Antene Si Propagare

CAPITOLUL 4
ANTENE ŞI PROPAGAREA UNDELOR

ELECTROMAGNETICE
Antenele sunt componente ale tuturor sistemelor electronice care depind de

spaţiul liber ca mediu de propagare. Ele joacă un rol important în determinarea
caracteristicilor sistemelor cărora le aparţin, comportându-se ca interfeţe între
spaţiul liber, pe de o parte, şi emiţătoare sau receptoare, pe de altă parte.
4.1. Noţiuni generale despre antene
Denumirea de antenă vine de la cuvântul din limba latină “antenna” care

înseamnă tijă (bară).
Energia dată de o sursă de curent continuu sau de curent alternativ pentru ca
să devină energie radiată, trebuie transformată mai întâi în energie de înaltă
frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă intră în antenă care transformă energia lor în
energie radiată sub forma undelor electromagnetice. În cazul recepţiei undelor
electromagnetice , fenomenele se desfăşoară în sens invers.
Antena

Antenele pot fi clasificate din multe puncte de vedere, astfel:

• după principiul de funcţionare:
- electrice;
- magnetice.
• după forma elementului radiant:
- liniare;
- de suprafaţă.
• după destinaţie:
- de emisie;
84 TEHNICA FRECVENŢELOR ÎNALTE
- de recepţie;
- mixte.
Pentru aprofundarea studiului antenelor se utilizează noţiunea de antenă de

referinţă care poate fi sau .
Antenele ideale sunt antene teoretice care se folosesc pentru definirea unor
parametrii ai antenelor sau ca etaloane pentru antenele reale.
Ca exemple de antene de referinţă sunt cunoscute:
• Dipolul Elementar Electric ( ) sau elementul de curent electric;
• Dipolul Elementar Magnetic ( ) sau elementul de curent magnetic;
• Radiatorul Izotrop Punctiform ( ).
Dipolul Elementar Electric (DEE) este unul dintre tipurile de radiatoare

frecvent folosite în practica antenelor, care constă dintr-un conductor rectiliniu de
grosime neglijabilă şi de lungime mult mai mic decât lungimea de undă, se
utilizează pentru determinarea câmpului radiat de antenele liniare.
Dacă distribuţia de curent pe un asemenea conductor se cunoaşte sau poate
fi estimată cu suficientă acurateţe, este posibilă determinarea puterii radiate. Acest
calcul are la bază integrarea efectelor fiecărui element diferenţial de curent din
lungul conductorului.
Componentele electrice şi magnetice (diferite de zero) ale câmpului produs
de Dipolul Elementar Electric, orientat după axa într-un sistem de coordonate
sferice, sunt prezentate în figura 4.1.
Element de
curent
ϕ
θ

θ
r
l I y
ϕ
x
P’
Element de curent în originea unui sistem de coordonate sferice

(dipol Hertz)
ANTENE ŞI PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE 85
Câmpul electromagnetic generat de o antenă acoperă trei zone de radiaţie:

- o zonă apropiată, denumită Zona Fresnel;
- o zonă intermediară, denumită Zona Rayleigh;
- o zonă îndepărtată, denumită Zona Fraunkoffer.
Pentru radiotehnică interesează câmpul la mare distanţă, deci zona
îndepărtată, care va fi descris de relaţiile:
−1 −
= 30 ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ sin θ ⋅ = 120π ⋅ ; =0 (4.1)

θ

unde:
– lungimea elementului;

– curentul cu variaţie armonică în timp care străbate elementul;

– distanţa până la punctul studiat ( );

- constantă cu valoarea egală cu 2π λ.

Se poate observa că cele două componente de câmp 0 şi ϕ sunt în fază,

iar raportul lor este egal cu 120π şi reprezintă
4.2. Parametrii electrici ai antenelor
Antenele utilizate în sistemele de comunicaţii prezintă caracteristici

specifice care le scot în evidenţă performanţele constructive şi funcţionale.
Parametrii electrici ai antenelor sunt în strânsă dependenţă de frecvenţa sau gama
de frecvenţă pentru care au fost realizate. Principalii parametrii electrici ai
antenelor sunt:
- funcţia de directivitate;
- puterea radiată;
- rezistenţa de radiaţie.
a) Funcţia de directivitate
Funcţia de directivitate determină legătura dintre intensitatea câmpului
electric radiat şi coordonatele sferice θ ş ϕ.
Expresia generală a câmpului electric în zona de radiaţie a antenei este dată

de funcţia de directivitate a cărei expresie în funcţie de coordonatele polare [27]:
= ⋅ (ϕ ,θ ) ⋅ −β
⋅ ψ (ϕ ,θ )
⋅ ω
⋅ (ϕ ,θ )

(3.29)

în care:
(ϕ ,θ ) - funcţia de directivitate de amplitudine;

ψ (ϕ ,θ ) - funcţia de directivitate de fază;

(ϕ ,θ ) - funcţia de directivitate de polarizare.

b) Caracteristica de directivitate
Caracteristica de directivitate este reprezentarea grafică a funcţiei de
directivitate. În general se prezintă sub forma unor suprafeţe curbe închise
deoarece reprezentarea lor prezintă unele dificultăţi de ordin practic, în cele mai
multe cazuri se trasează aşa numitele caracteristici plane de directivitate, în plan
orizontal sau în plan vertical.
Înscrierea rezultatelor măsurătorilor câmpului electric sau magnetic
efectuate în coordonate polare şi reprezentarea acestora în cele două planuri
(orizontal şi vertical) duce la obţinerea diagramei de directivitate, cunoscută si sub
denumirea de
.
Elementele de bază ale caracteristicii de directivitate în plan orizontal sunt

prezentate în figura 4.2. Dacă în reprezentarea diagramei de directivitate se
utilizează valorile relative (ϕ ,θ ) / max se obţine

.
2700
0,316Emax 0,707Emax
0,5 Emax
2ϕ 2α
1800 2γ
00
Direcţia
de radiaţie
maximă
Lobi secundari Lob principal
de radiaţie de radiaţie
Caracteristica de directivitate în plan orizontal

c) Puterea radiată
De la generator (emiţător) la antena se aplică o putere activă din care o
parte se pierde inutil în rezistenţa activă a conductorului antenei iar cealaltă parte
este radiată în spaţiu ca putere activă ( Σ).
Dacă antena emiţătorului radiază la fel în toate direcţiile, adică este antenă
izotropă, se poate considera că puterea radiată este uniform repartizată pe
suprafaţa unei sfere cu centrul în antenă şi de rază ,, ”. Prin aceasta se introduce
noţiunea de densitate de putere radiată:


Σ

= (4.3)
4π 2
d) Aria efectivă
Receptorul captează o mică parte din puterea radiată. Această parte este
proporţională cu densitatea de putere radiată şi depinde de aria pe care antena o
interpune în calea undelor. Prin definiţie aria efectivă a antenei este dată de relaţia:

= (4.4)

în care:

– aria efectivă la recepţie;
– puterea recepţionată;

– densitatea de putere.
e) Rezistenţa de radiaţie
Rezistenţa de radiaţie caracterizează capacitatea antenei de a radia energie
electromagnetică în cazul în care este excitată cu un curent de o intensitate dată.
Impedanţa de intrare a unei antenei are o componentă activă şi o
componentă reactivă .: = +
Componenta activă conţine rezistenţa de radiaţie Σ şi rezistenţa de
pierderi :
= Σ+

4.3. Dipolul simetric
Dipolul simetric reprezintă o antenă simplă formată din conductoare egale

având fiecare lungimea aşezate la o distanţă foarte mică între ele.
Din punct de vedere teoretic un dipol simetric se poate obţine dintr-o linie
bifilară în gol (fig. 4.3).
Sinusoidele reprezintă în mod convenţional distribuţia curentului în linie,
iar săgeţile reprezintă sensul curentului.
λ , astfel că

În practică se foloseşte dipolul având lungimea totală
lungimea totală a dipolului este λ . Dacă se îndepărtează (rotesc) capetele CC

ale liniei în jurul punctelor BB se obţine un dipol simetric în λ alimentat printr-o

linie bifilară (fig.4.4.).

Se observă că prin braţele dipolului circulă curent în acelaşi sens. Faptul că
în punctele simetrice ale dipolului curenţii sunt egali ca mărime şi de acelaşi sens,
duce la apariţia unor câmpuri electromagnetice sinfazice, care se propagă în spaţiu.
Dipolul simetric poate fi utilizat ca element activ pentru antena canal de
undă, ca sursă primară pentru antena parabolică sau ca antenă de referinţă.
A B C
A’ B’ C’
Distribuţia curenţilor într-o linie bifilară în gol

A B

A’ B’

Dipol simetric în λ

C’
Pentru a determina distribuţia curentului într-un dipol simetric considerăm

un conductor de lungime , cu capetele în gol având impedanţa caracteristică
constantă pe toată lungimea sa (fig.4.5.). Semnificaţia notaţiilor este:

– curentul direct;

– curentul reflectat;

Γ – coeficientul de reflexie în curent având valoarea egală cu –1;

γ - constanta de propagare.
Valoarea curentului în lungul conductorului , poate fi scrisă sub forma:

= ⋅ −γ
+Γ ⋅ ⋅ −γ ( 2 − )
= [ −γ
− −γ ( 2 − )
]

(4.5)

Pentru z=0 relaţia (4.5) devine:

−γ
= ⋅ ⋅2 γ

(4.6)

din care rezultă:

γ
= ⋅

0
(4.7)

2 γ

Id Id⋅e-γz Ir=Γi⋅Id⋅e-γ(2l-z)
z
z 2l-z
2l
Distribuţia curentului în lungul unui conductor

De o importanţă deosebită este determinarea expresiei funcţiei de

directivitate a dipolului simetric şi pe baza acesteia reprezentarea caracteristicii de
directivitate.
Pentru a determina funcţia de directivitate se consideră un dipol simetric
care radiază într-un punct din spaţiu (fig.4.6.).
z
M
Braţul 1 al
r1
dipolului
Iz θ
r2
θ+π
Braţul 2 al x
dipolului
Iz
Dipolul simetric radiant în spaţiu

Deoarece distanţa dintre braţele şi ale dipolului este foarte mică putem
considera ≅ ≅ .
Intensitate câmpului electric dat de braţul 1 al dipolului în punctul din
spaţiu se calculează cu relaţia:
30

(θ ) = cos(β cos θ ) − cos β + [sin β (sin θ ) − sin β sin θ ]} (4.8)

sin β ⋅ sin θ
1

Pentru a obţine intensitatea câmpului electric dat de braţul 2 în punctul se
înlocuiesc θ cu θ π iar cu .
Câmpul total în punctul va fi rezultatul celor două câmpuri, potrivit
relaţiei:
60 cos β ⋅ cosθ − cos β

(θ ) = 1 (θ ) + 2 (θ ) =

⋅

(4.9)
sin β sin β

Din expresia intensităţii totale a câmpului în punctul se deduce funcţia de

directivitate:
(θ ) = cos β ⋅ cosθ − cos β

(4.10)

sin β

Forma caracteristicii de directivitate în spaţiul liber pentru diferite lungimi

ale dipolului simetric este prezentată în figura 4.7.a.
Diagrama de directivitate a antenei dipol simetric se poate reprezenta atât în
plan orizontal cât şi în plan vertical, forma acestora fiind diferită. În spaţiu,
diagrama de directivitate are formă toroidală, cu diametrul interior foarte mic.
Forma diagramei de directivitate reprezentată în plan orizontal nu este
influenţată de înălţimea faţă de sol a antenei, dar este dependentă de lungimea
antenei comparativ cu lungimea de undă (fig.4.7.a.). Se observă că pe măsura
creşterii lungimii dipolului simetric se micşorează deschiderea lobului principal şi
apar lobii secundari.
Forma diagramei de directivitate reprezentată în plan vertical (fig.4.7.b.)
este puternic influenţată de înălţimea faţă de sol ( ) a antenei ca urmare a
însumării undelor incidente cu cele reflectate de la sol.
4.4. Antena canal de undă
Antena canal de undă este o antenă cu elemente pasive, unidirecţională care

are la baza dipolul simetric şi un număr variabil de elemente pasive realizate din
materiale conductoare dispuse în faţa şi în spatele dipolului activ în λ (fig.4.8.).

Aceste elemente au denumiri şi dimensiuni bine precizate, sunt dispuse paralel cu

dipolul simetric pe un suport denumit săgeată.
Lobi de radiaţie
principali 900
60 0
600
300 300
2700 900
2 1 0 1 2
H = λ/4
l=λ/4 l=λ/2
900
600 600
300 300
2 1 0 1 2
H = 3λ/4
l=λ
a) pentru diferite lungimi ale dipolului b) pentru diferite înălţimi

ale antenei faţă de pământ
Caracteristici de directivitate ale dipolului simetric

în spaţiul liber
Elementele dispuse în faţa dipolului se numesc directori, iar elementul

dispus în spatele dipolului se numeşte reflector. Directorul şi reflectorul
îndeplinesc rolul de dipoli pasivi.
Undele determinate de către dipolul simetric (dipol activ) induc curenţi de
înaltă frecvenţă care la rândul lor generează noi unde electromagnetice care
sporesc intensitatea radiaţiei pe direcţia de radiaţie maximă. Cu cât numărul de
elemente directoare este mai mare cu atât caracteristica de directivitate va fi mai
ascuţită, va prezenta un lob principal în care este concentrată majoritatea energiei
şi câţiva lobi de emisie secundară, orientaţi în lungul dipolului activ şi în spatele

acestuia (fig.4.9.).
Caracteristica de directivitate diferă ca dimensiuni în funcţie de planul de
reprezentare. În plan vertical, ca urmare a influenţei solului, lobul principal al
caracteristici de directivitate are un unghi de deschidere (θ) mai mare decât lobul
principal al caracteristicii de directivitate reprezentate în planul orizontal.
Pentru a determina funcţia de directivitate a antenei canal de undă, se
consideră o antenă formată din dipoli simetrici de lungime λ/2, care
formează o reţea liniară, căreia i se ataşează o reţea formată din

(
), ca în figura 4.8. în care s-au notat: – reflector;

–

dipol activ; – directori.
R DA D1 D2 D3 .… DN-1 DN
r-1 r0 r1 r2 r3 rN-1 rN
θ
-1 0 1 2 3 N-1 N
h d1 d2 d3 dN
Antena canal de undă şi reţeaua echivalentă de radiatori izotropi

punctiformi (RIP)
Funcţia de directivitate a antenei canal de undă este dată de relaţia [9]:
(θ ) = (θ ) ⋅ (θ ) (4.11)

în care:
θ - este funcţia de directivitate a unui dipol simetric în λ/2;

θ - reprezintă funcţia de directivitate de grup care se obţine

în cazul în care sistemul de antene se înlocuieşte cu o

reţea .
Câmpul radiat de un radiator izotrop punctiform, de ordinul , va fi:
− β
= ⋅ ⋅

(4.12)
unde: - constanta de proporţionalitate;

– curentul care excită .
Din figura 4.8. se observă că:
 

= + cos θ ; = − ∑  ⋅ cos θ (4.13)

−1 0

0
 =1
Cu aceste notaţii câmpul radiat de un devine:
  

− φ  0 − ∑ 

  


= ⋅ ⋅ =1
(4.14)

Câmpul total radiat de antena canal de undă se obţine însumând câmpurile

radiate de cele elemente .
  

− φ  0 − ∑ 

 

− β ( 0 + cos θ )
∑ +∑ ⋅
− β 
= = ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ ⋅  
cos θ

=1

! ! !

" "

0
−1 0

= −1 =1

 &
β

∑
%

 
 
0 
⋅ cos θ 
*
= ⋅ − β
⋅ ⋅ − β cos θ
+ +∑ ⋅  
'
& )
&
=1
(4.15)
(
- -
. , , ,
+ + +
−1
 0

$
=1
$
 
Din expresia finală a câmpului radiant de antena canal de undă se deduce

funcţia de directivitate de grup (θ ) pe baza căreia pot fi reprezentate
0
caracteristicile de directivitate ale antenelor în planul dipolilor, deci în plan

orizontal, (fig.4.9.a) şi în plan perpendicular pe planul dipolilor, deci în plan
vertical (fig.4.9.b.).
Unghi de deschidere
Unghi de orizontal
Lob principal
deschidere vertical θo=(15÷20)0
de radiaţie
θv=(15÷20)0
θv θo
Lobi de radiaţie Direcţia de radiaţie maximă

secundară
a) în plan vertical b) în plan orizontal
Caracteristica de directivitate pentru antena canal de undă

4.5. Antena horn
Antena horn a apărut în dorinţa de a se obţine un fascicul cu o deschidere

mică şi un câştig mai mare decât un radiator cu ghid de undă deschis.
În figura 4.10.a. este prezentat un horn piramidal adaptat la un ghid
dreptunghiular standard, iar în figura 4.10.b. este un horn tronconic excitat de un
ghid cilindric.
b)
a)
Antene horn: a) horn piramidal; b) horn conic

Cu notaţiile din figura 4,11, pentru hornuri piramidale şi conice, se pot

determina dimensiunile optime pentru un câştig dat şi o caracteristică de radiaţie

dorită, folosind graficele din figurile 4.12., 4.13., 1.14. şi 4.15., după [11].
Dimensiunile optime ale unui horn piramidal se determină din figura 4.12.
cunoscând câştigul şi lungimea de undă de lucru.
Variaţia diagramei de radiaţie în funcţie de dimensiunile şi se poate
estima din figura 4.13., unde este trasată variaţia unghiului de deschidere a
diagramei ϕ (faţă de axa de radiaţie) la diferite amplitudini ale câmpului în planul
şi .

R
L
Principalele dimensiuni ale antenelor horn

70
50 R/λ
R/λ 30
L/λ
l/λ L/λ
10
l/λ
6
1
14 16 18 20 22 24 26 28 30
G [dB]
Dimensiunile optime pentru un horn piramidal

în funcţie de câştig
Pentru o antenă horn conică se pot determina dimensiunile optime în

funcţie de câştig, cu graficul din figura 4.14. Estimarea diagramei de radiaţie în
planul şi se poate face din diagramele din figura 4.15.

Dimensiunile optime din punct de vedere al câştigului maxim la antenele

horn piramidale sunt: =11,5, =9,4 şi =41, iar pentru antenele horn conice
=3,4 şi =3,5.
80 80
60 0,2 60
0,06
40 40
ϕ Amplitudine ϕ Amplitudine
0,1 30 relativă
30 relativă
0,4
20 20
0,3 0,35-0,4 15
15
10 0,5 10
0,5
6 6
5 5
0,7
0,7 4 4
3 3
0,9
0,9 2 2
1,5 1,5
1 1
2 3 4 5 6 7 8 9 10 15 20 2 3 4 5 6 7 8 9 10 15 20
1/λ 1/λ
a) în plan H b) în plan E
Variaţia unghiului de deschidere a diagramei de radiaţie faţă de

axa de radiaţie, pentru diferite amplitudini ale câmpului
Dacă antenele horn se folosesc pentru excitarea unei antene parabolice,

atunci este mai importantă diagrama de radiaţie, decât câştigul, iar proiectarea
antenelor horn va porni invers de la unghiul de radiaţie din figura 4.13. sau 4.15.,
şi apoi se va verifica câştigul.
100
60
40
20 R/λ D
10 D/λ
R
6
1,0
0,6
0,4
0,2
0,1
8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30
G [dB]
Dimensiunile optime pentru un horn conic

în funcţie de câştig
100 100
80 80
ϕ 60 D 0,1 ϕ 60
50 50
R
0,1 40 Amplitudine 0,25 40 Amplitudine

30 relativă relativă
30
0,2 0,37-0,4
20 20
15 15
0,35-0,4
0,4
10 10
8 8
0,6 0,5
6 6
5 5
0,7 0,7
4 4
3 3
0,9 0,9
2 2
1,5 1,5
1 1
1,5 2 3 4 5 6 8 10 15 1,5 2 3 4 5 6 8 10 15
D/λ D/λ
b) în plan H c) în plan E
Variaţia unghiului de deschidere a diagramei de radiaţie faţă

de axa de propagare, pentru diferite amplitudini ale câmpului

4.6. Antene cu reflector parabolic
Antenele cu reflector parabolic sunt cele mai utilizate antene în domeniul

telecomunicaţiilor prin microunde. Antena este compusă din două părţi, radiator şi
reflector.
Radiatorul sau excitatorul este de obicei o mică antenă horn, iar reflectorul
este o suprafaţă metalică obţinută dintr-un paraboloid de rotaţie.
Unda emisă de excitator, care este plasat în focarul suprafeţei parabolice,
este reflectată paralel cu axa de rotaţie, după aceleaşi principii ca şi în optică. În
figura 4.16. sunt prezentate câteva antene cu reflector parabolic.
Varianta cea mai des întâlnită este cea din figura 4.16.a., la care excitatorul
este aşezat în focarul reflectorului, coaxial cu axa de rotaţie. În fig.4.16.b.
excitatorul este înclinat sub un unghi θ faţă de axa de rotaţie. Această antenă are
avantajul de a elimina zona de “umbră” lăsată de excitator pe suprafaţa
reflectorului. Câştigul acestei antene este ceva mai mare ca la antena de tip
standard (fig.4.16.a.), dar apare o depolarizare a undei reflectate, datorită
asimetriei, ceea ce micşorează separarea undelor recepţionate cu polarizare
încrucişată.
a) standard b) offset
c) cassegrain d) cassegrain offset
Antene cu reflector parabolic

O variantă care este folosită la antene mari, de performanţă, este structura

cassegrain din figura 4.16.c., la care excitatorul este amplasat în primul focar al
unui subreflector cu suprafaţă hiperbolică, iar celălalt coincide cu focarul

reflectorului parabolic principal. Această construcţie este mai complicată, dar are
avantajul plasării ghidului de alimentare a excitatorului în spatele reflectorului, iar
în cazul comunicaţiilor spaţiale are avantajul unei temperaturi de zgomot mai mici,
datorate deschiderii excitatorului spre spaţiu astfel încât antena nu va recepţiona
zgomotul termic al pământului.
Varianta din figura 4.16.d. îmbină avantajele variantelor şi , dar este mai
complicat de proiectat şi construit.

Detaliile de construcţie ale unei antene parabolice standard (fig.4.17.),
prezintă următoarele considerente:
• în fig.4.17. sunt făcute notaţiile:
– focarul reflectorului parabolic;

– diametrul reflectorului;

– axa de rotaţie.

• ecuaţia parabolei în coordonate carteziene este:

2
=4 (4.16)
0
care în coordonate polare este:
2
0
= (4.17)
1 + cos ϕ
• alegerea distanţei focale se face în funcţie de destinaţia antenei între limitele:

0,2 < <1 (4.18)
• pentru o antenă cu lobi secundari mici, se alege un report

între 0,25 şi 0,4,
iar dacă se urmăreşte mărirea eficienţei iluminării reflectorului se alege un

raport mai mare;

• câştigul antenei este determinat, în principal de diametrul al reflectorului
parabolic, potrivit relaţiei [11]:

2
π 

= η   (4.19)

 λ0 
care se poate exprima şi în decibeli:
= 9,96 + 20 lg − 20 lg λ0 + 10 lgη (4.20)

unde:
- şi λ sunt exprimaţi cu aceeaşi unitate de măsură;

- η este un coeficient subunitar care exprimă eficienţa iluminării

reflectorului şi dispersia undelor datorată neuniformităţii suprafeţei; în mod
obişnuit acest coeficient este între 0,5 şi 0,6.
• diametrul antenei
se calculează , în baza relaţiei (4.19), cu relaţia:
2
λ  

= 0   (4.21)

π µ
y
Toleranţele de execuţie ale c

reflectorului parabolic se pot aprecia ϕ
din fig.4.18 şi 4.19. unde este arătat
efectul rugozităţii suprafeţei
reflectorului, raportată la lungimea r
de undă λ şi în funcţie de raportul d F

x
În mod normal se admit
pierderi ale câştigului între 0,1 şi 0,5
dB datorate rugurozităţii, iar din f
graficul din fig.4.18. rezultă
toleranţa datorată lungimii de undă. Coordonatele antenei

parabolice standard
Deformarea reflectorului parabolic cauzată de toleranţele de execuţie, din
îmbătrânirea materialului sau din cauza forţei vântului, provoacă pierderi ale
câştigului, pierderi care se pot evalua ca în figura 4.19.
Pierderi mici ale câştigului de ordinul a 0,1-0,3 dB pot apare şi din alte
cauze, de exemplu din pierderi ohmice în materialul reflectorului, pierderi de
polarizare încrucişată, obturarea reflectorului de către excitator sau de suporţii
acestuia; aceste pierderi sunt luate în considerare la antenele de performanţă.
Din punct de vedere al execuţiei mecanice, antenele parabolice pun
probleme deosebite, care cresc exponenţial cu diametrul antenei.
Problema principală este toleranţa profilului parabolic faţă de cel teoretic,
cât şi plasarea excitatorului în focar, toleranţe care se micşorează cu creşterea
frecvenţei de lucru; de exemplu la 10 GHz este necesară o toleranţă a geometriei
reflectorului de ±1 mm pentru un diametru =1.200 mm şi =0,3.

Rugurozitatea suprafeţei reflectorului are o importanţă mărită la sistemele

de transmisie cu modulaţie în frecvenţă sau de fază, deoarece pot introduce un
zgomot de fază suplimentar.
Reflectorul parabolic se execută din tablă de duraluminiu cu nervuri de

rezistenţă pe spate, sau din fibră de sticlă metalizată sau prin înglobarea în stratul
de fibră a unei folii de aluminiu sau o plasă de cupru. Stratul de metalizare trebuie
să aibă o grosime de minimum 0,2 mm, continuă pe toată suprafaţa. Dacă se
foloseşte plasă este necesar ca dimensiunea ochiurilor să respecte relaţia:
λ
≤ (4.22)
20
unde: λ - lungimea de undă în [mm].
Pierderi în
dB
6
1/d=0,5
5
4
1/d=0,4
3
2
1/d=0,3
1
0 0,01 0,03 0,05 0,07 0,09 0,1

ε/λ
Efectul rugurozităţii reflectorului parabolic

asupra câştigului
4.7. Antene plate
Antenele plate reprezintă o realizare modernă în domeniul antenelor de

microunde având o serie de avantaje ca: greutate şi volum mic, compatibilitate cu
circuitele integrate, liniile de transmisiune de alimentare şi circuitele de adaptare a
impedanţei pot fi realizate simultan cu structura antenei.
Ca dezavantaje pot fi enumerate: banda îngustă, câştigul scăzut, nivele mici
de putere excitarea undelor de suprafaţă.
Din categoria antenelor plate o importanţă deosebită o au antenele în
tehnologia microstrip. Acest tip de antene sunt realizate pe straturi ceramice sau
dielectrici cu proprietăţi foarte bune în domeniul microundelor (polistiren,

semiconductori cu rezistivitate mare, cuarţ, safir).
Pierderi în
dB
δ
6
d F 5
f/d=0,5
4
f/d=0,4
f 3
2
f/d=0,3
1
0 0,1 0,2 0,3 0,4

Deformarea relativă δ/λ
Efectul deformării reflectorului asupra câştigului

Dimensiunile antenelor plate sunt mult mai mici, decât al oricărui tip de
antene de microunde, permiţând integrarea antenelor de microstrip direct în
circuitul integrat de microunde de emisie sau recepţie. Şirurile realizate cu aceste
antene pot ave un câştig de peste 30 dB şi unghiuri de deschidere de aproximativ
20 având dimensiuni cu mult mai reduse faţă de oricare alt şir de antene de
microunde. Câteva elemente radiante microstrip sunt reprezentate în figura 4.20.
Excitarea acestor radiatori se poate realiza printr-un conector ce se
lipeşte la linia de 50 Ω a antenei (fig.4.20.a.), prin cablu coaxial (fig.4.20.b.) sau

printr-un cuplaj cu circuitul de microunde (fig.4.20.c.). În cazurile şi impedanţa
văzută din antenă nu este întotdeauna de 50 Ω, caz în care este necesar ca pe linia
de microstrip să se prevadă transformatoare λel/ şi divizoare pentru a se obţine în

final, la rezonanţă impedanţa de 50 Ω compatibilă cu cea a conectoarelor , sau
a sarcinii într-un circuit de microunde. Cel mai utilizat din radiatoarele microstrip
este cel dreptunghiular (fig.4.20.a.) şi asupra căruia ne vom îndrepta în continuare
atenţia, indicând principalele sale caracteristici şi date de proiectare. Radiatoarele
microstrip dreptunghiular poate fi considerat ca un rezonator de tip linie de
transmisiune, considerând că nu există variaţie a câmpului pe lăţimea sa .
50Ω
l λd/4
Semnal de
microunde
w
a) b)
Plan de masă
0,35λ 0,44λ
Spre circuitul Semnal de

de 0,15λ microunde
microunde
0,44λ
c)
Antene microstrip

Ca orice rezonator microstrip, rezonatorul dreptunghiular este constituit din

două planuri metalice extrem de subţiri între care există un dielectric, câmpul
variind doar în lungimea , radiaţia apărând de-a lungul lungimii considerată ca
o fantă după cum se observă din figura 4.21. considerând astfel radiatorul ca două
fante de lungime , separate între ele ca o linie de transmisiune de lungime
λ

cu o impedanţă caracteristică foarte redusă, câmpurile în cele două fante
pot fi descompuse în componente verticale şi orizontale. Cum însă lungimea liniei
este λ

componentele verticale ale câmpului sunt în antifază şi se anulează

rămânând numai componentele orizontale (paralele cu planul de masă) ce sunt în

fază şi se însumează conducând la o radiaţie maximă în direcţia perpendiculară pe
radiator.
y
EΦ
h
r
θ
w
x
Φ
h
Rezonator microstrip dreptunghiular

Radiatorul dreptunghiular cu proprietăţile menţionate are şi avantajul că

poate fi excitat cu o undă , şi există variaţie de câmp doar pe direcţia , cele

două fante de lungime pot fi considerate ca doi dipoli magnetici având curentul
⋅ ⋅

, unde

este tensiunea constantă în lungul lui W. Calculul

câmpului radiat de antenă este aproape identic cu cel ce se efectuează la antenele

fantă sau antenele cu undă de suprafaţă, astfel încât caracteristica de radiaţie poate
fi scrisă:
- pentru planul :
= 2 sin (( (cosθ ) / 2) ⋅ cos(( (cosθ ) / 2) / ⋅ cosθ ))

0 0 0
- pentru planul :
(Φ ) = [2 sin (( ⋅ cos Φ ) / 2 ) / ( ⋅ cos Φ )]⋅ sin Φ

0 0
Linia de transmisiune dintre cele două fante , reprezentată în figura 4.22.

conduce la dimensionarea impedanţei antenei şi a frecvenţei sale de rezonanţă,
impunând ca la frecvenţa de rezonanţă susceptanţa să fie nulă.
Conductanţa antenei poate avea diferite valori funcţie de lungimea
comparată cu λ, astfel:
= (1 / 90 ) ⋅ ( / λ0 ) pentru λ

2

= / (120λ0 ) pentru λ

Lungimea antenei este:

= λ0 / 2 ε (
) − 2∆
unde:
ε = ((ε + 1) / 2 ) + ((ε − 1) / 2 )(1 + 10( / ))−1/ 2

( (

2∆ = 0,41 (ε + 0,3)(( / ) + 0,264) / (ε − 0,258)(( / ) + 0,8)

Frecvenţa de rezonanţă a antenei:

= ( /2

ε

)(1 − (2 /ε

πα ))/ 1 + (2 / ε (

/ π )⋅ ln ε

(
2 /γ
))
unde:
γ=1,78 şi α = 1 + 1,4( / ) + 0,66( ) ⋅ ln( ) + 1,444

/

/
Cunoscând se poate determina impedanţa văzută din antenă la , putând

dimensiona apoi circuitul de alimentare, realizat tot pe acelaşi substrat.

Răspândirea sistemului de recepţie directă a programului TV de la sateliţi, a
condus la o creştere rapidă a cererii de antene şi ca urmare s-a pus problema
fabricării în serie mare a antenelor parabolice la un preţ cât mai scăzut, dar s-a
constatat că tehnologiile clasice sunt lente, iar preţul nu poate fi micşorat prea
mult. Din aceste motive, cât şi din motive de estetica arhitecturii clădirilor, s-au
căutat noi tipuri de antene.
Antenele plane în tehnologia liniilor suspendate SSL (Suspended Substrate
Lines sau Suspended Striplines) întrunesc cerinţele actuale pentru recepţia directă
[11].
Principial antena plană constă dintr-o reţea de elemente radiante
interconectate între ele prin linii stripline. În figura 4.23. este reprezentat un
element radiant în structură SSL. Acest element este format dintr-o placă metalică
inferioară 1 în care este decupată o cavitate cilindrică 5 cu o adâncime de
aproximativ 1mm, o placă metalică superioară 3 prevăzută cu o decupare
cilindrică cu diametrul identic cu cel al cavităţii din placa inferioară; între aceste
plăci este o folie dielectrică 4, care constituie suportul liniei radiante 2. În cavitatea
cilindrică este excitat modul de oscilaţie (sau dacă cavitatea este

dreptunghiulară), iar radiaţia în spaţiu este similară cu cea a unui ghid de undă
deschis. Adaptarea elementelor de radiaţie cu liniile de transmisie se face simplu
prin alegerea dimensiunilor linie stripline si a lungimii elementului radiant astfel
încât să se obţină impedanţe standard de 50 ohmi sau 75 ohmi. Folia dielectrică
este fabricată dintr-un material cu pierderi mici la frecvenţa de 12 GHz şi o
grosime de 25µm, stabil mecanic şi electric în timp şi într-o gama extinsă de
temperaturi.
Element radiant în

structură SSL
1- placă metalică inferioară;

2- linie stripline;
3- placă metalică superioară;
1 2 5 4 4- folie dielectric;
5- cavitate cilindrică.
Linia stripline se depune electrochimic pe suportul dielectric şi are o

grosime de aproximativ 10 µm. Un astfel d element are un câştig de aproximativ
10 dB în gama 11,7+12,5 GHz. Antena propriu-zisă este formată din câteva sute
de elemente radiante interconectate între ele, astfel încât câştigul global şi

caracteristica de radiaţie să fie comparabile cu cele ale unei antene parabolice.
Eficienţa unei astfel de antene este de 70-90%, iar discriminarea între undele cu
polarităţi ortogonale este mai mare de 30dB. Aceste performanţe sunt superioare
antenei parabolice cu o apertură echivalentă, deci pentru un câştig egal, suprafaţa
antenei plate este mai mică şi în plus grosimea ei este tipic de 3 cm. Un alt avantaj
îl constituie posibilitatea de a introduce blocul convertor direct în structura
antenei, tehnologiile de realizare fiind similare.
Preţul antenei poate fi redus dacă cele două placi se fac din plastic turnat şi
metalizat, iar dielectricul utilizat are performanţe medii în microunde şi deci un
preţ redus. Comercial s-au fabricat antene plate pentru recepţionarea semnalelor cu
polarizare liniară sau circulară, cu un singur plan de polarizare, iar experimental s-
au produs antene cu două polarizări ortogonale; de exemplu firma IRTE a produs
antena PFLS-11 GHz, care are un câştig de 37,4 dB la frecvenţa de 11,7 GHz şi la
dimensiunile 80x70x10 cm, [11].
4.8. Legătura radio în domeniul microundelor
Comunicaţiile în microunde prezintă diferenţe majore faţă de cele în unde

scurte sau ultrascurte, în primul rând datorită atenuării mult mai mare de propagare
şi datorită nereflectării microundelor de către straturile superioare ale atmosferei;
această ultimă proprietate este folosită în comunicaţiile prin satelit.
Precipitaţiile atmosferice introduc o atenuare suplimentară, care depinde de
intensitatea fenomenului ( ploaie, ceaţă ninsoare), atenuare ce devine importantă la
frecvenţe de peste 10 GHz.
Datorită propagării fără reflexii, în principiu, emiţătorul şi receptorul
trebuie să fie plasate la limita de vizibilitate directă, deci antenele trebuie să fie
înălţate pentru a compensa curbura pământului şi a depăşi eventualele obstacole de
pe traseu.
Pierderile mari în atmosferă se compensează cu antene directive cu câştig
mare, antene realizabile datorită lungimii de undă mici.
Ca urmare a folosirii antenelor directive alinierea antenelor se face mai
dificil, deoarece deschiderea unui fascicul de 10 GHz pentru o antenă parabolică
cu diametru de 1,2 m, este de 1,60 la 3 dB.
Fascicolul de microunde poate fi deviat de la traseul drept datorită variaţiei
coeficientului de refracţie al atmosferei, care poate fi favorabil în sensul măririi
orizontului radioelectric, dar poate acţiona şi în sens contrar, în special la
temperaturi ridicate ale atmosferei.
Ca şi la frecvenţele joase, perturbaţiile introduse de traseele multiple ale
semnalului, cunosc că fenomenul de fading, sunt importante şi pot reduce mult
distanţa de transmisie.
În continuare se vor prezenta datele necesare calcului unui traseu de

microunde în condiţii reale. Obiectivul acestui calcul este obţinerea de date asupra
atenuării semnalului de microunde pe o distanţă dată, stabilirea înălţimii antenei de
emisie şi de recepţie, cât şi efectul perturbaţiilor atmosferice.
Atenuarea de propagare în spaţiul liber, între două antene izotrope, este
calculată cu relaţia:
4π

] = 20 lg (4.23)

[

λ
unde:

– distanţa între antene în metri;

λ - lungimea de undă în aer în metri.
Atenuarea reală este puţin mai mare şi se poate determina cu relaţia

experimentală, [11]:

] = 96,6 + 20 lg (4.24)

[

Conform acestor relaţii rezultă că pentru fiecare dublare de distanţă implică

adăugarea a 6 dB la atenuarea totală.
Atenuarea introdusă de precipitaţii poate fi estimată cu relaţia
experimentală:
]=γ ⋅ ⋅ (4.25)

[ /

unde:
– intensitatea precipitaţiilor în [mm/min];
γ şi – coeficienţi depinzând de frecvenţă astfel:

γ 2,3 şi = 1,189 la = 11,7 GHz

γ 3,8 şi = 1,116 la = 15,25 GHz

Practic o ploaie moderată poate determina o atenuare de 0,2 – 0,5 dB/km,

iar o ploaie torenţială 1 – 2 dB/km la frecvenţa de 11 GHz. Pentru frecvenţe sub 10
GHz atenuarea datorată precipitaţiilor scade foarte mult.
La frecvenţe de peste 18 GHz atenuarea de propagare creşte mai mult decât
indică relaţiile (4.23) şi (4.24) deoarece apar fenomene de absorţie datorate
vaporilor de apă din atmosferă şi a oxigenului.
Se remarcă un vârf de atenuare de 24 GHz datorat vaporilor de apă şi altul
la 60 GHz datorat oxigenului.
Distanţa de transmisie maximă (teoretică) se poate determina dacă se

cunoaşte câştigul antenei de emisie , de recepţie , puterea emiţătorului
sensibilitatea receptorului , care se înlocuiesc în relaţia 4.23. şi se obţine:

+ + +

= λ10

(4.26)

20
unde câştigul antenelor este exprimat în decibeli, puterile în şi
lungimea de undă în metri.

Următoarea etapă este de a verifica degajarea de obstacole în zona primului
elipsoid Fresnel. În figura 4.24. este schiţată o legătură şi forma elipsoidului
Fresnel; s-a notat cu distanţa între cele două puncte de transmisie şi , este

raza elipsoidului în punctul , şi , iar şi sunt înălţimile

antenelor faţă de pământ, considerat la aceeaşi altitudine. Raza elipsoidului se

calculează cu relaţia:
λ 1⋅

= 31,6 2
(4.27)

unde
sunt în [Km], iar λ în [m].
B
A
d
d1 hx d2
h1
h2
Schiţa unei legături

punct la punct şi formarea

elipsoidului Fresnel
Raza maximă , aflată la jumătatea distanţei, este:
= 15,8 λ (4.28)

Curbura Pământului devine importantă la distanţe de kilometri, de aceea

este necesar să se calculeze înălţarea suplimentară a traseului (fig.4.25.).
A
B
A B h0
hs
h1 h2
hp
0 1/4d 1/2d 3/4d d d1 d2
Influenţa curburii Obstacole care pot pătrunde

Pământului în prima zonă Fresnel
În figura 4.25. s-a notat cu înălţarea datorată curburii pământului, care

este maximă la jumătatea distanţei:

2
= (4.29)

[ ]

51
unde
este distanţa între punctele de transmisie în km.
Înălţarea suplimentară la ¼ şi la ¾
este:

2
'
= (4.30)

[ ]

68
Aceste relaţii sunt valabile pentru un indice de refracţie unitar a undelor în

atmosferă; practic trebuiesc luate în considerare două cazuri extreme
corespunzătoare unui indice de refracţie supraunitar şi subunitar. Variaţia
coeficientului de difracţie este echivalentă cu variaţia razei pământului cu un
coeficient între 4/5 şi 4/3 în zona temperată şi se poate introduce în relaţia (4.29)

sau (4.30). În cele două cazuri extreme posibile se folosesc relaţiile:
3 2

pentru =4/3 [ ]= (4.31)

204
5 2

pentru =4/5 [ ]= (4.32)

204
O relaţie utilă pentru calculul distanţei de la un obstacol la fascicolul de

microunde, cu notaţiile din figura 4.26., este:

[ ]= − 1
( − )− 1 2
− (4.33)

0 1
1 2
2

unde:
şi – înălţimile antenelor în metri;

şi – distanţele până la obstacol în metr;

– distanţa de transmisie;

= 6,37x106 m este raza pământului;

– coeficientul de difracţie.
Cu relaţiile prezentate se poate calcula înălţimea minimă a antenelor dacă

se cunoaşte profilul traseului de transmisie. În practică se foloseşte o hartă fizică a
zonei de transmisie la scara 1:100.000 având cotele importante precizate.

Antene Si Propagare

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Antene Si Propagare

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

CAPITOLUL 4

ANTENE ŞI PROPAGAREA UNDELOR

Antenele sunt componente ale tuturor sistemelor electronice care depind de

4.1. Noţiuni generale despre antene

Denumirea de antenă vine de la cuvântul din limba latină “antenna” care

Antenele pot fi clasificate din multe puncte de vedere, astfel:

Pentru aprofundarea studiului antenelor se utilizează noţiunea de antenă de

• Dipolul Elementar Magnetic ( ) sau elementul de curent magnetic;

• Radiatorul Izotrop Punctiform ( ). 

Dipolul Elementar Electric (DEE) este unul dintre tipurile de radiatoare

sferice, sunt prezentate în figura 4.1.

Element de curent în originea unui sistem de coordonate sferice

Câmpul electromagnetic generat de o antenă acoperă trei zone de radiaţie:

– curentul cu variaţie armonică în timp care străbate elementul;

– distanţa până la punctul studiat ( );

- constantă cu valoarea egală cu 2π λ.

Se poate observa că cele două componente de câmp 0 şi ϕ sunt în fază,

iar raportul lor este egal cu 120π şi reprezintă        

4.2. Parametrii electrici ai antenelor

Antenele utilizate în sistemele de comunicaţii prezintă caracteristici

Expresia generală a câmpului electric în zona de radiaţie a antenei este dată

ψ (ϕ ,θ ) - funcţia de directivitate de fază;

Elementele de bază ale caracteristicii de directivitate în plan orizontal sunt

Caracteristica de directivitate în plan orizontal

noţiunea de densitate de putere radiată:

Componenta activă conţine rezistenţa de radiaţie Σ şi rezistenţa de 

4.3. Dipolul simetric

Dipolul simetric reprezintă o antenă simplă formată din conductoare egale

În practică se foloseşte dipolul având lungimea totală 

lungimea totală a dipolului este λ . Dacă se îndepărtează (rotesc) capetele CC

ale liniei în jurul punctelor BB se obţine un dipol simetric în λ alimentat printr-o

linie bifilară (fig.4.4.).

Distribuţia curenţilor într-o linie bifilară în gol

Pentru a determina distribuţia curentului într-un dipol simetric considerăm

constantă pe toată lungimea sa (fig.4.5.). Semnificaţia notaţiilor este:

Γ – coeficientul de reflexie în curent având valoarea egală cu –1;

Valoarea curentului în lungul conductorului , poate fi scrisă sub forma:

Pentru z=0 relaţia (4.5) devine:

din care rezultă:

Distribuţia curentului în lungul unui conductor

De o importanţă deosebită este determinarea expresiei funcţiei de

Dipolul simetric radiant în spaţiu

Intensitate câmpului electric dat de braţul 1 al dipolului în punctul din

spaţiu se calculează cu relaţia:

(θ ) = cos(β cos θ ) − cos β + [sin β (sin θ ) − sin β sin θ ]} (4.8)

Pentru a obţine intensitatea câmpului electric dat de braţul 2 în punctul se

Câmpul total în punctul va fi rezultatul celor două câmpuri, potrivit

60 cos β ⋅ cosθ − cos β

Din expresia intensităţii totale a câmpului în punctul se deduce funcţia de

(θ ) = cos β ⋅ cosθ − cos β

Forma caracteristicii de directivitate în spaţiul liber pentru diferite lungimi

însumării undelor incidente cu cele reflectate de la sol.

4.4. Antena canal de undă

Antena canal de undă este o antenă cu elemente pasive, unidirecţională care

Aceste elemente au denumiri şi dimensiuni bine precizate, sunt dispuse paralel cu

a) pentru diferite lungimi ale dipolului b) pentru diferite înălţimi

Caracteristici de directivitate ale dipolului simetric

Elementele dispuse în faţa dipolului se numesc directori, iar elementul

şi câţiva lobi de emisie secundară, orientaţi în lungul dipolului activ şi în spatele

formează o reţea liniară, căreia i se ataşează o reţea formată din 

), ca în figura 4.8. în care s-au notat: – reflector;

dipol activ; – directori.

Antena canal de undă şi reţeaua echivalentă de radiatori izotropi

• Radiatorul Izotrop Punctiform ( ).

iar raportul lor este egal cu 120π şi reprezintă

Componenta activă conţine rezistenţa de radiaţie Σ şi rezistenţa de

În practică se foloseşte dipolul având lungimea totală

formează o reţea liniară, căreia i se ataşează o reţea formată din

– curentul care excită .

Cu aceste notaţii câmpul radiat de un devine:

0,2 < <1 (4.18)

între 0,25 şi 0,4,

• câştigul antenei este determinat, în principal de diametrul al reflectorului