceri, fără ingerinţe de ordin politic şi fără
inerentele rigidităţi şi accente de birocraţie, atât de specifice
administraţiilor publică;
ƒ probleme gestionare care trebuie să releve dacă există cadre competente
să conducă execuţia şi exploatarea proiectului, forţă de muncă locală
aptă, din punct de vedere al pregătirii tehnologice să asigure
exploatarea. În general, când este vorba de proiecte de transfer
tehnologic spre ţări sau zone subdezvoltate nu există astfel de
oportunităţi şi ca atare se impune organizarea unui program de pregătire
- formare a personalului autohton ce se va desfăşura în parale cu
implementarea.
c) Din punct de vedere social sunt studiate incidenţele proiectului asupra
colectivităţilor locale, cu deosebire probleme privind: ocuparea forţei de muncă,
creşterea veniturilor populaţiei ca urmare a repartizării veniturilor proiectului,
calitatea vieţii, etc. La fel de importante sunt şi concluziile de ordin ecologic
referitoare la impactul asupra mediului piesagistic al zonei, asupra calităţii
factorilor de mediu.
d) Din punct de vedere comercial este studiată piaţa produsului sau
serviciului ce se va realiza, eficacitatea canalelor de distribuţie, asigurarea
materială şi cu personal de execuţie a proiectului.
e) Din punct de vedere economic se va pune în evidenţă contribuţia
proiectului la dezvoltarea economica de ansamblu a statului sau a zonei "gazdă"
Sunt analizate incidenţele proiectului asupra problemelor economice globale ale
colectivităţii locale, daca se justifica eforturile investitionale pentru realizarea
acestui proiect "aici si acum". Toate aceste aspecte sunt studiate pe baza criteriilor
de eficienta economica de tip "cost-beneficiu".
f) Din punct de vedere financiar analiza este făcută pe doua direcţii:
• Analiza surselor de finanţare a proiectului. Din prudenţa băncile nu
finanţează integral un proiect, montajul financiar fiind rodul unei combinaţii de
surse. De pildă: BIRD acoperă de obicei, doar 10 - 20% din nevoile de finanţare ale
unui proiect şi prin excepţie, în anumite condiţii, poate asigura până la 70 - 80 %

89
din nevoi pe direcţii bine stabilite. Deci, proprietarul proiectului trebuie să se ocupe
de acoperirea diferenţei de resurse, fie din surse proprii, fie din alte surse străine.
Însă el trebuie să prezinte Băncii un plan de finanţare foarte concret prin care să
facă dovada că este capabil să asigure fondurile necesare implementării proiectului.
Dacă acesta este în dificultate cu privire la sursele de constituire, specialiţtii Băncii
pot sugera masuri speciale de natura fiscală şi/sau financiară.
• Analiza capacităţii de rambursare a împrumuturilor contractate pentru
realizarea proiectului se face pe bază previziunii bilanţului contabil şi a contului de
profit şi pierdere. Rata de rentabilitate interna (RIR) este un indicator important ce
determină decizi privind viitorul proiectului. De regulă băncile finanţatoare impun
o anumită limită minim admisibilă a acestui indicator atunci când sunt solicitate
pentru a credita un proiect de afaceri.
Pe baza concluziilor derivate din studiul de fezabilitate factorii de decizie
se pronunţă asupra proiectului: abandonarea, continuarea sau reevaluarea prin
luarea în considerare a altor ipoteze sau variante de proiect.

4.2.2 Evaluarea proiectului

Evaluarea este o procedură, de obicei standardizată, de tratare a

informaţiilor tehnice, economice şi financiare referitoare la proiect, în contextul
mediului său economic, în urma căreia, pe baza unui sistem prestabilit de criterii,
este recomandat pentru selecţie, modificare sau respingere. Evaluarea sumară este
specifică fazei incipiente ale vieţii proiectului, iar evaluarea finală se realizează
numai pe baza datelor finale furnizate la terminarea formulării proiectului în
studiul de fezabilitate. Deci, evaluarea are un caracter continuu realizându-se în
diferite momente ale ciclul vieţii proiectului astfel:
la finalul fiecărei faze a ciclului de viaţă al proiectului pentru a hotărî
dacă se continuă sau nu proiectul;
după fiecare etapă semnificativă în cadrul fazelor (evaluarea sincronă)
pentru a permite luarea deciziilor tactice în derularea proiectului. Astfel,
evaluarea continuă este decisivă în etapele de formulare
corespunzătoare primelor faze ale ciclului unde trebuie să se evalueze
avantajele şi/sau inconvenientele care, într-o perspectiva multicriterială
permit identificarea de variante diferite. Evaluarea periodică;
trimestrială, semestrială, anuală etc.) este regăsită în fazele de gestiune
şi management, mai ales în segmentele de planificare, programare,
motivare, urmărire şi control.
La finalul redactarii proiectului, înainte de a începe execuţia investiţiei
proiectului (evaluarea ex-ante).
La finalul execuţiei/implementării proiectului (evaluare la jumătatea
drumului “mid-term evaluation”).
În faza operaţională pentru a vedea cum se îndeplinesc prevederile
(evaluarea on-going);

90
 O dată ce s-a materializat investiţia şi s-a terminat faza operaţională
(evaluarea retrospectivă sau evaluarea ex-post): pentru a vedea rezultatele
definitive ale proiectului.
Evaluările care se realizează în primele faze au un grad de risc ridicat
pentru că se bazează pe ipoteze sau pe informaţii viitoare, în timp ce la evaluarea
rezultatelor finale (ex-post), riscul este mai redus pentru a se bazează pe fapte
istorice privind proiectu. Dar, pentru ca rezultatele diferitelor evaluări sa fie
coerente si să permită comparaţii, este necesar să se dispună de două instrumente
de lucru;
¾ Sistemul de criterii de valorificare şi priorităţile (Value System) care
trebuie să fie stabil să se menţină sau să prezinte variaţii minime,
¾ Metodologia de evaluare să fie aceiaşi indiferent de moment.
Este important a evidenţia că, rezultatele unei evaluări şi, prin urmare,
eficienţa unui proiect, depind în mare parte de calitatea fazelor de formularea şi de
pregătire proiectului. Subliniem încă odată nevoia de a avea o evaluare pertinentă
în faza preinvestiţională pentru că, este un proces ce solicită eforturi investiţionale
mari în faza proximă de implementare, fără a genera nici un efect acestea fiind
amânate pentru o perioadă ulterioară. Deasemenea este nevoie de evaluare pentru
că, există oportunităţi alternative de folosire a resurselor şi trebuie ales acea
variantă care este superioară celorlalte, fie din punct de vedere al impactului
macroeconomic (profitabilitatea naţională) fie din punct de vedere al beneficiilor
aşteptate de întreprinzători (profitabilitatea comercială). Indiferent de palierul de la
care se face judecata procesul de evaluare trebuie să parcurgă următorii paşi:
™ Identificarea cantităţii, calităţii şi disponibilităţii factorilor de producţie
fizici şi a rezultatelor scontate,
™ Acordarea unor preţuri, tarife adecvate fiecărui parametru astfel încât sa
fie posibilă exprimarea sa valorică,
™ Comensurarea eforturilor şi efectelor astfel încât să fie posibilă
compararea cu proiecte/variante alternative,
™ Analiza calitativă a rezultatelor laturii cantitative şi stabilirea unor
concluzii pertinente, într-un sistem de criterii prestabilit, care să permită
o decizie cât mai conformă cu obiectivele urmărite
Evaluarea proiectului este o fază care, de obicei, se executa de specialişti
din firme specializate sau ai finanţatorului şi are trei componente esenţiale ce
trebuie derulate indiferent de situaţia fazelor anterioare:
9 evaluarea financiară – examinarea profitabilităţii proiectului din punct
de vedere al agentului promotor (beneficiarul/proprietarul proiectului);
9 evaluarea economică – examinarea rentabilităţii proiectului din punct
de vedere al colectivităţii locale;
9 evaluarea riscului şi incertitudini.

91
 În fapt este vorba de o evaluare multicriterială şi multidieciplinare a
eficienţei proiectului, bazată pe o analiză critică pluridisciplinară din care nu sunt
omise aspectele sociale, juridice sau de mediu care, pe baza unui sistem de
priorităţi pot fi ordonate diferit de la un proiect la altul.
Daca se evaluează proiectul din perspectiva unui agent economic prestator
de servicii, utilizând preţurile pieţei, criteriul principal de evaluare va fi cel
financiar. De exemplu: un întreprinzător care doreşte creşterea profitului firmei sale
prin intermediul lansării/diversificării unui nou serviciu, indiferent dacă se
autofinanţează sau cere un împrumut, va fi interesat în a cunoaşte rentabilitatea
investiţiei bazându-se pe criterii profitabilităţii comerciale.
Dacă exista un proiect care are ca obiective, pe lângă cele strict financiare,
altele de eficienţa sau eficacitatea economică în ansamblul zonal sau naţional (de
exemplu; contribuţia proiectului la creşterea produsului intern brut (PIB) şi
utilizând preţurile “umbră” accentul se va pune pe evaluarea economică.
Dacă, pe lângă obiective de eficienţa se solicită distribuţia funcţională şi
teritorială a venitului, crearea de posturi şi satisfacerea necesităţilor de bază ale
populaţiei, evaluarea este subordonată criteriilor de ordin social. De altfel, la
proiectele finanţate din fonduri publice evaluarea va avea un pronunţat caracter
economic şi social.
Tehnica ce introduce variabilele de mediu în luarea deciziilor este
evaluarea impactului de mediu. Este vorba despre o tehnică generalizată în toate
ţările industrializate pentru a proteja degradarea continua a mediului, fiind
recomandată de organisme internaţionale de notorietate şi, in special, de Uniunea
Europeană. Din 1985 evaluarea impactului ambiental (EIA) reglementată printr-o
regulă specifică (Directiva 337/85 CEE) recunoscută ca fiind instrumentul cel mai
adecvat pentru prezervarea resurselor naturale şi pentru apărarea mediului. Din
această perspectivă, majoritatea proiectelor sunt obligate să se supună acestui tip de
evaluare. Sub incidenţa aceste directive cad proiectele din domeniul petrochimic
(rafinării de petrol), centrale termice, uzine siderurgice, instalaţii chimice,
autostrăzi, căilor ferate, porturi, instalaţii de eliminare a reziduurilor, marile
construcţii hidrotehnice (baraje), şi multe alte proiecte conform unor prevederi
legislative autonome.
În orice caz, proiectele trebuie judecate dintr-o perspectiva multiplă, astfel
ca întotdeauna să se realizeze o evaluare multicriterială adecvată.
Promotorul sau impresarul (sponsorul) vor fi cei care vor stabili ierarhia
priorităţilor punând accent pe unul sau altul dintre criteriile: financiar, economic,
social, ambiental – în funcţie de obiectivul sau obiectivele urmărite. In unele
cazuri, şi mai ales în proiectele publice, se întâmplă că, ierarhia criteriilor din faza
de formulare a proiectului să difere faţă de cea stabilită de promotor. In acest caz,
se poate sugera modificarea sau ajustarea cu ajutorul unui consens adecvat.
În esenţă procesul de evaluare se desfăşoară în patru paşi:
γ Identificarea parametrilor; economici, sociali, de mediu etc.) în termen
de costuri (investiţii exploatare) sau beneficii indiferent de influenţa lor, negativă
sau pozitivă, ai proiectului. Trebuie să se identifice resursele utilizate sau

92
consumate precum şi efectele aferente (bunurile şi serviciile generate), adica
avantajele sau inconvenientele proiectului.
Efectele pozitive (beneficiile) si cele negative (costurile) proiectului vor fi
imputate, în timp, şi spaţiu pe diferiţi actorii. Se va identifica astfel, cine
beneficiază şi cine pierde ştiut fiid că în majoritatea cazurilor, ceea ce este bun
pentru unii prejudiciază pe alţii. a efectelor sociale şi ambientale ca de exemplu;
costul de mediu al contaminării, beneficiul social al unei reîmpăduriri sau
bunăstarea ce derivă din crearea de noi locuri de muncă) face ca deseori această
etapă să nu fie tratată cu importanţa
γ Cuantificarea parametrilor înseamnă măsurare şi atribuire de unităţi de
măsură adecvate. Dificila cuantificare cuvenită, obţinându-se astfel informaţii
economice incomplete. Pentru o riguroasă evaluare, este important să se facă un
efort în cuantificarea efectelor şi o tratare atentă a informaţiilor.
γ Analiza cantitativă şi calitativă a parametrilor. Efectele proiectului,
estimate în termeni de beneficii sau costuri cu ajutorul unui sistem adecvat de
preţuri care permite exprimarea în unităţi monetare comune vor fi supuse unei
analize corelaţională cantiativă şi calitativă. Dacă evaluarea financiară nu prezintă
probleme tehnice deosebite, pentru că se folosesc preţurile pieţei, în analiza
economică, analistul se confruntă frecvent cu probleme de mare complexitate
deoarece costurile şi beneficiile sociale sau de mediu sunt dificil de exprimat în
unităţi fizice sau monetare. De aceia se apelează frecvent la analize calitative pe
baza unui sistem adecvat de indicatori de mediu şi sociali.
La evaluarea din punct de vedere al economiei naţionale (analiza
economică/ analiza profitabilităţii naţionale) este nevoie să se determine preţurile
umbră (shadow prices) – care permit valorificarea a ceea ce proiectul reprezintă
pentru ansamblul tarii.
Este posibil ca nu tot ce s-a identificat să poată fi cuantificat şi nici tot ce
poate fi cuantificat să se poată identifica. De exemplu, odată ce se identifică
beneficiile şi costurile proiectului de împădurire nu va fi nici o problemă în a
cuantifica producţia de lemn, îngrăşămintele necesare, apa pentru irigaţie etc. Dar,
fără îndoială că va fi dificil să se cuantifice terenul ce rămâne după repopulare în
termeni economici, precum şi costurile şi beneficiile sociale în planul educaţiei,
culturii, sănătăţii etc.
Comparatia efectelor se va realiza în mod obligatoriu folosind tehnica de
actualizare (teoria scontării). Rata de actualizare (tariful scontului) ne indică ce
valoare pierde un bun economic, când disponibilitatea sa întârzie/se amână cu
un an. Evident, acest procedeu de comparaţie este valid numai dacă efectele sau
cuantificat şi valorificat anterior.
În cazul în care nu este posibilă finalizarea cantitativă, va trebui sa se
apeleze la alte procedee statistice mai sofisticate de comparaţie calitativa (analize
multivariabile, tehnici de calificare şi grupare etc.).

93
 În urma acestor analize experţii întocmesc un raport de evaluare,
document care stă la baza continuării sau sistării următoarele faze ale proiectului, şi
în primul rând la declanşarea negocierilor pentru încheierea contractelor cu
partenerii ce vor contribui la realizarea proiectului. Raportul devine operaţional
numai în urma analizei sale în cadrul negocierilor dintre experţii Băncii şi cei ai
promotorului proiectului (cel care solicită creditul).

4.2.3 Decizia asupra proiectului

Pe baza informaţiilor oferite de documentele întocmite în fazele anterioare

factorul cu putere de decizie; managerul firmei, o entitate publică, va formula
decizia privind viitorul proiectului studiat. In esenţă opinia sa poate să conducă la
una din concluziile:
ƒ Proiectul este insuficient fundamentat, eficienţa sa nu este clar conturată
şi ca urmare se impune refacerea, totală sau parţială, a studiilor tehnice a analizelor
economico-financiare. Eventual se recomandă includerea în studiu şi a altor
variante de proiect.
ƒ Abandonarea proiectului, implementarea sa fiind fie prematură, sau
eficienţa să nu justifică cheltuielile de investiţii, folosirea resurselor rare în oameni,
materiale sau capital.
ƒ Constatarea că una din variantele de proiect prezentate este fezabilă din
toate punctele de vedere şi surclasează celelalte variante. Aceasta va fi varianta
care va fi implementată, fiind supusă în continuare rigorilor parcursului fazelor
ulterioare.

4.2.4 Implementarea proiectului

Decizia de realizare a proiectului declanşează simultan două direcţii de

operaţii: de finanţare, şi de realizare propriu-zisă a proiectului – realizarea fizică a
lucrărilor conform unui program calendaristic. În această fază are loc angajarea
celui mai mare volum de resurse investiţionale şi acţionează acei actori care au
atribuţii şi competenţe de execuţie. Are următoarele etape:
a. Elaborarea documentaţiei tehnico-economice detaliate în care, printr-un
studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, se stabilesc tehnologiile de lucru se
alege amplasamentul, se elaborează graficele de execuţie a diferitelor activităţi, etc
Documentaţia tehnică de proiect poate fi definită ca “ ansamblu de piese scrise şi
desenate prin care ideea de proiect este adusă la stadiul de a fi transpusă în practică.
b. Negocierea si încheierea contractelor cu diverşi actori ce concură la
execuţia proiectului: finanţatori (în cazul finanţării din surse externe), antreprenori
- furnizori de echipamente, utilităţi, materiale, alţi prestatori de servicii etc. Se
creează astfel cadrul juridic de desfăşurare a activităţii de implementare. Aceasta

94
etapă se poate întinde pe parcursul întregii faze de implementare - cu exceptia
proiectelor "la cheie".
Negocierea şi semnarea contractelor pentru obtinerea unui împrumut de la
Banca Mondială este etapa cea mai complexă a proiectului. Acordarea
împrumutului necesită proceduri preliminare materializate printr-un set de
documente:
¾ solicitarea de împrumut bazată pe un studiu de fezabilitate este
întocmită de Guvernul ţării solicitatoare şi înaintată bordului Băncii,
¾ raportul misiuni de experţi,
¾ negocierea Acordului de Imprumut (loan agreement) făcută de echipe
de specialist ai Băncii şi ai solicitantului de împrumut,
¾ adoptarea şi semnarea Acordului de Imprumut de către Parlamentul
ţării respective.
Odată încheiate aceste proceduri este numit un responsabil de proiect care
va răspunde în faţa Consiliului Guvernatorilor de derularea ulterioara a tuturor
activităţilor legate de proiect: implementare, licitaţii etc. Se întocmeşte graficul de
execuţie cu jaloane obligatorii cum ar fi: proiectare de detaliu, elaborarea caietelor
de sarcini, organizarea licitaţiilor cerute de proiect.
Licitaţiile organizate pentru aprovizionarea proiectului cu resurse şi
echipamente se înscriu de regulă în trei tipuri:
9 Licitaţii tip ICB (International Competitive Bidding) unde, prin anunţuri în
presa internatională, sunt invitaţi toti potenţialii furnizori eligibili (pentru
proiecte cu finanţare BIRD sunt eligibil numai cei din ţările membre BIRD
şi Elveţia),
9 Licitaţii tip NCB (Naţional Competitive Bidding) unde sunt invitate, prin
anunţuri în presa nationala, numai firme din ţara organizatoare,
9 Licitaţii tip LIB (Limited International Bidding) care se fac numai pentru
servicii strict specializate: cosultanţă, audit, echipamente speciale. Sunt
lansate invitaţii speciale numai pentru anumite firme specializate care sunt
agreate de Bancă .

95
 Eliberarea creditului acordat se face sub doua forme:
Strategie Natională Strategii sectoriale Studii de marketing

IDENTIFICAREA IDEII DE
Obiective prioritare Oportunităti

PROIECT
Nevoi

PROIECTE SPECIFICE

- Studii tehnice
- Ipoteze juridice,
fiscale, administrative,

PROIECTULUI
PREGATIREA
financiare
- Aspecte comerciale

CONSTRUCTIA ESTIMAREA COSTURILOR SI

VARIANTELOR AVANTAJELOR

PROIECTULUI
EVALUAREA
Analiza rentabilitătii financiare
Analiza rentabilităţii economice
EVALUAREA Analiza de risc şi incertitudine
PROIECTULUI

Alegera unei variante

propuse,

DECIZIA
Reluarea studiului,
DECIZIA
DECIZIA Abandonarea proiectului

- Studii de engineering
PROIECTULUI
REALIZAREA

(documentaţia tehnico-economică
de proiect)
IMPLEMENTAREA PROIECTULUI - Activarea sistemului de gestiune-
IMPLEMENTAREA PROIECTULUI - Licitaţii, oferte,
- Program de formare a cadrelor,
FAZA OPERATIONALA

Gestiune şi
Control

FAZA OPERATIONALA

Figura 4.4 Schema logică a componentelor intelectuale ale proiectului

96
 Tragere din contul de împrumut la cerere pe baza de documente justificative.
Este cazul plăţilor pentru bunuri şi servicii de mare valoare, caz în care Banca, pe
baza de documente justificative, face, plata direct către banca comerciala a
furnizorului.
Tragere prin conturi speciale deschise pentru plăţi curente, de mica valoare. In
acest scop Banca deschide un cont special care funcţionează după principiul
revolving-ului, cu realimentare automată după avizarea favorabilă a băncii.
c. Execuţia propiu-zisă a proiectului este faza cea mai importantă din punct de
vedere al mobilizarii resurselor investiţionale, al coordonării şi conlucrării
activităţii actorilor pe şantier.
d. Concomitent, în cazuri bine precizate se poate desfăşura etapa de - pregătire
şi formare a personalului local exploatare şi/sau de gestiune a exploatării
proiectului.
e. Punerea în funcţiune este o etapa cu pregnant caracter tehnic şi de cum este
derulată foarte mult depinde eficienţa în exploatare a proiectului. Dacă este
depăşită înseamna ca proiectul a fost bine conceput, planificat şi executat.

4.2.5. Exploatarea şi controlul

Este faza în care se confirmă sau se infirmă aşteptările promotorlilor
proiectului dar şi celorlalţi actori interesaţi, acţionari, finanţatori, etc.
Referitor la această etapă încă din studiul de fezabilitate trebuie să se facă
analiza de impact; organizaţie – mediu economic pe trei coordonate;
ƒ definirea misiunii agentului economic(organizaţiei) – ce va face, pentru
cine face şi în ce scop,
ƒ evaluarea agentului economic – structură si capabilitate,
ƒ evaluarea mediului economic de afaceri; oportunităţi şi ameninţări.
Specialiştii arată că, o astfel de analiză poate să conducă la una din
următoarele concluzii:
organizaţie lipsită de şanse; birocratic-stagnantă, înotând împotriva
curentului, gigantic fără cap (timidă);
organizaţie cu şanse de succes; adaptabilă, gigantic sub foc,
întreprinzător, dominantă, inovatoare etc.
Finanţatorul la rândul său este interesat să susţină financiar proiectul dacă
este convins de capacitatea sa de a genera un nivel de venituri care-i vor permite
rambursarea tuturor obligaţiilor financiare; rate de rambursare, dobânzi,
comisioane. De aceea finanţatorul este îndreptăţit să urmărească îndeaproape
derularea tuturor fazelor ciclului de viaţă a proiectului. În general controlul său se
desfăşoară pe intervalul dintre momentul intrării în vigoare a acordului de
împrumut şi cel al stingerii obligaţiilor între cele două părţi.

97
 În practica Băncii Mondiale controlul derivă din nevoia de a fi informată
operativ cu privire la evoluţia proiectului. Se pot identifica trei etape specifice de
control:
a) Perioada de aproximativ trei luni cuprinsă între semnare acordului de
împrumut şi momentul intrării sale în vigoare, perioadă când, beneficiarul de credit
trebuie să rezolve unele probleme subsidiare. Dacă experţii băncii constată că
beneficiarul este în dificultate, au obligaţia de a acorda sprijin calificat pentru ca
aceste sarcini să fie îndeplinite de beneficiar. Banca poate abroga contractul în mod
unilateral, dacă are convingerea că beneficiarul fără a fi în dificultate nu îşi
îndeplineşte sarcinile asumate.
b) Perioada de execuţie când se urmăreşte dacă se respectă destinaţia
fondurilor primite de beneficiar, precum şi concordanţa între realitatea scriptică şi
cea faptică.
c) Perioada de amortizare a creditului care începe, odată cu punerea în
funcţie (cu sau fără perioadă de graţie) şi până la stingerea obligaţiilor faţă de
bancă.
La încheierea acestei etape de control experţii banii fac o evaluare
retrospectivă cu scopul de a obţine informaţii utile (acţionând conform regulei;
încercare – eroare) care să servească la perfecţionarea acţiunilor viitoare.
Modalităţile de control sunt; pe baza de rapoarte periodice din partea
beneficiarului de credit - complet ineficientă în condiţiile amplificării şi
diversificării acţiunilor finanţate; prin control direct de către experţii Bancii - cel
mai eficient dar costisitor; în sistem combinat, cel mai utilizat - rapoarte periodice
şi control direct.

4.3 Principalele documente ce stau la baza realizării

proiectelor de investiţii
4.3.1 Studiul de fezabilitate
Elaborarea studiilor de fezabilitate este o acţiune hotărâtoare în viaţă unui
proiect deoarece acestea sunt documente ce cuprind analiza complexă a condiţiilor
în care proiectul va deveni operaţional, se estimează şansele sale de succes din
punct de vedere tehnic, economic, financiar, organizaţional, social etc. Studiul se
elaborează pe baza de ipoteze şi concluzii emise în studii suport sau extrase din
baza de date disponibilă şi se încheie cu propuneri de strategii sau alternative de
lucru, cu estimarea parametrilor de efect şi de efort şi a eficienţei proiectului.
Analiza de risc şi incertitudine constituie componentă indispensabilă în structura
studiului de fezabilitate, mai ale la proiecte cu ciclu lung de viaţă.
În situaţii complexe studiul de fezabilitate poate fi precedat de unul de
prefezabilitate care printr-o analiză preliminară restrânge câmpul de aplicaţie al
studiului propriu-zis.

98
 Modul de abordare a problemelor tratate în structura studiului depinde de
scopul fiecărui proiect şi în acest context putem aprecia că, studiile de fezabilitate
se elaborează pentru:
• proiecte privind realizarea de noi unităţi de producţie bunuri sau prestări
de servicii, se referă la o activitate preponderent nouă şi de aceea rata
mortalităţii lor crescută.
• proiecte de dezvoltare a firmelor existente care au deja un profil
profesional, o piaţă de desfacere, un sistem de relaţii de aprovizionare
funcţional.
• proiecte de privatizare a unei societăţi comerciale sau a uneori elemente
structurale ale sale, de obicei cele care înregistrează pierderi.
• proiecte de restructurare a firmelor, departamentelor nerentabile sau
fără perspectivă unde concluziile trebuie să fie tranşante mergându-se
până la propunerea de divizare sau lichidare.
Conţinutul studiile este influenţat şi de domeniul de activitate căruia îi
aparţine proiectul; industrie, agricultură, servicii, explorări geologice, ş.a.
Indiferent de domeniu însă, orice studiu trebuie să fie subordonat unor criterii de
eficienţă şi eficacitate concretizate prin;
¾ economie de mijloace şi resurse cu consecinţe favorabile în planul
eficienţei;
¾ ameliorarea performanţelor, a calităţii produselor/serviciilor, creşterea
productivităţii muncii, reducerea costurilor cu efect asupra situaţiei
financiare;
¾ conturare liniilor strategice de urmat pe durata ciclului de viaţă a
proiectului, cu evaluarea fluxurilor principalilor parametrilor economici.
Studiile de fezabilitate sunt instrumente de analiză şi fundamentare care
servesc la pregătirea deciziei cu privire la soarta proiectelor de investiţii. Prin
elaborarea lor se urmăreşte relansarea şi restructurarea activităţii firmei prin măsuri
de modernizare şi reţehnologizare tehnologică, schimbarea şi înnoirea gamei de
produse/servicii ce fac obiectul activităţii profesionale, schimbări de mentalităţi şi
concepţii în plan managerial al strategiei de marketing.
În majoritatea cazurilor, atingerea acestor obiective este imposibilă fără
alocarea de resurse investiţionale; materiale, financiare, intelectuale, ş.a.,
dezvoltarea sistemelor informatice, valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice
proprii sau achiziţionate.
Pentru a fi un document util managementului firmei, şi un instrument
informaţional complet şi concret, util specialiştilor, studiul de fezabilitate trebuie să
fie elaborat în următoarea structură;
a) Introducere
Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiţiei, costul total
estimat în lei şi în valuta, sursele de finanţare avute în vedere; proprii, subvenţii,
împrumuturi şi volumul acestora.

99
 b) Prezentarea agentului economic
Cuprinde informaţiile de identificare a firmei(societăţii comerciale)
promotoare a proiectului. Se vor include informaţii de genul: denumirea firmei,
adresa, telefon/fax, scurt istoric cu precizarea anului înfiinţării şi statutul juridic
(SRL, SA, Asociaţie familială, agricolă etc.), numărul şi data înregistrării în
Registrul Comerţului, capitalul social (subscris şi vărsat), banca şi nr. de cont,
domeniul de activitate profesională şi alte domenii de activitate,
produsele/serviciile aferente activităţii profesionale de bază, segmentul de piaţă
deţinut, amplasament şi forma de proprietate asupra suprafeţelor (concesiune sau
proprietate), relaţiile cu alţi agenţi economici din ţară şi străinătate etc. Informaţiile
financiare obţinute prin analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilor
financiare, stabilirea situaţiei financiare, evaluată în conformitate cu indicatorii
cheie privind lichiditătea, solvabilitatea, rentabilitatea, profitul etc.
c) Piaţa produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea şi
capacitatea actuală şi previzionată a pieţei produselor/serviciilor, condiţiile de piaţă
în termeni de competitivitate şi concurenţă, costurile de menţinere şi/sau dezvoltare
a segmentului de piaţă deţinut etc. În esenţă aceste informaţii pot fi grupate astfel:
9 volumul pieţei interne în prezent şi viitor, pieţele posibile pentru
valorificarea produselor din proiect;
9 informaţii despre concurenţă – avantaje competitive privind:
aprovizionarea, producţia, desfacerea, calitatea producţiei etc.;
9 preţurile – date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări
privind preţul de export, cu referire la preţurile mondiale şi preţurile
specifice pieţei;
9 comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unităţi
comerciale, piaţa etc. şi la export. Schimbările prevăzute pentru
comercializarea noilor produse din proiectul propus.
d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se evaluează
şi se motivează toate aspectele tehnice începând de la suprafeţe, lucrări de geniu
civil până la definirea tehnologiilor şi întocmirea listelor cu principalele utilaje şi
instalaţii tehnologice. Parte de geniu civil se referă la descrierea şi elaborarea de
schiţe privind concepţia de realizarea a construcţiilor de amenajare a incintelor.
Structura cadru a capitolului este:
d. 1) descrierea proiectului
¾ scopul proiectului;
¾ descrierea tehnica a produselor propuse şi a procesului de
producţie;
¾ surse de materii prime existente şi posibilităţi privind asigurarea
acestora în viitor;
¾ consideraţii privind mediul înconjurător;
¾ utilităţi (energie electrică şi termică, combustibili, surse de apa,
condiţiile de evacuare şi tratare a apelor uzate şi reziduurilor
solide etc.);
¾ aspecte juridice (licenţe, aprobări, legi);

100
 ¾ tehnologia propusă în proiect;
¾ stabilirea la modul general a problemelor tehnice ale proiectului.
d. 2) implementarea proiectului:
¾ posibilităţile agentului economic pentru implementare;
¾ planuri şi necesităţi (cerinţe) privind asistenta tehnica;
¾ modul de realizare sau procurare propus;
¾ program de implementare-realizare, facilităţi.
e) Costuri şi plan de finanţare:
e.1) Costurile proiectului:
9 rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc;
9 date de baza şi calculaţii privind estimarea costului (date de la
furnizori, estimări ale investitorului, constructorului etc;
9 necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare);
9 calculul pentru diverse şi neprevăzute (preturi fizice şi preturi la
diverse şi neprevăzute);
e.2) Plan de finanţare:
9 plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe
feluri şi plaţi);
9 programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului;
9 condiţiile şi contribuţia investitorilor la finanţarea costului
proiectului ;
9 termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare.
f) Analiza financiară şi economică:
• estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toata durata
proiectului, înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu”
proiect);
• rata interna (financiara) sau de rentabilitate calculata pe baza costului
financiar şi beneficiului (profitului) obţinut înainte şi după aplicarea
proiectului;
• analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra
(depăşirea duratei de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor,
depăşirea costurilor etc.);
• rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu şi analiza
senzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apară (depăşirea
duratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.);
• riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea
proiectului propus şi masurile care se iau pentru a elimina sau
minimaliza impactul potenţial al acestora.
g) Concluzii ce decurg din analizele făcute dublate de recomandării privind
criteriile de judecată a diverselor ipoteze şi variante în funcţie de specificul
domeniului sau al activităţii.
Agenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate au libertatea de a le
adapta conţinutul şi structura la specificul activităţii lor, prin introducerea altor
elemente relevante domeniului şi indispensabile fundamentări deciziei. In acest

101
context deşi unele concepţii metodologice includ devizele ca o componentă de bază
a studiului de fezabilitate – bază de fundamentarea a costului proiectului,
considerăm că devizul în forma sa dezvoltată (pe categorii de lucrări, pe categorii
de cheltuieli şi devizul general) constituie element al documentaţiei tehnice de
proiect pe baza căruia se fundamentează decizia de finanţare.
Adesea în practică nu se face distincţie între studiul de fezabilitate şi planul
de afaceri. Între cele două documente există o mare asemănare din punct de vedere
al conţinutului şi al concepţiei metodologice de elaborare. Apreciem însă că între
aceste documente există o relaţie de la parte la întreg, planul de afaceri jucând rolul
studiului de prefezabilitate pentru un întreprinzător care doreşte să iniţieze un
proiect de investiţii. Planul de afaceri urmăreşte să convingă potenţialii parteneri
(stakeholders) şi în special pe finanţatori cu privire la avantajele afacerii, iar studiul
de fezabilitate caută să convingă acţionarii (shareholders) asupra modului cum
trebuie acţionat pentru atingere obiectivelor fixate în planul de afaceri. Pentru o
întreprindere existentă planul de afaceri serveşte la obţinerea de susţinere
financiară pentru noi afaceri sau ca plan orientativ pentru activitatea profesională
curentă.
Studiul de fezabilitate are un grad mai mare de aplicabilitate fiind mai
detaliat, iar ipotezele de lucru se bazează pe estimări mai precise. De asemenea este
mult mai amplă şi mai detaliată componenta tehnică în care se descriu soluţiile
tehnologice, necesarul de echipamente şi utilaje, infrastructura tehnică, impactul
tehnologiei asupra mediului etc. şi nu în ultimul rând, este obligatorie analiza de
sensibilitate care conduce la construcţia unor scenarii economice în funcţie de
evoluţia previzibilă a factorilor de influenţă.
Sinteza studiilor suport, premergătoare referitoare la prognoza
produselor şi tehnologiilor, previziunea pieţei şi a canalelor de distribuţie, etc.
Pornind de la calitatea produselor/serviciilor ce se realizează de firmă şi de
concurenţă se va evalua perspectiva lor pe durata ciclului proiectului se vor stabili
măsurile necesare ce trebuie luate pentru menţinerea sau expansiunea acestora pe
piaţă. Evaluarea previzionată a tehnologiilor va fi strâns legată de strategia de
produs sau de piaţă adoptată. În ceea ce priveşte studiile de marketing, acestea se
vor concentra pe analiza preferinţelor consumatorilor pericolul substitutelor,
niveluri de saturaţie, vârsta produsului, servicii suplimentare oferite
consumatorilor.
Analiza diagnostic a situaţiei economico-financiare a firmei trebuie să
dezvăluie imaginea de piaţă a firmei, măsura în care ea ocupă o poziţie favorabilă
pe piaţă. Este important de relevat prin această analiză starea canalelor de
distribuţie existenţa unei reţele proprii de distribuţie o piaţă stabilă pe termen lung
caracterizată prin contracte pe termen lung cu clienţi din ţară sau străinătate,
producţia de piese de schimb şi reţea de service asigurată, gradul de flexibilitate al
producţiei în raport cu solicitările pieţei.
Alternative de dezvoltare/restructurare ce fac obiectul proiectului.
Evaluarea eficienţei variantelor analizate.

102
 Analiza de risc şi incertitudine. In general accesul la creditele externe
este puternic influenţat de riscul de ţară. De aceea, într-un studiu ONU, ţările sunt
împărţite în patru grupe: A,B,C,D, iar dobânzile la creditele în USD, sporesc cu
cca % la ţările din clasa A şi cu până la 8% la cele din clasa D.
În afară de analiza de sensibilitate a proiectului la factorii perturbatori
importanţi, este recomandabil să se studieze şi aspecte privind creşterea capitalului
social, nivelul lichidităţilor (acceptabil un nivel de 10 – 25% din veniturile anuale)
durata de maturizare a activităţii operaţionale şi atingere a parametrilor proiectaţi,
analiza potenţialului concurenţei.
Interpretarea şi informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor şi
formularea unei propuneri de opţiune strategică. Probleme adiacente ce pot fi
abordate în funcţie de necesităţi se pot referi la; estimarea patrimoniului firmei, a
nevoii de fond de rulment, selecţia surselor de finanţare prin evaluarea costurilor
împrumuturilor şi a condiţiilor de rambursare, înlocuirea importurilor.

4.3.2 Caietul de sarcini

Cu rare excepţii, conectarea diferiţilor actori la realizarea unui proiect este

realizată prin proceduri de licitaţii unde, într-un climat de transparenţă,
competitivitate şi exigenţă, este aleasă cea mai calificată ofertă de regulă cea mai
scăzută ca preţ de ofertare. Însă, pentru a elabora oferta de servicii, concurenţii
trebuie să cunoască condiţiile şi contextul în care promotorul de proiect înţelege să
se desfăşoare activitatea. Condiţiile pe care acesta le doreşte a le respecta cu
scrupulozitate orice câştigător de oferte sunt fixate în Caietul de sarcini. Din acest
motiv apreciem că acest document este întâlnit frecvent în aproape toate fazele
ciclului de viaţa a proiectului, avem caiete de sarcini pentru probe teste, verificări şi
puneri în funcţiune, pentru recepţia lucrărilor, pentru execuţia sau urmărirea în
timp a construcţiilor, pentru furnizorii de echipamente, materiale, şi utilaje. Putem
vorbi de caiete de sarcini cu caracter general şi caiete de sarcini speciale.
Indiferent de obiect sau de caracter caietul de sarcini fixează exigenţele
proprietarului şi le face cunoscut viitorilor parteneri (stakeholders) ales în spirit
concurenţial în condiţii de transparenţă şi competiţie prin mecanismele licitaţiei
Dacă în circumstanţe specifice se poate apela la diferite metode de
acordare a licitaţiei, conţinutul general al caietului de sarcini pentru licitaţiile
competitive pentru investiţii este general valabil. Caietul de sarcini este, în fapt,
instrumentul prin care proprietarul/promotorul sau un agent mandatat cu
implementarea solicită de la participanţi la licitaţie oferte de preţ şi, după evaluare,
oferă contractul celei mai joase şi prompte oferte şi celui mai calificat ofertant, în
schimbul unei plăţi într-una sau mai multe monede.
Scopul pentru care se întocmeşte caietului de sarcini este de a informa
potenţialii ofertanţi cu privire la: condiţiile de depunere a ofertelor, criteriile de
evaluare a acestora, condiţiile contractuale privind modul de plată, selectarea
ofertantului celui mai experimentat şi cu capacitatea profesională de a duce
proiectul la bun sfârşit.

103
 Formatul şi conţinutul caietului de sarcini variază în funcţie de domeniu,
tipul de contract, mărimea şi natura proiectului, dar conţinutul cuprinde să cuprindă
următoarele aspecte:
a) Instrucţiuni către ofertanţi;
b) Condiţiile generale ale contractului;
c) Condiţiile specifice sau speciale ale contractului;
d) Fişa cantităţilor sau a programului derulării elementelor investiţiei;
e) Scheme;
f) Forma ofertei şi garanţiei;
g) Forma contractului şi a garanţiei de execuţie.
a) Instrucţiuni către participanţi (ITB) fixează regulile procesului de
licitaţie propriu-zisă, care culminează cu stabilirea câştigătorului şi încheierea
contractului. Instrucţiunile vor conţine următoarele informaţii esenţiale:
™ descrierea sumară a proiectului în perioada de implementare;
™ criteriile de eligibilitate pentru participanţi;
™ sursele de procurare a elementelor necesare investiţiei;
™ condiţiile minime necesare privind capacitatea ofertanţilor de a realiza;
™ investiţia;
™ procedurile pentru; clasificarea şi/sau amendarea caietului de sarcini,
pentru modificarea sau retragerea ofertelor;
™ limba în care se va face oferta;
™ prevederi referitoare la montajul financiar; moneda de plată, garanţii
necesare, prevederi pentru modificarea preţului etc.;
™ prevederi referitoare la oferet; formatul, numărul copiilor, termenul
limită de depunere, perioada de validitate, ş.a.;
™ procedurile pentru deschiderea licitaţiei, determinarea compatibilităţii
ofertei, criteriile de evaluare;
™ procedurile pentru acordarea contractului.
b) Condiţiile Speciale/Generale ale Contractului (CSGC) descriu
obligaţiile generale ale părţilor; angajator şi contractor, termenii şi condiţiile de
derulare a contractului în perioada realizării, inclusiv de garanţie a lucrării.
Prevederile cuprinse în Condiţiile Generale se referă la:
ƒ definirea implementării termenilor contractului;
ƒ limba şi legislaţia cărora li se va supune contractul;
ƒ drepturile şi obligaţiile părţilor;
ƒ datoriile şi autoritatea oricărui mandatar desemnat de către Angajator
să supervizeze derularea contractului;
ƒ garanţii şi asigurarea construcţiei, materialelor;
ƒ reguli privind angajarea de forţă de muncă;
ƒ prevederi generale cu privire la materialele de construcţii, forţă de
muncă, inclusiv acte de inspecţii şi testare;
ƒ obiective de timp; date de început şi sfârşit, procedurile de predare către
Angajator, penalizări pentru întârziere, circumstanţe pentru prelungirea
perioadei de derulare;

104
 ƒ riscuri asumate de Angajator şi Contractor, riscuri speciale de forţă
majoră, imputaţiile pentru acoperirea daunelor imputabile.
Mai multe modele de CSCG s-au dezvoltat de-a lungul anilor şi sunt
folosite în multe ţări, pentru diferite tipuri de contracte. Federaţia Internaţională a
Inginerilor (FIDIC) a realizat două astfel de documente acceptate de către
comunitatea internaţională. Primul este pentru Construcţii civile şi al doilea pentru
Construcţii electrice şi mecanice. Ambele documente au fost pregătite pentru
contractele în etape egale deci, pentru alte tipuri de contracte, ele trebuie
modificate.
Folosirea unui CSGC standard pentru toate investiţiile civile dintr-o ţară va
asigura; acceptarea prevederilor, economii de bani şi timp în procesul de pregătire a
ofertei. Pentru citirea şi interpretarea corectă către participanţi la licitaţie şi pentru
evaluarea unitară de către agenţii textul standard al oricărui CSGC folosit
indiferent de situaţie, trebuie să rămân intact. Orice adăugări sau amendamente se
vor face în capitolul “Condiţii speciale ale Contractului”.
c) Condiţiile specifice completează şi modifică CSGC prin introducerea
unor cerinţe contractuale specifice în anumite circumstanţe, ce depind de; ţară,
sector, proiectul de ansamblu angajator etc. Aceste cerinţe se realizează prin;
detalierea prevederilor tratate în termeni generali în CSGC, anularea prevederilor
implacabile sau neadecvate condiţiilor date, amendarea prevederilor din CSGC
pentru adaptarea lor la cerinţele contractului, adăugarea unor prevederi noi pentru
realizarea satisfăcătoare a contractului.
Condiţiile speciale conţin prevederi referitoare la:
• definirea angajatorului, inginerului, limbii, legii;
• delimitarea autorităţii şefului de proiect şi definirea acţiunilor ce necesită
aprobarea Angajatorului;
• prevederi speciale cu privire la surse acceptabile, mărimea garanţiei,
elemente asiguratorii;
• norme reglementare locale privind angajarea, găzduirea personalului;
• prevederi referitoare la montajul financiar al contractului; procedura
depunerii cererilor periodice pentru decontare, condiţiile de plată,
moneda, sume reţinute din tranşele periodice, alte detalii privind plăţile
în avans, planul de rambursare formula şi indicii de ajustare a preţului
în caz de nevoie;
• prevederi specifice cu privire la plata taxelor locale şi a altor impozite,
• proceduri de rezolvare a disputelor contractuale diferite de prevederile
CSGC-
Multe din prevederile care reflectă procedurile contractuale specifice
spaţiului geografic al debitorului pot fi standardizate pentru toate contractele lăsând
numai câteva prevederi care pot fi adăugate în funcţie de agenţie sau de natura
proiectului/sectorului.
d) Specificaţii tehnice sunt detalii ce trebuie sistematizate astfel ca,
participanţii să răspundă fără rezerve şi în condiţii de transparenţă şi competiţie
deschisă exigenţelor angajatorului. Numai aşa poate fi asigurată atractivitatea

105
ofertelor, poate fi uşurată evaluarea lor cu respectarea criteriilor de eficienţă şi
echitate. Specificaţiile tehnice trebuie să acopere toate categoriile resurse; de forţă
de muncă, materiale, echipamente, implicate în realizarea proiectului deşi nu se
regăsesc neapărat într-un contract.
Nu există un standard de detalii tehnice disponibile pentru toate proiectele
indiferent de sector sau zonă, dar întocmirea lor trebuie să fie conformă cu practica
internaţională şi să respecte anumite principii.
Majoritatea specificaţiilor lor sunt elaborate de Angajator sau şeful de
proiect şi sunt specifice contractului respectiv. Exemple din proiecte anterioare
similare din ţara Angajatorului pot fi folosite doar ca orientare. Însă, trebuie avută
grijă să ca acestea să nu devină restrictive. La definirea standardelor pentru bunuri,
materiale, forţă de muncă, trebui folosite cât mai mult standarde internaţionale
recunoscute (ASTM, BSS, DIN, JSC). Acolo unde nu este posibil, se va specifica
faptul că bunurile, materialele, forţa de muncă satisfac alte standarde care asigură
niveluri de calitate egale sau mai bune decât standardele menţionate.
Există avantaje deosebite prin standardizarea specificaţiilor tehnice pentru
investiţii repetitive în sectorul public precum autostrăzi, porturi, căi ferate,
urbanizare, irigare, în regiuni sau ţări unde cu condiţii similare.
Caietul de sarcini trebuie să conţină şi prevederi pentru măsurarea
cheltuielilor, evaluarea stadiului de execuţie ca bază pentru efectuarea plăţilor
periodice către contractor. Divizarea cantitativă a lucrărilor pe elemente
componente, se face în funcţie de tipul contractului.
În construcţii, pe plan internaţional, cel mai folosit contract este contractul
în etape egale. Pe baza schiţelor proiectului, Angajatorul/şeful de proiect face o
estimare provizorie a cantităţilor unitare ale diferitelor tipuri de lucrări de executat:
excavare, betonare, pavarea drumurilor etc. pe care o înscrie în Fişa de Cantităţi
(BOQ - parte a caietului de sarcini. Ofertanţii iau act de această estimare şi face o
propunere de preţ unitar pe fiecare cantitate care apoi prin cumulare devine preţul
licitaţiei. Preţul unitar include toate cheltuielile directe pentru acel tip de lucrare, o
cotă de indirecte şi de profit.
Pe parcursul construcţiei, activităţile terminate sunt măsurate periodic iar
decontarea se face la preţul unitar oferit. Această practică este foarte frecventă dar
necesită ca de la început să fie specificată clar metoda de măsurare a lucrărilor
executate, iar Codul practicii internaţionale oferă soluţii ce pot fi adoptate în
documente prin referinţă.
Există şi alte tipuri de contracte în care decontarea parţială se face la
terminarea unei activităţi specifice sau a unor structuri ale proiectului. Important
este să se specifice expres în Caietul de Sarcini metoda va fi evaluată şi acceptată
ca condiţie pentru decontări între părţi, realizarea parţială a investiţiei
e) Documente şi schiţe tehnice variază în funcţie de tipul de contract.
Desene detaliate pregătite de angajator sau şeful de proiect servesc la
evaluarea precisă a cantităţilor în cazul Contractului în etape egale. Schiţele
generale vor fi necesare pentru alte tipuri de contracte, de pildă pentru “Contractul
la cheie” unde proiectarea detaliată se face de către contractor. În toate tipurile de

106
contract însă este de preferat o analiză exactă a amplasamentului construcţiei,
completată cu analiza solului făcute de către Angajator şi incluse în caietul de
sarcini pentru a evita astfel repetarea acestora de către contractor.
Formularul ofertei este instrumentul legal prin care orice ofertant interesat
îşi face cunoscute exigenţele în realizarea proiectului. O anexă a formularului oferă
detalii în legătură cu garanţiile, asigurarea, termenele de execuţie formând o parte
integrantă, cu contractului însuşi. Formularul variază puţin, în funcţie de tipul
contractului. Toate ofertele sunt însoţite de o garanţie de participare, care este
returnată, dacă ofertantul îşi retrage oferta, dacă nu încheie contractul sau dacă nu
depune garanţia de execuţie. Garanţia pentru licitaţie poate fi; un depozit, un cec, o
trată bancară, o scrisoare de credit sau de garanţie bancară.
f) Forme ale acordului de garanţie de execuţie. Un acord între părţi este
semnat pentru cea mai bună ofertă din punct de vedere al preţului, al eligibilităţii,
etc. şi include toate elementele Caietului de Sarcini, mai puţin Instrucţiunile către
participanţi. Intr-un anumit interval de timp de la anunţarea câştigătorului, acesta
trebuie să prezinte o garanţie de execuţie, în caz contrar oferta sa va fi respinsă şi
garanţia de participare returnată. Cea mai folosită formă de garanţie este garanţia
bancară.

4.3.3 Proiectul tehnic

Proiectul tehnic este ansamblul de piese scrise şi desenate prin care se

creează o imagine coerentă asupra ansamblului obiectivului şi a părţilor sale
componente, a soluţiilor tehnic-constructive şi tehnologice, a programului de
execuţie şi a volumului de lucrări. Deşi este realizat de o entitate de profil el poate
fi considerat ca operă comună a principalilor actori implicaţi în proiect.
Părţile scrise ale proiectului tehnic se referă la:
descrierea generală a ansamblului lucrărilor, a amplasamentului din
punct de vedere al condiţiilor climatice, geo-seismice, topo şi
hidrografice, prezentarea organizării de şantier, căi de acces şi surse de
alimentare cu utilităţi, temporare sau definitive, grafice de lucru
antemăsurători etc.;
caiete de sarcini generale/speciale pe lucrări sau obiecte de investiţii;
liste de lucrări/utilaje şi echipamente;
graficul general de realizare;
devizele proiectului.
Părţile desenate sunt formate din; planurile generale de amplasament a
reperelor de nivelement şi planimetrie, de amplasament al obiectelor de construcţie,
de sistematizare pe verticală, planşe ale principalelor obiecte, elemente de
arhitectură; cote dimensiuni, distanţe finisaje, etc., schiţe de structură diferenţiat pe
infra şi suprastructură, planşe privind instalaţii şi amplasament utilaje şi alte dotări
şi instalaţii tehnologice, dotări cu mobilier şi inventar gospodăresc inclusiv
echipamente de protecţia muncii şi siguranţa împotriva incendiilor.

107
STUDII FUNCTIONALE STUDIU DE
SUPORT PREFEZABILITATE

SE
NU APROBA

AVIZE ACORDURI CAIET DE

SARCINI

DA
STUDIUL DE
reformulare
FEZABILITATE

NU
DEVIZE SE SE RESPINGE

LICITATII
APROBA

DA
DOCUMENTATIA TEHNICO –
ECONOMICĂ
(proiectul tehnic, devize,
detalii de execuţie)

SE
ADMITE
DA

CONTRACTARE CONTRACTARE MONTAJUL

ECHIPAMENTE LUCRARI FINANCIAR

EXECUTIE PROIECT

ACTIVITATI PREMERGATOARE PUNERII IN FUNCTIUNE

PUNEREA IN FUNCTIUNE
(PROCES VERBAL DE PREDARE PRIMIRE)

Figura 4.5 Operaţionalizarea documentelor de bază ale proiectului

108
 Detaliile de execuţie sunt corecţii pe care proiectantul are obligaţia să le
execute, la comanda antreprenorului/şefului de proiect şi care sunt determinate de
nevoia de a adapta cât mai bine proiectului la condiţiile reale ale amplasamentului.

4.3.4 Devizele proiectului

Devizele proiectului sunt elemente de calcul şi evaluare a costului de
realizare a proiectului având la bază operaţiuni de antemăsurare şi antecalculaţii. In
forma lor dezvoltată devizele sunt de trei feluri; deviz pe categorii de lucrări, deviz
pe categorii de cheltuieli şi devizul general.
Pe baza rezultatelor antemăsurătorilor şi a preţurilor unitare şi a tarifelor se
obţine devizul – ofertă pe categorii de lucrări defalcat pe;
- cheltuieli directe structurate pe materiale, manoperă, utilaje
- cheltuieli generale
- profit
Macheta devizului poate arăta astfel:

Preţ Materiale Manopera Utilaje

Lucrarea Cantitatea Total
unitar Lei lei lei
CB 4a
30.000
Cofrare
200m2 25.000 6.000.000 5.000.000 1.000.000 12.000.000
beton armat
5.000
.... ….. …. …. … … …

Cheltuieli directe 12.000.000 lei

- CAS (23%) 1.150.000 lei
- Şomaj (5%) 250.000 lei
- sănătate (7%) 350.000 lei
- fond handicapaţi (3%) 150.000 lei
- fond învăţământ (2%) 100.000 lei
- impozit salarii (25%) 1.250.000 lei
TOTAL cheltuieli directe 15.250.000 lei
Cheltuieli indirecte (10%) 1.525.000 lei
Profit 10% 1.525.000 lei
TOTAL 18.300.000 lei

Notă:
Cotele procentuale şi metodologia de calcul a diferitelor taxe este Influenţată
de legislaţia fiscală ln vigoare.

Centralizarea devizelor pe obiecte conduc la obţinerea devizului pe obiect,

iar prin centralizarea acestora se obţine devizul general.
Devizul general este structurat pe trei părţi; partea I este formată din 6
capitole care cuprind cheltuielile pentru realizare obiectivului propriu-zis, partea II
– a cuprind valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente care se include
în obiectiv şi partea III – cuprinde capitalul de lucru – fondul de rulment.
109
Ν Întrebări test
1. Ce deosebire esenţială sesizaţi între faza de pregătire şi faza de
implementare/execuţie a proiectului?

2. Care este curba ce caracterizează, în abordarea economică ciclul de

piaţă al proiectului?

3. În viziunea şefului de proiect care sunt elementele specifice ale

ciclului de piaţă şi cum le va aborda acesta?

4. Care sunt etapele elaborării proiectului?

5. Cum se identifică „ideea de proiect”

6. În ce documente se concretizează formularea proiectului?

7. Prezentaţi structura generală a unui studiu de fezabilitate.

8. Care sunt problemele de ordin instituţional ce trebuie rezolvate în

pregătirea proiectului?

9. Care sunt componentele raportului de evaluare a proiectului?

10. Etapele fazei de implementare.

11. În viziunea specialiştilor Băncii Mondiale care sunt etapele

controlului proiectului?

12. Criterii ce trebuie respectate la elaborarea studiului de fezabilitate.

13. Conţinutul „Caietului de sarcini”.

14. Ce este „Proiectul tehnic”?

110
 Criterii şi indicatori de evaluare
a eficienţei
proiectelor de investiţii

5.1 Evaluarea - fundament al deciziei de realizare

a proiectului
La început este ideia de proiect, entitate unică prin specificul sau, născută
din întrebări de genul; ce trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideia de
proiect se naşte fie din nevoia de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, fie
din dorinţa de a exploata o oportunitate. Reamintim că, mai ales în cazul marilor
proiecte, ideia este viabilă dacă se referă la un domeniu prioritar din punct de
vedere al strategic, dacă este agreată de organele administraţiei publice centrale sau
locale, şi dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic.
Decizia privind realizarea proiectului este precedată de o serie de acţiuni
de fundmentare complexă desfăşurate de specialişti din diferite domenii de interes:
economişti, sociologi, finanţişti, tehnicieni, ecologişti, jurişti,s.a. Aceasta este faza
serviciilor intelectuale, de ante-proiect (preinvestiţională pentru proiectele
industriale) ale cărei sarcini principale sunt de pregătire a deciziei prin; definirea
obiectivului/lor proiectului, evaluarea complexă a fezabilităţii, acceptabilităţii şi
utilităţii sale, elemente ce fac conţinutul documentelor; studiul de fezabilitate,
raport de evaluare şi caietul de sarcini. De asemenea, în această etapă de concepţie,
în funcţie nevoi, se vor elabora diferite studii suport: studii de marketing, de
impact, de oportunitate, studii functionale amplasament, capacitate optima.
Definirea obiectivelor ce se urmăresc prin realizarea unui proiect,
înseamnă să se găsească raspunsul la întrebarea; Care este nevoia pe care o
satisface rezultatul concret/produsul final al proiectului?. Cel care are sarcina de a
găsi acest raspuns este în mod normal, beneficiarul proiectului, clientul. El devine
astfel garantul realităţii acestei nevoi exprimate. In cazul unui proiect extern el este
relativ uşor de identificat, iar pentru un proiect intern se procedează la desemnarea
unui membru al direcţiei intreprinderii19).
La stabilirea obiectivului trebuie să fie antrenat şi şeful de proiect, sau cel
puţin să-şi exprime acordul de aderare fără rezerve, deoarece el este cel care va
răspunde de realizarea lor şi va avea sarcina de a obţine adeziunea celorlalţi actori
intervenanţi.

19)
Este vorba de raportul proiectului cu structura organizaţiei (proiecte extramuros sau intramuros)
111
 În cazul proiectelor complexe, de amploare este posibil să existe mai multe
obiective care prezintă grade de importanţă diferite. Încă de la început, seful de
proiect trebuie să aibă o imagine clară asupra structurii arborescente a sistemului de
obiective, construită pe baza unui criteriu acceptat şi reprezentativ, astfel încât să
nu existe confuzii de pildă, între obiectivele principale si cele secundare.
De asemenea, nu trebuie să se piardă din vedere că, deseori sunt diferenţe
între scopurile definite la apariţia ideii de proiect şi obiectivele care se urmăresc la
realizarea proiectului propriu-zis. De pildă, ideia de proiect într-o zona defavorizată
este fundamentată pe posibilitatea de a exploata oportunităţile locale în condiţii
preferenţiale, dar obiectivul proiectului (produsul) va consta în realizarea unei
unităţi de producţie sau prestatoare de servicii.
Dacă în managementul tradiţional, evaluarea este faza ce închide ciclul, în
managemetul proiectelor este o activitate continuă ce debutează odata cu naşterea
ideii de proiect. Ea are un caracter pluridisciplinar şi presupune o continuă
măsurare şi analiză a parametrilor de urmărire şi control a proiectului. Scopul
evaluării continue este de a stabili cauzele generatoare de abateri, astfel încât, în
faza imediat urmatoare, să se poate lua masurile adecvate de corecţie, atunci când
abaterile sunt nefavorabile pentru procesul monitorizat. In terminologia actuală se
impune şi conceptul de "pilotaj al proiectelor" care înglobează activităţile de
evaluare şi corecţie respectiv; cuantificarea şi analiza cantitativă şi calitativă a
rezultatelor, identificarea abaterilor (favorabile sau nefavorabile) şi a cauzelor ce
le-au provocat şi stabilirea măsurilor corective adecvate.
În cadrul proiectelor putem vorbi de trei tipuri de evaluare: antefactum,
sincronă şi postfactum.
Evaluarea antefactum serveşte la fundamentarea deciziei cu privire la
continuarea s-au respingerea proiectului, şi se face din mai multe puncte de vedere
Evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct de
vedere al soluţiilor tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil. Dintr-un
inventar de soluţii tehnice admisibile (din punct de vedere al obiectivului
proiectului sau al şanselor de succes) se va reţine soluţia pertinentă în condiţiile
date. De obicei, la acest nivel de cunoaştere al proiectului, gradul de detaliere este
redus el crescând pe măsură ce creşte gradul de stapânire a tehnologiei. Aceasta
induce riscul ca, odată străpunse zonele de umbră să se constate nevoia de a aduce
modificări pentru a nu pune în discuţie fezabilitatea globală a proiectului.
Evaluarea acceptabilităţii proiectului are ca scop evidenţierea modului cum
este privit/primit proiectul de mediul în care are loc implantul; organele puterii
publice locale sau centrale, colectivităţile teritoriale, partenerii şi concureţa. Nu
puţine sunt cazurile de proiecte primite, cel putin cu suspiciune, de către una sau
alta din entităţile enumerate. Drep urmare, proiectul poate intra în cercul vicios al
conflictelor de interese, mai mult sau mai putin legate direct de el. Promotorii se
văd astfel obligaţi să facă un adevarat loby în apararea proiectului. O abordare
superficială a conflictului poate calma pe moment spiritele, dar managerul trebuie
să fie atent că există riscul ca acesta să se reactiveze mai violent pe parcursul
realizarii proiectului.

112
 Evaluarea utilitaţii proiectului este problema de ordin economic care se
rezolva pe baza unei metodologii specifice în care primează calculele de eficienţă.
Evaluare economică este un act crucial în viaţa proiectului când, prin tehnici şi
procedee specifice, sunt tratate informaţiile tehnice, economico-financiare, sociale,
proprii proiectului sau care au relevanţă pentru mediul economic şi rafinarea
acestora într-un sistem de criterii de evaluare recomandat pentru fundamentarea
deciziei privind soarta proiectului. Evaluarea are ca fundament studiul de
fezabilitate şi precede transpunerea în practică a prevederilor acestuia
Studiul de eficienţă se bazeaza pe analiza comparativă şi corelativă a
parametrii de efort si de efect respectiv; între costurile şi beneficiile proiectului
(diversele categorii de efecte/avantaje economice. Nu rare sunt cazurile când
evaluatorul se confruntă cu greutăţi de cuantificare, şi mai ales de comparabilitate
în timp, a parametrilor de efort şi de efect.
Relativ la importanţa şi rolul evaluării economico-financiare a proiectului,
în teoria şi practica cotidiană vom întâlni opinii care minimalizează pâna la anulare
importanţa criteriilor economice în această fază de pregătire a deciziei de realizare
a proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că; “orice
efect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu în
efecte economice”. Este posibil ca soluţia tehnică reţinută de către tehnicieni să
prezinte performanţe tehnice de excepţie însă, concomitent şi obligatoriu, trebuie să
corespundă şi criteriilor economice de eficienţă (corelaţie efort-efect) şi eficacitate
(corelatie obiective - rezultate) pentru fi acceptată, prin încadrarea în limitele
admisibile impuse de promotorul sau finanţatorul proiectului. Peste pragul de
eficienţă economică impus se poate trece numai dacă proiectul este de mare
importanţă strategică dar, în acest caz, decizia aparţine managementului superior şi
poate să aibă un pronunţat caracter social sau politic.
Evaluarea eficienţei proiectului este necesară şi utila dacă cuprinde întreg
sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc.
Insă, importanţa unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulţi factori; talia
proiectului, domeniul în care se face, opţiunile strategice care au stat la baza idei de
proiect. Stiinţa şi tehnica este capabilă să ofere soluţii tehnice multiple pentru
aceiaşi problemă, dar evaluarea oprtunităţii, necesităţii şi eficienţei este singura
bază motivaţionala a deciziei de; amânare, respingere, sau continuare a proiectului.
O componentă indispensabilă a evaluării economice este analiza
sensibilităţii criteriilor de eficienţă în raport cu variaţia ipotezelor de bază, pentru
că permite identificarea acelor ipoteze "problemă" şi a nivelului de la care acestea
pun în discuţie rentabilitatea sau existenţa proiectului.
Evaluarea sincronă se face la punctele de avans atunci când şeful de proiect
prezintă stadiul execuţiei proiectului actorilor interesaţi. Are un caracter
preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de
pilotaj economic. Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza
concluziilor trase în urma realizarii proiectului, conform principiului "învaţare -
eroare", nivelul de cunoştinţe şi experienţa factorilor interesaţi, inclusiv a şefului de

113
proiect, să se îmbogăţească, concluziile trase devenind informaţii utile pentru
viitoarele proiecte.
Concepţia metodologică generală are stă la baza evaluării ante-factum a
eficienţei proiectelor are la bază experienţa şi preocuparile specialiştilor Băncii
Mondiale. In viziunea acestora, în cadrul procesului de evaluare a oportunităţii şi
eficienţei, orice proiect trebuie analizat sub dublu aspect: ca subsistem al
sistemului economic national (sau zonal), şi ca sistem economic autonom.
Viziunea bidimensională pune în evidenţă eficienţa şi profitabilitatea
proiectului atât la nivel macroeconomic (profitabilitatea naţională), cât şi la nivelul
agentului economic declanşator (profitabilitatea comercială). Dar aplicarea fără
discernământ a acestei concepţii nu este recomandabila din cel puţin doua motive:
a) Într-o economie de piaţă, proiectele pot să aparţină sectorului public sau
sectorului privat, din motiv se nasc două întrebări;
Il interesează pe agentul declanşator privat profitabilitatea naţională a
proiectului său? Ce relevanţă are profitabilitatea comercială (la nivel de agent
economic) a unui proiect din sectorul public?
Răspunsul la cele două întrebări nuanţează analiza proiectului în funcţie de
sectorul (public sau particular) în care se face proeictul. Considerăm că agentul
economic privat este interesat să pună în evidenţă eficienţa la nivel naţional a
proiectului său, în măsura în care este interesat să acceadă la anumite oportunităţi
oferite de puterea publică: asistenţă financiară, sistemul de stimulente şi facilităţi
fiscale, juridice etc.
Deasemena, punerea în evidenţă a profitabilităţii comerciale a unui proiect
din sectorul public va releva eficenţa intrinsecă a proiectului respectiv, preţul plătit
pentru a rezolva anumite probleme de ordin social, ecologic, etc în ultimă instanţă
va preântîmpina riscul evaluărilor eronate a parametrilor de efort şi/sau efect.
Analiza la nivel microeconomic este mai detaliată permiţând managerilor să
cunoască şi să-şi formeze o părere mult mai completă despre proiect.
b) Relevanţa acestui mod de abordare a analizei proiectelor din domeniile
“noneconomice” ale sistemului economic naţional; sănătate, învăţământ, apărare şi
ordine publică etc. In aceste domenii, efectele implementării unor proiecte sunt
predominant neeconomice, iar efectele economice sunt dificil de identificat şi
cuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe criterii de costuri (care este
cuantumul şi structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc). Se impune însă
şi o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar
pentru a depăşi barierele legate de locul, modul şi momentul unde se manifestă
efectele economice.
În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a evaluării este aplicabilă în
mod special proiectelor publice cu caracter economic dar, datorită încărcăturii sale
cognitive este benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniul
de aplicaţie.
Dubla viziune asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două
tipuri de analiză; economică şi financiară, care se bazează pe datele şi afirmaţiile
cuprinse în studiul de fezabilitate cu care se încheie dealtfel formularea proiectului.

114
 Tabelul 5.1

Criteriul de comparaţie Analiza financiară Analiza economică

Evidenţierea eficienţei financiare Evidenţierea eficienţei sociale

1. Scopul analizei
la nivelul promotorului de la nivelul economiei/zonei
proiect naţionale)

Efecte directe şi indirecte

2.Efectele avute în Efecte directe asupra
resimţite la nivel zonal sau al
vedere investitorului
economiei naţionale

3.Preţuri utilizate la
evaluarea resurselor Preţuri de piaţă Preţuri de calcul (umbră)
şi a rezultatelor

4. Rata de actualizare Sectorială (de ramură) Socială (la nivel naţional)

5.1.1 Evaluarea profitabilităţii naţionale – analiza economică

Este o analiză de impact care studiază influienţele la nivel macro sau

mezo- economic ale proiectului respectiv, profitabilitatea sa naţională. Direcţiile de
analiză principale se referă la: misiunea agentului economic sau al obiectivului
proiectului, ce va produce şi pentru cine, punctele forte şi punctele
slabe,caracterizarea mediului economico-social oportunităţi şi pericole (analiză
SWOT)
Analiza economică sumară este recomandată pe tot parcursul pregătirii
proiectului, dar evaluarea economica de mare rafinament este analiza finală care
încheie stadiul de formulare a proiectului.
Analiza economica este neutră faţă de sursele de finanţare a proiectului
precum şi de distribuţia veniturilor sale în societate. Drept consecinţă; taxele
impozitele, orice alte obligaţii faţă de stat sunt considerate părţi din beneficiul
proiectului transferate societăţii. La fel şi dobânzile, comisioanele etc aferente
împrumuturilor pentru proiect sunt privite ca părţi din veniturile proiectului care
sunt cedate finanţatorului şi deci, nu se scad din beneficiile proiectului. In schimb,
subvenţiile de care beneficiază proiectul se consideră costuri reprezentând
cheltuială pe care o face societatea pentru proiect.
Preţurile cu care se operează în analiza economică sunt preţurile umbră
(shadow price) cel mai adesea însă se lucrează cu “preţuri corectate” numite de unii
specialişti şi preţuri contabile, prin care se urmareşte reflectarea cât mai reală a
valorii parametrilor. La stabilrea acestor preţuri de referinţă se au în vedere două
elemente; gradul de raritate (abundentă sau penurie) al resurselor, de pildă,existenţa
şomajului sau lipsa de forţă de muncă calificată, opţiuni ale politicii
guvernamentale cu privire la stimularea sau inhibarea domeniului în care se face

115
proiectul. În practică, de cele mai multe ori se operează cu preţurile pieţei
mondiale, însă nu sunt recomandate în toate cazurile.
Analiza economica trebuie să pună în evidenţă modul cum proiectul
răspunde unor obiective strategice din domeniul respectiv. Fiecare obiectiv vizat
trebuie să fie explicitat prin unul sau mai mulţi indicatori-criteriu la nivelul
proiectului. Ierarhizarea criteriilor în procesul de analiză trebuie să fie conformă cu
ordinea de prioritate macroeconomică a obiectivelor ce le cuantifică.
Proiecţia fluxului de numerar (cash flow, flux de trezorerie) în analiza
economică cuprinde componentele de recuperare şi recompensare a eforturilor
facute care se confundă cu beneficiul total al proiectului.
Venitul national sau produsul intern net (PIB = Vn + S + A;
VN = PIB − A) este indicatorul al prosperităţii naţionale care reflectă atât dotarea
cu resurse a unei ţări, cât şi gradul în care sunt satisfacute nevoile de bază ale
colectivităţii. La nivel de proiect se regăseşte ca valoare adaugata neta
(VAB = P + S + A; VAN = VAB − A). Valoarea adaugată netă are doua
componente majore: salarii şi surplus social- format din elemente de natura
venirului net. Analiza proiectului trebuie să se facă prin prisma ambelor
componente şi nu numai a venitului net. Componenta salarii la nivel
macroeconomic este foarte importanta. Un volum mai mare de salarii presupune
mai mulţi angajaţi şi/sau venituri mai mari pe angajat. Aceasta înseamna o putere
de cumparare mai mare, un grad de ocupare a forţei de muncă sporit, în ultimă
instanţă o bunastare naţionala mai mare. Deci, un volum al componentei salarii mai
mare constituie premisa unui consum prezent sporit. Surplusul social este acea
parte a valorii adăugate orientata spre dezvoltare, rezerve, ce conduc la bunastarea
firmei. Este formată din profit net, dividende, taxe, dobânzi, fonduri de chirii,
alocaţii pentru dezvoltare (profit reinvestit). Deci, prin canalele specifice de
distribuţie şi redistribuire surplusul social este orientat, o parte spre consumul
prezent şi cea mai mare parte spre investiţii (economii). De aceea, un surplus social
mai mare este o condiţie de bază pentru o funcţionare normală a mecanismului
statului, o sursă pentru dezvoltarea economico-socială a ţării si chiar o premiza a
unui consum privat prezent mai mare. Analiza trebuie sa trateze cele doua
componente cu aceiaşi atenţie, în funcţie de priorităţile strategice se poate acţiona
prin mecanisme specifice pentru stimularea sau inhibarea uneia sau alteia din
componente. In general însa, analiza economică nu ia în calcul modul cum este
distribuită sau redistribuită valoarea adugată generată.
Avantajul incontestabil al valorii adugate este acela că reflectă legatura
directă cu obiectivul de creştere a venitului naţional privit ca beneficiu national.
Dezavantajul său ar fi că nu poate să reflecte întregul spectru al
obiectivelor politicii economice a unui stat şi de aceia se impune încadrarea sa
într-un sistem de indicatori – criteriu. In legatură cu valoarea adaugată netă trebuie
să avem în vedere, mai ales în cazul proiectelor cu participare străină, ca o parte
uneori destul de importantă este expatriată în afara graniţelor ţării. Astfel de plăţi
repatriate sunt: salariile muncitorilor, specialiştilor straini, dobânzi la împrumturi
externe, dividende către acţionarii expatriaţi,etc. De multe ori un proiect

116
transnaţional se bucură de privilegii fiscale din parte guvernului ţării respective dar,
în final este posibil ca să contribuie nesemnificativ la bunastarea socială. Mai este
proiectul respectiv interesant pentru statul repsectiv?, sau valoarea adugată netă
naţională nu este indicatorul cel mai indicat? Considerăm că valoarea adaugată
naţională netă trebuie să fie un indicator de bază în analiza proiectelor de acest
gen. Trebuie să se urmarească ceea ce proiectul aduce concret pentru economia
naţională deci, prin scăderea elementelor de valoare adaugată repatriate: salarii,
dobânzi, dividende, chirii, drepturi de autor, s.a.
În schimb subvenţiile guvernamentale au regim de costuri reprezentând
cheltuielile pe care societatea le face pentru proiect. Utilizarea criteriului valoare
adaugată are in vedere valoare absolută – testul eficienţei absolute, cât şi forma
relativă, prin raportare la un parametru de efort: capital, devize, forta de munca,
etc.

5.1.2 Evaluarea profitabilităţii comerciale - analiza financiară

Studiază avantajele economico-financiare oferite de proiect pentru agentul

economic declanşator. Analiza financiară sau analiza profitabilităţii comerciale se
face din punct de vedere al entităţii financiare, a agentului economic declanşator de
acţiuni investiţionale sau la cererea altei entităţi finaţatoare. Ca atare în analiza
financiară se va ţine cont de sursa de provenienţă a capitalului şi bineânţeles de
distibuţia veniturilor proiectului. Prin analiza financiară se stabileşte rentabilitatea
financiară - câştigul, aferent la capitalul cu care agentul economic participă la
finanţarea proiectului. Implicicit deci, se evidenţiază structura stimulentelor
asociate proiectului.
Fiind făcută prin prisma unei entităţi, de obicei beneficiarul de proiect, se
consideră costuri tot ce acesta plateşte pentru implementarea şi exploatarea
proiectului: cheltuieli de investiţii, de exploatare, inclusiv taxe, impozite catre stat,
dobânzi bancare, chirii, dividende etc. Dimpotrivă, subsidiile se trec la capitolul
venituri. Atunci când se primesc creditele se trec la capitolul venituri iar la
rambursare ratele se trec la capitolul cheltuieli. Ca atare putem afirma ca analiza
profitabilităţii comerciale, spre deosebire de analiza economică, operează cu
profitul net (câştigul net) al beneficiarului de proiect, ceea ce practic îi rămâne lui
la dispoziţie, dupa ce s-a achitat de toate datoriile faţă de terţi. Ca atare, finalitatea
acestei analize constă în proiecţia situaţiei financiare a agentului economic, în urma
implementării proiectului respectiv. Aplicarea practică a acestei conceptii
metodologice presupune lămurirea următoarelor probleme:
Cu ce efecte se operează în analiză? Este cunoscut faptul că, din punct de
vedere al eforturilor nu se ridică probleme deosebite în procesul de analiză
deoarece acestea sunt directe şi imediate, deci relativ uşor de cuantificat, din punct
de vedere al efectelor, care au o paletă foarte largă de manifestare (aşa cum s-a
arătat anterior) analistul întâmpină dificultăţi uneori insurmontabile. Orice proiect
generează atât efecte directe, dar şi indirecte care, de regula nu sunt incluse în

117
criteriul de bază sau în indicatori adiţionali. Aceste efecte indirecte pot să se
regăsească la nivelul proiectului respectiv dar necuantificabile în mărimi
economice (efecte ecologice, socio-profesionale etc) sau să se manifeste în alte
proiecte contingentate tehnic sau economic.
Stabilirea sferei de cuprindere a efectelor este o atribuţie a analistului şi
depinde de o serie de factori printre care şi competenţa sa profesională.
Recomandarea este ca, pe cât posibil să se aibă în vedere şi aceste aspecte, mai ales
în ceea ce priveşte impactul proiectului asupra mediului ambiant, a sănătăţii,
demnităţii şi pregătirii profesionale a individului, justiţiei şi egalităţii sociale,etc,
într-un cuvânt tot ce înseamna schimbări în viaţa comunitaţii.
Aplicarea tehnicii complexului industrial este calea cea mai sigură de a
lărgi sfera de cuprindere a efectelor
Încadrarea proiectului în coordonatele strategice la nivel macroeconomic
este realizabilă prin folosirea obligatorie a unor”parametrii naţionali”.Aceştia
sunt mărimi limită ce trebuie respectate, în condiţiile date de piaţă, în orice afacere.
Ca atare mărimea lor nu depinde de voinţa factorilor de decizie la nivel de proiect.
Astfel de parametrii sunt: rata socială a discountului - rata de actualizare, rata
socială a investiţiei, salariul umbră, cursul umbră de schimb valutar,etc.
Determinarea, dar şi folosirea acestor parametrii este foarte dificilă mai ales în
ţările subdezvoltate. De aceea se recomandă în mod expres utilizarea cel puţin a
ratei de actualizare unice pe economie şi a ratei ajustate (nu a ratei umbra) de
schimb valutar.
Cu ce preţuri se operează?. Pentru analiza financiară se folosesc preţurile
curente de piaţă, iar pentru analiza economică se recomandă preţurile “umbră”-
preţuri curăţate de influienţe interne ,conjucturale de natură fiscală, politică etc.
Dacă problema stabilirii preţurilor curente este simplă, iarăşi în ţările cu o
economie subdezvoltată, instabilă, în formare, problema preţurilor umbră este
dificilă, atât din punct de vedere conceptual, cât şi practic-aplicativ.
Conceptual - datorită caracterului instabil, difuz al sistemului economic
naţional cadru în care nu poate fi descris şi delimitat exact, iar cunoştiinţele despre
influienţa factorilor socio-economici ce intercondiţionează funcţionarea sistemului
sunt limitate. Din punct de vedere al aplicaţiei practice limitele sunt date de
imposibilitatea de a realiza un model logic de simulare care să conducă la rezultate
credibile. Preţurile umbră sunt fixate pentru a reflecta o realitate a sistemului
economic, ţinând cont de restricţii obiective specifice. Dacă condiţiile de evoluţie,
restricţiile se schimbă intempestiv, chiar într-un anumit domeniu, implicit se
impune corecţia şi a preţurilor umbră din acel domeniu şi ca o reacţie în lanţ şi în
celelalte domenii.
Devine nerealist să susţii doua sisteme de preţuri într-o astfel de economie.
De aceea se poate face un compromis prin folosirea unor preţuri de piaţă corectate
în loc de preţuri umbră. În fond preţurile de piaţă reflectă o realitate economică a
mediului economico-social în care evolueaza proiectul. Abaterile, în plus sau
minus, de la o stare normală au o motivaţie socio-economică, sau sunt efectul
politicii guvernului care foloseste preţul ca instrument de distribuire a veniturilor în

118
societate sau de stimulare sau inhibare a activitătii într-un domeniu sau altul de
activitate. Totodată, utilizarea preţurilor curente reduce riscul ”manipularii”
eficienţei proiectului în funcţie de anumite interese obscure sau tendinţa
“pesimista” foarte des întâlnită în evaluarea unor parametrii ai proiectului.

5.1.3 Evaluarea riscului şi incertitudini

Analiza proiectelor în condiţii de incertitudine este o obligaţie pentru orice

analist, independent de evaluarea sa în condiţii deterministe.
Analiza în condiţii deterministe înseamnă, stabilirea unor mărimi unice
pentru fiecare parametru de calcul şi anume, cele care se consideră că au
probabilitatea cea mai mare de apariţie. Pe baza acestor certitudini relative se
desfăşoară întergul proces decizional. Riscul într-o astfel de analiză derivă din
faptul că se neglijează posibilitatea apariţiei altor valori a parametrilor în funcţie de
conjunctura economico-socială.
Analiza în condiţii probabilistice, de incertitudine, vine să înlăture acest
neajuns, prin luarea în consideraţie a unei game de valori probabile pentru fiecare
parametru semnificativ. Problema, spinoasă în acest caz, este de identifica corect
parametrii semnificativi şi valorile lor probabile pe un interval de variaţie bine
delimitat. Odată stabilite valorile probabile li se ataşează probabilitatea de apariţie,
iar calculele în aceste condiţii au calitatea suplimentară ca, avertizează factorii de
decizie asupra unei realităţi economice schimbate sau schimbătoare.
Evaluarea în condiţii de incertitudine are trei componente distincte: analiză
de punct critic, analiză de senzitivitate, analiză de probabilitate.
Analiză de senzitivitate are ca scop evidenţierea modificărilor pe care le
suferă criteriul sau criteriile de eficienţă adoptate (valoare adaugată, profit net, rata
de rentabilitate interna) ca urmare a modificărilor conjuncturale suferite de unii
parametrii cheie ai proiectului
Se recomandă ca analiza să se facă în raport cu acele variabile cruciale
pentru agentul economic declanşator cum ar fi: rata inflaţiei, rata de schimb
valutar, indicele preţurilor la materii prime, produse ş.a., durata de execuţie etc.
Un proiect este riscant dacă se constată că eficienţa sa suferă modificari
semnificative în raport de modificarile previzionate la variabilele luate în calcul. În
această situaţie se fac recomandări de măsuri de contracarare a efectelor negative.
Vom face o trecere în revistă succintă a unor astfel de măsuri:
Atenuarea incertitudinii, în cazul cheltuielilor de investiţii, este posibilă
prin corectarea fiecarui capitol de cheluieli cu o cota de “neprevăzute”, care au ca
destinaţie:
a) rezerve pentru modificari fizice (modificarea cantităţilor de resurse,
apariţia de noi capitole de cheltuieli, etc),
b) rezerve pentru modificări de preţuri care pot fi generate de:
ƒ fluctuaţia relativă a preţurilor în perioada analizată,
ƒ efectul inflaţiei.

119
 Existenţa acestor “neprevăzute” poate avea însa un efect demobilizator în
procesul de evaluare a costurilor proiectului de investiţii, prin reducerea interesului
specialiştilor în stabilirea exactă a mărimii fiecărei categorii de costuri. De aceea se
impune ca, pentru fiecare capitol, să se dea explicaţii clare cu privire la destinaţie şi
modul de calcul a rezervei.
Pentru perioada de viaţă a proiectului, efectul inflaţiei poate fi luat în
calcul prin includerea unei cote estimate în rata de actualizare folosită la calculele
de eficienţă.
Daca proiectul aparţine unui domeniu dinamic, se pot prevedea, pe durata
sa de viaţă cheltuieli de înlocuire a unor componente tehnice, fapt ce se va reflecta
în proiecţia fluxului de trezorerie.
Deasemenea, se recomandă evaluarea valorii reziduale, ca venit în ultimul
an de viaţă a proiectului. Stabilirea ei trebuie să se facă în funcţie de specificul
fiecărei categorii de cheltuieli: echipamente de lucru, clădiri, terenuri, ş.a.
Analiza de probabilitate studiază frecvenţa de apariţie a unui fenomen
perturbator şi impactul sau asupra eficienţei proiectului.
Cum abordam un astfel de studiu de eficienţă? Specialiştii recomandă o
abordare integratoare în evaluare proiectului astfel ca, o singură baza de date să
servească atât analizei economice cât şi celei financiare, cu mici corectii
bineânţeles. Să vedem daca este posibil?
Parametrii cantitativi ai proiectului (cosumurile exprimate în unităţi fizice;
kwh, tone, metri cubi/patrati, ore-om, ore-maşina, productie fizică,etc) sunt aceiaşi,
indiferent de tipul analizei. Deci, preţurile, tarifele cu care se va opera sunt cele
care pot să facă diferenţierea între tipurile de analiză. Aşa cum am arătat însă,
preţurile pieţei, folosite în analiza profitabilităţii comerciale, pot fi corectate relativ
uşor pentru a fi folosite şi în analiza profitabilităţii naţionale.
Pentru profitabilitatea naţională, criteriul economic de baza este “valoarea
adaugată”, iar pentru profitabilitatea comercială “profitul net “al agentului
economic. Dar el se poate obţine prin eliminarea succesivă a componentelor care
nu ţin de natura profitului net sau care sunt deductibile din acesta: salarii, taxe,
impozite, chirii ş.a.
Este posibil ca prin această traslatare, un proiect, atractiv din punct de
vedere economic să devină ineficient din punct de vedere financiar. Se pune în
discuţie însăşi existenţa sa sau, se propune susţinerea lui prin subsidii
guvernamentale.
Construirea bazei de date trebuie să ţină cont de numeroase constrângeri.
De aceea se poate utiliza un set de documente model, eventual asistate pe
calculator, a căror proiecţie să permită utilizarea lor pe cele doua tipuri de analiză.
O informaţie astfel ordonata poate rezista rigorilor specifice unei evaluari
profesioniste.
Prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună agentul economic declanşator
se va referi la costul proiectului. Trebuie să se facă deosebire între costul global al
proiectului şi cele doua componente ale sale specifice: cheltuieli de investiţii şi
cheltuieli curente sau de exploatare. Structurarea costului proiectului şi a celor

120
două componente ale sale, trebuie făcută astfel încât să servească scopurilor
analizei. De exemplu; tabloul cheltuielilor de investiţii trebuie să permită
evidenţierea pe baza criteriilor de structură importante pentru agentul economic
astfel: sursa de finanţare, destinaţia concretă, eşalonarea lor în timp pe durata de
execuţie proiectată. Cheluielile de exploatare trebuie sa fie eşalonate pe durata de
exploatare defalcate după; natură, destinaţie, legătură cu producţia, etc
Amortizarile (deprecierile) constituie capitol distinct cu un regim special de
cheltuieli, fiind evaluate separat concomitent cu estimarea valorii reziduale.
Urmeaza apoi estimarea necesarului de forţă de munca structurată pe
criteriul legăturii cu activitatea de exploatare, pe nivel de calificare etc.
Veniturile din exploatare ale proiectului sunt detaliate conform
nomenclatorului de productie, alte venituri, cu specificarea desfacerii: la intern sau
la export, incluzându-se şi subsidiile, valoarea reziduală, venituri din alte
operaţiuni. La evaluarea veniturilor se ţine cont de gradul de încarcare a capacităţii
proiectate, pe diferitele subperioade: rodaj, atingere a parametrilor proiectaţi.
Datele astfel obţinute permit tragerea unor concluzii pertinente asupra
fezabilităţii proiectului. Urmează apoi un set de date care servesc la fundamentarea
surselor de finanţare a proiectului (structura capitalului si obligatiile financiare).
Analiza financiară integrală şi analiza valorii adăugate sunt tablourile
finale care arată eficenţa proietului la nivel micro şi macro-economic
Un astfel de tablou este specific analizei economice punând în evidenţă
cash-flow-ul respeciv, venitul net actualizat (VNA) generat de proiect şi calculat ca
diferenţă între venitruile brute şi costurile proiectului. Costurile de producţie se
subînţelege că nu includ amortizarea, precum şi obligaţiile faţă de stat, bănci. Deci
cash flow-ul apare diferenţă între veniturile brute şi contravaloarea bunurilor şi
serviciilor prestate de terţi, precum şi remunerarea forţei de munca, cuprinzând
deci, elementele de natura profitului, amortizarea, dobanzi, dividende, taxe
impozite, câştiguri reinvestite, producţia pentru consumul propriu al proprietarului.
Deducem deci că, fluxul net de trezorerie (cash flow-ul) nu este identic cu
rezultatul contabil deoarece include amortismentele.Trebuie sa fie privit ca un
surplus monetar generat de proiect şi care trebuie să fie pozitiv şi cât mai mare. Pe
practicieni mai puţin îi interesează conţinutul său economic şi mai mult
metodologia sa de calcul.
Dar forma cea mai completă a tabloului de flux de trezorerie, care
serveşte, atât pentru analiza financiară cât şi pentru cea economică este prezentată
în tabelul 5.3, iar analiza valorii adaugate este prezentată în tabelul 5.2. Subliniem
că structura pe linii poate fi modificată în funcţie de situaţia concretă (de pilda cu
sau fără credit

121
 ANALIZA FINANCIARA INTEGRALA

Tabelul 5.2
DURATA DE VIATA A PROIECTULUI (ani)
INDICATORI
1 2 3 4 5 6 . . . n
1 INVESTITII
1.1 Fonduri proprii
1.2 Imprumuturi
2 CHELTUIELI
DE EXPLOATARE
2.1 Costuri operaţionale
2.2 Amortizări (deprecieri)
2.3 Dobânzi
2.4 Rate împrumut
3 Veniturile proiectului
3.1 Venituri din exploatare
3.2.Valoare reziduală
3.3 Subvenţii
4 Profit impozabil (3 – 2)
Impozit pe profit (… %)
5 Profit după impozitare
6 Dobânzi
7 Amortizari
8 Inlocuiri
9 TOTAL (5 – 8)
10 Cash flow (9 - 1)
11 Surse de finanţare
Capital propriu
Imprumuturi
Alte surse
12. Obligaţii financiare
Rate de rambursare
credit
Dobânzi
Dividende
13. Flux net
de numerar(10+11-12)

122
 ANALIZA VALORII ADAUGATE

Tabelul 5.3
INDICATORI DURATA DE VIATA UTILA A
PROIECTULUI
1 2 3 4 5 6 7 …………… n
I. Venituri
1.1 Venituri din export
1.2 Vânzări pe piaţa internă
1.3 Valoare reziduală
1.4 Servicii infrastructură
1.5 Alte venituri din activităţi
subsidiare
II. Valoarea intrărilor
materiale
2.1 Investiţii
2.1.1 Import
2.1.2 Intern
2.2 Intrări curente de materiale
2.2.1 Import
2.2.2 Intern
2.2.3 Servicii infrastructură
III. Valoare adăugată netă
internă
IV. Plăţi repatriate
4.1 Salarii
4.2 Profituri/dividende
4.3 Altele (asigurări, drepturi
de autor)
V. Valoare adăugată netă
naţională
VI. Salarii (total salarii –
salarii repatr.)
VII. Surplus social

123
 5.2 Analiza conceptului de eficienţă;
delimitări conceptuale şi metodologice
Societatea umană a trăit multă vreme cu sentimentul că posedă un adevărat
“corn al abundenţei” în ceea ce priveşte accesul la resursele naturale. Risipa de
resurse şi grandomania nevoilor, chiar dacă au fost deseori dezavuate de
personalităţi raţionale, au caracterizat viaţa economico-socială a lumii civilizate.
Conflictul dintr om şi natură a devenit o realitate odată ce a început să
prindă contur mediul artificial industrializat în opoziţie cu mediul natural. A
devenit tot mai evidentă contradicţia dintre caracterul teoretic nelimitat al nevoilor
(mai mult sau mai puţin obiective) şi caracterul limitat al resurselor. Costurile
repartiţiei inegale a resurselor,pe zone şi continente, au devenit tot mai consistente.
Putem spune că secolul XX este secolul conştientizării necesităţii de a trata natura
ca pe un partener şi nu ca pe un sclav. Socurile produse de crizele energetice şi de
materii prime, degradarea constantă a mediului natural prin exploatarea sa
neraţională, au condus la conturarea unei concepţii noi, realiste asupra corelaţiei
resurse – nevoi. Pentru a evita un colaps economic, inevitabil într-o abordare
nerealistă a acestei corelaţii, deşi unii susţin că este prea târziu (vezi problemele
distrugerii stratului de ozon ,a deşertificării unor suprafeţe de teren ,modificările
climatice incontrolabile – fenomenul El Niño etc), trebuie să se acţioneze
neîntârziat, pluridisciplinar şi convergent pentru armonizarea nevoilor cu resursele.
Cercetraea ştiinţifică este chemată să ofere soluţii viabile de refacere şi protecţie a
mediului natural.
În privinţa resurselor cercetarea poate acţiona pe două direcţii principale:
a) Descoperirea de noi rezerve şi/sau noi tipuri de resurse
înlocuitoare(mase plastice, forme neconvenţionale de resurse energetice –
eoliană,de fisiune etc.);
b) Protejarea rezervele disponibile de resurse care poate fi abordată în
două moduri: prin economisirea resurselor – reducerea consumurilor specifice şi
prin creşterea gradului de valorificare a resurselor consumate – creşterea cantităţii
de efecte pe unitatea de resursă consumată.
Orice activitate umană este concomitent, consumatoare de resurse şi
generatoare de efecte. Criteriile de raţionalitate conduc la ideia de eficienţă în
sensul că; efectele unei acţiuni trebuie să fie, în sumă totală, superioare eforturilor
depuse.
Eficienţa se defineşte ca “atribut al oricărei acţiuni umane de a produce
efecte utile scontate care, în sumă absolută sunt mai mari eforturilor depuse”.
Expresia “efecte utile scontate” este necesară pentru a scoate în evidenţă
concordanţa între acţiuni şi nevoile sociale deoarece, nu rare sunt cazurile când se
înregistrează şi efecte care, în anumite condiţii, pot aduce pagube societăţii (de
exemplu: rezultatele cercetărilor biologice de clonare a ţesuturilor vii pot fi
deturnate spre scopuri imprevizibile pentru specia umană).

124
 În substanţa sa eficienţa vizează protejarea resurselor sub cele două
aspecte menţionate:
economia de resurse – formalizată matematic prin corelaţia de tip
efort/efect care cuantifică criteriul minimizării cantităţii de resurse ce
revine pe unitatea de efect obţinut
creşterea gradului de valorificare a resurselor ocupate dată de
corelaţia efect/efort care cuantifică criteriul maximizării efectului pe
unitatea de resursă consumată.
Analiza conceptului de eficienţă este un proces complex. Studiul corelaţiei
dintre eforturi şi efecte trebuie completat cu o analiză comparativă în raport cu o
bază de comparaţie prestabilită. Această analiză poate fi de tip ”cu şi fără proiect”
sau comparare cu situaţii/stări similare pe plan intern sau extern, sau cu niveluri
normative. Grafic, direcţiile de analiză a eficienţei proiectelor sunt prezentate în
fig. ….
R1 Pi E1

c
a b
d

c
Ro Po Eo

Figura 5.1 Graficul corelaţiilor în analiza eficienţei

în care:
PI = proiectul supus analizei;
Po = baza de comparaţie (proiect similar,stare predeterminată sau existentă);
Ri/o = resurse aferente proiectului PI ,respectiv Po ;
Ei/o = efecte ataşate proiectului PI ,respectiv Po ;
a = analiza corelaţiei de tip: efort/efort;
b = analiza corelaţiei de tip: efect/efect;
c = analiza corelaţiei de tip efect/efort sau efort/efect;
d = analiza comparativă a nivelului indicatorilor de eficienţă.

În practică conceptul de eficienţa este întâlnit sub două accepţiuni:

ca performanţă - rezultate cât mai mari;
ca efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate .
Prima accepţiune are o conotaţie mai restrânsă şi se defineşte ca eficacitate
pe când cea de-a două tratează o activitate prin prisma corelaţia între nivelul
efectelor şi cel al eforturilor. De pildă, să considerăm două proiecte P1 şi P2 care
aduc venituri de 10 şi respectiv 5 mild. lei.

125
 Oare este mai eficient primul proiect deoarece aduce un venit dublu? Nu
este normal să stim şi cu ce eforturi se realizează? Să spunem că primul proiect are
nevoie de un efort de 25 mild, iar cel de-al doilea de 10 mild lei. Calcule simple de
eficenţă pe baza corelaţiei efec/efort arată că:
• Pentru proiectul P1 avem urmatoarele valori; 2,5 lei efort/leu efect sau,
0,4 lei efecte/leu efort.
• Pentru proiectul P2 avem următoarele valori; 2,0 lei efort/leu efect sau,
0,5 lei efect/leu efort
Primul proiect este mai eficace deorece aduce un volum de venituri dublu
decât cel de-al doilea proiect. Dar proiectul al doilea din punct de vedere al
eficienţei este mai atractiv deoarece, fiecare unitate de efect obţinut costa mai puţin
decât în cazul primului proiect, respectiv cu 25% mai puţin sau altfel spus, fiecare
unitate de resursă consumată aduce un efect mai mare.
Necesitatea aplicării unor judecăţi de valoare, în spiritul contradicţiei
“resurse limitate – nevoi nelimitate” a condus la nevoia de a se elabora
metodologii adecvate de analiză, adaptate sau adaptabile la specificitatea fiecărui
domeniu de activitate. Suntem pentru aplicarea lor, chiar şi în domeniii
nonproductive cum ar fi: sănătate, cultură, ecologie,ş.a. cu abordare specifică
direcţionată, în primul rând spre dimensionarea eforturilor (consumului de resurse)
dar şi a economisirii lor şi în al doilea rând spre evaluarea efectelor de natură
diferită precum şi conversia lor în efecte de natură economică.
Evaluarea eficienţei economice impune o abordare integratoare a
parametrilor de efort şi de efect, în concordanţă cu sistemul de interese ce
guvernează decizia de investiţii. Un instrument util în munca de identificare şi
prezentare într-o formă logică a ansamblului de corelaţii ce formează esenţa
studiului de eficienţă, îl constituie matricea corelaţiilor eforturilor şi efectelor
(tab.5.4). In functie de scopul declarat al analizei se va stabili vectorul eforturilor şi
cel al efectelor care formează baza construcţiei matricei corelaţiilor de eficienţă.
Matricea se prezintă ca un tablou cu dublă intrare în care, pe orizontală şi pe
verticală se înscriu elementelor vectorilor de efort si de efect astfel că numărul
liniilor/coloanelor matricei este egal cu suma elementelor celor doi vectori (n + m
linii şi coloane).

126
 Matricea se poate partiţiona în patru cadrane.
Tabelul 5.4
VECTORUL VECTORUL
RESURSELOR EFECTELOR
R 1 R2 RI Rn E1 E2 EJ En
R R1
E R2
S
I II
U
corelaţii de tip R/R corelaţii de tip R/E
R RI
S
E Rn
E E1
F E2
E III IV
C EJ corelaţii de tip E?R corelaţii de tip E?E
T
E En

5.2.1 Carateristicile eficienţei din punct de vedere a efectelor

Toate acţiunile umane, indiferent de domeniul de activitate în care se

desfăşoară, trebuie să fie supuse rigorilor criteriilor de eficienţă.Astfel putem vorbi
de eficienţa activităţii de producţie,eficienţa serviciilor,efcicienţa cercetării-
ştiinţifice ş.a. Nu împărtăşim ideia că, dacă analizăm o activitate din domeniul
economic atunci vorbim de eficienţă economică,din domeniul juridic - de eficienţa
juridică etc. O activitate economică are conotaţii pozitive sau negative şi în plan
ecologic,social şi chiar juridic.Deci respectiva tipologie a eficienţei are la baza cu
totul alte criterii decât cel al domeniului în care se desfăşoară.
Activitatea umană, indiferent de domeniul sau sectorul în care se
desfăşoară, produce o structură de efecte diferite ca natură: economice, sociale,
ecologice, juridice,etc Analiza completă şi complexă a eficienţei unui proiect
impune luarea în considerare a tuturor categoriilor de efecte generate. Apar însă
probleme dificile de evaluare,pornind de la; natura lor diferită, modul şi locul de
manifestare etc. Ideal ar fi ca, la îndemâna specialistilor-analişti să se afle o
metodologie unitară, completă de evaluare care să elimine aceste
impedimente,astfel încât să se poată calcula un indicator”globalizator” de efecte.
Teoretic acest lucru este posibil cu regula paralelogramului deformabil .(fig. 5.2).
Menţionăm că în figura respectivă nu există nici o corelaţie între sensul sau
mărimea săgeţilor şi mărimea efectelor reprezentate.

127
 E1 e1 e2

E2
E3

Figura 5.2 Insumarea efectelor diferite ca natură

În care:
E1,E2,E3 = efecte diferite ca natură (economice,sociale,ecologice);
e1 = rezultanta compunerii efectului E1 cu efectul E2;
e2 = rezultanta compunerii efectului E3 cu rezultanta e1 – este rezultanta
generală care reprezinta indicatorul global de efecte.

În practică însumarea efectelor de natură diferită este dificil de realizat,

dacă nu imposibil. De aceia, se procedează la o analiză secvenţială pe tipuri de
efecte. În consecinţă, atunci când studiem eficienţa unei actiuni, în funcţie de
efectele luate în calcul, putem vorbi de eficienţă economică, eficienţă socială,
eficienţă ecologică ş.a.

128
 STUDII DE OBIECTIVE REALIZARI IN
NECESITATE STRATEGICE DOMENIU

PROPUNERI DE PROGRAME, PROIECTE

Sunt limite da
tehnice de PORTOFOLIU DE PROIECTE CE TREBUIESC
execuţie? REVIZUITE SI/SAU REESALONATE
nu

Sunt limite da da
tehnice de
exploatare?

nu nu
Se pot revizui
?
Sunt limite
de natura da da
comerciala? da Se pot
reeşalona
?
nu
Au importanţă
strategică pt.
societate?
Se respectă nu
criteriile
ecologice?nu
nu nu
da PROIECTE RESPINSE

Se respectă
criteriile de nu
ordin social? nu
Cooperare Transfer
da tehnico-stiinţ. tehnologic,
externă? import
lecenţe,know
Se respectă how etc.
nu
criteriile de
eficienţă ec?
da
da

PORTOFOLIU DE PROGRAME, PROIECTE FEZABILE

Figura 5.3

129
 Importanţa şi rolul criteriilor de eficienţă economică în studiul oricărei
activiţăţi umane este sintetizată în teza potrivit căreia “mai devreme sau mai târziu,
orice efect, indiferent de natura sa, se va transforma în efect economic”.
Studiul de eficienţă economică trebuie să fie trăsătura comună oricărui
proces de fundamentare a unei decizii, adaptat la specificul domeniului şi care
trebuie completat cu studii în care se iau în calcul şi alte tipuri de efecte.Este
posibil ca rezultatele să fie contradictorii; efecte deosebit de favorabile de o
anumită natură să fie însoţite de efecte negative de altă natură.
De exemplu; implicaţiile ecologice ale actualelor sisteme de irigaţii sau a
acţiunilor de despăduriri în scopul creşterii suprafeţelor arabile. De aici desprindem
necesitatea de a identifica toate tipurile de efecte ataşate unei acţivităţi umane, de a
le cuantifica şi studia pentru a obţine o imagine multidimensională a impactului
actiunii respective în societate şâ asupra mediului ambiant.
Eficienţa economică este corolarul întregii activităţi de fundamentare a
deciziei de a investi într-o afacere, pragul ultim dar cel mai de seamă înaine de a
lua hotărârea de a admite sau a respinge un proiect, în urma căruia fluxurile de
resurse; umane, materiale, financiare, toate energiile, vor fi direcţionate spre
atingerea ţelurilor propuse. Criteriile de ordin economic sunt şi trebuie tratate ca
ultim prag de selecţie în ierarhizarea temelor şi/sau proiectelor (fig. 5.3)
Deşi suntem adepţi studierii eficienţei economice (impactului economic) la
orice activitate umană, apreciem că poziţia sa în cadrul studiului de ansamblu se
modifică în funcţie de sectorul sau domeniul de activitate, şi de scopul declarat al
analizei. Dacă se face un studiu asupra degradării mediului ambiant într-o anumită
zonă, este normal că primatul îl vor deţine efectele ecologice – implicit eficienta
ecologică.
Dar analistul este obligat să studieze şi implicaţiile economice, sociale ale
acţiunilor de protecţie a mediului ambiant. Din punct de vedere ecologic este
foarte frumos să adopţi decizia de a închide definitiv o unitate economică poluantă.
Din punct de vedere economic poate să aibă o influienţă negativă asupra economiei
zonei, iar din punct de vedere social poate să fie un dezastru.
Studiile de eficienţă trebuia să dea răspuns şi la alte probleme legate de
efecte cum ar fi: unde şi când se produc, cum se manifestă, cit de mari sunt.
In funcţie de locul unde se produc, efectele pot fi:
¾ directe – identificabile la locul unde se desfăşoară actiunea,
¾ propagate – efecte de antrenare – identificabile în domenii conexe
Efectele de antrenare sunt specifice domeniilor de “service general“ pentru
societate cum ar fi: sănătatea ,cercetarea ştiinţifică, învăţmântul. În aceste domenii
eficienţa acţiunilor este manifestă în măsura în care generează efecte benefice în
celelalte sectoare de activitate.
De aceia şi eficienţa lor economica trebuie tratată nuanţat mai ales prin
prisma unor criterii de costuri, şi mai puţin a criteriilor de rentabilitate economică.
Prin specificul său, cercetarea ştiinţifică ca promotor de progres tehnic ,generează
efecte în domeniile conexe, în special domeniile aflate în aval adică la producătorii
şi la utilizatorii produsului ştiinţific. Se pune problema până la ce nivel trebuie

130
mers cu identificarea şi cuantificarea efectelor actului de cercetare ştiinţifică,
pentru a fi credibil şi acceptabil din punct de vedere economic. Ideal ar fi ,până la
consumatorul final, dar restricţiile de timp, de resurse, de competenţă fac de multe
ori imposibil acest deziderat.
Rămâne la latitudinea specialistului, în lipsa altor jaloane, să adâncească
studiul astfel încât să fie cât mai relevant.
După momentul la care se produc efectele pot fi: imediate şi viitoare .Sunt
activităti cum ar fi cele de investiţii sau de cercetare care au ca trăsătură specifică
realizarea de efecte cu precădere în viitor, deci există un decalaj între perioda de
desfăşurare a actiunii (implicit de cheltuire a resurselor) şi perioada de obţinere a
efectelor scontate. Pe baza acestui criteriu putem vorbi de :
eficenţă antecalculată (antefactum) care precede desfăşurarea
activităţii supuse analizei,
eficienţă sincronă (curentă) concomitentă cu desfăşurarea activitătii,
eficenţă postalculată (postfactum) studiată ulterior desfăşurării
activităţii.
Caracteristica activităţilor de “tip proiect” cum ar fi, activităţille de
cercetare ştiinţifică sau cele de investiţii, este analiza antefactum care se face în
faza de pregatire a deciziei de acceptare sau respingere a temei sau a proiectului
respectiv.
Pentru o temă de cercetare momentele caracteristice ar fi: momentul
demarării fazei de cercetare, momentul trecerii la faza de implementare – asimilare
în practică (staţii pilot) şi momentul trecerii la producţia curentă de serie. In general
însă, având în vedere evoluţia în timp a unui proiect descoperim trei momente
caracteristice: momentul apariţiei idei (mo), încheierea fazei de implementare şi
trecerea la exploatare (m1) şi momentul încheierii duratei de viaţă a proiectului
(m2).

| mo | m1 | m2 (timp)
eficienţă sincronă
eficienţă potenţială
eficienţă estimativă

Figura 5.4

În funcţie de momentul la care se face analiza gradul de incertitudine al

parametrilor de efort şi de efecte diferă.
La momentul “mo” atât parametrii de resurse cât şi cei de efecte au un
caracter estimativ şi ca atare şi eficienţa ar un caracter estimativ. La momentul
“m1” resusele de cercetare şi/sau de investiţii sunt certe marja lor de eroare este
controlabilă, sunt cunoscute premisele pentru ca acţiunea să aibă succesul scontat şi
ca atare studiul de eficeinţa la acest moment are un caracter potenţial. De aici în
colo eficienţa are un caracter efectiv fiind sincronă din punct de vedere al efectelor.
O problemă dificilă este şi modul de manifestare şi de cuantificarea a
efectelor. În practică se întâlnesc cele mai variate forme de manifestare a efectelor
131
şi de aici şi varietatea formelor de cuantificare, a unităţilor de măsură. Aceste
forme sunt determinate de specificitatea domeniului, a caracteristicilor tehnic-
constructive şi funcţionale a rezultatelor acţiuniilor întreprinse. Rezolvarea acestor
probleme cere abilitate şi experienţă din partea analistului, şi un instrumentar
metodologic adecvat de măsurare şi conversie.

5.2.2 Caracteristicile eficienţei din punct de vedere al resurselor

Din punct de vedere al resurselor studiul de eficienţă economică trebuie să

răspundă la întrebările: cât se consumă şi cum se folosesc, avându-se în vedere atât
economisirea cât şi gradul de valorificare. Este important să se ţină seama de
raritatea dar şi de importanţa economică a fiecărei resurse utilizate.
Pentru aceasta trebuie să se cunoască criteriile de clasificare ce prezinta
importanţă în analiza. Prin prisma criteriului regenerării lor în timp acestea se
împart în:
resurse regenerabile – resurse umane, materiale de natură organică,
unele resurse energetice cum ar fi; energia eoliană, energia mareelor,
resurse neregenrabile – majoritatea resurselor materiale de natură
anorganică.
După natura lor economică avem resurse: umane, materiale, financiare,
tehnice, valutare. Fiecare din aceste categorii au forme specifice de prezentare,
utilizare, cuantificare fapt ce trebuie avut în vedere în calculele de eficienţă. De
exempu: resursele umane pot fi grupate după criterii specifice; sex, vârstă, profesie,
mediu social,ş.a. In activitatea productivă forţa de muncă se grupează în: personal
de execuţie, personal de administraţie şi personal de marketing (comercial), dar în
cercetare personalul se împarte în: ştiinţifici (cercetători cu studii superioare) şi
personal auxiliar. Si resursele materiale se grupează după criterii specifice de pildă
în: active fixe,active circulante sau în: imobilizări corporale, necorporale şi
financiare.
După modul cum participă la circuitul economic resursele pot fi grupate
astfel:
Resurse neintrate în circuitul economic – resurse potenţiale:
Resurse atrase în circuitul economic care, la rândul lor au un regim
diferit astfel:
¾ Resurse avansate – aflate la dispoziţia agentului economic, chiar
dacă nu sunt efectiv utilizate (resure investiţionale,capital
fix,circulant,etc). In general tot ce formează capitalul social al
unei firme.
¾ Resurse ocupate – acea parte a resurselor avansate care contribuie
la producerea efectelor utile aşteptate. Este acea parte din
resursele avansate ce rămâne dupa scăderea imobilizărilor în curs,
a activelor fără mişcare (stocuri fără mişcare mijloace fixe în
conservare sau în rezervă).

132
 ¾ Resurse consumate reprezintă partea din resursele ocupate care
au fost cheltuite efectiv în procesul de obţinere a efectelor şi care
se regăsesc în costuri sub formă de cheltuieli materiale, salariale
şi asimilate, amortizări.
Importanţa acestei structuri a resurselor constă în primul rând în faptul că,
permite definirea şi ierarhizarea criteriilor de selecţie. În general, pentru resurse
avansate sau ocupate criteriul principal este de economisire a lor iar pentru
resursele consumate criteriul de bază este de creştere a gradului lor de valorificare
respectiv, creşterea cantităţii de efecte pe unitatea de resursă consumată. În acelaşi
context, în funcţie de tipul de resursă luat în considerare se poate spune că se
evidenţiază o anumită faţetă a eficienţei activităţii studiate. Astfel putem vorbi de:
eficienţa investiţiilor, eficienţa resurselor materiale, eficienţă utilizării resurselor
umane,etc. Corelat şi cu natura efectelor avem imaginea completă şi complexă a
studiului de eficienţă putând vorbi de: eficienţa conomică/socială/ştiinţifică a
investiţiilor, a mijloacelor fixe, a utilizării forţei de muncă, ş.a.m.d.
Dacă se introduce un sens de comparaţie (vezi săgeata) fiecar cadran va
conţine un anumit tip de corelaţie. Remarcăm că aceste corelaţii sunt de fapt de
două tipuri: corelaţii structurale (cadranele I şi IV), cum ar fi de exemplu: ponderea
cheltuielilor materiale în total costuri sau, ponderea veniturilor din export în total
venituri ale proiectului şi corelaţii de eficienţă (cadranele II şi III) de forma
efort/efect sau efect/efort.

5.2.3 Delimitări categoriale privind eficienţa economică

Din cele afirmate până acum reţinem că studiile de eficienţă au un caracter

complex, interdisciplinar şi că, sunt absolut indispensabile indiferent de domeniul
sau de complexitatea activităţii analizate. O abordare unidirecţională dominată de
interese imediate sau oculte scade calitate studiului prin minimalizarea importanţei
unor efecte prezente şi/sau viitoare, directe sau conexe. De pildă este de notorietate
avertismentul medicilor că, orice medicament de sinteză are efecte conexe
nefavorabile în timp asupra organismului uman (consumul exagerat de antibiotice,
în timp se spune că scade acuitatea auditivă).
Teama de eşec prezentă mai ales în activităţi antreprenoriale – activitatea
de investiţii, de cercetare ştiinţifică şi mai ales în cercetările fundamentale poate fi
stăpânită numai printr-o cunoaştere cât mai completă a fluxurilor eforturilor şi mai
ales ale efectelor. Trebuie eliminată teama de nerealizare a efectelor propuse, mai
ales a celor economice,conştientizând caraterul eficienţei în raport cu timpul în care
se produc efectele. In faza de fundamentare această teamă poate duce la luarea unor
măsuri asiguratorii care să încalce principiile şi rigorile ştiinţei. Mai mult,
considerăm că o temă de cercetare, care a explorat o direcţie fără finalitate
economică, tehnică, socială etc are propria-i utilitate ştiinţifică concretizată în
economie de resurse ştiinţifice. Acest lucru decurge din faptul că lumea ştiinţifică
este avertizată asupra inutilitătii sau inoportunităţii acelei direcţii de cercetare în

133
condiţiile date. Fundamentarea unui proiect sau temă trebuie cercetată
tridimensional, din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi al eficienţei.
Despre necesitate nu spunem decât că, nevoia socială este agentul
declanşator care incită la cercetare. Problema oportunităţii presupune găsirea
răspunsurilor la întrebări de genul: Când ? Acum sau mai târziu !? întrebări ce se
pot pune din diferite unghiuri ,al nevoilor, al posibilităţilor. Portofoliul de proiecte,
teme va cuprinde o ierarhizare a acestora în funcţie de aceste întrebări, cuprinzând
teme de actualitate şi teme care pot fi amânate. Alimentarea şi actualizarea
portofoliului este o problemă de supravieţuire a firmei într- o lume dominată de
concurenţă
Eficienţa este un corolar al întregii activităţi de fundamentare a deciziei
asupra admiterii sau respingerii proiectului,iar eficienţă economică ultimul şi cel
mai important prag de selecţie (fig 5.3).
Eficienta economica poate fi confundata in practica cu unele aspecte
particulare ale sale fapt ce ar duce la ingustarea ariei sale de aplicatie.
Astfel, nu de puţine ori categorii ca; rentabilitate, productivitate, randament
sunt substitute ale eficienţei. De aceea vom face cateva consideratii asupra
raportului intre eficienta ca intreg si componentele sale.
Raportul eficienta – rentabilitate. Studiul de eficienţă economică are un
caracter sistemic luând in considerare toate categoriile de efort şi de efecte
specifice domeniului studiat inclusiv cele ce se regăsesc la producatorii şi
utilizatorii produsului cercetarii. Rentabilitatea este o forma de exprimare sintetică
a eficienţei economice cu ajutorul mărimior valorice. Ea exprimă capacitatea
activităţii respective de a produce efecte valorice respectiv, venituri care, în suma
absolută trebuie sa fie superioare resurselor consumate.
Deci, rentabilitatea se referă numai la eficienţa resurselor consumate pe
cand eficienţa are in vedere totalitatea resurselor, uneori chiar şi cele neintrate in
circuitul economic. Rentabilitatea se evaluează prin indicatori valorici dispunând
de potenţial ridicat de sintetizare, pe când eficienţa se cuantifică şi cu ajutorul unor
parametri exprimaţi prin mărimi fizice - naturale sau natural-convenţionale. La
nivel de sinteza macroeconomică este posibilă o suprapunere între cele doua
categorii.
Profitabilitatea este o forma particulară a rentabilităţii exprimand
capacitatea de a produce de profit. Deasemenea şi randamentul economic este
privit ca formă specifică de manifestare a eficienţei exprimând capacitatea unei
activitati de a produce bunuri. Deseori el este asimilat noţiunii de productivitate.
Raportul eficienţă – productivitate. Prin definitie productivitatea este
înteleasă ca eficienţa cu care este cheltuită munca socială. În ultimă instanţă, orice
consum de resurse se poate reduce la un numitor comun şi anume; consum de
muncă sociala care este un criteriu important de eficienta economica, dar nu unicul.
În acest context consider ca există cateva argumente plauzibile în favoarea tratării
diferenţiate a celor două categorii şi anume;

134
 • productivitatea muncii este un criteriu specific producţiei de bunuri si
servicii pe când eficienţa trateaza întregul ciclu economic care cuprinde
si circulaţia şi consumul,
• productivitatea muncii se refera la eficienţa resursei umane – forţa de
munca, eficienţa cuprinde însa ansamblul categoriilor de resurse
indiferent de regimul sau de natura lor.
• eficienta economică înglobează şi efecte de alta natura; tehnice sociale,
etc, prin convertirea lor în efecte economice, care nu intra in calculul
productivităţii muncii.

5.3 Definirea şi analiza câmpului de eficienţă:

raportul optim - eficient
Optim, într-un context dat, înseamnă: cea mai favorabilă opţiune cu privire
la raportul dinte eforturi si efecte. În condiţii date privind mediul în care evoluează
sistemul analizat (delimitare spaţio-temporală), putem spune că optimul este unic şi
absolut - este nivelul maxim de eficienţă ce poate fi atins in conditiile respective.
In realitate, optimul are un caracter relativ, dinamic, ca şi eficienţa, determinat de
ritmul progresului tehnico-stiintific. Este un ideal, o iluzie, ca şi linia orizontului.
Optimul absolut poate fi atins numai în condiţiile în care pragul de saturaţie
ştiinţifică a fost atins adică, atunci când cercetarea ştinţifică nu mai oferă idei,
cunoştinţe noi care să largească orizontul cunoaşterii umane. Este de fapt pragul
pragul de colaps ştiinţific care, teoretic poate fi atins dar, omenirea are resurse
nebănuite şi necunoscutele ştiinţei sunt nemărginite.
Circumscris in timp şi spaţiu însă, optimul relativ este tangibil. De pildă,
într-un domeniu da activitate stare liderului este stare de optim în condiţiile date,
spre care tind toţi ceilalţi agenţi care activează în domeniul respectiv.
Eliminând numai una din barierele de timp sau de spaţiu, optimul se
schimbă, iar principalul factor care determina dinamica sa este cercetarea
ştiinţifică
Pe baza celor spuse mai sus apreciem că, în raport cu puterea de asimilare
şi valorificare creativă a cunoştiinţelor ştiinţifice, vom avea o multitudine de
corelaţii favorabile între eforturi si efecte. Cu alte cuvinte, în condiţii date ale
mediului tehnico-economic şi ştiinţificîn care evoluează un sistem economic,
optimul este unic, iar raporturile avantajoase din punct de vedere al corelaţiilor
între eforturi şi efecte formează un câmp de eficienţă în care optimul este un punct
dar nu orice punct de eficienţă este şi optim. Câmpul de eficienţă poate fi definit
ca; “locul geometric al tuturor punctelor care exprimă o corelaţie avantajoasa
între eforturi şi efecte”. Cum arată acest câmp ?
Specialiştii sunt preocupaţi mai mult de trasarea curbei de optim, deşi pe
marea majoritatea agentilor economici i-ar interesa locul lor în câmpul de eficienta
deoarece deşi au o activitate suboptimala cel puţin trebuie să ştie dacă este

135
eficienta. Pentru a vizualiza existenta câmpului de eficienţă vom porni de la
trasarea curbei de optim.
În opinia unor specialişti, pentru a trasa această curba se porneşte de la
relaţia cea mai simpla de calcul a eficientei e = E/R calulându-i limitele;

lim e = 0 ;
R +∞
lim e = ∞ ,
R 0

Figura 5.5

pe baza cărora trasăm curba din fig 5.5 constatăm că aceasta este o hiperbolă care
tinde asimptotic catre zero, când resursele tind la infinit şi către + ∞ când resursele
tind catre zero. Este o absurditate economică, cel puţin dacă ne referim la a doua
tendinţa definită, care ne aduce aminte de înţelepciunea din proverbele româneşti.
Mai sunt şi alte opinii asupra carora nu vom insista, în dorinta de a
prezenta o opinie separata. In acest scop vom pleca de la urmatoarea teză :
“efectele oricarei activităţi umane sunt funcţie de resursele alocate”
Expresia matematica a acestei afirmaţii este: E = f (R), şi are limitele:

lim f (R) = 0 şi lim f (R) = K

R → 0 R → +∞
unde:
K = plafonul de eficienţă, un parametru exogen determinat de mediul de
afaceri, care arată limitele constrângerilor de mediu respectiv, nivelul
maxim de efecte ce se pot obţine pe unitatea de efort ce poate fi
realizat în condiţiile tehnico-economice, sociale date în care se
desfaşoară respectiva activitate.

Este o aplicatie a teoriei curbei învăluitoare de progres tehnic care poate fi

explicată astfel; intr-un mediu de evoluţie dat şi stabil, efectele cresc exponenţial în
raport cu eforturile depuse atât timp cât aceste condiţii permit, au caracter
progresist. Păstrarea lor neschimbată le face să-şi piardă caracterul novator şi în
consecinţă efectele intră într-un proces de decelerare dacă se alocă noi resurse,
putând lua chiar valori negative (legea randamentelor descrescânde din
agricultură). Pentru a trasa curba mai definim şi a treia condiţie implicită care
decurge din faptul că, plafonul “K”frânge curba respectiv, derivata de ordinul doi a
lui f(R) este nulă adică, curba admite un punct de inflexiune moment în care se
transformă din convexă în curbă concavă (fig 5.6).

136
 D
K +∞
F(R)
ES C

CÂMP DE EFICIENŢÂ

EI
A

ZONA
DE PENURIE
CÎMP DE EFICIENŢÂ

0 Li L0 Ra Lc
a1 R
a a2 b
Figura 5.6 Reprezentarea grafică a câmpului de eficienţă

În opinia noastră, această curbă poate fi exprimată matematic cu ajutorul

funcţiilor de tip: logistică, dublu exponenţială, Prais. Dar aceste funcţii, în forma
lor iniţială, admit ordonată la origine, ceea ce înseamnă că nu se respectă condiţia
obligatorie ca, la un efeort egal cu zero şi efectele ataşate să fie tot egale cu zero,
adică: De aceea considerăm că sunt mai indicate forme transformate ale acestor
funcţii.

Funcţia f(R) Iniţială Transformată

K
Logistică f(R) = ln 1+f(R) = K (1 – e-bR)
1 + ae − bR

Dublu exponeenţială f(R) = K – ae –bR ln f(R) = K (1 – e –bR )

a
−
b+ R
1
Prais f(R) = Ke ln 1 + f(R) = K (1 - )
1 + aR

Pentru a delimita câmpul de eficientă, în conformitate cu definiţia de mai

sus, vom pune în evidenţia, în sistemul de axe de coordonate (R, F(R)), pragul
minim de eficientă, privit ca acel nivel de activitate la care efectele sunt egale cu
eforturile făcute adică, veniturile în sumă totală sunt egale cu resursele consumate.
Matematic aceasta înseamnă că;

F(R) = αR , pentru α = 1.

137
 Pornind de la condiţia; R = 0, atunci şi f(R ) = 0 - limita inferioara de
eficenta este data de drepta (D) care pleacă din origine şi reprezintă prima
bisectoare în cadranul întâi (nu este vorba de efecte nete otinute prin diferenţă între
efectele brute şi eforturi). Semiplanul situat sub aceasta dreaptă este zona de
ineficienţă deoarece orice punct din această zonă defineşte o corelaţie ineficientă
respectiv, indică un volum de efecte inferior resurselor consumate.
Orice punct situat deasupra dreptei “D” va defini o situaţie favorabila, în
limita permisă de plafonul “K”. Insă cîmpul operţional de eficienţă este limitat
superior de curba “C” deci, este spaţiul cuprins între dreapta “D” şi curba “C”
respectiv, domeniul soluţiilor eficiente admisibile în condiţii date de mediul
economic şi tehnico-ştiinţific.
Această curbă admite punct de inflexiune (derivata de ordinul doi este
nulă), care delimitează doua zone de bază;
Zona “a“ pe intervalul (0, Lo) de alocare a resurselor în care curba de
eficienţă are o evoluţie exponenţială. Din punc de vedere economic aceasta
înseamnă că, orice unitate de resursă alocată va aduce un volum de resurse
(per unitate) din ce în ce mai mare. Este o situaţie de avânt, o activitate fructuoasă,
potentă din punct de vedere economic, dar care tinde spre un punct de echilibru -
punctul de inflexiune. Dacă se păstreaza neschimbate condiţiile de evoluţie, nu se
face nici o mutaţie de ordin calitativ în structura factorilor, dincolo de acest punct
se înregistrează o schimbare negativă în tendinţa corelaţiei efect/efort.
Zona “b“ se caracterizează prin inversarea curbei care intră într-o proces de
regresie, devine concavă. Faptul se datoreză nemodificarii novatoare a condiţiilor
de ordin tehnic, ştiinţific, economic, managerial şi neadaptării la conditiile de piaţă
mereu în schimbare. Deşi se situeaza in zona de eficientă, orice cantitate
suplimentară de reurse alocată va aduce un volum de efecte din ce in ce mai scăzut.
Fără“injecţie”de nou afacerea intră într-un proces de obsolescenţă – îmbatrânire.
Injecţia de nou acţionează asupra plafonului “K” lărgind orizontul cunoştinţelor
tehnico-ştiinţifice crează premizele largirii campului de eficienţă.Este de exemplu
trecerea de la o tehnogie de lucru manuală la o tehnologie bazată pe automatizare -
robotizare.
Zona “a” este compusă din două subzone “a1” şi “a2” pe care le putem
caracteriza astfel:
¾ a1 - zonă de avânt în ineficienţă, curba evoluează exponenţial dar sub
limita minima de eficienţă (dreapta D). Este starea caracteristica
penuriei de resurse şi utilitatea practică a punerii sale în evidenţă constă
în aceea că se conştientizează faptul că, orice afacere are un punct critic
de demarare care solicită un minim de de resurse;
¾ a2 - zona de eficienţă cuprinsă între punctele (Li, Lo), este poziţia cea
mai reconfortantă (poziţia de vedetă), în care orice alocare suplimentară
de resurse aduce efecte din ce în ce mai mari. Peste o anumită limită de
alocare a resurselor (Ls), fără preocupări pe linia inovarii, a introducerii
de noi concepţii de lucru, se trece în zona “b”.

138
 Câmpul de eficienţă se întinde pe intervalul (LI , Ls), în care avem o zonă
de avînt (a2) şi o zonă de maturitate şi decădere (b). Utilitatea practică a acestui
grafic constă în conştientizarea întreprinzătorului asupra plajei de eficienţă în care
poate să opereze. Ca atare, fundamentarea unui proiect nu înseamnă îngustarea
cadrului analizei la o singură alternativă, care sa conducă studierea unei soluţii
unice din punct de vedere economic.
Să considerăm că volumul de resurse alocat are o valoare “Ra”, din grafic
se relevă faptul că, la acest nivelul respectiv de resurse alocate este posibilă
obţinerea unui volum de efecte cuprinse in intervalul “Ei” şi “Es”, nivelul efectelor
posibile situat pe segmentul de dreaptă AB In punctul B(Ra,Es) raportul efect/efort
este supraunitar şi are valoarea maximă, iar în punctul A(Ra,Ei) raportul este cel
mai scazut – egal cu unitatea.
Orice punct de pe segmentul AB defineste o activitate eficientă ,dar
optimul se afla în punctul “B”, iar punctul “A” este punctul critic.
Să presupunem ca nivelul proiectat de efcienţă economică corespunde unui
punct de coordonate Z (Ra , y) intermediar pe segmentul AB (fig. 5.7). Care trebuie
să fie atitudinea managerilor faţă de o atare situaţie? Este clar ca proiecţia, deşi
eficentă, nu este şi optimă.
K` D
F(R)
K C`

B
Es

Ei

LI Lo Ra LS R

Figura 5.7 Strategia pe termen lung

Deci există rezerve mobilizabile, în condiţiile tehnico-ştiinţifice date,

decizia tactică tinzând spre nivelul B – pozitia de lider. În acelaşi timp, raportându-
ne la punctul de inflexiune, starea de eficienţă economică maxima (optimul
absolut), remarcăm faptul ca punctul se află în subzona ”b“ unde se manifestă
procesulul de îmbatrânire morala. Decizia pe termen lung va fi deci, de apropiere
pe cât posibil de punctul de optim (inflexiune) şi chiar de intrare în subzona a2. Dar
cum? Există posibilitatea redimensionarii efortului sub nivelul R ?
139
 Lucru imposibil în cazul unei analize antefactum. De aceea, într-o situaţie
dată, este semnalul a se trece neîntârziat la “injecţie de nou” în toate planurile:
tehnic,comercial, managerial etc. In aceast fel se va deplasa plafonul K (în poziţia
K’) largindu-se câmpul de eficienţa şi contrar zicalei, muntele va veni spre
Mahomed, adică subzona a2 de mare potenţă economică, se va apropia de starea
sistemului studiat

5.4 Aplicaţii ale câmpului de eficienţă în

fundamentarea proiectelor
5.4.1 Determinarea modulului optim de capacitate de producţie

Capacitatea optimă de producţie în faza de proiect se defineşte ca”acel

nivel proiectat de producţie care se poate obţine cu cheltuieli minime”. Studiul de
capacitate este necesar în cadrul proiectelor de creştere/dezvoltare a intreprinderii
când printre altele trebuie să se stabilescă şi capacitatea tehnică de producţie,
nivelul de producţie ce poate fi realizat în condiţii ideale de exploatare. In analiza
sincronă, pe parcursul etapei de exploatare, se operează cu noţiunea de capacitate
de regim – acel nivel de producţie realizat în condiţiile specifice perioadei, tehnice
şi de piaţă.
Criteriul de eficienţă economică adoptat este de minimizare a costului
unitar global.
minim C* = F(q)

Analiza se va centra deci pe studiul funcţiei de costuri în raport cu volumul

producţiei. Ca atare, este necesar să definim parametrii de efort(cheltuieli) -
variabila dependentă şi de efect (producţia) - variabila independentă şi să analizăm
corelaţia dintre ei, astfel încât să stabilim acel nivel de producţie care se poate
obţine cu cele mai mici costuri.
Relativ la parametrul de efect subliniem necesitatea ca acesta să fie
exprimat în unităţi naturale sau natural-convenţionale (q). Costurile luate în calcul
cuprind cele două componenete; investiţia (I) şi cheltuieli de exploatare
(C).Acestea se pot cumula prin indicatorul: cheltuieli echivalate (K), sau cum se
mai defineşte în unele lucrări de specialitate”costuri globale sau costurile
proiectului”.

K = I + Ch x De ,

unde:
I = valoarea investiţiei;
Ch = costuri anuale de exploatare pentru ; h = 1, De;
De = durata de exploatare economică proiectului (în lipsa acesteia se poate
opera cu o durata normata de exploatare – Tn).
140
 Sub această formă indicatorul nu are relevanţă în cazul unor variante
tehnologice cu durate de exploatare sau de capacitaţi diferite. În consecinţă se pot
folosi formele sale derivate:
cheltuieli echivalate anuale:

Ka = Ien + C h,

în care:
en = coeficient de eficienţă (en = 1/De),
Ien = cota anuala de amortizare a investiţieie.

cheltuieli echivalate specifice:

ks = s en + c,

unde:
s = investiţia specifică s = I/q.
c = costul unitar de producţie c = Ch/q
Utilizând funcţia ks = f(q), corelaţia dintre de costurile proiectului şi
volumul producţiei este reprezentată printr-o parabolă, dată in fig 3.9. Expresia
matematică a parabolei care defineşte corelaţia analizata este un polinom de gradul
doi:

ks = a + bq + cq2,
sau
y = a + b x + c x2

Funcţia admite un punct de extrem care se determină prin anularea

derivatei de ordinul întâi a funcţiei F(q) = 0, respectiv:

B + 2cq = 0.

Din această relaţie deducem că valoarea producţiei în punctul de extrem

(care asigură cele mai mici costuri) este:

2b
q opt = −
c

141
 y ks

min. ks

volumul producţiei (q)

qopt

Figura 5.8 Reprezentarea grafică a corelaţiei: cost unitar global – volum de producţie

Aceasta este valoarea optimă a capacitătii de producţie în condiţiile tehnico

– economice şi, tehnologice definite ale proiectului. Analiza câmpului de eficienţă
dă valenţe noi studiului de capacitate, prin luarea în considerare a componentelor
sale financiare. Plecând de la ideia că proiectul se face cu scopul obţinerii unui spor
de venituri din vânzarea producţiei obţinute pe noile capaciţăţi, se impune analiza
corelaţiei dintre costurile proiectului şi preţurile de vânzare cu care se opereaza.
Prin aceasta analiză se caută răspunspuns la întrebări de genul: preţurile de vânzare
sunt acoperitoare în raport cu costurile cu care operează proiectul? care este
intervalul de producţie în care se obţine profit? Reprezentarea grafică a corelaţiei
este dată în fig 3.10 a/b.
Volumul vânzarilor poate fi privit ca funcţie liniara de preţ astfel:

Q= α xq

Reprezentând grafic cele două funcţii; de cost y = a + bq +cq2 şi de

vânzari; y’ = α (Q = α q/q) putem să ne aflam în una din cele doua situaţii“a”şi
“b”. Din graficul 5.9 remarcăm că, dreapta vânzarilor nu intersectează curba
costurilor, fiind sub aceasta deci, preţurile de vânzare sunt inferioare costurilor
proiectului (min ks > α ).
În schimb în fig.5.10 dreapta vânzarilor intersectează curba costurilor în
punctele LI şi Ls. în intervalele (0; LI) şi (Ls; + ∞ ) veniturile sunt inferioare
costurilor proiectului, deci se vor înregistra pierderi dar, in intervalul (Li; ,Ls)
vânzările sunt superioare costurilor, deci se va înregistra profit. In consecinţă,

142
intervalul (Li; Ls) delimitează câmpul de eficienţă care în grafic este reprezentat de
suprafaţa haşurată.

y
Y
α
Ks ks
câmp de eficienţă
min. ks min. ks
α

qopt q
LI qopt Ls q
(min. ks > α) (min. ks < α)

Figura 5.9 a Figura 5.10 b

Analitic, determinarea intervalului de eficienţă se face pornind de la

premisa că trebuie să cunoaştem limitele Li şi Ls ale câmpului respectiv.
Pentru aceasta rezolvăm egalitatea y = y’, adică:

α = a + bq + cq2 ,

o ecuaţie de gradul doi cq 2 + bq + (a − α ) = 0 a carei formulă de rezolvare este:

− b ± b 2 − 4c(a − p )
q1,2 = .
2c

Analiza expresiei de sub radical ne ofera informatii pertinente despre

corelatia dintre preţurile şi costurile proiectului.
Dacă expresia; b2 – 4c(a-p) < 0, din punct de vedere matematic, spunem că
ecuaţia nu admite soluţii. Din punct de vedere al scopului urmărit de noi prin
analiză aceasta înseamnă că preţurile cu care se operează nu acoperă costurile
proiectului (fig.5.9), situaţie în care proiectul se respinge sau se procedeaza la
reevaluarea parametrilor,dacă are importanţa strategică.
Dacă expresia: b2 – 4c(a-p) >0, atunci spunem ca preţurile sunt
acoperitoare pentru costurile proiectului (fig.5.10) şi se trece la stabilirea limitelor
câmpului de eficienţă conform relaţiei de mai sus.
Eventuala nedumerire că nu este asemanare între câmpul de eficienţă din
paragraful anterior, în care curba de optim trecea prin origine, şi cel din paragraful
prezent este spulberata prin două remarci.

143
 Pentru mai multă expresivitate vizuală am inversat poziţia parametrilor pe
grafic astfel că parametrul de efecte este înscris acum pe abscisă iar cel de efort pe
ordonată.
Este o situaţie particulară în care, la momentul zero (producţie zero) deja
exista capacitatea de producţie, deci investiţia ca efort este consumată. Ca atare
curba costurilor nu trece prin punctul zero ci intersectează ordonata la o valoare
egala cu valoarea investiţiei.
Elemente noi de fundamentare a decizieI se obţin daca analiza se
prelungeşte şi la componenta comercială adică, se compară modulul optim de
capacitate, obţinut prin studiul tehnico-economic, cu capacitatea de absorbţie a
pieţei. În acest context evidenţiem trei situaţii (fig.5.11.1/2)
a) Capacitatea de absorbţie a pieţei este mult superioara modulului optim
de producţie. Analistul trebuie să stabilească dacă este eficentă şi oportună o
capacitate de producţie mai mare precum şi să ofere soluţia fezabilă din punct de
vedere economic de a mări a segmentul de piaţă ocupat şi căile acţiune. Există
posibil ca, din motive de ordin financiar sau alte considerente, factorul de decizie
să nu fie interesat de creşterea ponderii sale pe piaţă şi în consecinţă o astfel de
analiză nu ar avea obiect.
Cresterea capacităţii de producţie fără modificarea condiţiilor tehnico-
economice şi tehnologice care au stat la baza determinarii modulului optim este
posibilă dar, graficul ne arată ca se va produce mai scump (curba ks) ceea ce într-un
sistem concurenţial de piaţă libera poate avea efecte catastrofale în perioada
următoare de exploatare. În aceleaşi condiţii de mediu tehnic şi tehnolologic este
recomandabil să se realizeze multiplu de module optime de capacitate (fig.5.11.2).
Calea cea mai avantajoasă este însă de a se proceda la marirea modulului de
capacitate optimă prin inovare adică, perfecţionari tehnologice şi tehnice care să
permita concomitent cu marirea producţiei şi reducerea costurilor proiectului
(curba k’s).

y y

Cererea solvabilă
ks (piaţa)

ks 1 ks 2

k’s

qopt. q’opt. q
qopt.1 qopt.2 q

Figura 5.11.1 Figura 5.11.2

144
 b) Capacitatea de absorbţie a pietei este superioară modulului optim de
producţie dar intersecteaza superior curba costurilor (fig.5.12). Această situaţie este
întrucâtva asemănatoare cu “a” numai ca aici condiţiile sunt mai dure în sensul că,
puterea de absorbţie a pieţei obturează câmpul de eficienţă, reprezentând limita
maximă a acestuia.

c) Capacitatea de producţie este inferioară modulului optim de producţie

(fig 5.13), este o situaţie dezastruoasa deoarece piaţa este aşa de îngusta încât nu se
poate realiza acel volum de producţie care să asigure costuri minime decât cu riscul
producţiei pe stoc sau chiar se anulează complet câmpul de eficienţă (cererea este
inferioara limitei minime a câmpului de eficienţă). Măsurile de corecţie a acestei
stări sunt de natură; financiară - creşterea preţului de vânzare; comercială -
descoperirea de noi debuşee pentru producţie, cel puţin la nivelul nivelului optim;
tehnico-ştiinţifică - reevaluarea soluţiilor tehnice şi tehnologice. Apreciem (după
cum se observă şi din graficul 5.13) că cea mai avantajoasă este soluţia tehnică care
presupune largirea câmpului de eficienţă prin inovare, transfer tehnologic etc.

Y y
cererea solvabilă
pe piaţă
α
ks ks

LI P LS LI P LS

qopt q qopt q

Figura 5.12 Figura 5.13

145
 5.4.2 Analiză de punct critic

În procesul de fundamentare a proiectelor se admite o realitate de

necontestat şi anume că, există o diferenţă obiectivă între capacitatea teoretică
proiectată şi capacitatea de regim/de exploatare în condiţiile date ale unui exerciţiu.

REZERVA DISPONIBILĂ
DE
CAPACITATEA CAPACITATE
CAPACITATEA
DE PRODUCŢIE PRODUCŢIE
DE
TEHNICĂ NEREALIZATĂ
PRODUCŢIEDE PRODUCŢIE
REGIM PLANIFICATĂ
FLEXIBILĂ PRODUCŢIA
(NOMINALĂ) (PROGRAMATĂ)
REALIZATĂ

Figura 5.14

Capacitatea de regim se defineşte ca “acel volum de producţie ce se obţine

în condiţiile concrete ale perioadei (condiţiile de regim)”, spre deosebire de
capacitatea optimă care este o capacitate ideală - volumul de producţie ce se poate
obţine în condiţii de exploatare proiectate. Ca atare capacitatea de regim poate să
varieze de la exerciţiu la exerciţiu, iar diferenţa faţă de capacitate optimă
(capacitatea tehnică) reprezintă rezervă de capacitate (fig. 5.14). Pentru factorul de
decizie este important să cunoască marja de abatere a capacităţii de regim faţă de
capacitatea tehnică astfel încât să nu lucreze în pierdere, cu costuri de exploatare
mai mari decât valoarea producţiei obţinute. Răspunsul la această problemă este
obţinut prin: analiza de puct critic.
Punctul critic este acel volum de producţie (qcrt) aferent unui exerciţiu
pentru care cheltuielile de exploatare (C) sunt egale cu veniturile din vânzări (Q)
şi poate fi calculat în unităţi fizice (volum de activitate) sau în unităţi valorice (prag
de rentabilitate). Analiza de punct critic este o analiză corelativă a funcţiilor de
cheltuieli şi de venituri în raport cu volumul de producţie.
a) Veniturile evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. Pe
perioade scurte de timp această evoluţie poate fi apreciată printr-o funcţie liniară
fără ordonată la origine astfel:
Q = α q,

în care:
Q = valoarea producţiei;
α = preţ unitar de vânzare a produsului;
q = volumul producţiei exprimat în unităţi fizice sau natural-convenţionale.

146
 b) Cheltuielile de exploatare tratate în raport cu volumul producţiei se
descompun în:
9 Cf = cheltuieli fixe = acele cheltuieli care, la nivelul unui exerciţiu,
rămân constante în raport cu volumului producţie, dar variază pe
unitatea de produs;
9 Cv = cheltuieli variabile care se modifică în raport cu volumul
producţiei, dar rămân constante pe unitatea de produs:

C = Cf + vq ,

unde:
vq = Cv ,

în care:
C = cheltuieli de producţie aferente perioadei;
Cf = cheltuieli fixe;
v = cheltuieli variabile unitare-identificabile pe produs.
Este necesar să relevăm o restricţie “tare” specifică la nivelul unui
exerciţiu dat şi anume; capacitatea de producţie de regim (Cp) calculatată de
tehnicieni pentru perioada respectivă ca limită maximă a potenţialului productiv,
ce nu poate fi nici neglijată şi nici depăşită în perioada respectivă decât cu
modificări structurale ce ar conduce la reformularea întregii probleme studiate (o
alta bază de date pentru declanşarea analizei).
În contextul celor spuse mai sus facem reprezentarea grafică a celor duoă
funcţii care exprimă corelaţiile; costuri /venituri - volum producţie (fig.5.12).
Constatăm ca punctul critic este graniţa între eficient şi ineficient dar mai mult,
putem spune acum că este limita inferioara a câmpului de eficienţa,iar limita
superioara la nivelul exerciţiului este data de capacitatea de regim (Cp) când
indicele de utilizare (încarcare) al acesteia este maxim posibil (iu=100%).
Stabilirea relaţiei matematice de determinare a valorii punctului critic
pleacă de la constatarea că, în acest punct cheltuielile sunt egale cu veniturile,
respectiv:

Q=C
sau

α qcrt = Cf + v qcrt ,

de unde:

Cf
q crt = .
α−v

147
 O situaţie complet defavorabilă este redată în fig.5.13, deoarece punctul
critic, limita inferioară a câmpului de eficienţă, este dincolo de potenţialul maxim
de producţie al perioadei. Această constatare, într-o analiza postfactum excelează
prin inutilitate, de aceea astfel de studii trebuie să aibă un caracter antefactum
pentru a oferii conducerii posibilitatea de a lua măsuri de corecţie.
Situaţia financiară precară şi greşelile manageriale au dus şi încă mai
conduc la inregistrarea unor astfel de situaţii în multe societăţi comerciale din
România.
Q valoare
valoare

Q=αq

C = Cf + vq C

qcrt
Cp
C>Q C>Q
C<Q Cp qcrt
Figura 5.12 Figura 5.13

Revenind la graficul din fig.5.12, apreciem că analiza este incompletă,

deoarece s-a proiectat o situaţie posibilă pe baza condiţiilor tehnice, tehnologice,
financiare proprii intreprinderii în exerciţiul analizat, neglijându-se însă un factor
exogen determinant ”piaţa produsului”.
Analiza comercială are în vedere corelarea posibilităţilor de absorbţie a
pieţei, vis-a vis de posibilităţile de producţie ale firmei. Regula este de a
dimensiona producţia în funcţie de cerere altfel existând riscul de a produce pe stoc
(situaţie complet ineficientă deoarece, pe lânga pierderile datorate consumului de
resurse pentru producţie mai apar şi pierderi din cheltuieli de stocaj, blocaj
financiar etc). Spre deosebire de modul cum am abordat aceasta chestiune într-un
paragraf anterior, acum trebuie sa fim atenţi la nuanţa problemei.
Compartimentul de marketing poate oferii o informaţie despre piaţă sub
dublu aspect; capacitate de absorbţie (cunoscută) a piaţei produsului, sau comenzi,
contracte ferme din partea beneficiarilor de produs la data efectuarii studiului. In
funcţie de modul cum se exprimă,depind masurile si deciziile conducerii.
În fig 5.14/a este situaţia cea mai comodă când, capacitatea de absorbţie a
pieţei (P) este superioara potenţialului maxim productiv al firmei. Practic se pot
încerca măsuri cu efect minor de creştere a producţiei, pornind de la premisa că
tehnicienii au stabilit în mod responsabil capacitatea de producţie aferentă
perioadei. În nici un caz nu este recomandabil angajarea unor obligaţii contractuale
148
mai mari decat posibilităţile reale ale perioadei deoarec se deterioreaza imaginea de
piaţă, prin nerespectarea acestor obligaţii.
Figura 5.14/b arată ca potenţialul cunoscut sau cererea certă se află sub
nivelul maxim de producţie al perioadei. Dacă dreapta (P) semnifica volumul
comenzilor si contractelor certe, intreprinderea are obligaţia de a-şi repecta
angajamentele luate faţă de parteneri şi deci, câmpul său de eficienţă este împărţit
în două subintervale; în intervalul (qcrt,P) este un câmp cert datorită condiţiei
enunţate mai sus, iar in subintervalul (P,Cp) există un câmp potenţial ce poate fi
ocupat numai dacă se găsesc noi debuşee pe piaţa produsului.
Dacă dreapta (P) semnifica capacitatea maximă de absorbţie a pieţei
produsului atunci subintervalul (P, Cp) este o zona tabu, dreapta P fiind limita
maximă a câmpului de eficienţă în perioada analizată.
O productie superioara nivelului “P” va însemna incontestabil o producţie
pe stoc, cu toate neajunsurile pe care le generează. Depăşirea acestui prag se poate
face numai cu certitudinea unor noi debuşee externe sau interne.

Q
Q
Q

C C C

qcrt Cp P qcrt P Cp P qcrt Cp

Figura 5.14 a Figura 5.14 b Figura 5.14c

Reprezentarea din fig.7.14 c oferă cea mai dezastruoasă situaţie care face
trimitere la starea din fig.5.13, dar pe alte coordonate. Capacitatea de absorbţie a
pieţei, sau portofoliul de comenzi nu acoperă nici acel minim obligatoriu de
producţie care ar permite doar recuperarea cheltuielilor de productie. Ca atare se
impun măsuri urgente şi de substantă dacă se doreşte ca exploatarea să nu conducă
la faliment.
Pragul de rentabilitate în expresie valorică este valoarea minimă a cifrei
de afaceri de la care exploatarea devine profitabilă – punctul în care profitul
proiectului este zero. El se poate calcula plecând de la: volumul vânzărilor, la un
preţ de vânzare predeterminat, sau de la un nivel de preţ pentru un volumde vânzări
constant.

149
 Se pun condiţiile:
ƒ Marja pe costurile variabile; (Mv = Q - V) este egală cu cheltuielile fixe
(Cf);
ƒ Cifra de afaceri (CA) este egală cu costul total de producţie (Ct);
ƒ Marja netă este nulă (Mn = 0).
Pragul de rentabilitate (punctul critic/punctul mort valoric) se determină
prin împărţirea costurilor fixe la ponderea marjei costurilor variabile în valoarea
totală a producţiei sau prin ponderarea punctului critic exprimat fizic cu preţul
unitar de vânzare:
Pr = q crt α,
sau
Cf
Pr =
mv
în care:
Mv Q − Cv q(α − v )
mv = = =
Q Q αq

Se poate calcula şi “punctul critic de preţ” ( α crt ) ca raport între cheltuielile

totale (exclusiv valoarea stocurilor “S” exprimată la cost de producţie) şi volumul
de producţie:
Cf + Cv − S
α crt =
q

Aplicaţie practică: Exploatarea unei unităţi de producţie industrială se

caracterizează prin următoarele date:
™ Capacitatea de producţie proiectată = Cp = 120 mii buc/an;
™ Indice de încărcare = Iu = 95%;
™ Volumul de producţie = q = 114 mii buc/an;
™ Preţ de vânzare unitar = α = 75 mii lei/buc;
™ Costuri variabile unitare = v = 60 mii lei/buc;
™ Marja pe cheltuieli variabile unitare = mv = 15 mii lei/buc;
™ Cheltuieli fixe = Cf = 1.350 mil lei.

Cf 1350x106
q crt = = = 90.000buc / an
α−v 15x103

150
 Contul de rezultate:
Valoarea producţiei = Q = 8.550 mil lei
din care: producţie stocată = S = 450 “ “
Cheltuieli variabile, din care; = Cv = 6.840 “ “
aferente vânzărilor = 6.390 “ “
Marja pe costurile variabile = Mv = 1.710 “ “
Ponderea marjei în valoarea prod. = 20%
Cheltuilei fixe = Cf = 1.350 “ “
Marja netă*) (Mv – Cf) = Mn = 360 “ “

1350 x106
Pr = = 6.750mil.lei / an .
0, 2

Sau:
90.000 buc x 75 mii lei/buc = 6.750 mil lei/an
Punctul critic de preţ (preţ minim admisibil):

6.840 + 1350 − 450 7740

α crt = = = 67.894,7lei / buc .
114 114
Deci, volumul critic de producţie este de 90 mii buc/an, ceea ce înseamnă
un indice minim de încărcare a capacităţii de producţie proiectate de 75%. Pragul
valoric de rentabilitate este dat de un volum al vânzărilor de minim 6.750 mil lei,
iar preţul de vânzare minim admisibil este de 67.894,7 mii lei /buc (90% din preţul
de vânzare) ceea ce înseamnă că posibilitătile de manevră pe această linie sunt
limitate.
Pe baza datelor de mai sus putem calcula “indicele de securitate” ca raport
între diferenţa dintre cifra de afaceri reală (CA) şi cifra de afaceri critică (CAcrrt) şi
cifra de afaceri reală:

CA − CAcrt 8550 − 6750

Is = = = 0,267
CAcrt 6750

Caracteristicile punctului critic:

Este un indicator de performanţă; diminuarea sa măreşte capacitatea de
câştig a proiectului.
Este dependent de structura costului de exploatare, reducerea costurilor
fixe se reflectă în marja netă totală (beneficiul proiectului) fără a influienţa marja
costurilor variabile.

*)
Marja netă (beneficiul real/net după impozitare) – beneficiul rămas intreprinderii după plata
impozitului aferent (profit – engl)
151
 Este un indicator de evaluare a riscului economic, deoarece pune în
gardă factorul de decizie asupra unui nivel de activitate sub care dacă se coboară se
vor înregistra pierderi. El ne dă volumul de activitate cu profit zero, dar care uşor
se poate transforma în pierdere, cu întregul cortegiu de neajunsuri ce pot merge
până la încetare de plăţi. In acelaşi timp, scăderea nivelului critic de producţie (a
punctului critic) ameliorază capacitatea de câştig, şi autonomia financiară a
proiectului.
Punctul critic este un reper pentru activitatea de exploatare, faţă de care se
caută o poziţionare cât mai îndepărtată. Pentru aceasta managerul trebuie să
urmărească evoluţia raportului între cheltuielile fixe şi cele variabile şi ecartul între
pragul de rentabilitate şi cifra de afaceri a firmei.
Fiind relativ independent de volumul de activitate analiza sa este
completată cu indicele de securitate care corelează punctul critic cu cifra de afaceri.

5.5 Indicatori atemporari de fundamentare

a deciziilor de investiţii
Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităţilor investiţionale
se sprijină pe un sistem de indicatori de eficienţă. Fiecare indicator cuantifică o
corelaţie între anumiţi parametrii de efort şi efect caracterizând deci un aspect
parţial al eficienţei proiectului. Sistemul de indicatori trebuie să fie cât mai
complet, adaptat şi/sau adaptabil la particulari- tăţile fiecărui domeniu de activitate.
El este construit pe baza criteriilor de eficienţă economică dar este recomandabil să
aibă în vedere şi criterii de altă natură: socială, ecologică, tehnică etc.
Pentru o corectă evaluare a eficienţei economice a unui proiect, luând ln
cosiderare toate corelaţiile comune şi specifice, este nevoie de o identificare
completă şi corectă a tuturor parametrilor de efort şi de efect (vezi matricea
eforturilor şi efectelor). Apoi, în funcţie de condiţiile concrete, se construiesc acele
corelaţii care au relevanţă pentru factorii decizionali. Principalii parametrii
economici ai proiectelor de investiţii sunt:
1. Valoarea investiţiei (I) este expresia valorică a consumului de resurse
alocate pentru realizarea obiectivului propus sau altfel spus, preţul pe care un
întreprinzător este dispus să-l plătesacă pentru achiziţiona un bun sau un serviciu.
In forma sa cea mai completă are următoarea structură (tabelul 5.5) care poate să
fie reorganizată însă, conform criteriilor de analiză adoptate de decident (vezi
calsificarea investiţiilor)

152
 Structura şi eşalonarea investiţiei
Tabelul 5.5
DURATA
DE EXPLOATARE
TOTAL
SPECIFICAŢIE (ani)
an 1 an n
fd. proprii credite total fd.propr credite total
I. Mijloace fixe, din care:
Echipamente şi utilaje de
lucru
- Preţ de achiziţie (CIF),
- Taxe,impozite aferente,
- Cheltuieli de transport
- Cheltuieli de montaj
Achiziţii terenuri,
dezvoltări
- construcţii
- terenuri,
- altele
Alte fonduri fixe
Chelt.evenim.întâmplătoare
II. Cheltuieli preliminare,
- licenţe, drepturi de
autor,
- proiectare,consultanţă,
- cheltuieli de constituire,
- pregătire personal,
- alte informaţii,
- alte cheltuieli,
- chelt.evenimente
întâmplătoare
III. Necesar fond de
rulment
- capital de lucru,
- chelt. evenimente
întâmplătoare
IV. Investiţia iniţială
(I+II+III)
V. Dobânzi,comisioane etc
VI. TOTAL INVESTITIE
(IV+V)
Sursa: Manual for evaluation of industrial projects

153
 Structura şi eşalonareai investiţiei estei completată cu tabloul de calcul a
amortizării şi a valorii reziduale
Tabelul 5.6
Categorii de cheltuieli Valoare Durata de Amortizare Durata de exploatare (ani) Valoare
amortizare anuală an 1 an 2 ……… an n reziduală
I. Fonduri fixe
- echipamente de lucru,
- clădiri.
- terenuri,
- alte fonduri
II. Cheltuieli preliminare
III. Fond de rulment
TOTAL (I + II + III)

Notă: Duratele de amortizare sunt de regulă mărimi normate cuprinse în documente

legislative.Terenurile, dar şi fondul de rulment nu sunt supuse amortizării.
Cheltuielile preliminare trebuie să se amortizeze cât mai rapid (în primii 2-3 ani de
funcţionare). Valoarea reziduală se estimează ca încasări în ultimul an de
funcţionare prin dezinvestiţie prin valorificarea activelor. Dacă durata de viaţă utilă
este inferioară duratei contabile de amortizare este posibil să avem valoare
reziduală negativă.

În evidenţă contabilă al agenţilor economicii investiţia este evidenţiată la

capitolul imobilizări respectiv – imobilizări în curs. Demn de subliniat modul
specific de evaluare, în funcţie de provenienţa bunurilor:
ƒ bunuri achiziţionate se evidenţiază la “cost de achiziţie” care este
format din; preţul de cumpărare(cif), taxe, impozite aferente (inclusiv
TVA daca este imputabilă cumpărătorului), cheltuieli de
transport,instalare-montaj,
ƒ bunuri produse de intreprindere în folos propriu ce se evaluează la cost
de producţie,
ƒ bunuri primite cu titlu gratuit ce se evaluează la valoarea lor venală.

2. Capacitatea de producţie sau de folosinţă (Cp) este principalul

parametru tehnico-economic de efect. In mod uzual prin capacitate de producţie
specialiştii înţeleg ”producţia maximă ce se poate obţine,înt-un interval de timp
dat, un exerciţiu financiar, pentru o anumită structură şi calitate a producţiei, în
condiţii tehnico-organizatorice de exploatare optimă a utilajelor şi instalaţiilor de
lucru”.
Dacă proiectul admite perioadă iniţială de atingere a parametrilor proiectaţi
se calculează “capacitatea utilizabilă” în acea perioadă care reprezintă volumul de
producţie stabilit de tehnicieni pe baza graficului de atingere a parametrilor
proiectaţi. În faza de concepţie - proiectare prin studii funcţionale se stabileşte în
primul rând “capacitatea tehnică de producţie”adică; nivelul de producţie ce se
poate realiza în condiţii ideale de exploatare a echipamentelor, respectiv acel nivel
de producţie ce se poate obţine cu costuri minime. In practica curentă de exploatare

154
se operează cu capacitatea de regim – producţia obţinută în condiţii de exploatare
la regimul de lucru specific fiecărui exerciţiu. Prin proiect capacitatea de regim este
previzionată pe baza estimărilor asupra gradului de încărcare a capcităţii de
producţie (Iu ) calculat ca raport procentual între producţia în regim normal de lucru
şi capacitatea tehnică.

3. Veniturile proiectului – producţia (Q) prin care definim în mod generic

toate încasările pe durata de viaţă utilă a proiectului: venituri din vânzarea
bunurilor şi/sau serviciilor din activitatea de bază, venituri din alte activităţi, din
valorificarea activelor la sfârşitul perioadei de exploatare (valoare reziduală) etc.
Pentru proiect tranşele de împrumut primite sunt considerate venituri în
momentul primeiri, urmând a se trece pe costuri în momentul plăţi ratelor scadente.
Deasemenea subvenţiile, în momentul primirii lor, constituie venituri pentru
proiect.
Este recomandabil să se evidenţieze producţia şi în unităţi fizice precum şi
pe destinaţii: export şi piaţă internă. În viziune dinamică veniturile se prezintă
conform eşalonării estimate pe durata de exploatare a proiectului.

4. Cheltuielile de exploatare (C ) sunt expresia valorică a consumului de

resurse pe perioada de exploatare sau pe un exerciţiu (Ch ).Ele trebuie prezentate
eşalonat, ca şi veniturile, pe aceiaşi perioadă de exploatare, bineânţeles structurate
după anumite criterii nelipsind structura necesară calculării punctului critic (fig…).

5. Profitul, beneficiul proiectului (Ph) este ceea ce am numi recomopensa

care revine întreprinzătorului după ce au fost achitate toate datoriile către terţi. Ca
diferenţă între veniturile şi cheltuielile aferente acestor venituri este profitul brut
sau profitul impozabil din care, dacă se scade impozitul pe profit obţinem profitul
net profitul după impozitare. Cele două categorii de profit sunt egale dacă proiectul
beneficiază de scutiri de impozit, este vorba de măsuri de stimulare a investiţiilor
prin scutiri de imozite, de regulă în primii ani de exploatare. Profitul un parametru
economic important mai ales pentru proiectele productive dar el poate rămâne doar
o cifră fără relevanţă pentru întreprinzător dacă acesta nu dispune de lichidităţi.

6. Fluxul de trezorerie – surplusul monetar din exploatarea proiectului

(cash flow-ul proiectului) oferă cea mai pertinentă informaţie asupra solvabilităţii
acestuia.
Cash flow-ul proiectului reprezintă “soldul fluxurilor de trezorerie
generate de un proiect de investiţii la sfârşitul unei perioade”.
În analiză trebuie să se facă diferenţă între:
flux de trezorerie brut (cash flow brut) - înainte de impozitarea
profitului, se obţine scăzând din cifra de afaceri costurile de producţie
(cheltuieli fixe şi variabile). El este aproximativ egal cu excedentul
brut din exploatare (EBE) şi este un surplus monetar brut;

155
 flux net de trezorerie (csh flow net) obţinut scăzând din fluxul de
trezorerie brut impozitul pe profit. Calcularea fluxului net de trezorerie
al unui proiect este exemplificată în tabelul 5.7 19), cu succinte precizări
privind conţinutul şi modul specific de calcul al fiecărei coloane:

Tabelul 5.7
BILANT EXPLOATARE H.EXPL Flux net
Anii
Investiţie Recuperări Cheltuieli Amortizare Venituri Imp. pe profit de trezorerie
0 1 2 3 4 5 6 = [5-(3+4)] . p 7 = (2+5)-(1+3+6)

1 10 - - - - - -10,0
2 14 - - - - - -14,0
3 1,05 - 14 4 21 1,5 + 4,45
4 0,70 - 23 4 35 4,0 + 7,0
5 1,0 - 37 4 55 7,0 +10,0
6 - 0,55 29 4 44 5,5 +10,05
7 - 0,7 20 4 30 3,0 + 7,70
8 - 0,5 14 4 20 1,0 + 5,50
9 - 1,0 - - - - 1,0
Surplus monetar +22,0

Coloana 1 Investiţia cuprinde suma totală a investiţiei inclusiv nevoia de

fond de rulment (estimată la 5% din cifra de afaceri)corespunzătoare fiecăruia an
de exploatare pentru care se prevede o cifră de afaceri superioară anului anterior.
Astfel, în primul an de exploatare (an 3) nevoia de fond de rulment este:
21 x 0.05 = 1,05, în anul al doilea (35-21) x 0,05 = 0,7 ş.a.
În cazul cheltuielilor de investiţie mobilizate la un moment dat (proiect la
cheie sau achiziţie de echipament ce nu necesită întârzieri de montaj) suma
investiţiei se trece la momentul zero (0) urmând apoi derularea anilor de
exploatare.

Coloana 2 Recuperări se trec sumele recuperate din fondul de rulment ca

urmării a declinului afacerilor. De exemplu, în anul 4 de exploatare
(44-55) x 0,05 = 0,55, iar în anul 5 de exploatare avem (30-44) x 0,05 = 0,70 etc.

Coloana 3 Costuri de exploatare suma costurilor variabile (cheltuieli de

activitate) şi a costurilor fixe (cheltuieli de structură).

Coloana 4 Amortismente se iau în calcul numai la stabilirea bazei

impozabile pentru calculul impozitului pe profit.

Coloana 5 Veniturile reprezintă cifra de afaceri diminuată cu eventualele

pierderi.

19)
Margerin Jaques, Ausset Gerard - Investissement et financement. Collection Pedagogique
Multimedia, ESA –Universite Grenoble II
156
 7. Valoarea adăugată (VA) exprimă valoarea nou creată în
intreprindere,într-un exerciţiu financiar sau altfel spus, bogăţia creată de activitaea
firmei. Variaţia sa faţă de o perioadă trecută va da rata de creştere a firmei, care are
o influienţă amelioratiovă asupra ratei, de rentabilitate financiară.

Iva = (VAn - VAn-1) / VAn-1

Este un indicator economic cu ajutorul căruia se poate caracteriza ,atât

productivitatea globală a muncii cât şi gradul de integrare a activităţii firmei.Dacă
în activitatea sa firma face în mare măsură apel la terţi (nu numai materii
prime,utilităti ci şi subansamble,componente) atunci gradul de integrare este
scăzut. In literatura de specialitate calculul valorii adăugate se face într-o dublă
abordare20) .
Sensul restrâns (approche soustractive) conform căruia:

VA = Q + Mc − Ct

unde:
Q = veniturile proiectului (producţia exerciţiului21) care cuprinde veniturile
din valorificarea producţiei, variaţia stocurilor de produse, producţia
de imobilizări etc;
Mc = marja comercială – diferenţă dintre veniturile din vânzarea de
mărfuri şi costul mărfurilor vândute;
Ct = Contravaloarea materialelor,utilităţilor,serviciilor primite de la terţi.

Valoarea adăugată brută este formată deci, din elemente de natura

profitului, salarii şi alte cheltuieli asimilate,amortizarea. Dacă din aceasta se scade
amortizarea aferentă exerciţiului se obţine valoarea adăugată netă. Calculată în
acest mod, dacă V.A. este scăzută înseamnă că: produsele sunt valorificate cu
pierdere sau, se fac achiziţii de prisos sau prea scumpe ,intreprinderea fiind prinsă
în jocul de interese al furnizorilor. O valoare adăugată ridicată însemnă o corectă
viziune asupra corelaţiei între politica de fabricaţie cea de achiziţie şi cea de
vânzare.
Sensul mai larg (approche additive) înseamnă, cumularea contribuţiei
fiecărui factor la crearea bogăţiei intreprinderii, exprimată prin elementele de
remunerare a lor:
- munca - cheltuieli salariale şi altele asimilate,
- capitalul economic (imobilizări) - amortismente, provizioane, rezerve,
“ financiar propriu - dividende,
“ “ străin - cheltuieli financiare,
- statul - impozite şi taxe
20)
* * * - Memento comptable, 1991. Edition Lefebvre, Paris, 1990, 2767.
21)
Ristea Mihai Contabilitatea societăţilor comerciale ,vol I. Editor CECCAR, Bucureşti, 1995.
157
 Ponderea acestor elemente de structură a valorii adăugate oferă informaţii
interesante asupra activităţii firmei. Astfel o pondere mică a cheltuielior de
personal înseamnă că se foloseşte o tehnologi automatizată/mecanizată de lucru şi
invers.
Cu ajutorul valorii adăugate se poate caracteriza atât productivitatea
muncii salariaţilor cât şi randamentul investiţiilor sau a instalaţiilor de lucru. Acest
indicator face legătura cea mai plauzibilă între nivelele micro şi macroeconomic.

8. Cheltuieli echivalente (K) - costul global al proiectului cuantifică

valoarea totală a resurselor alocate proiectului,atât pentru implementare cât şi
pentru exploatare.
K = I + Ch x De ,
în care:
I = valoarea investiţiei;
Ch = cheltuieli de exploatare anuale (h = 1. De);
De = durata de exploatare economică, sau se pot folosi durate normate Dn.
Este un indicator care cuantifică un criteriu de costuri fiind utilizat cu
precădere în evaluarea proiectelor pentru care sunt dificil de calculat sau irelevante
criteriile de profitabilitate, de exemplu; proiectele de cercetare, sănătate sau chiar şi
din sectoare economice cum ar fi energetica.
Analiza comparativă a proiectelor sau variantelor de proiect care se
deosebesc prin durate de viată diferite nu este relevantă pe baza indicatorului
calculat sub forma de mai sus. Pentru a elimina influienţa duratelor diferite se poate
calcula:
Cheltuiala echivalată anuală
Ca = I/De + Ch ,
sau
Ca = I en + Ch,
unde:
I/ De sau I en = cota anuală de amortizare a investiţiei;
en = 1/De = coeficient de eficienţă economică.
Deducm că amortizarea nu trebuie să fie luată în costul exploatării,
Dacă se compară proiecte sau variante de proiect de capacităţi diferite,
pentru a se asigura comparabiltatea datelor se foleseşte cheltuială echivalata
specifică (ks)
ks = s en + c
unde:
s = cheltuieli de investiţii pe unitatea de capacitate de producţie (investiţie
specifică);
c = cheltuieli de exploatare pe unitatea de capacitate de producţie (cost
unitar).

158
 9. Investiţia specifică (s) exprimă costul unei unităti de capacitate
proiectată sau al unei unităţi de producţie;

s = I/Cp
sau
s = I/Qh .

Este un criteriu atemporar de minimizare a cheltuielilor de investiţii folosit

cu precădere în selecţia variantelor tehnologice.
In cazul în care se compară variante de proiect se calculează “investiţia
specifică suplimentară (s’)” care arată efortul investiţional ce trebuie făcut pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de capacitate.

s = ∆I/∆Cp
în care:
∆I = Ii - Ij
iar
∆ Cp = Cpi - Cpj ,
unde: i şi j proiecte sau variante de proiect.

În cazul proiectelor de dezvoltare-extindere a capacitătilor de proucţie

existente se ia în calculul investiţiei specifie numai sporul de capacitate (∆Cp) sau
de producţie (∆Qh):

s = I/ ∆Cp

10. Durata (termenul) de recuperare a investiţiei (T) arată intervalul de

timp din durata de funcţionare pe care efortul investiţional se recuperează pe seama
profitului obţinut. Este un criteriu de selecţie, unei variante care în raport cu altele
are termenul de recuperare cel mai scurt – risc diminuat, dar şi de respingere a
acelor variante care au un termen de recuperare superior unui nivel normat. Se
ridică firesc întrebarea ce rost mai are acest indicator dacă din punct de vedere
contabil investiţia convertită în imobilizari se amortizează pe o durată cel mai
adesea normată. Cel puţin două ar fi motivele ce susţin acest indicator.
În primul rînd, aşa cum am mai spus, nu toate capitolele de cheltuieli sunt
supuse amortizării (terenuri, fond de rulment) şi în al doilea rând reglementările în
domeniul amortizării nu au în vedere tot efortul investiţional, de pildă nu se
cuantifică pierderea din imobilizări sau pierderile pe perioada de atingere a
parametrilor proiectaţi
Formula de calcul a termenului de recuperare este:

T = I / Ph
în care:
Ph - profit net anual.

159
 Investiţia iniţială ce se ia în calculul amortismentului este :
I = In + Dt - Vr ± Is/Ei
unde:
In = investiţia nominală aferentă capitolelor de cheltuieli supuse amortizării
Dt = dobânzi,taxe aferente acestora,
Vr = valoarea reziduală,
Is/Ei = impozit suplimentar sau economie de impozit
Efortul total de recuperat trebuie sa cuprindă şi pierderea de venit net pe
perioada de execuţie cât fondurile stau imobilizate pe şantier (Pv), cât şi
eventualele pierderi de profit pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi
(Pp),adică:

It = In + Dt - Vr ± Is/Ei + Pv + Pp

Şi acest indicator are forma specifică pentru calcul a duratei de recuperare:

investiţiei suplimentare T’ = ∆I/∆Ph
pentru proiecte de dezvoltare T = I/∆Ph

Tabelar, termenul de recuperare se calculează pe baza fluxului net de

trezorerie cumulat sau a fluxului net de trezorerie actualizat cumulat.
Determinarea grafică a termenului de recuperare se obţine prin
reprezentarea fluxului net de trezorerie. Specialiştii susţin că această reprezentare
este o vizualizare indirectă a riscului investiţional în analiza comparativă a
proiectelor, mai ale a proiectelor care se fac în zone sau ţări cu instabilitate politică
şi/sau socială. Unde orice previziune pe termen mediu este nu numai nerealistă dar
şi periculoasă.

11. Coeficientul de eficienţă economică (e) arată ce profit se obţine cu

fiecare unitate monetară investită în proiect:

e = Ph/I

După cum se observă, din relaţia de calcul este inversul termenului de

recuperare cuantificând criteriul maximizării efectelor nete obţinute cu fiecare
unitate de efort investit.
O formă particulară de calcul ia în cosiderare valoarea adăugată ca
parametru de efect:

e = VA/I

Este un indicator de clasament şi alegere folosit când se urmăreşte

creşterea gradului de valorificare a resurselor alocate proiectului.

160
 12. Randamentul economic al investiţiei (R)22) exprimă venitul net
total/profitul total pe perioada de exploatare ce revine pe fiecare unitate monetară
investită în proiect.
Randamentul brut Rb = Σ Ph / I ,
Randamentul net Rn = (ΣPh/I) – 1.
Apreciem că randamentul net exprimă cel mai bine criteriul
considerat,deoarece ia în calcul profitul rămas după recuperarea efortului
investiţional:
Rn = (Σ Ph/I ) – 1 = (ΣPh - I)/I
Dacă profitul net annual este constant pe durata de viaţă,relaţia devine:

Rn = Ph x De /I - Ph x T/I = Ph (De - T)/I,

unde:
Ph x T = I din relaţia de calcul a termenului de recuperare;
Ph (De - T) cuantifica profitul ce se obţine pe perioada de exploatare rămasă
până la scoaterea din funcţiune a instalaţiei (De - T), după ce s-a
amortizat investiţia pe perioada “T”.
Deducem că profitul net generat de proiect are menirea dublă, de a
rambursa efortul investiţional făcut dar şi de a-l recompensa. Pe agentul economic
îl interesează sa-şi recupereze cheltuielile făcute dar proiectul este mai atractiv
dacă oferă o recompensă mai mare pentru efortul făcut. Ori tocmai această
recompensă este evidenţiată de acest indicator.
În teoria şi practica investiţională forma sa brută se întâlneşte uneori sub
denumirea de “indice de rentabilitate” sau “indice de profitabilitate” şi cu forme de
calcul în viziune dinamică;
Ip = VNA/I sau Ip = VNA/Iact,
în care:
VNA = venit net actualizat(flux de trezorerie net actualizat);
Iact = investiţia actualizată.
Într-o viziune integratoare însa paremetrul de efort trebuie să cuprindă atât
cheltuielile de investiţii cât şi pe cele de exploatare,ca atare indicatorul ar avea
următoarea formulă de calcul:
R* = Σ Ph / K,
unde :
K – cheltuieli echivalente.

22)
Românu Ion Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor. Ed.Stiinţifică,Bucureşti,1976
161
 Precizăm că o corelaţie apropiată, dar cu parametrii actualizaţi
este“raportul venituri/costuri” din metodologia de evaluare a Băncii Mondiale.

13. Costul unui loc de muncă (Cn) care arată valoraea investiţiei ce revine
pe fiecare loc de muncă nou creeat,cu alte cuvinte care este efortul investiţional
necesar pentru crerea unui loc de muncă în cadrul obiectivului proiectat.

Cn = I/N sau Cn = I/Pe

unde:
N = numărul de salariaţi necesari exploatării noului obiectiv
Pe = numărul personalului de execuţie

În practică se poate întâlni şi sub forma inversă adica, numărul de personl

ce revine la un unitate monetară investiţie (mil., mild lei investiţii). Deasemena cu
aplicabilitate mai largă întâlnim raportul dintre capitalul fix şi număr de personal
denumit “grad de înzestare tehnică a muncii” sau total active raportat la numărul de
salariaţi”grad de dotare a muncii”.
Un astfel de raport este bifuncţional. Dacă economia sau zona în care se
implementează proiectul prezintă un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă se va
avea în vedere minimizarea acestui indicator. Un anumit volum de investiţii să
genereze număr cât mai mare de locuri de muncă deci, un grad cât mai mare de
ocupare a populaţiei locale. Invers, într-o economie puternică cu un şomaj
scăzut,bazată pe factori intensivi de creştere, criteriul urmărit este de economisire a
resurselor de muncă respectiv de valorificare cât mai înaltă a resurselor alocate. Ca
atare, în această situaţie se urmăreşte maximizarea raportului respectiv.
Sistemul de indicatori utilizat în evaluarea eficienţei unui proiect poate fi
completat cu indicatori clasici specifici exploatării. Aceştia pot fi grupaţi astfel23):
indicatori de structură a patrimoniului intreprinderii, indcatori de analiză a gestiunii
şi indicatori de eficienţă a activităţii de exploatare.

23)
* * * Gestion financiere. Les edition d’organisation
162
 5.6 Influienţa domeniului de aplicaţie
asupra evaluării proiectelor

5.6.1 Particularităţi ale evaluării proiectelor de investiţii în

serviciile publice

Proiectul public – instrument de punere în practică a strategiei

administraţiilor publice/guvernelor, folosind resursele pe o perioadă limitată şi
într-o strictă localizare la nivel naţional, zonal sau local
O corectă gestionare a proiectului, dacă nu asigură sucesul deplin în
atingerea obiectivelor urmărite, trebuie să asigure în majoritatea cazurilor rezultate
similare, acceptate pentru scopurilor propuse. Proiectul este “bine făcut” dacă, pe
durata de exploatare îşi manifestă eficienţa economică sau socială aşteptată. Este
însă un proces de durată guvernat de incertitudine, iar esenţa sa este de a face riscul
acceptabil prin diminuarea efectelor nefaste.
Trăsăturile caracteristice proiectelor publice derivă ln esenţă din însăşi
specificitatea domeniului, a polilor de interes ce se manifestă în sfera serviciilor, a
sferei de competenţă şi a obiectivele finale ale edililor.
Contradicţia între obiectivele economice şi alte categorii de obiective;
politice, sociale, ecologice. Datorită câmpului de aplicaţie al serviciilor publice,
proectele din acest sector sunt supuse jocurilor şi conflictelor născute între diferite
poluri de interese. Astfel, este unanim recunoscut că serviciili publice sunt o miză
importantă în jocurile politice şi nu este posibil ca proiectele să fie scoase din acest
context. Soarta proiectului depinde de voinţă edililor, iar şansele sale de succes
cresc în funcţie de modul cum el se încadrează în sistemul de ambiţii politice. Este
posibil ca, sub masca unei griji sporite faţă de cetăţenii electori, eludând criterii
rezonabile din punct de vedere economic să se manifeste ingerinţe în
implementarea proiectului sub formă de iniţiative în folosul unui grup de interese şi
păguboase în ultimă instanţă pentru colectivitate.
De pildă, este recunoscut faptul că, spre deosebire de sectorul privat supus
direct luptei concurenţiale, în sectorul serviciilor publice agentul prestator are o
protecţie mărită şi în plus i se deschide accesul la banul public. Corelând acest
aspect particular cu accentele de birocraţie, inerente administraţiei publice,
manifestate prin tendinţa unor funcţionari publici de a introduce reguli originale de
conduită într-o logică proprie ln relaţiile cu partenerii ajungem la originile
fenomenelor de corupţie. Ori proiectele sunt cele mai expuse la a deveni găuri
negre pentru banul public, dacă nu este realizat un monitorizare permanentă din
partea organelor abilitate şi chiar a societăţii civile în general.
În acest context judecăţile de valoare asupra proiectului trebuie făcute în
acord cu aspiraţiile cetăţenilor eletori având ca fundament un sistem riguros de
criterii. Este o practică în colectivităţile urbane moderne ca, proiectele, înainte de a
fi aprobate, să fie supuse dezbaterii publice din cel puţin două motive; a se verifica
gradul de acceptibilitate de către rezidenţi şi de a beneficia de iniţiativele creatoare
ale cetăţenilor care se pot însera în proiect.
163
 Existenţa unor riscuri specifice la nivelul colectivităţilor teritoriale, care au
un impact semnificativ de natură socială sau ecologică, la nivel de colectivitate
umană, este o sursă obiectivă de influienţă asupra destinului unui proiect. Datoriă
spontaneităţii manifestării lor, factorii responsabili sunt puşâ în situaţia de a lua
decizii la cald, prin acţiuni neprogramate. Ori acest lucru este posibil de cele mai
multe ori, şi mai ales în condiţiile unor bugete locale sărace prin sistarea finanţării
sau chiar amânarea unor proiecte înscrise în programele de finanţare. Exemplu cel
mai concludent, bazat pe realitatea zilelor noastre este “fenomenul Ocnele Mari”.
Măsurile luate de reducere a pagubelor şi de preîntâmpinarea unei catastrofe
sociale şi ecologice prin deversarea saramurii în Olt se finanţează în detrimentul
altor acţiuni/proiecte cu motivaţie economică şi/sau socială din zonă, acţiune
înţeleasă şi acceptată, din spirit de solidaritate umană de cetăteni
Dacă în sectorul privat primează un singur obiectiv economic;
maximizarea beneficiilor, proiectele din domeniul serviilor publice, sunt în
majoritatea cazurilor, subordonate unui complex de obiective diferite ca natură şi
chiar ca importanţă relativă. Evaluarea proiectului trebuie făcută din perspectiva
mai largă a obiectivelor sociale, ecologice sau de altă natură specifice colectivităţii
teritoriale. Percepţia obiectivelor sociale are două sensuri; obligaţii de serviciu
datorită faptului că proiectul/serviciul este sub controlul entităţii publice, şi
obiective de politică economică ale administraţiei pe care le urmăreste prin
intervenţia asupra dezechilibrelor macroeconomice.
Existenţa mai multor obiective ce trebuie urmărite concomitent amplifică
complexitatea proiectelor publice ceea ce complică procesele manageriale. Nu sunt
rare cazurile când lipseşte o definire clară a obiectivelor, sau o delimitare între
obiectivele principale şi cele secundare. Această stare de suspans în domeniul
obiectivelor urmărite are ca efect o stare de confruntare între obiective concurente
Ca urmare, evaluarea cantitativă a obiectivelor, a tehnicilor de gestiune de gestiune,
trebuie să fie adaptată.
Un proiect public este destinat a crea premizele satisfacerii întocmai şi la
timp a unei nevoi sociale a colectivităţii teritoriale ce formează electoratul,
indiferent dacă este realizat de un agent public sau privat. Sectorul public cuprinde
trei domenii de activitate: administraţie publică propriu-zisă, intreprinderi publice
şi societăti comerciale autonome. În această accepţiune proiectele demarate pot fi
grupate în proiecte economice şi proiecte noneconomice care se particularizează în
special prin metodologia de formulare – evaluare cu accent pe două aspecte
fundamentale: criteriile de evaluare şi gradul de complexitate.
Toate aceste aspecte particulare ce ţin de specificul domeniului se
sintetizează în faptul că decizia cu privire la soarta proiectului nu aparţine agentului
prestator de serviciu, nici beneficiarului – cetăteanul elector ci unei entităţi aparent
neutre – consiliul local (municipal, comunal). Este normal deoarece aceste structuri
sunt cele care sunt investite cu competenţa de a gestiona banul public. De
asemenea, fiind formate din reprezentanţi aleşi ai colectivităţii, trebuie să fie
garanţia calitătii proiectelor de servicii care, în ultimă instanţă înseamnă confort si
satisfacţie pentru cetăteni.

164
 Criterii de evaluare. În general în cazul proiectelor publice şi în special
cele iniţiate de administraţie, nu se urmăreasc neapărat criterii economice bazate pe
maximizarea profitului şi/sau minimizarea pierderilor. Evaluarea lor este
subordonată unor criterii de natură socială sau ambientală cum ar fi: corectarea
dezechilibrelor regionale/zonale, crearea de noi locuri de muncă, redistribuirea
resurselor, protecţia şi/sau conservarea capitalului peisagistic, creşterea surplusului
social şi a produsului intern brut etc. În acest context, identificarea şi cuantificarea
câştigurilor sociale sau ambientale, precum şi a costurilor aferente este o problemă
dificilă care trebuie tratată cu atenţie de analişti în cadrul proiectelor publice.
Eficienţa socială înseamnă, evaluarea contribuţiei proiectului la
maximizarea bunăstării sociale şi în acelaşi, timp evaluarea externalitătilor sociale
indirecte – efecte pozitive colaterale (side benefits). Aceste efecte, împreună cu
veniturile provenite din vânzarea serviciilor către beneficiari vor constituii
parametrii de efect opozabili parametrilor de efort (costurile proiectului).
În concluzie, existenţa unui sistem de obiective, a posibilelor efecte
colaterale constituie particularităti ce nu trebuie ignorate în evaluarea proiectului,
maximizarea bunăstării sociale presupunând optimizarea simultană a mai multor
variabile.
În cazul proiectelor private, guvernate de legile economei pieţei libere,
esenţial sunt beneficiile economice (profitul) iar aspectele sociale sau ambientale
sunt abordate în subsidiar. Cu toate acestea, în prezent se constată o schimbare de
mentalitate prin evaluarea complexă a proiectelor sub aspect economic, comercial,
social, ambiental etc. Motivaţia acestei noi concepţii constă în conştientizarea
importanţei factorilor noneconomici în viaţa unui proiect.
Ca o consecinţă a obiectivelor multiple mai mult sau mai puţin definite şi
cunatificate proiectele din sectorul public se caracterizează printr-un nivel de
complexitate mărit. Marile proiecte de investiţii publice constituie detalieri ale
strategiilor de dezvoltare regilnală sau locală se realizează la un nivel scăzut de
rentabilitate economică. Ca atare sunt neatratctive pentru agenţii economici privaţi
şi finanţarea lor se face din fonduri publice constituite din surse locale, naţionale
sau comunitare.
Tratarea proiectelor de investiţii în domeniul serviciilor publice din punct
de vedere financiar, are ca principală caracteristică faptul că, spre deosebire de cele
din sectorul privat, finanţarea lor dispune de o sursă specifică; banul public sub
forma bugetului local/central, dar are acces restrâns la piaţa de capital.
De multe ori penuria de surse bugetare de finanţare poate elimina sau
amâna un proiect chiar dacă sunt îndeplinite celelate criterii. Este demn de
semnalată preocuparea unor colectivităţi teritoriale de a accede la oportunităţile de
finanţare pe care le oferă piaţa de capital.
De altfel, penuria de resurse şi handicapul de competenţă tehnologică din
partea administraţiei costituie premizele fundamentale ale pătrunderii agenţilor
economici privaţi în sfera serviciilor publice.

165
 5.6.2 Particularităţi în evaluarea proiectelor de cercetare

Cercetarea teoretică fundamentală este în mod fals catalogată adeseori ca

fiind numai devoratoare de resurse. De aceea este considerată apanajul unităţilor de
cercetare cu finaţtare preponderent guvernamentală, din sponsorizari sau al
centrelor de cercetare ce aparţin unor firme cu mare putere economică. Nu trebuie
să mai argumentăm rolul şi importanţa acestor activităţi teoretice. Dacă eforturile
de cercetare sunt uşor de identificat şi cuantificat(atât atât cât se poate afirma că
efortul intelectual este măsurabil şi deci poate fi cuantificat în unităţi fizice (ore de
cercetare) sau valorice (valoarea unei ore de cercetare), efectele benefice ale
cercetării au in caracter difuz în toate segmentele vieţii sociale şi identificarea lor
este foarte dificilă.
Iată de ce trebuie sa acceptăm ideia că eficienţa globală a cercetării în
general a celei fundamentale în special, se manifestă pe masura ce creşte eficienţa
activităţii în sectoarele beneficiare ale rezultatului cercetarii. Pentru aceasta trebuie
identificate locul şi tipul tuturor efectelor cerecetării. Problema pe care o abordăm
aici se referă la acele efecte noneconomice specifice, sesizabile şi măsurabile la
nivel de unitate de cercetare, colectiv etc. În opinia noastră aceste efecte pot fi
grupate astfel;
a) Efecte de imagine care permit aprecierea vieţii stiintifice a unităţii sau a
unei firme (prin departamentul său de cercetrare) contribuind la formarea unei
imagini pozitive în relaţiile cu partenerii de afaceri. Acest deziderat se indeplineşte
prin cel puţin două căi;
ƒ vizite ale delegaţiilor sau beneficiarilor în compartimentele şi
laboratoarele de cercetare pentru a-i conştientiza asupra forţei
ştiinţifice a firmei, garanţie a calităţii şi fiabilităţii produselor, a
eficienţei managementului firmei în general în contextul sistemului
concureţtial al pieţei;
ƒ publicitatea si evidenţa titlurilor ştiinţifice, a premiilor obţinute de
personalul ştiinţific al firmei, in nume propriu sau în nume colectiv,
precum şi a lucrarilor stiintifice elaborate.
Daca din punct de vedere economic, efectul acestor acţiuni este insesizabil
în planul vânzărilor sau al profitului, efectul asupra partenerilor de afaceri asupra
imaginii firmei pe piaţă este remarcabil, fapt de care sunt foarte conştiente marile
firme ce aspiră la poziţia de liderschip.

b) Efecte economice sunt de obicei nesemnificative şi constau din venituri

obţinute din valorificarea rezultatelor sub forma de brevete, licente sau din
activităţi de asistenţă tehnico-ştiinţifică de specialitate.

c) Efecte informaţional – ştiinţifice sunt cele mai reprezentative pentru

acest tip de cercetare. Importanţa lor majoră derivă nu prin valoare intrinsecă, ci
prin efecte induse în celelalte sfere de activitate. Cu alte cuvinte, eficienţa

166
actvităţilor teoretice este mai mare, pe măsura ce creşte eficienţa în domeniile
consumatoare a produsului cercetării
Cum se pot evidenţia şi evalua efectele informaţional ştiinţifice proprii
activi- tăţii de cercetare cu caracter teoretic? In plan intramural se pot folosi date
statistice privind rezultatetele cercetarilor de-alungul timpului, ca bază de
comparaţie cantiativă şi calitativă. In plan extramural bibliometria recomandă să se
folosească drept criterii de evaluare; informaţia mediatizată (furnizată şi publicată)
şi informaţia brevetată.

c. 1) Informaţia mediatizată se referă la toate formele de difuzare şi

publicare a rezultatelor muncii de cercetare; comunicări şi referate la reuniuni
ştiinţifice interne şi internaţionale, articole, monografii, carţi de specialitate, mese
rotunde.
Prima problemă care se pune în faţa analistului se referă la selecţia
lucrărilor care definesc şi delimiteaza efectul cercetarilor teoretice. Cu alte cuvinte
oare, toată producţia literară se va lua în considerare? tezele de doctorat,
materialele didactice universitare, lucrările de ştiinţă popularizată pot intra în
fondul informational?
În aceasta analiză trebuie introdus un criteriu explicit şi anume
“originalitatea”, în funcţie de care se poate construi o scară de ierarhizare. Implicit
în construcţia acestei scări trebuie sa avem în vedere şi gradul de noutate. După
cum ştim, din acest punct de vedere putem vorbi de; invenţie, inovaţie şi
diversificare (de ex: ideia transmiterii semnalului video la distanţă - inventarea
aparaturii de emisie-recepţie a semnalelor video; televizor alb/negru şi color -
diversificare pe diferiţi parametri; diagonală, sunet şi alte dotări adiacente).

Pornind de la acest criteriu vom avea:

ƒ lucrari extrem de valoroase pentru ştiinţă, ce contin informaţii absolut
noi care lărgesc orizontul cunoaşterii;
ƒ lucrari originale (de bricolaj) prin modul de interpretare, compilare a
unor informaţii cunoscute şi a căror valoarea informaţional-ştiinţifică
este apreciată în măsura în care conduc la noi ipoteze de lucru deschid
noi drumuri de cercetare;
ƒ lucrări pseudo-ştiinţifice care se pot baza pe construcţii teoretice aparent
logice dar conduc la concluzii false, rupte de realitate, singura lor
valoare constând în faptul că atrag atenţia asupra unor ipoteze de lucru,
direcţii de cercetare neoportune sau nerecomandabile de abordat.

În viziunea acestui criteriu analistul poate sa constate ce merită şi ce nu,

care este valoarea informaţional ştiinţifică a unei lucrari teoretice, indiferent dacă
este curs universitar, teză de doctorat sau referat la un simpozion internaţional. Nu
este o raritate faptul că viaţa ştiinţifică a unor teoreticieni se rezumă la a relua, cu
mici variaţii, la nesfârşit aceleaşi idei de mult depreciate moral. Deasemenea, un alt

167
pericol este al preocupărilor multilateral diversificate dar care încă nu au dus la nici
o finalitate (teoria veşnicului perdant sau întârziat).

Conform acestei structurări a informaţiei ştiinţifice, managerul poate

evalua profilul cercetatorului conform urmatoarei tipologii:
• tipul combinativ(bricoleur) care, rămânând în acelaşi univers, câmp de
idei, are abilitatea de a realiza o mare varietate de variante prin
combinaţii originale;
• tipul experimental (experimentatorul) capabil să stabilească corelaţii
originale între idei, legături care, aprioric nu erau sesizabile;
• tipul vizionar (vizionarul) care are capacitatea de a trasa noi direcţii de
cercetare, declanşând proiecte de cercetare de anvergură;
• tipul explorativ (exploratorul) cel aflat mereu în cautarea de noi
probleme care are deviza; răspunsul genial este consecinţa unei întrebări
geniale.
Un alt criteriu de evaluare a eficienţei proiectelor de cerectare este “gradul
de difuzie” care reflecta gradul în care lumea ştiinţifică receptează şi asimilează
rezultatele publicate, acestea devenind un bun universal al lumii ştiinţifice. Această
apreciere se poate realiza după numărul de referiri bibliografice, citări în diverse
lucrări ştiinţifice pe plan naţional şi internaţional, număr de limbi în care s-au facut
traduceri ale lucrarilor respective şi nu în ultimul rând număr de brevete, licenţe
acordate pe plan mondial.

c. 2) Informaţia brevetată este expresie a rezultatului activităţii de cercetare

–dezvoltare căruia i se recunoaşte utilitatea practică. Suntem în zona cercetărilor
fundamentale orientate, a cercetărilor aplicative iar scopul este de a exploata
valoarea practică a ideii ştiinţifice, în câmpul său de aplicaţie.
Valoarea ştiinţifică a informaţiei brevetate este dublată de valoarea sa
tehnico-economică, socială, ecologică. Informaţia brevetată este quintesenţa muncii
cercetătorului ştiinţific. Titlurile juridice de proprietate; brevete de invenţii, mărci
de fabrică, de comerţ, certificate de înregistare pentru desene, modele, copy-right,
etc au, pe lângă funcţia de informare, şi funcţia de protecţie a proprietăţii
intelectuale (produse, servicii, tehnologii noi, creaţii literar-artistice etc).

Brevetul este un instrument de protecţie a rezultatului actului de creaţie,

care conferă un drept exclusiv de exploatare a obiectului brevetat. In acelaşi timp
documentele de brevet publicate servesc drept sursă de informare pentru că
inventatorul este obligat să dezvăluie descoperirea sa, bucurându-se de protecţie şi
de dreptul exclusiv de exploatare. Deci, în cadrul strategiei firmei, funcţiile
brevetului sunt de: protectie, informare, reputaţie (imagine), motivaţie (stimulare),
financiară ofensivă şi defensivă.

168
 Cum se poate valorificată economic o creaţie tehnico-ştiinţifică brevetată?
prin cesiune respectiv, cedarea drepturilor conferite de brevet (in
totalitate, partial, sau prin ipotecare) contra unei sume de bani,
prin licenţiere adică un aranjament contractual de exploatare de către o
terţă persoană a drepturilor conferite de brevet, contra unei redevenţe,
prin exploatare ân regie proprie de către titularul de brevet.

Cesiunea parţială poate fi limitată teritorial (drepturile asupra brevetului se

limiteaza numai la o parte a teritoriului pe care este recunoscut brevetul), sau ca
sferă de aplicaţie (transmiterea drepturilor se referă numai la o numită zonă de
aplicaţie din cele menţionate în descrierea brevetului) dar şi din punct de vedere al
conţinutul dreptului transmis; fabricare, comercializare etc.
Valorificarea prin licenţă este posibilă atunci când proprietarul
(licenţiatorul) nu dispune de mijloace tehnice şi/sau financiare pentru a exploata în
regie proprie invenţia sau inovaţia proprie, sau când licenţiatul (cumparatorul) este
intersat să achizitioneze licenţa din următoarele motive:
™ produsele, tehnologiile sale au uzură morala avansată şi analizele îi
relevă faptul ca este oportun şi avantajos economic să achiziţioneze
licenţe decât să-şi dezvolte o cercetare proprie pentru a elimina aceste
carenţe;
™ doreşte o tehnologie sau o producţie modernă care să conţină elemente
de protejare prin titluri de protectie;
™ doreşte să intre pe piată cu produse ale unei firme recunoscute şi
respectate fabricate pe bază de licenţă;
™ licenta reduce riscul de piata (testări, aprobări, etc), având flexibilitate şi
posibilitatea de diversificare rapidă.

La rândul său proprietarul de brevet poate recurge la procedeul de

licenţiere din urmatoarele motive:
nu are experienţa managerială, puterea economică sau un segment de
piaţă suficient de mare care să-i permită o exploatare în condiţii de
eficienţă;
urmăreşte penetrarea unei pieţe greu accesibile;
urmăreşte efectul de imagine pentru creşterea prestigiului firmei în
vederea unei vâzări ulterioare în câştig;
urmareşte schimb de licente.

169
 Inconvenientele licenţei au caracter general, dar pot fi şi specifice cum
ar fi:
elemente de incompatibilitate tehnică şi/sau tehnologică la licenţiat
(linia de fabricaţie inadecvată,
nomenclatorul existent de produse nu este în concordanţă tehnică
comercială cu noul produs sau tehnologie,
costurile implementarii noi tehnologii/produs, din punct de vedere al
fortei de muncă, al dotarii tehnice, al canalelor de distribuţie, etc sunt
inhibitorii,
incompatibilitate între experienţa acumulată din punct de vedere tehnic
economic sau de marketing şi noile cerinţe ale implementării eficiente
a licenţei,
durată mare între momentul declanşării procesului de negociere a
licenţei şi începerea exploatării sale efective,
apariţia unei relaţii de dependenţă tehnică şi tehnologică faţă de
licenţiator prin serviciile de asistenţă tehnică necesară implementării şi
dezvoltării produsului.

170
Ν Întrebări test
1. Ce reoprezintă evaluarea acceptabilităţii proiectului?

2. Concepţia evaluării bidimensionale a eficienţei proiectelor ridică

două probleme. Cum le interpretaţi?

3. Ce diferenţă de scop şi efecte sunt între analiza financiară (AF) şi

analiza economică (AE)?

4. Elementele caracteristice ale analizei economice?

5. Ce este analiza de senzitivitate?

6. Care este expresia grafică şi matriceală a corelaţiilor proprii unui

studiu de eficienţă?

7. De ce este indispensabilă componenta economică în orice studiu de

eficienţă?

8. Ce este specific studiilor de eficienţă a activităţilor de cercetare şi

investiţii?

9. Care este utilitatea practică a cunoaşterii structurii resurselor

intrate în circuitul economic?

10. Ce este optimul şi care sunt trăsăturile lui?

11. Reprezentaţi şi interpretaţi curba de eficienţă?

12. Cum interpretaţi din punct de vedere financiar curba capacităţilţii

de producţie?

13. Interpretarea grafică a graficului de punct critic.

14. Ce este un proiect public?

171
 Factorul timp
în calculele de eficienţă
economică a proiectelor
de investiţii

6.1 Necesitatea şi mecanismul de cuantificare

a influenţei factorului timp
în calculele de eficienţă economică
Aşa cum am arătat anterior, una dintre trăsăturile caracteristice ale oricărui
proces investiţional definit ca “ansamblu de activităţi specifice de evaluare,
implementare şi exploatare a proiectelor de investiţii” constă în faptul că se întinde
pe un intreval de timp mare, pe parcursul mai multor exerciţii financiare.
Etapizarea acestui interval de timp pune în evidenţă modul specific de consum al
resurselor alocate şi de generare a efectelor proiectului.
În aceste condiţii se naşte firesc întrebarea dacă; această evoluţie specifică
a parametrilor economici în timp are influienţă asupr eficienţei proiectului?.
Răspunsul este incontestabil da. Ca atare, studiul intră sub incidenţa rigorilor
impuse de “factorul timp” în sensul că, trebuie să găsească răspuns la noi întrebări
de genul: este profitabil să implementezi proiectul acum sau mai târziu?, este de
preferat obţinerea unui oarecare profit acum sau peste câţiva ani? Problema nu este
nouă deorece înţelepciunea poporului britanic a sintetizat răspunsurile în expresia “
time is money”, iar zicala românească spune “ nu da cioara din mână pe vrabia de
pe gard”.
Într-un sistem concurenţial de piaţă, caracterizat prin dinamism şi
competenţă, promptitudinea cu care se finalizează afacerile este un indiciu de
performanţă, garanţie a eficienţei acţiunilor.
Întreprinzătorul este interesat să aibă la dispoziţie capitalul lucrativ necesar
desfăşurării activităţii. Lipsa acestuia înseamnă o amânare sau o pierdere de profit,
şi de aceea el este forţat să apeleze la credite, adică mijloace financiare disponibile
pe piaţa capitalurilor care, în acel moment prisosesc posesorului - agent economic
sau persoană privată, şi la care va avea acces dacă consimte să plătească dobândă.
Imobilizarea mijloacelor întreprinzătorului în investiţii neterminate
(imobilizări în curs), din punct de vedere economic este asemănătoare cu situaţia
când, disponibilitătile sale sunt împrumutate unui alt agent economic de la care, pe
lângă rambursarea sumei cedate, va primi şi o dobândă ca preţ al gestului său de a
172
se abţine de la utilizarea acesteia în scopuri personle. Deci agentul economic
declanşator de proiect este îndreptăţit, ca şi creditorul în cazul împrumutului, să
primească o recompensă pentru gestul său de a se abţine de la satisfacţii immediate
şi a-şi investi mijloacele sale disponibile în proiecte pentru viitor.
Dar de ce este dispus debitorul (împrumutatul) respectiv, de ce este obligat
proiectul să suporte plata recompensei fondurilor avansate? Din punct de vedere
financiar răspunsul este de necontestat: capitalul utilizat în scopuri lucrative este
supus fenomenului de fructificare adică, este generator de efecte economice în
speţă; profit.
Concluzionând, putem afirma că, între întreprinzător şi proiectul pe care-l
finantează se naşte o relaţie biunivocă în sensul că întreprinzătorul este îndreptăţit
să aştepte o recompensă a gestului său de implementare, iar proiectul trebuie să-şi
fructifice oportunităţile pentru a plăti a ceastă obligaţie. Dar să vedem cum se
explică mecanismul de fructificare în timp a capitalului.
Să considerăm că un întreprinzător are, la un moment dat “m0”, un capital
disponibil “xo”pe care-l foloseşte în scopuri lucrative. După un exerciţiu financiar,
la un moment “m1”, el va trebui să dispună de capitalul iniţial şi în plus de un profit
“P” care se obţine prin fructificarea capitalului utilizat în scopuri lucrative cu o rată
de fructificare “a” adică:
la momentul mo - capital disponibil xo ,
la momentul m1 - y1 = xo + P ,
dar P = a x0, unde a = rată de rentabilitate (coeficent de fructificare/de actualizare)
atunci y1 = xo + ax0 sau y1 = xo(1+a), în care 1 + a este factor de fructificare.
Dacă extindem raţionamentul la exerciţiul următor, plecând de la premiza
simplificatoare că, întregul capital disponibil la momentul “m1” se foloseşte în
scopuri lucrative (neglijând alocarea unei părţi din plusprodus pentru consum), la
sfârşitul acestui exerciţiu – momentul “m2” agentul economic va dispune de o
sumă;
y2 = y1 + ay1 = xo + axo + a(xo + ax0)
de unde:
y2 = xo(1 + a)2 .
Reiterând raţionamentul în paşi succesive ajungem la o problemă de
analiză combinatorie putând afirma că la sfârşitul unuui exerciţiu “n” agentul
economic va dispune de o sumă: yn = xo (1+a)n

y n = x 0 (1 + a )
n

x0 y1 y2 yn timpul

0 1 2 n

Figura 6.1
173
în care yn = este “echivalentul viitor” peste “n” ani al unei sume
prezente,actuale”xo” avansată în scopuri lucrative cu o rată de profitabiltate de “a”.
Se obţine prin ponderarea sumei iniţiale cu un factorul (1+a), numit factor de
fructificare sau de capitalizare, ridicat la o putere egală cu numărul de
intervalelor/exerciţiilor finaciare scurse “n”, ceea ce denotă o creştere exponenţială
în timp.
Reciproca acestei situaţii devine evidentă atât din grafic cât şi din expresia
matematică, iar din punct de vedere economic are semnificaţia de “echivalent
prezent” a unei valorii disponibile în viitor, respectiv:

x0 = yn (1 + a) –n
sau
1
xo = yn ,
(1 + a) n
în care:
(1 + a)-1 = factor de actualizare /discontare.
Această tehnică de lucru este cunoscută în practica evaluării
eficienţei investiţiilor sub denumirea de “tehnica actualizării” folosită ca
“procedeu de lucru prin care se asigură comparabilitatea în timp a unor
valori cheltuite/obţinute la momente diferite prin echivalarea lor la
momentele caracteristice ale proiectului”. Dezvoltarea acestei tehnici poate
surpinde toate caracteristicile cheltuirii resurselor şi generării efectelor
proiectului. Ca instrument de lucru util practicienilor se recomandă tabelele
de actualizare care oferă multe facilităţi de calcul.

6.2 Facilităţi oferite de tabelele de actualizare

Nevoia de actualizare în calculele de evaluare a eficienţei economice a
proiectelor de investiţii este recunoscută dar, complexitatea lor poate da naştere la
reţineri în aplicaţii. De aceea specialiştii au conceput tabele speciale cu seturi de
calcule, ulterior programe de calcul actualizat a indicatorilor de eficienţă.Pentru a
sublinia utilitatea practică a tabelelor de actualizare, vom prezenta modul de
utilizare, cu exemplificările de rigoare a primului şi celui mai complet tabel pus la
dispoziţia practicienilor în evaluare de Institutul de Dezvoltate Economică de pe
lângă Banca Mondială24).
Tabelul conţine şase seturi de date, pentru rate de actualizare a = 1% la
50%, şi un interval de timp “n” cuprins între 1 şi 50 ani. Primele trei seturi sunt
construite cu ajutorul factorului de fructificare (1 + a), iar următoarele trei pe baza

24)
* * * - Compounding and Discounting Tables for Project Evaluation. The Johns Hopkins
University Press IDE – BIRD, Washington DC, 1973.

174
factorului de actualizare - factor de discontare - (1 + a)–1. Fiecare set are menirea de
a da răspuns la o întrebare astfel:
1. Care este echivalentul viitor (yn) , peste “n” ani a unei valori (capital)
prezente (x0) la o rată medie de creştere “a” (rata de actualizare/fructificare),
considerată constantă pe intervalul respectiv?
?
y n = x 0 (1 + a )
n

0 n

unde:
(1 + a)n = factor de fructificare/capitalizare (principiul dobânzii
compuse).

Exemplu:
Care este echivalentul viitor al unui capital x = 100 mil lei, investit la
momentul “m0” într-o afacere de tip: point- imput, point-output,pe o durată de
timp de n = 5 ani şi cu o rata medie anuală de rentabilitate de a = 18% ?
Procedăm astfel: căutăm rata de 18%, apoi identificăm coloana care
conţine factorul de fructificare (1 + a), iar pe coloana anilor ”n” căutăm n = 5, la
intersecţia factorului de fructificare cu linia anului “5” vom găsi valoarea factorului
căutat care este de 2,287758 (în general se lucrează numai cu primele trei zecimale)
astfel că:

Y5 = 100 (1 + 0,18)5 = 100 x 2,287758 = 228,7758 mil lei

2. Care este echivalentul viitor (yn) peste “n”ani al unor sume

(xh pentru h=1,n) alocate/depozitate în mod constant în fiecare an al perioadei
(de regulă la sfârşitul acesteia) cu o rată de profit fixă, o dobândă “a”?

0 1 h n

(1 + a) n − 1
yn = xh ,
a
unde:
(1 + a ) n − 1
→ factor sumă de fructificare.
a

175
 Exemplu:
Care este venitul net ce se va obţine peste 5 ani dintr-o afacere de
tip;continous-imput, point-output,dacă suma alocată anual în mod constant pe
interval este: xh = 20 mil lei, iar rata de profitabilitate estimată este: a = 18%?

y5 = 20 [(1+0.18)5 – 1] : 0,18 = 20 x 7,154210 = 143,0842 mil lei

3. Ce valoare (xh) trebuie economisită/plătită în mod constant anual, la

o dobândă/rată de rentabilitate “a” pentru ca la sfârşitul unei perioade “n” să
dispune de un capital (yn )?
?

0 h n

a
xh = yn ,
(1 + a ) − 1
unde:
a
(1 + a) − 1 → factorul fondului de reducere.

Exemplu:
Un agent economic cumpără utilaje de producţie în valoare de:
I = 12 mil.lei care au o durată de amortizare de: n = 8 ani, după care vor fi
disponibilizate, estimându-se obţinerea unei sume de: Vr = 2,5 mil lei din
valorificarea lor. Se pune întrebarea; ce sumă anuală trebuie recuperată anual
prin amortizare astfel încât la sfârşitul perioadei de amortizare el să-şi
reconstiutie integral capitalul investit iniţial? Rata medie anuală de rentabilitate
este de: a = 10%.

Este un mod aparte de a judeca problema amortizării echipamentelor în

care se stabileşte limita minimă admisibilă de amortizare pe care o poate accepta
întreprinzătorul mergându-se pe principiul reproducţiei simple. Procedăm astfel:
ƒ calculul valorii de amortizat:
yn = 12,0 – 2,5 = 9,5 mil lei;
ƒ calculul amortizării anuale constante
xh = 9,5 x 0,087444 = 830.718 lei/an.

Dacă încercăm să facem verificarea “static” obţinem:

830.718 x 8 + 2.500.000 = 6.645.744 + 2.500.000 = 9.145.744 lei.

176
 Verificarea dinamică ne conduce la următorul rezultat:
(1 + 0,1) 8 − 1
830.718 x + 2.500.000 = 830.718 x 11,4359 + 2.500.000 = 12.999.998 lei.
0,1
În acest procedeu de calcul se ţine cont de procesul de fructificare a
sumelor prezervate de întreprinzător ca amortizare pentru recuperarea capitalului
investit.
4. Care este echivalentul prezent (xo) al unei sume viitoare (yn) ce se va
obţine peste “n” ani la o rată de actualizare “a”?
?
x0 = yn(1 + a)-n
0 n
în care:
(1 + a)-1 = factor de actualizare sau de discontare.

Exemplu:
O propunere de afacere (de tip: poin-imput,point-output) în care agentul
economic este apelat sa investească acum,la momentul “m0” o sumă de:
y3 = 60 mil lei, îi va aduce acestia peste 3 ani un beneficiu de 100 milioane lei.
Dobânda medie pe piaţa capitalurilor este de: a = 18%. Oare merită această
investiţie?
Problema este de a vedea dacă beneficiul obţinut este suficient sau superior
efortului investiţional făcut pentru ca afacerea să fie atractivă, fapt ce se rezolvă
prin compararea celor doi parametri la momentul luării deciziei de a investi.Pentru
aceasta, calculăm echivalentul prezent, al beneficiului ce se va obţine peste 3 ani:
x0 = y3(1 + a)-3 = 100 (1 + 0,18)-3 = 100 x 0,608631 = 60,8631 mil lei
Constatăm ca echivalentul prezent al beneficiului obţinut peste trei ani din
afacerea proiectată este doar cu 1,4% mai mare decât capitalul investit repectiv un
câstig net de doar 863.100 lei faţa de obţiunea de a investi pe piaţa de capital cu o
dobânda de 18%.
5. Care este valoarea prezentă a unor sume anuale constante (xh) ce se
obţin/plătesc pe o perioadă de “n” ani la o rată de actualizare “a”?
?
0 h n

(1 + a ) n − 1
x0 = xh ,
a (1 + a ) n
unde:
(1 + a ) n − 1
→ factor de anuitate.
a (1 + a ) n

177
 Exemplu:
În urma realizării unui proiect de investiţii în valoare de 10 mild lei se
estimează că, pe durata de exploatare economică de 7 ani, se va obţine un profit
mediu net estimat la 5 mild.lei/an. Care este valoarea actuală netă a proiectului şi
dacă este fezabil - costul de oportunitate a capitalului este de 15%?

(1 + 0,15) 7 − 1
Xo = 5 x = 5 x 4,16042 = 20,8 mild.lei
0,15(1 + 0,15) 7

6. Ce plăţi anuale/rate de rambursare sunt necesare pentru a achita un

credit în valoare de 50 mil.lei rambursabil în 5 ani cu o dobândă de 25% pe an?

?
0 h n

a (1 + a ) n
xh = xo ,
(1 + a ) n − 1
în care:
a (1 + a ) n
→ factor de recuperare a capitalului.
(1 + a ) n − 1

Exemplu:
S-a contractat un împrumut 10.000 $, rambursabil în 3 ani, cu o dobânda
anuală de 9%. Care este serviciul anual al datoriei (rata de rambursare +
dobânda anuală)?

0,09(1 + 0,09) 3
Xh = 10.000 x = 10.000 x 0,395055 = 3.950,55 $/an
(1 + 0,09) 3 − 1

Plăţile totale vor fi de 11.851,65 $, din care:

10.000,00 $ creditul,
1.851,65 $ dobândă
Se poate face şi o detaliere pe fiecare ani a structurii serviciului datoriei.
Deasemenea, trebuie să spunem că sunt mai multe procedee de calcul a obligaţiilor
faţă de creditor asupra cărora vom face referiri ulterior.

178
 6.3 Influienţa factorului timp în perioada
de implementare a proiectelor de investiţii
În perioada de implementare, mai ales în faza de execuţie a proiectelor,
volume importanrte de resurse sunt imobilizate în investiţii neterminate, fiind
retrase din circuitul economic productiv. Pentru întreprinzător aceasta înseamnă o
pierdere de venit pe care o acceptă în mod conştient în speranţa că, împreună cu
capitalul investit, vor fi recuperate prin activitatea de exploatare a proiectului. El
este conştient de existenţă acestei pierderi dar nu are informaţii pertinente cu
privire la dimensiunea lor. De aceea consideră că este îndreptăţit la o recompensă
pentru gestul său de a investi (profit net obţinut după recuperarea capitalului
investit), dar nu are certitudinea că aceasta acoperă pierderile sale obiective,
implicit veniturile nerealizate pe perioada de implementare. Aşa cum am spus
anterior, indicatorul “termen de recuperare” în forma sa completă, se referă la
recuperarea efortului integral al investitorului,inclusiv pierderea de venit net pe
durata de implementare, sau pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi.
Pentru aceasta este necesară o metodologie specifică de evaluare şi evidenţa, în
special a pierderilor de venit net pe perioada de implementare.
Pe perioada de implementare distingem dauă categorii de imobilizările de
resurse:
™ Imobilizări în stocuri de materiale, utilaje pentru investiţii care sunt
resurse potenţiale pentru investiţii care pot să intre în operă sau, în anumite
situaţii să-şi schimbe destinaţia pe cale legală prin; sistări sau modificări de
proiect,sau nelegală prin; degradare, pierdere etc. Mărimea lor depinde
direct mai puţin de stadiul cât de intensitatea lucrărilor şi de aceea au
frecvente variaţii de volum şi de structură. In general ele se află sub o
strictă supraveghere juridică şi financiară.
™ Imobilizări în investiţii neterminate formate din resurse intrate în operă
dar aflate în starea de investiţii neterminate - imobilizări în curs
(construcţii,instalaţii, utilaje nefinalizate şi/sau nepuse în funcţiune). O
trăsătură specifică a acestor resurse este că ele nu se mai găsesc sau nu se
mai pot recupera sub forma lor iniţială constituind în caz de sistare sau
schimbare de proiect o pierdere reală pentru investitor (ex: cimentul, varul,
nisipul, elementele sudate etc).
La obiectivele mari de investiţii, în cazul implementării unor sisteme
tehnice complexe(centrale nuclearo-electrice, hidro-electrice, ş.a),diversitatea şi
volumul mare de resurse angrenate pe durate mari de timp generează pierderi prin
imobilizări în investiţii neterminate semnificative, care trebuie să fie evidenţiate la
efortul investiţional total.

179
 În literatura de specialitate, uneori şi în practica economică se întâlneşte
următoarea formulă de calcul a pierderilor de venit net din imobilizări25) (efectul
timpului):
d −n
Pimob = a [Σ Ih (d - h - ½) + In+1 ],
2

în care:
a = coeficent de eficienţa normativ;
d = durata efectivă de implementare a proiectului;
n = durata de implementare în ani întregi (n<d);
Ih = investiţia imobilizată în anul “h” al duratei de implementare (h = 1,n);
In+1 = investiţia imobilizată în fracţiunea de timp “d – n”.

Semnalăm că formula ia în considerare imobilizarea resurselor la mijlocul

perioadei de imobilizare şi de aceea apare factorul “½”. Dezavantajul formulei
derivă însă din faptul că se bazează pe principiul dobânzii simple,irelevant în astfel
de situaţii deoarece neglijează fenomenul de anatocism (capitalizarea pierderilor).
Ca atare pierderea este o funcţie liniară care depinde direct proporţional de trei
factori: durata imobilizărilor, volumul imobilizărilor şi mărimea coeficientului de
eficienţă economică Pimob = f (Ih,d,a), care au o influienţă specifică
Conform calculelor de deviz sintetizate în graficul de execuţie valoarea
investiţiei nominale (I) poate fi dată prin formula:

d
I= ∑I
h =1
h

în care:
Ih = investiţia imobilizată în anul “h” conform graficului de eşalonare.

Esalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influienţa majoră asupra

eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult de
latura calitativă a procesului de proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi.
Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece crează premiza
obţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşi
timp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile
cele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care se
montează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premiza să devină realitate înca din
faza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente
printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodul
unei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată se
face o aprovizionare în avans uneori justificată, dar de cele mai multe ori dintr-o

25)
Cistelecan M.Lazăr - Procesul investiţional. Editura Academiei, Bucureşti, 1983
180
greşită concepţie managerială. Dar această eşalonare pe durata de execuţie (să
considerăm d = 3 ani) poate fi redată grafic astfel:
Volumul imobilizărilor

I3 I3 (3 – 2)
I2 I2(3 – 1)

I1 I1(3 – 0)
timp

Figura 6.2

Formula generală de calcul a volumului imobilizărilor este:

¾ imobilizarea fondurilor la începutul exerciţiulu Imob = Σ Ih (d – h + 1);
¾ imobilizare la mijlocul perioadei exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h + ½);
¾ imobilizare la sfârşitul exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h ).
În cele trei cazuri se păstrează principiul de calcul, al dobânzii simple, dar
se schimbă momentul imobilizării. Ca atare aplicarea oricărei formule este posibilă
ân funcţie de context.
Dacă se analizează mai multe variante care au durate de execuţie diferite
acest indicator devine irelevant. Se foloseşte însă “media anuală a imobilizărilor”
(MI = Imob /d). În practică aceşti indicatori au o valoare informativă scăzută servind
doar la evaluarea pierderilor de venit net din imobilizări care se poate determina
astfel:

Pimob = aΣ Ih (d – h + 1) ,

care poate fi reprezentată grafic (fig.6.3).

Pierdere de venit net

I3

I2

I1

Figura 6.3

181
 În realitate această pierdere este generată în timp după o curbă
exponenţială26), fapt ce poate fi demonstrat astfel; Considerând aceiaşi investiţie
eşalonată conform figurii 6.4 vom spune că:
I1 = investiţia imobilizată în exerciţiul “1”;
P1 = pierderea anuală de venit în exerciţiul “1” este: P1 = a I1;
E1 = reprezintă efortul total aferent respectiv: E1 = I1+P1 = I1+aI1 = I1(1 +a).
La începutul anului doi întreprinzătorul are deja imobilizată o valoare “E1”
aferentă anului anterior care va genera noi pierderi astfel:
Valoarea imobilizată E1,
Pierderea de venit net în anul 2 datorită imobilizărilor din anul 1 P21 = a E1,
Valoarea efortului la sfârşitul anului al doilea este: E21 = E1 + P21
E21 = I1 + aI1 + a (I1 + aI1) = I1(1 + 2a + a2) = I1(1 + a)2,
Mecanismul este propriu fenomenului de fructificare (aici o fructificare cu
semn negativ pentru întreprinzător).
Pentru un an oarecare “h” vom avea pentru întreg intervalul “h, d’
următoarea relaţie:
Ehd = Ih (1+ a)d-h ,
iar efortul total:
E = Σ Ih(1 + a)d-h,

Pierdere de venit net

I3

I2

I1

d
Figura 6.4

Pierderea de venit net o obţinem prin diferenţă astfel;

P’imob = Σ Ih(1 + a)d - h – Σ Ih

26)
Stoian Marian - Perfecţionarea metodologiei de cuantificare a influienţei factorului timp în
Calculele de eficienţă economică a investiţiilor. Teza de doctorat, Craiova 1986
182
 6.4 Indicatori (dinamici) actualizaţi
de eficienţă economică
Actualizarea este tehnica de lucru cu ajutorul căreia se asigură
comparabilitaea în timp a valorilor aparţinând unor perioade diferite de timp, prin
echivalarea lor la acelaşi moment de referinţă. In cazul proiectelor de investiţii,
unde trăsătura specifică este tocmai decalajul în timp între parametrii economici de
efort (investiţii) şi efect, actualizare devine indispensabilă în procesul de evaluare,
corecţia nivelului indicatorilor de eficienţa cu influienţa factorului timp fiind
obligatorie. Momentul la care se face actualizarea este, de regulă momentul
declanşării procesului de implementare (faza de evaluare – întocmire a
documentaţiei de fundamnetare). Dar nu este exclus să se solicite reevaluarea
eficienţei proiectului şi la alte momente. De aceea vom prezenta aplicaţia
principiilor de actualizare la cele trei momente specifice:
ƒ mo = momentul începerii implementării;
ƒ m1 = momentul punerii în funcţiune;
ƒ m2 = momentul scoaterii din funcţiune.
Orice alt moment ales la sugestia factorilor de decizie (de exemplu:
momentul terminării perioadei de rambursare a creditului pentru investiţie)
preezintă,din punct de vedere al calculeleor de actualizare, variante combinate a
formuleleor caracteristice celor trei momente alese. Deasemenea adoptăm ipoteza
că imobilizarea resurselor avansate se face la sfârşitul fiecărui exerciţiu, deşi se pot
adopta şi alte ipoteze.

6.4.1 Actualizarea la momentul deciziei asupra proiectului (m0)

Suprapunând graficul ce explică evoluţia în timp a unei unităţi valorice

(fig 6.5) pe graficul ce redă evoluţia parametrilor economici pe durata de viaţă a
proiectului obţinem o imagine sugestivă cu privire la aplicabilitatea tehnicii de
actualizare în procesul de valuare a proiectelor:

m0
timp
m1 m2

d De
n

Figura 6.5

183
 d = durata de implemetare a proiectului când are loc imobilizarea de
resurse investiţionale (Ih) (vom face aplicaţia ignorând situaţiile de
excepţie când pe acest interval se pot realiza şi activităţi de
exploatare: punere parţială în funcţiune, proiecte silvice, hortiviticole
ş.a);
De = durata de exploatare - de viaţă utilă, în urma cosumului resurselor
exploatării – cheltuieli de exploatare (Ch) se obţin efectele scontate:
economii (Eh), încasări (Qh), profit (Ph), valoare adăugată Vah) etc;
n = durata de viaţă a proiectului (n = d + De).

Investiţia actualizată la momentul “mo”

Graficul din fig.4.8 ne orienteză spre o aplicaţie bazată pe ponderarea investiţiei
eşalonate “Ih” pe durata de implementare “d” cu factorul de discontare – actualizare
(1+a)-h pentru (h = 1,d)

Imo= I1(1 + a)-1 + I2(1 + a)-2 + … + Id (1 + a)-d ,

deci:
d
Imo = ∑ Ih(1 + a)
h =1
−h

Venituri(încasări) actualizate la momentul “mo”

Din graficul 4.3 a. reiese că acestea se obţin pe intervalul”De” şi trebuie să
fie “aduse” prin calcul matematic (echivalate) la momnetul “mo” faţă de care există
un interval sec”d” din punct de vedere al efectelor. Principiul de calcul este tot de
discontare dar cu salt peste intervalul “d”, adică:

Qmo = (1 + a)-d [Q1 (1+a)-1 + Q2 (1+a)-2+ ... + QDe (1+a)De]

Qmo = (1+a)-d ∑Q h (1 + a ) − h

sau:
De
Qmo = ∑Q
h =1
h (1 + a) − ( d + h ) .

În cazul în care se lucrează cu durata de viaţă a proiectului “n” formula

este:
n
Qmo = ∑Q
h =1
h (1 + a) − h ,

ţinând cont că pe intervalul h (h= 1,d) încasările anuale sunt egale cu zero.

184
 Dacă veniturile anuale sunt constante (Q1 = Q2 = … = Qh = … = QDe)
valoarea actualizată se calculează cu ajutorul coeficientului de anuitate astfel:

(1 + a) De − 1 1
Qmo = Qh .
a(1 + a) De
(1 + a ) d

În practică cel mai adesea se înregistrează o evoluţie specifică, de regulă

crescătoare în prima parte – perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, apoi
constantă eventual cu tendinţă de scădere spre finalul duratei de viaţa. In acest caz
se va aplica set de formule de calcul adecvat pentru fiecare perioadă.
Ceilalţi parametrii economici aferenţi exploatării: cheltuieli de exploatare,
profit, valoare adăugată,etc vor avea parte de acelaşi mecanism de echivalare la
momentul “mo” ca şi veniturile, astfel:

∪ Costurile de exploatare actualizate la m0;

De
1
Cmo = ∑C
h =1
h
(1 + a ) d + h
sau:
(1 + a) De − 1 1
Cmo = C h ,
a(1 + a) De
(1 + a) d
pentru Ch = constant.

∪ Profitul actualizat la mo:

De
1
Pmo = ∑P
h =1
h
(1 + a ) d + h
sau:
(1 + a ) De − 1 1
Pmo = Ph ,
a (1 + a ) De
(1 + a ) d
pentru Ph = constant.

Indicatori de eficienţă actualizaţi:

∪ Cheltuieli totale actualizate la momentul “mo”

CTA = Imo + Cmo,

∪ Cheltuieli totale actualizate specifice(raportul costuri/venituri)

I mo + C mo
CTAs =
Qmo

185
 ∪ Randamnetul economic actualizat:
Pmo
Rmo = −1
I mo
∪ Termenul/durata de recuperare actualizat se determină pornind de la
premiza că ”investiţia actualizată la momentul “mo” trebuie să se amortizeze pe
seama profitului actualizat pe intervalul (T)” premiză formalizată matematic prin
egaliatea:
Imo = Pmo(T’)

adică:
d
1 (1 + a) De − 1 1
∑ Ih
h =1 (1 + a ) h
= Ph
a(1 + a ) De
(1 + a ) d (1)

Este o ecuaţie exponenţială în care necunoscuta este exponentul -T’. Pentru

rezolvare vom separa mai întâi expresia care conţine necunoscuta T’, prin împărţire
la costanta membrului stâng ale ecuaţiei, astfel:

I mo (1 + a) T ' − 1
= (2)
Ph (1 + a) − d a(1 + a) T '

Membrul stâng al ecuaţiei este deductibil deci poate fi cunoscut,ca atare îl

vom nota astfel:
I mo
No = (3)
Ph (1 + a ) − d

iar relaţia (2) devine:

(1 + a) T ' − 1
No = (4)
a(1 + a) T '

La acest nivel constatăm că se poate face o determinare rapidă a termenului

de recuperare actualizat, cu ajutorul tabelelor de actualizare, deoarece membrul
drept al ecuaţiei este factorul de anuitate la puterea T’. Cu alte cuvinte trebuie găsit
răspuns la întrebarea retorică” Pentru ce valoare a lui T’ factorul de anuitate ia
valoarea “N”,la un coeficient de actualizare”a”. Calculând valoarea lui “N”, apoi
căutăm această valoare în tabelele de actualizare, la rata “a”, în coloana factorului
de anuitate. Pe linia corespunzătoare vom afla valoarea lui T’.
Demonstraţia continuă astfel:
a No (1+a)T’ = (1+A)T’ - 1 , (5)

(1+a)T’(1 – a No) = 1, (6)

186
 La acest nivel de evoluţie a calculelor specialistul poate să decidă dacă se
poate merge mai departe cu calculele sau nu astfel:
¾ dacă a No > 1 atunci T’ → ∞ deci proiectul nu asigură recuperarea
investiţiei;
¾ dacă a No < 1 atunci T’ este finit şi deci proiectul asigură recuperarea
investiţiei – ca atare se vor continua calculele pentru afalarea valorii
termenului de recuperare dinamic:
1
(1+a)T’ = , notăm cu Y = 1/(1-aNo) (7)
1 − aN

(1+a)T’ = Y
şi apoi logaritmăm:

T’lg(1+a) = lg Y, (8)
de unde:

T’= lgY/lg(1+a) (9)

Un mod relativ simplu de determinare a termenului de recuperare

actualizat, recomandat prin literatura de specialitate3, constă în rezolvarea pe baza
tabelului de calcul a fluxului net de trezorerie – actualizat sau neactualizat.
Vom exemplifica pe baza datelor din paragraful 3.5 referitoare la calculul
fluxului net de trezorerie (cash flow).

Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 Total
Flux net de
-10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5 +21,7
trezorerie
Flux net de
-10 -24 -19,55 -12,55 -2,55 7,5 15,2 21,7
trez.cumulat

Termenul de recuperare static – calculat pe baza fluxului net de trezorerie

este cuprins între trei şi patru ani; Ai < T < As ( pentru: Ai = 3ani şi As = 4 ani)
Determinarea exactă se poate face cu formula:

12 12
T = Ai + CF = 3 + 2,55 = 3+2,55 x 1,194
CFs − CFi 7,5 − (−2,55)

T = 3 ani şi 3 luni (2,55 x 1,194 = 3,0447 luni)

3
Patrick Piget - Strategie financiere de l`entreprise. Collection Economiques
d`Aujourd`hui,Paris,1990
187
 Am utilizat următoarele notaţii:
Ai/s = Limita inferioară/superioară a termenului de recuperare;
CFi/s = Fluxul net de trezorerie cumulat (cash flow cumulat) corespunzător
limitei inferioare (i) respectiv superioare (s).
Pentru termenul de recuperare actualizat vom opera cu venitul net
actualizat pentru o rată de actualizare: a= 15%
Anul 1 2 3 4 5 6 7 8
Cash flow -10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5
Factor de
0,87 0,756 0,658 0,572 0,497 0,432 0,376 0,327
actualizare
Venit net
-8,7 -10,58 2,93 4,00 4,97 4,34 2,9 2,13
actualizat
VNA
-8,7 -19,28 -16,35 -12,35 -7,38 -3,04 -0,14 1,99
cumulat

Deci termneul de recuperare dinamic este de peste şapte ani, mai exact:

12
T = 7 + 0,14 = 7 + 0,14 ⊗ 5,6338 = 7 ani şi cca. o lună
1,99 − (−0,14)

6.4.2 Actualizarea la momentul punerii în funcţiune “m1”

Graficul echivalării valorilor în timp, la acest moment este dat în fig.4.9:

timp

d De
n

Figura 6.5
ƒ investiţia actualizată la “m1”
Constatăm că investiţia,pentru a fi actualizată la momentul “m1”, trebuie
ponderată cu factoru de fructificare, astfel:
Im1 = I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2+ … +Ih(1+a)d-h+ … + Id(1+a)d-d
d
Im1 = ∑I
h =1
h (1 + a ) d − h

188
 ƒ veniturile actualizate la momentul “m1”
Veniturile proiectului actualizate la momentul “m1” se obţin prin
demutiplicare cu ajutorul factorului de discontare.
Principiul aplicat este identic ca la momentul “mo” numai că, acum nu se
mai face “saltul” peste durata de implementare cu ajutorul factorului (1+a)-d.

De
1
Qm1 = ∑Q
h =1
h
(1 + a ) h

Pentru Qh – venituri anuale constante pe durata de exploatare relaţia este:

(1 + a ) De − 1
Qm1 = Qh
a (1 + a ) De

Dacă se operează cu durata de viaţă a proiectului”n” relaţia este:

(1 + a ) n − 1
Qm1 = Qh
a (1 + a ) n

Costurile de exploatare,profitul,valoarea adăugată şi alţi parametrii

economici aferenţi perioadei de exploatare se vor actualiza conform aceluiaşi
procedeu aplicat în vazul veniturilor/încasărilor actualizate astfel:

De
1
Cm1 = ∑C
h =1
h
(1 + a ) h
respectiv:
(1 + a ) De − 1
Cm1 = Ch
a (1 + a ) De

De
1
Pm1 = ∑P
h =1
h
(1 + a ) h
respectiv:
(1 + a ) De − 1
Pm1 = Ph
a (1 + a ) De

189
 ƒ indicatori de eficienţă economică actualizaţi la momentul “m1”
¾ cheltuieli totale actualizate

CTA = Im1 + Cm1,

¾ cheltuieli actualizate specifice

I m1 + C m1
CTA s =
Qm1

™ Randamentul economic actualizat

Pm1
R’ = −1
I m1

™ Termenul/durata de recuperare actualizată

(1 + a ) T ' − 1
Im1 = Ph ,
a (1 + a ) T '
de unde:
I m1 (1 + a ) T ' − 1
=
Ph a (1 + a ) T '

dacă notăm cu N1 = Im1/Ph, relaţia devine:

(1 + a ) T ' − 1
N1 =
a (1 + a ) T '
Se observă că această relaţie este identică cu relaţia (4) de la subpunctul
referitor la actualizarea la “mo” – calculul termenului de recuperare dinamic. Ca
atare calculele ulterioare sunt identice şi nu le vom mai repeta.

190
 6.4.3 Actualizarea la momentul dezinvestirii ”m2”

Graficul deplasării valorilor spre momentul “m2” arată astfel:

m1 m2
mo
timp
investiţie

d De
n
Figura 6.6

ƒ investiţia actualizată la momentul”m2”. Din graficul 4.10 reiese că

principiul de calcul la toţi parametrii proiectului se bazează pe mecanismul de
fructificare. În cazul investiţiei,prin simplificare considerăm că, pe intervalul “De”
nu se fac investiţii (în realitate pot exista investiţii de înlocuire) ceea ce pentru
mecanismul de calcul înseamnă un salt de la momentul “m1” la momentul “m2”
astfel:
Im2 = (1+a)De [I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2 +…+ Ih(1+a)d-h +…+ Id(1+a)d-d]

d
Im2 = ∑I
h =1
h (1 + a ) De + d − h ,

pentru:
n = De + d → durata de viaţă a proiectului

n
Im2 = ∑I
h =1
h (1 + a ) n − h

ƒ veniturile actualizate la momentul “m2”. Si în acest caz fig.4.10 ne

relevă faptul că echivalarea la acest moment se va face tot cu ajutorul factorului
de fructificare. Ţinând cont de intervalul pe care se generază veniturile formula de
calcul este:
De
Qm2 = ∑Q
h =1
h (1 + a ) De − h ,

dacă: n = De +d,
atunci:
n
Qm2 = ∑Q
h =1
h (1 + a ) n − h

191
 Dacă Q1 = Q2 = ... = Qh → constant pe durata de viată utilă:

(1 + a ) De − 1
Qm2 = Q h
a
Ceilalţi parametrii ai exploatării:cheltuieli de producţie, profit etc se
echivalează identic, cu aceleaşi formule de calcul ca şi veniturile proiectului.

De
Cm2/Pm2 = ∑C
h =1
h / Ph (1 + a ) De − h

(1 + a ) De − 1
Cm2/Pm2 = C h / Ph
a

Indicatori de eficienţă actualizaţi la momentul “m2”

CTA = Im2 + Cm2, → cheltuieli totale actualizate,

I m2 + Cm2
CTAs = , → cheltuieli totale actualizate specifice,
Qm 2
Pm 2
Pm 2 −1
Rm2 = − 1 I m2 → randamentul economic actualizat
I m2
La acest moment este nesemnificativ calculul duratei de recuperare
actualizate

6.5 Indicatori de eficienţă actualizaţi

agreaţi de instituţiile financiare
1. Raportul “venituri – costuri” este raportul aritmetic dintre veniturile
brute (Qact) şi costurile totale (CTA) pe durata ciclului de viaţă al proiectului
ambele actualizate la o anumită rată de actualizare (a):

Q mo act
Rv/c = >1 sau; R c/v = CTA
Qact
<1
CTA

192
 Este un criteriu rezonabil de tip “trece/nu trece” cu condiţia ca rata de
actualizare să aibă o mărime rezonabilă în raport cu rata internă de rentabilitate şi
costul capitalului. De aici deducem că alegerea numai după acest criteriu este
discutabilă deoarece nivelul său depinde de mărimea ratei de actualizare.
2. Venit net actualizat (VNA) este excedentul cumulat actualizat a
fluxului net de trezorerie / cash flow net (FNT/CF) pe durata de viaţă a proiectului.
n
1
VNA = ∑ CF
h =1
h
(1 + a ) h
sau:
De d
1 1
VNA = ∑ FNTE h
h =1 (1 + a ) d +h
− ∑
h =1
Ih
(1 + a ) h
în care:
FNTEh = fluxul anual net de trezorerie.
Deseori, în lucrările de specialitate găsim denumirea sa prescurtată din
literartura anglo-saxonă “NPV – net present value”
Determinarea venitului net actualizat se bazează pe cash flow-ul
proiectului făcându-se suma algebrică a următorelor mărimi valorice actualizate:
investiţia iniţială şi eventual cheltuielile ulterioare cu caracter de
investiţie,
fluxul net de trezorerie aferent exploatării,
valoarea reziduală a investiţiei.
Un proiect este rentabil dacă VNA > 0 ceea ce însemnă un surplus monetar
pozitiv pentru agentul economic investitor. Venitul net actualizat este un criteriu de
respingere, în sensul că orice proiect pentru care VNA < 0 se respinge, dar şi de
selecţie în sensul că, la o analiză comparativă a două proiecte sau variante de
proiect se reţine acel proiect/variantă pentru care VNA este maxim. Deşi se elimină
dilema brut-net de la indicatorul precedent totuşi, nici acest indicator nu este
relevant în cazul analizelor comparative deoarece, proiectele se pot diferenţia din
mai multe puncte de vedere cum ar fi valoarea investiţiei iniţiale, durata de viaţă
etc.
Exemplificarea determinării venitului net actualizat o vom face reluând
datele de la pag
Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 Vr VNA
Cash
flow -10 -14 4,45 7,0 10 10,05 7,7 5,5 1
net
Fact de
actualiz
0.87 0.756 0.658 0.572 0.497 0.432 0.376 0.327 -
(1+a)-h
a= 15%
Cash
flow -8,7 -10,58 2,93 4,0 4,97 4,34 2,9 2,13 +1,99
act.

193
 3. Indicele de rentabilitate (Ir) suplineşte această limită a indicatorului de
mai sus,calculându-se ca raport între fluxul net de trezorerie actualizat din
exploatare plus valoarea reziduală actualizată şi investiţia actualizată, ceea ce în
exemplul dat înseamnă:

Ir = 21,27 : 19,28 = 1,103

Trebuie să atragem atenţia că în multe lucrări se spune că raportarea se va

face la investiţia iniţială, ceea ce poate conduce la ideia greşită că investiţia nu
trebuie actualizată. In realitate autorii străini care fac recomandarea respectivă se
referă la evaluarea unor proiecte “la cheie” sau de tip “punct intrare”.

4. Rata internă de rentabilitate (Rir) este acea rată de actualizare la care

venitul net actualizat al proiectului este egal cu zero respectiv, veniturile actualizate
ale proiectului sunt egale cu cheltuielile sale actualizate (investiţii + exploatare).
Inseamnă că VNA al unui proiect evoluează descrescător în raport cu mărimea ratei
de actualizare – principiu ce stă la baza algoritmului de calcul a ratei interne de
rentabilitate.
Calculul se desfăşoară prin tatonare pentru a găsi acele rate de actualizare
(minime şi maxime) pentru care VNA este pozitiv respectiv negativ.
Se porneşte cu o rata de actualizare aleasă arbitrar şi se calculează VNA.
Dacă acesta este pozitiv (VNA +) înseamnă că rata de actualizare aleasă este “amin”.
Se alege o nouă rata de actualizare mai mare (a > amin) cu ajutorul căreiea se
calculează iarăşi VNA. Acum însă pot să apară două situaţii:
VNA este pozitiv şi în acest caz se ignoră prima evaluare
considerându-se ultima rata de actualizare ca “amin” şi se trece la o
nouă evaluare a VNA cu o rata superioară acesteia. Se procedează
astfel până când se obţine situaţia următoare:
VNA este negativ, caz în care rata de actualizare folosită se consideră a
fi ”amax. şi vom calcula o nouă valoare a VNA cu o rată de actualizare
inferioară (în limita a cinci puncte procentuale). În ambele cazuri
urmărim să obţinem două valori ale venitului net actualizat astfel:
• pentru amin = venit net actualizat pozitiv (VNA +),
• pentru amax = venit net actualizat negativ (VNA -).
Cu ajutorul acestora, prin interpolare liniară aflăm rata internă de
rentabilitate (Rir), folosind formula:

VNA +
Rir = amin + (amax – amin)
VNA + + VNA −

194
 Vom exemplifica cu datele folosit anterior la pagina

Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 VNA
Cash flow -10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5
Factor de
0.87 0.756 0,657 0,572 0,497 0,432 0,376 0,327
act.(a=15%)
VNA
-8,7 -10,58 2,92 4,0 4,97 4,34 2,9 2,13 +1,99
(a= 15%)
Factor de
0,83 0,694 0,579 0,482 0,402 0,335 0,279 0,233
act.(a=20%)
VNA
-8,3 -9,72 2,58 3,37 4,02 3,37 2,15 1,51 - 1,02
(a=20%)

Rir = 15% + (20% - 15%) 1,99/3,01 = 15% + 5% x 0,661 = 18,3%

Grafic, rezolvarea se face astfel:

VNA

-
0 amin Rir amax
15% 18,3% 20%
-

Figura 6.7

Rata internă de rentabilitate este costul maxim al capitalului pe care-l

suportă proiectul. Este un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect care are
“Rir” inferioară costului capitalului, dobânzilor de pe piaţa capitalurilor sau orice
rata prestabilită de decident va fi respins, dar şi de selecţie conform căruia dintre
două proiecte concurente se va alege cel care are rata cea mai mare.
Rata internă de rentabilitate este un indicator sinteză a parametrilor
economici ai proiectului, este unică pentru fiecare proiect în parte. Reflectă cel mai
fidel capacitate internă a unui proiect de a valorifica sumele investite şi ca atare
poate fi luată drept nivel maxim al dobânzii pe care o poate accepta proiectul. Cu
alte cuvinte este privită ca nivelul maxim al costul capitalului pe care proiectul îl
poate suporta. De aceea, dacă în calculele de actualizare se impune o rata de
actualizare a parametrilor economici (normă internă de eficienţă) superioară ratei
interne de rentabilitate proprie proiectului se va constata că proiectul este

195
ineficient, chiar dacă indicatorii atemporari (statici) reflectă o situaţie contrarie.
Ieşirea din impas se face prin replierea la o rata de actualizare inferioară Rir-ului.
Criticile aduse acestui indicator se referă la următoarele:
Algoritmul de calcul este prea complicat şi conduce la rezultate
aproximative. Intr-adevăr interpolarea liniară dă o eroare deoarece se pleacă de la
premisa că venitul net actualizat evoluează liniar în raport cu modificarea ratei de
actualizare, când în realitate el evoluează după o curbă concavă. Această eroare
poate fi diminuată până la anulare dacă se lucrează cu intervale mici pentru rata de
actualizare (de aceea se recomandă un interval de cinci puncte procentuale între
amin şi amax). Eroarea dispare de regulă prin rotunjire la valoarea întreagă cea mai
apropiată.
Favorizează, într-o analiză comparativă, proiecte de mai mică anvergură
fată de proiecte mai complexe dar cu o rentabilitate mai scăzută. Este normal dar
asta se înscrie în logica selecţiei, pentru că procedând altfel ar însemna, în ultimă
instanţa, eliminarea criteriului de rentabilitate economică. Apreciem că în cazul
unei analiza comparative între variante de proiect sau în cazul comparării unui
proiect de mai mică anvergură cu unul mai complex, se poate apela la rata de
rentabilitate a investiţiei suplimentare pe baza diferenţelor de flux de numerar.
Implică ideia falsă că, veniturile proiectului vor fi reinvestite la această
rata de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate a proiectului este rata de
rentabilitate a capitalului imobilizat pe perioada cât este angajat în cadrul
proiectului. Beneficiile obţinute pot fi reinvestite (sau consumate) la orice altă rată
doreşte proprietarul lor făra nici o legătură sau să afecteze în vre-un fel rata internă
de rentabilitate a proiectului.
Posibilitatea ca un proiect să aibă mai multe rate interne de rentabilitate
– mai multe rate de actualizare pentru care venitul net actualizat să fie nul. O atare
situaţie este posibilă din punct de vedere matematic dacă după un şir de valori
pozitive, destul de mare pentru ca valoarea alor actuală sa fie pozitivă, să fie urmat
de un şir de valori negative care va conduce la schimbarea semnului valorii actuale.
În practica economică, pe durata de viaţă economică a unui proiect, apariţia unor
fluxuri de numerar negative are mai multe cauze:
• specificul procesului de producţie/exploatare – reluarea ciclului de
replantare în cadrul unor ferme agricole, investiţii de menţinere a
capacităţii de extracţie a sondelor prin injecţie de apă sau alte soluţii;
• apariţia unor fluxuri de numerar negative spre sfârşitul duratei de
viată utilă, datorită unor factori interni sau exteriori proiectului sau
aprecieri eronate asupra evoluţiei unor parametrii economici.

Exemplu:
O firmă din industria petrolului are o ofertă de a lua în concesiune un câmp
de sonde cu condiţia ca, după epuizarea rezervelor primare să se facă injecţie de
apa pentru a face posibilă recuperarea secundară a ţiteiului.
Pentru aceasta, firma va fi remunerată cu o cotă fixă de 20% din valoarea
petrolului extras. Estimările sale conduc la următoarea situaţie: În primii cinci ani

196
de exploatare a resurselor primare va obţine un venit de 50 mil.lei/an. În anul al
şaselea va trebui să investească 750 mil. lei în acţiunea de injectare a apei, după
care va obţine 95 mil lei/an pe următoarea perioadă de 10 ani.

Anul flux de a = VNA a=23% VNA a = VNA a= VNA

numerar 20% (20%) (23%) 25% (25%) 28% (28%)
1–4 +50 2,589 +129,45 2,448 +122,4 2,362 +118,1 2,241 +112,05
5 -700 0,402 -281,4 0,355 -248,5 0,328 -229,6 0,291 -203,7
6 – 15 +95 1,684 +159,98 1,35 +128,25 1,17 +111,15 0,951 +90,35
Total +450 x +8,03 x + 2,15 x - 0,35 -1,3

RIR1 = 23% + 2%(2,15 : 2,5) = 24,72%

Căutăm cea de-a doua rată internă de rentabilitate a proiectului:

A= VNA a= VNA a= VNA a = VNA a = VNA

30% (30%) 33% (33%) 35% (35%) 40% (40%) 45% (45%)
2,166 +108,3 2,062 +103,1 1,997 +99,85 1,849 +92,45 1,72 +86,95
0,269 -188,3 0,24 -168,0 0,223 -156,1 0,186 -130,2 0,156 -109,2
0,832 +79,04 0,686 +65,17 0,605 +57,48 0,449 +42,65 0,338 +32,11
x - 0,96 x +0,27 x +1,23 x +4,9 x +8,86

RIR2 = 30% + 3% (-0,96 : 1,23) = 30% +3% x 0,78 = 32,34%

Pe baza datelor calculate mai sus vom reprezenta grafic evoluţia venitului
net actualizat în raport cu miodificarea ratei de actualizare (fig. 6.8):

VNA
- RIR = 32,34%
------------ RIR = 24,72%
- 23% 25% 28% 30% 33% 35%

-------------------------------------
---------------------------------------------

Figura 6.8

În cazul procesului de selecţie de variante tehnologice sau constructive se

calculează rata de actualizare de intersecţie (rai). Este un criteriu de selecţie
relevant în cazul unor proiecte din sectoare în care este dificil de estimat venitul net
pe variante (de exemplu în energetică) sau în cazul comparaţiei între variante care
prezintă diferenţe semnificative între cheltuielile de investiţii, respectiv cele de
exploatare.

197
 Rata de actualizare de intersecţie (Rai) este acea rată de actualizare pentru
care două variante de proiect au aceiaşi valoare a costurilor totale actualizate. Cu
alte cuvinte fluxul diferenţelor dintre costurile celor două variante este zero.
Formula de calcul este:
∆CTA(amin )
Rai = amin + (amax – amin)
∆CTA(amin ) + ∆CTA(amax )
Grafic se prezintă astfel:
CTA

V2

V1
Rai
a

Figura 6.9

Unde:
V1 / V2 = evoluţia costului total actualizat al variantei”1/2” de proiect când
variază rata de actualizare
Prin compararea cu o normă de eficienţă prestabilită se poate stabilidecizia
de admitere sau respingere a unei variante.
¾ dacă Rai > en se alege varianta V2,
¾ dacă Rai < en se alege varianta V1 ,
¾ dacă Rai = en cele două variante sunt echivalente.
5. Cursul de revenire net actualizat (CRNA) cuantifică criteriul
economiei valutare. Se stabileşte ca raport între costurile totale actualizate (CTA)
calculate în preţuri interne şi valorarea actualizată a economiei nete de valută
(ENVA)
CTA
CRNA = ,
ENVA
în care:
1
ENVA = ∑ (V h − Cvh )
(1 + a ) h

în care:
Vh = veniturile anuale ale proiectului exprimate în valută,
Cvh = Cheltuieli anuale în valută (comustibil,materii prime etc).

198
 Folosirea acestor indicatori este recomandată îndeosebi de finanţatori,
organisme internaţionale sau instituţii financiare auohtone. Aceasta nu presupune
însă eliminarea celorlaţi indicatori de eficienţă citaţi, ci trebuie integraţi într-un
sistem unitar şi coerent de evaluare, astfel încât să răpundă cerinţelor diferitelor
structuri ierarhice decizionale.
Aşa cum am mai arătat, este posibil ca mizele urmărite de promotorul
proiectului să difere de cele ale finaţatorului, fapt reflectat în structura criteriilor de
fundamentare a deciziilor. Este nevoie însă de o armonizare a intereselor celor doi
actori principali, şi totul depinde de forţa de convingere în negocieri, astfel încât
proiectul să prindă viaţă.
Alte criterii test suplimentare admise sunt; durata de recuperare dinamică
folosită mai ales când există pericolul obsolescenţei tehnologiei sau echipamentelor
şi capacitatea de rambursare/lichidare a împrumutului, şi costul de oportunitate a
capitalului.

6. Durata de recuperare a capitalului – exprimă perioada de timp în care

este recuperat capitalul investit (indiferent de sursă) din beneficiile proiectului sau,
altfel spus perioada de timp în care capitalul investit este expus riscului de piedere.
In paragrafele anterioare am arătat cum se poate calcula,static şi dinamic pe bază
de formulă sau cu ajutotul tabelelor de actualizare şi de aceea acum vom arăta
metoda tabelară de calcul:

Tabelul 6.1
anul
1 2 3 4 5 6 7 8
Cash flow -100 -150 50 100 100 175 175 175
Cash flow cumulat -100 -250 -200 -100 0 +175 +350 +525
Fact. de act. (a= 15%) .432 .376 .327 .284 .247 .215 .187 .162
Venit net actualizat -43,2 -56,4 +16,35 +28,4 +24,7 +37,6 +32,7 +28,35
V.N.A. cumulat -43,2 -99,6 -83,25 -54,85 -30,15 +7,45 +40,15 +68,5

Deci, termenul de recuperare calculat tabelar, fără a lua în considerare

influienţa factorului timp este de 3 ani (primi doi ani ai ciclului de viaţa sunt de
realizare a proiectului), iar cu luarea în considerare a influienţei timpului termenul
de recuperare este cuprins între 5 - 6 ani. Mai exact el se determinăcu formula:

30,15
T’ = 5 ani + x 1 an = 5 + 0,8 = 5,8 ani, adica 5 ani si ≈ 9 luni
30,15 + 7,45

Acest indicator oferă întreprinzătorului o informaţie nouă şi anume data de

la care exploatarea proiectului începe să genereze beneficii nete respectiv data la
care au fost recuperate integral toate cheltuielile ataşate proiectului.

199
 7. Capacitatea de rambursare a creditului este un criteriu folosit în cazul
angajării de credite pentru finanţarea proiectului. Rezultatele obţinute pot fi folosite
ca bază de negociere a condiţiilor de împrunut, sau la analiza nivelului de
îndatorare, având în vedere profitul net generat de proiect.
Considerăm că, pentru realizarea unui proiect de servicii de salubritate este
nevoie să se angajeze un credit în următoarele condiţii:
Valoare creditului - 20 mild.lei, eliberabil ln două tranşe anuale astfel; anul
I –12 mild anul II - 8 mild lei, cu periadă de graţie trei ani dobânda pe această
perioadă se capitalizează dobânda anuală - 8%, rambursarea în rate anuale egale
(anuităţi constante) pe o perioadă de 5 ani
Tabelul 6.2
Mild. lei
anul Rate So Dobânda S0 + d Rată de Sold final Rata
credit datoriei (d=8%) rambursare al datoriei nominală
1 12 0 0,96 0,96 - 12,96 -
2 8 12,96 1,68 14,64 - 22,64 -
3 - 22,64 1,81 24,45 - 24,45 -
4 - 24,45 1,96 26,41 6,122 20,288 4,162
5 - 20,288 1,623 21,911 6,122 15,789 4,499
6 - 15,789 1,263 17,052 6,122 10,930 4,859
7 - 10,930 0,87 11,80 6,122 5,687 5,252
8 - 5,678 0,454 6,132 6,122 x 5,668

Rata anuală de rambursare se calculează pe baza formulei anuitătii:

d (1 + d ) n
Ra = Ot x = 24,45 x 0,2504 = 6,122 mild lei/an
(1 + d ) n − 1

În situaţia în care comparaţia ratei de rambursare cu beneficiile nete ale

proiectului arată că proiectul este în imposibiltate să ramburseze creditul în
condiţiile date, mangerii pot construi ipoteze de lucru pentru tratativele lor cu
finanţatorul, pentru ajustarea condiţiilor de împrumut în raport cu posibilităţile
concrete ale proiectului.
Costul de oportunitate al capitalului (c.o.c) este un criteriu de evaluare a
realităţii ratei interne de rentabilitate şi poate servi ca rată de actualizare. Deducem
că trebuie să se îndeplinescă condiţia: (c.o.c. < r.i.r.).
Referindu-ne strict la procesul investiţional, costul de oportunitate a
capitalului este puterea de câştig (r.i.r) a ultimului proiect proiect inclus într-un
program de investiţii optimizat. Determinarea sa este exemplificată grafic în figura
6.9.

200
 RIR
P1
30%-
25%-
P2
22%-
P3
20%- P4
P5
18%-
P6
16%-

disponibil de capital
Figura 6.10

Ierarhizarea proiectelor, în ordine descrescătoare a ratei interne de

rentabilitate, arată că, în limita capitalului disponibil întreprinzătorul include în
portofoliul său investiţional şase proiecte, iar costul de oportunitate al capitalului
investit este de 16%

6.6 Influenţa momentului actualizării asupra nivelului

indicatorilor actualizaţi de eficienţă economică

Tehnica actualizării permite echivalarea nivelului parametrilor economici,

dar şi cel al indicatorilor de eficienţă economică, la diferite momente din viaţa
proiectului. Este demonstrat faptul că, nivelul unui indicator de eficienţă calculat
atemporal-static este superior faţă de cel obţinut prin calcule de actualizare. Se
pune însă firesc întrebarea: schimbarea momentului de actualizare are influienţă
asupra nivelului indicatorilor de eficienţă econmică? Pentru că trebuie să
recunoaşte că un răspuns afirmativ ar pune la îndoială utilitatea practică a
calculelor de actualizare în cadrul studiilor de eficienţă.
Înainte de a încerca să găsim un răspuns la această întrebare trebuie să
vedem dacă este nevoie ca, în studiile de eficienţă să se facă actualizare la diferite
momente din viaţa proiectului. Nu putem da noi verdicte, analistul de proiect
decide dar apreciem că, el trebuie să fie înarmat cu un instrument de operare cât
mai complet şi flexibil care să-i permită să facă fată tuturor exigenţelor agentului
econmic declanşator-beneficiarul de proiect.De aceea considerăm ca, din punct de
vedere metodologic este nevoie de stăpânirea tehnicii de actualizare la diferite
momente.
Pentru a încerca un răspuns la prima întrebare să facem câteva precizări.
Vom opera cu indicatorii:
Ih = investiţie anuală, pentru h = 1,d d = durată de implementare
Ph = profit annual, pentru h = 1,De De = durata de exploatare

201
 Vom alege cele trei momente caracteristice oricărui proiect:
9 m0 = momentul începerii implementării,
9 m1 = momentul punerii în funcţiune,
9 m2 = momentul scoaterii din funcţiune
Să operăm cu următoarea notaţie: k = (1 + a), unde “a” = rata de
actualizare.
I. Corelaţia între nivelul actualizat la diferite momente al investiţiei (I).
1.a. Investiţia actualizată la momentul “m0”
Imo = Σ Ih (1 + a)-h

sau, dacă folosim notaţia adoptată;

Imo = Σ Ih k -h

1.b. Investiţia actualizată la momentul “m1”

Im1 = Σ Ih (1 + a) d – h = Σ Ih k d – h = Σ Ih kd k –h

Dar, kd este o constantă care poate fi scoasă de sub incidenţa semnului de

sumă,adică:
Im1 = kd Σ Ih k – h

ceea ce ne permite sa tragem concluzia că:

Im1 = kd Imo

1.c. Investiţia actualizată la momentul “m2”

Im2 = Σ Ih (1 + a) De + d -h
= Σ Ih k De + d k – h

Şi în acest caz avem o constantă “kDe + d “ ce poate fi scoasă de sub sumă,

astfel că:
Im2 = kDe + d Σ Ih k – h ,
Im2 = k De + d Imo
de unde concluzia:

Im2 = kDe I m1

Corelaţia între valoarea investiţiei actualizată la cele trei momente vis a vis
de investitia nominală “I: este:
Imo < I < Im1 < Im2
II. Corelaţia între nivelul profitului actualizat la diferite momente

2.a. Profitul actualizat la momentul “m0”

Pmo = Σ Ph (1 + a) – (d+h) = Σ Ph k –(d+h) = Σ Ph k –d k –h . Pmo = k –d Σ Ph k -h
2.b. Profitul actualizat la momentul “m1”
Pm1 = Σ Ph (1 + a) – h = Σ Ph k –h Pm1 = Σ Ph k -h
202
 Deducem următoarea corelaţie:
Pmo = k – d Pm1
sau
Pm1 = kd Pmo

2.c. Profitul actualizat la momentul “m2”

Pm2 = Σ Ph (1 + a) De – h = Σ Ph k De – h = Σ Ph kDek -h Pm2 = kDe Σ Ph k – h
De unde deducem corelaţiile
Pm2 = kDe Pm2
De –h
Dacă Pm2 = k Σ Ph k atunci:
Pm2 = kDe + d Pmo
Pentru a demonstra veridicitatea corelaţiiei între nivelurile actualizate la
diferite momente facem următoarele precizări:
k = 1 + a, dacă 0 < a > 1 atunci ; (1 + a) > 1 respectiv, (1 + a)- 1 < 1
Notând cu: Pt = Σ Ph – profitul total al proiectului vom avea:
Pmo < Pm1 < Pt < Pm2
III. Invarianţa nivelului indicatorilor de eficienţă economică actualiaţi în
raport cu momentul actualizării.
Vom face aplicaţia pe indicatorul cel mai expresiv “randamentul economic
actualizat(R’)”
Formula de calcul static o reamintim:
Pt
R= - 1,
I
sau
BhxDe
R=
I
iar actualizat:
Pact
R’ = -1
Iact
3.a. Randamentul actualizat la momentul mo
Pm 0 k − d ∑ Ph k − h
Rmo = =
I mo ∑ I h k −h
pentru :
Ph = “h” ia valori pe durata de exploatare; h=1,De;
Ih = “h” ia valori pe durata de execuţie; h = 1,d.

3.b. Randamentul economic actualizat la momentul “m1”

Rm1 =
Pm1 ∑
= d
Ph k − h
=
k − d ∑ Ph k − h
I m1 k ∑ I h k −h ∑ I k −h
203
deci :
Rm1 = Rmo
Randamentul economic actualizat la cele două momente este identic.

3.c. Randamentul economic, actualizat la momentul “m2”

Pm 2 k De ∑ Ph k − h
Rm2 = = De d
I m2 k k ∑ I h k −h
Ştim că:
Pm1 = Σ Phk –h - profitul actualizat la momentul “m1”
Im1 = kd Σ Ihk –h - investiţia actualizată la m1
deci:
k De Pm1
Rm2 = = Rm1
k De I m1
Deasemenea, ştiind că:
Imo = ΣIh k –h - investiţia actualizată la momentul”mo”,
Pmo = k –dΣ Phk –h - profitul actualizat la momentul”mo” ,
vom avea următoarea relaţie:
k De k − d ∑ Ph k − h k De Pmo
Rm2 = = = Rmo
k De ∑ I h k − h k De I mo

S-a demonstrat deci că, tehnica actualizării parametrilor de efort şi de

efecte economice, la diferite momente, nu influienţează nivelul indicatorilor
actualizaţi de eficienţă economică. Este normal să avem valori diferite ale
parametrilor actualizaţi de efort şi de efecte la diferite momente deoarece, aşa cum
am mai spus anterior, aceste valori sunt echivalenţe în timp. Este deci incorect ca
să se obţină valori diferite ale indicatorilor de eficienţă actualizaţi iar dacă se
produce acest lucru înseamnă eroare de calcul sau de greşeală de formalizare logică
a problemei – de pildă se schimbă (voluntar sau involuntar) momentul când se face
imobilizarea fondurilor pe fiecare exerciţiu (începutul,mijlocul sau sfârşitul anului).
Aplicaţie practică: Realizarea unui proiect necesită un fond de investiţii
de 25 mild lei, eşalonaţi astfel pe durata de execuţie: anul 1 - 10 mild.lei,
anul 2 – 15 mild.lei. Se estimează ca se vor obţine beneficii anuale constante
de 4 mild lei/an pe durata de exploatare de 10 ani. Se cere să se stabilească
eficienţa proiectului pe baza indicatorului;randament economic actualizat
calculat stati şi actualizat la cele trei momente caracteristice. (a = 15%)
Static:
4 × 10
R= = 1,6 lei profit /leu investit
25

204
 Dinamic:
(1 + a) De − 1 -d (1 + 0,15) 10 − 1
™ la momentul “m0” Pmo = (1+a) = 4 (1+0,15)-2 =
a (1 + a) De 0,15(1 + 015) 10
= 4 x 5,018769 x 0,756144 = 15,179648
Imo = ΣIh(1+a)-h = 10 x 1,15-1 + 15 x 1,15-2 = 10 x 0,869565 + 15 x 0,756144
= 8,69565 + 11,34216 = 20,03781
Rmo = 15,179648 / 20,03781 = 0,75755 lei profit/leu investit

(1 + a) De − 1 (1 + 0,15) 10 − 1
™ la momentul “m1”: Pm1 = Ph = 4 =
a(1 + a) De 0,15(1 + 015) 10
= 4 x 5,018769 = 20.075076
Im1 = Σ Ih (1+a)d – h = 10(1+0,15)1 + 15(1+0,15)0 = 10 x 1,15 + 15 = 26,5
Rm1 = 20,075076 / 26,5 = 0,75755 lei profit/leu investit

(1 + a) De − 1 1 + 0,15) 10 − 1
™ - la momentul “m2”:Pm2 =4 = 4 x 20,303718 =
a 0,15
= 81,214872
De d-h 10
Im2 = (1+a) Σ Ih(1+a) = (1+0,15) Im1 = 4,045558 x 26,5 = 107,207287
Rm2 = 81,214872 / 107,207287 = 0,75755 lei profit/leu investit

Recapitulaţie
Tabelul 6.3
Indicatori Actualizat Actualizat Actualizat
Static
mo m1 m2
1. Investiţia - mild.lei 25 20,03781 26,5 107,20729
2. Profitul total - mild.lei 40 15,17965 20,07508 81,21487
3. Randamentul economic 1,6 0,75755 0,75755 0,75755

Exemplul confirmă ceea ce s-a demonstrat şi anume că, schimbarea

momentului de actualizare nu are influienţă asupra nivelului indicatorilor de
eficienţa, deşi valorare echivalată a parametrilor economici (investiţie,profit etc).

205
Ν Întrebări test
1. Ce reprezintă tehnica actualizării?

2. Casre este formula de calcul a amortizării?

3. Care este formula de calcul a rambursării creditului?

4. Cum demonstaţi termenul de recuperare dinamic?

5. Formula de actualizare a investiţiilor la momentul m0/m1.

6. Formula de calcul a veniturilor actualizate la momentul m0 luând

în considerare durata ciclului de viaţă.

7. Ce este venitul total actualizat?

8. Cum se calculează RIR ?

9. Ce critici se aduc RIR ?

10. Cum stabiliţi costul de oportunitate al capitalului?

206
 Riscul proiectelor

7.1 Riscul – o realitate a mediului economic

contemporan
Riscul şi incertirudinea îşi au geneza în ignoranţă şi necunoscut. De-a
lungul timpului comunităţile umane au căutat protecţie în faţa necunoscutului într-o
manieră mai mult sau mai puţin conştientă, mergând de la jertfă, ca formă supremă
de supunere şi adoraţie în faţa unor simboluri spirituale sau materiale (totemuri), la
măsurui practice de apărare în faţa pericolului animalelor sălbatice sau al
fenomenelor naturale; secetă, inundaţii etc. Hazardul, ca formă de manifestare a
imprevizibilului (evenimente neconforme cu derularea normală a unei acţiuni) a
avut de multe ori rol decisiv în derularea unor evenimente care au schimbat cursul
istoriei, de pildă; apariţia surpriză a corpului de armată prusac pe câmpul de bătălie
de la Waterlo sau, şansa avioanelor americane de a fi la locul şi în momentul cel
mai nepotrivit pentru portavioanele japoneze în bătălia de la Midway ş.a.
După al doilea război mondial rapiditatea schimbărilor şi turbulenţele
mediului economico-social sunt trăsături definitorii ale noului context economic-
social. O lume în continuă schimbare în care principiile de strategie şi tactică ale
războiului pătrund în birourile managerilor. Pentru a rezista în acest mediu incert,
şi de multe ori chiar ostil, managerii trebuie să conştientizeze pericolele, să dispună
de mijloace şi tehnici adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor.
Evoluţia postbelică a mediului economic a avut ca efect, printre altele,
creşterea vulnerabilităţii firmelor fenomen care poate fi pus pe seama următorilor
factori:
a) Creşterea complexităţii proceselor de gestiune a activităţilor economice
- efect al convergenţei evoluţiei fenomenelor sociologice şi tehnologice ale
intreprinderii.
Trecerea de la procese standardizate şi producţia de masă la tehnologii
flexibile şi diversificare au generat dificultăţi de adaptare şi înţelegere a noii logici
a producţiei. Gestiunea devine mai riguroasă în condiţiile în care factorii potenţiali
de vulnerabilitatea exo/endogeni sunt tot mai numeroşi. Este de ajuns de pildă ca,
un mărunt subantreprenor sau furniozor să nu-şi respecte întocmai obligaţiile
contractuale şi întreaga muncă de planificare şi ordonanţare a proiectului să fie
irosită.

207
 Totodată, rapiditatea cu care se produc modificările tehnologice (viteza de
reacţie a cercetării ştiinţifice) în majoritatea sectoarelor de activitate reduc efectul
de “experienţă” reduc câmpul de aplicaţie al principiilor producţiei de masă.
b) Multiplicarea interdependenţelor tip “plasă” şi concurenţa. Logica
diversificării relaţiilor de afaceri, de colaborare plasează intreprinderea pe un teren
variat şi greu de stăpânit. Gestionarii de proiect se confruntată cu variate situaţii şi
parteneri. Execuţia proiectului în sistem lotizat, în care fiecare subcontractant este
specializat şi răspunde pentru o anumită lucrare, dă naştere la situaţii inedite pe
care trebuie să le rezolve şeful de proiect. Această situaţie, voluntar acceptată, este
eficientă, dar obligă la vigilenţă şi măsuri asiguratorii deoarece se ştie că,
activităţile variate au o slabă sinergie şi ca atare cosecinţele sunt dificil de evaluat
cu exactitate.
Practica mondială arată că, în cadrul unor proiecte de anvergură firme
concurente conlucrează între ele, situaţie frecvent agreată îndeosebi de
întreprinderile japoneze. Adepţii unei astfel de strategii afirmă că, în acest fel se
evită confruntările inerente sistemului concurenţial al pieţéi libere şi colaborarea
tehnico-economică în astfel de situaţii are următoarele avantaje:
™ stabilitatea şi siguranţa afaceri;
™ facilităţi în circulaţia informaţiilor între parteneri;
™ posibilitatea de a promova stratergii agresive pe termen lung;
™ penetrarea unor segmente de piaţa greu accesibile.
Adversarii, aflaţi de obicei pe poziţia partenerului mai vulnerabil, spun că
de fapt ne aflăm în faţa unei forme subtile a luptei de concurenţă. Este o armă
concurenţială în mâna celor puternici care face ca destinul unei firme să depindă de
poziţia şi/sau acţiunile partenerilor. Se postulează astfel dezechilibrul de forţe şi
diferenţele de intenţii chiar din startul relaţiei de parteneriat, considerând-o o
alianţă bazată pe dominaţia celui mai puternic (vezi teoria alinţelor în teoria
jocurilor). Din păcate poziţia lor se bazează pe numeroase exemple ca de pildă,
manevra prin care firma British Leyland a devenit o simplă anexă productivă
europenă a concernului japonez Honda.
c) Volatilitatea tehnologică crează vulnerabilitate prin imposibilitatea de a
stăpâni şi de a asimila în timp util toate schimbările tehnologice din domniul
profesional al interprinderii. Sunt aşa numitele “riscuri de noutate” care trebuie
luate în evidenţă în cotextul mai larg al problemelor de cercetare-dezvoltare.
Materia primă a intreprinderii mileniului trei nu mai este, nici petrolul, nici
cărbunele ci materia cenuşie – inteligenţa umană. Departamentul de cercetare
trebuie să fie tratat ca un departament strategic pentru că riscurile industriale au, în
majoritatea cazurilor, drept principale cauze erorile de gestiune şi ignoranţa
tehnologică.
d) Criza de legitimitate în intreprindere. În intreprinderea tradiţională
produsul/serviciul realizat a fost liantul organizaţional al firmei care asigura
coeziunea sa internă şi externă. Diversitatea şi flexibilitatea – caracteristici ale
vieţii economice contemporane, rup aceste legături, zdrobind fundamentele
ataşamentului faţă de “specialitatea casei”. Această tendinţă este accentuată de

208
dezvoltarea produselor generice ce tind să impună imaginea distribuitorului şi nu
pe cea a producătorului.
Nu de mult, reuşita comercială era suficientă să motiveze oamenii. Azi însă
delocalizarea intreprinderii poate provoaca crize socio-culturale greu de stăpânit ce
se manifestă prin dificultăţi de adaptare la noul mediu de lucru independent de
produs. Obiectivele economce nu mai sunt unanim accepptate de toţi şi adesea este
hazardat să afirmi că “ce este bun pentru intreprindere este bun şi pentru salariaţi”.
Afacerile în lumea capitalistă urmăresc creşterea satisfacţiei acţionarilor, şi dacă
ele sunt prost gestionate, contravin interesului acţionarilor, aceştia sunt în drept să
intervină. Această vulnerabilitate face ca intreprinderea să aibă dificultăţi în a face
să evolueze sistemul spre o stare cât mai adaptată la mediu.
Alături de riscul crizei interne apare şi riscul legitimităţii externe. Se spune
că economia este amorală. Ca atare, în afaceri în universităţi se predau cursuri de
etică, se vorbeşte de transparenţă, competitivitate şi competenţă în afaceri, morala
în afaceri este restabilită cu ocazia fiecărui scandal sau proces antitrust, etc. Dar
originea amoralităţii are cauze mai subtile ce derivă din mediul extern şi sunt
generate în principal de turbulenţele pieţei financiare, care nelinişteşte prin
amploare şi frecvenţă. Chiar şi pe cei mai optimişti analişti economici (vezi
frecentele scandalurile tip FNI, accidente ale unor instituţii financiare româneşti
care zdruncină fragilul eşafodaj al economiei de piaţă). Goana după succes, alte
interese de natura celor enunţate mai înainte, împing tot mai mult societătile
comerciale spre activităţi tot mai îndepărtate de obiectul lor iniţial de activitate.
Ele pot desfăşura activităţi nonprofitabile, adesea chiar dezinteresate, de ordin
social, cultural, în beneficiul propriilor salariaţi al colectivităţii teritoriale sau a
clienţilor, din nevoia de a evita riscuri necomerciale în acest mediu imprevizibil.
Externalizarea riscurilor datorate crizei de identitate internă sau externă conduce la
integrare.
e) Investiţie financiară sau investiţie industrială. Mulţi oameni sunt
sceptici cu privire la efectele benefice ale dezvoltării pieţei financiare, pe care o
consideră anarhică şi periculaosă asupra activitătii producţiei de bunuri şi servicii.
Poziţiile mai radicale critică efectul malefic al economiei virtuale, consideră
activităţile productiveau devenit dependente de aceasta (industria este bolnava
finanţelor28)) şi din păcate argumentele nu le lipsesc.
Industria este bolnava finaţélor pentru că, întotdeauna pieţele financiare
pariază pe industrie. Dezvoltarea burselor este determinată de faptul că milioane de
indivizi, şi mii de centre de decizie sunt stimulate să cumpere titluri la societăţile
comerciale cu scopul de obţine beneficii mari. Ele devin astfel dependente de
starea de sănătate a sistemului financiar. Dar, vulnerabilitatea unui sistemului
financiar în faţa şocurilor destabilizatoare depinde de aranjamentele instituţionale
care guvernează funcţionarea pieţelor fnaciare.

28)
B. Jacquillat - L`industrie malade de la finance. Lettre de l`AFFI, avril, 1987.
209
 7.2 Riscuri specifice în colectivităţile teritoriale
Vorbind despre riscuri în viaţa economico-socială, prin raportare la poziţia
factorului de decizie, vis a vis de acestea, specialiştii le împart în două mari
categorii de mare importanţă pentru serviciile de asigurări:
a) Riscuri acceptate - au de regulă un caracter speculativ, şi decurg din
voinţă şi acţiunea factorului de decizie care, în mod conştient acceptă riscul,
speculând o conjunctură cu speranţă unui câştig de putere sau de bogăţie. Atfel de
situaţii generatoare de risc sunt:
¾ Decizii ale puterii publice de ordin fiscal sau legislativ,;
¾ Starea pieţei bunurilor şi serviciilor: concurenţă, conjuncturi etc;
¾ Modificări de ordin structural în activitate; externalizări, asocieri etc;
¾ Alte cauze cu motivaţii de ordin financiar sau socio-uman.
Deci, aceste riscuri nu sunt riscuri de activitate ci sunt rezultatul unor
acţiuni deliberate ale factorului de decizie (de aceea ele nu sunt asigurabile).
Trasăturile lor caracteristice sunt:
9 sunt acceptate ca o consecinţă a unor alegeri conştiente, voluntare;
9 sunt delimitabile adică, se poate evalua angajarea bugetară pentru
fiecare acţiune, produs, serviciu supuse riscurilor;
9 sunt controlabile şi cuantificabile deoarece se poate stabili cu o
exactitate acceptabilă efectele faste sau nefaste ale producerii lor;
9 se realizează în timp cu semne prevestitoare.
b) Riscuri pure (riscuri nedorite) sunt consecinţa unor evenimente
întâmplătoare sau a unor accidente nedorite. Ele pot fi puse deci pe seama
hazardului, fiind efectul acţiunii subite a unor forţe exterioare şi independente de
voinţa oamenilor.
Astfel de cazuri sunt: evenimente de forţă majoră cum ar fi: inundaţii,
cutremure, furtuni, sau se datorează comportamentului uman anormal ca de
exemplu: acte de vandalism, violenţe colective, război. Nu sunt excluse şi cauze
interne care ţin de slăbiciunea fiinţei umane: erori de concepţie, neglijenţă în
serviciu, nerespecarea unor norme de securitate. Trăsăturile lor specifice sunt
următoarele:
• spontaneitatea - adică, sunt imprevizibile, vin pe neaşteptate fără nici
un semn prevestitor ( nu excludem premoniţia);
• sunt dificil, dacă nu imposibil de controlat datorită caracterului aleator
, independent de voinţa şi acţiunea oamenilor;
• consecinţele sunt greu de estimat – de pildă, nimeni nu se poate
pronunţa asupra dimensiunii pierderilor în caz de dezastru natural.
Din păcate, consecinţele nu sunt numai în plan patrimonial, de multe ori se
manifestă şi în plan uman. Spontaneitatea şi dificultăţile de cuantificare a
consecinţelor sunt două repere principale pentru serviciile de asigurări.
Pornind de la ideia că, riscurile ce decurg din dorinţa de mărire şi/sau de
îmbogăţire a conducătorilor sunt aceleaşi, fie că este vorba de sectorul serviciilor,
fie că este vorba de sectorul privat, vom face în continuare o scurtă prezentare
210
a acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităţilor
teritoriale, independente de dorinţa sau voinţa oamenilor. Acestea se pot grupa în
trei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice şi riscuri sociale29).
a) Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel:
a.1 Riscuri de inundaţii sunt determiate de cauze naturale,
independente de voinţa oamenilor, cum ar fi:
ƒ creşterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor
evenimente anormale care se desfăşoară în amonte de localitate; ploi
torenţiale, topirea bruscă a zăpezii, ruperea unui baraj sau dig etc;
ƒ regim pluviometric excesiv în zona localităţii pe perioade scurte de
timp;
ƒ creşteri ale nivelului pânzei de apă freatice;
ƒ ruperea unui stăvilar, baraj;
ƒ invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă).
a.2 Risc de avalanşe în zonele expuse,
a.3 Risc de furtuni, uragane etc,
a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie unor cauze naturale (trăsnete),
fie unor cauze umane mai mult sau mai puţin voluntare,
a.5 Riscuri datorate deplasărilor/prăbuşirilor de teren ce pot fi
determinate de cauze; independente de acţiunea oamenilor (prăbuşiri de teren în
zonele carstice, alunecări de terenuri în pantă) sau datorită acţiunii oamenlor: tasări
de teren şi/sau formarea de cavităţi în vechi zone miniere (situaţia critică din zona
Ocnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în pantă datorită unor defrişări
necontrolate (situaţia din judeţul Botoşani) etc.
a.6 Riscuri de seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi
parametrii: cantitatea de energie eliberată – magnitudinea măsurată pe scara
Richter şi efectul distructiv asupra bunurilor şi populaţiei – intensitatea seismului
măsurat pe scara Mercalli.
b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel:
b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate din accidente care se produc
în unităţile economice din zona industrială sau comercială a localităţii Se manifestă
prin explozii, emanaţii de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele rezidenţiale
învecinate ( vezi exemplul exploziilor la fabricile de artificii din Enchede – Olanda
şi Valencia – Spania).
b.2 Riscul nuclear – este o trăsătură a lumii contemporane care devine tot
mai evident odată cu înmulţirea site-urilor atomice şi a deţină- torilor de tehnologii
nucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl –
Ukraina care a arătat că aria de dispersie este uriaşă (s-au atins teritorii la mii de
kilometrii în Franţa, Norvegia) iar efectele nocive asupra fiinţelor este de lungă
durată.
b.3 Risc de transport de materiale periculoase; radioactive, toxice,
inflamabile, etc. Se manifestă prin explozii,incendii şi/sau infestarea solului

29)
* * * - JurisClasseur. Ed. Daloz, Col. Collectivités Territoriales, tome VI
211
şi a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu şi riscurile în zonele de coastă
datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea apei.
Asistăm la o internaţionalizare a riscurilor tehnologice astfel că problemele
ecologice de protecţie a mediului nu se mai pot reduce la o banală monitorizare
locală a generatorului de noxe. Specialiştii au militează consecvent pentru
conştientizarea tuturor că eliberarea de noxe, otrăvirea mediului prin activităti
industriale necontrolate au efecte devastatoare în ţimp pe arii mult mai extinse, şi
de aceea toate ţările şi în special cele bogate (şi cele mai mari genratoare de riscuri
tehnologice) trebuie să-şi concerteze eforturile pentru o planetă mai curată.
Pentru România, şi în special pentru colectivităţile umane din aglomerările
urbane, moştenitoare a unor platforme industriale ce funcţionează în regim de
“avarie” pe baza unor tehnologii poluante, problema cea mai acută, din punct de
vedere al riscurilor industriale este problema emisiei de noxe peste nivelul admis
prin CMA-urile (cantităţile maxim admisibile) stipulate în normele de protecţie a
mediului şi sănătăţii populaţiei. Este vorba în special de platformele chimice,
metalurgica feroasă şi neferoasă, materiale de construcţii etc. Este adevărat că
unităţile care lucrează în situaţii de avarie sunt cunoscute, emisiunile lor
încadrându-se în categoria “emisii controlate”, dar nu puţine sunt cazurile când
situaţia scapă de sub control (Tunu Măgurele, Baia Mare,). Mult timp de aici în
colo aceste surse de emisii poluante vor constitui probleme speciale pentru
protecţia mediului în graniţele naţionale dar uneori şi în relaţiile cu vecinii. De
aceea este necesar un sistem complex de monitorizare a triadei: emisie – meteo –
imisie pentru păstratea calităţii factorilor de mediu în limite admisibile pentru
sănătatea şi viaţa oamenilor, şi un cadru reglementar adecvat.
Managemnetul calităţii factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat
pentru a face faţă tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de la
sursă la sursă. El se bazează pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii
(surse de poluare), factorilor meteorologici locali, şi calităţii aerului (imisii), ţinta
principală fiind de a pune sub control sursele de poluare. Ca atare el trebuie să
dispună de un sistem de supraveghere bazat pe reţele locale, regionale şi o reţea
naţională (şi chiar transnaţională), metode de prelevare şi analiză a probelor, a
parametrilor meteo.
Urmărirea calităţii aerului în reţea locală are ca scop:
Determinarea calităţii aerului în zonele rezidenţiale şi cele industriale cu
accent pe; aportul surselor semnificative, concentraţii reprezentative pe
aria supravegheată, şi în special în zonele de concentrare a populaţiei;
Atestarea respectăèii standardelor naţionale/internaţionale de calitate a
aerului (emisii – imisii);
Stabilirea şi evaluarea eficienţei măsurilor de monitorizare a surselor;
Procedurile de alertă în caz de stări catastrofice;
Studiul efectelor factorilor poluanţi asupra omului şi mediului-
Monitorizarea emisiilor presupune stabiliraea potenţialului de nocivitate şi
dozările în zonă. Pentru a stabili debitele şi concentraţiile diferiţilor agenţi poluanţi

212
trebuie să se cunoască toxicitatea lor,proprietăţile fizico-chimice, fluxul tehnologic
ce îi generează, condiţiile meteorologice în care acţionează etc.
Monitorizarea factorilor meteorologici înseamnă; cunoaşterea clasei de
stabilitate atmosferică, studierea direcţiei şi vitezei curenţilor de aer predominanţi
în zonă, gradientul vertical de temperatură în raport cu topografia locului.
Monitorizarea imisiilor se bazează pe datele furnizate de primele două
direcţii de monitorizare şi de aceea în general nu ridică probleme deosebite. De
pildă, direcţia de transport a norului poluant ese dată de direcţia vântului, viteza şi
modul de împrăştiere de turbulenţa atmosferică, iar distanţa faţă de sursă de viteza
curenţilor de aer la diferite momente ale emisiei. In cazul unei emisii instantanee,
aria de răspândire şi concentraţia poluării va depinde direct de condiţiile
meeorlogice ale momentului.
Pe lângă acţiunea de monitorizare oficialităţile locale trebuie să dispună de
un plan de acţiune în caz de urgenţe (depăsiri episodice sau de lungă durată) ale
cantităţilor minim admisibile şi de un sistem de avertizare a populaţiei.

Concentraţia principalilor agenţi industriali poluanţi

(în medie pe unitatea de timp)
Tabelul 7.1
Dioxid de
Dioxid de Particule în Oxid de Oxidanţi
sulf+
sulf (SO2) suspensie carbon(CO) fotochim
particule
ALERTA
- -
1 oră - - 200mg/mc
- 17.175
8 ore - - -
250/250 mg/mc
24 ore 858 mg/mc 500 mg/mc -
mg/mc
AVERTIZARE
800 mg/mc
1 oră
34.350
8 ore
1.716 1.000 mg/mc
24 ore 500mg/mc
mg/mc mg/mc

143. 125
URGENTA
mg/mc 1.400 mg/mc
1 oră
- 1.200 mg/mc
2 ore
85.875
4 ore
mg/mc 800 mg/mc
8 ore
2.860 1.500 57.250 -
24 ore 1.250 mg/mc
mg/mc mg/mc mg/mc -
-

Un astfel de plan (PAU) are trei nivele de acţiune: prgnoză, alertă (unul sau
mai mulţi agenţi poluanţâ ating un nivel prestabilit de concentraţie declarat
îngrijorător), avertizare (se constată o creştere continuă ce conduce la începerea
deteriorării mediului) şi urgenţa când nivelurile atinse de concentraţiile poluante
sunt considerate periculoase pentru sănătatea umană.

213
 c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglări
de natură psihologică caracteristice societăţii contemporane, cu o frecvenţă mai
mare în aglomerările urbane. Intervenţia brutală a mediului artificial urbanizat dur
şi lipsit de scrupule, are efecte nu numai asupra cadrului natural ci şi asupra
psihicului uman, producând labilitate psihică, deviaţii comportamentale care
conduc la reacţii neaştepta - te ce pot să meargă până la pierderea facultăţilor
mentale.
Acestea constituie în fapt, geneza întregii dimensiuni a fenomenului
infracţional care înseamnă atentat la integritatea vieţii şi proprietăţii cetăţenilor.
Aria sa de cuprindere este extrem de vastă; de la mărunte acte de hoţie şi până la
fraudă informatică şi violenţă colectivă.
În acest evantai de riscuri ale vieţii cotidiene din centrele urbane mai ales,
se înscriu: fenomene deviaţionale provocate de stres, accidente de circulaţie ,
accidente sanitare etc. Sunt riscuri previzibile, dar efectele lor sunt neaşteptate şi
greu de cuantificat, mai ales când este vorba de viaţa oamenilor (de exemplu;
reacţiile neaşteptate ale elevilor americani de a-şi rezolva cu arma în mână
probleme specifice vârste şi nu numai). Riscurile sociale se împart în două grupe:
delicvenţa ordinară şi violenţa colectivă.
c.1 Delicvenţa ordinară înglobează toate delictele individuale sau de grup,
cu grade diferite de periculozitate cum ar fi: spargeri, furturi, violuri, tâlharii,
vandalism pe căile publice, crime etc. dar şi forme grave cum ar fi: incendii,
explozii provocate, acţiuni cu caracter mafiot.
Zonele predilecte de acţiune ale delicvenţilor sunt:
™ reţelele de transport urban – de preferinţă nodurile de convergenţă;
™ spaţiile publice – riscul este sporit în zonele cu luminozitate scăzută sau
în orele de slabă frecvenţa a circulaţiei;
™ unităţi de utilitate publică cum ar fi: gări, autogări, centre comeciale,
centre de distracţie şi sport, unităţi de alimentaţie publică;
™ cartierele cu disfuncţii (rău famate) marginalizate.
Se apreciază că delicvenţa aparentă este direct proporţională cu numărul de
locuitori, cu nivelul de educaţie şi cultură dar credem că este influienţat şi de
rigoarea legislativă.
c.2 Violenţa colectivă este un fenomen sporadic dar extrem de periculos
care depinde de o conjunctură nefastă în acţiunea şi atitudinea mai multor factori.
O influienţă malefică se exercită uneori de factori interesaţi prin procedeul de
inoculare a psihozei colective centrată pe acte de violenţă şi de vandalism.Datorită
gravităţii repercursiunilor în viaţa comunităţii este nevoie uneori ca puterea publică
centrală să se substituie autorităţilor locale pentru stingerea focarelor de violenţă,
salvarea veţii şi proprietăţii oamenilor păstrarea stabilităţii comunităţii.
Aceste riscuri cu caracter social degradează capitalul de imagine al
localităţii scăzând gradul său de atarctivitate pentru întreprinzători sau nerezidenţi.

214
 7.3 Delimitări conceptuale privind riscurile proiectelor
Atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în mod
firesc problema cu privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există
posibilitatea ca, din diverse motive mai mult sau mai puţin cunoscute, să nu-şi
atingă scopul propus. Conştientizarea pericolului presupune şi asumarea
responsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat este, starea de risc şi
incertitudine este o realitate a a mediului concurenţial, instabil, caracteristic pieţei
libere. El are însă posibilitatea sa-şi aleagă calea cea mai convenabilă de actiune şi
să acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influienţei factorilor de risc. De
obicei specialiştii se ocupă cel mai adesea de anticiparea consecinţelor şi mai puţin
de identificarea cauzelor care le generează.
În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu rezultatele/efectele este o
cerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale dintre efectele
utile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane etc
alocate în acest scop.
Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă
economică ne permite sa afirmăm că, în evaluarea proiectelor se opereaza cel mai
adesea, cu informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resursele
investitionale şi cu estimari/sperante în planul rezultatelor proiectului. Cu alte
cuvinte, la evaluarea eficienţei unui proiect, se cunosc cu suficientă claritate şi
exactitate; obiectivele şi necesarul de resurse investiţionale, dar exista îndoieli cu
privire la rezultatele aşteptate şi implicit asupra eficienţei sale. Intrucât obţinerea
efectelor se face într-un viitor incert, este imperios necesar să se dispună de
instrumente adecvate de gestiune în condiţii de risc şi incertitudine, să se cunoască
riscurile la ce ameniţă viabilitatea proiectului în diferitele sale faze de evoluţie.
Teoretic viaţa unui proiect poate fi tratată în trei stări: stare de certitudine,
de risc si de incertitudine, deşi în practică este dificilă distincţia între risc şi
incertitudine.
a) Starea de certitudine este atunci când estimările sunt suficient de bine
definite într-un cadru bine delimitat, lucrându-se deci in mediu determinist.
Simplitatea şi stabilitatea sunt ipotezele care determină certitudinea. Cu cât este
mai simplu şi mai stabil procesul evoluează în starea de certitudine. Este o stare
ideală dar rar întâlnită, datorită instabilitătii mediului economic şi social în care
evoluează proiectul, a ritmului alert impus de progresul tehnico-ştiinţific.
b) Starea de risc înseamnă evoluţie într-un mediu în care este posibilă
apariţia şi evoluţia, cu o probabilitate matematică (cuprinsă într zero şi unu), a unor
fenomene nedorite, datorită unor factori, incontrolabili şi/sau greu de identificat, şi
suportarea eventualelor efecte nedorite dar posibile. Riscul poate fi definit ca
“posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă 29), fiind perceput ca
o probabilitate de pierdere ataşată unui efect scontat. Fiind asociat cu o
probabilitate riscul poate fi acceptat cu măsurile asiguratorii de rigoare.

29)
O`Shanghnessy Wilson - La Faisabilite de Project. Les Edition SMG, Paris, 1992
215
 c) Starea de incertitudine înseamnă îndoială cu privire apariţia unui
fenomen ale cărui coordonate sunt necuantificabile. În certitudinea este rodul unui
complex de cauze neidentificate, sau imprevizibile ca moment de apariţie sau
formă de manifestare. Uneori chiar dacă sunt identificabile sunt foarte instabile
astfel că nu pot fi evaluate probabilistic şi nu li se poate ataşa nici o probabilitate.
Cauzele incertitudini sunt independente de agentul economic, fiind imprevizibile şi
de cele mai multe ori necunoscute acestuia. Lipsa de informaţii privind
probabilitatea de apariţie a fenomenelor nedorite face imposibilă luarea unor
măsuri asiguratorii împotriva incertitudinii.
Întreprinzătorii au diferite atitudini fată de risc (aversiune, indiferenţă sau
preferinţă) dar îl acceptată sau nu în urma procesului de analiză când pun în
balanţă, posibilitatea de a atinge scopul propus şi mărimea câştigurilor. Folosind o
butadă, economistul american Sharpe W spunea30) “oamenii de afaceri americani
îşi etichetează prietenii drept ”investitori” iar pe duşmani drept “speculatori” (a nu
se confunda termenul de speculator cu cel de speculant). Deşi în esenţă nu este o
diferenţă evidentă între cele două noţiuni tipologice, trebuie să spunem ca,
speculatorul este privit ca un tip aparte, uneori în sens peiorativ, el având o
atitudine diferită faţă de risc în raport cu investitorul.
Dacă investitorul mizează pe un profit normal, în raport cu riscul ce şi-l
asumă, speculatorul mizează pe un profit exagerat de mare în raport cu riscul
asumat.
Speculatorul acţionează, de obicei. pe termen scurt, chiar în timpul unei
zile el poate să vândă şi să cumpere acieaşi acţiune de mai multe ori. Acţiunile
pentru el sun o marfă care trebuie să aducă profit. Investitorul obişnuit are un
orizont de timp relativ mare, micii acţionari deţinând acţiuni pe durata a zeci de ani
(strategia buy and hold).
Speculatorul face un “arbitraj de informaţie” – adesea beneficiind de
avantaj informaţional faţă de partenerii de afaceri ceea ce îi permite să anticipeze
evoluţii pe care ceilalţi nu le întrevăd. Investitorii consideră ca informaţiile,
semnalele pieţei sunt receptate şi corect/ortodox interpretate de toţi partenerii.
Investitorul caută sa deţină un portofoliu de acţiuni stabil care să-I permită
obţinerea de venituri din dividende sau din câştigul de capital. In schimb
speculatorul este interesat de maximizarea câştigului din dioferenţă de curs între
momentul cumpărării şi cel al vânzării.
Contrar aparenţelor însă, speculatorii sunt un factor de echilibru al pieţei,
preluând riscuri pe care alţii le evită şi astfel se va evita o piată înceată cu
blocaje,cu redistribuirea stimulentelor legate de risc.
Orice proiect privit ca “demers specific care urmăreşte o structurare
metodică şi progresivă a unei realităţi viitoare” are ca trăsătură specifică riscul,
noţiune opusă celei de certitudine. Specialiştii afirmă că, orice activitate de tip

30)
Sharpe W. – Capital Assets Price “Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk. Jurnal
of Finance, September, 1964.

216
antreprenorial se afla intr-un context de risc sau de incertitudine iar studiul riscului
trebuie orientat pe două direcţii principale31):
Gestiunea riscului respectiv: planificarea,organizarea,controlul riscului şi
analiza riscului respectiv; analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, si de
probabilitate având în vedere atit latura calitativă cit si cea cantitativă.
Atât în teoria cât şi in practica economcă de specialitate atenţia se
concentrează spre identificarea factorilor de risc, găsirea metodelor adecvate de
cuantificare a riscului precum, dar şi mijloacele de contracarare a factorilor de risc.
Contracararea efectelor nefaste datorate riscurilor (stăpânirea riscului) se poate face
astfel:
a) Schimbarea concepţiei proiectului pentru a-i schimba probabilitatea de
succes;
b) Reformularea necesarului de resurse (modificări de volum,structură,
calitate) pentru implementarea cu şanse mai mari de succes a concepţiei iniţiale;
c) Intensificarea eforturilor pe linia identificării şi stăpânirii cauzelor de
incertitudine şi risc, astfel ca sa se poată lua cele mai pertinente măsuri de
contracarare a riscului.
Identificarea şi analiza cauzelor de risc este realmente o activitate
ştiinţifică creativă datorită condiţiilor specifice şi imprevizibile de mediu în care
evoluează proiectul.

7.4 Tipologia riscului proiectelor

Aşa cum s-a mai arătat, evaluarea unui proiect are trei componente de
bază: studiul de piaţă, studiul de eficienţă şi evaluarea riscului şi incertitudinii.
Studiul metodic al riscului s-e dezvoltă şi în ţara noastră şi se bazează, în
primul rând, pe o structurare riguroasă a acestora, începând cu categoriile generale
şi până la riscuri specifice pe domenii. Cel mai adesea însă evaluarea se reduce la
riscurile arhicunoscute (riscul financiar), general valabile pentru orice structură
economică societate comercială, instituţie financiară.
Acest mod de abordare este însă simplificator, în condiţiile în care analiza
riscului trebuie să răspundă exigenţelor specifice câmpului de aplicaţie al
problemei supuse studiului. Altfel, neglijarea riscurilor specifice proiectului în sine
sau domeniului în care se implementează, în cadrul studiilor de fundamentare, se
va răsfânge nefavorabil asupra viabilităţii şi eficienţei proiectului. Este posibil ca
riscul de firmă să fie identic cu cel al proiectului şi ca primă consecinţă costul
capitalurilor acesteia poate fi considerat cost de oportunitate al capitalului alocat
proiectului, dar asta trebuie constatat şi argumentat. Riscurile specifice derivă din
caracterul inedit al condiţiilor de realizare a activităţilor, sau sunt determinate de
domeniul de aplicaţie al proiectului

31)
O`Shaghnessy W. – Op.citata
217
 Riscurile specifice proiectelor înseamnă situaţia de neîndeplinire a unuia
sau altuia din obiectivele fixate sau, mai grav, punerea în discuţie a însăşi existenţei
lor. Numai specialiştii pot găsi răspunsul adecvat cu privire la identificarea
riscurilor, definirea şi localizarea cauzelor precum şi găsirea căilor potrivite de
contracarare a efectelor negative. Dar nu trebuie neglijat faptul că este nevoie de
acceptul tuturor actorilor proietului deoarece, măsuri care pot avea o motivaţie
corectă din punct de vedere al promotorului/beneficiarului de proiect , în practică
pot să conducă la tensionarea relaţiilor cu partenerii, care, în final să compromită
însuşi scopul pentru care a fost iniţiat priectul.
1. După frecvenţa de apariţie32) avem:
1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariţie mare.
1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariţie minimă
Detectarea frecvenţei şi probabilităţii de apariţie necesită o bază de date
privind istoricul producerii acestor riscuri în proiecte anterioare. Dar, se pune şi
problema caraterului repetitiv sau nonrepetitiv al riscului, fapt dificil de verificat.
De aceea este periculos să vorbim de împrejurări similare de producere a riscurilor,
având în vedere dinamica condiţiilor. Deci, este hazardat să se facă estimări numai
pe baze istorice, pornind de la ideia că lucrurile nu s-au schimbat ître timp.
Conceptul de probabilitate include o doză de subiectivism, deoarece
depinde de aprecierea experţilor chemaţi să se pronunţe asupra posibiltăţii de
realizare/neralizare a unui fenomen. Reducerea acestei doze nu se poate realiza cu
certitudine printr-o tehnică anume, ci depinde de numărul celor chemaţi să se
pronunţe, de experienţa lor anterioară, de cunoştinţele lor despre proiectul în cauză.
De cele mai multe ori însă, riscurile nu sunt probabilizabile, fixarea
nivelurilor fiind deci o operaţiune aleatoare.
2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea:
2.1 Riscuri neglijabile - care nu prezintă pericol pentru eficienţă sau
existenţa proiectului,
2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degardări ale
obiectivelor proiectului, sau chiar pun în discuţie anumite obiective sau însuşi
proiectul. De aceia este nevoie să se introducă o scară a gradelor de periculozitate.
Aceasta nu este o operaţie standardizată ci specialiştii oferă numai nişte orientări.
De pildă poate fi considerat risc catastrofic dacă antreează o creştere de costuri mai
mare cu x %. Pentru obiective de cost consecinţele vor fi evaluate valoric iar pentru
obiective de termen în unităţi de timp. Problema devine dificilă în a aprecia
consecinţele asupra obiectivelor/specificaţiilor tehnice. Specialiştii recomandă
folosirea uno tehnici de lucru specifice; diagrame de influienţă, analiză
probabilistică, estimări Monte Carlo ş,a.
Trebuie să avem în vedere constatarea că, evaluarea nivelului de gravitate
este dificil de realizat cu exactitate, mai ales în evaluarea consecinţelor globale ale

32)
Frecvenţa de apariţie - numărul de observaţii asupra producerii riscului n proiecte anterioare
Probabilitatea de apariţie - şansele rezonabile ca realizarea lor în derularea proiectului să se
materializeze în dificultăţi reale

218
ansamblului riscurilor (logica globală) Faţă de logica individuală acum pot să apară
fenomene de compensare dând naştere la compromisuri (o consecinţă puternică
asupra unui obiectiv este compensată prin valori mai slabe la alte obiective cee ce
induce compromisul)
3. După gradul de controlabilitate avem:
3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinţei/dorinţéi factorilor responsabili
cee ce presupune un grad mărit de controlabilitate,
3.2 Riscuri subite - independente de voinţa factorilor responasbili ceea ce
le face greu de controlat
Controlul are în vedere în primul rând, conservarea totală sau parţială a
riscului sau acoperirea faţa de risc prin externalizare/transfer de risc sau partaj de
resposabilităţi şi/sau a costurilor şi pagubelor cu partenerii. Managerul de proiect
poate să decidă păstrarea (conservarea) anumitor riscuri în răspuderea sa, cu luarea
unor măsuri de prevenire, partajarea cu alţi actori ai proiectului, sau acoperirea lor
financiară: tehnici de asigurare, contracte de garanţie, ş,a.
4. După gradul de detectabilitate/ percepere33) avem:
4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne
prevestitoare specifice, sau despre care se ştie, cum apar şi cum se manifestă, din
experienţe anterioare. Nu este exclus nici fenomenul de premoniţie în detectarea
riscurilor.
4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariţie este necunoscut şi nu
au semne prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea
proiectului.
Această structurare este necesară pentru a stabili atitudinea responsabililor
şi tipurile de acţiuni de prevenire şi stăpânire a riscului.
In cazul riscurilor detectabile este necesară o atitudine anticipativă şi dinamică care
se traduce prin aplicarea de acţiui preventive de evitare a stărilor de risc, de
protecţie a obiectivelor pentru limitarea pagubelor în az de producere.
În cazul riscurilor nedetectabile este vorba de o atitudine statică, de
asteptare care cnstă în acţiuni de urmărire şi audit, folosirea de tehnici de simulare
a stării de risc. Cu cât un risc este mai nedetectabil problema trebuie rezolvată “la
cald”, nefiind posibil de anticipat, în caz de producere trebuie să se acţioneze rapid
şi în regim de urgenţă (cazul cutremurelor, inundaţiilor).
Lipsa instrumentelor de detecţie poate să conducă la abateri de costuri sau
termene. Având experienţa proiectelorctrecute este obligatorie crearea de proceduri
şi instrumente de detecţie. Cu toate acestea uneori probabilitatea de detecţie este
nulă sau necesită sisteme costisitoare de detecţie care nu se justifică la nivel de
proiect. Ca atare, costurile procedurilor de detecţie trebuie să se judece vis a vis de
costurile de slăbiciue sau de urmărire, fiind o problemă de optimizare sau de
compromis.
5. După efectele produse (consecinţé) se pot structura pe domenii sau zone
afectate astfel că riscurile pot să coducă la:
33)
Capacitatea actorilor proiectului de prevedea apariţia riscului în ciclul de viaţă al proiectului, a
sesiza şi reacţiona la semnele prevestitoare, înainte ca proiectul să fie afectat.
219
 ƒ insatisfacţia beneficiarilor proiectului;
ƒ demotivarea intervenanţilor;
ƒ degradarea de bunuri;
ƒ degradarea imaginii de firmă;
ƒ degradarea sau chiar punerea în discuţie a obiectivelor proiectului;
ƒ întreruperea sau abandonarea proiectului.
De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care
pot să pună, în discuţie însăşi existenţa proiectului. Deasemenea ele sunt cel mai
greu de prevăzut şi stăpânit, având conseciţe şi asupra promotorului de proiect.
6. După originea lor - riscurile sunt determinate de:
6.1 Riscuri de ţară (pays – debuche) este consecinţa instabilităţii politice,
gradului de îdatorare, nivelul cotaţiilor (ratingul de ţară). Riscuri de ţară – sunt
riscuri politice care depind de coerenţa politicii guvernamentale, calitatea gestiunii
macroeconomice, datoriile externe etc.
Evaluarea riscului de ţară se face de agenţii internaţionale specializate al
căror cuvânt cântăreşte greu în decizia investitorilor, străini mai ales, de a susţine
sau nu un proiect. Cele mai prestigioase instituţii de rating sunt agenţiile; Moody`s
Investors Service (1900) şi Standard and Poor`s Corporation (1860). Scările de
evaluare a riscurilor de ţară sunt în mare asemănătoare; scara Moody`s cuprinde
9 (nouă) trepte, de la “Aaa la C” iar scara Standard & Poor`s are zece trepte, de la
“AAA la D”
Moody`s Aaa Aa A Baa Ba B Caa Ca C
S & P: AAA AA A BBB BB B CCC CC C D
Plasamente sigure Plasamente speculative
6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract,
6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slăbiciuni,
producţie/tehnologie riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanţe
juridice şi/sau reglementare – intervenţii amestec administrativ, volatilitatea
cadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce obligă la modificări ale
specificaţiilor iniţiale ale proiectului.
6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale,
dificultăţi manageriale, inadaptare la cultura organizaţiei etc.
7. După natura lor riscurile pot fi:
7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producţiei, a
dificultăţilor de transfer tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei,
7.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, de
solvabilitate actorilor; furnizori,antreprenori,clienţi etc. Cauza principală este
penuria de resurse sau de mijloace financiare. Dar lipsa de capital trebuie tratată
nuanţaţ deoarece putem avea una din următoarele situaţii:
a) Penurie generalizată respectiv, lipsă atât de resurse interne (proprii) cât
şi de resurse externe care să permită finanţarea proiectului,
b) Penurie structurală care înseamnă o repartizare neadecvată a resurselor
pe capitole, pe destinaţii de cheltuieli. Cazurile cele mai frecvente sunt:

220
 supradimensionarea activelor fixe în detrimentul capitalului de lucru,
subdimensionarea unor capitole de cheltuieli considerate minore cum
ar fi: alocarea de resurse pentru contracarea influienţei negative a
factorilor perturbatori în implementarea proiectului,
supradimensionarea unor capitole de cheltuieli cu altă destinaţie decât
activitatea de bază
c) Lipsă de mijloace financiare necesare stingerii obligaţiilor faţă de
finanţatorii proiectului care este şi mai condamnabilă dacă este rezultatul unei
politici financiare greşite cum ar fi. Capitalizare neadecvată, supradimensionarea
părţii alocată dividendelor din profitul proiectului în detrimentul rezervelor pentru
investiţii .
Riscurile financiare se bucură de cea mai mare atenţie din partea
specialiştilor datorită rolului pe care componentan financiară îl are în viaţa
proiectului. Angajarea oricărei afaceri este judecată cu precădere prin viabilitatea
sa financiară. Pentru finanţator cunoaşterea riscului financiar este hotărâror în
acceptarea sau respingerea unui proiect. Din punc de vedere al gravităţii sunt patru
categorii de risc financiar:
c.1 Riscul de scădere a rentabilităţii – risc de diluare care înseamnă o
crestere a profitului inferioară sporirii capitalului,
c.2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanţare
necesară păstrării poziţiei de piaţă,
c.3 Riscul de insolvabilitate,
c.4 Riscul de faliment
Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităţilor economice.
7.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de
disponibilitate la momentele oportune, birocraţie, slabiciuni umane ce ţin de natura
umană cum ar fi: lipsa de pregătire şi/sau experienţă, lipsă de interes în pregătire
şi/sau perfecţionare profesională, fluiditatea mişcării personalului, birocraţia.
Circulaţia mare a personalului, la nivelul unei firme denotă, în majoritatea
cazurilor, lipsa unor stimuli motivaţionali: materiali sau morali. În aceste condiţii,
personalul cu un nivel de pregătire ridicat – profesioniştii ataşaţi mai mult profesiei
decât locului de muncă sunt cel mai expuşi tentaţiei de a părăsi firma, dacă
consideră că satisfacţiile lor morale şi/sau materiale nu sunt pe măsura aşteptărilor.
Birocraţia – ca formă de manifestare a unei activităţi nesatisfăcătoare poate
fi factor de risc în următoarele moduri: prin creearea de reguli de conduită
noi”originale” în relaţiile cu partenerii de proiect (furnizori, antreprenori etc),
aplicarea unor logici personale în cadrul relaţiilor de conlucrare cu partenerii.
Trebuie să subliniem că pentru proiectele de cercetare care sunt cele mai
nesigure şi, în raport cu proiectele industriale sau de amenajare teritorială sunt de
talie mică şi relativ ezoterice pentru persoane din afara sistemului, factorul uman
este esenţial. Recunoaşterea calităţilor de cercetător, a experienţei profesionale
constituie cel mai adesea cheia succseului sau insuccesului unui proiect de
cercetare

221
 7.4 Riscuri organzaţionale – determinate de fluienţa procesului decizional
sau a raporturilor ierarhice,
a) Riscuri manageriale – incoerenţă în caietul de sarcini, inabilităţi sau
lipsă de informare/cultura managerială, indisponibilităţi de resurse,
b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricţii administrative probleme
de întocmire şi derulare a contractelor,
c) Riscuri comerciale – determinate de cerinţele pieţéi, de concurenţă dar şi
de proasta gestiune a stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică,
insuficient argumentată,etc
8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea:
™ Riscuri latente,
™ Riscuri apărute - în curs,
™ Riscuri trecute
9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate
10. După puterea de acţiune: cu acţiune limitată, intremediare şi
riscuri majore.
Riscurile pot fi structuirate şi în funcţie de capacitatea managementului
proiectului de a le stăpâni care este la rândul ei caracterizată de arsenalul de
mijloace şi tehnici de care dispun managerii pentru a evita apariţia riscurilor şi/sau
de a limita consecinţele. Se mai pot judeca şi după capacitatea de a le pilota
respectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme de
risc şi incertirudine.
11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem:
a) Riscuri legate de investiţie – se referă la depăşiri de cheluieli de
investiţii, efecte economice nefaste datorate întârzierilor în execuţie, sau datorate
unor riscuri tehnologice,
b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se referă la sursele
externe,
c) Riscuri legate de exploatare - sunt legate de modul de stăpânire asupra
costurilor de producţie/funcţionare şi se evaluează prin analize de
sensibilitate.Putem avea influienţe directe (costuri de productivitate) sau indirecte
(costuri induse). Stăpânirea costurilor depinde foarte mult şi de gradulde
flexibilitate a lor. O rigiditate a funcţiunii de cost poate compromite imaginea de
piată. Riscurile de exploatare a proietcului pot avea şi cauze externecunm ar fi de
pildă; influienţéle de mediu.
d) Riscul de inflaţie care sunt de două feluri:
fără repercursiuni valutare în preţurile de vânzare sau în costuri şi
aceasta depinde de concurenţă (preţuri predeterminate) sau de
tehnologia folosită
fluctuaţii de preţ care provoacă o mare diversitate de efecte de preţ în
funcţie de impactul asupra variabileleor de legătură.
e) Riscuri financiare şi de trezorerie sunt legate de finanţare şi îşi au
oriignea în insuficienţa fondurilor proprii

222
 f) Riscuri de piaţă pot fi generate de variaţia volumului sau preţului de pe
piaţă piaţă şi care pot pune în dificultate proiectul fie ca execuţie fie ca exploatare,

7.5 Structura riscurilor specifice proiectelor

Practic toate riscurile cu impact economic la nivel de proiect pot fi grupate
în trei grupe: riscuri de ţară, riscuri de proiect (de exploatare, de trezorerie, de
rentabiliatae) riscuri financiare – legat de finanţare. Acestea însă se pot grupa în
funcţie de periada afectată din ciclul de viată al proiectului

7.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvestiţionale

Etapa de pregăţire a proiectului (preinvestiţională) se caracterizează prin

specificul acţiunilor derulate; se definesc activităţile ce compun proiectul, resursele
necesare, actorii şi competenţele lor în cadrul proiectului, se identifică factorii
interni şi externi de influienţă. O analiză coerentă a riscurilor specifice acestei
etape conduce la următoarea proiecţie:
A. Riscuri a căror geneză se află în stabilirea specificaţiilor de proiect şi
care pot avea cauze interne sau externe (fig.7.1),
1) Riscurile de natură internă ce pot influienţă procesul de definire a
specificaţiilor de proiect constau în:
1.1) Imprecizie în definirea activităţilor - este determinată, în special de
faptul că, în această etapă se operează cu informaţii nu foarte precise. Cauzele pot
fi multiple, ca de exemplu:
• din lipsă de timp, de informaţii analiza se bazează pe logica cutiei negre
“studiul intrărilor şi ieşirilor”;
• existenţa mai multor alternative tehnologice sau constructive conduc
uneori la deruta specialistului, la acţiuni şovăielnice;
• conţinutul exact al unor activităţi, durata lor sunt influienţate de
desfăşurarea ulterioară a procesului;
• lipsă de experienţă anterioară în proiectarea sau execuţia unor activităti,
dorinţa de a finaliza mai multe activităţi deodată;
• ambiguitate în definirea unor obiective de calitate, toleranţă,
durabilitate, fiabilitate, mentenanţă etc sau neînţelegerea lor de
executatnt;
• modificări frecvente de specificaţii determniate de resursele disponibile
ale momentului;
• modificări frecvente de competenţe şi responsabilităţi pe parcusul
implementării determinate de schimbări instituţionale.
Lipsă de logică (incoerenţă) în caietul de sarcini al proiectului. Aprioric
nimeni nu poate garanta de la început coerenţa perfectă între obiectivele şi
mijloacele proiectului. Dar în acelaşi timp trebuie să fie făcută distincţie între
competenţă, onestitate profesională şi morală pe de-o parte şi lipsă de scrupule şi
223
incompetenţă pe de-altă parte. Comanditarii, abuzând de poziţia lor vis a vis de
proiect, au tendinţa de a limita excesiv mijloacele în raport cu obiectivele fixate,
iar pe de altă parte rsponsabilii cu execuţia au tendinţa de a-şi creea spaţiu de
manevră pentru a fi protejaţi de eventualele dificultăţi ce pot să apară pe parcursul
îndeplinirii sarcinilor ce le revin şi după care sunt apreciaţi şi judecaţi.
1.2) În consecinţă, sunt şanse sporite ca schimbul de informaţii sa fie fals.
Pokerul transacţional ca efect pervers al “transparenţei uşilor deschise” încearcă să
elimine blufurile şi costurile supra - dimensionate. Printre cauzele de incoerenţă
amintim:
ƒ necorelarea bugetului cu obiectivele fixate;
ƒ optimism exagerat în fixarea termenelor;
ƒ prevederi de calitate prea ambiţioase în raport cu posibilităţile;
ƒ supraestimarea performanţelor resurselor angajate.
1.3) Riscuri tehnice şi de exploatare (d`industrilaization). În cazul
riscurilor tehnice este vorba de problema ca execuţia unui produs/lucrare să fie
strict determinată de folosirea numai unei anumite tehnologii sau a unor prescripţii
tehnice. În ceea ce priveşte riscul de industrializare este vorba de a fi în situaţia de
a nu se putea trece la producţia de serie decât în urma unor modificări de substanţă
în proiect şi pentru care nu s-au prevăzut resursele necesare. Cauzele apariţiei
acestor situaţii nedorite ar fi:
¾ subestimarea complexităţi tehnice a produsului/lucrării;
¾ alegerea unor procedee noi de lucru care condiţionează obiectivele de
performanţă;
¾ schimbarea “din mers” a unor soluţii tehnologice chiar parţial realizate,
caurmare a apariţiei pe parcursul implementării proiectului, a unor
procedee noi de execuţie care pot să conducă la modificarea costurilor
sau fiabilităţii;
¾ combinarea soluţiilor tehnologice sau de excuţie ceea ce poate să
conducă soluţii originale ce pot creea executanţilor dificultăţi
insurmontabile.
1.4) Nestăpânirea proceselor de evoluţie şi control a proiectelor. Calea cea
mai simplă de preântâmpinare a acestor situaţii este de a se angaja firme
specializate în consultanţă (savoir-faire). Deasemenea, a alegerea procedurii
adecavte de elaborare-implementare, schimbul corect de informaţii, respectarea
angajamentelor pot limita acest risc.
2. Riscuri externe la stabilrea specificaţiilor de proiect sunt generate în
special de relaţiile cu mediul, cu piaţa sau sunt reglementare.
Riscurile de piaţă sunt generate în special de îmbătrânirea comercială a
produsului (obsolescenţă) care, la rândul său, poate fi determinată de:
ƒ erori de apreciere asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţ
ƒ erori de apreciere a reacţiei concurenţei.
Riscurile reglementare derivă din:
¾ necuoaşterea exactă a prevederilor legale în domeniu
¾ incertitudine asupra intrării în vigoare a unor reglementări în domeniu.

224
 INCOERENTA INTRE CAIETUL DE SARCINI SI POSIBILITATI

Forme de manifestare: Optimism exagerat; Cauze: - cunoaştere imperfectă, negociere

supraestimarea posibilităţi; ambiţii de indirectă (poker tranzacţional); riscuri inevitabile
performanţa, necorelare într :resurse şi specificaţii

LA
IMPRECIZIE IN DEFINIREA ACTIVITATILOR

Forme de manifestare: analiza pe logica
“cutiei negre”, şovăială/ derută în alegerea
soluţiilor tehnologice/constructive, neînţelegerea
unor obiective, necunoaşterea exactă a
conţinutului unor activităti
Cauze: lipsă de timp; nefixarea unor responsabilităţi;
lipsă de experientă; ambiguităţi în definirea
obiectivelor interdependeţe ale unor activităţi cu alte
activităţi ulterioare lor

DIFICULTATI IN ELABORAREA SI URMARIREA PROIECTULUI

RISCURI INTERNE
ELABORAREA

- Riscuri ale contextului organizaţiei; nivelo scăzut de stăpânire a know how-ului; dificultăţi la folosirea
procedurilor de elaborare/urmărire şi în trensmiterea informaţiilor; pertinenţa reactivitătii; schimbări
frecvente de responsabilităţi; revizuiri frecvente

RISCURI TEHNICE SI DE INDUSTRIALIZARE

Figura 7.1

Forme de manifestare: Cauze; subestimarea complexităţii

Riscuri tehnice: condiţionarea realizării proiectului de o produsului; supraestimarea calitătii
anumită tehnologie/specificaţie sau de un anumit executant resurselor; nestăpânirea tehnologiei sau
Riscur de industrializare: dificultăţi în trecerea de la obsolescenţa acesteia; bricolaj tehnologic
SPECIFICATIILOR

prototip/serie zero la producţia curentă (de masă) defectuos; reviziuirea unor ctivităţi/sarcini
fără respectarea tuturor specificaţiilor

PREVIZIUNI COMERCIALE ERONATE

OBSOLESCENTA COMERCIALA A PRODUSELOR
Aprecierea greşită asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţei, sau a reacţiei concuremţei;
Schimbări rapide pe piaţă; apariţia de noi produse concurent/substitut;
PROIECTULUI

Modificarea imprevizibilă a unor factori consideraţi stabili

RISCURI REGLEMETARE PRIVIND UNELE SPECIFICATII

ALE PROIECTULUI
RISCURI EXTERNE

Riscul modificării nedorite ale unor specificaţii/resurse sau pieţe datorită unor modificări neprevăzute ale
legislaţiei;necunoaşterea exactă a conţinutului unor reglemtări; incertitudine în legătură cu intrarea în

IDENTIFICARE SI DEFINIRE ERONATA A RESURSELOR NECESARE

Cunoştinţe imprecise şi/sau incomplete privind necesarul,structura, calitatea a noilor resurse

Incoerenţă între resurse; 0 tehnologie nouă necesită o logistică nouă, formarea personalului de
exploatare, etc

RISCURI REGLEMENTARE PRIVIND RESURSELE NECESARE

DEFINIRE A
RESURSELOR
RISCURILE SPECIFICE FAZELOR PREINVESTITIONALE

Resurse umane: legislaţia muncii, durata de activitate, reglementări interne privind munca
DE IDENTIFICARE SI

225

Echipamente: grad de periculozitate, securitate, etc.

DEFINIREA ERONATA A POTENTIALULUI PRODUCTIV PREVIZIONAT

Necunoaşterea sau ignorarea performanţelor de fiabilitate/disponibilitate a resurselor necesare

Interpretarea greşită a antrenamentului (kaizen, creştere în cadenţă)
Coordonare defectuoasă, subestimarea problemelor de organizare

GESTIUNEA ERONATA A CONFLICTELOR DE INTERESE

NECESARE
A RESURSELOR

Dificultăţi în previzionarea resurselor disponibile, politici de prezervare, absenţa unor proceduri de

LA ESTIMAREA RESURSELOR SI MIJLOACELOR

DE DISPONIBILITATE

arbitraj. Elaborate de tip; capacitate infinită, subscriere la asigurare, gabegie, etc

 B. Riscurile în procesul de stabilire a necesarului de resurse. (fig.7.1) pot
fi grupate în două categorii:
3.1 riscuri în procesul de identificare şi definire a resurselor necesare, care
pot fi cauzate de restricţii interne şi/sau externe de ordin reglementar şi juridic, sau
de o slabă sau incoerentă cunoaştere a interdependenţei dintre anumite resurse.
3.2 riscuri referitoare la disponibilitatea resurselor prevăzute ce pot izvorî
din probleme de coordonare a resurselor pe şantier, supraestimarea procesului de
învăţare mânuire a unor resurse noi, intensitatea preocupărilor de ameliorare a
calităţilor şi/sau consumurilor, necunoaşterea curectă a calităţii şi/sau
performanţelor unor resurse etc.

7.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare

Analiza riscurilor în această etapă prcum şi a metodelor de protecjare/
acoperire (Risk analysis and mitigation) porneste de la studiul caracteristicilor
tehnice ale proiectului, actorii execuţiei, parametrii exogeni,în principal macro-
economici susceptibili sã afecteze sumele neceasre finanţãrii în aceastã etapã.
Practic trebuie sã se gãseascã rãspuns la trei întrebãri:
1. În ce constau aspectele tehnice ale unui proiect?
tehnologiile de lucru aplicate;
detalii privind costurile de realizare;
planificarea realizãrii.
De aici se degajã trei riscuri specifice majore: riscul tehnologic, riscul de
depãşire a costurilor şi riscul de depãşire a termenelor (de întârziere).
1.1 Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de
noutate tehnologicã. Investitorii se simt mai în siguranţa dacã tehnologia a fost
probatã în alte proiecte, folosirea unei tehnologii probate fiind o condiţie de a se
acorda un împrumut ne garantat (a recours limite) deoarece defectele tehnologice
au impact semnificativ asupra costurilor de investiţii şi nu existã metode standard
verificate de preîntâmpinarea unei asemenea situaţii.
Chiar în cazul unor tehnologii verificate existã un risc de incompatibilitate
atunci când acestea sunt asamblate sau bricolate arbitrar, plecându-se de la ideia cã,
douã tehnologii verificate, prin combinare nu pot conduce la o tehnologie nouã
verificatã. Este nevoie de autoritatea experţilor pentru a certificarea ansamblul
tehnologic şi nu a fiecărui echipament component în parte.Protecţia de risc
tehnologic se asigurã în primul rând prin garanţii din partea constructorului şi dacã
acestea sunt sau nu acceptabile şi realizabile.
1.2 Riscul de depãsire a costurilor ( risque de sur cout/cost overruns risk)
Construcţia proiectului trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pe
fiecare lucrare: fundaţii, terasament, zidãrie, echipamente, ş.a. trebue sã se compare
sumele avansate de constructor cu estimãrile consilierilor experti.

Originea depãşirilor de costuri poate fi:

subestimarea costurilor cu echipamentelor sau a lucrãrilor pe şantier
modificãri ale specificaţiilor din proiect, fie pentru a se corecta erori de
concepţie, fie pentru a se îmbunãtãţi performanţele instalaţiilor.

226
 ACCES TARDIV LA INFORMATII

- Acceasul este determinat de natutra riscului; Informaţiile interne, de regulă sunt

disponibile dar nu excelează prion acurateţe, oportunitate, formă sau suport,
informaţiile externe sunt satsfăcătoat=re dar cel mai adesea sunt foarte scumpe,
- Informarea în acest stadiu trebuie privită ca o condiţie sine qua non a unei
rectivităţi la risc eficace.

DIN PRELUCRAEA INFORMATIILOR

A PROBLEMELOR

In procesu de tgrecere de la informaţia brută la informaţia rafinată, datorită sursei de

DESCOPERIREA TARDIVA

informaţii, analiza prin mandatari, contextul care incita, sau nu la o bună prelucrare a
informaţiei

IMPORTANTA (supra/subestimare) ACORDATA

PROBLEMELOR

Alegere greşită de model pentru explicare, raportul; cauze aparente – cauze profunde,
efectul conjugat al mai multor cauze conduc la efecte diferite în funcţie de
conjunctură, mai multe cauze pot conduce la acelaşi efect
DIAGNOSTIC ERONAT

LOGICA LOCALA

Reportarea problemelor asupra altor actori, luare de decizii în absenţa actorilor

227
Figura 7.2 RISCURI SPECIFICE FAZEI DE REALIZARE A PROIECTULUI

importanţi, întârzierea soluţiilor adecvate pentru că ar da naştere la conflicte de

muncă

LOGICA INDICATORILOR

Acţiuni dictate pe baza valorii indicatorilor primiţi

SOLUTII NEADECVATE

CREEAREA DE NOI REGULI (BIROCARTIE)

Pentru rezolvarea aceloraşi probleme

 În general, experienţa şi profesionalismul actorului industrial (iniţiatorul)
poate duce riscul datorat primei cauze la valori rezonabile ce nu pot depãşi 10% din
valoarea investiţiei..
Consecinţele depãşirilor de cheltuieli sunt, pe de o suplimentarea de
fonduri, iar pe de altã parte creşterea dobânzilor generatã de aceastã suplimentare.
1.3 Riscul de întârziere (risque de retard/delay risk) conduce,pe de o parte
prin cresterea nevoii de finanţare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte
prin întârzierea intrãrii în exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelor
fatã de furnizori şi de clienţi. Întârzierile pot fi generate de o greşitã estimare a
duratelor de execuţie sau din slãbiciuni ale furnizorilor sau subcontractanţilor.
Se poate acţiona prin misiuni de experţi pentru a se identifica acei furnizori
şi/sau subcontractanţi dubioşi judecându-se aptitudinile lor de a-şi îndeplini
misiunea în cadrul proiectului. Întârzierea în execuţie poate fi legatã şi de obţinerea
autorizaţiilor administrative cum ar fi autorizaţia de construcţie.
Acoperirea riscului de întârziere este simultanã cu cea de depãşire de
costuri şi se fac prin alocaţii de risc fie de cãtre constructor, fie de garant
(acţionari).
Pentru finanţator acoperirea cea mai radicalã este garanţia de credit din
perioada de construcţie. Existã şi posibilitatea de împãrţire a riscului între acţionari
şi împrumutãtor prin crearea unei linii speciale de credit pentru a finanta
eventualele depãşiri sau întârzieri pe durata execuţiei. Este vorba de linie stand-by
(Stand-by Facility) unde modalitãţile de finanţare sunt negociabile în funcţie de
termenii şi condiţiile de finanţare (Term Seet) de soliditatea financiarã a
proiectului. De regulã se pune în joc o linie de stand-by pentru o sumã
predeterminatã (10% din costul proiectului) finaţatã fie de acţionari fie de acţionari
şi bancã.
Partajul riscului între constructori şi împrumutãtor este de cea mai bunã
tradiţie pentru proiecte, constructorii fiind cei mai avizaţi sã-şi asume riscurile de
depãsire de costuri sau de duratã. Raportarea riscurilor la constructor trebuie fãcuta
prin contractul de construcţii, tipic fiind contractul ”cle en main” . In acest caz faza
de recepţie este marcatã prin teste de performanţã pentru a constata dacã instalaţiile
rãspund specificaţiilor din proiect şi prezintã bunã funcţionare pe termen mediu şi
scurt. Prin asta trebuie sã înţelegem ca aceste teste nu se fac cinci minute ci pot sã
dureze uin an doi eliminând orice încercare de înselãciune. Pentru a se asigura
respectarea angajamentelor de cãtre constructor, finanţatorul sau actionarii
neconstructori pot fixa penalitãţi (Liquidated Domages) fie pentru întârzieri fie
pentru nerespectarea performenţelor contractuale. Plafonul penalitãţilor este destul
de important, mergând pânã la 20-30% din valoarea lucrãrilor (Europa) şi de 40-
45% (SUA).

2) Care este capacitatea antreprenorului de a-şi respecta obligaţiile? Încã

din faza de fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct de
vedere tehnic cât şi financiar. Nu este normal de pildã ca o societate cu o cifrã de

228
afaceri de cca 10 mil.lei sã execute o lucrare de câteva miliarde deoarece primul
eveniment neprevãzut va conduce la încetare de platã. Riscurile în acest caz sunt:
2.1 Risc de realizare. Construcţia unei instalaţii implicã concepţie şi
execuţie. Concepţia (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puţin
cunoscut)este legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuţie)
depinde de profesionalismul constructorului de tipul instalaţiei fiin foarte dificil de
estimat. Ca metodã de acoperire se recomandã studierea realizãrilor anterioare ale
constructorului la acelaşi tip de instalaţii ceea ce englezii denumesc “track record”
al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine în completarea
riscului de concepţie, în sensul de tehnologie.
2.2 Risc de credit(credit risk) înseamnã evaluarea capacitşãţii financiare a
constructorului de a face faţã plãţilor eventualelor penalizãri.Regula generala este
de adossees (back to back) a clauzelor contractelor de execuţie sau de furnizare.
Pentru aceasta trebuie sã se cunoascã riscul de credit pe fiecare furnizor şi
constructor. Pentru acoperirea de astfel de riscuri, respectiv plata eventualelor
penalitãţii, finanţatorii pot impune Perfomance Bonds (titlu de performanţã) emise
de bãnci acceptate cu un rating acceptabil.
2.3 Risc de interfaţã (Project management Risk).este generat de
intercondiţionarea dintre diferiţi executanţi pe şantier, fiecare responsabil pentru
partea lui de lucrare şi ca atare pot fi într-un continuu conflict. Este un risc ce
derivã din coordonarea executanţilor sau din incoerenţa între clauzele diferitelor
contracte de execuţie. Preântâmpinarea se poate face prin analize antefactum
pentru a identificã eventualele anomalii ce pot lua naştere. Soluţia cea mai simplã
este de a desemena un antreprenor drept coordonator de lucrãrii “le maître
d`ouvrage” care trebuie sã aibã capacitate financiarã şi experientã necesarã acestui
rol, respectiv de a-şi realiza partea de lucrare dar şi de a coordona munca celorlalţi.
2.4 Risc de subcontratctanţi (risque de sous-traitance/sub-contratcing risk)
este riscul luat de titularul de contract când trateazã lucrãri în subantreprizã şi
poate fi privit ca un risc de credit pentru subcontratctant (vezi expunerea societãţii
de proiect faţã de constructor(risc de credit). El nu implicã direct pe promotorul
proiectului.

3. Care sunt parametrii macroeconomici ce pot influienţa aranjamentul

financiar al unui proiect. Riscurile financiare în faza de construcţie poate avea
drept cauze: indexarea costurilor de construcţie, dobânzile şi ratele de schimb.
3.1 Riscul de indexare/actualizare a costurilor proiectului. Pe parcursul
fazei de construcţie, calendarul încasărilor în devize constante este previzibil,
fiecare încasare fiind actualizată după o formulă stabilită în contract. Riscul
provine din posibilitatea ca indicii de actualizare a costurilor construcţiei să crească
mai repede faţă de cei prevăzuţi şi mărească sumele de rambursat.
Metoda cea mai simplă de acoperire a riscului de actualizare este
încheierea de contracte care să nu prevadă actualuizări. Altfel spus, prin acest tip
de contract, constructorii îşi asumă în totalitate riscurile inflaţiei. În general,

229
supracosturile legate de creşteri imprvizibile ale preţurilor datorate indicilor de
actualizare sunt acoperite prin liniile de finanţare “stand-by”.
3.2 Risc de variaţie a ratei de schimb valutar. Acest tip de risc apare în
cazul când în contractele de execuţie sunt prevăzute plăţi în devize diferite faţă de
cele ale datoriei. Este cazul proiectelor care necesită echipamente sau mâna de
lucru ce nu sunt disponibile în ţara în care se realizează investiţia. Acoperirea
acestui tip de risc se poate realiza prin fixarea unei parităţi maxime.
3.3 Riscul de dobândă – se datorează posibilităţilor de modificare a
dobânzilor pe perioada de construcţie

7.5.3 Riscuri specifice fazei operaţionale

Cea mai frecventă problemă ce apare în peioada de exploatare este legată

de capacitatea beneficiarului investiţiei de a exploata în mod corespunzător
instalaţia, adică dacă este capabil să atingă nivelul de performanţă stabilit fără a
depăşii costurile planificate. De cele mai multe ori atingerea performanţelor este
posibilă cu supracosturi, care îşi au originea fie într-o proastă gestionare a
bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creştere a
preţurilor materiilor prime.
1. Riscul de depăşire a costurilor: Investitorii trebuie să facă faţă la două
tipuri de costuri: interne şi externe. Riscul datorat proastei gestiuni a costurilor
poate să provină din sumele datorate cu titlu de difernţe contractuale de
subantrepiză de exploatare. Există două metode de acopeire a riscului de depăşire a
costurilor: subordonarea acestora şi impicarea acţionarilor. Subordonarea costurilor
de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă
să finanţeze aceste costuri. Soluţia finanţării supracosturilor poate să nu convină
tuturor acţionarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredinţarea ansamblului de
exploatare unei alte societăţi în contrapartida unei remuneraţi fixate în avans. Cel
care exploatează poate fi chiar unul dintre acţionari, ceea ce lui îi permite, în
conformitate cu angajamentul luat, să beneficieze singur de eventualele creşteri ale
productivităţii.
2. Riscul de aprovizionare: Noţiunea de aprovizionare variază de la un caz
la altul. Astfel proiectele de investiţii se pot clasifica în trei mari caategorii:
ƒ proiecte care nu depind de una sau mai multe materii prime şi proiecte
de infrastructură (autostrăzi, transport în comun);
ƒ proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului);
ƒ proiecte care necesită o aprovizionare specifică.
Riscul de aprovizionare se analizează în raport cu capacitatea ansamblului
de furnizori de a-şi respecta angajamentele. În special proiectele manufacturiere
sunt în totalitate dependente de furnizoriide materii prime. Practic nu există
mijloace fiabile de acoperire a acestui tip e risc cu excepţia unei practici din ce în
ce mai întiâlnite în ultimul timp: obţinerea de la acţionari a unui angajament de
producţie minimă în momentul începerii exploatării. Această metodă însă

230
generează un risc de credit asupra acţionarilor garanţi. Pentru a nu se ajunge la
astfel de situaţii, băncile creditoare cer adesea să fie efectuate analize ale
potenţialului de producţie şi ale profilului de producţie pe care infrastructurile
respective le pot atinge.
Totodată mai apare şi problema locului în care este amplasată instalaţia
care necesită folosirea unei anumie materii prime. Astfel, dacă există cazuri în care
cel ce exploatează poate să-şi aleagă furnizorul de materii prime, nu aceeaşi este şi
situaţia în care dependenţa de un anumit furnizor sau anumite materiale ar genera
costuri suplientare de transport.
De asemenea poate exista riscul ca din diferite motive, furnizorul să nu
poată livra materiile prime la timp. În acest caz se pot încheia contracte de tipul
“put or pay” adică “livrează sau plăteşte”, prin care furniyorul este obligat să
plătească o sumă înregistrată în avans dacă nu are posibilitatea să livreze la timp
materialele.
3. Riscul de frecvenţă: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructură, nu
implică noţiunea de producţie ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă
eeste frecvenţa utilizatorilor şi preţul plătit de aceştia. Analiza proiectelor de
servicii se fundamentează în general pe studii de elasticitate a frecvenţei în raport
cu preţul serviciului.
O metodă des întâlnită e aceea de a mandata un grup de experţi să
analizeze evoluţia frecvenţei utilizatorilor în funcţie de anumite nivele de tarif şi de
a furniza cele mai realiste previziuni. Metoda este riscantă deoarece, dacă e vorba
de un serviciu nou, introdus într-o anumită zonă, se poate ca noii utilizatorii să nu
fie prea receptivi şi frecvenţa anticipaată să nu se atingă în perioada studiată.
O soluţie de acoperire a acestui tip de risc ar fi să se ceară acţionarilor să
garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă, începând cu punerea în funcţiune.
4. Riscul de volum şi preţ (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivel
satisfăcător de activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze
bunurile/serviciile la un astfel de nivel al preţurilor încât să poată fi acoperite atât
cheltuielile de exploatare ale liniei de fabricaţie cât şi ratele ce trebuie plătite
pentru rambursarea creditului.
Sunt situaţii în care riscul de comercialozare al produselor poate afecta
proiectul dar şi situaţii când contractele de vânzare sunt încheiate încă înainte de
obţinerea producţiei. În ultimul caz, chiar dacă accesul pe diferite pieţe este
asigurat rămâne de analizat şi acoperit riscul de preţ.
5. Riscul de forţă majoră - este cauzat de evenimente neprevăzute şi ca
atare este greu de preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului.
În categoria riscurilor de forţă amjoră se includ şi acele situaţii în care
furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar anumiţi clienţii sunt absolviţi de
obligaţiile lor contractuale în urma apariţiei unei situaţii neprevăzute şi
incontrolabile.
O metodă de acoperire a acestui tip de risc constă în acordarea de
indemnizaţii suplimentare pentru proiectul respectiv. Situaţia ideală constă în
adoptarea aceloraşi clauze de forţă majoră în toate contractele. Astfel, furnizorii

231
vor trebui să găsească o sursă alternativă de aprovizionare a proiectului dacă în
sursele lor de originare a intervenit un caz de forţă majoră iar clienţii vor trebui să
găsească o soluţie pentru acoperirea întregii cantităţi stabilite în contract.
6. Riscul politic: Reticenţa investitorilor de a intervenii în ţări aparţinând
aşa numitor zone de risc are două principale argumente: instabilitatea economică
generală a ţării şi posibilităţile unilaterale de decizie ale autoriaăţilor locale.
Atât riscul de aprovizionare cât şi cel de comercializare sunt adesea strâns
legate de situaţia macroeconoomică şi politică a ţării gazdă. Într-o ţară instabilă din
punct de vedere economic şi politic apar două tipuri de ric: de non-convertibilitate
a monedei locale şi de non-transfer.
Non-convertibilitatea presupune imposibilitatea de a trasforma moneda
locală în devize stăine pentru a efectua plata datoriilor iar non-transferul este
cauzat de imposibilitatea de a scoate dintr-o ţară fondurile necesare pentru
rambursare băncilor străine.
7. Riscul legislativ: Cunoaşterea contextului juridic este o condiţie
indispensabilă la demarare unui proiect şi presupune o arie largă de întindere:
legislaţie fiscală, drept bancar, dreptul asigurărilor, legi şi reglementări specifice
sectorului de activitate.
Legislaţia fiscală reprezintă un domeniu foarte vast iar instrumentele sale
variază în funcţie de natura juridică a investitorului şi a creditorilor, de
naţionalitatea lor,de structura capitalului deţinut precum şi de acordurile bilaterale
încheiate între ţările de provenienţă.
De aceea consultarea permanentă a unor jurişti cu renume care să aparţină
ţării în care a avut loc investiţia este de mare importanţă.
Riscul de evoluţie sau modificare a reglementărilor în vigoare este greu de
evaluat sau de acoperit. O situaţie ideală ar fi aceeea, ca în cazul unui proiect de
mare anvergură să se obţină din partea autorităţilor locale garanţii de menţinere în
vigoare a legislaţiei.
Pentru a analiza posibilitatea de a investi, un om de afaceri va lua în calcul
rata de amortizare, riscurile asociate cu realizarea investiţiilor şi costul atenuării
lor.În identificarea riscului, investitorul va acorda atenţie evaluării gradului de
stabilitate politică, socială şi economică şi a celor de natură financiară. Totuşi,
există posibilitatea ca investitorul să fie luat prin surprindere de riscurile de natura
legislativă şi normativă.
Unul dintre principalele riscuri de sorginte legislativa este reprezentat de
restricţiile referitoare la dreptul de proprietate al străinilor, restricţie ce poate fi
impusă de guvernele unor state în dorinţa de a limita sau exclude investiţiile
străine în anumite zone. Aceste restricţii sunt frecvente în domenii strategice:
producţia de armament, mass-media, transporturi şi utilităţi publice.
De asemenea, monedele care circulă în ţările ce formează noile pieţe sunt
deseori convertibile doar intern, fiind obiectul unor restricţii în privinţa parităţii.
Astfel de restricţii vor îngrijora investitorii străini din cauza limitării posibilităţii de
a se retrage dintr-o afacere, sau de a-şi retrage investiţia şi profitul la o rată de
schimb ce nu reflectă realitatea, ea fiind stabilita de către stat.

232
 Exista şi situaţii când statul gazdă impune investitorului să solicite aprobări
guvernamentale în vederea repatrierii profitului, capitalului sau sumelor provenite
din vânzări, sau, poate cere ca investiţia să rămână în ţară pentru un anumit interval
de timp, pentru a descuraja investiţiile pe termen scurt, fapt ce ar putea conduce la
sprijinirea investiţiilor pe termen lung, care ar asigura creşterea economică.
Orice astfel de restricţii referitoare la repatriere vor limita prezenta
investitorilor pe acea piaţă.
O categorie defavorizată este reprezentată de deţinătorii minoritari de
acţiuni, cărora legislaţia le oferă protecţie limitată. Drept rezultat, concepte precum
dreptul de preemţiune nu sunt prezente totdeauna şi oamenii de afaceri pot risca
situaţia ca societatea în care au investit să desfăşoare afaceri care să-i defavorizeze
pe acţionari.
În plus, de cele mai multe ori, legislaţia omite conceptul de “fraudă asupra
minorităţii” care permite unui investitor individual să solicite conducerii companiei
altă decizie decât cea care l-ar prejudicia neloial. Îndatoririle managerilor
companiei sunt deseori insuficient de bine formulate cu privire la persoanele faţă
de care au obligaţii sau, de multe ori este imposibil să se demită un manager înainte
de expirarea mandatului. De aceea este foarte important ca investitorul să fie
satisfăcut de managementul companiei în care îşi propune să investească.
Investitorul trebuie sa fie de asemenea conştient că, într-un număr de ţări
cu economie în tranziţie, legislaţia prevede restituirea proprietăţilor către
persoanele care le-au deţinut înainte de a fi naţionalizate. De asemenea, este bine
de ştiut dacă statul respectiv este în măsura să asigure compensaţii în cazul
restituirii unei proprietăţi.
Riscurile referitoare la forţă de munca sunt şi ele o problema pentru
investitorii străini, deoarece legislaţia ţărilor în tranziţie este favorabilă
personalului angajat, comparativ cu reglementările din ţările industrializate. Aceste
legi limitează dreptul de a concedia angajaţii, stabileşte programul de lucru şi
prevăd dreptul la greva. Aceste norme, precum şi mişcările sindicale active, pot
crea neplăceri serioase investitorilor.
Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în
tranziţie ca rezultat al deselor modificări ale actelor normative cauzate de nevoia
de adaptare la economia de piaţă.
Neplăcerile pot proveni şi din partea oamenilor legii, neexperimentaţi sau
cu o moralitate îndoielnică, care sunt puşi să decidă uneori în condiţiile existentei
unor reglementari neclare. De asemenea, investitorii pot fi îngrijoraţi din cauza
faptului că anumite avantaje oferite de noile reglementari pot fi anulate prin
apariţia altor acte normative.

233
 7.6 Direcţii de prevenire a riscurilor proiectelor
Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice,
strategiile de prevenire şi combatere sun în general aceleaşi dar cu eficacitate
diferită. De pildă în etapa de construcţie organizarea reacţiei prompte la risc este
prinipalul antidot de prevenire a efectelor nefaste.
Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune
acţiuni de pregăţire şi coordonare a viitoarelor activităţi, în ipoteza că sunt
dezavantajate de şansă şi ca atare fundamentarea lor se va face pe baza unor
scenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de elaborare a proiectului are la
bază două direcţii principale de acţiune: îmbunătăţirea informării şi externalizarea
riscului.
Pentru aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi de bani, şi nu există
certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă un
compromis între o bună dominare previzionară a riscului şi o bună organizării a
reacţiei la apariţia efectelor nefaste a riscului
a) Îmbunătăţirea informării este problemă serioasă deoarece, în
majoritatea cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanşarea
proiectului de toate informaţiile necesare. Calitatea, volumul şi pertinenţa
informaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se îmbunătăţesc pe măsura
avansării lucrărilor. De aceea lansarea proiectului este un proces bazat pe ipoteze
de lucru, mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea de a
determina expunerea la riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului de
informare a coordonatorilor. Dar acestă preocupare este dorită pe tot parcursul
implementări, în special atunci când se pregătesc dosarele tehnice necesare luării
unor decizii importante pentru proiect sau când se fac analize asupra pilotajului.
Este posibilca să apară activităţi de căutare de noi informaţii ceea ce ar conduce la
modificarea structuii proiectului.
Îmbunătătirea nivelului de informare se poate realiza prin: descompunerea
activităţilor în lucrări elementare, extinderea consultării chiar la nivele inferioare,
rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de seamă scrise la reuniuni
care să implice mai profund toţi actorii implicaţi,etc.
b) Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printr-
o clară definire a riscurilor pe care şâ le asumă promotorul/proprietarul proiectului
şi a celor care se pot transfera altor actori; furnizori, subcontractori, proiectanţi etc.
Cu aceştia trebuie să se stabilescă regului precise altfel răspunderea poate fi diluată
iar asigurarea de risc iluzorie. De obicei anumite lucrări se execută de către terţi pe
bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini, unde
sunt net definite specificaţii privind calitatea, costul, termenele de execuţie,
coerente din punct de vedere tehnic şi economic.
De reţinut că actorul coordonator (proprietarul sau persoana fizică sau
juridică investită special) are anumite obligaţii; punerea la dispoziţia executanţilor
a specificaţiilor de lucru, aproduselor, eliberarea resurselor,etc, care dacă nu sunt
respectate sau este exonerat prin cauze contractuale leonine asigurare în faţă

234
riscurilor este incertă existând condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea.
Deci, nu este suficient să apelezi la parteneri de înalt profesionalism, ci trebuie ca
toţi contractanţii să-şi respecte obligaţiile contractuale.
Organizarea reacţiei la risc – înseamnă capacitatea managerului de a
modifica rapid definiţia proiectului, pentru a ţine cont de noile informaţii care pot
să pună în discuţie ipotezele de lucru ce au stat la baza programării curente. Aceste
ipoteze vizează resursele disponibile, volumul lucrărilor, legăturile dintre acestea,
termenul de execuţie al proiectului sau al unor ansambluri de proiect. Modificările
pot duce la întârzieri fără consecinţe semnificative, în special dacă nu vizează
activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna execuţie a întregului proiect. De
aceea trebuie organizată reacţia promptă prin:
implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prin
excepţie a informaţiilor, etc care să asigure o identificare rapidă a
riscurilor,
implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor.
Organizarea reacţiei trebuie să dea răspuns la întrebări de genul: se poate
riposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie şi pot fi mobilizate, cum şi
când trebuie reacţionat, ce obiective trebuie privilegiate etc.

AMELIORAREA NIVELULUI DE INFORMARE-

- PARIUL ASUPRA ELABORARII,
D - CERECETARE INFORMATIILOR ADITIONALE
I - RISCURI INEVITABILE
R
E IN ETAPA
C DE
ELABORARE EXTERNALIZAREA RSCULUI (SINDICALIZAREA)
T - TRANSFER DE RISC ASUPRA TERTILOR
I
I

D
E REACTIVITATE PRIN MODIFICAREA
DEFINITIILOR PROIECTULUI
P
R
E REACTIE PRIN ANTICIPARE (LA RECE)
V - Actualizarea conţinutului lucrărilor
E - Actualizarea rezervelor de resurse
N
I
R REACTIE PRIN ADAPTARE (LA CALD)
E - modificăi de proiect
ORGANIZAREA
- Suprapunere/suprimare de activităţi
A - Modificare activităţi critice
REACTIVITATII
- Creare de noi activităţi
R - Revizuire obiective
I - modificări de resurse
S - resurse de interne
C - resurse externe
U
R
I REACTIVITATE ORGANIZATIONALA
L - Capitalizarea know how
O - Implementare structura de proiect
R - “ proceduri circ.inforamţiilor, de planificare
de actualizare a informaţiiolr,etc

Figura 7.3 Prevenire şi reacţie la risc

235
 a) Reacţia prin modificări în definiţia proiectului. Proiectul poate fi
modificat sub presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţii
disponibile. Responsabilii de proiect pot aduce modificări corective pentru a da un
răspuns satisfăcător mai puţin problemelor ce se anticipeaza cât problemelor
neaşteptate.
Reacţia prin modificare a proiectului poate fi; anticipativă (la rece) sau
adaptivă (la cald), deşi această împărţire este oarecum arbitrară deoraec anticipările
de cele mai multe ori conduc la adaptare
b) Reacţia prin anticipare (la rece) are în vedere că anumite lucrări
îndepărtate pot fi influienţate cu ocazia execuţiei unor lucrări mai recente. Noile
informaţii disponibile pot pune în discuţie alegerea de noi condiţionări cea ce ar
conduce la o nouă programare a lucrărilor viitoare. Pe de altă parte, programarea
proiectului se bazează pe anumite ipoteze de disponiobilitate a resurselor, a
echipamentelor. Şeful de proiect are interes să asigure periodic prezervarea
acestora, mai ales că privit pe perioade mai lungi acestea pot fi împărţite între
diferite proiecte. Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie
previzională, deoarece faţa de momentul prezervării la data când trebuie utilizate şi
disponibilităţile şi nevoile pot fi diferite.
Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile decizii
nu mai au coerenţă vis-à-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai mare
latitudine în alegerea răspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute.
c) Reacţie prin adaptare în funcţie de abaterile constatate înseamnă
reajustarea - obiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul datelor
este acceptat de toţi factori;
™ datele jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea
duratei finale,
™ nivelele de calitate admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate
prin caietul de sarcini dar numai dacă sunt acceptate de client,
™ costul proiectului poate fi revizuit în sensul creşterii.
Dacă reviziurea de obiective va conduce la eşec este de preferat să se
modifice specificaţiile proiectului şi/sau de resurse mobilizate. Acţiunea asupra
specificaţiilor presupune modificări în lista de lucrări, a legăturilor dintre ele, a
conţinutului lucrărilor, suprapunerea mai multor lucrări critice permite reducerea
întârzierilor dar implică cel mai adesea ca lucrările-amonte să generează informaţii
pertinente, eliminarea unor lucrări “accesorii” în măsura în care nu pun în cauză
finalitatea proiectului, adăugarea anumitor lucrări suplimentare dacă astfel se
asigură o mai bună administrare a riscuilor majore identificate pe parcursul
execuţiei, schimbarea conţinutului unor lucrări de regulă se abandonează un
procedeu, o tehnologie nouă în favoarea uneia cunoscute,
Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse
suplimentare pentru a se respecta obiectivele de termen, cost sau calitate: resurse
interne (ore suplimentare, munca în zile nelucrătoare legal,