COMISIA EUROPEANĂ

1. Evoluţia comisiei- Scurt istoric

Comisia europeană, instituţia cu caracterul cel mai explicit supranaţional al

Uniunii Europene, a reprezentat de la înfiinţare şi până în prezent, în calitate de
organ executiv, unul dintre cele mai importante motoare ale integrării şi extinderii
europene. Instituţie de prim rang a Europei unite, Comisia a suferit de-a lungul
timpului numeroase transformări, legate atât de strucura sa intimă, cât şi de rolul şi
locul său în complexul mecanism de elaborare a politicilor şi legislaţiei Uniunii
Europene, evoluţia sa reprezentând un barometru fidel al paşilor realizaţi în
ultimele decenii înspre îndeplinirea visului „părinţii fondatori”- unificarea
economică şi politică deplină a continentului. Spectaculoasa extindere spre est a
Uniunii Europene impune realizarea unor noi reforme instituţionale, menite să
faciliteze integrarea noilor state membre şi să asigure funcţionarea eficientă a
instituţiilor comunitare în viitoarea configuraţie. În aceste condiţii una dintre cele
mai vizate instituţii este desigur Comisia Europeană, a cărei structură actuală nu va
mai corespunde solicitărilor noului context şi de a cărei reformă va depinde în bună
măsură viitorul preconizatei Uniunii a întregii Europe. Comisia Europeană s-a
format în urma fuziunii a organelor administrative separate ale Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi EURATOM.

Organul administrativ al CECO1 era reprezentat de Înalta Autoritate cu sediul al

Luxemburg. În compoziţia sa figurau nouă membri, desemnaţi pentru o perioadă
de 6 ani de către guvernele celor şase state fondatoare. Principala atribuţie a acestui
organism era de a superviza înlăturarea barierelor din calea liberei circulaţii a

1 Tratatul CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, de către Franţa, Germania, Italia,
Olanda, Belgia şi Luxemburg. CECO şi-a încheiat activitatea conform Tratatului semnat în 23
iulie 1992, la 50 de ani de la intrarea în vigoare.

1
cărbunelui şi oţelului, iar activitatea sa- independentă faţă de guvernele statelor
membre- era supusă controlului din partea Consiliului special al Miniştrilor şi a
Adunării Parlamentare Comune.

În baza Tratatelor de la Roma2 s-au creat Comisii separate (cu sediul la

Bruxelles) pentru CEE şi EURATOM, formate tot din 9 membri, numiţi de către
guvernele naţionale pentru o perioadă de 4 ani. Comisia CEE, spre deosebire de
Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de
miniştri, asigurând şi executarea dispoziţiilor prevăzute în Tratat. Potrivit
prevederilor art.9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965), cele trei Comisii
s-au contopit la 1 iulie 1967, formând o nouă instituţie- Comisia Comunităţilor
Europene, cunoscută sub denumirea de „Comisia Europeană”, cu sediul al
Bruxelles. Această denumire a fost menţinută prin Tratatele de la Maastricht
(noiembrie 1993) şi Amsterdam (mai 1999) şi Nisa3( februarie 2003).

Cea mai gravă criză cu care s-a confruntat de-a lungul existenţei sale Comisia a
reprezentat-o însă nu confruntarea cu celelalte instituţii europene pentru
dobândirea supremaţiei interne, ci puternicul curent popular care contesta deciziile
venite de la Bruxelles, considerându-le prea birocratice şi elaborate adesea fără o
atentă observare a specificităţilor culturale şi economice ale diferitelor regiuni ale
Europei unite. Comisia a încercat să se apropie de cetăţeni printr-o mai bună
politică de comunicare, prin regândirea organizării sale interne şi prin elaborarea
unui cod de conduită a funcţionarului public european, măsuri cu efecte benefice
dar care nu au reuşit să elimine în totalitate sentimentul cetăţenilor europeni că nu
sunt sufucient de bine reprezentaţi de către executivul european.

2 Tratatul CEE şi EURATOM a fost semnat şa 25 martie 1957 de către Franţa , Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, fără limită de durată.

3 Prevederile referitoare la Comisia europeană ale Tratatului de la Nisa se vor aplica deplin
începând cu 1 noiembrie 2004, odată cu începerea mandatului unei noi comisii.

2
 2. Constituire

Comisia poate fi considerată organul executiv comunitar, având un caracter

supranaţional, care a evoluat odată cu progresul construcţiei europene. Comisia a
fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale
Comunităţiilor europene, exprimând interesul comun, independent de poziţia
statală a acestor organe. În conformitate cu reglementările comunitare, Comisia
Europeană are numeroase şi importante atribuţii în structurile Uniunii Europene,
acţionând în conlucrare cu Parlamentul şi Consiliul European.

Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din

8 aprilie 1965, care reglementează existenţa unei singure comisii pentru cele trei
Comunităţi, realizându-se fuziunea celor trei organe similare existente (Înalta
autoritate prevăzută în Tratatul CECO şi cele două Comisii prevăzute în Tratatele
CEE şi CEEA). Tratatul de la Maastricht menţine denumirea stabilită prin Tratatul
de la Bruxelles.

Prin Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană s-a consacrat „locul şi

rolul Comisiei în sistemul decizional european”. Astfel, în Tratat se precizează că
„membrii Comisiei îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii”. Locul şi rolul Comisiei în structurile europene a fost
precizat prin dezvoltările stipulate în Tratatul de la Amsterdam, considerate un
progres în raport cu reglementările anterioare4.

3. Alcătuire

4 Aducând precizări necesare privind „modalităţi de structurare”; desemnarea comisarilor şi

independenşa lor în îndeplinirea funcţiilor comunitare.

3
 Componenţa Comisiei este stabilită prin art.157- Tratatul CE, art.9- Tratatul
CECO şi art. 126- Tratatul CEEA. Fiecare stat membru trimite, în prezent, câte un
membru în Comisie. Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit şi Spania au avut, până
la data de 30 aprilie 2004, câte doi membri în Comisie. Conform Tratatului CE,
începând cu data de 1 ianuarie 2005, fiecare stat trimite câte un singur reprezentant
în Comisie5. După admiterea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană la 1
ianuarie 2007, numărul membrilor Comisiei a ajuns la 27. Deşi sunt numiţi de
statele membre, comisarii europeni nu pot accepta sau solicita instrucţiuni de la
statele membre sau de la alte instituţii(art. 231 din Tratatul CE). Ei au obligaţia să
se abţină de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiei lor. Independeţa
membrilor Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în sensul că
fiecare stat membru se angajează să respecte această independenţă şi să nu caute
să-i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor. Independenţa
Comisiei este garantată de faptul că, din punct de vedere politic, răspunde numai în
faţa Parlamentului European. Pe durata exercitării funcţiei lor, membrii Comisiei
nu pot să exercite vreo activitate profesională, remunerată sau nu.

Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de cetăţeni ai statelor membre.

Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru, fără ca
numărul membrilor având cetăţenia aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi.

Tratatul de la Maastricht aduce modificări în privinţa modalităţii de desemnare a

membrilor Comisiei şi în privinţa duratei mandatului lor. Tratatul realizează o
legătură politică directă între Comisie şi Parlamentul European. Dacă, conform
procedurii anterioare prevăzută în art.11 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles,
membrii comisiei erau numiţi de comun acord de guvernele statelor membre,
Tratatul de la Maastricht introduce o nouă procedură. Astfel că, Parlamentul

5 Pornind de la prevederea legală că fiecare comisar este independent şi nu depinde de

statul său, nu se justifică prezenţa mai multor comisari din partea statelor mari.

4
aprobă numirea Preşedintelui Comisiei ( art.214 din Tratatul CE).În acest mod,
desemnarea Preşedintelui Comisiei primeşte din partea Parlamentului European o
legitimitate democratică directă Numirea celorlalţi candidaţi pentru funcţia de
comisar se face de guvernele naţionale, de comun acord cu Preşedintele Comisiei
şi după ce aceştia au fost votaţi de Consiliu cu majoritate calificată (art.214 alin.2
şi 3 din Tratatul CE)6. Preşedintele comisiei se numeşte vice-peşedinte7 şi decide
asupra competenţei fiecărui membru. Mandatul membrilor comisiei este de 5 ani.
De asemenea şi mandatul preşedintelui Comisiei e tot de 5 ani.8 Preşedintele
Comisiei este, aşa cum prevede art.4 alin.2 din Tratatul UE, şi membru al
Consiliului European.

Mandatul unui comisar poate înceta prin destituire de Curtea de Justiţie, la

cererea Comisiei sau a Consiliului, care hotărăşte cu majoritate simplă. Astfel, cu
ocazia instalării în funcţie, ei îşi iau angajamentul solemn să respecte, pe durata
funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile ce decurg din aceste funcţii şi în
special datoria de onestitate şi de atenţie în raport cu acceptarea anumitor funcţii
sau avantaje după încetarea mandatului. În cazul violării acestor obligaţii, Curtea
de Justiţie la sesizarea Comisiei sau a Consiliului, poate să denunţe demiterea din
oficiu sau pierderea de către persoana în cauză a dreptului de pensie sau a altor
avantaje care îi ţin locul.

Încetarea mandatului membrilor mai poate avea loc prin: reînnoirile Comisiei (la
expirarea mandatelor), prin demisie voluntară, demisie din oficiu sau deces. În

6 În practică se constată că numai preşedintele Comisiei face obiectul negocierilor

interguvernamentale, restul membrilor Comisiei fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de
guverne.

7 Numărul de vice-preşedinţi ai Comisiei nu este stabilit în niciun document comunitar.

Comisia Barroso (2004-2009) are 5 vice-preşedinţi.

8 Durata mandatului membrilor Comisiei şi a Preşedintelui Comisiei a fost modificată prin

Tratatul de la Maastricht. Prin tratatul de fuziune durata mandatului membrilor Comisiei era
de 4 ani, iar a Preşedintelui Comisiei limitată la 2 ani.

5
cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o
demisie în bloc a Comisiei, ea având responsabilitate politică. Membrii Comisiei
sunt protejaţi prin imunităţiile prevăzute în Protocolul cu privire la privilegiile şi
imunităţiile care se aplică funcţionarilor şi agenţilor comunitari (din 8 aprilie
1965)9.

1. Organizare

În limbajul curent, termenul Comisie este folosit pentru a desemna atât Colegiul
celor 27 de comisari, care conduc instituţia, cât şi cei circa 22.000 de birocraţi, care
constituie corpul acesteia.

Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspecte: sub aspect static,
prin identificarea elementelor sale structurale, cât şi sub aspect dinamic, prin
stabilirea raporturilor existente între elementele strucurale.

Concepută iniţial ca o administraţie de misiune, Comisia e evoluat spre o

gestiune economică şi ulterior spre o gestiune politică. Structura Comisiei
Europene având ca model iniţial de organizare administraţia germană (Tratatul CE)
şi suferind influenţe franceze (Tratatele CECO şi CEEA) prezintă un grad sporit de
verticalitate, permiţând o ierarhizare suplă. În cadrul acestei structuri fiecare
element are obiective precise, importanţa sa fiind pusă în valoare în contextul
ansamblului. În cadrul acestei orientări de verticalizare a structurii organizatorice a
Comisiei, principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul
membrilor Comisiei, întrucât numai comisarii se reunesc într-un colegiu cu
caracter orizontal.

9 Aceste privilegii şi imunităţi cuprind:

Imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea atibuţiilor comunitare
(această imunitate se extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă
cu menţinerea responsabilităţii de către foştii funcţionari sau agenţi comunitari).
Scutirea de impozite naţionale asupra salariilor şi altor sume băneşti acordate de
comunităţi.

6
 I. Cabinetele comisarilor

Activitatea comisarilor se realizează atât pe orizontală ( în cadrul Comisiei, ca

instituţie colegială) cât şi pe verticală ( fiecare fiind responsabil unui sector din
activitatea Comisiei în ansamblul său). Această dublă funcţie a comisarilor a făcut
ca în fapt, Comisia să funcţioneze pe baza unui sistem de „portofolii”. Dâfuncţia
de comisar este comparabilă cu cea a miniştrilor din guvernele statelor membre,
deoarece îşi asumă responsabilitatea colectivă pentru deciziile lor.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, comisarii erau numiţi de către

guvernele naţionale – de către primul-ministru sau, în cazul Franţei, de către
preşedinte- în urma consultării cu preşedintele Comisiei şi, de regulă, în acord cu
ceilalţi comisari, celelalte guverne şi cu Parlamentul European. Tratatul de la Nisa
modifică substanţial procedura de numire a comisarilor: Consiliul statuând cu
majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat al Comisiei,
adoptă lista celorlalţi membri ai Colegiului, conform propunerilor făcute de către
statele membre, noua Comisie urmând să fie supusă aprobării Parlamentului
European.

Deşi, iniţial pentru postul de comisar erau propuşi politicieni minori sau
indezirabili pentru partidele de guvernământ- numirea echivalând cu un exil din
planul vieţii politice interne- în ultimul deceniu, odată cu sporirea puterilor
Comisiei şi cu transformarea UE, într-un actor semnificativ al politicilor europene
şi mondiale, funcţia a devenit mult mai dezirabilă, fapt ce a comdus la o competiţie
reală pentru ocuparea ei, şi evident, la creşterea interesului comisarilor pentru
reînnoirea mandatului.

La începutul mandatului, preşedintele Comisiei îi încredinţează fiecărui comisar

un portofoliu. Această operaţiune, de o deosebotă importanţă politică, este
precedată de consistente acţiuni de lobby desfăşurate atât de către comisari, cât şi

7
de către guvernele naţionale. Miza o reprezintă ocuparea portofoliilor celor mai
influente ale ierarhiei interne ale Comisiei – cel al agriculturii, al bugetului şi al
relaţiilor externe. În general atunci când se încredinţează portofoliile se ţine cont de
vechimea în serviciu a comisariilor, de competenţă şi de eficienţă, dar şi de factori
subiectivi, cum sunt abilităţiile politice şi reputaţia candidaţiilor. Nu sunt de
neglijat nici factorii care ţin de influenţa politică a guvernelor statelor membre,
care în ciuda independenţei de care se bucură comisarii- au interesul ca naţionalii
lor să ocupe portofolii strategice, din care să le poată promova interesele.

Fiecare comisar are propriul său cabinet care îl ajută la îndeplinirea sarcinilor,
acesta fiind format din asistenţi şi consilieri, coordonaţi de către un şef de cabinet.
Fiecăruia din aceştia li se încredinţează responsabilitatea supravegherii unei părţi
din domeniul ce constituie portofoliul comisarului, şeful de cabinet având în plus
responsabilitatea coordonării şi arbitrajului. Membri cabinetului sunt specialişti,
putând fi comparaţi cu consilierii tehnici din administraţiile naţionale care răspund
de activitatea unui anumit sector din minster. Şefii de cabinet se întâlnesc în fiecare
zi de luni pentru a pregăti întâlnirile săptămânale ale Colegiului. Membri
cabinetului provin în general din aceeaşi ţară ca şi comisarul, dar această situaţie
nu constituie o regulă.

Regimul lor juridic diferit de cel al funcţionarilor comunitari se remarcă şi prin

faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleaşi reguli ca cele
aplicabile pentru desemnarea funcţionarilor comunitari în general. Cabinetul
comisarului formează echipa care dispare odată cu încetarea mandatului
comisarului, ceea ce presupune că relaţiile dintre comisar şi membri cabinetului
său trebuie să fie bazate pe încredere totală şi reciprocă.

Cabinetului Preşedintelui comisiei îi sunt repartizate pe lângă domeniile proprii

atribuţiilor preşedintelui şi alte sectoare de activitate ale Comisiei. Jaques Delors a

8
luat în responsabilitatea sa, în plus faţă de sarcinile tradiţionale ale preşedintelui,
problemele monetare şi coordonarea fondurilor structurale. Jaques Santer a avut
sub directa sa îndrumare în plus faţă de îndatoririle specifice: secretariatul general,
secretariatul juridic, biroul de securitate, celula de perspectivă, inspectoratul
general, serviciul purtătorului de cuvânt, chestiunile monetare, politica externă şi
de securitate comună, drepturile omului şi probleme instituţionale (ultimele patru
le-a coordonat împreună cu alţi comisari în competenţa cărora intra sectoarele
menţionate).

II. Preşedintele comisiei

Preşedintele reprezintă figura centrală a ierarhiei dar – în pofida influenţei sale-

nu dispune încă de puteri suficiente pentru a putea fi considerat echivalentul unui
prim-ministru al Uniunii Europene. El deţine în principal funcţii administrative, de
reprezentare şi de protocol, atribuţiile sale nefiind definite prin tratate. Fiind
considerat „primus inter pares”, teoretic deciziile sale pot fi respinse prin vot de
către ceilelţi comisari. Principala pârghie a influenţei sale o constituie participarae
la procedura de numire a comisarilor, precum şi dreptul de a distribui portofoliile.

În ceea ce priveşte procedura de desemnare a preşedintelui Comisiei, regula

nescrisă era ca şefii statelor membre să decidă asupra numirii unei persoane
acceptată de către toţi cu ocazia Consiliului European organizat în luna iunie,
înainte de încheierea mandatului Comisiei, prin vot cu majoritate calificată, supus
aprobării Parlamentului.

III.Serviciile administrative

Încă de la originea sa, administraţia comunitară a fost organizată în direcţii

generale, ele însele fiind alcătuite la rândul lor din alte unităţi administrative.

9
 Direcţiile generale în număr de 23, sunt desemnate printr-un indicativ şi
desfăşoară activităţi într-un anumit domeniu. De regulă, direcţiile generale au în
fruntea lor un funcţionar de grad A1, care în principiu are o naţionalitate diferită de
cea a comisarului de care depinde,în scopul păstrării interesului comunitar şi a
coeziunii interne a Comisiei.

Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei

autoritate supremă este un director general care răsounde la rândul lui în faţa unuia
sau mai multor comisari pentru activitatea serviciilor care îi sunt subordonate.
Direcţiile generale au competenţe verticale, răspunzând de un anumit sector al
economiei.

În cadrul Comisiei îşi exercită activitatea şi o serie de servicii speciale. La

origine, acestea au fost reprezentate de aşa-numitele „Task forces”, unităţi create
de Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupunea că au un
caracter temporar. Aceste unităţi structurale fiinţează pe durata misiunii pentru care
au fost create.

În cadrul structurii organizatorice, un rol deosebit de important îi revine

Secretariatului general ( organizarea muncii, coordonarea activităţiilor, relaţii cu
statele membre şi celelalte instituţii, etc.). secretariatul general este prezent în toate
etapele activităţii Comisiei, având un rol de acumulare şi de redistribuire a
informaţiei.

De o manieră generală, Secretariatul general ajutat de Serviciul juridic, joacă un

rol esenţial în ceea ce priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept
comunitar în cadrul serviciilor. Această funcţie extrem de importantă tinde să
plaseze Secretariatul general în vârful ierarhizării administrative.

1. Funcţionare

10
 Principiul de funcţionare este colegialitatea ceea ce înseamnă că horărârile sunt
luate printr-o decizie colectivă, membri comsiei fiind responsabili în comun de
măsurile adoptate. Principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor Comisiei a fost
considerat ca o garanţie a eficacităţii activităţii Conferinţei cu ocazia conferinţei
interguvernamentale ce a condus la adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.

Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în Regulamentul interior al

Comisiei.

Comisia se reuneşte în principiu, o dată pe săptămână la Bruxelles în formula sa

colegială, pentru a se pronunţa asupra textelor incluse pe ordinea de zi la
convocarea preşedintelui. La reuniunile Comisiei participă de regulă Secretarul
general al Comisiei, Directorul general al departamentului legislativ, Secretarul
general adjunct şi cu anumite excepţii şi Şeful de cabinet al preşedintelui Comisiei.
Pregătirea lucrărilor pentru reuniunile comisiei revine în sarcina şefilor de cabinet,
care se întâlnesc săptămânal în acest scop.

În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe
niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului
normativ este avizat de Serviciul Juridic, care asigură conformitatea textului cu
ordinea juridică comunitară. Apoi, în cadrul aceluiaşi serviciu, este verificată de
către jurişti-revizori, concordanţa terminologică şi juridică a viitoarei norme în
toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbateriile fiind confidenţiale, la şedinţe

putând participa persoanele stabilite în regulament. Activităţile comisiei se
desfăşoară pe baza unui program anual de lucru adoptat de aceasta, defalcat pe
programe trimestriale.

Secretariatul general are obligaţia de a asigura punerea în aplicare a procedurilor

decizionale şi de a veghea la executarea deciziilor. De asemenea, el va lua măsurile
11
necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea în JOCE10 a actelor Comisiei,
precum şi transmiterea acestora altor instituţii comunitare.

Comisia răspunde pentru activitatea sa în faţa Parlamentului European care o

poate demite în bloc prin moţiune de cenzură. Deşi cenzurată, Comisia îşi exercită
prerogativele până la numirea unei noi Comisii.

2. Atribuţii

Atribuţiile Comisiei aşa cum sunt enumerate în articolul 211 din Tratatul CE,
sunt detaliate în prevederile tratatelor. Atribuţiile şi responsabilităţile Comisiei sunt
puternic influenţate de organizarea sa internă duală- în parte organ cvasi- executiv
al Uniunii Europene, în parte corp birocratic, şi se referă la:

a. Formularea de recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul

tratatului ( Funcţia de iniţiativă);
b. Vegerea asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de
instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghere);
c. Exercitarea atribuţiilor conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor
stabilite de acesta, luarea de decizii proprii şi participarea la procesul de
adoptare a actelor Consiliului şi ale Parlamentului European ( funcţia de
execuţie);
d. Reprezentarea internă şi externă a Uniunii Europene (funcţia de
reprezentare).

Funcţiile care au cunoscut un proces evolutiv mai pronunţat sunt cele referitoare
la participarea Comisiei la puterea normativă în cadrul procesului comunitar
(respectiv funcţia de decizie şi de execuţie).

A. Funcţia de iniţiativă

10 Jurnalul Oficial al Comunităţiilor Europene

12
 Conform Tratatului CE, Comisia deţine un aşa-numit monopol de iniţiativă
legislativă, Consiliul putând hotărî cel mai adesea, doar la propunerea Comisiei.
Comisia are posibilitatea de aşi retrage propunerea atâta timp cât Consiliul nu a
statuat. Modificarea se poate face de către Comisie pe tot parcursul procedurii de
adoptare a unui act comunitar.

În cazul retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată şi este necesară

informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de
consultare a acestuia, situaţie generalizată la majoritatea domeniilor comunitare.

Dacă de regulă statele membre sunt cele care fac demersuri pe lângă Comisie
pentru a face propuneri Consiliului, prin Tratatul de la Maastricht, i s-a acordat
acest drept şi Parlamentului European, care poate cu majoritatea membrilor săi să
ceară Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare asupra chestiunilor
care necesită elaborarea unui act comunitar. Consiliul poate stimula funcţia de
iniţiativă a Comisiei având posibilitatea să-i cearâ acesteia să efectuezew toate
studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune, şi să-i
prezinte toate propunerile corespunzătoare.

În practică propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale

administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare. Pentru a
realiza o analiză tehnică a problemelor, în cadul departamentelor Comisiei se
apelează în mod frecvent la experţii independenţi, a căror competenţă este
cunoscută. De asemena, sunt solicitate să-şi exprime opiniile Comitetele
consultative.

Prin Tratatul de la Maatricht s-a adus o modificare exclusiv al Comisiei în

domeniul iniţiativei legislative, în sensul că în cadrul politicii monetare, Consiliul
se pronunţă asupra propuneriilor Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului

13
şi Băncii Centrale Europene sau după recomandarea BCE şi consultarea
Parlamentului European.

B. Funcţia de execuţie

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea

legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie decât
în urma unei abilitări date de către Consiliu.

Responsabilităţile executive ale Comisiei se referă în principal la elaborarea de

directive, regulamente, decizii, recomandări şi opinii, la asigurarea execuţiei
bugetului Uniunii Europene, la supravegherea implementării politiciilor Uniunii
Europene şi la urmărirea respectării principiului liberei concurenţe. În exercitarea
funcţiei de execuţie, Comisia este supravegheată de către Consiliu, prin
intermediul comitetelor consultative11, de gestiune12 şi de reglementare13.
Comitetele sunt compuse din reprezentanţi ai statelor membre şi procedura de
consultare a acestora presupune două posibilităţi:

• În cazul avizului negativ: pot să retragă în anumite cazuri dreptul de decizie

al Comisiei, pentru a-l reda Consiliului.
• În cazul avizului favorabil: comisia adoptă decizia de implementare stabilă.

În cadul puterii de decizie, Comisia poate administra măsuri protecţioniste-

acestea fiind măsuri temporare ce constitie excepţii de la tratate, fiind adoptate de
statele membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite.

11 Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei comune.

12 Pot interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole

Comune( ex. Comitetul de gestiune pentru lapte, pentru zahăr, etc.)

13 Sunt active în special în domeniul reglementărilor privind produsele alimentare (ex.

Comitetul permanent pentru industria alimentară, pentru probleme veterinare, pentru
protecţia plantelor, etc.)

14
 A. Funcţia de supraveghere

Una din cele mai importante atribuţii este cea de „gardian al tratatelor” şi
constă în principal în controlul aplicării tratatelor comunitare de către celelalte
instituţii comunitare şi de către statele membre. Astfel, Comisia este însărcinată să
vegheze la aplicarea tratatelor şi are puterea de a declanşa o acţiune în justiţie
contra statului care nu aplică tratatele.

În exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de informare

şi prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-i comunica informaţii, de a modifica
măsuri sau proiecte de măsuri, de a semnala situaţii de fapt şi de drept.

Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi sau plata

unor penalităţi) în special intreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.

B. Funcţia de reprezentare

Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Comunităţilor , atât în plan

internaţional cât şi în plan intern, comunitar. Astfel, Comisia asigură reprezentarea
Comunităţilor europene în negocierile internaţionale. Comisia îşi exercită funcţia
de reprezentare în cadrul negocierilor comerciale, de asociere sau de admitere a noi
membri. Acordurile de asociere sunt negociate de către Comisie care stabileşte
cadrul general al negocierilor, care cuprinde procedurile şi obiectivele urmărite.

Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată de Tratatul CE, conform

căruia în fiecare din satele membre Comunitatea beneficiază de capacitatea juridică
recunoscută persoanelor morale de către legislaţiile naţionale (putând să
dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile sau imobile, să introducă acţiuni în
justiţie), în acest scop fiind reprezentată de Comisie.

15
 Evaluând ansamblul atribuţiilor Comisiei se poate desprinde concluzia că aceasta
evoluează spre o poziţie comparabilă cu cea a unui Executiv care dispune de
iniţiativă legislativă, execută legile şi veghează la respectarea lor sub controlul
organului care l-a investit.

16