1.

Sofistii
Sofistii insemneaza la origine in general unbarbat de stiinta, apoi asa cum pretinse
Protagoras pentru sine un profesor de dibacie politica, mai tirziu insemneaza in mod formal un
profesor renumerat de retorica1. Conform DFL : invatamantul sofistic se rezuma cel mai
adesea la retorica, combinata cu folosirea imprudent de increzatoare a unei logici primitive si
adesea falacioase- a tertipurilor argumentative ce aveau sa le aduca pentru mult timp sofistilor o
proasta faima2.
Primii care s-au ocupat n mod sistematic de arta discursului public au fost sofistii,
filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a conditiilor de care depindea reusita
unui discurs: argumentarea logica riguroasa (sau aparent riguroasa) si limbajul adecvat
cerintelor de argumentare si convingere. De asemenea, sofistii au fost cei care vor considera
retorica drept cea mai nalta arta si, respectiv, cea mai nobila disciplina filosofica.
In aparenta sofistii sint continuatorii filozofilor din epoca precedenta, dar in realitate ei se
deosebesc de acestia prin aceea ca pe ei nu-i mai intereseaza obiectul cunoasterii, care este
adevarul, ci numai interesele subiectului care cunoaste. Sunt profesori ambulanti, care fac nu
doar Atena sa beneficieze de tehnica lor, ci si alte cetati.3
Cauzele care au dus la aparitia sofistilor sunt:

Mai intai trebuie sa amintim faptul ca speculatiile filozofice de pana acum au sfirsit, in
eclecticism, resemnare sau in scepticism. Cunoasterea este un process, si daca nu exista un
proces - cum afirmau eleatii - atunci nici cunoasterea nu este posibila. Iar daca nu exista decit o
eterna devenire ca proces - cum credea Heraclit - atunci nu poate exista nici o cunoastere a
adevarului. La fel si daca nu exista decit un proces mecanic, asadar numai amestecuri si
despartiri de elemente materiale - cum cred atomistii si Empedocle - atunci iarasi nu poate exista
un proces spiritual, ceea ce inseamna o cunoastere a realitatii. In toate cazurile se ajunge la
aceeasi concluzie : cunoasterea adevarului nu este posibila. Nu exista nici o cunoastere, nici un
adevar, si, asadar, nu exista nimic in sine sau general-valabil, nici in domeniul stiintific si nici in
cel moral, ceea ce inseamna ca nu mai ramine decit parerea subiectiva si arta de a o face pe
aceasta valabila. Cu un cuvint nu mai ramine decit insul si parerea acestuia, ceea ce inseamna ca
omul ca individ devine masura tuturor lucrurilor.
O alta cauza ce a produs sofistica a fost necesitatea burgheziei democratice ateniene, care
cerea o participare tot mai larga a poporului la treburile obstesti, de a trezi constiinta
individului si a-l face sa simta nevoia unei pregatiri teoretice si practice mai sistematice si
necesitatea acestuia de a se inarma cu cunostinte generale si speciale si da a deprinde arta de a
vorbi, care este arta de a conduce in orice democratie si care era marea pasiune a grecului antic.
Caci acela care vrea sa izbindeasca in viata publica, sa ajunga la demnitati si putere, acela trebuie
sa stie sa se impuna multimii prin aparitia si verbul sau. Asa se naste, cu toata opozitia viguroasa
1

2
3

Windelbald W, Istoria filosofiei grecesti, Ed. Moldova, Iasi, 1995, p89

DFL Antony Flew, Dicionar de filozofie si logic, Editura Humanitas, ediia a II-a, Bucuresti,1999
Pierre Hadot, Ce este filosofia antica?, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p42

a aparatorilor traditiei filozofice de pina aici, un nou ideal de educatie si un nou tip de dascali,
care sa realizeze acest ideal. Acesti invatatori sint sofistii. Acestia se aduna din toate partile
Greciei mai ales in Atena, care devenise, in epoca despre care vorbim, punctul central al
spiritualitatii grecesti si al democratiei. Sofistii sint in cea mai mare parte straini, care vin la
Atena ca invatatori si mijlocitori de "intelepciune" si in aceasta calitate se ofera a instrui, pentru
onorarii inalte tineretul atenian, dornic de a ajunge la conducerea statului, la bogatie si putere.
Din aceasta pricina preocuparea sofistilor nu mai era reflexiunea asupra fenomenelor naturii, ci
omul subiectiv, omul care cunoaste si actioneaza in societate.
Dar obiectele despre care ei mijloceau cunostinte erau mai ales acelea pe care le dictau
interesele democratiei si anume: in mare cinste erau retorica si dialectica, etica si teoriile
politice, apoi educatia sau cultivarea tineretului, apoi gramatica, stilistica, mitologia, teoria
literara, muzica, astronomia, meteorologia, cosmologia. Scopul pe care il urmareau sofistii era
pedagogic , ei voiau sa educe tineretul, sa-l invete virtutea,ceea ce inseamna sa-l faca cit mai
versat in gindire, vorbire si activitate, pentru ca sa aiba un succes cit mai mare in viata.
Pregatirea pentru viata publica este scopul ultim pe care cautau sa-l realizeze sofistii. De aceea
problema cultivarii tineretului devine - gratie sofistilor - o problema centrala in viata culturala a
Greciei antice. Sunt profesionisti ai predarii, pedagogi inainte de toate. Ei nu intemeiaza scoli
permanente, ci propun, in schimbul retributiei, serii de cursuri si, pentru a atrage auditorul, isi
fac singuri reclama, tinand conferinte publice, ocazie cu care isi pun in valoare stiinta si
abilitatea.4 Tineretul atenian voia sa fie priceput in ale politicii, pentru a avea succes in viata si in
stiinta. Sofistii cautau sa indestuleze aceasta dorinta a tineretului, devenind astfel un fel de
dascali ambulanti.
Forma in care sofistii isi expuneau cunostintele lor era foarte diferita. Ei isi faceau
activitatea lor fie prin conferinte, in fata unui numeros auditoriu, in gimnazii, cu ocazia
olimpiadelor, fie intr-un cerc mai restrins prin dispute, sau prin cursuri. Metoda cu ajutorul careia
faceau ei acest lucru era "eristica", sau arta de a discuta, ce se transforma de cele mai multe ori
intr-o logomachie, prin care sofistii nu urmareau o demonstratie clara a adevarului, ci zapacirea
si doborirea adversarului prin tot felul de sofisme, lucru ce le-a atras tristul renume de mai tirziu.
Prin aceasta metoda, sofistii au ajuns la o adevarata virtuozitate, lucru care i-a facut vestiti. Din
aceasta pricina, sofistii erau foarte cautati de tineretul avut, bine platiti si purtati in triumf .
Sofistii , adeptii ntelepciunii , foloseau metoda dialectica, bazata pe discutia directa cu
interlocutorul, care era pus n situatia de a recunoaste ca postulatele sale sunt false. Datorita
cunostintelor variate si profunde, culese din toate discipinele umane, sofistii au fost redutabili n
argumentare. Elevii lor erau sedusi de aspectele practice ale nvataturilor lor, caci nvatau sa
vorbeasca bine, sa gandeasca, sa discute, ceea ce era esential pentru cei care se pregateau pentru
viata politica si cea publica, n general. Sofistii au formulat o serie ntreaga de metode si mijloace
privind organizarea si conducerea statului, unii sustinand aristocratia, altii democratia. Printre
cei mai cunoscuti sofisti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos s.a.
Protagoras (c. 485-415 .Hr.) este considerat cel mai de seama reprezentant al sofistilor.
Protagoras a fost cel mai faimos si poate cel dintai- dintre sofistii profesionisti care-i educau pe
altii pentru o profesiune sau pentru viata publica. 5 Finalitatea practica a rationamentului lui

4
5

Pierre Hadot, Op.Cit., Ed. Polirom, Iasi, 1997,p41-42

W.K.C. Guthrie, Sofistii, trad. Mihai Udma, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1999, p.210

Protagoras despre politica conduce spre o conotatie democratica: toti cetatenii trebuie sa
participe n masura egala la rezolvarea treburilor politice.
La Protagoras gasim formularea uneia dintre cele mai indraznete idei din istoria
filosofiei, derspre fiinta umana si relatia ei cu adevarul pe care Platon in Thaietheos o reda:
omul este masura tuturor lucrurilor; a celor care exista, a celor care nu exista, in ce fel nu
exista"6. Pentru Protagoras lumea cunoscuta de om este lumea omului. Omul cunoaste prin
senzatii si gandire. Senzatiile sunt mobile, schimbatoare. Ele difera de la om la om, si sunt
diferite chiar la acelasi om.De aici rezulta rationamentul lui : ceea ce cunosc exista , deci exista
ceea ce cunosc. Cum cunosc prin senzatii, exista ceea ce cunosc prin senzatii. Iata de ce
Protagoras a fost catalogat ca senzualist de filosofii ulteriori. Protagoras a recunoscut rolul imens
al conventiei din viata omului in toate domeniile importante, considerand ca omul poate fi un
facator de conventii. A inteles bine importanta utilitatii de la bine la mai bine, ca bineinteles el
raporta binele la om la opiniile lui.
Plecind de la principiul fundamental de mai sus - ca omul, ca individ, este masura tuturor
lucrurilor - Protagoras ajunge la un subiectivism radical si concluzia la care el poposeste este
aceea ca nu exista un adevar general-valabil. Urmarea acestui subiectivism epistemologic este un
scepticism fara de nici o rezerva fata de orice fel de cunoastere, care ai avea pretentia ca este
general-valabila. Acelasi scepticism il reprezinta Protagoras si cu privire la religie. Diogene
Laertios ii atribuie expresia devenita celebra: "Despre zei nu poti sti nici ca sunt, nici ca nu sunt.
Caci multe ma impedica sa stiu: si obscuritatea problemei si scurtimea vietii omenesti. 7
Protagoras a recunoscut cu claritate relativitatea cunoasterii omenesti si a formulat prin aceasta
marea tema a determinarii granitelor si conditiilor cunoasterii omenesti, o tema ce preocupa si
astazi filozofia. Urmarea formala a scepticismului lui Protagoras este aceea ca el e dat nastere la
o accentuata preocupare a filosofilor de dialectica. Caci acesta este acela care a afirmat, pentru
prima oara, ca pentru fiecare fapt exista doua puncte opuse de vedere si tot atit de indreptatite.
Gorgias din Leontinoi a fost profesorul marelui Tucidide, venerat in orasul natal, unde
s-au batut monede cu chipul sau, Gorgias s-a stabilit spre sfirsitul vietii la Atena, in care a trait
pina la virsta de 104 ani. A fost un mare filozof si retor. Tezele gindirii sale sint:
1. nu exista nimic;
2. daca ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut;
3. daca ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi comunicat8
Gorgias a radicalizat relativismul sofistilor si a facut afirmatia ca cele ce sunt, sunt dupa
senzatii si gandire. Credinta sa este ca vorbele au o putere magica si prin cuvint pot fi stapiniti
oamenii. Oratorul poate vorbi convingator despre orice, respectind concordanta dintre sens si
forma cuvintului, utilizind antitaza si simetria. Retorul stabileste trei tipuri de discursuri: discursuri publice (elocinta din tribunale si din adunari); - dispute filosofice; - discursuri
stiintifice (pe subiecte din natura). Acesta nu se multumea sa le predea elevilor numai cunostinte
generale despre elocinta, ci cauta sa le formeze gustul, sa-i familiarizeze cu metode si procedee
valabile pentru toate tipurile de discurs; scopul era acela de a-i face capabili sa sustina sau sa
combata la fel de bine aceeasi teza.
Prodicos din Keos a fost elevul lui Protagoras si s-a bucurat de admiratia lui Socrate.
Ca sol, a facut multe calatorii in Atena, cu aceste ocazii tinind conferinte care au avut mult
succes printre intelectualii vremii. Cercetarile sale se refera la domeniile fizicii, religiei si
6

Cazan Ghe. Al., Introducere in filosofie, Ed. Universitara,Bucuresti, 2006, p156 apud Platon, Thaietheos,,151, e.
Cazan Ghe. Al., Op.Cit, p155 apud Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor,IX, Ed.
Academiei,Bucuresti, 1963,p51
8
Cazan Ghe. Al., Op.Cit, p161
7

moralei. Poate fi considerat si fondatorul sinonimiei. Acesta se considera filozof al naturii si

sofist - , iar opinia sa era aceea ca binele si raul sint relative: ceea ce este bine pentru unul nu este
pentru celalalt si viceversa. Ca si Protagoras, Prodicos este ateu, el ii considera pe zei simple
denumiri pe care oamenii le dau unor elemente utile vietii. La fel ca cei din curentul sofistilor el
considera ca omul da valoare tuturor si, in primul rand siesi.
Cea mai importanta contributie a sofistilor la dezvoltarea retoricii ca disciplina consta in
conceptia despre atotputernicia omului si a judecatii sale individuale asupra lumii. In acest sens
sofistii ii pun la dispozitie omului o tehnica a argumentarii, o stiinta care va fi dedicata in
intregime convingerii interlocutorului, auditoriului. Datorita faptului ca ideile sofistilor ii faceau
pe oameni sa se indoiasca de justetea vechilor legi si obiceiuri, raspindind in cetate ateismul si
scepticismul, multi dintre ei au fost prigoniti si exilati, iar cartile lor arse. Totusi influenta
sofistilor asupra mentalitatii oamenilor a fost imensa; de la ei, individul a invatat sa puna totul
sub semnul indoielii, sa puna totul in balanta cugetarii pentru a afla adevarul. Trasaturile
dominante ale gindirii sofistilor sint agnosticismul si relativismul pragmatic. ,,Pedagogia
sofistilor se desfasoara din perspectiva unui umanism relativist. Nici Protagoras nici Gorgias nu
intentioneaza sa explice o doctrina, ci numai sa formuleze regulile unei practici; ei nu-i nvata pe
eleviii lor vreun adevar despre Fiinta sau despre om, ci cum sa aiba dreptate n orice mprejurare;
cum sa iasa nvingatori din orice discutie posibila.9 Astfel, n procesul educativ sofistii, dintre
cei trei factori educativi physis(natura), meletee(grija) si matheesis( nvatatura), accentuau cu
precadere pe cel din urma. Educatia lor avea o conotatie absolut intelectualista. A nvata este mai
important decat dotarea naturala si relatiile sociale, iar obiectul cel mai important de invatamant
il forma retorica. Aceasta este arta(technee) care priveste pe cele mai mari si pe cele mai
valoroase dintre afacerile omenesti, marea magie, care il invredniceste pe posesor, sa vorbeasca
in chip potrivit de toate lucrurile.10
Sofistii au distins ntre physis (natura fizica) si nomos (conventie stabilita de oameni
despre ceea ce e drept si nedrept). Totodata, ei au distins ntre dreptul pozitiv (stabilit de cetate) si
dreptul natural (ca drept nescris, conform naturii umane) si au sustinut ca dreptul pozitiv trebuie
sa se ntemeieze pe cel natural. Unii sofisti, prodemocratici, n frunte cu Protagoras, au gandit ca,
de la natura, cu exceptia sclavilor, care ar fi inferiori, oamenii sunt egali si, n consecinta, s-au
pronuntat pentru legi democratice, favorabile tuturor. Alti sofisti, filoaristocratici, Callikles si
Thrasimachos, au fost de parere ca, de la natura, oamenii sunt inegali si, prin urmare, au militat
pentru legi n favoarea celor mai puternici de la natura, asa cum erau socotiti aristocratii.
Lor le revine meritul de a fi desavarsit arta vorbirii pana la perfectiune fara activitatea lor
greu s-ar putea concepe aparitia lui Socrate cu elevii sai adunati la Academia Atenei. Privit n
ansamblu,sofismul, ca si curent filosofic, nu a reprezentat n totalitate o perioada de decadenta a
filosofiei antice grecesti. Cred ca rolul lui a fost unul cat se poate de important atat n conturarea
primelor idei despre om ca si fiinta libera si capabila de a alege, cat si n evidentierea necesitatii
pe care o reprezinta educatia n procesul de formare al omului. Aspectele negative cu care s-a
confruntat sofismul, cele precum inovatia unui nvatamant platit sau referitoare la doctrina
relativista, putem spune ca sunt produsul unui spirit mereu deschis spre nou si spre senzational,
specific civilizatiei grecesti si care, desi neadoptand aceste idei n totalitatea lor, s-a lasat
considerabil impregnata de acestea.
2.Socrate (470-399 . Hr.)

Carmen Maria Bolocan, Catehetica si didactica religiei, Ed.Sf.Mina, Iasi, 2008,p21

Windelbald W, Op.Cit., p 91

10

Momentul istoric Socrate, coincide cu acela al nasterii, adoptarii si instituirii unui model
uman complex al omului european, unic si original in istoria umanitatii.11
Toate descrierile il prezinta pe Socrate ca pe un barbat de o mare forta fizica si spirituala;
o natura tare si tenace, sever fata de sine si lipsit de pretentii, curajos in lupta, rezistind
greutatilor si incercarilor. Aparitia sa externa izbitoare, umorul sau uscat, gluma sa repede si
victorioasa indrumau asupra lui atentia generala, insa amabilitatea sa, firea sa launtrica fin
spiritualizata, care ascunde in dosul ciudatului invelis, caracterul altruist, care se manifesta in
devotamentul deplin fata de prieteni, exercitara un farmec irezistibil asupra tuturor
personalitatilor mai insemnate din epoca sa, insa mai ales asupra elementelor mai bune ale
tinerimii atice.12
Socrate cauta nainte de toate sa ascuta la dicipolii sai simtul adevarului. Interlocutorul
sau trebuie sa descopere el nsusi ca ceea ce socotea adevarat nu e suficient si deci nu este nca,
propriu-zis, adevarul. Stiu ca nu stiu nimic ( ) aceasta celebra vorba a lui
Socrate catre Pythia, n urma careia aceasta a declarat despre el ca este cel mai ntelept dintre
atenieni nu reflecta nicidecum o modestie excesiva. Ea nseamna: mi-am ascutit simtul
adevarului n asa masura ncat exigenta mea de adevar nu se mai multumeste cu aparentele de
adevar pe care uneori le socotesc valabile. Ceea ce posed eu este nu adevarul nsusi, ci exigenta
unui adevar mai nalt.
Mama lui Socrate era moasa. Socrate spunea ca practica si el ndeletnicirea mamei sale:
maieutica, arta mositului. El mosea spiritele. Nu transmitea cunostinte din afara, ci destepta n
celalalt simtul adevarului, deja prezent, dar amortit, prea repede satisfacut. Acest demers are la
baza o ncredere fundamentala n om.Aceasta ncredere a lui Socrate si are radacinile n
constiinta lui de sine si n curajul sau. A fost condamnat la moarte pentru ca, spuneau judecatorii,
corupea tineretul. Adevaratul motiv nsa a fost acela ca el repunea totul n discutie: natura si
drepturile puterii, autoritatea, religia, ideea pe care concetatenii sai si-o faceau despre zei, virtute,
bine, dreptate, despre rau si nedreptate. Examenul sau critic, care nu cruta nimic, avea evident
implicatii politice. Iata de ce a fost considerat periculos.
Pe cand se afla n nchisoare, condamnat la moarte, discipolii sai i-au organizat evadarea.
Socrate a refuzat. Nu ca s-ar fi simtit vinovat: condamnarea pe care o primise o socotea
nedreapta. El si justifica refuzul astfel: a fost condamnat n conformitate cu legile. Iar polis-ul,
statul, se mentine gratie legilor. Tot gratie lor, el nsusi a devenit ceea ce este. El spunea: legile
sunt parintii mei. Daca ar fi fugit, s-ar fi lepadat de tot ceea ce a propovaduit. Asadar, va ramane
si-si va suporta pedeapsa pana la capat. Chestiunea principala pusa de Socrate a fost: cum trebuie
sa traim pentru a trai conform binelui? El dezvolta ideea urmatoare: atunci cand un om
actioneaza, o face ntotdeauna pentru ca-si propune sa ajunga la ceva socotit de el a fi bun. Chiar
si n cazul cel mai rau: un criminal si propune si el sa obtina ceva ce socoteste a fi bun pentru
11
12

Enachescu,dr.Constantin,Socrate,E. Odeon, Bucuresti, 1994,p26

Windelbald W, Op.Cit., p113

el. Orice om cu mintea sanatoasa are n vedere prin actele sale un rezultat pe care-l considera
bun.
Atunci de unde vine raul? Raul, spunea Socrate, vine din faptul ca omul se nsala n
privinta binelui. Omul ia un fals bine drept binele adevarat, prefera un bine mai mic unuia mai
mare, sacrifica un bine major pentru a-si procura unul mai mic. Adica se nsala. Raul provine din
ignoranta. Sarcina esentiala pentru Socrate e sa dezvolte, sa ntareasca n om simtul adevaratului
bine. Aceasta este ratiunea de a fi a maieuticii sale, a artei sale de a mosi spiritele.Atingem aici o
tema centrala a ntregii filosofii. Teza ca oamenii nu fac rau decat din ignoranta ar putea fi
nteleasa n sensul ca ei nu sunt bine informati. De fapt, nsa, nu este nicidecum vorba de asa
ceva. Pentru a descoperi adevaratul bine, este necesara o transformare launtrica. Ignoranta din
care provine actiunea blamabila nu e o ignoranta obiectiva, ce ar putea fi remediata printr-un plus
de informatie. E o ignoranta mai profunda, o incapacitate launtrica de a discerne si judeca.
Recunoasterea adevaratului bine este totodata n sine un act moral.
Trebuie sa vrei cu adevarat. E un punct filosofic central. Dupa Socrate, asadar, nu facem
rau decat din ignoranta. Prin urmare, daca vrem sa cunoastem adevarul si sa dezvoltam n noi
dorinta de adevar, trebuie sa ncepem prin a lucra asupra noastra nsine. De unde celebra maxima
delfica si a lui Socrate: Cunoaste-te pe tine nsuti. Descifrarea interioritatii implica o
experienta de ordin diferi, de tipul sondarii propiilor noastre mistere, diferite complet in raport cu
categoriile logici realului si ratiunii. Conceptele sunt inlocuite prin arhetipuri iar rationamentul
logic este transformat intr-un sistem de constructie simbolica.13
Este momentul de cumpana, de perplexitate, de experienta a ne-stiintei. Traditia a dat
acestui proces numele de ironie socratica. Ea consta n a urma gandurile interlocutorului,
mpingand nsa lucrurile pana n punctul unde celalalt descopera ca nu-i de acord cu sine nsusi,
astfel ncat nici el nu mai stie ce anume credea ca gandeste. Crezuse ca stie si acum descopera ca
nu stie. Tot ce se poate face atunci este sa se reia totul de la nceput. Pentru ca la Socrate, ntr-un
discurs coerent din punct de vedere logic trebuie sa se obtina acordul gandirii cu ea nsasi, el nu
credea ca ar putea sa existe un adevar absolut care si-ar pastra semnificatia daca ar subzista
desprins de eul care l gandeste. Pentru el, cunoasterea angajeaza sufletul n ntregul lui.
Pentru Socrate autocunoasterea este functia esentiala a spiritului. Prin autocunoastere se
realizeza autodeterminarea. In fiecare om, sustine Socrate, se afla determinarea originara si dac
omul isi traieste viata in conformitate cu determinarea originara el devine om deplin; om format.
Desavirsirea insa nu se realizeaza de la sine, ea cere autocunoastere si autoeducatie, prin care se
realizeaza autodepasirea. Omul trebuie sa infaptuiasca toate acestea pentru a deveni ceea ce
trebuie sa fie.Pentru Socrate, cunoasterea si, in deosebi, autocunoasterea sunt sursa principala a
evolutiei sufletului. Socrate cauta sa trezeasca dragoste de adevar si repulsie fata de opiniile
inselatoare, indemnindu-i pe oameni sa-si salveze sufletele din neadevar in adevar. Trezirea se
producea(sau trebuia sa se produca) prin intermediul interogatiei.
13

Enachescu,dr.Constantin, Op.Cit, p42

Platon i-a atribuit teoria ideilor (cu sensul de forma), care explica realul concret, teorie pe
care Platon a aplicat-o unor domenii ale stiintei. Se numara printre primii cugetatori care
considera politica o arta, o arta regeasca prin care o minoritate de ntelepti si nvatati comanda
oamenii pe calea autoperfectionarii. Patruns de chemarea inalta a filozofului, Socrate se
adreseaza tuturor : atit profanilor cit si sofistilor, oamenilor politici si artistilor, pantofarilor si
altor meseriasi, dar mai ales tineretului. Mereu prin pietele publice, pe strazi, prin gimnazii si
ateliere, el tinea calea oamenilor si-i provoca la discutie. Discutia lua forma dialogului, prin care
Socrate cauta sa trezeasca pe oameni la constiinta adevarului. Geniala arta a lui Platon ne-a redat
aceasta metoda socratica - pe care Platon o numeste "dialectica" - intr-un chip neasemuit de
intuitiv.
Dupa acesta, metoda lui Socrate avea doua parti: una negativa si alta pozitiva. Mai intii
Socrate se tinea cu parerea lui pe linga parerea interlocutorului sau si se preface ca este nestiutor,
lasindu-se sa fie invatat. Apoi el incepe sa puna acestuia intrebari si, prin concluziile pe care le
trage din raspunsurile primite, il sileste sa recunoasca ca, in problema respectiva, el stie "ca nu
stie nimic". Socrate nu voia sa induplece prin vorbe, ci sa convinga prin argumente si de aceea el
trebuia sa conduca pe cei care erau asa de convinsi intr-un chip fals despre stiinta lor, prin
drumul nestiintei. Socrate era convins ca conditia esentiala a progresului in stiinta este smerenia.
De aceea partea aceasta a metodei socratice se numea destructiva, iar mijlocul prin care el cauta
s-o realizeze "ironia". Apoi Socrate silea, prin intrebari maiestrite, pe interlocutorul sau sa
gaseasca singur ceea ce era cautat, fiindca doi gasesc mai mult si mai sigur decit unul singur. In
felul acesta Socrate trezeste activitatea proprie a interlocutorului sau si-l conduce, prin inductie,
la cunoasterea intemeiata pe notiune. Pe drumul inductiei Socrate ajunge la definitie ce
reprezinta adevarul.
Arta dialecticii socratice nu era un joc cu cuvintele si cu intrebarile pe care el le punea
acelora cu care discuta. Dialectica socratica urmarea un scop, catre care duceau toate cararile :
solutionarea unor probleme fundamentale ale moralitatii. Dialectica socratica este numai o
pregatire inspre etica sa. Nazuinta care-l misca pe Socrate este ca sa salveze comunitatea morala
a poporului sau, asa de greu amenintata de subiectivismul si relativismul etic al sofistilor. De
aceea el credea ca nu poate face acest lucru mai bine, decit incercind sa fundamenteze etica pe
temeiuri stiintifice, asadar sa intemeieze o etica independenta de traditia mitica si de religia
antropomorfica a poporului grec.
Caci si in aceasta privinta Socrate era incalzit de credinta mare ca exista o etica absoluta,
sau, cu alte cuvinte, ca exista un Bine absolut si un rau si ca de aceea existenta omeneasca se afla
aruncata intre aceste doua posibilitati : de a dura in adevar, ori de a dispare in haosul raului. Daca
omul asculta de glasul ratiunii, el isi fundamenteaza existenta pe temeiurile binelui, iar daca
ignora acesi glas, el se naruieste sub puterile haosului.
Socrate a descoperit: legea morala in propriul sau suflet, ca o putere de care omul trebuie
sa asculte, fara sa priveasca la stinga si la dreapta si fara sa se sinchiseasca de urmari, chiar daca
7

ar fi si moartea, daca el nu vrea sa devina un mizerabil. Aceasta lege morala pretinde ca in toate
situatiile vietii omul sa asculte de glasul ratiunii, de glasul Logosului. Sau, in alta parte si in
legatura cu aceeasi idee, Socrate numeste aceasta lege morala a ratiunii - "Daimonion". Prin
reflexiunea gindirii omul descopera in sine ceva care se afla deasupra sa. Din clipa in care noi ne
adincim in strafundurile fiintei noastre descoperim "ceva" - constiinta morala - de care trebuie sa
ne simtim dependenti. De acea Socrate numeste acest ceva "Daimonion".
Daimonionul socratic este un element unic, un motiv cultural dar si o prezenta activa cu
caracter de interventie paroxistica in persoana filosofului. Socrate a interpretat aceasta prezenta
ca pe un dar divin, o voce interiora sau chiar ca pe un zeu interior. Prezenta daimonionului este
resimtita de Socrate, ca pe o interventie intrapsihica exterioara cu caracter divin, care in
momentul patrunderii sale in filosof ii da acestuia certitudinea ca este posedat de zeu. Din acest
moment gandurile si actiunile sale, se desfasoara conform vointei acestui zeu interior.14
Cine urmeaza vocea acestui Logos, acela traieste virtuos. Caci virtutea se fundamenteaza
pe o stiinta, ceea ce inseamna pe o conceptie corecta, iar originea rautatii se afla in lipsa unei
conceptii corecte, din care cauza omul valorifica lucrurile fals. Caci, zice Socrate, nimeni nu
alege raul stiind; nimeni nu alege stiind ceea ce-i face rau. Caci cine are o intelegere corecta,
acesta si actioneaza corect. Si daca binele este folositor omului, atunci omul va alege singur
binele, ceea ce are ca urmare ca viata morala duce la fericire; omul bun cu adevarat este cu
adevarat fericit. Prin incoporarea virtutilor morale , omul devine o fiinta virtuoasa care se
indentifica cu adevarul, care este binele si frumosul, si astfel apare si recompensa morala
fericirea individului.
Prezenta daimonionului aduce un element nou in cunoasterea fiintei umane. Datorita ,
interventiei lui, socrate acreat o etica si un tip uman nou, investiti cu o anumita conduita morala,
rezultata dintr-un proces de reflectare in propia cunostinta a individului, prin care persoana este
pusa fata-n-fata cu propia constiinta aindividului, in sfera sa interioara.rezultatul acestui proces
este o deschidere catre un nou tip de umanism care ofera perspectiva fericirii prin dobandirea
cunoasterii de sine ca intelepciune.15 Socrate a inteles si descoperit primul, semnificatia
daimonionului in viata persoanei, ca factor de educatie morala.
El apara aceasta conceptie fata de sofisti. Dar el stie tot asa de sigur ca virtutea nu. este
ceva ceea ce poate fi invatat, asa cum se invata de ex. cunostintele de matematica sau fizica. La
prima vedere s-ar parea ca aici Socrate se contrazice, fiindca el pretinde ca virtutea este stiinta si
totusi aceasta nu poate fi invatata. Dar contrazicerea se lamureste in clipa in care intelegem ca
Socrate neaga ca omul poate sa ajunga la adevarul absolut. Ceea ce omul poate sa ajunga este
numai ca el sa nazuiasca mereu la cunoasterea virtutii si dupa aceea sa urmeze intelegerea cea
mai buna. Caci sfirsitul tuturor actiunilor trebuie sa fie binele . Problema se clarifica si mai mult

14
15

Ibidem, p60-61
Ibidem, p63

daca ne gindim ca Socrate identifica virtutea cu binele si frumosul si ca el reprezinta ideea

unitatii tuturor virtutilor.
Socrate a recunoscut cel dintii valoarea de neegalat a sufletului fata de bunurile acestei
lumi. De aceea grija pentru salvarea sufletului omului este problema centrala a eticii socratice.
Acesta este si motivul pentru care Socrate acorda o importanta capitala educatiei, fiindca
educatia nu este altceva decit un "tratament constient" in vederea unui scop al sufletului. Pentru
Socrate intreaga viata a omului devine o tema mare morala, omul trebuind sa-si daltuiasca
sufletul in fiecare clipa, pentru a putea ca sa realizeze numai binele. Pentru Socrate, cunoasterea
propiei fiinte si a destinului acesteia se realizeaza pe 2 cai:

mediat, pe cale oracolului, prin metode de divinatie, mantica

direct, prin cunoasterea de sinecare invita la contemplare interioara, la introspectie,
actiune posibila datorita interventiei daimonionului.

Obiectul cunoasterii este sufletul, iar cel care-l pune in miscare este daimonionul. 16
Cunoasterea vietii sufletesti prin daimonion este un act de reductie a sufletescului la daimonion.
Pentru Socrate moartea isi pierde grozavia, fiindca, dupa afirmatia lui, moartea este ori un somn
fara vise, ori o nemurire individuala a sufletului. In oricare dintre aceste cazuri dreptului nu i se
poate intimpla nici "dincolo" nici un rau. Pentru Socrate suprema fericire se afla in cunoasterea
de sine si, daca el accepta ideea nemuririi individuale, inseamna ca el va continua sa caute
adevarul si in viata de dincolo. Moartea lui Socrate este un suprem catharsis, este ultima forma a
purificariisi eliberarii individului, permitand sufletului accesul in plan spiritual absolut, moartea
lui este un act de transcendenta raportat la daimonion.
Rezistind, prin marimea sa morala, tuturor ispitelor vietii, Socrate ramine credincios
convingerii sale, ca numai intelepciunea este un bun, iar nestiinta un rau. De aceea numai
conceptiile rationale sint bune, cele rele sint toate nerationale. Socrate nu asculta, din acest
motiv, decit de porunca ratiunii, al carui apologet a fost toata viata si primeste moartea senin si
constient, ca prin aceasta implineste fara nici un rest, destinul de a fi un intelept. Formareapaideia, restaurarea-therapeia si pastrarea-psychagogia sunt cele trei directii prin care gandirea si
actiunea practica a lui Socrate conduce fiinta umana catre integrarea ei in modelul moral ideal.
Socrate a fost toata viata un educator al cetatii, al concetatenilor sai carora a cautat sa le
dezvaluie adevarul si binele sub forma intelepciunii si sa-i oblige a le accepta,a le insusi si a-si
ordona viata, conduitele, actiunile in conformitate cu ele.17
Ideile socratice care au fost retinute de viitorii filosofi si au ajuns pina la noi:
a)
recunoasterea ignorantei- Tot ceea ce stiu este ca nu stiu nimic. Daca oracolul de la Delfi
raspunsese, la intrebarea unui prieten apropiat al lui, ca nu exista om mai intelept,filosoful nu
16
17

Ibidem, p66
Ibidem, p112

poate face altceva decit sa se mire. Fiind de buna-credinta, Socrate nu-si poate ignora propria
necunoastere despre csre a vorbit atita.
b)
Este mai bine sa joci rolul victimei decit pe cel al calaului Adica este preferabil sa
pierzi decit sa cistigi, sa suferi decit sa jubilezi de fericire?... Logica ne poate scapa, in termini
obisnuiti. Cu Socrate insa s-a pasit intr-o alta lume, intr-o alta dimensiune, in care sensurile
initiale isi pierdeau greutatea, schimbindu-se total, in functie de planul nou introdus al justitiei
morale. Conform acestei novatoare viziuni, era mai usor de inteles de ce, spre exemplu, un tiran
putea scapa nepedepsit, cu toate ca isi atribuise toate prerogativele puterii,el avea intotdeauna
dreptate si nu se insela nicioadata.
c)
O alta idee draga lui Socrate, retinuta cu precadere de filosofii secolelor trecute: Nimeni
nu este sau, nu e corupt sau tiranic, de la sine Cu toate ca nu se stie cu certitudine ca i-a
apartinut intr-adevar lui Socrate(ea aparind in aceasta forma gratie lui Platon), sigur ca el apela
adesea la ea in toiul discutiilor.La prima vedere, afirmatia pare bizara . Socrate vrea sa ne faca sa
credem ca nu toti, dar absolute toti oamenii se nasc cu dorinta de a face numai bine. Mijloacele
pe care le aleg isa pentru a-l obtine, se folosesc, intr-o mai mica sau mare masura,de atributele
raului.Din aceasta perspectiva, rautatea unora trebuie inteleasa doar ca o eroare,o greseala de
interpretare, simpla forma de ignoranta, necunoasterea a adevaratelor valori si lucruri.
d) Adevarata ntelepciune nseamna sa-ti recunosti propria ignoranta.
e) Nu a trai e de mare pret, ci a trai cinstit.

3.Asemanari

10

Socrate si sofistii dar si alti filosofi ai Eladei, considerau ca omul se compune din trupsoma si din suflet-psyche. Trupul era considerat un fel de inchisoare a sufletului care se va
elibera la moartea omului. Ca si sofistii, Socrate apartine noii filosofii care revine la om,
refuzand cunoasterea Cosmosului, unde Heraclit si Parmenide s-au situat pe pozitii atat de
contrare si atat de bine aparate logic. De altfel, aceasta cunoastere a naturii este inutila omului,
care nu poate schimba ordinea lumii si nici nu poate cunoaste, n viata lui limitata, secretele
ascunse noua de zei. Socrate ca si sofistii, considera ca viata individului trebuie sa aiba la baza
descoperirile propriei constiinte, la care se ajunge prin autocunoastere.
Sofistii, ca si Socrate, aratau ca societatea trebuie sa fie condusa de o grupare de initiati,
de ntelepti cu competenta profesionala si conduita morala,care sa exercite conducerea politica
avand consimtamantul cetatenilor. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor
probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si
problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile. Tot un
punct comun cu sofistii este respingerea autoritatii. Asemenea sofistilor, sustinea ca virtutea este
stiinta, deci poate fi nvatata de oameni, dar se cuvine sa nu pierdem din vedere ca aceasta
stiinta ne uneste cu transcedenta din care provine, in masura in care sufletul nostru a putut
candva sa contemple adevarul in fata, sarcina maieuticii fiind sa-l readuca in memorie.
Virtutea pentru Socrate este o stiinta intrucat actiunea implica un discernamant reflex
care ne permite sa nu confundam dorinta si vointa, aprecierea subiectiva si valoarea veritabila,
opinia individuala si cunoastera motivate. Astfel pe de o parte virtutea este o stiinta, dar pe de
alta parte ea nu poate fi invatata asemenea tablei inmultirii, motiv pentru care avem numeroase
exemple de oameni bine intentionati ce nu si-au putut deprinde bunaoara copii cu chiar virtutea
pe care ei insasi o practica.18
Prodicos ca si Socrate, a dat o extensiune deosebita ideii ca virtutea este valoarea
suprema pentru om. El coreleaza virtutea cu realitatea omului si cu posibilitatea lui de a practica
virtutea necesara realizarii lui ca fiinta umana purtatoare de rationalitate, demnitate, cinste,
putere, prietenie, de infaptuiri frumoase. Virtuos este, prin urmare, cel care le infaptuieste, dar
orice om poate fi virtuos.19
In sfera metodologiei Lui Socrate trebuie sa recunoastem, in mod paradoxal, influenta
sofistilor. Socrate a preluat de la sofisti felul lor de a gandi prin intoarcerea gandirii catre ea
insasi.20 Socrate practica si el metoda dialectica ca si sofistii. In dialogul Socratic este vorba de
doi oameni care comunica intre ei. Dialogul scoate la iveala doua constiinte aflate pe picior de
egalitate in masura in care ambele sunt constiinte care cauta si se cauta. Prin maieutica care este
o arta a interegatiei Socrate il face pe discipol sa aduca pe lume adevarul ce-l purta in sine ,dar pe
care-l uitase. Socrate il invita pe discipol la o intoarcere catre sine, la o convertire, asfel
Socrate se arata adversar neimpacat al celor care confunda vorbaria cu limbajul. Problema de
18
19
20

Prof.univ.dr. Rzvan Ionescu, Retoric, limbaj, comunicare, semnificaie curs pt. anul III
Cazan Ghe. Al., Op.Cit, p159-160
Enachescu,dr.Constantin, Op.Cit, p35-36

11

capetenie care l-a preocupat pe Socrate este deci formarea si natura conceptelor generale, care
sunt principiile lucrurilor.
Din acest punct de vedere el nu depaseste insa cercul de probleme puse de sofisti, care
dealtfel erau ale intregii culturi elenice contemporane lui, numai ca raspunsul pe care il da la
aceste probleme majore, este diferit de al lor. Socrate se convinge , dupa cum marturiseste singur,
ca adevarul nu poate fi gasit in lucruri, ci in conceptele care il contin. Prin urmare el isi propune
nu studiul lucrarilor, ci studiul ideilor. Ceea ce il intereseaza pe Socrate este adevarul lucrurilor
care exista si nu lucrurile care exista.Adevarul este pentru el esenta conceptului, principiul
lucrului, pe acesta il cauta. Socrate socoteste ca primul lucru pe care trebuie sa-l faca un filosof
este sa-si defineasca conceptele.
Cu aceasta el intemeiaza o noua stiinta care este arta de a definii. Sofistii preluau
conceptele asa cum le gaseau in limbajul comun, formate la intamplare si nefixate printr-o
definitie, in timp ce Socrate le reconstruieste rational si o data fixate logic, acestea nu mai permit
jocul absurd al sofistilor.Stiinta are drept scop, in conceptia lui Socrate, de a detrmina conceptele,
in concept se conciliaza contradictiile aparente( care ii derutau pe sofisti) si se reduc la o unitate
logica.Certitudinea este fondata de concept,care este chiar principiul certitudinii. Numai
conceptul poate pune de acord omul cu el insusi si cu ceilalti.
Ca si sofistii, Socrate ducea o activitate de iluminare a poporului, si Socrate si sofistii
erau educatori ai oamenilor ai cetatenilor din cetate dar fiecare in felul lor si fiecare cu metoda
lor. Lumea e creata de un Dumnezeu atit de maret si atotputernic, incit el vede si aude totul, se
afla peste tot si de toate are grija. Omului ii ramine sa ghiceasca vointa zeilor, dar nu sa
cerceteze.
Faptul ca sofistii au atras atentia asupra functiei creatoare a cunoasterii si infaptuirii, ca
au cercetat diferentele si diferitul, ca ei au sesizat importanta diferitului si a dialogului ii apropie
de Socrate, si le arata imensul lor rol in croirea sensibilitatii filosofice si al spiritului filosofic
clasic al grecilor.21

4.Deosebiri

21

Cazan Ghe. Al., Op.Cit, p163

12

Fata de afirmatia si conceptia lui Protagoras, deci a sofistilor ca:omul este masura
tuturor lucrurilorceea ce duce la o conceptie antropocentrica de ordin naturalist, care fixeaza
omul in centrul lumii, ca pe un etalon de referinta omul-masura, Socrate opune alta conceptie
aceea a omul-fiinta rationala, care devine o calitate deosebita de natura prin atributele ratiunii
sale, prin capacitatea sa critica de a observa, si de a judeca tot ceea ce observa. Prin aceasta se
afirma individualitatea si unicitatea fiintei umane, cu multiple si importante directii de evolutie
morala, social-politica, cultural-spirituala, artistica, educationala, medicala etc.22
Cunostinta cu activitatea didactica a sofistilor, trezi in Socrate convingerea despre
pericolul activitatii lor, in opunere cu care el se simti chemat prin indrumare divina la examinarea
serioasa a sa insasi si a concetatenilor sai si la muna neincetata pentru desavarsirea morala.
Interesul sau pentru chestiunile practice ale vietii omenesti, spre deosebire de nazuintele
sofistilor curat utilitariste si superficial etice, se sprijineau pe religiozitate iluminata si pe
seriozitate morala sincera.23
A filosofa nu inseamna, cum pretindeau sofistii, a dobandii o cunoastere sau o pricepere,
o sophia, ci a ne pune in discutie pe noi insine, pentru ca avem sentimentul de a nu fi ceea ce ar
trebui sa fim.24 Spre deosebire de sofisti, gandirea si invatatura lui Socrate a avut un caracter
deschis, el discuta problemele sale cu oricine so oriunde, in pietele publice, in gimnazii, sun
porticuri, in pravaliile vanzatorilor, in salile de banchete, cu oricine ar fi fost dispus sa-l asculte.25
Criticandu-i fara menajamente pe sofisti pentru exagerarile lor, Socrate va avea o pozitie
la fel de transanta si fata de arta promovata de acestia. n primul rand, considera Socrate, retorica
nu este o arta, deoarece arta se ntemeiaza ntotdeauna pe cunoastere, pe cand retorica
procedeaza aidoma mestesugurilor empirice. Apoi, urmarind sa formeze convingeri bazate pe
credinta si nu pe ratiune, retorica se sprijina pe ndrazneala celor care o practica si nu pe arta, pe
inventivitatea si pe abilitatea lor n a-i castiga pe oameni prin lingusire.
Aversiunea lui Socrate fata de retorica se ntemeiaza pe constatarea ca aceasta nu
actioneaza n slujba omului, ci a unor interese meschine si vulgare, ca nu recurge la ratiune ci la
afecte, ca nu se sprijina pe cunoastere si adevar, ci pe opinie si credinta. Or opinia intervine,
potrivit lui Socrate, acolo unde nu exista o unitate de masura obiectiva. Asadar, opinii si nu
adevaruri vehiculeaza si impun retorica, iar opiniile tin de ignoranta si subiectivitate.26
Socrate i critica pe sofisti deoarece el sustinea ca, acceptand bani, sofistii se lipseau de
libertatea lor: erau constransi sa discute cu oricine putea plati taxele,pe cand el era liber sa se
bucure de societatea celor pe care-i alegea singur. ntelepciunea ar fi trebuit sa fie mpartasita de
bunavoie ntre prieteni si iubiti. Acestor profesori de ntelepciune ai epocii sale, Socrate le opune
modelul iubitorului de ntelepciune (philosophos). Spre deosebire de ntelept, atras de
prestigiul social atasat ntelepciunii, iubitorul de ntelepciune este cel care nu are ntelepciune ci
doreste ntelepciune tocmai pentru ca n-o are.
Acesta este sensul faimoasei ignorante socratice: stiu ca nu stiu nimic este preconditia
pentru a iubi si urmari ceea ce-mi lipseste. Modul n care practica Socrate aceasta cautare este
prin dialog. Un dialog n care personajele chemate sa raspunda ntrebarilor filosofului sunt aduse,
22
23
24
25
26

Ibidem, p.83
Windelbald W, Op.Cit., p112
Hadot Pierre, Op.Cit, p58
Enachescu,dr.Constantin, Op.Cit, p36-37
Neculai Bobic, Retoric, Note de curs,Universitatea Danubius, pag.15

13

invariabil, n situatia de a-si descoperi mai ntai propria ignoranta iar apoi, propriul suflet (sensul
maximei socratice: sa va ngrijiti de suflet). Cum i face Socrate sa-si dea seama de toate acestea?
Prin dialog si argumentatie. Interlocutorii sunt subiectii unor acte de persuasiune, ntemeiate nsa
pe argumente.27
Observam diferentele accentuate ce exista ntre Socrate si sofisti de dinaintea sa:
imboldul de a cerceta nu mai vizeaza explicarea lumii sau ntelegerea fiintei n sine, ci nsusi
omul, care se cauta pe sine. Constiinta pe care o are despre lume se interogheaza asupra ei nsesi.
In schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Chiar
daca practica metoda dialectica , Socrate nu practica exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin
care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic.
Sofisti, care, in subiectivismul lor, negau posibilitatea oricarei cunoasteri, generalvalabile. Acela care afirma, fata de subiectivismul si scepticismul sofistilor, posibilitatea
cunoasterii adevarului, a fost Socrate. Dar si acesta se margineste doar sa faca deosebirea intre
"doxa" si "epistemy", cunoastere si opinie sau parere. El arata ca numai cea dintai este
cunoastere adevarata, cunoastere notionala, sau "intemeiata", fiindca numai notiunea ramane
neschimbata in vesnica schimbare a lucrurilor, prin aceea ca ea poate fi formata la fel la toti
oamenii. Numai notiunea poate poseda general-valabilitate, si numai ea poate fi obiect al
cunoasterii adevarate. Presupunerea pe care o facea Socrate era ca ratiunea, gratie careia se poate
ajunge la formarea notiunilor, este facultatea de cunoastere comuna tuturor oamenilor si de aceea
ea este singura origine a adevarului. Metoda sa filosofica nu va consta in a transmite o
cunoastere, ceea ce s-ar reduce la a raspunde la intrebarile discipolilor, ci, din contra, la a-i
interoga pe discipoli, pentru ca el insusi nu are nimic sa le spuna, nimic sa-i invete, de felul
continutului teoretic de cunoastere. Dialogul socratic, duce la o aporie, la imposibilitatea de a
concluziona si de a formula o cunoastere.28
Intre filosofia lui Socrate si filosofia sofistilor exista totusi o deosebire fundamentala.
Caci in timp ce sofistii, patrunsi de un scepticism ucigator, relativizau si problematizau orice
cunoastere si orice moralitate, Socrate traieste din convingerea nestramutata ca trebuie sa existe
un adevar absolut, ce este independent atit de parerile insilor cit si de parerile maselor de oameni.
Fata de relativismul sofistilor, dupa care fiecaruia in fiecare moment ii este adevarat ceea ce i se
pare, fata de lipsa de convingere, ce nu se fundamenteaza pe argumente, ci cauta sa determine
numai prin vorbe, Socrate este patruns in intreaga lui fiinta de adevarul ca exista un adevar, care
are valabilitate peste toate parerile, asadar o masura dupa care trebuie judecata si examinata orice
afirmatie. Socrate crede in valabilitatea adevarului si dreptul critic al acestuia. Aceasta
convingere nu poate fi dovedita, din pricina ca ea este conditia oricarei argumentari. Cel care nu
o are, in acesta poate fi nu- mai trezita, intrucit acesta invata sa reflecteze asupra sa insusi.
Socrate nu vrea sa-i deprinda, pe aceia cu care discuta, decit la aceasta auto-cunoastere.
27
28

Jalobeanu Dana, curs Gandire critica si Teoria argumentarii,Universitatea de VestVasile Goldis2009,p 15

Hadot Pierre, Op.Cit, p55-56

14

Socrate avea credinta nestramutata, comparatitiv cu sofistii, ca ar exista o norma care sta
deasupra indivizilor.acestei credinte ii corespunde drept cea mai potrivita metoda de predare si
cercetare, dialogul perfectionat si manuit de el, pentru prima data in acest scop, convorbirea, in
care prin schimbul parerilor si prin critica reciproca a acestora trebuia sa se gaseasca aceea, ce
este recunoscuta de toti.29 Pe cand sofistii studiau mecanismul psihologic, prin care se realizeaza
parerile, Socrate credea in o lege a ratiunii, care determina adevarul.
Socrate descopera astfel in legile ratiunii umane o lume noua, ce se afla in afara
perceptiei senzoriale si a parerilor individuale. Cu aceasta descoperire Socrate depaseste
senzualismiul si relaitivismul sofistilor si fundamenteaza, "stiinta", ceea ce inseamna cunoasterea
fundamentata pe legile ratiunii. Socrate nu pretinde - cum faceau sofistii - ca el ar fi in posesia
adevarului ultim, ci el este in continua cautare a acestuia. El marturisea despre nestiinta in
contrast cu infumurarea de stiinta a sofistilor.
Pentru Socrate stiinta in ultima instanta era autoeducarea morala. Adevarul universal care
era gasit prin convorbire este, limpezimea si siguranta constiintei morale. Metoda si forma in
care filosofeaza Socrate este cu totul alta decit a sofistilor. Acestia din urma impuneau ideile lor
cu siguranta apodictica, fiindca acestora le lipsea smerenia , in timp ce Socrate nu voia decit sa
fie un cautator al adevarului si un trezitor al omului din somnolenta nestiintei, pentru ca acesta sa
descopere adevarul in adincurile fiintei sale proprii.
Filosofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei
moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta
problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamenteaza pe
conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, acestea au o valoare relativa. Ba sofistii
devin chiar reprezentantii nihilismului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce
este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de pericolul mare pe
care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate
combate pe sofisti si face indubitabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al
faptei bune.
A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii,
virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta.
Consecinta acestei conceptii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna
voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma
ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este
acel "Daimonion", ca glasul constiintei.
Si in domeniul eticii apar deosebiri majore astfel ideii sofiste, exprimata de un poet
tragic, "ca ce este raul daca cel care l-a faptuit nu i se pare ca a facut rau", Socrate ii opune
credinta ca natura morala a omului este ceva ce are in toti oamenii un temei Si ca, de aceea,
29

Windelbald W, Op.Cit., p114

15

conceptele morale, singurele care pot forma temelie unei vieti morale, se afla in toti oamenii in
acelasi fel ascunse, ceee ce inseamna ca exista un criteriu general-valabil sau un principiu;
obiectiv, a ceea ce este bine si ceea ce este rau. Afirmatiei sofiste dupa care omul ar fi "masura
tuturor lucrurilor, a celor ce sint, sa fie Si a celor ce nu sint, sa nu fie", Socrate ii opune
convingerea nestramutata ca exista in genul uman - si numai, de aceea si in fiecare om - aceeasi
lege morala absoluta, care, daca omul a descoperit-o, ii spune acestuia cu certitudine ce este bine
si ce este rau.30
Si in privinta religiei Socrate s-a deosebit de sofisti care erau imbibati de scepticism,
astfel Socrate considera ca zeii statului atenian erau niste puteri vii, a caror importanta pentru
viata poporului el n-a pus-o la indoiala. El a crezut chiar si in preziceri si oracole, pe care le
considera, ca dealtfel si contemporanii sai, a fi indicatii divine, carora el le da ascultare cu inima
plina de piosenie. Dar cu toate acestea, Socrate ramine mereu filozoful care cauta neincetat dupa
temeiuri rationale si in chestiunile religioase. Oracolele si prezicerile au o insemnatate numai in
chestiunile ce depasesc puterea de intelegere a omului. Relativismului ucigator de suflete al
sofistilor Socrate ii opune nestramutata credinta intr-un Logos etern, ca singurul fundament al
existentei veritabile, pentru realizarea careia el a jertfit totul si sanatate si putere, comoditate,
linistea vietii si, la sfirsit, chiar viata.
Si in conceptia despre stat polis la Socrate si sofisti(care erau straini) sunt deosebiri
adanci, astfel pentru Socrate atenianul, statul, comunitatea poporului, patria nu erau numai
marimi date, ci unitatea bunurilor si a valorilor celor mai inalte, cu care Socrate se simtea legat
nespus de intim si fata de care el se simtea raspunzator. De aceea el reprezenta conceptia ca omul
trebuie sa se supuna legilor statului mai mult decit chiar poruncilor parintilor. Socrate a cautat sa
gaseasca solutia unei lumi de mijloc astfel incat binele individual si binele colectiv sa nu intre in
opozitie.31Legea era considerata de Socrate conditia esentiala de existenta a vietii comune.
Aceasta convingere adinca el n-a realizat-o numai ca cetatean si soldat, ci chiar si atunci
cind a fost condamnat pe nedrept si cind a refuzat sa se salveze fugind. Afost primul filosof
condamnat la moarte pentru vederi politice. "Polis"-ul era pentru Socrate garantul legitatii tuturor
faptelor. Socrate atenianul este constient ca binele sau mizeria insului depinde de statul in care
acesta traieste, ca individul nu-si poate realiza fericirea sa decit in acord cu binele comunitatii si
de aceea cine voieste sa realizeze adevarata virtute trebuie sa lupte pentru binele comunitatii.
Una dintre cauzele ce au dus la nesocotirea Polis-ului a fost - dupa cum am aratat influenta nefasta a sofistilor. Conceptia destructiva a acestora lasa sa se inteleaga ca legile
"Polis"-ului nu au o valabilitate generala, ca aceasta valabili tate depinde de parerile indivizilor
sau ale anumitor grupe sau partide. Daca aceasta conceptie sofista ar fi reusit sa se impuna,
comunitatea de viata a poporului grec era pierduta. De aceea, Socrate sesizeaza pericolul si cu
toata personalitatea sa uriasa, se opune sofistilor, pentru a salva, chiar cu pretul existentei sale,
30
31

Balca N, Socrate intemeteietorul eticii, www.crestinortodox.ro

Cazan Ghe. Al., Op.Cit, p181

16

adevarul "Polis"-ului si existenta poporului grec. Socrate a observat contradictia democratiei si ia opus principiul competentei.
Pozitia lui Socrate fata de comunitatea statala este determinata de un punct de vedere
moral superior fata de al contemporanilor sai. Statul atenian se gasea in acea epoca intr-o vadita
decandenta si ameninta ca democratia sa se transforme in oclocratie. De aceea Socrate se vede
silit sa combata cu toata taria o asemenea tendinta si sa militeze pentru o forma de guvernare in
care ajung la conducere numai cei pregatiti, cei care poseda stiinta necesara conducerii statului,
asadar, aceia care si-au legat existenta de temeiurile Logosului. Temeiurile vietii comunitatii
trebuie sa le constituie, deci, acelasi Logos etern, ca o putere ce singura poate salva de la
scufundarea in haos a existentei omenesti, pentru a o lega pe aceasta de ordinile adevarate ale
vietii. De aceea, credincios convingerii sale, Socrate afirma hotarit ca orice pozitie politica in stat
trebuie sa fie fundamentata pe stiinta : nu simpla posesiune a puterii, nici intimplarea, nici
alegerea, ci numai stiinta il face pe conducatorul politic autentic.32

BIBLIOGRAFIE

1.
2.
3.
4.
5.
6.

Balca Nicolae, Conceptia socratica despre stat, www.crestinortodox.ro

Balca Nicolae ,Socrate intemeietorul eticii, www.crestinortodox.ro
Bobica Neculai, Retorica, Note de curs,Universitatea Danubius
Bolocan Maria Carmen, Catehetica si didactica religiei, Ed.Sf.Mina, Iasi, 2008
Cazan Ghe. Al., Introducere in filosofie, Ed. Universitara,Bucuresti, 2006
DFL Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, editia a II-a,
Bucuresti,1999
7. Dramba Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, vol. I, ed. Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1985
8. Enachescu,dr.Constantin, Socrate, Ed. Odeon, Bucuresti, 1994
9. Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecesti, ed. Humanitas, Bucuresti, 1993
10. Guthrie W.K.C., Sofistii, trad. Mihai Udma, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1999
11. Hadot Pierre, Ce este filosofia antica? , Polirom, Iasi, 1997
12. Ionescu, Prof.univ.dr. Razvan, Retorica, limbaj, comunicare, semnificatie curs pt.
anul III, Universitatea Ovidius,C-ta
13. Jalobeanu Dana, curs Gandire critica si Teoria argumentarii,Universitatea de
VestVasile Goldis2009
14. Presocraticii, Fragmentele eleatilor,trad. D.M.Pippidi,Ed.Teora,Bucuresti, 1998
32

N.Balca,Conceptia socratica despre stat, www.crestinortodox.ro

17

15. Vladutescu Gheorghe, Cei doi Socrate, Polirom, Iasi, 2001

16. Windelbald W, Istoria filosofiei grecesti, Editura Moldova, Iasi, 1995

18