Floare albastr Mihai Eminescu

Elaborata in 1972 , publicata in 1973 in paginile revistei Convorbiri literare, Floarea albastr este cea dintai capodopera a creatiei eminesciene. Asimiland influenta romantica germana in personalitatea sa artistica, Eminescu imprumuta imagini din folclor si din basmele populare. Izvoarele poezie sunt literare si filosofice. Resimtindu-se ecouri din La Ginestra , de Leopardi si din Heinrich von Ofterdingen , de Novalis, din literatura germana si italiana. Pe plan filosofic sunt inraurite ideile filosofice ale lui Spengler, la care albastrul ofera sugestia infinitului, asa cum la greci, negrul sau rosul simbolizeaza absolutul. Floarea albastr e o dovada a puterii artistice a poetului, de a lucra creator, motive ale romantismului german. Ideea romantica a geniului singuratic si cea a umanitatii comune apare si intr-un basm: Fata din gradina de aur, pregatitor pentru opera Floare albastr. Simbolistica florii albastre cunoaste insa mai multe interpretari. Tudor Vianu deosebea simbolul florii albastre din opera germana Heinrich von Ofterdingen , a lui Novalis de poezia lui Eminescu; daca eroul lui Novalis pleaca in cautarea florii albastre, a infinitului, a absolutului, la Eminescu aceasta reprezinta iubirea pierduta, dorul orientat spre trecut. Simbolul florii albastre mai apare si-n alte creatii eminesciene, cum ar fi: Calin,file din poveste. Tematic ,egloga (idila cu dialog) eminesciana este un cantec de iubire insotit de reflectia dramatica asupra eternitatii tristetii , generate de intangibilitatea absolutului. Compozitional, poezia are 14 strofe, remarcandu-se doua parti: un monolog al fiintei iubite dulce minune si o constatare amara eului liric, determinata de spulberarea visului de fericire. Exista o importanta diferenta intre primele trei strofe: Sagalnica rosie, adresat poetului cofundat in meditatiile lui filosofice si celelalte 8 strofe, chemari si fagaduinte ale iubirii integrate in natura eminesciana, redate prin codru, izvoare sau luna. Romantice, versurile se intemeiaza pe o serie de oscilatii. In prim plan se disociaza cunoasterea superioara, abstracta, de cea inferioara, materiala. Preocuparile inalte ale omului superior sunt sugerate de spatiul cosmic: Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte. Si telurice prin

imaginile orizontalitatii: Intunecata mare, campiile asire, ori prin imaginile verticalitatii: Piramidele invechite. Chemarea fetei protejata de natura se realizeaza in imagini luminoase: Balti senine, ochi de padure, prapastia mareata. Forta impetuoasa a naturii organice , cum il numea Calinescu, codrul eminescian devine un lacas al iubirii, unde lumina coexista cu negrul murelor. In plan secund alterneaza beatitudinea, din clipele de reverie, adancita de frumusetea peisajului rustic, dar si a fiintei iubite vazuta culori vii (de la albul tamplei la rosul fetei), cu tristetea marturisita direct in finalul poeziei: Totusi este trist pe lume. Peisajul rustic imbina astfel nu numai o atmosfera curata, de sat, ci si o conceptie sanatoasa, populara despre dragoste. Fata are tot timpul cuvantul. E o copila de la tara , ce incanta prin dragalasenie si zburdalnicie. In opozitie ea reprezinta un tip de feminin simbolic in peisaj campenesc. Mai alterneaza si aerul de familiaritate. Din dulcea chemare a fetei : Hai in codrul cu verdeata!, cu solemnitatea grava a poetului, caci absolutul e intangibil. In ultima strofa :Si-a murit iubirea noastra/ Floare albastra, floare albastra/ Totusi este trist pe lume. Observam ca prin muzicalitatea vocalei u, se scufunda in trecut imaginea vesnic pierduta, a florii albastre. Zadarnicia este sugerata de repetitia Floare albastra, floare albastra, adverbul totusi marcand ireversibilitatea unei fericiri miraculoase, unica. Romantica prin structura antitetica, clasica, prin aspiratia armoniei universale, cu tonalitati folclorice , cu ritmul trohaic si rima imbratisata , poezia Floarea albastr are toate atributele unei autentice capodopere lirice.