Peste tot în jur se apasă o linişte de mătase ce tresăreşte
Câte un deget mângâietor aşternut pe sufletul de aramă Ochii-mi sunt goi, şi-n abisuri de culori mi se opreşte Simţăminţi ce neştiut au fost puse adânc, la pastramă.
În depărtare, dealurile se ating prin sărut cu cerurile
Mult maro şi galben, căci Viaţa lor e în pântece acum Aşteaptă ascunse în tăcere umezeala şi frigurile Aşteaptă renaşterea din propria-i moarte şi scrum.
Câte un pin mai verde străpunge albastrul smălţuit
Ca o piramidă uimeşte prin măreţia şi puterea lui. Tremură râzând când se simte liber-înlănţuit De vântul îmbietor, rece-uşurel al răsăritului.
Iar luna…oh, zâna mea, oglinda nopţii îmi surâde
Mă reflectez în ea cu focul meu ce atinge şi arde Rumeguşul din gânduri uscate nu mai îmi râde Ci se mistuie printre stele calde, miliarde.
Drum de întoarcere nu mai e, şi calea e luminată
De bucuria împlinită, de renaşterea la Viaţă Luminoasă şi caldă e, dar pe-alocuri presărată Cu uşi închise, punţi şi-abise, o subţire gheaţă…