Cum ai avut nesăbuinţa, tu înger de lumină să cazi în noroi?
Te-ai sinucis cu un gând măreţ să respiri durere pământească Renegând într-u totul condiţia ta de adoraţie cerească Doar pentru un singur vis alături de noi?
Oameni puţini, popoare întregi caută o cale de Adevar
Pe care păsesc încrezători că dreptatea e alături de ei Dar nu bănuiesc, în ceaţă rătăcesc şi se bat ca nişte mişei Uitând de unde au plecat, trăgându-se de păr…
Nu, nu ai căzut din mândrie cum se bat unii în piept
Ai venit pentru-o iubire şi o lingură goală de lemn Să te mistuie dorinţa, suferinţa să-ţi dea un semn Că ai nevoie şi de Cuvântul Lui cel Drept.
Cu infinite ispite, atâtea aprinse gânduri ce te înconjoară
E greu să mai fi om, iar lumânarea îţi sfârâie pâlpâind Dând semne de sfârşeală, întunericul înghiţind O ultimă existenţă ce singură o să moară…
Iar eu, un simplu muritor cu gândul spre Divin
De ce să răsar la moarte dintr-un copac firav Când în viaţă am mai mult decât un nărav Să mă simt şi eu un nuc bătrân puţin...
Ah, invidia că celălalt e mai ferice decât tine
Te coboară în văi negre, întunecoase Când munţii au pante alunecoase Dar urcă spre ceruri atât de sublime !
Nu îndepărta mâna care te ajută în întuneric
Nici lumina nu o stinge cu pământul umed Păşeşte în soarele unei dimineţi cu zâmbet Că exişti acum, aici iar restul e himeric !