Cât de uşor este să bei din cupa dulce a păcatului
Pentru a-ţi potoli setea chinuitoare de om nemuritor Dar aminteşte-ţi că ai cazut în umbra pământului Iar sufletul plin ţi-e de dragoste, o! Zeu muritor.
Când lacrimile îţi ard obrajii roşii de vânt biciuitor
Pleacă-ţi umil privirea în pământuri, ochii să-ţi ude Picioarele scăldate în noroi roşu, urât mirositor Ticăitul din piept potoleşte-l iar fruntea să-ţi asude.
Da, acest pământ plămădit în chip atât de frumos
E o îmbinare între păcat şi divin, cu un suflet mare Trecut şi prezent în el se petrec atât de armonios Şi toate scrise sunt în Cartea Vieţii cu litere amare.
Nu regreta nimic, dar nu exagera cu strălucirea din ochi
Căci degrabă lacrimile-ţi vor da să domolească focul Ridică-te din cenuşa udă, nu o mai stinge-n stropi Şi încă o dată zâmbeşte, ca Iubirea să-şi ia locul.
Păcatul e al suferinţei bază pe-o lungă, infernală scară
Infiptă în trecut, cu treptele ei diurne prinse-n dorinţă Un salt pentru amintire, un pas în jos te doboară O privire-n sus pentru a călca peste această suferinţă.
Ridică mâinile în sus, puterea în tine astfel să urce
Spre a privi dincolo de Moarte, dincolo de trecător Peste nori lasă-ţi sufletul în pace să se culce Şi trupul pe pământ, căci e muritor.
Lumină eşti, lumină te vei face
Doar taci! Şi-ascultă Cum sufletul în pământ zace În cenuşă multă.