Dreptul Comertului International

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor în anul

universitar 2006-2007
Cursul de Dreptul Comerţului Internaţional pe care-l prezentăm în continuare, este

destinat studenţilor Facultăţii de Drept şi Administraţie publică ca şi studenţilor Facultăţii
de Marketing şi Afaceri Economice Internaţionale din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.
Cursul are o alcătuire unitară fiind prezentat sub forma unui manual în care sunt tratate
toate aspectele legate de această disciplină.
Dreptul Comerţului Internaţional înglobează multitudinea raporturilor juridice care au ca

obiect schimburile comerciale, cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională,
aspecte deosebit de importante în epoca modernă când relaţiile politice şi cele economice
sunt repoziţionate după încetarea războiului rece.
Cod curs:
Denumire curs: Dreptul Comerţului Internaţional
Perioada de accesare a cursului:
Premise ale însuşirii lecţiilor: Cunoştinţe dobândite la cursul de Drept Comercial din anii
anteriori ca şi cunoştinţele generale de drept
Titular curs: Lect. .univ.dr. Savu Iuliana, Lect. .univ.dr . Ştefu Ioan
Orar prelegeri, durată:
Seminar:
Consultaţii: Lect. .univ.dr. Savu Iuliana Miercuri 10,30
Manuale recomandate: ***Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţia

România de Mâine, Bucureşti, 2005
***Dragoş Sitaru, Tratat de Dreptul Comerţului Internaţional,Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2004
***Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Obiectivele cursului: Dobândirea de către studenţi a conceptelor fundamentale, principiile
care guvernează această materie pentru a înţelege modul în care
contractele comerciale devin principalele instrumente juridice în
vehicularea valorilor materiale, a schimburilor economice şi
tehnico-ştiinţifice
Cerinţe: Este necesară prezenţa studenţilor la cursuri pentru asimilarea

cunoştinţelor necesare transmise cu acest prilej, instructorul
rezervându-şi dreptul de a da lucrări de control. Se solicită, de
asemenea, prezenţa studenţilor la seminarii, având o conduită activă,
şi preocupare de a elabora şi susţine referate la temele cursului, care
sunt indicate în manual. Pentru învăţământul ID este necesară
studierea prealabilă atât a sintezelor cât şi a manualului cursului cât
şi a bibliografiei recomandate. Pentru studenţii FR este necesară pe
lângă studierea prealabilă a bibliografiei recomandate şi participarea
lor la lecţiile de sinteză şi seminariile organizate cu acest prilej.
Criterii de evaluare: Nota finală este compusă din – pondere 85% testul de evaluare finală
- pondere 15% activitatea în cadrul
cursului
Teme şi teste
pentru autoevaluare: Pentru această activitate, studenţii au teste de autoevaluare pentru
fiecare temă prezentate sub formă de grile, care trebuiesc rezolvate,
după parcurgerea şi aprofundarea lecţiilor corespunzătoare. Testele
de autoevaluare sunt obligatorii, iar rezultatul acestora va contribui
la evaluarea finală.
Modul de acordare
a creditelor transferabile
si de promovare a anilor
de studii: Este prezentat în planul de învăţământ pentru anul 2006-2007
PROGRAMA ANALITICĂ
CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
Aspecte introductive
I. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
PARTICULARITĂŢI
1. Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional
2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
3. Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Comerţului Internaţional
4. Metoda de reglementare
5. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline
II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
a. Principiul libertăţii comerţului
b. Principiul concurenţei loiale
c. Egalitatea juridică a părţilor
d. Principiul libertăţii convenţiilor
e. Contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile contractante
f. Principiul bunei-credinţe
III. IZVOARELE ŞI CODIFICAREA DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
1. Izvoare
a. Izvoare interne
b. Izvoare internaţionale
2. Codificarea Dreptului Comerţului Internaţional
IV. RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

A. Premisele raportului juridic de comerţ internaţional
B. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional
C. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional
D. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional
V. ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Noţiune şi caracterizare
2. Categoriile de fapte de comerţ
3. Clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional
4. Actele şi faptele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
VI. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

A. Etape comune procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului
B. Etape specifice procedurii de reorganizare judiciară
C. Etape specifice procedurii falimentului
VII. TEORIA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1. Noţiune
2. Trăsăturile caracteristice ale contractelor de comerţ internaţional
VIII. ÎNCHEIEREA, EXECUTAREA, MODIFICAREA ŞI EFECTELE

CONTRACTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
1. Formarea contractului de comerţ internaţional
2. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional
3. Clauzele contractului comercial internaţional
4. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional
5. Executarea contractelor de comerţ internaţional
IX. REGIMUL JURIDIC AL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
1. Contractul internaţional de mandat comercial
2. Contractul internaţional de comision
3. Intermedierea în dreptul anglo-saxon
4. Dreptul aplicabil intermedierii de comerţ internaţional
5. Aquis-ul comunitar în domeniul întreprinderii
X. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE VÂNZARE DE MĂRFURI
XI. CONTRACTELE DE FINANŢARE INTERNAŢIONALĂ

1. Contractul de leasing
2. Contractul de factoring.
XII. CONCESIONAREA CONVENŢIONALĂ INTERNAŢIONALĂ-

CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ
XIII. CONTRACTUL DE FRANCHISING
XIV. CONTRACTUL DE LICENŢĂ

a. Contractul de know-how
b. Contractul de consulting-engineering
XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Elementele specifice ale contracetelor de transport internaţional
2. Soluţionarea litigiilor privind derularea contractelor de transport internaţional
XVI. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR CARE DECURG DIN ACTIVITATEA DE

COMERŢ EXTERIOR ŞI COOPERARE ECONOMICĂ ŞI TEHNICO-
ŞTIINŢIFICĂ INTERNAŢIONALĂ
1. Soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti
2. Prorogarea de com petenţă
3. Arbitrajul comercial internaţional
4. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-hoc
5. Noţiunea, formele, natura juridică şi efectele convenţiei arbitrale
6. Desfăşurarea procedurii arbitrale
TEMATICA SEMINARIILOR (pentru studenţii de la forma de învăţământ de zi)
1. Seminar organizatoric
2. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial
3. Principiul libertăţii comerţului şi principiul concurenţei loiale
4. Izvoarele internaţionale ale Dreptului Comerţului Internaţional
5. Subiectele de drept internaţional participante la raporturile juridice de Dreptul
Comerţului Internaţional
6. Actele şi faptele de comerţ internaţional
7. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional
8. Teoria contractelor comerciale internaţionale
9. Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor de comerţ internaţional
10. Clauzele contractelor comerciale internaţionale
11. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale
12. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri
13. Contractul de finanţare internaţională
14. Contractele de transport internaţional
PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT:
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
1. ***Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţia România de Mâine,
Bucureşti, 2005
2.***Dragoş Sitaru, Tratat de Dreptul Comerţului Internaţional,Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
3.***Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
2001
4. ***Dicţionar Comercial – termeni utilizaţi în tranzacţiile comerciale, Ed. Caraiman,
Bucureşti, 2002
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
1. Ion Bindiu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2001
2. Victor Babiuc, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1994
3. Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Lumina Lex,
1995
4. Octav Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.
Academiei, 1985, 1997
Obiectivele lecţiei 1 – Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul
Dreptului Comerţului Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi
deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline
• Definirea dreptului internaţional în sens larg ca fiind disciplina juridică ce

reglementează totalitatea activităţilor economice, bancare, financiare, etc. prin
care se realizează schimburi economice, cooperearea economică şi tehnico-
ştiinţifică
• Dreptul Comerţului Internaţional prin metoda sa de reglementare recurge la
norme de drept privat
• Asemănări între Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial, Dreptul
Civil, Dreptul Procesual Civil, Dreptul Internaţional Privat şi Dreptul
Internaţional Public
• Deosebiri dintre Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial, Dreptul
Civil, Dreptul Procesual Civil, Dreptul Internaţional Privat şi Dreptul
Internaţional Public
Concepte cheie - Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul Dreptului
Comerţului Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi deosebiri între
Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline
Comerţ – provine din latinescul comercium şi indică un schimb de produse,

operaţiuni cu mărfuri
Caracter patrimonial – aspect îmbrăcat de raporturile juridice de Dreptul

Comerţului Internaţional, evaluabile în bani
Element de extraneitate – caracter internaţional stabilit prin criterii subiective,

obiective, care indică faptul că părţile raportului juridic au domiciliul sau sediul în
state diferite ori că mărfurile aflate în tranzit traversează cel puţin o frontieră
Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul Dreptului Comerţului
Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi deosebiri între Dreptul
Comerţului Internaţional şi alte discipline – notiţe lecţia 1
1. Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional
După cum ne amintim din studierea Dreptului comercial, denumirea acestuia

evidenţiază ansamblul de norme juridice care reglementează comerţul, în general
vorbind.
La rândul său, substantivul neutru „comerţ” (din lat. „commercium”, o
juxtapunere a cuvintelor cum merx şi fr. „commerce”) indică un schimb de produse,
operaţiuni cu mărfuri.
Dreptul Comerţului Internaţional însumează acele norme juridice „care
reglementează relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern sau internaţional al unui
stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale”.
Subliniem că Dreptul Comerţului Internaţional are la bază acele norme juridice
care reglementează acele raporturi patrimoniale cu caracter comercial şi cu prezenţa unui
element de extraneitate care se nasc între persoane fizice şi/sau persoane juridice române
şi străine care au calitatea de subiecte de dreptul comerţului internaţional.
2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
Este constituit de către raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter

voliţional, precum şi de de comercialitate şi internaţionalitate.
3. Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Comerţului

Internaţional se desluşesc, cu limpezime, din definirea obiectului acestuia, şi anume:
a) caracterul voliţional, care rezidă din faptul că participanţii la activitatea de
comerţ internaţional, aflaţi pe poziţii de egalitate juridică, îşi stabilesc, potrivit voinţei lor
proprii, drepturi şi obligaţii corelative în domeniul comerţului internaţional, al cooperării
tehnico-ştiinţifice şi economice.
b) caracterul patrimonial este conferit de acele raporturi patrimoniale,
evaluabile în bani, care iau naştere între cei care iau parte la vehicularea mărfurilor,
valorilor şi cunoştinţelor pe plan mondial şi care urmăresc obţinerea unui profit. Facem
precizarea că şi anumite drepturi nepatrimoniale cum sunt cele care ţin de identitatea unor
persoane fizice şi juridice, care au caracter personal în dreptul comun, în momentul în
care aparţin unui subiect al raportului juridic de comerţ internaţional dobândesc caracter
patrimonial. Astfel, numele comercial, emblema, sediul, etc., sunt apărate printr-o acţiune
patrimonială, în cazul contrafacerii, concurenţei neloiale şi altor asemenea activităţi
prejudiciabile.
c) caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii, în raport de
definirea sa, în dreptul intern. Cel mai important criteriu se desprinde din prevederile art.
3 - 5 din Codul Comercial Român, care arată că actele civile se disting de actele
comerciale prin cauza acestora din urmă, ce constă în interpunerea în procesul de
circulaţie a mărfurilor şi serviciilor cu intenţia de a realiza beneficii. Întrucât caracterul
comercial al raporturilor juridice de drept comercial internaţional se definesc prin izvorul
lor, sintagma „acte şi fapte de comerţ (internaţional, desigur), nu trebuie privită stricto-
sensu ci în sens larg deoarece, la ora actuală, pe lângă actele şi faptele de comerţ propriu-
zise, în activitatea de comerţ internaţional se includ şi activităţile de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifică cu caracter internaţional;
d) caracterul internaţional implică în această privinţă, obligatoriu, existenţa unuia sau a
mai multor elemente de extraneitate.
4. Metoda de reglementare
Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, Dreptul
Comerţului Internaţional recurge la norme de drept privat. De reţinut un aspect foarte
important: în raporturile juridice comerciale, subiectele se află pe poziţie de egalitate
juridică, unele faţă de altele. Chiar şi statul, în cadrul aceloraşi raporturi, se manifestă ca
subiect de drept privat – de jure gestionis, cu alte cuvinte poziţia sa juridică este egală cu
a celeilalte părţi, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică, ce aparţine
unui alt stat.
5. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte

discipline
Dreptul comerţului internaţional este format din norme de drept intern, norme
procedurale şi norme de drept internaţional public. Cu alte cuvinte, el este o materie
pluridisciplinară şi interdisciplinară, cu corelaţii şi afinităţi normale cu alte discipline,
care constau atât în asemănări, cât şi în deosebiri şi limitări.
**** Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005, pg. 9-18
Exerciţii rezolvate – lecţia 1
1.Prin raportul juridic de dreptul comerţului internaţional se înţelege :

a) norma de dreptul comercial aplicabilă într-un caz anume determinat ;
b) o relaţie socială reglementată de o normă de drept comercial internaţional;
c) raportul patrimonial reglementat de o normă de drept comercial internaţional.
2.- Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :

a) Comercialitatea; b) internaţionalitatea; c)patrimonialitatea
3.- Criteriul comercialităţii se defineşte :

a) prin opoziţie cu actul sau faptul de drept civil
b) prin înţelegerea părţilor
c) prin referire la normele dreptului naţional .
4. Un raport juridic comercial dobândeşte vocaţie internaţională în măsura în care

prezintă atributul internaţionalităţii ?
a) corect; b) incorect
5. Un raport juridic ce conţine elemente de internaţionalitate în structura sa şi în

împrejurările referitoare la naşterea, modificarea sau stingerea aparţine:
a) dreptului comerţului internaţional; b) dreptului internaţional privat.
Răspunsuri:
1) – c; 2)– a,b,c; 3)– b; 4)– a; 5)– b
Bibliografie selectivă – lecţia 1
Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de

mâine, Bucureşti, 2005, pg. 11-13
Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, vol.I, Editura
Actami, 1995, pag.83-113
Mircea N. Costin, Dreptul comerţului internaţional, vol.I, Partea generală, Ed.
Lumina Lex, pag.23-35
Tudor R Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., Bucureşti, 1983,
pag.49-50
Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, pag.80-97
Obiectivele lecţiei 2 – Principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului
Internaţional
• evidenţierea rolului pe care-l au prin cipiile directoare ale Dreptului Comerţului

Internaţional alături de principiile generale ale dreptului
• valoarea postulatelor orientării normelor juridice şi aplicarea dreptului pentru
promovarea schimburilor economice şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică
• împletirea principiilor dreptului internaţional public şi a celui internaţional privat
cu cele ale Dreptului Comerţului Internaţional
Concepte cheie – Principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului Internaţional
Principii care stau la baza organizării muncii în domeniul relaţiilor comerciale

internaţionale (priciples of labour organisation) diferă în raport de regimul economic
şi social, de gradul de dezvoltare a economiei naţionale, de politica generală externă
promovată de guvern, de participarea la diviziunea internaţională a muncii
Principiul concurenţei loiale (loyal competition principles) potrivit căruia în comerţul
internaţional este admisă concurenţa loială şi condamnată cea neloială (se condamnă
dumping-ul şi se recunoaşte dreptul statului de a se proteja de efectele acestuia)
Principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului Internaţional - notiţe lecţia 2
Principiile dreptului, general vorbind, sunt postulate ori precepte directoare ale
orientării normelor juridice şi de aplicare a dreptului, ele fiind expresia nemijlocită a
valorilor promovate şi apărate de drept. Ele au semnificaţia unor norme cu caracter de
generalitate, formulate direct ori deductibile din context. Principiile au o mare
importanţă, îndeosebi în domeniul dreptului internaţional, ele statuând, printre altele,
principiul respectării tratatelor, buna vecinătate, soluţionarea paşnică a litigiilor, etc.
a. Principiul libertăţii comerţului.

Acest principiu constituie o cerinţă, de importanţă covârşitoare, pentru circulaţia
nestingherită a mărfurilor, valorilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice pe plan
internaţional, ceea ce impune eliminarea tuturor barierelor de ordin administrativ, vamal,
politic, care ar putea să încetinească derularea raporturilor juridice de dreptul comerţului
internaţional.
Acest principiu este consacrat în Constituţia României, prin art.134 alin.2, care
statuează obligaţia asigurării libertăţii comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de decizie.
Pe plan mondial, acest principiu dă posibilitatea creşterii volumului schimburilor
comerciale de mărfuri, valori şi cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, prin eliminarea
oricărui obstacol, prin abolirea protecţionismului, stimularea concurenţei loiale. b.
Principiul concurenţei loiale
După cum se cunoaşte, concurenţa, în orice domeniu al activităţii umane, are un
rol benefic, cu atât mai mult în schimburile de mărfuri şi servicii, constituind, în această
privinţă, un factor real de progres economic.
Şi în ceea ce priveşte acest principiu, deosebim, în cadrul său, mai mulţi factori de
determinare şi anume:
b.1. Concurenţa presupune, în primul rând, o competiţie de piaţă între subiecte de drept
cu activităţi comerciale asemănătoare, care se întrec nestingherite pe piaţa liberă;
b.2. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale amplifică rolul concurenţei de pe
piaţa internă, ridicând-o, pe aceasta din urmă, la nivel continental, regional sau mondial,
după cum se manifestă.
Acest principiu se regăseşte în actele normative cu aplicare internă şi cu vocaţie
internaţională, el fiind, de altfel, o formă de manifestare a principiului libertăţii
comerţului, acesta din urmă reprezentând, pe de altă, parte, fundamentul economic al
exercitării concurenţei loiale în comerţul internaţional.
Dintre actele normative care asigură pe plan naţional desfăşurarea raporturilor
juridice comerciale în condiţii de concurenţă loială, evidenţiem Legea nr.11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, care sancţionează persoanele fizice şi juridice ce
efectuează acte şi fapte de comerţ cu încălcarea principiilor libertăţii comerţului şi a
concurenţei loiale.
Ţinând cont de deosebita importanţă, în actuala conjunctură mondială, a relaţiilor
comerciale internaţionale, concurenţa, componentă intrinsecă a acestor relaţii, îmbracă
mai multe forme, cum ar fi: concurenţa loială, concurenţa neloială şi convenţia
anticoncurenţială.
Concurenţa neloială poate fi definită în mod succint ca fiind recurgerea, de către
comercianţi, la fapte şi acte care contravin uzanţelor oneste în activitatea de comerţ
internaţional.
Convenţia anticoncurenţială poate fi definită ca o manifestare a principiului libertăţii
comerţului, precum şi a caracterului voliţional al raportului juridic de Dreptul comerţului
internaţional, prin care părţile pot prevede în contractul de comerţ internaţional o clauză
cu caracter anticoncurenţial, în scopul apărării intereselor reciproce. Această convenţie
obligă părţile să nu efectueze acte şi fapte de comerţ internaţional care pot aduce atingere
premiselor raportului juridic stabilit între ele.
c. Egalitatea juridică a părţilor
Este un alt principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, care
priveşte direct raportul de comerţ internaţional, potrivit căruia fiecare parte contractantă
are dreptul să acţioneze conform voinţei sale, în ceea ce priveşte desfăşurarea tuturor
operaţiunilor de comerţ internaţional, pe care le doreşte realizate, în scopul obţinerii unui
profit, pentru sine. d. Principiul libertăţii convenţiilor evidenţiază că raporturile juridice
de comerţ internaţional se concretizează, în cele din urmă, în contracte comerciale
internaţionale şi titluri de valoare. Ambele tipuri de instrumente juridice sunt manifestări
indubitabile de voinţă juridică a părţilor contractante, ale cărei limite sunt stabilite atât de
dispoziţiile legale, aflate în vigoare la momentul respectiv, cât şi de decizia lor.
Potrivit acestui principiu, părţile raporturilor juridice de comerţ internaţional îşi
pot alege, în mod liber partenerii şi să trateze cu aceştia clauzele contractuale, astfel încât
să se concretizeze interesul lor.
De asemenea, subiectele raportului juridic pot să stabilească, prin acelaşi act de
voinţă, natura juridică, obiectul şi conţinutul contractului de comerţ internaţional, să
hotărască asupra modului de rezoluţiune sau de reziliere a acestuia, dar fără a încălca
dispoziţiile imperative în materie.
Pe de altă parte, părţile au deplina libertate să-şi aleagă, de comun acord, legea
aplicabilă raporturilor juridice dintre ele, în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu
interpretarea clauzelor contractuale sau cu executarea contractului.
e. Contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile
contractante
Potrivit acestui principiu, libertatea contractuală le permite părţilor să stabilească,
de comun acord, cu respectarea dispoziţiilor legale, natura şi condiţiile contractului, pe
care apoi sunt obligate să le respecte întocmai, cu consecinţele de rigoare ce decurg din
respectarea ori nesocotirea clauzelor stipulate.
Acest principiu îşi găseşte consacrarea în plan intern prin dispoziţiile art.969 din
Codul civil, care statuează că între părţile contractante convenţiile legal făcute au putere
de lege, iar ele se pot revoca numai prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate
de lege.
f. Principiul bunei-credinţe acţionează, în primul rând, în domeniul încheierii şi
derulării contractelor de comerţ internaţional şi are o importanţă covârşitoare. Acest
principiu pretinde ca orice convenţie trebuie să fie efectuată de către părţi cu „bona
fides”, iar părţile contractante să nu recurgă la uzanţe necinstite, dând dovadă de
concurenţă neloială. În raporturile comerciale interne şi internaţionale, buna-credinţă se
prezumă. În cazul în care se constată, din partea unui contractant, reaua-credinţă, el va
suporta rigorile legii, foarte aspre în acest sens.
Acest principiu este consacrat de legea română prin dispoziţiile art.970 din Codul
civil, care arată că orice convenţie trebuie executată cu bună-credinţă, ea obligând nu
numai la ceea ce este expres stipulat în ea, dar şi la toate efectele impuse de echitate,
obicei sau legea obligaţiei asumate, după natura sa.

1. Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula în faţa căreia un subiect de dreptul

comerţului internaţional se obligă prin propria sa ____________doar la ceea ce consideră
că este în interesul său şi în măsura în care doreşte.
2. Lex voluntatis este regula care se manifestă în sfera contractelor comerciale

internaţionale , potrivit căreia fondul şi efectele obligaţionale ale contractelor respective
vor fi deduse jurisdicţiei anume aleasă de către părţi .
a) corect; b) fals
3. Poate Lex voluntatis să reglementeze şi asupra formei actelor juridice ?

a) nu, deoarece condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuieşte fondul
b) da pentru că atunci când o astfel de lege a fost desemnată de către părţi principiul Lex
voluntatis va cuprinde în reglementarea sa şi forma actului juridic.
4. Principiul libertăţii comerţului este expresia nevoii obiective de a elimina obstacolul de

ordin economic , vamal , fiscal , administrativ, politic etc. care împiedică normala
circulaţie a _________________la nivel mondial.
Răspunsuri:
1)– voinţa; 2)– a; 3)– b; 4)- bunuri, valori, cunoştinţe

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, curs universitar, Ed. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005, pg. 19-26
Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, tratat, vol. I , Editura Lumina Lex,
2001, pg. 80-97
Victor Babiuc, Dreptul comerţului internaţional, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994
Dragoş Alexandru Sitaru, Victor Babiuc, Dreptul Comerţului Internaţional - tratat, vol.
I, 1995, vol. II, 1996, Editura Actami, Bucureşti
Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional(tratat), Editura
Lumina Lex, 1995, pg. 23-35
Obiectivele lecţiei 3 – Izvoarele şi codificarea Dreptului Comerţului Internaţional
• importanţa normelor juridice care reglementează raporturile comerciale de

cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică şi clasificarea acestora
• izvoarele cu vocaţie internă bazate pe prevederile constituţionale şi care
reglementează raporturile juridice de Dreptul Comerţului Internaţional
• izvoarele internaţionale în sistemul Dreptului Comerţului Internaţional
• codificarea Dreptului Comerţului Internaţional ca activitate salutară de
concentrare şi monitorizare a actelor normative
• cutuma ca izvor în domeniul Dreptului Comerţului Internaţional, cristalizare a
unei practici îndelungate şi cu caracter de repetabilitate
Concepte cheie - Izvoarele şi codificarea Dreptului Comerţului Internaţional
Izvor de drept – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului normelor juridice
Izvor de drept intern – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului normelor
juridice existente pe plan naţional
Izvor de drept internaţional – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului

normelor juridice existente pe plan internaţional
Cutuma (sin. obicei) – reguli de conduită stabilite în practica vieţii sociale şi respectate
timp îndelungat, în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie
Codificare – actevitate juridică care are drept scop unificarea normelor juridice şi
cutumelor în vederea uniformizării şi modernizării instrumentelor juridice
Izvoarele Dreptului Comerţului Internaţional - notiţe lecţia 3
Ca în oricare ramură ori subramură de drept, izvoarele juridice care
reglementează raporturile comerciale internaţionale, se divid în două categorii şi anume:
cele interne şi cele internaţionale.
a. Izvoarele interne ale Dreptului comerţului internaţional
În această categorie sunt incluse, în primul rând, dispoziţiile constituţionale.

Astfel, în art. 10 din Constituţia din 1991 se stipulează că România întreţine şi dezvoltă
relaţii paşnice cu celelalte state ale lumii, relaţii bazate pe principiile şi normele generale
admise în dreptul internaţional. Constituţia României modificată şi completată prin Legea
429/2003 consacră aceleaşi principii generale care ordonează politica economică şi
comercială a ţării noastre sens în care exemplificăm: dreptul de proprietate al cetăţenilor
străini asupra terenurilor din ţara noastră ( art. 44); evidenţierea faptului că economia
României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă şi că statul
trebuie să asigure libertatea comerţului şi protecţia concrenţei loiale
Un act juridic important este Legea nr.105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat. În cuprinsul ei se întâlnesc norme referitoare la
determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat, precum şi norme de
procedură incidente în litigii privind aceleaşi raporturi (civile, comerciale, de procedură
civilă şi alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate).
Dintre izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional care cuprind norme
de reglementare a raporturilor juridice de această factură evidenţiem pe următoarele :
- Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă ce reglementează condiţiile de
încadrare în muncă a cetăţenilor străini la societăţile comerciale şi alte subiecte de drept;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul personalului străin al societăţilor comerciale
şi a altor subiecte al dreptului comerţului internaţional;
- Regimul investiţiilor străine în România reglementat prin OUG nr. 92/1997
privind stimularea investiţiiolr directe precum şi actele normative privind investţiile de
portofoliu.
Mai exemplificăm dintre actele normative de drept material care sunt izvoare
specifice al dreptului comerţului internaţional pe cele privind organizarea şi funcţionarea
în ţara noastră a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiile economice
străine inclusiv impozitarea veniturilor acestora DL nr. 122/1990 dar şi HG nr. 1526/2003
şi HG nr.1527/2003 privind regimul general de import ţi export şi respectiv regulile şi
procedurile în materie de licenţe de export şi import şi actele normative conexe.
De strictă actualitate sunt Legea nr.637/2002 privind normele pentru determinarea
legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei şi Legea
nr.187/2003 privind competenţa de soluţionare a litigiilor născute dintr-un raport de drept
internaţional privat în materie civilă şi comercială, precum şi normele privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele Uniunii
Europene.
De asemenea, trebuie menţionată Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care reglementează, între altele, şi o nouă
instituţie juridică pentru România, şi anume Grupul de Interes Economic, precum şi
condiţiile în care Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si pot
funcţiona pe plan naţional.
Cele mai importante izvoare interne, cu adevărat predominante în materie sunt
legile comerciale, din rândul cărora se reliefează Codul comercial român din 1887, cu
modificările ulterioare. Codul Comercial român a adoptat la 16 aprilie 1887, inspirat
aproape în întregime din Codul Comercial italian a suferit de-a lungul timpului modificări
şi completări nefiind abrogat explicit nici în perioada dictaturii comuniste.
Normele de drept financiar bancar, valutar şi vamal cuprinse în legi speciale
sunt şi ele izvoare interne ale Dreptului comerţului internaţional. Acestea trebuie să
îndeplinească trei condiţii pentru a fi aplicabile în materie:
- legea în care este cuprinsă norma aplicabilă să nu fi fost aleasă de subiecţi o lex
contractus;
- un subiect să fie cetăţean al ţării căreia aparţine legea respectivă;
- aplicarea legii naţionale se fie acceptată de subiecţii raportului juridic.
b.Armonizarea legislaţiei române care reglementează comerţul internaţional cu
actele juridice al Uniunii Europene
Activitatea de armonizare a legislaţiei române care reglementează activitatea de

comerţ internaţional cu actele juridice ale Comunităţii Europene care au forţă juridică
obligatorie este un imperativ actual materializat în art. 148 din Constituţia României
revizuită în 2003 potrivit căruia sunt reglementate condiţiile în care tratatele constitutive
ale Uniunii Europene precum şi actele normative cu forţă juridică obligatorie urmează să
fie transpuse în legislaţia noastră internă. Potrivit aceluiaşi art. 148 al.3, după aderarea
Romăniei la comunitatea europeană prevederile documentelor constitutive ale Uniunii
Europene alături de reglementările acesteia cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de
dispoziţiile contare din dreptul intern. In aceiaşi ordine de idei menţionăm că armonizarea
legislaţiei noastre interne şi constituirea dreptului comunitar a fost o necesitate impusă
statelor membre chiar din momentul înfiinţării comunităţii în conformitate cu prevederile
art. 3 din tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind instituire Comunităţii
Economice Europene.
Referitor la implementarea directivelor comunitare privind dreptul comerţului
internaţional precizăm că unele dintre acestea au fost inserate, într-o mai mare sau mai
mică măsură, în unele acte normative cum ar fi Legea 31/1990, odată cu modificarea şi
completarea acesteia precum şi prin elaborarea şi promulgarea Legii nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei îm exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei care transpune
dispoziţiile Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2137- 85 privind grupurile
europene de interes economic în articolele 232-237 . Un alt exemplu în această privinţă
este incorporarea prevederilor Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 1346 din
29 mai 2000 în Legea nr. 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat în domeniul insolvenţei.
Uzanţele comerciale internaţionale
În rândul izvoarelor interne ale Dreptului Comerţului Internaţional se înscriu şi

uzanţele (cunoscute şi sub denumirea de uzuri, cutume ori obiceiuri juridice) deşi în
lumea actuală care trăieşte sub semnul globalizării recurgerea la ele este din ce în ce mai
rară.
Definiţie
Putem defini, în sens larg, uzanţele ca fiind acele acte, fapte, atitudini şi conduite,
arareori scrise, recunoscute ca purtătoare a unei anumite vechimi, îmbinată cu anumite
grade de repetabilitate şi stabilitate. Ele sunt aplicate între comercianţii dintr-o anume
zonă geografică, în sfera contractuală sau chiar în mod independent de această activitate
fiind, nu de puţine ori contra clauzelor contractuale ori chiar a unor texte legale şi care,
prin natura lor pot fi considerate ori negate drept izvoare ale Dreptului Comerţului
Internaţional.
Doctrina juridică desluşeşte două caracteristici generale absolut necesare pentru ca
o anumită practică ori atitudine afişată în afaceri să poată fi luată în considerare ca un
izvor de drept şi anume:
• Uzanţele trebuie să constituie o practică socială care a dobândit un caracter
obiectiv prin repetabilitate manifestată într-o perioadă de timp îndelungată;
• Uzanţele trebuie să prezinte un caracter de generalitate şi de
impersonalitate prin prezenţa lor într-un anumit raport, pe o anumită zonă
geografică ori într-un anumit domeniu de activitate comercială.
Înainte de a pune punct definirii şi prezentării elementelor definitorii ale uzanţelor

comerciale internaţionale (terminologie utilizată de Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional semnată la Geneva în 1961, de Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, semnată la Viena în 1961, cât şi de
„Principiile UNIDROIT”-asupra cărora vom reveni când vom face referirela codificarea
Dreptului Comerţului Internaţional) să precizăm că există o deosebire între acestea şi cele
care s-au statuat între părţi. Astfel, acestea din urmă se delimitează de uzanţe prin lipsa
caracterului de generalitate. Cu alte cuvinte aceste „obişnuinţe”, numite şi uzanţe ale
părţilor, privesc, în mod nemijlocit, partenerii comerciali care recurg la ele şi care se
deduc, de regulă, în raporturile lor comerciale, chiar dacă ele nu sunt evidenţiate. Dacă
aceste obişnuinţe la care recurg partenerii în desfăşurarea schimburilor de bunuri,
mărfuri, servicii, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice ori în cadrul colaborării economice vor
căpăta, la un moment dat, obiectivitate, durată în timp, generalitate şi impersonalitate, ele
pot fi considerate uzanţe ale dreptului comerţului internaţional.

1. Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt :

a) cu caracter intern; b) cu caracter internaţional; c) cu caracter general
2. Uzanţele sunt de regulă :

a) acte şi fapte stipulate contractual cu prilejul încheierii unui contract din sfera de
comerţ internaţional.
b) acte şi fapte manifestate independent de orice activitate contractuală
c) acte şi fapte contrare unor prevederi contractuale sau chiar unor dispoziţii legale
în materie.
3. În raport de forţa lor juridică uzanţele se clasifică în:

a) uzanţe convenţionale; b) uzanţe normative; c) uzanţe locale
4. Convenţia internaţională este izvor al dreptului internaţional doar în măsura în

care stabileşte norma de reglementare al raportului juridic al comerţului internaţional şi
de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
5. Codificarea dreptului comerţului internaţional presupune :

a) o activitate de comasare a normelor dreptului de comerţ internaţional lăsată la
latitudinea statelor interesate, conform principiului libertăţii comerţului.
b) un proces conştient la care iau parte statele lumii alături de organizaţiile
internaţionale interesate
c) standardizarea uzanţelor comerciale internaţionale pentru a le confirma acestora
o mai mare certitudine
d) constituirea premiselor unui drept material uniform în domeniu
Răspunsuri:
1)– a,b; 2)- a,b,c; 3)- a,b; 4)– a; 5)– b,c,d
Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine,

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul comerţului internaţional, partea generală,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.91-105
Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, vol.I, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, pag.127-142
Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, curs, Universitatea Bucureşti, 1975,
pag.26-43
Obiectivele lecţiei 4 – Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional
• prezentarea premiselor raportului juridic de Dreptul Comerţului Internaţional

• norma juridică de comerţ internaţional ca o regulă de conduită instituită şi
sancţionată
• asimilarea caracteristicilor raportului juridic de Dreptul Comerţului Internaţional
• cunoaşterea subiecţilor în raporturile juridice de Dreptul Comerţului Internaţional
Concepte cheie - Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional
Drept comun – expresie ce desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice
prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală a unui raport social sau a unui
domeniu de raporturi sociale, reglementate care primeşte aplicare într-un anumit domeniu
ori de câte ori acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale derogatorii;
Drept special – sintagmă ce desemnează o normă juridică ori o grupare de norme

juridice care reglementează numei un anumit raport social ori numai un anumit domeniu
de raporturi sociale spre deosebire de dreptul comun;
Caracter voliţional – sintagmă prin care este indicată manifestarea voinţei unei persoane
de a săvârşi un act sau un fapt producător de acte juridice;
Caracter patrimonial – desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane

fizice sau juridice care au o valoare economică;
Caracter internaţional – caracteristică fundamentală a obiectului Dreptului Comerţuilui

Internaţional care implică în mod obligatoriu existenţa unora sau mai multor elemente de
extraneitate stabilite în funcţie de anumite criterii în conformitate cu specificul
operaţiunii;
Extraneitate – v. caracter internaţional;
Drept comercial – ansamblu de norme juridice aplicabile raporturilor juridice şi

operaţiunilor considerate de lege ca fiind fapte de comerţ precum şi raporturilor la care
participă persoanele care au calitatea de comerciant.
Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional – notiţe lecţia 4
Raportul juridic de dreptul comerţului internaţional este definit, de

regulă, de întreaga doctrină, ca fiind o relaţie cu caracter patrimonial, care ia
naştere în schimburile comerciale internaţionale, reglementată de norme
juridice şi în cadrul cărora, părţile, aflate pe poziţie de egalitate juridică, au
drepturi şi obligaţii corelative, a căror aducere la îndeplinire poate fi
obţinută, prin forţa coercitivă a statului.
A. Premisele raportului juridic de comerţ internaţional
a) SUBIECTELE DE DREPT
În cazul Dreptului comerţului internaţional, subiectele participante la

raporturile comerciale internaţionale sunt acele persoane care au comerţul ca profesiune
obişnuită, societăţile comerciale, precum şi alte forme organizatorice cu personalitate
juridică. b) NORMA JURIDICĂ DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
Cunoscând că norma juridică este o regulă de conduită, instituită ori sancţionată
de către stat şi a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a puterii
publice, prin extrapolare, se poate conchide că normele juridice de comerţ internaţional
reglementează conduita posibilă ori datorată a subiectelor de drept participante la
raporturile comerciale internaţionale.
c) RAPORTURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE
Raporturile comerciale internaţionale sunt constituite din actele şi faptele de comerţ
internaţional, cărora norma juridică le atribuie o anumită semnificaţie, cu consecinţele
juridice de rigoare.
Caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional
a) CARACTERUL VOLIŢIONAL
Aducerea la îndeplinire a raporturilor juridice de comerţ internaţional se
realizează, de regulă, prin contractele comerciale care au un caracter de internaţionalitate
şi titlurile de valoare.
Şi într-un caz şi în celălalt, ambele subiecte de drept îşi manifestă, în mod
nemijlocit, voinţa juridică, astfel încât este evident că raportul juridic de comerţ
internaţional are un caracter voliţional.
b) CARACTERUL PATRIMONIAL
La fel ca şi în raportul juridic comercial, subiecţii raportului juridic de comerţ
internaţional au intenţia normală, declarată şi legală de a obţine un anumit profit.
c) ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
Cea mai importantă caracteristică a raportului juridic de comerţ internaţional, care
îi conferă specificitatea sa aparte, este prezenţa elementului de extraneitate, alături de
celelate trăsături ale sale. În acest context, un contract comercial dobândeşte, de îndată,
caracter de internaţionalitate, ceea ce îi conferă un loc şi un rol aparte, printre alte
contracte comerciale, tocmai pentru că sediul, domiciliul sau fondul de comerţ reprezintă
acel element sine qua non al raportului juridic de comerţ internaţional.
B. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional

Sunt părţi sau subiecte al raportului juridic de comerţ internaţional toţi
comercianţii, persoane fizice şi juridice care participă, în mod activ la schimburi
comerciale, pentru a obţine un anumit profit şi care se bucură de capacitatea de a face
acet şi fapte de comerţ, atât în nume propriu şi pe sema lor înşile, dar şi în numele şi pe
sema altora.
Aceştia pot fi clasificaţi, în funcţie de ordinea juridică căreia îi aparţin, în două
categorii:
♦ Categoria subiectelor de drept care aparţin ordinii juridice naţionale,

participante la raporturile juridice de comerţ internaţional
♦ Categoria subiectelor de drept care aparţin ordinii juridice
internaţionale, participante la raporturile juridice de comerţ
internaţional
♦ Subiectele de dreptul comerţului internaţional de naţionalitate română
Din prima categorie, cea a subiectelor de drept naţional, fac parte:

comerciantul-persoană fizică, societăţile comerciale şi grupurile de interes economic
(care pot avea sau nu calitatea de comerciant). Tuturor acestora li se adaugă regiile
autonome, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile în participaţie, asociaţiile familiale
precum şi anumite persoane juridice fără scop lucrativ.
1. Comerciantul – persoană fizică
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Codul comercial român, este comerciant acela care
săvârşeşte acte şi fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile
comerciale. După cum se poate observa legiuitorul român a înţeles să facă, în mod
expres, distincţie între comerciantul individual-comerciantul persoană fizică şi societatea
comercială.
Din cuprinsul normei juridice amintite, rezultă că, pentru a dobândi statutul de
comerciant, persoana fizică trebuie să facă acte de comerţ, iar aceste fapte de comerţ
să fi săvârşite cu titlu profesional. De asemenea, cumulativ acestor condiţii impuse de
chiar textul legii comerciale, persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu, să desfăşoare actele de comerţ în nume propriu, independent şi pe riscul
său şi, nu în ultimul rând, să nu existe o stare de incompatibilitate, de decădere sau de
interdicţie cu privire la persoana comerciantului.
Capacitatea şi calitatea persoanelor fizice române de a efectua acte şi fapte

de comerţ internaţional
O persoană fizică pentru a desfăşura activităţi de comerţ internaţional trebuie să
întrunească în mod cumulativ condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 300/2004 şi anume:
- să aibă 18 ani pentru persoanele fizice care doresc să desfăşoare activităţi
economice în mod independent;
- persoanele fizice care au iniţiativa constituirii unei asociaţii familiale trebuie să
aibă, de asemenea vârsta de 18 ani (membrii unei asemenea asociaţii pot avea şi 16 ani
împliniţi);
- starea sănătăţii le permite acest lucru;
- au calificarea necesară desfăşurării unor asemenea activităţi;
- nu au fost condamnate penal pentru săvârşirea de fapte la regimul fiscal, vamal
ori disciplinar-fiscal;
- îndeplinesc condiţiile de funcţionare stabilită de lege.
Statutul juridic al comerciantului

În clipa în care o persoană fizică îndeplineşte condiţiile impuse, adică are
capacitate deplină de exerciţiu, nu se află într-o stare de incompatibilitate, nu este decăzut
din drepturi ori nu se află sub incidenţa unor anumite interdicţii, ea dobândeşte statutul
juridic de comerciant, alcătuit din drepturi şi obligaţii.
Statutul juridic al comerciantului străin

Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul de a îndeplini acte şi fapte de
comerţ internaţional, cu respectarea dispoziţiilor legale cuprinse în legea naţională a
statului respectiv. Caracteristic statutului juridic al comerciantului străin este elementul
de extraneitate, care în acest caz este domiciliul comerciantului, fiind irelevantă cetăţenia
în determinarea capacităţii comerciantului.
În cazul României, comercianţii care sunt persoane fizice străine, se bucură de
aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români. Ei pot constitui sucursale sau filiale în România,
urmând, în mod principial, dispoziţiile legale în materie, în cazul constituirii societăţilor
comerciale străine.
2. Societăţile comerciale
Regimul juridic al constituirii, modificării, dizolvării ori lichidării societăţilor

comerciale este supus dreptului comun, guvernat de actele normative interne.
a) În conformitate cu dispoziţiile legale, toate societăţile comerciale care îşi au
sediul în România sunt persoane juridice române.
b) Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale
În conformitate cu art.1 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată, societăţile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Dacă o societate
comercială străină constituie o societate comercială pe teritoriul României, cu sediul în
România – cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române
– societatea astfel constituită este persoană juridică română.
Societăţile comerciale române, cu sau fără participare străină la capitalul social,
pot face acte de comerţ internaţional, cu condiţia ca aceste acte să fie prevăzute în actul
constitutiv al acestora ca obiect de activitate şi să fie permise de legea română.
3. Alte subiecte de dreptul comerţului internaţional de naţionalitate română
Vom întâlni, în mediul de afaceri al subiectelor de naţionalitate română, pe lângă

comerciantul (persoană fizică) şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor juridică
şi capitalul existent şi alte subiecte de naţionalitate română ale dreptului comerţului
internaţional şi anume: regiile autonome, organizaţiile cooperatiste (în cadrul cărora
găsim cooperativele meşteşugăreşti, de consum, precum şi cele de credit), asociaţiile în
participaţie, asociaţiile familiale, persoanle juridice fără scop lucrativ, grupurile de interes
economic şi grupurile europene de interes economic.
Grupurile de Interes Economic
Prin Grup de Interes Economic se desemnează forma de asociere între două sau
mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioada determinată, în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
Necesitatea reglementării constituirii, funcţionării şi încetării existenţei acestei
structuri organizatorice de noutate absolută în legislaţia românească, dar cu tradiţie în
Europa, izvorăşte din obligativitatea de preluare şi transpunere în dreptul intern a aquis-
ului comunitar de către ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, între care şi
România.
Preocuparea statului român, prin autorităţile sale, pentru procesul de armonizare a
cadrului juridic românesc cu dispoziţiile comunitare, în perspectiva aderării la U.E. a
cunoscut o creştere semnificativă, transpusă în acte normative care reglementează noi
instituţii şi proceduri, ale căror utilitate în dezvoltarea relaţiilor comunitare nu poate fi
pusă la îndoială.
Un astfel de act normativ este Legea nr.161/2003. În ceea ce priveşte
reglementarea de noi instituţii şi forme organizatorice, Legea nr.161/2003 consacră
cadrul normativ de constituire şi funcţionare a grupurilor de interes economic(G.I.E.) şi
stabileşte condiţiile în care grupurile europene de interes economic(G.E.I.E.) sunt
recunoscute şi îşi pot desfăşura activitatea în România.
Grupurile de interes economic prezintă şi unele carctere specifice şi anume:
a) pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant
b) se pot constitui cu sau fără capital social
c) numărul membrilor nu poate fi mai mare de 20 şi nu poate avea mai mult de
500 de angajaţi
d) activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea membrilor săi (are
caracter accesoriu)
Grupurile Europene de Interes Economic

Conceput ca instrument juridic de cooperare între întreprinderile din spaţiul UE,
funcţionarea unui astfel de grup este reglementată de un Regulament al Consiliului
adoptat în 1985. Condiţiile de fond pentru constituirea unui GEIE stabilesc că acesta „
este dechis societăţilor de drept civil sau comercial şi tuturor entităţilor de drept public
sau privat, cu excepţia celor care nu au scop lucrativ”.
Scopul său este acela de a dezvolta sau facilita activitatea economică a membrilor ce
îl compun, astfel încât aceştia să-şi îmbunătăţească performanţele economice. GEIE nu
îşi propune să realizeze beneficii pentru el însuşi şi nu se substituie activităţii membrilor
săi. GEIE nu poate funcţiona fără un contract, iar sediul său trebuie să fie situat în spaţiul
comunitar. Resursele unui astfel de grup sunt determinate în mod liber de către
participanţi şi nu este obligatoriu să aibă un anumit capital pentru a putea funcţiona în
mod legal.
Statul în calitate de subiect al dreptului comerţului internaţional.

Nu se poate elimina din categoria de subiecte ale raporturilor de dreptul
comerţului internaţional statul. Această aserţiune este motivată de faptul că oricare stat
suveran are dreptul fundamental de a desfăşura acte şi fapte de comerţ. Această
prerogativă inalienabilă şi-a găsit consacrarea în „Cartea drepturilor şi îndatoririlor
economice ale statelor” care a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU la cea de-
a XXIX -a sa sesiune din 1974.
Ca oricare alt stat şi cel român, aşa cum de altfel am evidenţiat acest aspect
atunci când am făvut referire la principiul egalităţii juridice a părţilor, în cadrul
raporturilor juridice de factură comercială şi economică, va acţiona în dublă calitate şi
anume:
a) vom întâlni statul, în raporturile juridice la care este parte, ca subiect al dreptului
internaţional public şi ca atare în calitatea sa de putere, pe deplin suverană, va acţiona în
baza principiului de jure imperii.
b) în cea de-a doua situaţie, în ceea ce priveşte raporturile juridice pe care statul
le încheie ca putere suverană (acelaşi de jure imperii) îl vom întâlni pe acesta ca subiect
al drepturilor: administrativ, constituţional, financiar, vamal, când cealaltă parte este
deopotrivă persoană fizică sau juridică străină.
c) statul român poate fi întâlnit şi în calitate de subiect de drept privat în unele
raporturi juridice potrivit principiului de jure gestionis. Astfel el se va găsi pe poziţie de
egalitate juridică cu cealaltă parte a raportului juridic care va fi, totdeauna, o persoană
fizică ori juridică care nu îşi are domiciliul ori sediul (ori alte asemenea prerogative) pe
teritoriul nostru.
♦ Din categoria subiectelor de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale,

participante la raporturile juridice de comerţ internaţional fac parte statele şi
organizaţiile internaţionale de state cu caracter interguvernamental.
1. Statele sunt subiecte originare de drept, care participă la raporturile juridice
internaţional în două ipostaze:
a) Ca titulare ale suveranităţii (de jure imperii), împrejurare în care legiferează
statutul juridic al celorlalte subiecte de drept; raporturile juridice la care statele participă
ca titulare de suveranitate sunt raporturi de drept internaţional public.
b) Ca persoane juridice (de jure gestionis), titulare de drepturi şi obligaţii;
raporturile juridice la care statele participă ca persoane juridice sunt raporturi de dreptul
comerţului internaţional.
2. Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al
statelor interesate, acord concretizat într-o convenţie internaţională multilaterală la care
participă mai multe state ca titulare de suveranitate.
Aceste organizaţii sunt subiecte derivate de drept, care participă atât la raporturi
juridice de drept internaţional public, cât şi la raporturi juridice de drept internaţional
privat, potrivit scopului şi finalităţii lor, prevăzute expres în convenţia internaţională de
constituire.
Alături de aceste două categorii de subiecte ale raportului juridic de comerţ
internaţional, amintim societăţile transnaţionale care, prin modul lor de constituire,
exced regimului juridic naţional al statelor, tendinţa la nivel european fiind reglementarea
acestora prin norme juridice uniforme.
C. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor corelative pe care le au, respectiv le incumbă subiectelor
raportului juridic de comerţ internaţional.
D. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional
Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia la care este

obligat debitorul(subiectul pasiv) faţă de creditor(subiectul activ), în vederea satisfacerii
intereselor sale legitime.

1. Subiectele raportului juridic de dreptul comerţului internaţional aparţinând ordinei

juridice naţionale sunt :
a) comercianţii (persoane fizice)
b) societăţi comerciale
c) regiile autonome
d) uniunile economice internaţionale fără caracter guvernamental
e) grupurile de interes economic
f) asociaţiile şi fundaţiile cu caracter nepatrimonial
g) sindicatele
h) adunările generale ale asociaţilor
2. Subiectele raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional aparţinând ordinei

juridice internaţionale sunt:
a) statele
b) organizaţiile interguvernamentale
c) societăţile multinaţionale (trans-naţionale)
3. Societatea comercială dobândeşte potrivit legislaţiei României naţionalitatea statului pe

al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv sediul social.
4. Dacă o societate comercială are mai multe sedii pe teritoriile mai multor state
determinant pentru identificarea naţionalităţii acesteia este :
a) locul unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare
b) locul de constituire al societăţii comerciale respective
c) oricare dintre sediile în care societatea comercială îşi desfăşoară activităţile sale
statutare
Răspunsuri:
1)– a,b,c,d,e; 2)– a,b,c; 3)– a; 4)– a


Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, partea generală,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.23-90
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003,
pag.109
Obiectivele lecţiei 5 – Actele şi faptele de comerţ internaţional
• prezentarea studenţilor a noţiunii şi a caracterelor actelor şi faptelor de comerţ

internaţional
• cunoaşterea faptelor obiective şi subiective
• clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional
• cunoaşterea actelor şi faptelor de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
Concepte cheie - Actele şi faptele de comerţ internaţional
Fapt juridic – împrejurare care determină apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice şi o dată cu aceasta naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective
sau obligaţii
Act juridic – manifestarea de voinţă în scopul de crea, modifica sau stinge raporturi
juridice
Actele şi faptele de comerţ internaţional - notiţe lecţia 5
1. Noţiune şi caracterizare
În vederea formulării unei definiţii a faptelor de comerţ s-au formulat, de-a lungul
timpului, câteva teorii în vederea caracterizarii acestei noţiuni.
a) Teoria speculaţiei, potrivit căreia actul de comerţ este unul eminamente
speculativ, realizat în scopul obţinerii de beneficii, pe baza ideei de cumpărare a
mărfurilor la un anumit preţ şi revânzare la unul mai mare, accentuându-se caracterul
esenţial al actului în sine şi anume realizarea de profit;
b) Teoria circulaţiei, conform căreia actul de comerţ este considerat ca fiind unul
de circulaţie, mai precis de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi
consumatorul final.
c) Teoria întreprinderii, care consideră că actul de comerţ este cel îndeplinit
printr-o întreprindere, privind o activitate metodic organizată, care presupune o repetiţie
profesională a actelor, conform unei organizări sistematice şi bazate pe anumite mijloace
materiale.
d) Teoria mixtă, care consideră că adoptarea unui unic criteriu în vederea
determinării comercialităţii actelor juridice este greu de luat în seamă şi preferă îmbinarea
mai multor criterii dintre cele deja evidenţiate.
Prin prisma celor 4 teorii prezente putem defini faptele sau actele de comerţ ca
fiind acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează
producerea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii sau o
interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
2. Categoriile de fapte de comerţ
Initial în doctrină au fost luate în considerare două mari categorii: faptele de

comerţ obiective şi faptele de comerţ subiective. Ulterior au fost clasificate, alături de
acestea şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte.
2.1. FAPTELE OBIECTIVE DE COMERŢ

I. Fapte de comerţ obiective considerate ca atare fară nici o condiţie.
Din această categorie fac parte:
1. Faptele juridice declarate de lege comerciale (cambia, biletul la ordin, CEC-ul);
2. Orice raport care rezultă din navigaţie;
3. Contractele de depozit, consignaţie, report.
II. Fapte declarate de lege comerciale, dar numai dacă îndeplinesc anumite condiţii.
Reprezentative pentru această categorie sunt:
1. Vânzarea-cumpărarea, cu scopul de a revinde;
2. Întreprinderile comerciale – în sensul de întreprinzator nu de unităţi economice
producătoare.
III. Fapte de comerţ desemnate ca atare datorită caracterului lor accesoriu, ca de

exemplu:
1. Mijlocirea, intermedierea şi reprezentarea;
2. Depozitul pentru cauză comercială;
3. Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni sau de părţi sociale;
4. Contul curent;
5. Gajul pentru cauză comercială;
6. Fidejusiunea pentru cauză comercială.
2.2. FAPTELE SUBIECTIVE DE COMERŢ
Din coroborarea art.7 Cod comercial cu art.4 Cod comercial reiese că faptele de
comerţ subiective reprezintă toate actele săvârşite de comerciant, cu condiţia că acestea
să fie săvârşite în nume propriu şi cu titlu profesional, obişnuit.
Se instituie astfel prin art.4 Cod comercial o anumită prezumţie relativă, denumită
prezumţia de comercialitate, care considera ca fapte de comerţ toate actele şi obligaţiile
comerciantului, indiferent de izvorul lor, cu excepţiile menţionate expres în art.4 Cod
comercial.
Această prezumţie de comercialitate, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată
prin proba contrarie, dar numai în condiţiile specificate expres în art.4 Cod comercial, şi
anume prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau caracterului necomercial care ar
rezulta din chiar actul săvărşit de comerciant - adică natura străină comerciantului a
operaţiei efectuate de acesta, ori datorită naturii operaţiei ori a scopului urmărit.
Prin urmare, conform art. 4 Cod comercial prezumţia de comercialitate poate fi
înlăturată numai în două cazuri, expres prevazute de lege:
a). dacă obligaţia are un caracter civil;
b). dacă necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.
2.3. FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE SAU MIXTE
Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale, când actele sau operaţiunile
efectuate sunt fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic, sau
unilaterale sau mixte, când actele sau operaţiunile respective sunt fapte de comerţ numai
pentru una dintre părţi sau pentru cealaltă parte s-ar putea considera că nu au caracter
comercial şi ar putea rămâne un act de natură civilă.
3. Clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional
Ca şi actele şi faptele de comerţ intern, actele şi faptele de comerţ internaţional se

împart în: obiective, subiective şi mixte. Această categorisire se face în funcţie de scopul
urmărit, obiectul şi forma actului încheiat, precum şi calitatea persoanei care îl aduce la
îndeplinire.
a) Acte şi fapte de comerţ internaţional obiective. Sunt considerate a fi acte şi

fapte de comerţ internaţional obiective acelea al căror caracter comercial se desprinde din
chiar forma, natura sau obiectul lor, ele fiind, cu alte cuvinte, astfel considerate de lege,
aşa cum, de exemplu, sunt faptele de comerţ enumerate de Codul comercial român.
b) Acte şi fapte de comerţ internaţional subiective. În această categorie sunt
incluse acte şi fapte de comerţ internaţional al căror caracter comercial le este conferit de
calitatea de comerciant a celui care le săvârşeşte, dacă nu sunt de natură civilă ori dacă nu
rezultă contrariul din însuşi actul respectiv. Chiar dacă, în anumite cazuri, actele şi faptele
săvârşite de un comerciant (persoană fizică sau juridică) sunt de natură civilă, ele
dobândesc caracterul comercial tocmai pentru că sunt efectuate de un comerciant
(exemplu, închirierea unui spaţiu, unde se vor desface mărfuri – închirierea este un act
civil, dar care dobândeşte caracter de comercialitate, prin săvârşirea sa de către un
comerciant).
c) Actele şi fapte de comerţ internaţional mixte. Sunt incluse în această categorie
actele şi faptele mixte de comerţ intern şi internaţional, care prezintă caracter comercial
numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă parte păstrând caracterul civil.
4. Actele şi faptele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţională
Aşa cum s-a arătat anterior, alături de actele şi faptele de comerţ internaţional
propriu-zise, întâlnim şi pe cele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţionale, care pot fi întâlnite sub formă contractuală ori sub forma constituirii de
societăţi comerciale cu capital comun.
a) Acte şi fapte de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale sub
formă contractuală. Sunt astfel categorisite, deoarece se concretizează prin contracte de
comerţ internaţional încheiate între parteneri din state diferite.
b) Acte şi fapte de cooperare economic şi tehnico-ştiinţifică internaţionale sub
forma constituirii de societăţii comerciale cu capital comun.
Actele şi faptele de cooperare de această factură le întâlnim la crearea de societăţi
comerciale cu capital autohton şi străin. În acest fel, în baza unui
contract de societate şi, mai recent, numai în temeiul actului constitutiv al unei asemenea
societăţi comerciale, ia naştere o persoană juridică ce devine subiect de drept al
comerţului internaţional, cu implicaţiile şi rolul ce i-au fost conferite de voinţa părţilor.
Aceste acte şi fapte de cooperare se materializează în acorduri bilaterale de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, în toate domeniile şi sectoarele de
activitate.

1) Faptele de comerţ obiective sunt considerate astfel fără nici o obiecţiune:

a) corect; b)incorect
2) Care dintre faptele de comerţ enumerate sunt astfel considerate fără nici o condiţie
a) fapte juridice declarate de legea comercială (cambia , biletul la ordin, cec-ul)
b) orice raport care rezultă din navigaţie
c) contractele de depozit, consignaţie, report
3) prin act de comerţ legea înţelege :

a) înscrisul constatator (negotium)
b) operaţiunea juridică propriu zisă
4) Actele şi faptele de comerţ internaţional se clasifică în :

a) obiective; b)subiective; c)mixte
5) Sunt considerate acte şi fapte de comerţ internaţional obiective acelea al căror

caracter se desprinde din:
a) forma; b)natura; c)obiectul lor
Răspunsuri:
1)- a; 2)- a,b,c; 3)- b; 4)- a,b,c; 5)- a,b,c


Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Introducere în studiul dreptului comercial,
Faptele de comerţ, Comercianţii, vol.I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, pag.34 şi urm.
Obiectivele lecţiei 6 – Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
internaţional
• evidenţierea importanţei rolului reorganizării judiciare pentru redresarea

societăţilor comerciale
• cunoaşterea procedurilor de declanşare a falimentului internaţional
• proceduri principale şi proceduri secundare de efectuare a falimentului
internaţional
• conflictul de competenţă jurisdicţională în lumina Legii 637/2002
Concepte cheie– Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional
Creanţă – îndrituirea crditorului unui raport juridic obligaţional de a pretinde debitorului

executarea obligaţiei corelative de a da, a face ori a nu face
Creanţă certă – creanţă a cărei existenţă este neîndoielnică şi nu are caracter litigios
Creanţă lichidă – creanţă al cărei cuantum este precis determinat
Creanţă exigibilă – creanţă care trebuie dusă la îndeplinire întrucât s-a împlinit termenul
Creditor – subiect activ al unui raport juridic obligaţional
Debitor – subiect pasiv al unui raport juridic obligaţional

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional - notiţe lecţia 6
Consideraţii preliminare
În materia societăţilor comerciale, procedura prin care comercianţii neperformanţi

sunt înlăturaţi este reglementată de Legea nr.64/1995.
Potrivit Legii nr.64/1995, republicată şi modificată, procedura reorganizării
judiciare şi falimentului se aplică tuturor comercianţilor – societăţilor comerciale,
persoane fizice autorizate, organizaţii cooperatiste – aflaţi în stare de insolvenţă. Prin
insolvenţă cadrul legal defineşte acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin
incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.
Procedura reorganizării judiciare şi declarării falimentului este o procedură contencioasă,
în care instanţa judecătorească, prin judecătorul sindic, exercită atribuţii de decizie şi
control. Alături de instanţa de judecată şi de judecătorul sindic mai participă la aplicarea
procedurii administratorul sau lichidatorul, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor şi
comitetul asociaţilor sau acţionarilor.
Judecătorul sindic va fi numit de către preşedintele instanţei care aplică
procedura reorganizării judiciare şi falimentului dintre judecătorii desemnaţi ca judecători
sindici în temeiul art.12 alin.3 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească,
republicată şi modificată şi va exercita atribuţiile prevăzute în art.10 din Legea
nr.64/1995. Administratorul este practicianul în reorganizare şi lichidare desemnat de
judecătorul sindic prin sentinţa de deschidere a procedurii sau angajat de creditorii ce
deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor în cadrul primei şedinţe a adunării
creditorilor, care va exercita competenţele prevăzute de lege, în vederea instrumentării
procedurii de reorganizare judiciară a debitorului aflat în stare de insolvenţă.
Lichidatorul este practicianul în reorganizare şi lichidare - persoana fizică

sau juridică - atestat potrivit legii, căruia îi revine sarcina de a aduce la
îndeplinire lichidarea debitorului aflat în stare de insolvenţă. Procedura
reorganizării judiciare
A. Etape comune procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului

1. Sesizarea instanţei
2. Desemnarea judecătorului sindic.
3. Hotărârea de deschidere a procedurii.
Efectele deschiderii procedurii sunt:
- suspendarea tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor,
cu excepţia situaţiei în care creditorul este titularul unei creanţe garantate cu ipotecă,
gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie şi valoarea obiectului
garanţiei este acoperită integral de valoarea creanţelor garantate cu acel obiect sau
există riscul pieirii, deteriorării sau diminuării valorii obiectului garanţiei;1
- suspendarea termenelor de prescripţie, care vor reîncepe să curgă după 30 de zile de
la data încheierii procedurii;
- indisponibilizarea părţilor sociale sau a acţiunilor pe care le deţin administratorii
societăţilor comerciale la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă; parţile sociale sau
acţiunile vor putea fi totuşi înstrăinate, dar numai cu încuviinţarea judecătorului
sindic;
- suspendarea curgerii dobânzilor şi penalităţilor;
- ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea, afară numai dacă acesta nu
şi-a declarat intenţia de reorganizare; dreptul de administrare va putea fi ridicat
debitorului chiar dacă şi-a declarat intenţia de reorganizare, la cererea creditorilor,
comitetului creditorilor, comitetului asociaţilor/acţionarilor, camerelor de comerţ
teritoriale şi asociaţiilor cooperatiste, dacă o asemenea cerere este justificată de
pierderile continue în patrimoniul debitorului sau de lipsa probabilităţii de realizare a
unui plan de activitate în vederea reorganizării debitorului şi continuării activităţii
acestuia;
- toate actele emise de şi/sau pentru debitor după deschiderea procedurii (inclusiv
corespondenţa) vor purta menţiunea “în insolvenţă”, “în reorganizare judiciară” sau
“în faliment”, după caz.
4. Notificarea creditorilor.
5. Înregistrarea creanţelor.
6. Întocmirea tabelului creanţelor.
7. Şedinţa adunării creditorilor.
6. Redactarea raportului de către administrator sau lichidator.
B. Etape specifice procedurii de reorganizare judiciară
Planul de reorganizare sau de lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului

reprezintă cadrul de desfăşurare a procedurii de reorganizare judiciară, propus, aprobat şi
executat potrivit legii.
Conform dispoziţiilor legale, pot propune un plan de reorganizare sau un plan de
lichidare :
a) debitorul
b) administratorul
c) comitetul creditorilor
d) creditorii
e) asociaţii din societăţile comerciale, asociaţiile cooperatiste şi grupurile de interes
economic.
Planul de reorganizare va cuprinde:
- perspectivele de redresare ale debitorului, în condiţiile continuării activităţii acestuia
şi cu posibilităţile sale organizatorice şi financiare;
- măsuri pentru protejarea intereselor creditorilor şi asociaţilor debitorului;
- modalităţile de lichidare totală sau parţială a averii debitorului pentru acoperirea
pasivului;
- categoriile de creanţe;
- măsurile de punere în aplicare a planului, în condiţiile art.60 alin.5 din Legea
nr.64/1995;
- durata de aplicare a planului de redresare.
Planul de reorganizare este supus confirmării judecătorului sindic. Reorganizarea se
face conform planului confirmat de judecătorul sindic. Dacă debitorul nu se conformează
planului sau înregistrează pierderi, creditorii sau administratorul pot solicita judecătorului
sindic să dispună declanşarea procedurii falimentului.
Închiderea procedurii de reorganizare se va face prin pronunţarea unei sentinţe
de către judecătorul sindic, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în
planul de reorganizare confirmat.
C. Etape specifice procedurii falimentului

Declararea stării de faliment se face de către judecătorul sindic prin sentinţă în
situaţia în care declanşarea procedurii falimentului este solicitată prin cererea introductivă
sau prin încheiere, dacă :
-debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment ori nu şi-a declarat intenţia de
reorganizare şi nici unul dintre celălalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
-debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare
ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat, iar nici unul dintre celălalte
subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile
propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
-obligaţiile de plată şi celălalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate
prin planul confirmat, sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării
aduce pierderi averii sale.
Efectele deschiderii procedurii falimentului. În afara efectelor arătate la secţiunea
“Etape comune procedurii reorganizării judiciare şi procedurii falimentului”, deschiderea
procedurii falimentului mai produce şi următoarele efecte specifice:
a) atribuţiile administratorului vor fi preluate de către lichidatorul desemnat în condiţiile
legii; poate fi lichidator şi administratorul desemnat anterior;
b) notificarea în cazul procedurii falimentului va cuprinde termenul limită pentru
înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea întocmirii tabelului
suplimentar al creanţelor ( nu mai mult de 45 de zile de la data intrării în faliment),
termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor şi de întocmire a
tabelului definitiv consolidat ( nu mai mult de 30 de zile de la expirarea termenului
prevăzut pentru definitivarea tabelului suplimentar;
c) luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitorului – sigilarea şi
inventarierea lor; nu sunt supuse procedurii de inventariere :
- bunurile asupra cărora există un risc de deteriorare sau pierdere de valoare
- registrele contabile
- titlurile de valoare scadente sau care urmează a deveni scadente în scurt timp, precum
şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului
- numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului.
Lichidarea averii debitorului constă în transformarea activului patrimonial într-o
sumă de bani ce va fi distribuită creditorilor în ordinea stabilită de lege, pentru acoperirea
pasivului. Lichidarea se face de către lichidator, sub controlul judecătorului sindic.
Procesul de lichidare va începe imediat după afişarea tabelului definitiv consolidat al
creanţelor.
Întocmirea raportului final.
După ce bunurile au fost lichidate, lichidatorul va întocmi un raport final, pe care
îl va înainta judecătorului sindic împreună cu un bilanţ. Raportul final şi bilanţul vor fi
comunicate debitorului şi creditorilor şi vor fi afişate la uşa tribunalului.
Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării se va face potrivit unui plan
întocmit de lichidator, înregistrat şi afişat la tribunal. Închiderea procedurii
falimentului se va face prin sentinţă pronunţată de judecătorul sindic, după ce a aprobat
raportul final al lichidatorului şi sumele de bani obţinute din vânzarea bunurilor
debitorului au fost distribuite potrivit art.106 şi 108 din Legea nr.64/1995. În cursul
procedurilor instituite de Legea nr.64/1995, debitorul are la dispoziţie două instituţii
juridice prin care poate suspenda sau amâna executarea hotărârii de declanşare a acestora.
Acestea sunt MORATORIUL ŞI CONCORDATUL.
Moratoriul este instituţia juridică prin care este suspendată executarea hotărârii
de declanşare a procedurii falimentului, la cererea debitorului. Pentru obţinerea
moratoriului, debitorul trebuie să demonstreze în faţa tribunalului că este solvabil şi că
faptele ce s-au produs nu îi sunt imputabile. Moratoriul poate fi instituit de către
judecătorul sindic pe o perioadă de cel mult 6 luni, cu consultarea prealabilă a adunării
creditorilor.
Concordatul este denumirea purtată de înţelegerea survenită între debitor şi
adunarea creditorilor, în virtutea căreia debitorul se obligă să îşi achite datoriile la
termenele şi în condiţiile pe care le-a stabilit cu masa credală. Dacă concordatul a fost
omologat de tribunal, starea de faliment încetează, masa credală este desfiinţătă, iar
debitorul poate fi urmărit, în mod individual, în limita sumelor convenite prin concordatul
respectiv.

1. Deschiderea procedurii falimentului şi a reorganizării judiciare poate fi efectuată de:

a) comerciant (persoană fizică ori societate comercială )
b) la cererea creditorilor societăţii comerciale respective
c) la cererea instituţiilor abilitate de lege în acest sens.
2. Judecătorul sindic este numit de către :

a) comerciant (persoană fizică sau juridică )
b) de către preşedintele instanţei care aplică procedura reorganizării judiciare.
c) de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Judeţean ori a municipiului
Bucureşti
3. Creditorii pot solicita deschiderea procedurii de reorganizare judiciară numai pentru

starea de insolvenţă a debitorului :
a) deja existentă
b) iminentă
4. Închiderea procedurii de reorganizare judiciară se face:

a) prin pronunţarea unei sentinţe de către judecătorul sindic;
b) prin cererea formulată ,în acest sens, de către administrator ;
c) de către judecătorul sindic împreună cu administratorul ;
5. În cazul procedurii falimentului notificarea va cuprinde :

a) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea
întocmirii tabelului suplimentar al creanţelor ;
b) termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor ;
c) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidate al creanţelor.
6. Lichidarea averii debitorului constă în transformarea activului patrimonial al acestuia :

a) într-o sumă de bani ce va fi distribuită creditorilor în ordinea stabilită de lege
b) într-o sumă de bani ce va fi atribuită creditorilor în ordinea înscrierii lor la masa
credală
c) într-o sumă de bani şi o reparaţie morală atribuită tuturor creditorilor.
Răspunsuri:
1)- a,b,c; 2)- b; 3)- a; 4)- a; 5)- a,b,c; 6)-a

Legea nr. 64 /1995, publicată în M.Of. 130 din 29 iunie 1995 şi modificată prin
O.G. 38/1996, publicată în M.Of. 204 din 30 august 1996, O.U.G. 58/1997, publicată în
M.Of. 266 din 3 octombrie 1997, Legea 99/1999, publicată în M.Of.236 din 27 mai 1999,
prin care s-a dispus republicarea şi renumerotarea textelor, Republicată în M.Of. 608 din
13 decembrie 1999, O.G. 38/2002, publicată în M.Of. 95 din 2 februarie 2002, Legea
82/2003, publicată în M.Of. 194 din 26 martie 2003
Obiectivele lecţiei 7 – Teoria contractelor comerciale internaţionale
• prezentarea noţiunii contractelor de comerţ internaţional

• evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale contractelor comerciale internaţionale
• criterii de clasificare ale contractelor comerciale internaţionale
• explicarea procedeelor de negociere a contractelor comerciale internaţionale
Concepte cheie - Teoria contractelor comerciale internaţionale
Contract - act juridic civil ori comercial constând în acordul de voinţă a două sau mai
multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
Contract accesoriu – contract care nu are existenţă proprie, de sine stătătoare , ci

depinde de existenţa unui contract principal
Contract de engineering – contract de comerţ exterior şi cooperare economică

internaţională făcând parte din categoria contractelor de transfer de tehnologie care are ca
obiect realizarea de către una din părţi, pentru cealaltă parte, contra cost a unui complex
industrial ori retehnologizarea unuia deja existent
Contract de know-how – contract făcând parte din categoria contractelor de transfer de

tehnologie care are ca obiect transmiterea cu titlu oneros de cunoştinţe şi procedee
tehnice care nu au fost brevetate sau care nu sunt brevetabile ori chiar a anumitor abilităţi
ori experienţe tehnice, care constituind un secret comercial, au eficienţă economică
deosebită.
Contract nenumit – contract al cărui conţinut nu este reglementat în mod expres de către
legiuitor ci este stabilit de către părţi
Teoria contractelor comerciale internaţionale – notiţe lecţia 7
1. Noţiune.
Prin contractul de comerţ internaţional se înţelege acordul de voinţă care a avut
loc între două sau mai multe subiecte de drept participante la comerţul internaţional,
având domiciliul ori sediul în state diferite, având ca finalitate naşterea, modificarea sau
stingerea de raporturi juridice de comerţ internaţional.
Contractele comerciale internaţionale se delimitează de contractele comerciale cu
vocaţie internă îndeosebi prin elementele de extraneitate pe care le conţin, care
împreună cu atributul intrinsec de comercialitate îl deosebeşte de contractele comerciale,
în general vorbind.
2. Trăsăturile caracteristice ale contractelor de comerţ internaţional
• comercialitatea
• internaţionalitatea
2.1. Categorii de contracte de comerţ internaţional în raport de criteriile dreptului

comun (dreptului civil)
a. În raport cu modul lor de formare contractele de comerţ internaţional sunt, de regulă,
consensuale, ele exprimând voinţa manifestată de către subiecţii raportului juridic de
comerţ internaţional.
b. De regulă, ne aflăm înaintea unor contracte cu titlu oneros, deoarece au ca finalitate
declarată obţinerea pentru părţi a unui profit.
c. Contractele de comerţ internaţional sunt sinalagmatice după scopul lor, având în
vedere faptul că dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative pentru părţi.
d. Contractul de comerţ internaţional are caracter comutativ pentru că atât existenţa, cât
şi întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate (ori
determinabile), din chiar momentul încheierii actului juridic respectiv.
e. Contractele de comerţ internaţional sunt acte şi fapte de comerţ deoarece ele tind la
obţinerea unui profit, pentru ambele părţi. Se include în această categorie chiar şi
contractele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
2.2. Criterii nespecifice de categorisire a contractelor de comerţ internaţional
a. În funcţie de efectele pe care le vor genera contractele de comerţ internaţional (ca de

altfel toate tipurile de contracte), se împart în: constitutive, translative şi declarative de
drepturi.
a.1. Contractele de comerţ internaţional cu caracter constitutiv sunt cele ce privesc, de
obicei, crearea unor drepturi subiective, pe seama celor două părţi, ori a unui terţ.
a.2. Sunt contracte de comerţ internaţional translative de drepturi cele care transmit
unele drepturi reale, de la un titular de drepturi la altul.
a.3. Contractele declarative de drepturi sunt mult mai rar întâlnite în comerţul
internaţional, iar prin ele se constată şi se confirmă pentru părţi unele drepturi.
b. După modul lor de executare contractele de comerţ internaţional se împart în

contracte cu executare imediată, succesivă sau continuă.
b.1. Contractele de comerţ internaţional cu executare imediată sunt cele care au ca
obiect îndeplinirea, de îndată, a uneia sau mai multor prestaţii.
b.2. Contractele de comerţ internaţional cu executare succesivă sunt cel mai adesea
întâlnite în practica de comerţ internaţional. Prestaţiile părţilor vor fi aduse la îndeplinire
la intervale de timp regulate sau neregulate.
b.3. Contractele comerciale internaţionale cu executare continuă cuprind obligaţii care
pot fi îndeplinite de către debitor în mod neîntrerupt.
c. În raport de corelaţia în care se află, contractele de comerţ internaţional se împart în

contracte principale şi contracte accesorii.
c.1. Sunt denumite contracte principale acele acorduri de voinţă ale părţilor care sunt de
sine stătătoare, iar existenţa lor nu depinde de clauzele altui contract.
c.2. Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare, valoarea lor
juridică este condiţionată de existenţa unui contract principal.
d. După natura obligaţiilor care intră în conţinutul lor contractele internaţionale se

divid în contracte care generează obligaţia de a da, de a face sau de a nu face.
d.1. Contractele care generează obligaţia de a da (dare) sunt cele translative de drepturi
reale, cărora lise adaugă contractele care implică o contraprestaţie pecuniară, indiferent
de natura acesteia: preţ, comision, chirie, navlu, primă de asigurare, etc.
d.2. Contractele care generează obligaţia de a face (facere) sunt întâlnite în sfera
executării de lucrări şi în această privinţă este clasic contractul de antrepriză, precum şi
cele de prestări-servicii, cum sunt cele de consulting, comision, mandat, etc.
d.3. Contractele care generează obligaţia de a nu face (non facere) sunt mai rar
întâlnite în comerţul internaţional, iar exemplul cel mai elocvent este obligaţia concretă
de a se abţine de la anumite acţiuni, pe care şi-o asumă una dintre părţile contractante ori
chiar ambele.
e. După natura obligaţiilor
În raport de natura obligaţiilor cărora le dă naştere contractele de comerţ internaţional,

acestea se pot clasifica în contracte care generează obligaţii de rezultat şi contracte care
generează obligaţii de mijloace.
e.1. Participanţii la raporturile de comerţ internaţional îşi asumă obligaţii de rezultat,
întrucât prin finalitatea urmărită acestea sunt de esenţa comerţului, în general vorbind.
e.2. Contractele de comerţ internaţional pot da naştere şi la obligaţii de mijloace (de
diligenţă). Astfel, în contractele care au în conţinutul lor obligaţia de a face,
cocontractanţii pot prevede o clauză “best efects”, adică se angajează să depună toate
eforturile necesare aducerii la îndeplinire a obligaţiilor asumate contractual.
2.3. Criterii specifice de categorisire a contractelor de comerţ internaţional
a. În funcţie de participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional vom

întâlni:
a.1. Contracte obişnuite, atunci când contractele se încheie între participanţi care aparţin
ordinii juridice naţionale din state diferite, iar partenerii contractuali se recunosc după
calitatea şi natura juridică asemănătoare: comercianţi-persoane fizice, societăţi
comerciale, persoane juridice cu vocaţie comercială.
a.2. Contracte mixte (semiinternaţionale), încheiate între subiecte de drept care aparţin
ordinii juridice internaţionale din state diferite.
b. În raport de obiectul lor, contractele de comerţ internaţional se clasifică în cinci

categorii:
b.1. Contracte translative de drepturi, care au ca obiect transmiterea drepturilor reale ori
a celor de creanţă între părţi.
b.2. Contracte de prestări de servicii, care au ca obiect o prestare de servicii la care una
dintre părţi se obligă în favoarea celelilalte părţi.
b.3. Contracte de executare de lucrări, al căror obiect este realizarea de lucrări de
construcţii sau a unor lucrări de montaj.
b.4. Contracte de cooperare economică internaţională şi tehnico-ştiinţifică, prin
intermediul cărora au loc derularea raporturilor juridice privind producţia şi
comercializarea de bunuri, executarea de lucrări, transferul de tehnologie avansată, etc.
b.5. Contracte de aport valutar, care au ca obiect sporirea rezervelor valutare ale
participanţilor la operaţiunile de comerţ internaţional.
c. În raport cu complexitatea lor, contractele de comerţ internaţional se clasifică în:

c.1. Contracte comerciale internaţionale unitare, care au la bază un singur acord de
voinţă între părţi.
c.2. Contracte comerciale internaţionale mixte, în cadrul cărora acordul de voinţă al
părţilor contractante generează drepturi şi obligaţii caracteristice pentru cel puţin două
contracte unitare (de tip monolit).
c.3. Contracte comerciale internaţionale complexe care desemnează o pluralitate de
contracte comerciale internaţionale distincte, interdependente, care împreună constituie
un ansamblu contractual creat prin voinţa juridică a părţilor, care are drept scop o
anumită finalitate, de asemenea agreată de părţi.
d. În funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se

vor clasifica după cum urmează:
d.1. Contracte de scurtă durată, încheiate pentru operaţiuni ocazionale şi a căror durată
nu depăşeşte 1 an.
d.2. Contracte cu durată medie, încheiate pe o perioadă de timp de până la 5 ani, acestea
fiind regula în sfera comerţului internaţional.
d.3. Contracte de lungă durată, încheiate de părţi pe o perioadă de timp care excede
duratei de 5 ani.
3. Condiţiile de valabilitate ale contractelor comerciale internaţionale
La fel ca şi în dreptul civil care este, după cum am văzut, dreptul comun, capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza sunt condiţiile de valabilitate cerute unui contract
comercial internaţional.
4. Forma contractelor comerciale internaţionale

În ceea ce priveşte aceste contracte forma nu este o condiţie ad validitatem ci este în
marea majoritate a cazurilor cerută doar ca mijloc de probă (ad probationem).
5. Viciile de consimţământ în contractele de comerţ internaţional
a) Eroarea de fapt şi de drept

Reglementarea uniformă precizată consideră eroarea a fi reprezentarea eronată a unor
fapte ori a unor raporturi juridice existente în momentul încheierii contractelor
comerciale internaţionale. (Din analiza textului legal rezultă că în lumina Principiilor
UNIDROIT nu există diferenţă între eroarea de fapt şi eroarea de drept).
b)Dolul în contractele de comerţ internaţional

Principiile UNIDROIT consacră ideea cu privire la dol, că o parte cocontractantă poate
cere nulitatea contractului atunci a fost determinată să îl încheie prin manoperele dolosive
ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau nedezvăluiri frauduloase a unor
circumstanţe care, conform standardelor bunei credinţe în materie comercială ar fi trebuit
dezvăluite.
c) Violenţa în contractele comerciale internaţionale

Cu privire la acest aspect, Principiile UNIDROIT indică următoarea conduită: o parte
poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost obligată să îl încheie printr-o
ameninţare nejustificată a celeilalte părţi, care, având în vedere circumstanţele este atât de
iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nici o alternativă rezonabilă.
d) Leziunea în contractele de comerţ internaţional

O parte contractantă poate invoca nulitatea contractului sau a unei clauze dacă, la
momentul încheierii contractului acesta, în ansamblul său ori doar clauza respectivă îi
dădea celeilalte părţi într-un mod nejustificat un avantaj excesiv.
În această privinţă trebuie avute în vedere, în ceea ce priveşte leziunea în contractele
comerciale internaţionale, următoarele aspecte:
- faptul că cealaltă parte a profitat, în mod neloial de dependenţa primei părţi, de
dezavantajul economic sau de nevoile urgente ale acesteia, ori de faptul că aceasta este
neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere;
- cealaltă parte a profitat, în mod neloial de natura şi scopul contractului comercial
internaţional.
e) Fapta terţului în raport cu eroarea, dolul, violenţa şi leziunea în contractele

comerciale internaţionale
Principiile UNIDROIT reglementează şi regimul juridic al condiţiilor de validitate ale
contractelor comerciale internaţionale la care am făcut referire până acum, comise însă
prin fapta terţului.
- Astfel, victima unui dol, a unei violenţe, leziuni sau a unei erori a cărei cauză este
imputabilă unui terţ de ale cărui fapte răspunde cocontractantul victimei poate invoca
anularea contractului ca şi cum ar fi imputabilă cocontractantului;
- În situaţia în care dolul, violenţa sau leziunea sunt imputabile unei terţe persoane pentru
ale cărei acte cocontractantul victimei nu este responsabil, contractul poate fi anulat dacă
acest cocontractant cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască dolul, violenţa sau leziunea ori
nu a efectuat nici un act de executare până la data invocării nulităţii, în temeiul
contractului.

1. Trăsăturile caracteristice ale contractului de comerţ internaţional sunt :

a) comercialitatea
b) internaţionalitatea
c) naţionalitatea
2. Caracterul sinalgmatic al contractelor de comerţ internaţional este conferit de faptul că

:
a) dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative pentru părţi ;
b) părţile sunt numai două
c) sunt cu titlu gratuit
3. Contractele principale sunt acorduri de voinţă ale părţilor care sunt de sine stătătoare
iar existenţa lor nu depinde de clauzele altui _____________
4. Dupa efectele lor contractele de comerţ internaţional se clasifică în :

a) contracte __________
b) contracte __________
c) contracte __________
5. Contractele de comerţ internaţional se divid după obiectul lor în contracte care

generează obligaţii :
a) de a împrumuta
b) de a da
c) de a asigura
d) de a face
e) de a repara
f) de a nu face
6. Contractele de comerţ internaţional de lungă durată se încheie de către părţi pe o

perioadă de timp mai mare de :
a) trei ani
b) cinci ani
c) zece ani
7. Părţile unui contract de comerţ internaţional au posibilitatea de a schimba legea

aplicabilă contractului fără a aduce atingere formei şi drepturilor terţilor :
a) oricând
b) numai după ivirea litigiului
c) numai cu aprobarea organului de jurisdicţie
Răspunsuri:
1)- a,b; 2)- a; 3)- contract; 4)- constitutive, translative, declarative; 5)- b,d,f; 6)- b; 7)- a

Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, tratat, vol.II, Editura Lumina Lex,
2001, pag.5-22
Dragoş Alexandru Sitaru, Victor Babiuc, tratat, vol. II, 1996, Editura Actami, Bucureşti,
pag.9-16
Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional(tratat), Partea
Specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.5-25
Obiectivele lecţiei 8 – Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor
• importanţa identificării legii aplicabile contractului comercial internaţional

• punerea în relief a importanţei clauzelor conţinute de contractul comercial
internaţional
• aprofundarea principiilor care trebuie să guverneze interpretarea contractelor de
comerţ internaţional
• prezentarea modalităţilor de executare a contractelor comerciale internaţionale
Concepte cheie– Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor
Oferta – propunere pe care o persoană o face unei alte persoane ori în general de a
încheia un anumit contract în condiţii determinate
Acceptare – manifestare a voinţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în

condiţiile ofertei ce i-a fost adresată în acest scop
Clauza contractuală – stipulaţie sau prevedere stabilită prin acordul de voinţă al părţilor
sau considerată ca atare în temeiul unei dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au
derogat existentă în cuprinsul unui contract
Clauză penală – convenţie accesorie prin care părţile contractante stabilesc anticipat
cuantumul daunelor interese (compensatorii sau moratorii) datorate de partea în culpă în
caz de neexecutare a obligaţiei contractuale
Reziliere – desfacere pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu execuţie succesivă în
timp drept consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de către una dintre părţi din culpa
acesteia
Rezoluţiune – desfiinţarea cu caracter retroactiv cu execuţie imediată la cererea unei

părţi ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile ei
Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor comerciale
internaţionale – notiţe lecţia 8
1. Formarea contractului de comerţ internaţional
Încheierea contractului de comerţ internaţional (sau formarea) se face, de regulă, în două

etape:
I. Etapa precontractuală
II. Etapa încheierii propriu-zise a contractului de comerţ internaţional
I. ETAPA PRECONTRACTUALĂ este reprezentată de anumite demersuri pe care

părţile interesate le efectuează în scopul informării pieţei internaţionale cu privire la
intenţiile lor sau în scopul de a se informa asupra tendinţelor şi oportunităţilor de pe piaţa
internaţională.
Dialogul contractual este supus regulilor şi strategiilor de negociere. Negocierea unui
contract de comerţ internaţional are ca scop stabilirea unui sistem de reguli, de drepturi şi
de obligaţii corelative care vor guverna viitorul contract.
Pe durata negocierilor contractului, părţile pot opta pentru schimbul de scrisori de intenţie
sau pentru încheierea unor acorduri de negociere.
Negocierea, indiferent de forma pe care o îmbracă, implică respectarea unor reguli, cum
sunt:
a. informarea corectă şi completă a eventualului partener asupra elementelor de
evaluare al viitorului contract
b. colaborarea părţilor pentru ca negocierea să nu depăşească, în timp, o durata
strict necesară informării şi clarificării cadrului contractual
c. păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor primite, dacă aceste informaţii
nu au un caracter public evident
d. evitarea repunerii în discuţie a clauzelor contractuale asupra cărora s-a căzut
deja de acord
e. anunţarea imediată a celeilalte părţi a hotărârii de a întrerupe negocierile,
temporar sau definitiv
f. evitarea negocierilor paralele, afară numai dacă partea interesată şi-a declarat
expres intenţia ori şi-a rezervat dreptul de a intra în contact şi de a negocia şi
cu alţi potenţiali parteneri
g. respectarea termenelor prevăzute de părţi pentru încheierea diferitelor faze ale
negocierii
În esenţă toate aspectele învederate cu privire la negocierea unui contract comercial

internaţional sunt materializări ale principiului libertăţii contractuale.
A. Oferta şi acceptarea ofertei
o Aspecte terminologice
Prin ofertă (policitaţiune, propunere) se înţelege lato sesu concretizarea voinţei de a
încheia un contract din sfera dreptului comercial dar şi a celui internaţional.
Stricto sensu, prin ofertă se înţelege o propunere de încheiere a unui contract comercial
internaţional care a fost efectuată numai de debitorul prestaţiei materiale care face
obiectul contractului. Astfel, oferta trebuie să fie făcută de către vânzător, furnizor,
exportator, etc.
o Condiţiile de validitate ale ofertei
- să fie fermă şi să reprezinte un angajament juridic adică evidenţiază intenţia

ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării.
- oferta făcută să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate
- oferta trebuie să fie precisă şi completă
B. Revocarea ofertei de a contracta

Ofertantul are posibilitatea de a revoca propunerea de a contracta ceea ce constituie, de
asemenea, o manifestare de voinţă din partea sa. În ceea ce priveşte regimul juridic al
revocării ofertei trebuie să precizăm că putem discuta despre aceasta în două ipoteze:
între persoane prezente şi între persoane absente.
o Acceptarea ofertei de a contracta
Dacă oferta de a contracta reprezintă manifestarea voinţei unei părţi de a încheia un

contract de comerţ internaţional la rândul său acceptarea ofertei reprezintă cealaltă voinţă
juridică.
În practica întâlnită în comerţul internaţional acceptarea ofertei este întâlnită sub două
modalităţi, ea putând fi, astfel expresă ori tacită, ambele bucurându-se de acceaşi valoare
juridică.
o Tăcerea (inactivitatea) destinatarului ofertei
Se consideră nulă clauza contractuală conform căreia tăcerea (inactivitatea) destinatarului

are calitatea unei acceptări a ofertei. Mai mult chiar, tăcerea nu valorează ca acceptarea
dacă o astfel de clauză nici nu a fost prevăzută în contract.
o Condiţiile de valabilitate ale acceptării ofertei
Fiind tot o latură a consimţământului, ca şi oferta şi acceptarea trebuie să îndeplinească

unele condiţii şi anume:
a) să fie făcută de către destinatarul ofertei de a încheia contractul comercial internaţional
ori de la un reprezentant al acestuia;
b) să fie pură şi simplă, cu alte cuvinte pe deplin concordantă cu conţinutul ofertei
primite. Dacă acceptarea ofertei este condiţionată, are unele limitări sau modificări se
apreciază că ne aflăm înaintea reprezentării ofertei şi în faţa unei contraoferte .
II. ETAPA ÎNCHEIERII PROPRIU-ZISE A CONTRACTULUI

Contractul se consideră a fi încheiat în momentul în care s-a realizat acordul de voinţă
dintre părţile contractante, în condiţiile legii aplicabile contractului.
În dreptul român se consideră că momentul încheierii contractului este cel în care
acceptarea ofertei a ajuns la ofertant şi acesta a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia.
În dreptul uniform, care are la bază Convenţia de la Haga, din 1964, se apreciază că un
contract este format atunci când acceptarea este recepţionată la adresa persoanei
ofertantului.
2. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional
Determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face, de regulă prin

acordul părţilor. În dreptul comerţului internaţional se admite ca părţile să desemneze
legea care va guverna formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor contractuale
reciproce. Voinţa părţilor preîntâmpină un eventual conflict de legi, datorat caracterului
de internaţionalitate al contractului. Părţile au posibilitatea de a schimba legea aplicabilă
contractului oricând, pe toată durata executării contractului, cu condiţia de a nu aduce
atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de terţi.
3. Clauzele contractului comercial internaţional
Un contract comercial internaţional va cuprinde obligatoriu şi în funcţie de obiectul său

clauze legate de calitatea şi cantitatea mărfurilor, precum şi clauze referitoare la
răspunderea contractuală.
De asemenea, se vor prevedea şi clauze asiguratorii, ca mijloc de apărare contra
fluctuaţiilor preţurilor.
Clauze contractuale tipice:
1. de continuitate şi menţinere a raporturilor comerciale tradiţionale între parteneri;
2. de forţă majoră;
3. de exclusivitate;
4. de confidenţialitate;
5. privind modalităţile de plată;
6. privind răspunderea părţilor;
7. de soluţionare a litigiilor.
Aceste clauze poartă denumiri specifice, pe care le vom aminti, succint, în cele ce
urmează :
A. CLAUZA COMPROMISORIE
B. CLAUZA DE MENŢINERE A VALORII, CLAUZA DE CONSOLIDARE
VALUTARĂ şi CLAUZA MULTIVALUTARĂ
C. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE
D. CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT
E. CLAUZA DE HARDSHIP
F. CLAUZA PENALĂ
G. CLAUZE LIMITATIVE DE RĂSPUNDERE
H. CLAUZA DE FORŢĂ MAJORĂ
I. CLAUZE DE INTERPRETARE
J. PACTUL DE PREFERINŢĂ
K. CLAUZA DE CONFIDENŢIALITATE
L. CLAUZA DE EXCLUSIVITATE
M. CLAUZA DE NECONCURENŢĂ
4. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional este operaţiunea juridică de clarificare

logico-raţională şi sistematică de determinare a înţelesului exact şi complet al clauzelor
contractuale.
Principiile care trebuie să guverneze interpretarea contractelor

de comerţ internaţional
a) Buna-credinţă
b) Loialitatea
c) Colaborarea între părţi
Regulile de interpretare contractuală în comerţul internaţional

a) Clauzele contractuale se interpretează după intenţia comună a părţilor care au încheiat
contractul, ci nu după sensul literal al termenilor utilizaţi
b) În situaţia în care o clauză este interpretabilă din cauză redactării sale ori dintr-un alt
considerent, se aplică regula de drept potrivit căreia aceasta va produce efecte, ci nu în
sensul neproducerii de efecte
c) În situaţia în care o clauză este susceptibilă de două interpretări, se aplică regula
conform căreia se interpretează în sensul care este cel mai potrivit pentru natura
contractului respectiv.
d) În situaţia în care există o îndoială, conform art. 983 din Codul civil român, contractul
se interpretează în favoarea celui care se obligă
e) Clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din actul întreg
5. Executarea contractelor de comerţ internaţional

a) Executarea voluntară
Modalităţile de plată
Plata este făcută, de regulă, de către debitor ori de către o altă persoană, în numele
debitorului.
Plata este primită de către creditor sau de către mandatarul acesteia ori de o persoană
autorizată de lege ori de o instanţă de judecată.
Locul executării obligaţiei
Părţile îşi aleg locul executării obligaţiei de plată, prin stipularea acesteia în contract sau
în locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor, aşa cum arată art. 59
alin.1 din Codul comercial român.
Executarea obligaţiei contractuale are loc, în absenţa unei stipulaţii exprese a locului în
contract, în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul sau, cel puţin, domiciliul
ori reşedinţa, la formarea contractului.
Data executării obligaţiei
Plata trebuie făcută:
-imediat, la data facturării mărfii;
-la expirarea termenului suspensiv, în situaţia în care obligaţia este astfel afectată
(termenul uzual este regula, iar excepţia termenul esenţial);
-în cazul decontărilor bancare prin incasso documentar, termenul de plată curge de la data
când factura şi documentele însoţitoare ale mărfii au ajuns la cumpărător;
-în situaţia în care plata se face prin acreditiv documentar, termenul este data înscrisă pe
el de data emitentă.
b) Executarea silită, în natură a contractelor de comerţ internaţional
Se recurge de către creditor la executarea silită a obligaţiilor asumate, dacă acestea nu
sunt executate în mod voluntar.
Executarea silită, specifică obiectului fiecărui contract, este dispusă de către o instanţă de
judecată, creditorul primind astfel prestaţia datorată ori, dacă preferă, despăgubiri.
În situaţia în care obiectul obligaţiei este o sumă de bani, ea va fi executată în natură.
Creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită în natură a obligaţiei, dacă obiectul
acesteia constă în a da bunuri de gen, pe care debitorul de deţine, dar refuză să le
individualizeze şi să le predea.
c) Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de comerţ internaţional
Întrucât în cazul în care ne găsim în faţa neexecutării voluntare a obligaţiilor stipulate, în
contractele de comerţ internaţional se recurge la executarea prin echivalent. În această
situaţie sunt aplicabile regulile răspunderii contractuale, dacă sunt întrunite condiţiile
acesteia, anume: existenţa faptului ilicit, producerea prejudiciului, raport de cauzalitate
între faptul ilicit şi prejudiciul cauzat şi existenţa vinovăţiei debitorului.
Fapta ilicită, în cazul contractelor de comerţ internaţional, constă în:
• neexecutarea de către debitor a obligaţiilor contractuale asumate;
• executarea obligaţilor asumate nu s-a făcut în mod corespunzător;
• obligaţiile contractuale au fost executate cu întârziere.
Prejudiciul poate fi material sau moral, iar daunele-interese sunt
consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Răspunderea debitorului este condiţionată de existenţa unui raport de cauzalitate între
fapta păgubitoare şi prejudiciul suferit de creditor.
d) Convenţiile privind răspunderea în contractele de comerţ internaţional
Părţile pot încheia, înaintea producerii prejudiciului, convenţii al căror obiect este
modificarea clauzelor privind răspunderea contractuală, micşorând ori mărind
răspunderea debitorului.
e) Repararea prejudiciului
Creditorul are dreptul de a solicita repararea prejudiciului care i s-a produs prin
neexecutarea obligaţilor asumate de către debitor sau a executări acestora cu întârziere.
Evaluarea daunelor pentru care i se acordă debitorului repararea prejudiciului poate fi
legală, judiciară sau convenţională.
f) Intervenţia forţei majore în contractele de comerţ internaţional
Potrivit accepţiuni doctrinare,dar şi reglementărilor existente pe plan internaţional şi
naţional,forţa majoră este manifestarea unor evenimente imprevizibile şi de
nedepăşit,independente de culpa celor care le invocă.Aceste evenimente trebuie să fie
ulterioare momentului încheieri contractului şi să facă,cu adevărat,imposibilă executarea
obligaţilor asumate.
Prin includerea în contract a clauzei de forţă majoră,părţile fac precizări îndeosebi cu
privire la regimul juridic al acesteia,adaptând-o condiţilor specifice contractului
respectiv.

1. Oferta de a încheia un contract de vânzare internaţională de mărfuri îşi produce

efectele :
a) când ajunge la destinatar atunci când este făcută în mod verbal
b) când este predată destinatarului prin orice mijloace
c) când destinatarul recunoaşte faptul că a intrat în posesia ofertei.
2. O ofertă chiar dacă este irevocabilă , poate fi retractată ?

a) da, dacă retractarea ajunge la destinatar înaintea ofertei
b) da dacă retractarea ajunge la destinatar în acelaşi timp cu oferta
c) nu deoarece este irevocabilă
3. Retractarea ofertei este similară cu revocarea acesteia ?

a) da; b) nu
4. O ofertă de a contracta făcută verbal între părţile prezente , cu excepţia cazului în care
din iîmprejurări rezultă contrariul :
a) trebuie acceptată imediat
b) trebuie analizată cu atenţie
Răspunsuri:
1)- a,b; 2)- a,b; 3)- b; 4)- a


Popescu T.R., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, pag.213-236
Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex,
Babiuc Victor, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pag.114-124
Obiectivele lecţiei 9 – Regimul juridic al intermedierii în Dreptul Comerţului
Internaţional
• evidenţierea rolului însemnat pe care îl joacă activităţile de intermediere în

domeniul Dreptului Comerţului Internaţional
• cunoaşterea principalelor contracte de intermediere care operează în acest
domeniu
• punerea în relief a trăsăturilor specifice contractelor de mandat, comision,
agenţie, etc.
Concepte cheie - Regimul juridic al intermedierii în Dreptul Comerţului
Internaţional
Agent – persoană fizică sau juridică ce acţionează din împuternicirea alte persoane de
asemenea fizică sau juridică, în scopul încheierii de acte juridice sau îndeplinirii de
prestaţii materiale
Agent combinativ – agent care combină activitatea de dealer cu cea de broker, care
lucrează în cadrul agenţiilor de brokeraj în cadrul bursei sau în propria societate de
consultanţă
Agenţie de brokeraj – persoană juridică autorizată să cumpere şi să vândă valori

mobiliare ori mărfuri cu titlu profesional, în nume propriu sau în contul terţilor
Agenţie de curtaj – societate pe acţiuni care cumpără şi vinde mărfuri sau contracte la
termen în contul clienţilor, pe bază de comision
Mandat de negociere – împuternicire dată negociatorului sau echipei de negociere de

către firma tutelară
Regimul juridic al intermedierii în Dreptul Comerţului Internaţional – notiţe lecţia
9
1. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE MANDAT COMERCIAL

Este acel contract prin care o persoană numită mandatar se obligă, în baza indicaţiilor
primite de la o altă persoană, numită mandant, să trateze în numele acesteia, acte
comerciale.
a) Obiectul specific al acestui contract constă, cu alte cuvinte, în tratarea de afaceri pe
seama mandantului. Actele încheiate trebuie să fie de natură comercială atât pentru terţi,
cât şi pentru mandant.
b) Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt:
- mandatul comercial poate decurge din acordul de voinţă al părţilor;
- reprezentarea este de natura contractului, şi nu de esenţa lui, întrucât
mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe seama
mandantului;
- mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros;
- mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare
operaţiunii cu care a fost învestit, chiar dacă unele dintre ele nu au fost
prevăzute în mod expres;
- independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului
şi în cazul unei aparenţe de reprezentare;
- mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.
Spre deosebire de dreptul civil, în materia comerţului se aplică teoria mandatului de
interes comun.
c) Mandatarul poate fi agent, reprezentant sau curtier:
-agentul este un intermediar împuternicit să mijlocească în ţară în străinătate tranzacţii
comerciale.
-reprezentantul este un agent comercial căruia o firmă producătoare sau comercială din
ţară sau străinătate îi încredinţează desfacerea mărfii;
-curtierul este un intermediar care se ocupă cu mijlocirea încheierii contractelor
comerciale, prin punerea în contact a celor doi parteneri interesaţi.
2. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE COMISION

Este un contract prin care o persoană numită comisionar se obligă să trateze acte
de comerţ în nume propriu, dar pe seama altei persoane, numită comitent, în schimbul
unei remuneraţii. Contractul de comision are două forme:
−comisionarul lucrează în nume propriu, dar în contul comitentului;

−comisionarul acţionează în numele comitentului.
Caracterele contractului de comision sunt:
• în raporturile dintre comisionar şi comitent există relaţii de mandat;
• comisionarul are calitatea de parte în raportul perfectat cu terţul,garantând
executarea contractului;
• privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a
• creanţelor împotriva comitentului.
3. INTERMEDIEREA ÎN DREPTUL ANGLO-SAXON

Deoarece acest sistem de drept nu cunoaşte contractele de mandat şi comision,
intermedierea se desfăşoară prin instituţia juridică numită agency.
Prin „agency” se înţelege aşadar raportul ce se stabileşte, în temeiul împuternicirii date
de o persoană, numită principal (patron) unei alte persoane, agent, care acceptă să
acţioneze în numele său.
Raporturile juridice de agency se pot stabili printr-o înţelegere simplă, „agreement”. Prin
contractul de agency o persoană numită agent se obligă să acţioneze în numele altei
persoane, numită principal sau patron.
a) În raport de gradul de control executat de principal (patron), agentul poate fi agent-
servant (sau independent) şi agent-contractor.
b) După felul prestaţiei poate fi: agent-general şi agent-special.
c) Brokerul este un agent comercial care este reprezentantul principalului, având dreptul
să încheie tranzacţii comerciale, fără a avea însă posesia şi controlul bunurilor negociate.
Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, garantează executarea dispoziţiilor
primite, răspunde de calitatea mărfurilor şi de finanţarea tranzacţiilor realizate.
d) Factorul este acel intermediar care lucrează în nume propriu, vânzând mărfurile pe
care i le încredinţează principalul, având drept de posesie şi de control asupra lor,
vânzarea lor producând efecte asupra terţilor de bunăcredinţă.
4. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

În acest domeniu se aplică principiul Lex voluntatis (art. 73 şi 74 din Legea 105/1992).
Părţile pot alege legea care să le cârmuiască raportul juridic, iar dacă nu au stabilit legea
aplicabilă, se vor aplica normele conflictuale subsidiare.
Dacă părţile nu au convenit altfel, raporturile dintre reprezentant şi mandatar, conform
art. 93 al. 1 din Legea 105/1992, vor fi cârmuite de legea statului în care intermediarul
exercită împuternicirea.
5. AQUIS-UL COMUNITAR IN DOMENIUL INTERMEDIERII
Creşterea volumului comerţului internaţional, în general, şi promovarea produselor,

capitalurilor şi serviciilor în statele membre ale Uniunii Europene se efectuează şi prin
intermediul agenţilor comerciali.
Atenţia pe care o acordă Uniunea Europeană agenţilor comerciali este de maximă
importanţă, deoarece prin aceştia se reduce concurenţa şi, concomitent, are loc o integrare
mai strânsă a pieţelor de desfacere.
Întrucât statutul juridic al agenţilor comerciali este reglementat de legislaţia internă a
statelor membre, s-a manifestat preocuparea pentru armonizarea reglementărilor,
îndeosebi cele care reglementează raporturile juridice dintre, agenţi şi patroni, cu scopul
de a le majora eficacitatea.
Agenţii comerciali sunt persoane fizice sau juridice care îşi asumă obligaţia de a negocia
vânzarea sau cumpărarea unor mărfuri în contul altei persoane, numite patron.
Luând în considerare unele tendinţe manifeste, care puteau afecta stabilitatea şi legătura
permanentă dintre agent şi patron, Consiliul Comunităţilor Europene, la propunerea
Comisiei şi cu avizul Parlamentului European şi cel al Comitetului Economic şi Social, a
adoptat Directiva Consiliului 86/653/CEE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea
legislaţiilor statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi.
Prin „agent comercial", în înţelesul dat prin directivă, se înţelege intermediarul care
desfaşoară o activitate independentă şi care este în permanenţa autorizat să negocieze
vânzarea sau cumpararea produselor în numele altei persoane, denumită „comitent", sau
să negocieze şi să încheie astfel de tranzacţii pentru şi în numele comitentului în cauză.
Fiecare stat membru are dreptul să prevadă că Directiva nu se aplică acelor persoane care
exercită activităţi ale agentului comercial considerate secundare conform legislaţiei
statului membru respectiv.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile agentului, atunci când îşi desfăşoara
activitatea, agentul comercial trebuie sa promoveze interesele comitentului său şi să
acţioneze loial şi de bună credinţă.
În relaţiile sale cu agentul comercial, comitentul trebuie să acţioneze loial şi de bună
credinţă.
În ceea ce priveşte remuneraţia, în absenţa oricărui acord între părţi asupra acestei
probleme şi fără să aducă atingere aplicării dispoziţiilor obligatorii ale statelor membre cu
privire la nivelul remuneraţiei, agentul comercial are dreptul la remuneraţia de care
agenţii comerciali numiţi pentru comercializarea produsele care fac obiectul contractului
sau de agenţie beneficiază în mod obişnuit în locul în care acesta îşi desfăşoară
activităţile.
În lipsa unei astfel de uzanţe, agentul comercial este îndreptăţit să primească o
remuneraţie rezonabilă, având în vedere toate aspectele tranzacţiei.
Orice parte din remuneraţie, care variază în funcţie de numărul sau valoarea tranzacţiilor
comerciale, se consideră comision în sensul prezentei directive.
Comisionul devine exigibil de îndată ce şi în măsura în care una din următoarele condiţii
este îndeplinită:
• comitentul a executat tranzacţia;
• comitentul ar fi trebuit să execute tranzacţia, potrivit înţelegerii cu terţul;
• terţul a executat tranzacţia.
Comisionul devine exigibil cel mai târziu atunci când terţul şi-a executat partea sa din
tranzacţie sau ar fi trebuit să o facă în cazul în care comitentul şi-a executat partea sa de
tranzacţie, aşa cum ar fi trebuit.
Comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi din luna următoare trimestrului in care
comisionul devine exigibil.
Dreptul la comision se poate stinge numai dacă şi în măsura în care:
• s-a stabilit că nu va fi executat contractul dintre terţ şi comitent;
• acest fapt este rezultatul unei clauze pentru care comitentul nu este vinovat.
Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru despăgubirea agentului comercial
după expirarea contractului de agenţie, sau compensarea acestuia pentru pierderile
suferite.
Agentul comercial are dreptul la compensaţii pentru pierderile suferite în urma rezilierii
relaţiilor sale cu comitentul.
Dreptul la compensaţie sau la compensaţie pentru pierderi poate fi exercitat şi atunci când
contractul de agenţie este reziliat ca urmare a decesului agentului comercial.
Înţelegerea care restricţionează activităţile de afaceri ale agentului comercial în urma
rezilierii contractului de agenţie se numeşte clauză de interdicţie comercială. Această
clauză de interdicţie comercială este valabilă numai dacă şi în măsura în care sunt
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
• a fost încheiată în scris;
• se refera la zona geografică sau la grupul de clienţi şi zona geografică încredinţate
agentului comercial şi la tipul de mărfuri care fac obiectul contractului de agenţie.
Clauza de interdicţie comercială nu este valabilă mai mult de doi ani de la
expirarea contractului de agenţie, cu precizarea că prevederile amintite nu aduc atingere
dispoziţiilor din legislaţia naţională care impune alte restricţii asupra valabilităţii sau
caracterului executoriu al clauzei de interdicţie comercială sau care permit instanţelor să
reducă obligaţiile părtilor care rezultă dintr-un astfel de acord.

Bucureşti, 2005, pg. 105-109
1. Contractul internaţional de mandat comercial este acela prin care o persoană numită
__________se obligă în baza îndatoririlor primite de la o altă persoană , numită_____
__________să trateze în numele acesteia acte comerciale.
2. Activitatea agentului intermediar împuternicit să mijlocească în ţară şi străinătate

anumite tranzacţii comerciale are un caracter:
a) voluntar; b) profesional; c) dualist
3. În cadrul contractului de comision comisionarul lucrează

a) în numele comitentului
b) în numele celui care îl remunerează
c) în nume propriu dar în contul comitentului
4. În raportul dintre comisionar şi comitent există relaţii de :

a) intermediere; b) de mandat; c) de reprezentare
5. În cadrul instituţiei juridice a intermedierii în dreptul anglo-saxon prin agency se

înţelege ______________ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de către principal
(patron) unei alte persoane numită agent , care acceptă să acţioneze în numele său .
Răspunsuri:
1)- mandatar, mandant; 2)- b; 3)- a,c; 4)- b; 5)- raportul


Popescu T.R., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Ed.Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, pag.259-270
Babiuc Victor, Dreptul comerţului internaţional, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001,
pag.101-108
Directiva Consiliului Comunităţilor Europene nr.86/653/CEE din 18 decembrie
1986 privind coordonarea legislaţiilor statelor membre referitoare la agenţii comerciali
independenţi
Obiectivele lecţiei 10 – Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri
• prezentarea trăsăturilor caracteristice contractului de vânzare internaţională de

mărfuri
• rolul jucat de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri de uniformizare a practicii în acest domeniu
• cunoaşterea domeniilor de aplicare a Convenţiei de la Viena
• interpretarea, forma şi proba contractelor de vânzare-internaţională de mărfuri
• cunoaşterea obligaţiilor comune ale vânzătorului şi ale cumpărătorului
Concepte cheie - Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri
Bursă – piaţă spacializată şi organizată care funcţionează sub controlul şi supravegherea

statului prin organisme special împuternicite
Bursă de mărfuri – piaţă organizată şi specializată la care se negociază şi se încheie

tranzacţii de mărfuri fungibile, standardizate şi depozitabile
Bursă de valori – piaţă organizată şi specializată în care se vând şi se cumpără valori

mobiliare (titluri financiare, valori selective, pietre şi metale preţioase)
Licitaţie – piaţă specializată unde se negociază mărfuri şi servicii pe baza concentrării

cererii şi ofertei care funcţionează periodic sau ocazional
Contract constitutiv – contract prin efectul căruia se constituie în favoarea uneia dintre
părţi un drept real asupra unui bun al celeilalte părţi
Contract comutativ – contract oneros la încheierea căruia părţile cunosc întinderea

prestaţiilor la care se obligă şi pot aprecia valoarea acestora ca fiind echivalentă
Evicţiune – garanţie de drept prin care este desemnată în literatura juridică o obligaţie de
garanţie a vânzătorului contra evicţiunii
Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri – notiţe lecţia 10
Definiţia contractului de vânzare în comerţul internaţional

Contractul de vânzare cumparărare în comerţul internaţional este instrumentul
juridic prin care un comerciant, numit vânzător transmite unei alte persoane, care îşi are
domiciliul sau sediul în alt stat, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra
unuia sau mai multor bunuri determinate ori alte drepturi (de creanţă sau reale), în
schimbul unei anumite sume de bani numită preţ.
Caracteristicile contractului de vânzare în comerţul internaţional
- caracterul sinalagmatic (bilateral)

- caracterul oneros
- caracterul comutativ
Caracterele juridice specifice
- caracterul comercial
- caracterul internaţional
Contractele de vânzare în comerţul internaţional în lumina Convenţiei

Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionale de mărfuri
Principala reglementare internaţională în materia vânzării internaţionale de mărfuri a fost

adoptată la Viena în anul 1980. Ea reprezintă o cale de mijloc, acceptată de principalele
sisteme juridice mondiale, în acestă materie. Astfel, convenţia la care facem referire este
un compromis între dreptul anglo-saxon (common-law) şi cel romano-germanic.
Domeniile de aplicare ale Convenţiei de la Viena din anul 1980
a) Domeniul temporal de aplicare

Precizăm că această convenţie se aplică, pe plan internaţional, de la 01.01.1988,
în ceea ce priveşte formarea contractului numai ofertelor făcute după intrarea sa în
vigoare faţă de statele contractante iar în ceea ce priveşte executarea unor contracte
încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de aceleaşi state contractante, deci este exclus,
din capul locului principiul retroactivităţii prevederilor sale.
b) Domeniul personal de aplicare (raţione personae)

În conformitate cu dispoziţiile art.1 pct.1 lit.a şi b din Convenţia de la Viena din
anul 1980 prevederile acesteia se aplică, în mod alternativ, contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri.Astfel ea va fi aplicabilă :
b.1. Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite.

În acest context, prin state contractante se înţeleg doar acelea care ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la Convenţia de la Viena din anul 1980, conform prevederilor
art.91 al acesteia.
b.2. Convenţia de la Viena din anul 1980 se aplică, conform dispoziţiilor art.1 pct.1
lit.b, de asemenea, atunci când „normele de drept internaţional privat conduc la
aplicare legii unui stat contractant”.
Prin această formulare, prin trimiterea la norme de drept internaţional privat al
ţării forului (lex fori), convenţia devine aplicabilă deşi nici una sau numai una dintre părţi
îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant.
c) Domeniul material de aplicare ( raţione materiae )

Convenţia de la Viena din anul 1980 are ca obiect de reglementare, după cum
ştim, numai contractele de vânzări internaţionale de mărfuri . Deşi nu este definit un
astfel de contract de vânzare, acesta poate fi uşurinţă identificat deoarece trăsăturile sale
caracteristice sunt evidenţiate din reglementarea şi din enumerarea obligaţiilor părţilor
contractante, prin art.30 şi 53 din convenţie.
Domeniul de aplicare al Convenţiei vizează două categorii de situaţii distincte, şi
anume :
1. enumerarea tipurilor speciale de contracte de vânzare internaţională de
mărfuri în raport de obiectul lor care:
1.1. formează obiectul convenţiei
1.2. nu formează obiectul convenţiei.
2. indică aspectele referitoare la contractele de vânzare care intră sub incidenţa
convenţiei la care facem referire.
Interpretarea, forma şi proba contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
Reguli de interpretare a Convenţiei de la Viena din anul 1980.

1.1 In conformitate cu prevederile art.7 pct.1 la interpretarea convenţiei trebuie să se ţină
seama „de caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova respectul bunei
credinţe în comerţul internaţional”.
1.2 În lumina convenţiei, indicaţiile precum şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie
interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoaşte sau nu putea ignora
această intenţie.
1.3. Tot în vederea interpretării părţile contractante sunt legate prin uzanţele la care ele
au consiimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele dispune convenţia .
2. Formarea contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Convenţia de la Viena din anul 1980 stipulează, în mod expres, în baza
principiului consensualismului , cu privire la forma contractului, următoarele :
- acesta nu trebuie încheiat şi nici constatat în scris şi, de asemenea , nu trebuie supus
nici unei alte condiţii de formă;
- modificarea sau rezilierea (rezoluţiunea) contractului se poate realiza prin acordul
amiabil al părţilor , fără nici o altă condiţie de formă ;
- contractul scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau
reziliere (rezoluţiune) amiabilă, trebuie făcută în scris nu poate fi modificat sau
reziliat într-o altă formă.
3. Proba contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Potrivit prevederilor convenţionale un contract poate fi probat prin orice mijloace
inclusiv prin proba testimonială. Se consacră astfel, principiul libertăţii probei
contractului (din punct de vedere terminologic se impune precizarea că înscrisul pot fi
considerate şi mijloacele moderne de comunicare : fax, telex, telegramă, e-mail).
4. Încheierea contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Procesul complex de încheiere a unui contract de această factură cuprinde trei
etape, toate de aceiaşi importanţă, având în vedere consimţământul părţii şi anum: oferta,
acceptarea ofertei şi încheierea propriu-zisă a contractului precum şi modificarea şi
rezoluţiunea (rezilierea) unui astfel de contract.
4.1. OFERTA
Definiţie
După cum se cunoaşte, prin ofertă în dreptul comerţului internaţional se înţelege
propunerea de încheiere a unui contract adresată de către un comerciant unui alt
comerciant.
În lumina Convenţiei de la Viena din anul 1980, pentru a fi considerată valabilă o
ofertă trebuie să îndeplinească anumite condiţii, după cum urmează :
- să fie adresată unuia sau mai multor persoane determinate ;
- să fie suficient de precisă, cu alte cuvinte să conţină denumirea mărfurilor şi , de
asemenea, în mod expres sau implicit, cantitatea şi preţul ori să cuprindă informaţii care
să permită determinarea lor ;
- să rezulte, în mod nemijlocit, din ea voinţa ofertantului de a se angaja, în cazul
acceptării, adică propunerea făcută, să fie un angajament cu conotaţii juridice.
Momentul producerii efectelor ofertei
Oferta făcută îşi produce efectele, aşa cum stipulează convenţia, în art.15 pct.1, în
momentul ajungerii sale la destinatar, atunci când este făcută în mod verbal sau când este
predată destinatarului însuşi, prin orice mijloace.
Retractarea şi revocarea ofertei
Oferta, odată făcută, poate fi retractată, chiar dacă este irevocabilă, dacă ajunge la
destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta.
- retractarea există atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel
mai târziu în acelaşi timp cu oferta;
- revocarea intervine după momentul ajungerii la destinatar, până la încheierea
contractului.
4.2 ACCEPTAREA OFERTEI
Definiţie
Acceptarea unei oferte făcute se concretizează fie printr-o declaraţie sau o altă
formă de manifestare a voinţei destinatarului din care rezultă acordul său cu privire la
oferta care i s-a făcut.
Momentul producerii efectelor acceptării
a) Acceptarea expresă a ofertei

a.1. În cazul părţilor contractante prezente (inter presentes)
Potrivit prevederilor convenţiei o ofertă de a contracta făcută verbal trebuie
acceptată imediat, cu excepţia cazului în care din împrejurări a rezultat contrariul.
a.2. În ipoteza contractului între părţi contractante absente (inter absentes) este
valabilă regula potrivit căreia acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care
indicaţia de acceptare parvine ofertantului, caz în care operează sistemul recepţiei.
b) Acceptarea tacită a ofertei
În conformitate cu prevederile art.18 pct.3 din Convenţia de la Viena din anul
1980, prin acceptarea tacită trebuie să se înţeleagă îndeplinirea, de către destinatarul
ofertei, a unui act prin care el poate atesta că acceptă respectiva ofertă, fără însă a
comunica acest act ofertantului. Ca atare, în lumina acestei formulări convenţionale
reiese că oricare manifestare din care se desprinde intenţia deţinătorului ofertei de a o
accepta poate fi considerată o acceptare tacită, însă această intenţie de acceptare trebuie
să rezulte, neîndoielnic, atât în temeiul ofertei, dar şi al uzanţelor şi al obişnuinţelor
convenite între părţile contractante.
Acceptarea tardivă a ofertei

Prin acceptare tardivă se întelege că răspunsul de acceptare al destinatarului
ofertei a ajuns la sediul ofertantului după ce a expirat termenul stipulat de ofertant sau a
termenului rezonabil, ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea
mijloacelor de comunicare utilizate de cître ofertant.
Retractarea acceptarii ofertei

La fel ca şi oferta, acceptarea poate fi retractată, la rândul său. Ea poate opera
numai dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi
produs efecte sau nu în acel moment.
4.3. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI DE VÂNZARE

INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI
Un astfel de contract va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei
produce efecte juridice.
Se consideră ca fiind momentul încheierii contractului de vânzare internaţională
de mărfuri:
• în situaţia acceptării exprese inter presentes , momentul realizării acordului de
voinţă a părţilor ;
• în cazul acceptării exprese inter absentes , momentul în care acceptarea parvine
ofertantului potrivit sistemului recepţiei ;
• în cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului coincide cu cel în care
actul de acceptare tacită a fost îndeplinit de către parte.
4.4. MODIFICAREA ŞI REZOLUTIUNEA (REZILIEREA) CONTRACTULUI

Un contract de vânzare internaţională de mărfuri poate fi modificat şi rezoluţionat
(reziliat) numai prin acordul amiabil al părţilor deoarece respectivul contract a fost
încheiat prin aceeaşi voinţă.
4.5.EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNATIONALĂ DE

MĂRFURI CONFORM PREVEDERILOR CONVEŢIEI DE LA VIENA DIN
ANUL 1980
A) OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI
1. Obligaţia de predare a mărfurilor
2. Obligaţiile vânzătorului atunci când contractul implică transportul
mărfurilor
- aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri în cazul remiterii mărfii unui
transportator dacă acestea nu sunt clar identificate, trimiţând, de asemenea,
cumpărătorului un aviz de expediţie cu specificaţia mărfurilor respective;
- încheierea contractelor pentru ca transportul să fie efectuat până la locul
prevăzut cu mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţii obişnuite pentru
un asemenea transport, dacă vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul
mărfurilor;
- dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe tuimpul
transportului, el va trebuim să furnizeze, la cererea cumpărătorului toate informaţiile de
care dispune, necesare încheierii asigurării mărfurilor.
3. Termenul de predare al mărfurilor
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile :
- la data fixată prin contract, dacă în contract s-a stabilit o asemenea dată sau data
este determinată cu referire la contract ;
- în orice moment, în cursul perioadei de timp fixată prin contract sau
determinabilă prin referire la contract, în afara cazului în care din împrejurări nu rezultă
că alegerea datei nu revine cumpărătorului ;
- în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii
contractului respectiv.
4. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă
5. Obligaţia de conformitate a mărfurilor
În lumina Convenţiei de la Viena din anul 1980 obligaţia de conformitate are ca obiect
predarea mărfurilor a căror cantitate, calitate (ce include şi garanţia de vicii) şi tip să fie
corespunzătoare întru totul celor stipulate în contract, având în vedere că acestea sunt
elementele esenţiale ale unui contract de această natură. În consecinţă, orice
nerespectare a stipulaţiilor contractuale cu privire la aceste elemente atrage răspunderea
vânzătorului.
6. Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor
Vânzătorul este exonerat de răspundere pentru o lipsă de conformitate pe care
cumpărătorul o cunoştea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii
contractului.
7. Obligaţiile cumpărătorului legate de conformitatea mărfurilor
În virtutea principiului simetriei juridice, Convenţia de la Viena din anul 1980 a stabilit în
ceea ce priveşte conformitatea mărfurilor şi pe seama cumpărătorului care are şi el un rol
deosebit în asigurarea conformităţii mărfii ce face obiectul contractului de vânzare
internaţională.
8. Obligaţia vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie
a unui test(obligaţia de garanţie pentru evicţiune)
9. Obligaţia cumpărătorului de a denunţa vânzătorului dreptul sau pretenţia
terţului (obligaţia vânzătorului legală de evicţiune)
10. Răspunderea contractuală a vânzătorului
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena din anul 1980 vânzătorul va
răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor sale contractuale neonorate, ori cu alte cuvinte,
cumpărătorul are la dispoziţia sa textul legal cu ajutorul căruia poate să dispună, în caz de
contravenţie la contract de către vânzător.
11. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la
contract de către vînzător
a) Interdicţia acordării unui termen de graţie
b) Cumpărătorul este îndrituit să ceară vănzătorului executarea obligaţiei sale
12. Mijloace specifice de executare de care dispune cumpărătorul în situaţia
în care vânzătorul a încălcat obligaţia de conformitate a mărfii
Mijloace specifice
a) cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire , dacă
lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această
predare este cerută în momentul denunţării, de către cumpărător, din cauza lipsei de
conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare;
b) cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară
de cazul în care o astfel de soluţie ar fi nerezonabilă, ţinând seama de toate împrejurările.
Reparaţia trebuie cerută de către cumpărător în momentul denunţării lipsei de
conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.
c) cumpărătorul poate reduce preţul, proporţional cu diferenţa dintre valoarea pe
care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea mărfurile
conforme ar fi avut-o în acel moment. Acest mijloc al cumpărătorului, care echivalează
cu aplicarea unei bonificaţii, este aplicabil indiferent dacă preţul contractului a fost plătit
sau nu. Soluţia reducerii preţului are un caracter subsidiar şi restrictiv, cumpărătorul
nefiind în poziţia să recurgă la reducerea de preţ dacă vânzătorul rapară orice deficienţă a
obligaţiei sale. Această reparaţie poate fi făcută:
• anterior scadenţei, în cazul predării anticipate a mărfii
• după data predării mărfii
• în cazul în care cumpărătorul refuză să accepte primirea unor mărfuri reparate,
deci cumpărătorul nu acceptă executarea de către vânzător
13. Rezoluţiunea contractului de vânzare internaţională de mărfuri de către
cumpărător
Cumpărătorul are dreptul de a cere rezoluţiunea contractului numai în două situaţii:
a) în caz de neexecutare de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă
din contract sau din convenţie (constituie o contravenţie esenţială la contract)
b) în caz de nepredare a mărfurilor de către vânzător în termenul prevăzut în
contract şi nici în termenul suplimentar acordat de cumpărător.
14. Caracteristicile regimului juridic al rezoluţiunii cerute de cumpărător.
a) este extrajudiciară, în sensul că se declară unilateral de către cumpărător
b) declaraţia nu produce efecte juridice decât dacă a fost făcută de către
cumpărător prin notificarea vânzătorului
c) instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie
15. Situaţii speciale de responsabilitate a vânzătorului

a) în cazul în care vânzătorul efectueză o predare parţială sau numai o parte din
marfă nu este conformă cu contractul, cumpărătorul beneficiază de toate
mijloacele specifice de executare ca urmare a încălcării de către vânzător a
obligaţiei de conformitate a mărfii (conform art.46-50), dar care se aplică doar
cu privire la partea lipsă sau neconformă. În acest caz, cumpărătorul nu mai
poate declara contractul rezolvit în totalitatea sa decât dacă neexecutarea
parţială constituie o contravenţie esenţială la contract.
b) dacă vânzătorul face o predare anticipată, cumpărătorul are facultatea de a
prelua mărfurile sau de a le refuza
c) în cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în
contract, cumpărătorul poate accepta sau poate refuza preluarea cantităţii
predate în plus, iar în ipoteza în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile
integral sau parţial trebuie să le plătească la preţul din contract.
B) OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI
1. Plata preţului convenit
2. Determinarea preţului
Preţul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract în mod expres sau implicit ori
printr-o dispoziţie care să permită a fi determinat ulterior.
3. Locul plăţii preţului
Preţul mărfii care face obiectul contractului de vânzare internaţional poate fi
plătit:
a) la locul prevăzut în contract
b) la sediul vânzătorului
c) la locul remiterii mărfurilor sau documentelor însoţitoare ale mărfii, dacă plata
trebuie făcută contra acestei remiteri
4. Momentul efectuării plăţii preţului
Momentul efectuării plăţii preţului poate fi determinat, după cum urmează:
a) preţul mărfii trebuie plătit către vânzător la momentul determinat prin contract
b) dacă în contract nu există prevăzut momentul plăţii, preţul va fi plătit în
momentul în care vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile,
fie documentele necesare
c) vânzătorul are dreptul de a face din plată o condiţie a remiterii mărfii ori a
documentelor reprezentative ale acesteia
dacă contractul de vânzare internaţională a mărfurilor nu stipulează transportul
mărfurilor, vânzătorul poate să condiţioneze expedierea lor sau a documentelor
reprezentative al acestora contra plăţii preţului
5. Obligaţia de preluare a mărfii
6. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract

din partea cumpărătorului
• Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului să-şi execute obligaţiile asumate
prin contract
• Vânzătorul poate cere cumpărătorului să plătească preţul, să preia marfa
predată sau să execute alte obligaţii contractuale
• Vânzătorul este obligat să nu se prevaleze de vreun mijloc incompatibil cu
cumpărătorului în baza convenţiei
7. Măsuri intermediare la care poate recurge vânzătorul

a) vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar de o
durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor care îi revin, potrivit
contractului
b) înaintea expirării termenului suplimentar acordat cumpărătorului, vânzătorul
nu se poate prevala de nici unul dintre mijloacele de care dispune în caz de
încălcare a contractului, afară de cazul în care a primit din partea
cumpărătorului o notificare prin care îl informează că nu îşi va executa
obligaţiile în termenul acordat
c) în cazul în care în contract se prevede obligaţia cumpărătorului să specifice
forma, măsura şi alte caracteristici ale mărfii, iar acesta nu face aceste
specificaţii la data convenită sau într-un termen rezonabil, calculat de la
primirea cererii în acest sens din partea vânzătorului, acesta din urmă poate să
efectueze singur specificarea, potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar
putea fi cunoscute
d) în ipoteza în care vânzătorul efectuează singur specificarea, trebuie să o
comunice şi cumpărătorului şi să-i acorde un termen rezonabil pentru o
specificare diferită; dacă după primirea comunicării vânzătorului,
cumpărătorul nu foloseşte această posibilitate în termenul acordat,
specificarea făcută de vânzător este definitivă.
8. Rezoluţionarea contractului de către vânzător

Rezoluţionarea contractului poate fi declarată de de vânzător numai în următoarele
condiţii:
a) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă
pentru el din contract sau convenţie constitue o contravenţie esenţială la
contract
b) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului ori nu
preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau dacă
declară că nu o va face în termenul astfel acordat.
C. DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI ŞI ALE
CUMPĂRĂTORULUI
1. Excepţia de neexecutare a contractului

O parte poate să amâne executarea obligaţiilor care îi revin atunci când rezultă că după
încheierea contractului cealaltă parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor sale din
cauza unei grave incapacităţi de executare a obligaţiilor, a insolvabilităţii sale ori a
modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul.
2. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului

Rezoluţiunea (rezilierea) contractului de vânzare internaţională de mărfuri poate fi
declarată atât de vânzător, cât şi de cumpărător, în mod unilateral sau prin acordul părţilor
contractante.
3. Riscul contractului
a) Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscului către
cumpărător nu îl eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, afară de
cazul în care acestea sunt imputabile vânzătorului.
b) În cazul în care contractul de vânzarea internaţională de mărfuri implică un
transport al acestora, iar vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc
determinat, riscul este transmis cumpărătorului în conformitate cu contractul
de vânzare
c) Riscul este transferat la cumpărător în momentul în care preia mărfurile ori,
dacă nu face acest lucru la timpul potrivit, riscul este transferat cumpărătorului
din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia sa, iar el săvârşeşte o
contravenţie esenţială la contract prin nepreluarea lor. Dacă însă cumpărătorul
trebuie să preia mărfurile în alt loc decât sediul vânzătorului, riscul este
tranferat în momentul în care este efectuată predarea, iar cumpărătorul
cunoaşte că au fost puse la dispoziţia sa în acel loc
d) Atunci când vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt
considerate că au fost puse la dispoziţia cumpărătorului şi riscu a fost
transferat către acesta numai atunci când s-a făcut identificarea mărfurilor,
conform cu clauzele contractuale
4. Daunele interese
Partea care a încălcat o obligaţie contractuală, va suporta daunele-interese, fără să se facă
distincţie în această privinţă între vânzător şi cumpărător.
5. Modalităţi de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii (rezilierii)

contractului
a) când contractul este rezolvit iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi
într-un termen rezonabil după rezolvire, a procedat la o cumpărare de
înlocuire sau vânzătorul la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-
interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul cumpărării
de înlocuire sau al vânzării compensatorii
b) când contractul este rezolvit şi dacă partea nu a procedat la o cumpărare de
înlocuire sau la o vânzare compensatorie, iar mărfurile au un preţ curent,
partea poate cere daune-interese echivalente cu diferenţa dintre preţul stabilit
prin contract şi preţul curent din momentul rezolvirii, alături de orice alte
daune-interese. Totuşi, dacă partea care cere daune-interese a declarat
contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor este aplicabil preţul
curent din momentul intrării în posesie, iar nu cel din momentul rezolvirii.
6. Regimul dobânzilor
Potrivit textului Convenţiei, dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată,
cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestor sume, cumulul dobânzilor cu
despăgubirile fiind permis.
De asemenea, vânzătorul care este obligat să restituie preţul ca efect al rezoluţiunii
contractului, trebuie să plătească şi şi dobânzi asupra valorii preţului, calculate din ziua
plăţii.
VÂNZAREA PRIN BURSE ŞI LA LICITAŢIE
Bursele sunt instituţii financiare care desfăşoară activităţi specifice de negociere, vânzare
şi cumpărare, având următoarele funcţii principale:
• Constituie piaţa principală a de mărfuri şi valori (produse fungibile, hârtii de
valoare şi valute)
• Influenţează nivelul preţurilor şi formarea acestora la nivel mondial pentru
toate produsele negociate, vândute, cumpărate
• Contribuie la încheierea rapidă a tranzacţiilor comerciale şi a operaţiunilor
bancare
• Stimulează şi realizează opraţiuni speculative
Bursele de valori mobiliare

În cadrul acestui tip de burse se tranzacţionează valori mobiliare, adică bunuri fungibile,
care pot fi identificate atât cantitativ, cât şi calitativ.
Cei care intermediază tranzacţiile bursiere sunt agenţii de schimb iar operaţiunile pe care
le efetuează sunt curtajul şi comisionarea.
Bursele de mărfuri au ca obiect tranzacţionarea produselor fungibile vândute calitativ,

substituibile şi conservabile.
Bursele pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional pot fi: de asigurãri

(Loyd’s, Londra) şi de navlosire (Piure, New York etc).
Toate operaţiunile de vânzare-cumpãrare la bursã se perfecteazã de cãtre membrii bursei,

care au rol de intermediari profesionişti. Aceştia se împart îndouã categorii:
• brokerii sunt intermediari care primesc ordine de le persoane din afara bursei şi
sunt plãtiţi din comisioanele pe care le încaseazã ca urmare a tranzacţiilor
încheiate;
• dealerii sau jobberii încheie acelaşi fel de operaţiuni, însã pe cont propriu.
La bursã preţurile se numesc cotaţii sau cursuri, iar nivelul lor este stabilit zilnic.
Cotaţiile se afişeazã zilnic în holul bursei şi se publicã în presã.
Licitaţiile
Licitaţiile internaţionale reprezintã o piaţã specialã, care concerteazã oferta sau cererea
unor mãrfuri şi servicii.
Atât licitaţiile interne, cât şi cele internaţionale valorifică mărfuri care nu sunt
tranzacţionate prin intermediul bursei.
În funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor, licitaţiile sunt de import sau de export.

Bucureşti, 2005, pg. 117-149
1. Un contract de vânzare internaţională de mărfuri poate fi modificat şi rezoluţionat

(reziliat) prin :
a) voinţa părţii care se consideră îndreptăţită în acest sens
b) prin solicitarea unei hotărâri judecătoreşti
c) prin acordul amiabil al părţilor
2. Vânzătorul este obligat să predea mărfurile :

a) la data fixată prin contract
b) în orice moment în afara cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu
revine cumpărătorului
c) în toate celelalte cazuri într-un termen rezonabil
3. Vânzatorul este obligat să remită documentele referitoare la marfă

a) în locul şi forma prevăzute în contractul de vânzare internaţională de mărfuri
b) prin curier ori prin mijloace de comunicare modernă (telegramă , telex, fax , e-mail)
4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor are drept obiect :

a) predarea către cumpărător a mărfurilor care fac obiectul contractului
b) mărfurile a căror cantitate, calitate şi tip să fie corespunzătoare întrutotul celor
stipulate în contract
c) orice modalitate de îndeplinire a clauzelor contractuale pe care şi-a asumat-o în mod
voluntar vânzătorul
5. Este răspunzător vânzătorul pentru orice lipsă de conformitate care există în momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător chiar dacă aceasta lipsă se iveşte ulterior :
a) da; b) nu
Răspunsuri:
1)- c; 2)- a,b,c; 3)- a; 4)- c; 5)- a


Bucureşti, 2006, pg. 117-149
Mazilu Dumitru, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
Partea specială, pag.145-175
Sitaru Dragoş Alexandru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Ed.Actami, Bucureşti,
1996, pag.233-284
Convenţia Naţiunilor Unite asupra Comntractului de vânzare internaţională de mărfuri,
adoptată la >Viena la 11 aprilie 1980. România a aderat la Convenţie la data de 6 martie
1991 prin Legea nr.24, publicată în M.Of.nr.54/19.11.1991
Obiectivele lecţiei 11 – Contractele de finanţare internaţională
• evidenţierea rolului finanţării internaţionale în derularea raporturilor comerciale

internaţionale
• prezentarea contractului de leasing, avantajele şi riscurile leasing-ului
• principalele forme de leasing
• prezenetarea contractului de factoring şi formele acestuia
Concepte cheie - Contractele de finanţare internaţională
Factor – societate comercială care cumpărăr sau scontează facturile de la un producător

sau comerciant şi urmăreşte încasarea preţului de la clienţi
La cheie sau cheia în mână – termen folosit în contractele de cooperare, potrivit căreia
antreprenorul să predea fabrica construită în stare de funcţionare
Leasing – noţiune provenită din tehnica comerţului cu servicii, cu semnificaţia de a
închiria un mijloc de producţie
Licitaţie elctronică de vânzare (electronic sales auction) – vânzătorul înscrie la piaţă

serviciul sau produsul oferit, iar operatorul e-pieţei solicită cereri de la potenţialii
cumpărători
Contractele de finanţare internaţională – notiţe lecţia 11
CONTRACTUL DE LEASING
Operaţiunea de leasing
Operaţiunea de leasing este o operaţiune cu caracter complex, care include, pe lângă
contractul de leasing, şi alte operaţiuni juridice, născute ca urmare a încheierii altor
convenţii între părţi, cel mai important fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat
între furnizor sau producător şi finanţator.
Orice operaţiune de leasing este o tranzacţie, la care iau parte:
• un producător sau furnizor de bunuri
• un finanţator – care este societatea de leasing
• un utilizator – persoană fizică sau juridică
Tranzacţiei tripartite, materializate în contractul de leasing, I se alătură contracte

adiacente şi subsecvente, care se încheie pentru a se îndeplini contractul de leasing
propriu-zis. Acestea sunt, de regulă:
• contractul de creditare, încheiat între finanţator şi societatea bancară, care are
ca obiect obţinerea fondurilor băneşti, necesare pentru achiziţionarea bunurilor
• contractul de asigurare a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing
• contractul în folosul altei persoane (stipulaţia pentru altul)
• contractul de mandat, încheiat între finanţator şi utilizator, etc.
Definiţia contractului internaţional de leasing

În accepţiunea clasică, prin contractul de leasing se înţeleg raporturile juridice
contractuale prin care o parte denumită finanţator(locator) transmite unei alte părţi
denumite utilizator, pe o anumită durată de timp dreptul de folosinţă al unui bun aflat în
proprietatea sa ori pe care îl va produce ori îl va achiziţiona de la un terţ furnizor,
contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, cu dreptul utilizatorului de a opta
pentru cumpărarea, restituirea sau folosirea bunului.
Contractul internaţional de leasing poate fi definit, la rândul său ca fiind acel contract
de leasing încheiat între un utilizator persoană fizică sau juridică română şi o societate
de leasing străină.
Caracterele juridice ale contractului de leasing

- caracter sinalagmatic
- caracter oneros
- caracter consensual
- contractul de leasing este un contract negociat
- cu executare succesivă
- este un contract numit
- este un contract intuitu personae
- transmite dreptul de folosinţă

- caracterul de internaţionalitate
Obiectul contractului de leasing

Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a unor bunuri
imobiliare, maşini, servicii şi, nu în ultimul rând, echipament industrial, computere şi
soft-uri pentru acestea, precum şi locaţia şi achiziţia construcţiilor cu utilizare
profesională sau industrială, locaţia fondului de comerţ, folosinţa şi achiziţia de
autoturisme, investiţiile cu predare la cheie.
Bunul dat în leasing poate fi prezent sau viitor, fără a fi obligatoriu ca finanţatorul să fie
proprietarul bunului respectiv.
Forma şi conţinutul contractului de leasing

Contractul la care facem referire nu cere o formă ad solemnitatem, însă trebuie să fie
încheiat în scris ad probationem şi pentru opozabilitate faţă de terţi.
Din practică rezultă că în conţinutul contractului de leasing trebuie să se regăsească cel

puţin următoarele elemente:
• părţile din contractul de leasing (finanţatorul sau locatorul şi utilizatorul)
• descrierea completă a bunului care face obiectul contractului
• valoarea totală a contractului de leasing
• valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora
• perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului respectiv
• clauza privind obligaţia de a asigura bunul ce face obiectul contractului de
leasing
• clauza cu privire la dreptul de opţiune al utilizatorului privind cumpărarea
bunului şi condiţiile exercitării acestuia
• durata contractului de leasing
Principalele forme de leasing
În raport de posibilitatea de finanţare a furnizorului, de caracteristicile pieţei, de gradul de

organizare şi desfacere a producţiei, de gradul de disponibilitate a produselor care fac
obiectul contractului, vom întâlni mai multe feluri de leasing, în raport de criteriul la care
facem apel, după cum urmează:
• după obiectul contractului: leasing mobiliar şi imobiliar
• după apartenenţa părţilor: leasing naţional şi internaţional
• după modul de implicare al părţilor: leasing direct şi indirect
• după conţinutul ratelor: leasing financiar (financial leasing) sau operaţional
(operating leasing)
• după modul de calcul al ratelor: leasing net sau brut
• după durata închirierii: leasing pe termen scurt sau pe termen lung
Leasing-ul experimental şi leasing-ul ordinatoarelor
Leasing-ul experimental se caracterizează prin închirierea bunurilor pe o durată de
maxim două-trei luni, cu titlu experimental şi explorator al pieţei.
Leasing-ul ordinatoarelor (time-sharing) este închirierea, în comun, de către mai mulţi

beneficiari, a unor echipamente informatice, pe o durată de timp partajabilă, avantajul
acestei forme de leasing fiind nivelul scăzut al ratelor de leasing pentru fiecare utilizator
în parte.
Contractul de renting(hire)
Această formă de leasing presupune închirierea de echipamente, maşini şi utilaje, în mod
succesiv, pe perioade de timp reduse (cu ziua sau cu ora). Societatea de renting este o
societate care dispune de utilaje standardizate sau de mijloace de transport şi încheie
contracte de locaţie tradiţionale în raport de cerinţele pieţei.
Contractul de lease-back (sale and lease-back)

În contractul de lease-back (dus-întors) proprietarul bunului care face obiectul
contractului de leasing este şi furnizor şi utilizator, concomitent. Cu alte cuvinte,
furnizorul, care este proprietarul bunului respectiv, îl va vinde instituţiei financiare care,
la rândul său, lasă bunul tot furnizorului, cu titlu de închiriere şi cu promisiunea de a-l
vinde când va expira termenul de locaţie.
Prin contractul de lease-back se urmăreşte obţinerea de fonduri băneşti, care vor fi
restituite eşalonat, sub forma chiriei lunare, iar când s-a ajung la finele contractului
utilizatorul plăteşte diferenţa de preţ şi reintră în posesia bunului.
Leasing-ul de containere (master leasing)

Prin acest contract se înţelege acel contract utilizat de societăţile de transport, prin care
cărăuşul preferă să închirieze, nu să cumpere, containerele, ceea ce ar implica pentru el
costuri suplimentare legate de exploatarea, întreţinerea şi reparatea lor.
Master leasing are similitudini cu contractul de renting, diferenţa constând în aceea că
primul este cel mai des utilizat în comerţul internaţional, iar cel de-al doile, de regulă, în
comerţul intern.
Efectele contractului de leasing

Operaţiunea de leasing creează obligaţii tuturor părţilor implicate: furnizorului,
finanţatorului şi utilizatorului.
Obligaţiile furnizorului (vânzătorului)
• să livreze echipamentele, maşinile şi utilajele în stare de funcţionare şi la
parametrii calitativi stabiliţi
• să asigure asistenţă tehnică personalului care îl va exploata
• să remedieze, pe cheltuiala proprie, orice defecţiune care va apărea din culpa
sa
Obligaţiile utilizatorului (cumpărătorului)
• să plătească la timp şi în condiţiile convenite de părţi ratele chiriei (care
include preţul real, cotele de amortizare, comisionul stabilit şi, în anumite cazuri,
finanţarea care a fost acordată utilizatorului)
• să utilizeze bunurile care fac obiectul contractului de leasing în mod corect,
potrivit instrucţiunilor tehnice
• să nu efectueze modificări în ceea ce priveşte echipamentele închiriate, fără
încuviinţarea societăţii de leasing
• să menţină bunurile în stare de funcţionare
• să asigure bunurile închiriate pe toată durata contractului de leasing
• să restituie bunurile închiriate, la solicitarea furnizorului, dacă nu a plătit
ratele la termenele şi în condiţiile stabilite în contract
• să suporte cheltuielile aferente rezilierii de plin drept a contractului de leasing
şi să plătească ratele restante, precum şi o indemnizaţie forfetară de reziliere care
reprezintă ratele restante viitoare.
Obligaţiile societăţii de leasing
• să procedeze la înlocuirea bunului avariat, învechit, uzat sau depăşit, ceea ce
implică o chirie majorată
• să vânda utilizatorului bunul care constituie obiectul contractului de leasing, la
expirarea duratei contractului, daca utilizatorul opează pentru cumpărarea bunului
Drepturile societăţii de leasing
• să controleze modul în care utilizatorul foloseşte bunul închiriat
• să rezilieze de plin drept contractul dacă utilizatorul nu plăteşte ratele de
leasing la termenele şi în condiţiile stipulate în contractul de leasing.
Contractul de factoring
Definitie
Contractul de factoring este operatiunea juridica prin care una dintre parti
(ofertantul sau producatorul) poate repartiza unei alte parti (factorul) titluri de credit
rezultand din contractele de vanzari de bunuri incheiate intre producator si clientii sai
(debitori), cu exceptia celor care au ca obiect bunuri personale, de uz familial sau
gospodaresc a debitorilor.
Cu alte cuvinte, factoringul este procesul de vânzare a creanţelor deţinute de către
un producător asupra debitorilor săi către un factor care, de regulă, este o societate care
cumpără facturile respective şi preia responsabilitatea recuperării plăţilor neefectuate de
către debitori.
Formele de factoring
Se intalnesc in practica doua forme de factoring si anume:
- factoringul traditional (old line factoring sau full factoring) ;
- factoringul la scadenta (maturity factoring) ;
Factoringul traditional desemneaza un mijloc de finantare pe termen scurt, valoarea
facturii cedate fiind de indata incasata de catre aderent.
Această formă de factoring este cel mai ades utilizată (de aici şi o altă denumire a sa –
factoring clasic) în forma standard în comerţul internaţional de către societăţile mici şi
mijlocii.
Factoringul la scadenta
Prin factoringul la scadenţă se intelege operatiunea juridica in care factorul achita
facturile la data scadentarii.
Este un serviciu complet, însă fără finanţare şi, ca atare, riscul diferă faţă de alte contracte
de factoring.
Factorul va achita vânzătorului pentru creanţele cedate după o perioadă stabilită de la
data facturării şi astfel vânzătorul cunoaşte când va fi plătit şi îşi poate programa
cheltuielile.
Factoringul confidenţial
Acest tipde factoring mai este denumit şi factoring fără notificare ori factoring
nedeclarat, deoarece creanţele sunt cesionate factorului fără ca debitorii să fie notificaţi
în acest sens. Vânzătorul va încasa creanţele şi va plăti în contul factorului (într-un cont
în numele vânzătorului controlat de factor).
Factoringul internaţional
Această formă de factoring, deosebit de uzitată la ora actuală în comerţul mondial se

poate derula în sistemul celor doi factori, în mod direct ori fără notificare.
Caracterele juridice ale contractului de factoring
- caracterul sinalagmatic deoarce da nastere la obligatii reciproce între partile

respective ;
- caracter oneros întrucat are loc o transmitere de creante care se vor incasa ;
- caracter consensual deoarece contractul de factoring se incheie, in mod
valabil, doar prin consimtamantul partilor ;
- caracter cu executare succesiva, tinand cont ca obligatiile partilor se executa
continuu ;
- caracter intuitu personae, fiind in acelasi timp un contract de adeziune la
clauzele stipulate de factor.
Totodata contractul de factoring contine si o clauza de exclusivitate.
Efectele contractului de factoring

Principala obligatie a factorului este achitarea aderentului (producatorului), a
creantelor care i-au fost transferate, iar ca efect al subrogarii conventionale au si obligatia
de a incasa valoarea facturilor cedate si asumandu-si riscul insolvabilitatii.
Debitorul are obligatia de a plati factorului numai in situatia in care debitorul nu are
cunostiinta despre existenta unui drept prioritar la plata detinut de alta persoana cu
precizarea ca Conventia mai cuprinde, de asemenea, conditionarii pentru a feri debitorul
de riscul efectuarii unei plati necuvenite.
In situatia in care factorul a promovat o actiune impotriva debitorului avand la
baza un titlu de credit rezultat dintr-un contract de vanzare-cumparare de bunuri,
debitorul se poate apara invocand orice aparare care izvoraste din contract si care ar fi
putut fi invocate impotriva factorului.
Debitorul, la randul sau, poate ridica impotriva factorului orice acţiune care ar fi putut fi
promovată împotriva producătorului la momentul in care i-a fost facuta notificarea
cesiunii.

Bucureşti, 2005, pg. 150-163
1. Dacă cele trei părţi implicate în operaţiunea de leasing sunt resortisanţii aceluiaşi stat
se aplică :
a) lex voluntatis
b) lex fori
c) bona fides
2. După modul de implicare al părţilor leasingul poate fi :

a) total; b) direct; c) indirect; d) mixt
3. Leasing-ul ordinatoarelor (time-sharing) este închirierea de echipamente , maşini şi

utilaje , în mod____________, pe perioade de timp reduse .
4. În cadrul contractului de factoring părţile sunt :

a) factorul; b) utilizatorul; c) furnizorul (producătorul)
5. Scopul contractului de factoring este ______________titlurilor de credit , în termene şi

condiţii stabilite de comun acord de către părţi .
Răspunsuri:
1)- b; 2)- b,c; 3)- succesiv; 4)- a,c; 5)- cesiunea


Bucureşti, 2006, pg. 150-163
Mazilu Dumitru, Dreptul Comertului International, Parte Speciala, Bucuresti, Editura
Lumina, 2001, paginile 296 – 306 ;
Nicolescu, Gabriel Tita, Regimul juridic al operatiunilor de
leasing, Bucuresti, Editura All Beck, 2003.
Mazilu Dumitru, Dreptul Comertului International, Parte speciala, Bucuresti, Editura
Lumina Lex, 2001, paginile 306-313 ;
Conventia privind factoring-ul international (UNIDROIT), Ottawa, 1988 ;
Popescu Tudor, Dreptul Comertului International, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1983, paginile 344-346.
Caraiani Gheorghe, Andreica Romulus, Mustea Răzvan, Curteanu Antoaneta, Stan
Aurora Manuela, Factoringul în Comerţul Internaţional, Ed. Lumina Lex, 2004, pag.18-
53
Obiectivele lecţiei 12 – Concesionarea convenţională internaţională
• însuşirea de către studenţi a acestui instrument juridic de organizare a desfacerii

produselor
• cunoaşterea rolului jucat de concedent şi concesionar în cadrul contractului de
concesiune exclusivă
• prezentarea obligaţiilor părţilor din contractul de concesiune convenţională
internaţională
• contractul de concesionare exclusivă, rezilierea şi reînnoirea acestuia
Concepte cheie - Concesionarea convenţională internaţională
Concesionar comercial – persoană fizică sau juridică care în baza contractului de

concesiune exclusivă primeşte din partea unei alte persoane fizice sau juridice numite
concedent, dreptul de a negocia şi a vinde în nume propriu produsele concedentului, într-
o anumită zonă geografică pe o anumită perioadă de timp şi în condiţii anumite
Franchiser – persoana fizică sau juridică care consimte concesionarea dreptului său de a
folosi o marcă de fabricaţie, marcă comercială sau o parte de servicii unei alte persoane
Franchisee – persoană fizică sau juridică împuternicită de o altă persoană numită

franchiser de a vinde propriile produse beneficiind de licenţe, know-how-uri şi marcă de
fabricaţie, contra unui preţ şi a unei redevenţe periodice numită franchisă
Concesionarea convenţională internaţională – notiţe lecţia 12
CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVA
Definitia contractului de concesiune exclusivă
Prin contractul de concesiune exclusivă se intelege operatiunea comerciala

prin care o persoana ( concendentul ) vinde unei alte persoane (concesionarul ) care, le
randul sau le revinde.
Efectele contractului de concesiune exclusivă
Obligatiile pe care cele doua parti si le-au asumat sunt in mod necesar corelative avand in
vedere ca interesele lor comerciante sunt concordante intr-o strategie comerciala comuna.
Concendentul are obligatia de a pune la dizpozitia concesorului produse de calitate si sa ii
programeze o anumita ritmicitate a produsului sa sa pastreze aceiasi calitate a produselor.
El se obliga, de asemenea, sa asigure concesionarului exclusivitate desfacerii produselor
in domeniul respective si daca este cazul pe un anumit teritoriu, precum si aprovizionarea
cu acestea la termenele si in conditiile convenite de parti.
Obligatiile concesionarului
La randul sau cocesionarul este obligat sa revanda produsele achizitionate de la

concendent, pentru a satisface gusturile si exigentele clientelei sale, fara insa a vinde
concomitant, produse similare ale clientului producator si a face concurenta neloiala
concendentului. Concesionarul poate fi obligat prin contractul incheiat cu concendentul
sa efectueze publlicitatea necesara desfacerii produselor care fac obicetul contractului.
Totodata, concesionarul se poate obliga conventional sa asigure revanzarea produselor
intr-un anumit ritm astfel incet sa se obtina crestere a vitezei de rotatie a fondurilor
circulante si obtinerea de castiguri pentru ambele parti.
Concesionarul se poate angaja sa garanteze marfa revanduta si de a efectua anumite
operatiuni de service ca si conservarea, in bune conditii a produselor si restituirea lor in
conditiile si termenele stipulate in contract.
Durata, rezilierea si reinoirea contractului de concesionare

exclusiva
In practica un asemenea contract se incheie, de regula pe timp de un an. In

aceasta privinta partile pot conveni ca durata contractului de concesionare exclusive sa
fie mai mare ca aceea ce er corespunde, de asemenea, interesele lor de a ocupa mai mult
timp o piata de desfacere si, respective de a oferi clientelei produsele solicitate.
Contractul de concesionare exclusiva inceteaza la expirarea termenului
pentru care a fost incheiat insa el poate fi si reziliat.
Daca concendentul si concesionarul sunt de accord, contractul de concesionare exclusiva

poate fi reinoit, in aceleasi conditii ori cu prevederea de noi clauze contractuale,
asigurandu-se pe acesta maniera continuitatea afacerii. In situatia in care partile au
convenit sa nu reinoiasca contractul de concesiune exclusiva ori pentru ca derularea
acesteia nu a fost multumitoare sau pentru ca au aparut noi oportunitati de aprovizionare
si de desfacerea a produselor concesiunea poate fi acordata unui nou concesionar, in baza
altui contract.
XIII. Contractul de franchising
Definitia contractului de franchising
In cadrul contractului de franchising, o persoana numita franchisor acorda

unei alte personae numita franchisee concesiunea unei marci impreuna cu mijloacele
necesare pentru comercializarea marfii sau serviciului.
Efectele contractului de franchising
Obligatiile franchisor-ului (concendentului)
Franchisor-ul cedeaza in favoarea franchisee-ului concesiunea unei marci

sau a unor servicii.
Franchisor-ul trebuie sa asigure rentabilitatea investitiei sis a supravegheze
ca franchisee-ul sa respecte metodele si mijloacele de comercializare.
Obligatiile franchisee-ului (concesionarului)
La randul sau acesta are obligatia sa plateasca franchisor-ului taxa de

admitere in afacere precum si o redeventa calculata in procente sau intr-o cota fixa, in
functie de desfacerile realizate.
Franchisee-ul va actona, totdeauna, in numele marcii si in baza unei
formule de proprietate.
Expirarea contractului de franchising
Contractul la care facem acum referire inceteaza prin expirarea termenului,

avand in vedere faptul ca un astfel de contract este incheiat pe durate de timp, mai scurte
sau mai lungi, in raport de intentiile partilor contractante.
Rezilierea si reinoirea contractului de franchising

Efectele juridice ale acestui contract inceteaza si prin rezilierea sa de catre o
parte, in mod unilateral ori de comun acord deoarce numai partile contractante au
calitatea de a obiecta asupra perioadei de incheiere a contractului.
Neindeplinirea uneia dintre obligatiile asumate de catre o parte, indeosebi
de catre franchisee-ul care trebuie, in primul rand sa depuna toate straduintele pentru
derularea contractului de franchising, duce la rezilierea de plin drept.
Daca insa partile contractante convin, ele pot reinoi contractul de
franchising odata ce acesta a expirat, in aceleasi conditii pot stipula noi clauze pentru a
continua desfasurarea operatiunii de franchising.
Contractul de licenţă
Constă în acordul intervenit între titularul unui brevet (licenţiator) şi un beneficiar

(licenţiat), în temeiul căruia se transmite către cel de al doilea dreptul de folosinţă a unei
invenţii sau inovaţii
Contractul de know-how
Este operaţiunea comercială de transmitere de la furnizor la beneficiar a unor cunoştinţe

tehnice, informaţii, documentaţii, procedee şi tehnologii complexe, în termenele şi
condiţiile asupra cărora părţile au convenit.
Contractele de acest tip se clasifică după complexitatea operaţiunii care face obiectul
contractului şi după interferarea cu alte operaţiuni.
După complexitatea operaţiunii de efectuat:
contracte de transferare a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte
simple;
contracte de transferare a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte
complexe şi stabilite în mai multe faze.
După gradul de interferare cu alte operaţiuni, vom întâlni:
• contracte de know-how pur, când nu ne aflăm în prezenţa unui transfer
condiţionat de o altă operaţiune;
• contracte de know-how combinat, când transferul este ori o consecinţă a altor
operaţiuni sau un accesoriu;
• contracte de know-how complementar, când condiţiile de transfer necesare unor
convenţii distincte se stabilesc în mod separat.
Contractul de consulting-engineering
Este acordul prin care o parte, numită furnizor, de obicei o societate comercială
specializată, prestează o gamă largă de operaţiuni de consultingengineering celeilalte
părţi, numită beneficiar, la comanda şi în folosul acesteia.
Consultingul constă în studierea şi cercetarea în favoarea beneficiarului a posibilităţilor
tehnice şi comerciale, în baza rezultatelor ştiinţifice şi a experienţei.
La rândul său, engineeringul cuprinde totalitatea studiilor în baza cărora se realizează un
proiect, precum şi preparativele aducerii la îndeplinire a unui anumit obiectiv ingineresc.
Dacă consulting-engineering-ul îl constituie prestaţii inginereşti pregătitoare, care fac
obiectul unor contracte speciale (distincte sau accesorii), în practică sunt deseori întâlnite
şi contractele de commercial engineering. Ele includ prestări de servicii, operaţiuni
realizate prin mijloace juridice (achiziţionări), studii inginereşti pentru finalizarea unor
maşini şi utilaje performante.
Formele contractului de consulting-engineering
- în regie
- la cheie
- pentru servicii
- mixte sau combinate

Bucureşti, 2005, pg. 173-178
Exerciţii rezolvate lecţia 12
1. Se poate obliga concesionarul în mod convenţional, să asigure revânzarea produselor

într-un anumit ritm astfel încât să se obţină creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor
circulante şi obţinerea de câştiguri pentru ambele părţi ?
a) da; b) nu
2. Părţile unui contract de franchising sunt :

__________________
3. Care dintre obligaţiile următoare aparţin franchisorului .

a) plata taxei de admitere în afacere
b) cedează concesiunea mărcii sau a serviciilor
c) achită redevenţa calculată în procente (sau într-o cotă fixă)
d) asigură rentabilitatea investiţiei
e) urmăreşte respectarea metodelor şi mijloacelor de comercializare
4. Neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile asumate de către o parte a contractului de

franchising duce la rezilierea acestuia :
a) de fapt; b) de drept
Răspunsuri:
1)- a; 2)- a) franchisorul; b) franchiseul; 3)- b,d,e; 4)- b


Bucureşti, 2006, pg. 173-178
Maziliu Dumitru, Dreptul Comertului International, Parte speciala, Bucuresti, Editura
Lumina Lex, 2001, paginile 271-277 ;
Popescu T.R., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, pag.273-292
Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex,
Voicu Marin, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, pag.113-
116
Babiuc Victor, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pag.141-152
Obiectivele lecţiei 13 – Contractele de transport internaţional
• evidenţierea rolului pe care acestea îl joacă în derularea raporturilor comerciale

internaţionale
• prezentarea principalelor contracte de transport internaţional
• cunoaşterea principalelor acte normative cu vocaţie internaţională care
reglementează acest segment important din sfera Dreptului Comerţului
Internaţional
Concepte cheie - Contractele de transport internaţional
Caz fortuit – împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică

executarea obligaţiei contractuale din partea debitorului fără culpa acestuia, exonerându-l
de răspundere
Risc asigurat – eveniment cu urmări păgubitoare posibil să se producă în viitor

împotriva căruia comerciantul se asigură prin luare de măsuri de protecţie materială prin
încheierea unui raport juridic de asigurare
Riscul pieirii fortuite a lucrului – suportarea consecinţelor pieirii unui lucru din cauză
de forţă majoră sau caz fortuit. Acesta revine persoanei care în momentul pieirii lucrului
avea calitatea de proprietar sau de titular al unui alt drept real principal. În cazul
dobândirii unui drept real sub condiţie suspensivă, până la îndeplinirea condiţiei, riscul
lucrului rămâne în sarcina înstrăinătorului, a cărui obligaţie se stinge în cazul pieirii
fortuite a lucrului. Dobânditorul sub condiţie rezolutorie suportă el însuşi riscul pieirii
fortuite a lucrului.
Scrisoarea de transport feroviar – contract de transport feroviar reglementat de

Convenţia Internaţionlă Feroviară (CIM) care se încheie între predătorul mărfurilor şi
staţia de primire a mărfurilor pe căile ferate din ţara de expediţie care acţionează ca unic
reprezentant al căilor ferate participante la transportul în cauză
Scrisoare de transport fluvial – contract de transport încheiat între expeditor şi cărăuş

prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile pentru a fi transportate până într-un anumit
port fluvial şi să le predea destinatarului
Scrisoare de transport internaţional rutier – contract de transport internaţional rutier

de tip CMR
Scrisoare de transport maritim – este un document de transport încheiat între tranzitar

şi cărăuş, care înlocuieşte conosamentul negociabil, care oferă posibilitatea livrării mărfii
către destinatar fără prezentarea documentelor comerciale şi a documentelor de transport
certificate de bancă pe baza plăţii efectuate
Contractele de transport internaţional- notiţe lecţia 13
Transportul internaţional poate fi definit ca un sistem bine articulat ce permite

vehicularea de pasagerii, produse şi servicii dincolo de graniţele statale în baza unui
contract de transport internaţional.
1. Elementele specifice ale contractelor de transport internaţional

Acest tip de contract se încheie între expeditor, persoană fizică ori juridică, care
însărcinează pentru transportul unor persoane, bunuri sau servicii şi un întreprinzător,
care se obligă a efectua transportul în numele său propriu şi pe socoteala lui ori între unul
dintre aceştia şi cărăuşul, care se însărcinează a-l face în aceleaşi scopuri.
Drepturile şi obligaţiile expeditorului sunt corelate cu cele ale cărăuşului, ambii găsindu-
se într-un raport comercial de cooperare.
a) Drepturile, obligaţiile şi răspunderea expeditorului.

Acesta are obligaţia să înmâneze cărăuşului, concomitent cu bunurile ce vor fi
transportate, şi scrisoarea de trăsură (care poate fi la ordin sau la purtător),pentru
îndeplinirea clauzelor contractuale, cu precizarea că, în baza Codului Comercial Român ,
expeditorul se poate desemna el însuşi ca destinatar. Odată cu scrisoarea de trăsură,
expeditorul va încredinţa cărăuşului actele vamale ori celelalte acte necesare, de ale căror
cuprins şi legalitate este răspunzător.
Expeditorul are dreptul să ceară suspendarea transportului şi restituirea bunurilor
transportate sau să pretindă predarea lor altor persoane decât celei indicate în scrisoarea
de trăsură, însă plătind cărăuşului cheltuielile efectuate de acesta şi pagubele directe şi
imediate suferite.
b) Scrisoarea de trăsură (scrisoarea de cărat) ori conosamentul.
Scrisoarea de trăsură pentru bunurile transportate pe calea ferată ori conosamentul, în
cazul transportului pe mare, trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, referiri concrete la
natura, greutatea, măsura ori numărul bunurilor ce vor fi transportate, calitatea, sigiliile şi
mărcile aplicate alături de numele şi adresa expeditorului, precum şi numele şi adresa
cărăuşului.
Pe de altă parte, aceste documente vor cuprinde locul de destinaţie a mărfurilor, persoana
destinatarului, preţul transportului şi sumele datorate cărăuşului pentru prestaţia sa cu
precizarea necesară că, în acest document care poate fi la ordin sau la purtător se
menţionează timpul în care trebuie efectuat transportul sdau, pentru cel făcut pe cale
ferată, viteza de deplasare.
c) Drepturile, obligaţiile şi răspunderea cărăuşului.
Acesta are obligaţia de a expedia lucrurile în bună şi cuvenită formă, după ordinea în care
le-a primit. În cazul în care forţa majoră ori cazul fortuit îl împiedică pe cărăuş ori îl fac
să întârzie, el are obligaţia de a-l încunoştinţa de îndată pe expeditor. Acesta din urmă
poate rezilia contractul de transport, plătind numai cheltuielile făcute de către cărăuş, iar
dacă împiedicarea are loc în timpul transportului, cărăuşul are dreptul şi la plată în raport
cu drumul făcut.
Cărăuşul răspunde de pierderea sau deteriorarea bunurilor transportate şi tot el va
răspunde pentru întârziere, putând chiar pierde întregul preţ al transportului dacă
întârzierea sa a dublat timpul stabilit pentru transport, obligaţia transportatorului
încetează când lucrurile au ajuns la destinaţie, iar destinatarul poate dispune de ele.
d) Drepturile, obligaţiile şi responsabilitatea destinatarului.
În momentul în care cărăuşul predă bunurile, el are dreptul să verifice starea lor, şi
obligaţia să plătească contravaloarea transportului, conform scrisorii de trăsură, alături de
toate celelalte cheltuieli.
Drepturile şi obligaţiile expeditorului, cărăuşului şi ale destinatarului
bunurilor transportate nu fac numai obiectul clauzelor stipulate de părţi în contractele
încheiate, ci şi a normelor elaborate la nivel naţional şi internaţional privind elementele
esenţiale ale contractelor de transport din fiecare ramură în parte (rutier, feroviar,
maritim, aerian sau combinat), care reglementează termenele, condiţiile şi modalităţile în
care se efectuează transportul respectiv.
2. Soluţionarea litigiilor privind derularea contractelor de transport internaţional

a) Contractul de transport rutier internaţional de mărfuri pe şosele, efectuat cu titlu
oneros, cu vehicule, cu precizarea că locul primirii bunurilor de la expeditor şi locul
predării acestora destinatarului se află în ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţară
contractantă.
Se prezumă că mărfurile au fost predate în conformitate cu cele consemnate în scrisoarea
de trăsură, dacă destinatarul nu a constatat starea lor în momentul predării ori în cel mult
7 zile, când pierderile sau avariile nu sunt aparente.
Soluţionarea litigiilor este de competenţa organului de jurisdicţie:
-dintr-o ţară contractantă asupra căreia părţile contractante au căzut de comun acord;
-organului de jurisdicţie de la reşedinţa sau sediul pârâtului (sucursalei, agenţiei);
-organului de jurisdicţie de la locul preluării mărfurilor sau de la locul prevăzut pentru
predarea mărfurilor.
Acţiunile care decurg din raporturile contractuale se prescriu în termen de un an, iar în
cazul dolului sau a unei culpe grave, în trei ani.
b) Contractele de transport feroviar de mărfuri.
Regimul reclamaţiilor administrative care pot fi adresate căii ferate, ca şi modalităţile
prin care se pot intenta acţiuni judecătoreşti împotriva acesteia, sunt stipulate în mod
amănunţit în „Regulile Uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al
mărfurilor” (CIM). Aceleaşi reguli reglementează şi termenul de prescripţie extinctivă a
acţiunii judecătoreşti care poate fi intentată precum şi circumstanţele în care sunt admise
derogări temporare de la regimul uzual al transporturilor pe cale ferată .
Primirea mărfurilor de către destinatar stinge orice acţiune care poate fin
îndreptată împotriva căii ferate în baza CIM care reglementează că termenul de
prescripţie este de un an. Termenele, condiţiile şi modalităţile menite să garanteze
transportul feroviar sunt stipulate în reglementări regionale, care trebuie obligatoriu
consultate.
c) Contractele de transport fluvial internaţional.
Destinatarul are dreptul, la data predării mărfii, să reclame transportatorului pierderile şi
avarierea aparentă a mărfurilor. În situaţia pierderilor şi avarierilor neaparente,
destinatarul trebuie să le reclame transportatorului în 48 ore de la primirea mărfii, sub
sancţiunea decăderii.
Transportul este obligat să examineze reclamaţiile şi pretenţiile reclamantului în termen
de 3 luni de la data primirii lor.
În cazul acţiunii arbitrare, termenul de prescripţie este de un an, iar competenţa revine
organului de arbitraj de la sediul pârâtului, dacă părţile nu au convenit altfel.
În situaţia avariei comune, pagubele se supun repartizării între navă, navlu şi marfă,
proporţional cu valoarea pagubelor, în baza legii din ţara transportatorului.
d) Contractele de transport internaţional pe mare.
Dacă cel mai târziu în ziua următoare zilei în care mărfurile i-au fost predate, destinatarul
nu transmite cărăuşului o notificare privind pierderile sau avarierile, se prezumă că
mărfurile au fost predate aşa cum se specifică în documentul de transport. Această
prezumţie operează până la proba contrară. În cazul în care pierderea sau avarierea nu
sunt aparente, notificarea de către destinatar trebuie făcută cărăuşului în 15 zile
consecutive, începând cu ziua următoare celei în care mărfurile au fost predate
destinatarului. Dacă în 60 zile din ziua lucrătoare următoare celei în care au fost predate
mărfurile destinatarului nu a fost notificat în scris cărăuşul, nu va fi datorată nici o
despăgubire pentru prejudiciul rezultat din întârzierea în livrare. Dacă în termen de 90
zile consecutive de la împrejurarea care a provocat o pierdere sau avariere cărăuşul sau
cărăuşul efectiv nu a notificat încărcătorului acest lucru, se consideră că nu s-a suportat
de către cărăuş ori de cărăuşul efectiv nici o pierdere sau avariere din culpa sau neglijenţa
încărcătorului, a prepuşilor sau a mandatarilor săi.
Orice acţiune care priveşte transportul mărfurilor pe cale maritimă se prescrie în cazul în
care în termen de 2 ani nu a fost introdusă nici o procedură judiciară sau arbitrară. O
acţiune în despăgubire poate fi exercitată chiar şi după expirarea termenului de
prescripţie, dacă este exercitată în termenul fixat de legea statului unde a fost începută
procedura.
e) Contractul de transport internaţional aerian.
Prin transport internaţional aerian se înţelege orice transport în care , potrivit contractului
încheiat între părţi, locul de plecare şi locul de destinaţie, indiferent de întreruperi, sunt
situate în interiorul a două părţi contractante.
În conformitate cu prevederile convenţiilor internaţional în materie, orice acţiune
intentată privind transportul efectuat de către transportatorul de fapt poate fi exercitată
împotriva acestuia sau împotriva transportatorului contractual ori împotriva ambilor. În
cazul în care acţiunea a fost îndreptată numai împotriva unuia din cei doi transportatori,
acesta are dreptul să introducă în cauză pe celălalt transportator.
Absenţa, neregularitatea sau pierderea documentelor de însoţire a mărfii nu afectează
existenţa şi valabilitatea contractului de transport, însă în cazul în care transportatorul
acceptă bunurile fără acest document limitează răspunderea sa.
Cărăuşul nu este tras la răspundere dacă el şi agenţii săi au luat măsurile necesare să
evite pierderile ori dacă el sau agenţii săi au fost în imposibilitatea sîă ia asemenea
măsuri.
În cazul în care transportul este efectuat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare dintre
transportatori care a acceptat pasageri, bagaje şi mărfuri acţionarea în despăgubire este
îndreptată contra cărăuşului care în timpul transportului căruia s-a produs accidentul sau
întârzierea cu excepţia situaţiei în care, primul cărăuş şi.a asumat toată răspunderea
pentru întregul transport, printr-un acord expres.
Contractele de transport multinaţional
Prin contractul de transport multinaţional se înţelege un contract unitar
pentru transportul de mărfuri prin cel puţin două moduri diferite de transport. În acest
context putem vorbi despre operatorul de transport multinaţional (M.T.O) care poate
fi o persoană fizică sau juridică ce încheie un astfel de contract şi îşi asumă
responsabilitatea efectuării unui astfel de transport.
La rândul său cărăuşul este o persoană care efectuează sau se angazează să
efectueze un transport ori o parte a acestuia, indiferent dacă este identic cu operatorul de
transport multinaţional în timp ce expeditorul este persoana care încheie contractul cu
operatorul de transport multinaţional de la care destinatarul va primi în baza îndrituirii
sale, bunurile respective.
Responsabilitatea expeditorului
Acesta are obligaţia de a garanta în faţa operatorului de transport
multinaţional exactitatea tuturor aspectelor legate de natura generală a mărfurilor,
numărul , greutatea, volumul şi cantitatea, semnele4 distinctive, caracterul periculos al
mărfurilor.
Pentru orice pierdere rezultată din inexactitatea ori imprecizia datelor
referitoare la mărfurile predate spre a fi transportate expeditorul va trebui să îl
despăgubească pe operatorul de transport multinaţional, el rămânând de asemnea,
răspunzător prin datele din documentul de transport transmis printr-o altă persoană.
Responsabilitatea operatorului de transport multinaţional
Operatorul de transport multinaţional este obligat să efectueze livrarea la
timp şi în bune condiţiuni către destinatar a mărfurilor. El este răspunzător pentru
pierderile sau dprovocate mărfurilor în perioda de la preluare până la livrarea lor, aşa
cum această perioadă este definită în contract.
Totdată operatorul de transport nmultinaţional poate beneficia de o limitare
a răspunderii sale, similară cu cele prevăzute pentru transportatori în celelalte coontracte
de transport internaţional.
Astfel, operatorul de transport multinaţional nu este răspunzător pentru
pierderea sau daunele provocate bunurilor care totalizează o sumă mai mare de 666,67
dreăpturi speciale de tragere pentru fiecare pachet sau unitate de transport ori mai mult
de 2 SDR fără a ţine cont de faptul că pierderea sau dauna provocată ar putea valora mai
mult. În situaţia în care operatorul de transport internaţional este răspunzător în ceea ce
priveşte pierderile datorate întârzierii livrării mărfurilor prin consecinţă,
pentru alte pierderi sau daune decât cele privind mărfurile, răspunderea sa va trebui
limitată la o sumă care să nu depăşească costul transportului, în baza contractului de
tranport multinaţional, pentru un transport de marfă în sistem multinaţional.

Bucureşti, 2005, pg. 181-183
Exerciţii rezolvate:
1. Contractul de transport internaţional se încheie între ____________şi __________ care

se angajează pentru transportul persoanelor , bunurilor şi serviciilor, în numele său
propriu şi pe socoteala lui ori între unul dintre aceştia şi ______________care se
însărcinează a-l efectua în aceleaşi scopuri .
2. Obligaţia de a înmâna scrisoarea de trăsură aparţine :

a) expeditorului; b) întreprinzătorului; c) cărăuşului
3. Conosamentul este emis în cazul transportului pe cale :

a) ferată; b) maritime; c) rutieră; d) aeriană
4. În caz de forţă majoră ori în caz fortuit cărăuşul :

a) nu are nici o obligaţie deoarece este exonerat de răspundere
b) îl va încunoştiinţa despre aceste situaţii pe expeditor, de îndată
c) returnează mărfurile către expeditor iar acesta va apela la un alt cărăuş
5. Obligaţia cărăuşului încetează :

a) când mărfurile au ajuns la destinaţie iar destinatarul a fost încunoştiinţat de aceasta
b) când mărfurile au ajuns la destinaţie iar destinatarul poate dispune de ele
6. Drepturile şi obligaţiile care revin părţilor din contractul internaţional de transport fac
obiectul :
a) clauzelor contractuale deoarece se aplică principiul lex voluntatis
b) normelor elaborate la nivel naţional şi internaţional
c) atât clauzelor contractuale cât şi prevederilor normelor naţionale şi internaţionale în
materie
7. Acţiunile care decurg din raporturile contractuale în cazul litigiilor privind derularea
contractelor de transport rutier internaţional se prescriu :
a) într-un an
b) în trei ani în cazul dolului sau a unei culpe grave
c) în cinci ani
d) nu se prescriu
Răspunsuri:
1)- expeditor, întreprinzător, cărăuş; 2)- a; 3)- b; 4)- b; 5)- b; 6)- c; 7)- a,b

Bucureşti, 2006, pg. 181-183
Mazilu Dumitru, Dreptul Comerţului Internaţional, Parte specială, pag.223-257 ;
Codul Comercial Roman , art.413-441 ;
Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale, încheiate la Berna în 1980şi
ratificată de România prin Dec.nr.100/1983 ;
Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare semnată la Hamburg,
în anul 1978 (Regulile de la Hamburg ) ratificată de România prin Dec.343/1981,
publicat în B.O.nr.95/28.XI.1981 ;
Protocolul de la Haga, semnat la 28.09.1955, ratificat de România prin Dec.353/1958 ;
Convenţia de la Varşovia, privind unificarea anumitor reguli referitoare la transportul
internaţional aerian, semnată la 12.X.1929 şi ratificată prin Lg.nr.108/1931 ;
Convenţia comăplementară la Convenţia de la Varşovia, pentru unificarea unor reguli
refeitoare la transportul aerian efectuat de o altă persoană decât transportatorul aerian ,
încheiată la Guadalahara, la 18.09.1961 şi ratificată de România prin Dec.nr.721-
22.XII.1964 ;
Ordonanţa Guvernului nr.44/1997 privind transporturile rutiere, publicată în M.O.
nr.222/29.08.1997 ;
Obiectivele lecţiei 14 – Soluţionarea litigiilor din sfera raporturilor comerciale
internaţionale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
• cunoaşterea căilor de soluţionare a litigiilor care apar în acest domeniu

• evidenţierea importanţei clauzei compromisorii
• efectuarea diferenţierii dintre clauza compromisorie şi compromis
• familiarizarea studenţilor formele de arbitraj
• cunoaşterea importanţei convenţiei arbitrale şi a importanţei acesteia
Concepte cheie - Soluţionarea litigiilor din sfera raporturilor comerciale
internaţionale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
Arbitraj comercial – modalitate de soluţionare cu repeziciune şi în mod echitabil a

litigiilor născute dintranzacţiile comerciale în domeniul schimbului de bunuri şi servicii şi
din contractele de cooperare economică internaţională şi tehnico-ştiinţifice
Arbitraj ad-hoc – arbitraj ocazional constituit de părţi în vederea soluţionării unui

anumit litigiu
Arbitru – persoană fizică cu pregătire juridică aleasă de către părţile unui contract
comercial în scopul judecării litigiului dintre ele născut din derularea contractului; arbitrii
îşi pot alege un superarbitru constituindu-se astfel completul de judecată
Soluţionarea litigiilor din sfera raporturilor comerciale internaţionale de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică – notiţe lecţia 14
Aspecte preliminarii
Ca în orice alt domeniu de activitate socială , derularea raporturilor de comerţ

internaţional, cooperare economică şi tehnico-ştiintifică este susceptibilă de conflicte
litigioase. Deoarece comercianţii au un interes major, în primul rând, de continuarea
raporturilor comerciale sens în care se apelează la procedura prealabilă a concilierii, ca şi
în dreptul commercial , care este dreptul comun al materie, în măsura în care această
procedură nu duce la soluţionarea litigiilor survenite, se va apela la calea jurisdicţională
adică pe cale judecatorească ori pe cale arbitrală.
Rolul şi importanţa arbitrajului comercial, în general şi al celui internaţional în special au
crescut în soluţionarea disputelor litigioase survenite între părţi îin desfăşurarea
raporturilor contractuale stabilite.
Se impune sa mai evidentiem în ceea ce priveşte arbitrajul următoarele considerente care
determină părţile să recurgă la el :
- procedura arbitrală este simpla în raport cu cea desfăşurată în faţa instanţelor
judecătoreşti ;
- procesele arbitrale spre deosebire de cele de drept comun nu se desfasoară în şedinţă
publică ceea ce asigura caracterul confidenţial al dezbaterilor ;
- costurile unui litigiu arbitral sunt mai reduse decat cele impuse de câte un proces la o
instanţă de judecată ;
- arbitrii sunt specializaţi pentru soluţionarea acestui fel de litigii şi cunosc îndeaproape
uzanţele comerciale ;
- procedura arbitrală dă posibilitatea părţilor aflate în litigiu să aleagă arbitrii, ceea ce nu
este posibil cu judecătorii ;
- executarea hotărârilor arbitrale beneficiază de facilităţile inexistente în materie
judecătorească
Legea aplicabila litigiilor comerciale internationale
De regula, in ceea ce priveste procedura aplicabila instantelor judecatoresti cat si

arbitrajului se aplica, in mod obligatoriu lex fori, in afara cazului cand un text legal
dispune, in mod expres altfel.
Fondul litigiului este supus lex causae, indiferent daca legea care carmuieste acest
raport juridic a fost stabilita de catre instanta de judecata. Caracterizarea si clasificarea
actiunilor care determina inclusiv competenţa instantei respecta, de asemenea lex fori.
Statutul personal al subiectelor de drept, cu alte cuvinte capacitatea procesuala a partilor
implicate in litigiu, atat ca aptitudine de a fi parte in parte, cat si ca aptitudine de a
exercita drepturi si a asuma obligatii procesuale sunt carmuite de catre legea personala,
respectiv de catre legea nationala.
Este carmuita de lex fori si aptitudinea partilor de a-si prezenta sustinere in
instanta, de a propune si a administra probe precum si a pune concluziile. Cu privire la
interesul partii se cuvine subliniat ca aspectul personal, care depinde de legitimitatea
procesuala, este supus lui lex causae in timp ce aspectele celelalte (nascut, actual) este
subiect controversat ; un current de opinie apreciaza că ele ţin de fondul litigiului si este
diferit, in raport de dreptul subiectiv aflat in litigiu iar in raport de alta opinie doctrinara
se apreciaza ca este preponderent procesual si pune in discutie accesul la justitie.
Lex causae este cea care carmuieste dreptul subiectiv al partilor in ceea ce
priveste stabilirea acestuia, regimul juridic si posibilitatea valorificarii lui pe calea
justitiei si tot lex causae carmuieste pretentiile care fac obiectul actiunii si temeiul juridic
care sta la baza acţiunii , după aceeaşi lege fiind determinată şi calitatea procesuală a
părţilor .
Sanctiunile proceduale sunt, de asemenea carmuite de lex fori.
Prescriptia extinctivă
In ceea ce priveste prescriptia extinctiva se cuvine sa precizam urmatoarele

aspecte :
Prescriptia extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la actiune, in sens
material, prin neexercitarea acelui drept in intervalul stabilit de lege ori, cu alte cuvinte
titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a ramas inactiv un anumit timp isi pierde
valorificarea dreptului respective , pe calea actiunii in justitie şi, odata cu aceasta,
posibilitatea de a obtine executarea obligatiei corelative asumate de catre debitor.
Aceasta institutie juridică ce uneşte elementele de fond cu cele de procedura este
solutionata in mod diferit in sistemele nationale de drept. Atfel in common-law
prescripţia extinctivă este carmuita de lex-fori in timp ce în sistemul de drept european ea
este guvernată de catre lex causae considerandu-se ca prescriptia extinctivă tine de
fondul litigiului.
Probele si administrarea lor in litigiile comerciale internationale
Prin proba se intelege orice mijloc de convingere admis de catre lege care poate
demonstra, in fata unui organ jurisdictional, existenta ori inexistenta unui fapt juridic sau
a unui act juridic si a oricaror alte situatii si imprejurari referitoare la raporturile juridice
dintre parti. Dat fiind că probele contribuie la formarea convingerii instantei de judecata
ori a tribunalului arbitral asupra litigiului care a fost investit ele au un caracter procesual,
şi vor fi carmuite de lex fori.
In masura in care probele au menirea sa confirme existenta dreptului in litigiu, ele atrag
aplicarea lex causae . La rândul lor probele preconstituite se bucura de regimul
juridic instituit de legile tarii in care a fost intocmit inscrisul sau legi alese de catre partile
care au aceasta posibilitate.
In ceea ce priveste admisibilitatea probei trebuie distinse doua situatii şi anume dacă ne
aflăm inaintea unui act juridic ori a unui fapt juridic :
- actul juridic este o manifestare de vointa savarsita in scopul de
a da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice civile. In aceasta sfera probele
preconstituite (inscrisurile) sunt carmuite de legea locului unde ele au fost intocmite (lex
loci actum).
- faptul juridic este imprejurarea care determina aparitia, modificarea
sau stingerea raportului juridic si odata cu aceasta nastere, modificarea sau incetarea unor
drepturi subiective sau obligatii si ca atare lor li se aplica legea locului unde faptul
juridic respective a fost savarsit.
In ceea ce priveste obiectul probei trebuie să ne referim, pe de o parte, la actele si
faptele juridice precum si la legea straina.
- In ceea ce priveste actele si faptele juridice obiectul probei defpindee de lex causae,
avand in vedere ca el este strans legat de dreptul contestat si dedus judecatii .
- În ceea ce priveste legea straina competenta este tot lex causae care determina obiectul
probei , soluţia va diferi dupa cum legea straina este considerată o problema de fapt sau
de drept.
In cazul in care este considerata a fi o problema de drept, din punct de vedere teoretic nu
ar trebui pusa in discutie proba legii straine pentru ca cunoasterea dreptului de catre
judecator este prezumată iar judecatorul nu se poate dispensa de dovada probei
respective.
Pe cale de consecinta va fi infăţişat actul normative in care este evidentiat dreptul.
In situatia in care este aplicabila o cutumă sau o uzanţă se va face dovada acesteia prin
martori, certificate, etc cu precizarea că în orice imprejurare dovada legii straine se face
prin lex fori.
Sarcina probei se va face tot in concordanţa cu lex causae potrivit principiului de drept
că cel care afirma trebuie sa si dovedeasca cele afirmate.
Sunt supuse , de asemenea, lex causae prezumtiile legale. Acestea sunt concluzii logice
prin care se stabileste existenţa unui fapt necunoscut care nu poate fi dovedit direct sau
este greu de probat, pornindu-se de la existenţa unor fapte şi împrejurări apropiate si
cunoscute. Solutia carmuirii prezumtiilor legale de catre lex causae se datoreaza faptului
că beneficiul prezumtiei legale aeste atribuit unei persoane dupa calitatea sa in raportul
juridic respectiv si nu după poziţia in proces a reclamantului sau a paratului, lex causae
stabilind existenţa prezumtiei si caracterul acesteia (dacă aceasta este absoluta sau
relativa).
Partile pot conveni cum se va repartiza sarcina probei insa valabilitatea acestei
conventii se aprecieaza in raport de lex-causae iar pentru ca o astfel de conventie sa fie
admisa legal se impune ca dreptul aflat în litigiu să fie tranzactionabil.
In conformitate cu lex-fori se va efectua si administrarea probe. Insa daca pentru
admiterea probei se va solicita o comisie rogatorie, instanta straina va proceda in
conformitate cu propria sa lege iar proba obtinuta pe aceasta cale va fi verificata de catre
instanta care ar efectua-o, prin prisma propriului sau sistem de drept.
Arbitrajul comercial international
Definitie:
Arbitrajul comercial internaţional este instituţia juridică capabilă soluţionării
litigiilor de comerţ internaţional de către anumite persoane investite in acest sens părtile
aflate in diferendum.
1. Caracterele arbitrajului comercial international

Institutia juridica a arbitrajului imbina atat aspectele formale ale litigiului, adica cu alte
cuvinte, competenta si procedura cu cele de fond, adica cu insusi diferendul dedus
solutionarii, aspecte ce-i conferă caracteristici care-l diferentieaza de instantele de
judecata propriu-zise.
- caracterul privat: arbitrajul are caracter privat in opozitie cu instantele judecatoresti
care sunt institutii de stat ce aplica legea in numele puterii pe care ele o reprezintă, fapt ce
determină şi aplicarea hotararilor judecatoresti prin forta de constrangere statala iar daca
arbitrii sunt nevoiti sa recurga la constrangere pentru executarea silita a hotararilor
arbitrale apelează tot la instantele de judecata ;
- caracterul arbitrar : decurge din insasi obiectul arbitrajului cu care insa nu trebuie
confundat. Astfel, arbitrii care au fost desemnati de către parti au capacitatea solutionarii
litigiului sau aşa cum s-a mentionat in doctrina de a verifica sau a constata o situatie
juridica preexistentă asupra careia partile se gasesc in dezacord ;
- caracterul comercial al arbitrajului: rezulta din faptul ca obiectul acestuia consista in
litigiile nascute sau care se vor naste din derularea raporturile juridice de comert
international. Pe de alta parte caracterul comercial este conferit si de urmatoarele
imprejurari :
a) este dedus judecatii arbitrale un raport comercial ;
b) arbitrajul se desfasoara in temeiul unei norme de reglementare
comerciala ;
c) arbitrii sunt desemnati dintre specialisti in domeniul comertului
international ;
- caracterul international rezulta din existenta elementului de extraneitate al litigiului
dedus arbitrajului. Astfel, Conventia Europeana privind arbitrajul comercial international
semnată la Geneva în 1971 specifica, in mod expres, ca litigiile supuse spre aceasta
soluţionare izvorasc din neintelegerile comerciale aparute intre parti care isi au sediul sau
resedinta in tari diferite.
- caracterul voluntar al arbitrajului se desprinde din imprejurarea că sesizarea
arbitrajului se efectuează prin acordul părţilor aflate in litigiu ( accord materializat în
convenţia arbitrală) în timp ce dreptul sesizarii unei instante de judecata este stabilit legal.
- caracterul vremelnic al tribunalului arbitral rezulta din faptul
ca acesta este constituit pentru solutionarea unui anumit litigiu comercial international si
inceteaza sa mai fiinţeze după pronuntarea hotararii arbitrale. Spre deosebire, o instanta
de judecata, legal constituita are un caracter permanent si poate solutiona un numar
nelimitat de litigii. Chiar daca aparent arbitrajul institutionalizat cum arată, de pilda ,
Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei are caracter
permanent, aceasta este numai sub aspect administrative şi organizatoric ce permite
partilor sa desemneze in acest cadru tribunalul arbitral.
2. Natura juridica a arbitrajului
In doctrina au fost avansate trei teze privind natura juridica a arbitrajului, pe care nu le
vom dezvolta ci ne vom limita doar sa le enuntam spre stiinta având în vedere că sunt
aspecte strict juridice cu profund caracter teoretic ce nu interesează studenţii facultăţii de
marcheting şi comerţ exterior: teza jurisdictionala, teza contractualista si teza eclectica.
3. Clasificari ale arbitrajului
• In raport de regulile dupa care are loc solutionarea litigiului vom

distinge :
- arbitrajul de drept ( de jure ) adica acela in care arbitrii desemnţi recurg la normele
legale pentru soluţionarea litigiului respectiv.Aceste norme pot fi stabilite de către ei ori
de către părti si care privesc, deopotriva, atat aspectele formale (proceduale) cat si pe cele
de fond.
- arbitrajul de echitate ( et aequo et bono ) la care arbitrii nu sunt tinuti sa respecte
anumite reguli procedurale prestabilite sau sa recurga la dreptul material competent in
ceea ce priveste solutionarea fondului litigiului. Ei se conduc după imperativele echitatii
al carui continut, in mod firesc, difera de la caz la caz si este precizat de arbitrii insasi.
b. Dupa caracterul tribunalului arbitral vom intalni in practica solutionarii litigiilor de
comert international :
- arbitraj cu caracter national, ce desemneaza, de obicei curtile de arbitraj ce
finanteaza pe langa camera de comert si industrie ( sau asociatiile profesionale de
comercianti ori producatori organizate pe plan national )
- curţi internationale de arbitraj, in componenta carora se gasesc arbitrii din tari
diferite, care au latitudinea de a se supune procedurii unor legi straine sau a dezbate
litigiul in orice loc din lume ( de pilda Curtea de arbitraj de pe langa camera de comert
internationala de la Paris ).
c. Dupa criteriul sediului tribunalului arbitral vom intalni :
- arbitraje nationale, cele care-si au sediul in Romania, de exemplu Curtea de arbitraj
Bucuresti.
- arbitraje straine fiind considerate astfel cele care-si au sediul in alte state ( hotararile
arbitrare pronuntate de acestea sunt considerate ca straine deoarece au fost pronuntate in
alt stat decat cel in care se exectuta ) .
d. Dupa competenţa vom distinge :
- arbitrajul cu competenta generala ( ca de exemplu Curtea de arbitraj Bucuresti)
- arbitraj cu competenta specializata ( exemplu Camera arbitrala de bumbac de la Le
Havre )
e.In functie de competenta teritoriala se vor intalni :
- arbitraje cu caracter bilateral in sarcina carora se incredinteaza litigiile care apar intre
comerciantii dintre doua state. Exemplu clasic, din acest punct de vedere e Camera de
arbitraj franco-germana pentru produsele solului.
- arbitraje cu caracter regional care judeca litigiile dintr-o anumita zona geografica, de
pilda Centrul scandinav de arbitraj.
- arbitraje de tip universal care sunt competente sa solutioneze orice litigiu de comert
international indiferente de tara in care acesta a luat nastere ( exemplu camera de comert
internationala din Paris ) .
Arbitrajul institutional si arbitrajul ad-hoc
In functie de structura organizatorica in practica solutionarii litigiilor survenite in

comertul international vom distinge arbitraje institutionale si arbitraje ad-hoc , care
recurg atat la normele de drept national cat si la cele internationale.
a) Arbitrajul institutional (permanent)
Acesta se efectueaza de catre tribunale permanente de arbitraj care se gasesc pe langa

camerele de comert si industrie. Modul de functionare al acestui tip de arbitraj este
reglementat printr-un regulament special redactat in acest sens. El este incadrat cu un
numar anumit de arbitrii. Arbitrii se bucura, în activitatea pe care o desfăşoară în
soluţionarea litigiilor commercial internaţionale care le sunt date de independenta
deplina, trebuind insa sa fie impartiali, nefiind numiti de catre parti.
b) Arbitrajul ad-hoc (ocazional)
Aceasta forma de arbitraj este constituita de catre parti numai in scopul solutionarii unui
litigiu determinat iar dupa pronuntarea sentintei arbitrare existenta sa se incheie.
Spre deosebire de arbitrajul institutional cel ocazional are o procedura facultativă insa el
poate fi insa si un arbitraj cu o procedura stricta precum si un arbitraj in echitate (et
aequo et bono). În acest context procedura arbitrala se stabileste, de obicei, de catre
parti, pe baza autonomiei lor de vointa.
5. Arbitrajul institutional si arbitrajul ad-hoc in sistemul juridic roman
In sistemul juridic roman Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa

Camera de Comert si Industrie a Romaniei precum si arbitrajul ad-hoc functioneaza
conform Regulamentului adoptat in baza Decretului- lege nr.139 din 20.05.1990.
a) Curtea de Arbitraj Comercial International, de pe langa Camera de Comert si

Industrie a Romaniei (C.A.B.)
In baza regulamentului indicat aceasta curte este organizata si functioneaza cu

institutie de arbitraj, cu caracter permanent, neguvernamental, fara personalitate juridica.
Curtea de Arbitraj Comercial International (C.A.B.) functioneaza in mod independent in
exercitarea atributiilor jurisdicţional care ii revin. Ea este condusă de catre un colegiu
compus din : preşedinte , vicepresedinte si trei membrii. Colegiul este numit de catre
Comitetul executiv al Camerei de Comert si Industrie a Romaniei.
Curtea de arbitraj solutioneaza litigiile ajunse dinaintea sa prin complete de arbitraj,
constituite din trei arbitrii sau printr-un arbitru unic, alesi sau desemnati dupa cum
prevede regulamentul.
Partea straina poate alege in arbitru care figureaza pe lista unei institutii de
arbitraj straine, dacă şi partii romane i se recunoaste dreptul de a alege, intr-un litigiu de
competenta acelei instante un arbitru de pe lista Curtii de Arbitraj Comercial International
de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei.
Organizarea si functionarea arbitrajului ad-hoc
In baza actului normative mentionat, Camera de Comert si Industrie a

Romaniei organizeaza, la cererea partilor interesate, arbitrajul ad hoc, in vederea
solutionarii litigiilor comerciale interne si internationale, ivite între ele . Acest lucru este
posibil numai daca intre parti exista o conventie arbitrala scrisa ori in lipsa acesteia, la
cererea uneia dintre parti daca cealalata parte accepta cererea. Arbitrajul ad-hoc este
organizat de Camera de Comerţ şi Industrie prin intermediul Curtii de Arbitraj.
Notiunea,formele, natura juridică si efectele convenţiei arbitrale
a)Definitie şi caracteristicile convenţiei arbitrale
Conventia arbitrala reprezinte acordul partilor de a supune arbitrajului unele sau toate
litigiile care apar sau care vor apare, in legatura cu relatiile lor comerciale .
Caracteristicile conventiei arbitrale :
- este un contract bilateral ;
- consensual si comutativ ;
- este un act de dispozitie intrucât partile renunta la garantiile acordate de catre instantele
de judecata si se obligă sa execute o hotarare arbitrala.
b) Clauza compromisorie si compromisul

Conventia arbitrala care este derogatorie de la competenta de drept
comun a instantelor de judecata îmbracă doua forme si anume clauza compromisorie si
compromisul, ambele fiind manifestări de vointa expresa a partilor.
- Clauza compromisorie (clauza de arbitraj) este stipulatia sau clauza cuprinsa in
contractul (principal) prin care partile convin ca un eventual litigiu care ar interveni intre
ele in legatura cu incheierea, executarea sau incetarea acelui contract sa fie solutionat pe
cale arbitrala.
Validitatea clauzei compromisorii este independenta de valabilitatea contractului
avand in vedere ca ea contine actul de vointa al partilor prin care este stipulat principiul
supunerii litigiilor ce vor apare in relatiile lor de comert international unei instante de
arbitraj.
- Compromisul este , de asemenea , acordul de vointa al partilor care convin ca litigiul
nascut intre ele sa fie solutionat pe calea arbitrajului, sens in care partile, sub sanctiunea
nulitatii, stabilesc obiectul litigiului si numele arbitrilor (sau modalitatea de numire a lor).
c) Conditiile de valabilitate ale conventiei de arbitraj

- consimtamantul partilor liber exprimat ;
- capacitatea contractuala a partilor, persoane fizice sau juridice, determinată de legea
lor nationala.
- obiectul conventiei, cu alte cuvinte litigiul ce va fi solutionat, este necesar ca el să
poata fi solutionat pe cale arbitrala, altfel obiectul este considerat a fi illicit. In dreptul
romanesc, in principiu, orice litigiu de comert international poate fi supus hotararii
arbitrale, cu exceptia drepturilor care nu pot fi tranzactionate, ca de exemplu
reorganizarea judiciară şi falimentul, date prin lege , in mod expres, in competenta
instantelor de judecata.
Legea aplicabilă convenţiei arbitrale
In baza principiului lex voluntatis ca si în oricare alt contract, părţile au latitudinea legală
să îşi aleagă singure legea care să cârmuiască convenţia arbitrală încheiată de ele.Acest
drept al părţilor este consacrat de
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, semnată
laNew-York, în anul 1958;
-de art.VI şi IX din Convenţia europeană privind arbitrajul commercial internaţional de la
Geneva, din anul 1958;
- Legea nr.105-1992 privind raporturile de drept internaţinal privat.
Procedura arbitrala
Partile contractante sunt libere sa convina asupra procedurii arbitrale de

solutionare a litigiului, cu precizarile care urmeaza avand in vedere existenta celor doua
forme de arbitraj, distinctia efectuata in raport de structura sa organizatorica.
- Astfel posibilitatea acordata partilor din arbitrajul ad-hoc de a conveni asupra
procedurii arbitrale are ca limita respectarea ordinei publice. Cu alte cuvinte procedura
arbitrala aleasa trebuie sa asigure partilor aflate in litigiu, sub sanctiunea nulitatii hotararii
pronuntate, egalitatea de tratament, respectarea dreptului la aparare precum si a
principiului contradictorialitatii.
- In situatia in care este vorba de arbitrajul institutionalizat, prin insasi acceptarea
competentei acestuia se admit si regulile sale de procedura, cu o anumita posibilitate de
derogare.
Bucureşti, 2005, pg. 188-210
1. În cazul soluţionării unui litigiu comercial internaţional de către instanţele judecătoreşti

conform dispoziţiilor legale competenţa teritorială aparţine
a) instanţelor de la domiciliul reclamantului
b) instanţelor de la domiciliul pârâtului
c) instanţelor de la reşedinţa, sediul ori fondul de comert al pârâtului
2. În funcţie de regulile după care are loc soluţionarea unui litigiu, vom distinge:
a) arbitraj general; b) arbitraj de drept; c) arbitraj de echitate
3. După compeţenta lor, arbitrajele pot fi :

a) cu competenţă generală
b) cu competenţă regională
c) cu competenţă specială
4. Arbitrajul instituţional (permanent) se efectuează de către tribunalele permanente de

arbitraj de pe lângă :
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
b) Camera de Comerţ şi Industrie
c) Tribunalul Comercial
5. Convenţia arbitrală încheiată de către părţi are următoarea carcteristică :

a) este un contract bilateral
b) consensual şi comutativ
c) este un act de dispoziţie deoarece părţile renunţă la garanţiile acordate de instanţele
judecătoreşti
Răspunsuri:
1)- b; 2)- b,c; 3)- a,c; 4)- b; 5)- a,b,c


Bucureşti, 2006, pg. 188-210
Popescu Tudor Radu, Dreptul Comertului International, Buc.ed.Didactica si Pedagogica,
1983, pg.351/353;
Mazilu Dumitru Dreptul Comertului International, parte speciala ed.Lumina Lex, 2001
pg.397/441;
Babiuc Victor, Dreptul COmertului International, Buc.ed.Sylvi,2001 pg,153/191
Legea nr.105/1992 privind raporturile international de drept privat;
Codul de procedura civila art.1-19; 340- 371 ;
Regulamentul privind organizarea si functionarea Curtii de Arbitraj Comercial
International de langa Camera de comert si industrie a Romaniei precum si a arbitrajului
ad-hoc

Dreptul Comertului International

Загружено:

Сведения о документе

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Dreptul Comertului International

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor în anul

Cursul de Dreptul Comerţului Internaţional pe care-l prezentăm în continuare, este

Dreptul Comerţului Internaţional înglobează multitudinea raporturilor juridice care au ca

Denumire curs: Dreptul Comerţului Internaţional

Perioada de accesare a cursului:

Orar prelegeri, durată:

Consultaţii: Lect. .univ.dr. Savu Iuliana Miercuri 10,30

Manuale recomandate: ***Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţia

Cerinţe: Este necesară prezenţa studenţilor la cursuri pentru asimilarea

CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI DREPTUL COMERŢULUI

II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI

III. IZVOARELE ŞI CODIFICAREA DREPTULUI COMERŢULUI

IV. RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

V. ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

VI. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

VII. TEORIA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

VIII. ÎNCHEIEREA, EXECUTAREA, MODIFICAREA ŞI EFECTELE

IX. REGIMUL JURIDIC AL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL

X. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE VÂNZARE DE MĂRFURI

XI. CONTRACTELE DE FINANŢARE INTERNAŢIONALĂ

XII. CONCESIONAREA CONVENŢIONALĂ INTERNAŢIONALĂ-

XIII. CONTRACTUL DE FRANCHISING

XIV. CONTRACTUL DE LICENŢĂ

XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

XVI. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR CARE DECURG DIN ACTIVITATEA DE

• Definirea dreptului internaţional în sens larg ca fiind disciplina juridică ce

Comerţ – provine din latinescul comercium şi indică un schimb de produse,

Caracter patrimonial – aspect îmbrăcat de raporturile juridice de Dreptul

Element de extraneitate – caracter internaţional stabilit prin criterii subiective,

1. Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional

După cum ne amintim din studierea Dreptului comercial, denumirea acestuia

2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional

Este constituit de către raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter

3. Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Comerţului

5. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte

**** Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 1

1.Prin raportul juridic de dreptul comerţului internaţional se înţelege :

2.- Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :

3.- Criteriul comercialităţii se defineşte :

4. Un raport juridic comercial dobândeşte vocaţie internaţională în măsura în care

5. Un raport juridic ce conţine elemente de internaţionalitate în structura sa şi în

1) – c; 2)– a,b,c; 3)– b; 4)– a; 5)– b

Bibliografie selectivă – lecţia 1

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de

• evidenţierea rolului pe care-l au prin cipiile directoare ale Dreptului Comerţului

Principii care stau la baza organizării muncii în domeniul relaţiilor comerciale

a. Principiul libertăţii comerţului.

**** Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 2

1. Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula în faţa căreia un subiect de dreptul

2. Lex voluntatis este regula care se manifestă în sfera contractelor comerciale

3. Poate Lex voluntatis să reglementeze şi asupra formei actelor juridice ?

4. Principiul libertăţii comerţului este expresia nevoii obiective de a elimina obstacolul de

1)– voinţa; 2)– a; 3)– b; 4)- bunuri, valori, cunoştinţe

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, curs universitar, Ed. Fundaţiei

• importanţa normelor juridice care reglementează raporturile comerciale de

Izvor de drept internaţional – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului

a. Izvoarele interne ale Dreptului comerţului internaţional

În această categorie sunt incluse, în primul rând, dispoziţiile constituţionale.

Activitatea de armonizare a legislaţiei române care reglementează activitatea de

În rândul izvoarelor interne ale Dreptului Comerţului Internaţional se înscriu şi

Înainte de a pune punct definirii şi prezentării elementelor definitorii ale uzanţelor