CUPRINS

Itroducere
Capitolul I : Caracterizare generală a delincvenţei juvenile
I.1 Delimitări conseptuale...........................................................................................................4
I.2.Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile……………………………………...........6
I.3 Factorii care facilitează apariţia comportamentelor delincvente………………………......7

Capitolul II : Imaginea de sine în geneza conduitelor delincvente

II.1. Conceptul de sine…………………………………………………….................................9
II.2. Încrederea în sine a adolescenţilor……………………………………………………….10

Capitolul III: Metodologia cercetării

III.1 Obiectivele şi ipotezele de cercetare……………………………………………………..12
III.2 Metode de cercetare……………………………………………………………………...12
III.2.1 Inventarul psihologic california (C.P.I)……………………………………………12
III.1.2 Probă de cercetare şi cunoaştere a Eu-lui şi personalităţii - „Cine sunt eu?”……...13
III.3 Lotul de cercetare………………………………………………………………………...14
III.4.Prezentarea şi interpretarea datelor………………………………………………………15
III.5 Concluzii………………………………………………………………………………….21

Bibliografie
Anexe
 Introducere

Cunoaşterea structurii de personalitate caracteristică delincvenţei juvenile permite realizarea

unor activitaţi preventive şi corective; acest lucru motivându-mă în alegerea acestei teme de
cercetare, unde imi propun să identific existenţa unei posibile relaţii între imaginea de sine şi
comportamentele delincvente.
Această lucrare îşi propune să aducă o contribuţie în evidenţierea delincvenţei şi devianţei în
rândul tinerilor, dar şi a rolului imaginii de sine în geneza conduitelor delincvente.
În ciuda încercărilor societăţii de a-i determina pe membrii săi să se conformeze regulilor de
convieţuire acceptate de comun acord, mulţi dintre ei, din dorinţa de a-şi atinge scopurile, folosesc
mijloace incorecte, ilegale
În România, delincvenţa juvenilă s-a agravat semnificativ după schimbările social-politice de-a
lungul timpului şi alături de sărăcie şi de inegalităţile sociale din ce în ce mai profunde, fenomenul
de instituţionalizare a copiilor, abandonul familiar şi şcolar, absenţa programelor de protecţie au
reprezentat factori importanţi în amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile.
În cuprinsul lucrării am realizat un demers privind analiza problematicii teoretice generale a
delincvenţei juvenile, privind manifestările acestui fenomen ; generalităţi asupra imaginii de sine şi a
rolului pe care aceasta îl are asupra conduitelor delincvente, cauzele şi factorii impicaţi în apariţia
delincventului juvenil.
Primul capitol al acestei lucrări este dedicat analizei generale a delincvenţei juvenile ca noţiune
şi fenomen, rolului pe care îl au cei din jurul minorului (grupul din care face parte), acestea fiind
segmente importante ale cuantumului delincvenţial.
Al doilea capitul este dedicat imaginii de sine, stimei de sine care este esenţială în dezvoltarea
educaţionala a oricarei persoane,în special a copiilor. Acest capitol este conceput şi orientat spre
atingerea mai multor obiective, cum ar fi : delimitarea diferitelor concepte derivate din conceptul
„sine”, evidenţierea transformărilor suferite de conceptele sine şi Eu, Ego în evoluţia lor, repere
metodologice în cercetarea imaginii de sine, consolidarea şi menţinerea încrederii în sine şi a unei
bune imagini despre sine, evoluţia cunoaşterii de sine în etapele premergătoare adolescenţei, criza
adolescentină şi comportamentul adolescentului şi rolul pe car îl are imaginea de sine în acestă
perioadă.
Capitolul trei este destinat în întregime cercetării privind rolul pe care îl poate avea imagininea
de sine în apariţia comportamentelo rdelincvente în adolescenţă; studiu realizat printr-o inovaţie
metodologică în aplicarea unei probe consacreate a avut ca obiectiv de bază stabilirea acelor trăsături
care se menţin constante în evaluarea minorilor.
În ansamblu lor, rezultatele obţinute conduc către ideea că imaginea de sine şi modul în care
se raportează minorii la propria identitate în cadrul familiei, socităţii şi a grupului de vârstă din care
face parte, are un rol important în dezvoltarea normală a personalităţii, unui comportament adegvat
în conformitate cu normelor morale.

2
 CAPITOLUL I

Caracterizare generală a delincvenţei juvenile

I.1 Delimitări conceptuale

Delincvenţa juvenilă este una din formele devianţei, cu implicaţii mari pentru individ şi
colectivitate, comportamentul său deviant referindu-se la forme de conduită care se departează în
mod sensibil de la normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statuturi
sociale bine definite. Ea cuprinde acele conduite şi acte care sunt comise de persoane imature, care
n-au atins încă vârsta majoratului şi nu au responsabilitate socială sau juridică (Rădulescu M.S.,
Baniciu D., 1990, p. 42-52).
În acest sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are
numeroase semnificaţii biologice, psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei într-un mod
precis. Excemptând violările legilor penale , delincvenţa juvenilă cuprinde o serie de acte, care dacă
ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către legea penală. Printre aceste
acte se numără : vagabondajul, ceşetoria, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă de
autoritatea parinţilor şi profesorilor, consumul de alcool, consumul de droguri, etc.
Noţiunea de delincvenţă juvenilă este strâns legată de evoluţia conduitelor juridice în materie
de minorat, pentru că în secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de
adulţi, fiind acuzaţi, condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia indiferent de vârstă. Nu existau nici
proceduri speciale de judecată a minorilor şi nici alte facilităţi unde aceştia să poată fi reeducaţi sau
socializaţi.
În prezent, în definirea delincvenţei juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care
separă criminalitatea adulţilor de delincvneţa adolescenţilor şi tinerilor. În mai multe ţări limita de
vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit
ca infractor adult este vârsta de 18 ani.
În majoritatea statelor americane, limita de vârstă de la care un minor poate fi judecat la fel ca
un adult este de 18 ani, dar în unele state, această limită poate coborâtă până la 16 ani.
În România, limita de vârstă de la care un minor răspunde penal pentru faptele comise este de
16 ani. Astfel minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are
vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, poate răspunde penal numai dacă se stabileşte că acesta avea
discernămând în momentul săvârşării infracţiunii. După vârsta de 16 ani se apreciază că acesta are
discernământ, deci poate răspunde penal pentru actele săvârşite.
Aceste limiti de vârstă sunt arbitrare şi relative (Rădulescu M.S., Baniciu D., 1990, p. 42-52)
modificându-se de la un sistem juridic la altul, în fumcţie de modul în care defineşte legiuitorul
procesul de maturizare şi îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, un criteriu valid
din punct de vedere ştiinţific.
Pentru a da o de finiţie cât mai clară şi mai corectă a delincvenţei juvenile, trebuie să definimi
anumiţi termeni cum ar fi devianţa,delict, delincvent, delincvenţă, pentru a înţelegele de unde
provine acest termen. În marele dicţionar al Psihologiei „Larousse” termenii enumeraţi mai sus, sunt
definiţi astfle:

3
 „Devianţa – mod de a fi sau de a se comporta, care se abate de la normele sociale şi/sau
culturale recunoscute oficial în cadrul unui grup social. ”
„Delictul – fapt nepermis de legea penală, infracţiune de mai mică gravitate, care se
sancţionează cu amendă penală sau cu închisoare corecţională.”
„Delincvent – persoana care săvârşeste un delict penal ”
„Delincvenţă – ansamblu de infracţiuni care se comit într-un timp şi într-un loc dat; fenomen
social care constă în săvârsirea de delicte”
Aşadar, din punc de vedere psihologic, „termenul de delincvenţă juvenilă desemnează
conduite inadegvate ale tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care
transgresează legea, dar şi celor care se intergrează în anturajul potenţial delincvent, având un
comportament de evaziune, celor care au fugit de acasă sau din mediul şcolar, vagabondând, celor
care au tulburări de comportament” (Marica A., 2007, p 19).
Dar, definirea delincvenţei juvenile a preocupat un numat mare de cercetători, pornind de la
evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor şi s-a ajuns la conturarea
unui „profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978):
• înclinaţia către agresivitate , fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate,
de negare a valorilor socialmente acceptate;
• instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi a fragilităţii eului;
• inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul
caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj sau prin evitarea formelor
organizate de viaţă şi muncă;
• duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul al
comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi nivelul comportamental de relaţie
cu societatea, prin care îşi trădează, de cele mai multe ori infracţiunea;
• dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, etc.
Fenomenul delincvenţei juvenile a prezentat, după 1989, un interes deosebit din partea
specialiştilor, pentru identificarea măsurilor adecvate în vederea scăderii numărului de minori
implicaţi şi aspectelor noi de infracţionalitate printre care relevante ar fi: creşterea gradului de
pericol social al faptelor săvârşite cu violenţă, săvârşirea unor infracţiuni în grup, uneori alături de un
major, scopul săvârşirii unor delicte şi coborârea vârstei la care se săvârşeşte primul delict, precum
şi numărul foarte mare de delicte săvârşite de către un minor şi comportamentul delinvent persistent
al unor minori.
Fenomenul de delincvenţă juvenilă ca prim factor al degradării tinerei generaţii, pune în
alertă toate acele instituţii care intră în contact cu această formă malignă de manifestare a unor
indivizi. Alături de justiţie, care are mai ales un rol corectiv, familia şi şcoala ar trebui să aibă unul
de prevenire. Acest fapt nu este uşor de realizat în condiţiile în care valorile umane au luat o
întorsătură surprinzătoare faţă de cele ale generaţiilor anterioare. Printre cauzele declanşatoare ale
comportamentelor de delincvenţă pot fi enumerate:
• lipsa de speranţă într-o viaţă mai bună, de unde şi nevoia de a trăi clipa la intensitate maximă;
• circulaţia informaţiei prin mijloacele mass-media fără nici o restricţie;
• sporirea populaţiei la nivel global şi concomitent scăderea resurselor de hrană;
• decalaj economic foarte mare între păturile sociale;

4
 I.2 Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile
Încă din cele mai vechi timpuri, filozofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl
determină pe om să comită infracţiuni. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filozofic,
tradiţie continuată şi de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile
biologice ale crimei (Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în explicarea fenomenului
infracţional, întrucât se trece de la idee la concret. Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă
cauzalitatea crimei în întregime, drept consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care, de
altfel, în cele din urmă se şi impun. Totuşi, oricare ar fi poziţia lor, toate teoriile acceptă că
delincvenţa juvenilă, spre deosebire de cea a adulţilor, prezintă o serie de trăsături specifice care o
particularizează.
Încercând să stabilească ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune, cercetătorii au
ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvenţa juvenilă un fenomen
banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este delincvent sau victimă?
Specialiştii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivaţii ale delincvenţei juvenile,
sau de profile delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai
multe categorii de factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc (Stănişoară
E., 2003, p. 9-10 şi 20). Dar factorii determinanţi în producerea actului criminogen sunt dependenţi
de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-familiali. În funcţie
de aceşti factori reuniţi, unii indivizi vor comite actul agresional într-o anumită situaţie determinată
dată, iar alţii nu.
În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia
delincvenţei juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe
delincvenţa ca fiind rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în
enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei juvenile.
Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită
importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori.
Un factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu privire
la minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente şi influenţa
reacţia socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că
delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a
acestora şi de reacţia socială faţă de abaterile comise de tineri (Tănăsescu I., Tănăsescu G.,
Tănăsescu C., 2003, p. 11-21 şi 30-31). Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de
acţiune şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual
şi imaginea despre sine.
Procesul de identificare a cauzelor este unul dificil şi minuţios, care presupune analiza atentă
a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului înainte şi în timpul
actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă etc. Teoriile criminologice, în ansamblul
lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine (Banciu
D., Rădulescu S. M., 2002, p. 97-99). Nici una dintre ele nu oferă un răspuns complet problemei
cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie su sceptibil de noi interpretări şi semnificaţii.
Adolescenţii şi tinerii în general alcătuiesc o categorie socială supusă diferitelor biopsihice şi
socioculturale, care se individualizează printr-o serie de trăsături: vârstă, gândire, aptitudini,
mentalităţi şi comportamente. Aceştia au un sistem de valori, scopuiri, interese şi aspiraţii diferite de
cele ale adulţilor; unele dintre ele sunt pozitive altele negativ sau nonconformiste, ale căror sens şi

5
esenţă nu sunt observate întotdeauna de către adult, uneori fiind chiar ignorate sau interpretare ca fiin
ilegale şi nedorite.
Nu toţi adolescenţii reuşesc să trecă peste exigenţele impuse de normele sociale, deviind
uneori de la ele şi încercând să-ţi inlocuiască frustrările prin mijloace ilegitime, deoaece
oportunităţile oferite de societate nu sunt aceleaşi pentru toţi tinerii, existând o serie de criterii care îi
diferenţiază: clasă socială, puterea financiară a familiei de provenienţă, sex, etc. Cu cât
constrângerile sociale care încalcă aşteptările adolescenţilor cresc, cu atât mai mult creşte şi
posibilitatea migrării acestor membrii ai societăţii către zonele marginale.
Comportamentele deviante ale adolescenţilor, trebuie evaluate ţinând seama de
particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale. Datorită acestui lucru, elementele caracteristice
pesonalităţii adolescenţilor: impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul,
trebuie evaluate ca forme de manifestare a originalităţii şi de emancipare de sub tutela părinţilor.
Se încearcă în re prezent să se rezolve devierile comportamentale ale adolescenţilor prin
accentuarea mecanismelor de integrare şi control social, înlocuind explicaţia adevărată a multora
dintre dificultăţile şi problemele adolescenmţilor cu evaluarea după normele adultului, a modelelor
de conduită ale tinerilor şi menţinând ideea superiorităţii vârstei mature faţă de cea tânără. În acelaşi
timp se încearcă, relizarea unei conformări mecanice a tinerilor la scopurile exterioare lor, pentru
păstrarea stabilităţii şi imobilităţii sistemului social. Menţinerea şi accentuarea acestor tendinţe ca şi
încercările de limitare a ccesului tinerilor la un status social dorit, incliusiv suprimarea autonomiei
lor morale, conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile(Voicu, A., 2002 p. 152-155).
Existenţa nepotrivirilor dintre modurile de comportament ale adolescenţilor şi acceptarea şi
evaluarea lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi impune nevoia de a se multiplica
contactele sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile interpesonale, pentru a putea fi evitate
atât conflictele şi tensiunile dintre generaţii, cât şi pentru a elimina obstacolele sociale dintre lumea
tinetilor şi cea a adulţilor.

I.3 Factorii care facilitează apariţia comportamentelor delincvente

• Factorii individuali
Specialiştii în geneză fenomenului devianţei, indiferent, de perspectiva din care privesc şi
abordează subiectul, sunt unanimi în a acorda o importanţă deosebită factorilor subiectivi, adică
acelor factori carare ţin de personalitatea copilului. Aceştia consideră că neglijarea caracteristicilor
psihologice ale omului, neglijarea pesonalităţii, ignorarea proceselor sale psihice înseamnă a nu ţine
seama de fiinţa umană, înseamnă depesonalizarea întrebului poces de apariţie şi de structurare a
comportamentelor deviante (Bogdan, T., 1973).
• Factorii organici (organogenetici) se referă la structura morfofuncţională a individului, la
perturbările structurii şi funcţiilor creierului, la pragul scăzut de rezistenţă neurofiziologică a
organismului.
Psihiatrii V. Ghiran şi F. Iftene utilizează următoarele clasificări ale factorilor organici:
- după origine, se împart în: factori genetici şi factori câţtigaţi pe parcursul perioadelor prenatală,
perinatală şi postnatală;
- din punct de vedere al determinismului direct sau indirect, de impart în : factori cauzatori, factori
favorizanţi şi factori predispozanţi.
• Factori psihopedagogici
În opinia mai multor specialişi, factorii psihopedagogici au o pondere hotărâtoare în raport cu
factorii organici în determinarea devierilor de comportament. Acţiunea mediului social, şcolar,
familial ţi al anturajului este receptată de copil şi trecută prin filtrul elementelor constructive ale
personalităţii, care selectează, prelucrează, amplifică sau antrenează semnificaţiile acestor mesaje

6
(Emilia, A., 2002, p.38-40). Copilul analizează, valorizează, interpretează, deliberează şi elaborează
un răspuns specific, reacţionează în felul său unic ţi irepetabil la stimulii veniţi din mediu.
• Factori pedagogici. Şcoala
Pentru o mai bună înţelegere a specificului mediului şcolar, a individualizării acestuia ca
factor educogen, este nesesar sa se facă unele delimitări conceptuale. Şcoala se deosebeşte de mediul
familial, prezentând faţă de acesta din urmă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje din perspectiva
educativă. Ca avantaj ar fi că educaţia şcolară este conştientă, organizată şi planificată, socialmente
controlată şi oferă o gamă de împrejurări favorabile ce decurg şi din influenţa grupului educat asupra
fiecărui elev. Dezavantaje ar fi că „rata de afectivitate” ce revine unui elev este mai mică decât în
familie; efectivele mari de elevi dintr-o clasă fac ca profesorii să prefere metode şi procedee frontale,
nediferenţiate şi neindividualizate, multe dintre acestea eşuând în formalism. Profesorul ajunge să
ignore comportamentele afective, volitive, motivaţionale strict individuale al elevilor.
Adaptarea şcolară din perspectivă psihologică (acomodare şi asimilare), înţelegem
realizarea concordanţei între cerinţele obiectivelor instructiv-educative şi răspunsul comportamental
adecvat al elevului faţă de acestea, adică un proces de ajustare reciprocă a activităţii de educaţie şi a
caracteristicilor de educaţie a elevilor.
Inadaptarea şcolară (frustrări, eşec) este răspunzătoare pentru o serie de factori de risc
comportamental ce pot determina angajarea elevului pe un traseu de conduită predeviantă sau
deviantă. Prin negaţie, inadaptarea şcolară reprezintă lipsa sau funcţionarea defectuasă a proceselor
de apropiere a intereselor celor doi parteneri. Perioada cea mai expusă manifestării conduitelor
inadaptate este vârsta pubertăţii, puternic marcată de ambiguitatea puberului până la perioada
adolescenţei.
• Familia
Familia reprezintă cel mai important context de viaţă, cu un rol deosebit în socializarea
copilului. După P. Osterrieth (1973), sentimentul de siguranţă, singurul care îi permoite copilului să
se emancipeze şi să-şi dobândească personalitatea, depinde de următoarele condiţii: protecţia
împotriva agresiunilor venite din afară, satisfacerea trebuinţelor elentare, coerenţa şi stabilitatea
cadrului de rezolvare, sentimentul de a fi acceptat dea ai săi ca membru al familiei, de a fi iubit, de a
i se accepta caracteristicile individuale, de a avea posibilitatea de acţiune şi de a dobândi o experienţă
personală.
• Societatea
Se analizează factorii de risc care se referă la modul în care cadrul social favorizează
fenomenele de deficit de integrare a individului.
În ceea ce priveşte imaginea generală a spaţiului social românesc împărtăşim în linii mari
concluziile ce se desprind din studiul de diagnoză coordonat de A.Miroiu (1998); societatea
românească actuală este o societate nemodernă, în care mare parte din muncă este preindustrială,
serviciile sunt subdezvoltate, agricultura este la mlimita supravieţuirii, fără sprijin din partea statului;
este o societate în care nu s-au produs transformări de anvergură, decât unele insulare, care îşi
iroseşte resursele pentru un consum preponderent în vederea subzistenţei.

7
 CAPITOLUL II

Imaginea de sine şi rolul ei în geneza

conduitelor delincvente

II.1. Conceptul de sine

În Vocabularul psihanalizei întocmit de J. Laplanche şi J.B. Pontalis, sinele constituie „polul

pulsional al personalităţii” conţinând elemente inconştiente atât înnăscute cât şi dobândite, fiind
„rezervorul principal al energiei psihice” (1994, p.402).
The penguin Dictionary of Psychology, dintr-o perspectivă mai amplă, prezintă sinele sub
mai multe ipostaze (Reber, A., 1985, p.675-676):
• agent intern sau forţă cu funcţii de control şi direcţionare dincolo de motive, trebuinţe;
• martor intern având func-ie introductivă;
• totalitatea experienţei şi expresiei personale;
• sinteză, întreg organizat, personalizat;
• concepţie personală, conştientă; sinele ca identitate;
• ţel abstract sau punct final, ca în concepţia lui C.G.Jung.
Dictionnaire de la psychanalise – Larousse menţionează conceptul lui Winnicott despre
sinele fals şi sinele adevărat, spontan, apropiat de sensul freudian (Chemama, R., coord., 1993, p.
661-262).
Unii autori nu s-au rezumatla sinele real ci au vorbit şi despre sineu-ri posibile (Hazel
Markus şi P. Nurius) definindu-le ca „reprezentări ale ideilor indivizilor despre ceea ce ei ar putea
deveni, ceea ce ar dori să devină şi ceea ce se tem să devină” (Dunkel C.S., 2000, p. 519 , Dunkel
C.S., şi Anthis, K.S., 2001, p.767).
În opinia lui G.H.Mead sinele nu există de la naştere, el apare în experienţa socială (în
Ceauşu, V., 1983, p.54).
Gallantin, parafrazându-l pe H. Murray, afirmă că sinele este conştiinţa unei persoane despre
ceea ce o aseamănă cu toţi ceilalţi, cu unii şi cu nici unul (Coleman,J., şi Hendry, L., 1990, p. 82).
Alţi autori accentuează rolul mediului arătând că sinele constituie în contextul relaţional al
macromediilor culral, economic, politic, precum şi al micromediilor create de comunicarea
interpersonală, media, interacţiunile rutiniere curente (Adams, G.R., şi Marshall, S.K., 1996, p. 438).
C. Rogers consideră conceptul de sine ca fiind „imaginea noastră despre ceea ce suntem ,
ceea ce vrem să fim şi ceea ce ne-ar plăcea să fim” (Duane, S., 1985, p. 292). Două autoare britanice
afirmă despre conceptul de sine, că este „opinia pe care o are un individ despre propria persoană”
(Nicky Hayes şi Sue Orrell, 1997, p. 405).
Conceptul de sine, definibil ca „...o corelaţie organizată de creaţii şi simţăminte despre noi
înşine” (Baron et al., 1998, p. 76, Taylor et al., 1994, p.137), conceptul de sine poate fi tratat ca o
schemă mentală centrală a sinelui, esenţa sau identitatea lui, el însemnând modul în care me
categorizăm conduitele exterioare, dar şi stările interne. Conceptul de sine ca schemă infuenţează

8
profund procesarea, stocarea şi utilizarea datelor informaţionale ce nu se referă nemijlocit la
persoana noastră. (Iluţ, P., 2001, p. 20).
Englezul E. Aplay defineşte conceptul de sine ca suma tuturor caracteristicilor mintale şi
fizice, percepute şi dorite de o persoană ca şi valoarea acestora aşa cum şi cât este percepută de
persoană ( 2000, p. 1).
Probabil că asa cum putem vorbi de identităţile potenţiale, e justificat să admitem că există şi
ceva mai global, sine-uri potenţiale, expresia de multimle self fiind antrenată în literatura de
specialitate, iaqr consacrată (Markus şi Nurius, 1986) a devenit aceea de concept de sine(operaţional)
de lucru, care semnifică faptul că, în funcţie de situaţii şi episoade, noi punem „la lucru” aspecte ale
sinelui considerate ca fiind cele mai adegvate.
Conceprul de sine este văzut, aşadar, ca o interpretare globală a răspunsului la întrebarea
„cine sunt eu?” (Mondrea, M., 2006, p. 13 ).

II.2 Încrederea de sine a adolescentilor. Adolescenţa

Adolescenţa este un stadiu de viaţă intermediar între copilarie şi maturitate. Limitele

cronologice ale adolescenţei sunt discutabile. Majoritatea autorilor consideră adolescenta între 12-18
şi chiar 20 de ani; Bencher extinde vârsta pâna la 24-25. Această tendinţă de extindere a adolescenţei
pâna la perioade de vârste considerate altă dată ca apartinând maturităţii a devenit posibilă ca urmare
a prelungirii perioadei de vârstă necesară şcolarizării, perioada de dependenţă afectivă şi în
majoritatea cazurilor, economică şi care, prin aceasta, se opune procesului de maturizare (Şchiopu,
U., Verza, E., 1989).
Piaget (1998) afirmă că adolescentul este introdus în viaţă şi astfel, în maturitate prin muncă.
Există socieţăi şi diferite medii sociale în care copiii se îngrijesc şi îşi câştigă existenţa de la vârste
fragede.
Adolescenţa este o perioadă dificilă, care poate provoca bulversări fizice, psihice şi psihce de
o mare complexitate; periodă a vieţii care antrenează schimbări majore în existenţa adulţilor din
apropierea lor. Tinerii, cu aerul lor aiurit şi independent, sunt extrem de sensibili la cuvintele pe care
le adresăm şi la gesturile pe care le facem în ceea ce-i priveşte (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J.,
2006, p.73).
Adolescenţa este o periadă decisivă în ceea ce priveşte dezvoltarea şi consolidarea stimei de
sine. Adolescenţa este momentul din viaţă în care fiecare individ trebuie să-şi găsească identitatea
(Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006, p.12 ).
Psihiatrul Françoise Dalton compară adolescenţa cu „un homar care urmează să rămână fară
carapace şi va trebui să se ascundă pe fundul mării, în spatele rocilor, în aşteptarea unor noi
modalităţi de apărare eficiente”.
Datorită transformărilor fizice care apar în adolescenţă, perturbă cumva imaginea pe care un
tânăr o are despre el însuşi, strâns legate de atingerea maturizării sexuale a adolescentului, care au un
impact puternic asupra întregii sale personalităţi, incluzând şi sfera intelectuală, motivaţional-
afectivă şi cea a relaţiilor interpersonale. Adolescentul are capacitatea de a reflecta asupra unor
concepte abstracte, fapt care îi permite să vadă viaţa din altă perspectivă, comparativ cu părinţii săi
(Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006, p.18 ).
În adolescenţă tânărul are impresia că nu se mai poate baza pe vechile percepţii şi idei, cele
din copilărie, nici imaginea pe care o are despre propria persoană nu mai este aceeeaşi, mai ales că
procesele de schimbare prin care trece par interminabile. Astfel rămâne fără repere şi îşi pierde
încrederea în el însuşi şi în cei din jur, dar o existenţă disciplinată este un ajutor important pentru ca
adolescentul să îşi capete încredere în sine (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006, p.25 ).

9
 Încrederea în sine se dezvoltă în orice perioadă a viaţii, ea este asociată cu o relaţie de
ataşament şi se construieşte acumulând experienţe agreabile în cursul cărora se face dovada unor
calităţi, talente şi capacităţi relaţionale (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006, p.29 ).
Adolescenţa este o perioadă dificilă, deoarece trebuie să ne definim propria identitate de sine
şi să consolidăm acest sentiment, pentru a ne putea bucura de el. În această situaţie tânărul trebuie să
se cunoască, să îşi ştie calităţile, forţele, dificultăţile, defectele şi vulnerabilităţile, înaintede a se
respecta, pentru a ajunge să cântărească cu grijă ceea ce descoperă în interiorul său. Stima de sine se
consolidează pe un sentiment bun al identităţii personale (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006,
p.31).
Când suntem tineri, respectul de sine poate fi foarte fragil, iar pe măsură ce înaintăm în vârstă
ne obişnuim cu insuccesele şi învăţăm să le suportăm, dar în adolescenţă ele pot fi foarte dureroase
Dr. Kenneth H. , 2005, p.79).
Putem spune că avem de-a face cu un cerc vicios, dacă adolescenţii ar avea sufucientă
încredere să facă prima mişcare nu ar fi nici o problemă, dacă ar avea încredere să fie ceea ce sunt ei
în realitate ar acţiona relaxaţi relaţiile cu cei din jur ar fi mult mai bune. Dar înainte de toate acestea
trebuie să aibă încredere în sine (Dr. Kenneth H. , 2005, p.79).
Adolescenţa nu trebuie percepută ca o simplă recapitulare a copilărei sau ca un sfârşit al
preocupărilor infantile. Acel „cine sunt eu?” şi „care este valoarea mea?” sunt preocupările esenţiale
ale adolescenţei. Este vorba, aici nu numai de cunoaşterea de sine, care îi conferă tânărului
capacitatea de a se proteja în viitor,ci şi de a face alegeri pofesionale (Duclos, G., Laporte, D. şi
Ross, J., 2006, p.9 ).
Stima de sine este strategia primordială prin care problemele de învăţare şi de comportament
ale adolescentului pot fi prevenite. Acestu lucru înseamnă că părinţii trebuie să-i sprijine pe tineri,
pentru a favoriza şi dezvolta învăţarea şi comportamentul (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006,
p.74 ).
Pentru al determina pe tânăr să aibă încredere în sine, părinţii trebuie să creadă în adolescent,
să-l determine să participe la elaborearea regulilor pe care îl privesc, să-l ajute să îţi recunoască şi să-
şi gestioneze stresul. Acest câştig îi va permite tînărului să aibă un sentiment de siguranţă interioară,
care îl va ajuta foarte mult în căpătarea respectului de sine (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006,
p.74).Toate acestea nu sunt însă suficiente, pentru că adolescentul mai are nevoie să se integreze în
grup şi să trăiască în societate.
Adolescentul nu îşi va putea consolida încrederea în sine dacă nu „va gusta succesul” în ceea
ce întreprinde, fie că este vorba despre activităţile sale sportive, fie că este vorba despre alte dorinţe,
în viaţa sentimentală, în relaţiile cu prietenii şi la şcoală. Dar pentru a ajunge să cunoască succesul,
tânărului trebuie să i se permită să greşescă, iar eşecurile să îi fie considerate ca nişte ocazii de a
încerca noi strategii care să-i asigure succesul în viaţă (Duclos, G., Laporte, D. şi Ross, J., 2006,
p.78 ).
Adolescenţa este considerată totodată ca o perioada în care se manifestă fenomene de revoltă;
adolescentul având un caracter neconformist. Faţă de normele sociale adolescentul poate avea o
identificare negativă sau pozitivă şi acest lucru poate creea senzaţia unei instabilităţi a personalităţii
sale (Şchiopu, U., Verza, E., 1989). Fixarea nivelului de aspiraţie a capacităţii de separare de parinţi
şi de alţii, sunt factori decisivi în procesul de identificare.
Adolescenşa este deci etapa în care minorul, pe baza achiziţiilor deja realizate, sub influenţa
exercitată de factorii mediului ambiant şi datorită propriei activităţi, ajunge treptat să-şi cunoască
viaţa sufletească, sa se descifreze pe sine ca om şi ca membru al societăţii. Acest salt în planul vieţii
psihice are efecte deosebite asupra echilibrului psihic şi social al adolescentului (Rousselet. J., 1969).
Pe de o parte întelegându-se pe sine ca o fiinţă, ninorul reuşeşte să-ţi integreze viaţă sufletească într-
un tot unitar, raportat la trecut şi proiectat în viitor. Pe de alta parte el reuşeşte să se diferenţieze de
semenii săi, să-şi stabilească în mod clar locul sau în mijlocul oamenilor printre care traieşte şi să-şi
10
prefigureze un nou loc, în viitor, printre aceştia. Toate aceste schimbări care vin să îmbogăţească sau
nu "criza adolescenţei" sunt importante şi determinate, în primul rând determinate de accelerarea
procesului conştiinţei de sine
CAPITOLUL III

Metodologia cercetării

III.1 Obiectivele şi ipotezele de cercetare

În capitolele anterioare am caracterizat fenomenul de delincvenţă juvenilă şi am evidenţiat
importanţa imaginii de sine care este esenţială în dezvoltarea educaţionala a oricarei persoane, în
special a copiilor . Ţinând cont de acest lucru mi-am propus, în lucrearea de faţă, să identific
existenţa unei posibile relaţii între imaginea de sine şi comportamentele delincvente, fixând
următoarele obiective ale cercetării:
• Mi-am propus să verific dacă există o legătură îmtre stima de sine şi extroversie;
• Mi-am propus să identific diferenţele dintre delincvenţi şi nondelincvenţi, prin modul în care
ei creează ptopria imagine, se descriu, se caracterizează;
Ipoteza generală: „Se prezumă că imaginea de sine este implicată în cauzalitatea complexă a
comportamentului delincvent”.
Ipoteza nr.1: „Se prezumă existenţa unei corelaţii pozitive între stima de sine şi extroversie”;
Ipoteza nr.2: „Se prezumă că există diferenţe între delincvenţi şi nondelincvenţi in ceea ce
priveşte imaginea de sine;

III.2 Metode de cercetare

III.2.1 Inventarul Psihologic California (C.P.I)

Inventarul Psihologic California este cunoscut ca un chestionar de evaluare obiectivă a

personalităţii, cu largă penetrare interculturală (An astasi, 1976; Gough, 1990; Megargee, 1972;
Murphy & Davidshofer, 10991, Taft, 1988). Iniţial CPI-ul, în versiunea publicată în anul 1951, a
avut în cpmponenţa sa 548 de itemi, dar ulterior, varianta comercială, editată în anul 1956, s-a
compus din 480 de itemi.
Obiectivele CPI-ului sunt să evalueze variabile cotidiene utilizate de oameni în viaţa de zi cu
zi cu scopul înţelegerii, clasificării sau predicţiei propriului comportament sau al altora. Caută ca
prin utilizarea unei terminologii sau „concepte populare” derivate din relaţiile interpersonale şi care
sunt specifice fiecărui mediu cultural, să construiască portrete de personalitate uşor de descifrat.
Aceste concepte populare constituie o excelentă cale de evaluare a personalităţii pentru faptul că ele
au un caracter universal, le găsim în fiecare cultură, exprimă trebuinţe şi dispoziţii sociale, fac parte
din limbajul nostru cotidian şi sunt păstrate în limbajul nostru cotidian şi sunt păstrate în limbă o
durată mare de timp.
Scalele CPI-ului sunt : dominanţă (Do), capacitate se statut (Cs), sociabilitate (Sy), prezenţă
socială (Sp), acceptare de sine (Sa), independenţă (In), empatie (Em), responsabilitate (Re),
socializare (So), autocontrol (Sc), impresie bună (Gi), comunalitate (Cm), sănătate (Wb), toleranţă

11
(To), realizare prin conformism (AC), realizare prin independenţă (Ai), eficienţă intelectuală (le),
intuiţie psihologică (Py), flexibilitate (Fx), feminitate/masculinitate (F/M).
Am utilizat Inventarul Psihologic California în scopul identificăriii existenţei unei legături
între scala de sociabilitate a acestui inventar şi imaginea de sine.

III.2.2 Probă de cercetare şi cunoaştere a Eu-lui şi personalităţii - „Cine sunt eu?”

Această probă constă într-o compunere pe care subiecţii trebuie să o facă desre ei înşişi.
Astfel că instructajul verbal facut subiectţilor este următorul:
„ Vă rog elaboraţi o compunere cu titlul „Cine sunt eu?”. Imaginaţi-vă că fiecare dintre voi
şi-a formulat o asemenea întrebare şi trebuie să răspundă în scris la ea. Relataţi cât maimulte lururi
despre voi, aşa cum vă ştiţi, aşa cum şi cât vă cunoşteţi până acum. Lucrările sunt anonime, nu le
semnaţi. Dacă totuşi cineva vrea să le semneze este liber să o facă. Puteţi să vă elaboraţi lucrările
acasă, când doriţi voi, cu rugâmintea ca după ce le-aţi terminat să mi le predaţi. Dacă cineva nu
poate sau nu vrea să scrie despre el este liber să nu o facă. Înainte de a vă începe lucrările vă rog să
notaţi care este perima voastră reacţie faţă de întrebarea de mai susu, cum o consideraţi, ce stări trăiţi
în legătură cu ea”.
Această probă am utilizat-o pentru a evidenţia felul în care se raportează la propria persoană
şi ce imagine de sine îşi forează, atât delincvenţii minori cât şi nondelincvenţii, efectuând un profil
pe baza acestor lucrări. Pentru acest lucru am testa un lot de 30 de minori delincvenţi din penitenciar
şi un lot de 30 de minori nondelincvenţi, de la liceu, diferite clase şi am încercat pe cât posibil ca
subiecţii mei să facă parte din aceeaşi categorie socială, de aceeaşi vârstă, sex, etnie, naţionalitate,
etc. Am obţinut astfel pentru fiecare categorie de minori în parte câte un profil general pe care le voi
compara ulterior pentru a vedea dacă există difernţe în modul de percepere a propriei persoane între
delincvenţi şi nondelincvenţi şi care ar putea fi acelea.
Această probă de cercetare şi de cunoaştere a Eu-lui am folosit-o pentru o mai bună
cunoaştere a personalităţii minorilor, fie ei delincvenţi sau nu. Cu ajutorul caracterizărilor,
descrierilor făcute de fiecare subiect în parte, la această probă, am putut face profilele generale, în
vederea identificării factorilor care îi diferenţiază pe delincvenţi de nondelincvenţi.

12
 III.3 Lotul de cercetare

Lotul de cercetare este format din 60 de minori cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani 30
delincvenţi, elevi având comportamente deviante şi 30 nondelincvenţi de la clasele a-XI-a, a-X-a şi
a-XI-a din cadrul unui liceu.

Delincvenţi, criterii de eşantionare.

1 Tipul familie structurată (8%)
2 Tipul familie destructurată (16%)
3 Singuri la părinţi (9%)

4 Cu unul sau mai muţi fraţi (15%)

5 Mediul de provenienţă: rural (10%)

Mediul de provenienţă: urban (14%)

6

7 Integraţi în şcoală (3%)

8 Abandon şcolar 22%

9 Fete (3%)

10 Băieţi (17%)

Figura 3.1

Nondelincventi, criterii de eşantionare.

1 Tipul familiei : structurată (!2%)

2 Tipul familiei: destructurată(8%)

Singuri la părinţi (11%)
3

4 Cu unul sau mai mulţi frtaţi (9%)

5 Mediul de provenienţă: rural (4%)

6 Mediul de provenienţă: urban (16%)

7 Integraţi în şcoală (20%)

8 Abandon şcolar ( 0%)

9 Fete (2%)

10 Băieţi (18%)

Figura 3.2

13
 III.3 Prezentarea şi interpretarea datelor

III.3.1 Ipoteza nr.1: „Se prezumă existenţa unei corelaţii pozitive între stima de sine şi
extroversie”;

Pentru a face corelaţia am aplicat un chestionar de stimă de sine cu scopul de a vedea în ce

masură stima de sine corelează cu extroversia, am ales şi un test de personalitate din care după
aplicarea integrală a trestului am extras scala de extroversie ce are 23 întrebări.
Eşantionul pe care am aplicat testul este format din aceiaşi 30 de subiecţi pe care sa aplicat
anterior şi chestionarul; adică 30 de minori delincvenţi cu vârte cuprinse între 14 şi 18 ani. Aplicarea
testului s-a făcut în condiţii standardizate pentru toţi participanţii, sa încercat eliminarea sau macar
menţinerea constantă a posibililor factor perturbatori. Scopul cercetării nu a fost exprimat, chiar dacă
o parte dintre participanţi şi-au manifestat interesul de a afla. Informaţiile pe care le-au primit au avut
un caracter ambiguu în ceea ce priveşte acest aspect.
Îm urma aplicării testului de emotivitate se obţin datele, date pe care le vom folosi la corelarea
testelor.
Am introdus rezultatele obţinute in spss si am facut forma distribuţiei care ne va ajuta la
alegerea corectă a coeficientului de corelaţie, unde am obţinut următoarea distribuţie.

Histogramă stimă de sine Histogramă extroversie

10 10

8 8

6 6

4
4

2
Std. Dev = 6,05 2
Mean = 48,0 Std. Dev = 2,80
N = 30,00 Mean = 12,5
0
37,5 42,5 47,5 52,5 57,5 0 N = 30,00
40,0 45,0 50,0 55,0 60,0 8,0 10,0 12,0 14,0 16,0 18,0

VAR00001 VAR00003

În vederea obţinerii a cât mai multe date despre cele două eşantioane am recurs la calcularea
unor indici de start, aceştia fiind:

• Media
- imagine de sine m = ∑ =
x 1442
= 48
N 30

- estroversie m = ∑x =
376
= 12 ,5
N 30

14
 • Mediana

- pentru imagine de sine , aflăm mai întâi locul medianei cu ajutorul formulei
N +1 30 +1
= = 15 ,5 . Mediana în acest caz este 49: 37,39,39,40,40,40,42,43,43,46,47,
2 2
47,48,48,49,49,49,50,50,50,51,51,52,54, 54,54,55,57, 58,60.
- pentru extroversie, aflăm mai întâi locul medianei cu ajutorul formulei
N +1 30 +1
= = 15 ,5 . Mediana în acest caz este 13 : 8,8,8,8,9,9,10,10,11,11,12,12,12,12,
2 2
13,13,13,14,14,14,14,15,15,15,15,16,16,16,16,17.

• Abaterea standard

- imagine de sine σ = 6,05

- extroversie σ = 2,80

• Pentru a confirma faptul că cele două curbe sunt anormale vom aplica testul Kolmogorov –
Smirnov şi am obţinut urmatorul tabel:

Tabelul 3.3
Proba Kolmogorov -Smirnov
Variabila Variabila
1 2
N 30 30
Condiţia normală a parametrilor Media 48,0000 55,2667
Abaterea 6,05150 6,40546
Standard 0,107 0,107
Cele mai multe Absolută 0,107 0,079
diferenţe extreme Pozitivă -0,101 -0,107
Negativă 0,586 0,584
Kolmigorov-Simirnov Z 0,883 0,855
Asymp. Sig. (2-tailed)

Având în vedere că ambele forme ale distribuţiei nu sunt normale vom folosi pentru calculul
corelaţiei coeficientul de corelaţie Spearman pentru metode neparametcice.

Tabelel 3.4
Corelaţie
Variabila Variabila
1 3
Variabila 1 Coeficient de 1,000 0,851
Valorile corelaţie , 0,057
coeficientul de Sig. (2-tailed) 30 30
corelaţie N
Spearman Variabila 3 Coeficient de 0,851 1,000
corelaţie 0,057 ,
Sig. (2-tailed) 30 30

15
 N

După calculele efectuate, coeficientul de corelaţie ne-a dat ∫ = 0,851 , avem o cerelaţie
pozitivă cele două „merg impreună”, adică în momentul când una din variabile creşte, creşte şi
cealaltă variabilă, la fel se întâmplă şi dacă un din variabile scade, scade şi cealaltă.
Se confirmă ipoteza anterior fixată, cum că există o corelaţie pozitivă între nivelul stimei de
sine şi extroversie, din punct de vedere psihologic acestu lucru se poate caracteriza prin faptul că
dacă o persoană are o stimă de sine este ridicată şi extrovertită şi prin asta se înţelege că este o
persoană sociabilă, vioiciune, caracter întreprinzător, este o persoană activă şi uneori lipsită de
stăpânire; dacă însă are o stimă sine scăzută este o persoană introvertită, iar acest lucru spune
desprea cea persoană că este izolată, pasivă, necomunicativă, nesociabilă, stăpânită şi puţin
interiorizată.

• Norul de puncte
70

60

50

40
VAR00001

30
6 8 10 12 14 16 18

VAR00003

Figura 3.5

Forma în care este poziţionat norul de puncte, faptul că este înclinat spre stânga, confirmă încă
o dată faptul că avem o corelaţie directă sau pozitivă între cele două eşantioane, între imaginea de
sine şi intro/extroversia.

16
 III.3.2 Ipoteza nr.2: „Se prezumă că există diferenţe între delincvenţi şi nondelincvenţi in ceea
ce priveşte imaginea de sine;
Pentru verificarea acesei ipoteze am utilizat Probă de cercetare şi cunoaştere a Eu-lui şi
personalităţii - „Cine sunt eu”?
III.3.2.1 Profil general nondelincvenţi

După testarea minorilor nondelincvenţi prin aplicarea probei „Cine sunt eu?” am realizat un
profil general evidenţiind trăsăturile fundamentale evocate, atât cele comune cât şi cele unice ale
acestora.
Se poate spune că majoritatea minorilor nondelincvenţi au tendinţa de a se prezenta, de a-şi
dezvălui identitatea prin a-şi spune numele, vârsta, sexul, ocupaţia. Acest fapt indică nevoia de
afiliere, implicit a consolidării identităţii ca premisă ce va asigura unicitatea persoanei. Deasemenea
sugerează nevoia de apartenenţă şi de identificare cu un grup de vârstă, sex sau ocupaţional.
Un alt aspect este înfăţişarea fizică pe care o etalează majoritatea şi oferă informaţii despre eul
fizic care poate fi dilatat sau contractat, acceptat sau respins, anumite defecte sau imaturităţi fizice.
Se identifică şi trăsături psihice ce ţin de temperament, aptitunidi, caracter, etc., cum ar fi :
„sunt o fire prietenoasă, veselă, imi ajut prietenii la nevoie” .Care exprimă tendinţe acute spre
autocunoaştere, autostăpânire şi autodirijare, mobilitate a resurselor psihice în vederea sporirii
forţelor şi potenţelor adaptative.
Rezultatele la învăţătură sunt şi ele evidenţiate de mai toţi nimorii nondelincvenţi, prin
susţinerea că au rezultate bune sau proaste, că le place sau că nu le pace şcoala. Care relevă
disponibilităţile pentru activitatea de învăţare, aptitudinile faţă de performanţele obţinute.
Evidenţierea dorinţelor, preferinţelor vocaţionale, de petrecere a timpului liber (în familie, cu
prietenii sau în faţa calculatorului), arată nivelul dezvoltării intelectuale, extensia, bogăţia şi
profunzimea intereselor, multitudinea si unilateralitatea preocupărilor, realismul, romantismul şi
gradul de implicare în realizarea lor practică .
Sunt cazuri în care se evidenţiază fapul că sunt izolaţi şi inchişi în sine şi de aici rezultă
tendinţa de interiorizare şi autoanaliză, dar şi dificultatea de adaptare şi integrare socială. De cealaltă
parte sunt cazuri care au nevoie de autoperfecţionare şi autodepăşire, ceea ce ar putea arăta, de la caz
la caz, trebuinţa de schimbare calitativă de conţinut şi de nuanţă a personalităţii, dorinţa de a se
schimba în bine. Acestea rezultând din particioarea la diverse acţiuni şcolare cât şi extra şcolare,
dedicarea timpului liber cunoaşterii.
Atitudinea faţă de sine este des invocată, autonemulţumirile, insatisfacţiile însoţite de
descurajare evidenţiate prin rezultatele slabe la învăţătură, a unora şi încredere şi proiectarea
trăsăturilor pozitive ale altora. Exprimă nevoia de autocunoaştere autentică, dar pot exista şi uşoare
tendinţe spre exibiţionism, autoetalare, autoflatare sau autoeclipsare.
Nevoia de autenticitate de unic, evidenţiază trebuinţa adolescentului de a fi el îsuşi de a-şi
elabora un sistem cognitiv propriu, dar şi tendinţa de mascare, trucare a adevăratei personalităţi.
Idealul de sine este un element foarte important, care este evocat de mai mulţi subiecţi exprimă
capacitatea de a se proiecta, orienta şi focaliza într-o anumită direcţie ca şi procesul formării
idealului de sine.
Important este şi felul în care ne raportăm la ceilalţi, la sistemul de imagini despre ceilalţi,
exprimând nevoia de autodefinire prin raportarea la alţii, capacitatea de a se aprecia pe sine din
perspectiva altora.

17
 Putem să conluzionăm că majoritatea nimorilor nondelincvenţi sunt centraţi pe sine în raport cu
ei înşişi, dar şi în relaţie cu ceilalţi, au o puternică dorinţă de apartenenţă la un grup social, pun
accent pe aspectul fizic, afectiv. Îţi exprimă dorinţele şi preferinţele legate de petrecerea timpului
liber, cu membrii familiei (fraţi, surori, parinţi), prieneni, colegi de clasă sau în faţa calulatorului
jucând jocuri pe internet. Pun accent pe unicitatea propriei persoane, prin scoaterea în evidenţă, mai
mult a calităţilor fără a menţiona defectele, neputinţele şi vulnerabilităţile. Imaginea de sine,
identitatea de sine şi felul în care sunt percepuţi de cei din jur este cel mai important aspect pentru
aceştia.

Profil general nondelincvenţi

1 Identitatea (28%)
2 Îfăţişarea fizică (18%)

3 Trăsăturile psihice (5%)

4 Rezultatele la învăţărură (5%)

5 Preferinţe, dorinţe (16%)

6 Atitudini faţă de viată şi problemele ei (2%)

7 Sistemul de imagine despre alţii (3%)

8 Idealul de sine (11%)

Nevoia de autoperfecţionare şi
9
autocunoaştere (3%)
10 Izolare şi închidere în sine (2%)

11 Nevoia de autenticitate (2%)

12 Atitudinea faţă de sine (5%)

Figura 3.6

III.3.2.2 Profil general delincvenţi

După testarea minorilor delincvenţi prin aplicarea probei „Cine sunt eu?” am realizat un profil
general evidenţiind trăsăturile fundamentale evocate, atât cele comune cât şi cele unice ale acestora.
O parte din minorii care au comportamente delincvente au tendinţa de a se prezenta, de aşi
dezvălui identitatea prin aşi spune numele, vârsta, sexul, ocupaţia. Acest lucru indică nevoia de
afiliere, implicit a consolidării identităţii ca premisă ce va asigura unicitatea persoanei; sugerează
nevoia de apartenenţă şi de identificare cu un grup de vârstă, sex sau ocupaţional.
Cele mai evocate trăsături, pe lăngă nevoia de a se prezenta fizice şi psihice (temperament
atitudini), sunt trăsăturile care se pot caracteriza prin:
• trăsătirile fizice oferă, informaţii despre eul fizic, pe care unuii îl resping spunând că nu sunt
prea frumoşi şi că ar fi vrut să arate mai bine, să fie mai corpolenţi, iar alţii susţin că sunt destul de
simpatici şi draguţi; anumite defecte şi inmaturităţi fizice care ,adeseori, reprezintă puncte „febrile”,
„nevralgice ale existenţei individului”;
• trăsături psihicei oferă informaţii despre eul psihic, sunt evidenţiate trăsăturile pozitive: „sunt
o persoană calmă, veselă, imi place să ajut oamenii, o persoană de încredere, sunt cuminte şi liniştit”,
încercând oarecum să se diculpe şi să de-a vina pe anturaj şi pe problemele din famile.

18
 Povestesc despre relaţiile pe care le au cu părinţii şi ceilalţi membri ai familiei (fraţi, surori)
bune sau mai puţin bune, conflictuale, ceea ce scoate la iveală disponibilitatea siociorelaţională,
nevoia de afiliere şi integrare socială.
Îşi împărtăşesc opiniile şi experienţele legate de prima iubire. Exprimă nevoia de intimitate, de
împlinire şi realizare prin altul.
Simt o nevoie acută de descifrare, de cunoaştere de sine, se caută pe sine; exigenţe sporite faţă
de sine, conştientizează complexitatea şi dificultatea procesului de autocunoaştere.
O parte dintre minorii delincvenţi sunt izolaţi şi închişi în sine. Au preocupări faţă de viaţă şi
problemele ei, ceea ce sugerează nonexistenţa unei atitudini ferm conturate. La prima vedere pot
părea că sunt inadaptaţi social, dar asta depinde şi de personalitatea fiecaruia, dar în realitate ei au
dorinţa de a se integra social ceea denotă faptul că arată disponibilitate pentru învăţarea şi judecarea
rolurilor sociale, dorinţa de afiliere la grupurile sociale.
Mulţi dintre minorii delincvenţi simt nevoia de o schimbare, spunând că au nevoie de cineva
care sa îi ajute pentru a putea face aceasta schimbare, de cineva care să îi inţeleagă şi de cineva pntru
care să se schimbe. Acestea fiind cele mai evocate motive, care dau impresia de maturitate în găndire
şi după cum am mai spus, dorinţă şi nevoie de schimbare, de acceptare socială.
Ca şi nimorii nondeincvenţi işi explimă parerile despre petrecerea timpului liber, la calcuator
jucand to felul de jocuri care conţin şcene cu un grad ridicat de violenţă,
Unii au o atitudine mulţumitoare faţă de sine, dar majorittatea invocă autonemulţumirea,
insatisfacţia care este însoţită de descurajare. Aceste lucruri fiind evidenţiate de faptul că sunt foarte
dezamagiţi de ei inşişi pentru faptul că într-un moment de ratăcire sau din cauza neajunsurilor din
familie au ajuns sa comită acte de care nu sunt foarte mândri.
Se contrazic oarecum în ceea ce relatează despre ei şi acest lucru poate semnifica, de la caz la
caz, fragilizarea, inconştiinţa şi incongruenţa psihocomportamentală , angajarea personalităţii în
procesul devenirii sale dialectice. Se mai poate spune că lipsa lor arată stagnarea, plafonarea
personalităţii.
Au un ideal despre sine şi despre statutul pesoanei în lume şi acest lucru evidenţiază
capacitatea lor de a se proiecta, de a se orienta şi focaliza, într-o anumită direcţie, ca şi procesul
formării idealului de sine.

Profil general delincvenţi

19
 1 Identitatea (14%)
2 Îfăţişarea fizică (15%)
3 Trăsăturile psihice (12%)
4 Rezultatele la învăţătură (2%)
5 Preferinţe, dorinţe (6%)
6 Sistemul relaţional (7%)
7 Opinii şi experienţe (6%)
8 Căutarea de sine (3%)
9 Izolare şi închidere în sine (5%)
10 Adaptare şi inadaptare socială (8%)
11 Atitudinea faţă de viaţă şi problemele
ei(3%)
12 Devenirea personalităţii (10%)
13 Atitudinea faţă de sine (2%)
14 Conflicte şi contradicţii (2%)
15 Idealul de sine (1%)
16 Statutul persoanei în lume (1%)
17 Eul (1%)

Figura 3.7
III.6 Concluzii

Cauza acestui fenomen de delincvenţă juvenilă nu poate fi sintetizată, dar factorul cel mai
important care influenţează şi determină apariţia acestor conduite este reprezentat, în acest moment,
de extinderea inegalităţilor sociale, economice, profesionale şi culturale.
Pe lângă aceşti factori (inegalităţile sociale, economice, profesionale şi culturale), imaginea
de sine este esenţială şi joacă un jol important în dezvoltarea educaţională a oricarei persoane, în
special a copiilor.
Mi-am atins obiectvele anterior enunţate, acest lucru a fost posibil prin testarea minorilor
delincvenţi pe care i-am comparat cu o gupă de minori nondelincvenţi, iniţial din punct de vedere al
stimei de sine pentru a vedea dacă există diferenţe semnificative, apoi al gradului de intro-
extroversie.
Din cercetare rezultă că imaginea de sine influenţează intr-o oarecare măsură si personalitatea
minorilor. Astfel se confirmă ipotezele prin care am vrut să evidenţiei existenţa unei posibile legăruti
între imaginea de sine şi extroversie
Am obţinunt coeficienţi de corelaţie de unde se deduce că extroversia depinde şi de imaginea
de sine.
Astfel că pentru variabila extroversie am obţinut un coeficient de corelaţie egal cu
∫ = 0,851 ceea ce indică faptul că avem o cerelaţie pozitivă cele două „merg impreună”, adică în
momentul când una din variabile creşte, creşte şi cealaltă variabilă, la fel se întâmplă şi dacă un din
variabile scade, scade şi cealaltă. În cazul de faţă dacă o persoană are o imagine bună despre sine este
şi extrovertită, dacă însă are o imagine despre sine scăzută este o persoană introvertită.
Sa confirmăt ipoteza anterior fixată, cum că există o corelaţie pozitivă între nivelul stimei de
sine şi extroversie, din punct de vedere psihologic acestu lucru se poate caracteriza prin faptul că

20
dacă o persoană are o stimă de sine este ridicată şi extrovertită şi prin asta se înţelege că este o
persoană sociabilă, vioiciune, caracter întreprinzător, este o persoană activă şi uneori lipsită de
stăpânire; dacă însă are o stimă sine scăzută este o persoană introvertită, iar acest lucru spune
desprea cea persoană că este izolată, pasivă, necomunicativă, nesociabilă, stăpânită şi puţin
interiorizată.
Diferenţele reale între aceste două grupuri de cercetate se pot vedea prin descrierile acestora,
prin felul în care ei se apreciază sau din potrivă işi resping propria identitate de sine şi caută
schimbarea, în mai bine de cele mai multe ori.
Formele subtile sau evidente ale excluderii sociale vizează numeroase aspecte: limitarea
accesului sau chiar absenţa unor mijloace sau oportunităţi, inegalitatea de şanse în domeniul şcolar şi
profesional, discriminarea la care sunt supuse anumite grupuri sociale, în special datorită criteriilor
economice.
Un factor care explică, în mare măsură, amploarea conduitelor delicvente ale minorilor îl
constituie scăderea rolului socializator al familiei şi şcolii, şi creşterea influenţei exercitate de
grupurile informale de tip periferic şi marginal, în condiţiile unor largi factorii amplificatori ai
fenomenului bandelor sau „găştilor de cartier” şi totodată, ai amplificării actelor proliferării a
subculturilor juvenile şi a valorilor lor adiacente.
Procesul de instituţionalizare este un alt factor care poate explica amplificarea delincvenţei
juvenile ca problemă socială. Creşterea numărului de familii monoparentale cu mai mulţi copii şi a
tendinţelor de abandon familial are o influenţă directă asupra procesului de instituţionalizare a
copiilor şi implicit, asupra creşterii ratelor de delincvenţă juvenilă.
Toţi aceşti factori acţionează într-o relaţie strânsă şi determină la minori conduite de risc
social: fuga de acasă, abandon şcolar, opţiunea pentru grupuri periferice ca „soluţii” adaptative de
viaţă sau de reuşită.
Din acest punct de vedere, nu există o corelaţie obligatorie şi directă între sărăciei şi
criminalitate în general şi asupra delincvenţei juvenile, în special, dar efectele unei stări economice şi
culturale precare constituie substratul nevăzut al conduitelor ilegale.
Trebuie subliniat că întreaga evoluţie a omului şi integrarea sa în viaţa socială sunt
condiţionate de calitatea şi efectele educaţiei – în familie, şcoală, grupuri de semeni.
Problematica specifică devianţei şi delincvenţei în rândul minorilor impune o îngrijire
specială a acestora şi, în consecinţă, pregătirea adecvată a specialiştilor care vor lucra în domeniu şi
folosirea unui sistem de tehnici şi metode adaptat problematicii delincvenţei juvenile. Nucleul
pregătirii de specialitate în zona intervenţiei non-represive trebuie să se refere şi să se bazeze pe
teoria îngrijirii, categorie generală a asistenţei integrate, cumulând strategii de intervenţie, ajutor în
criză şi terapie.

21
 Bibliografie

• Adams, G. R., Marshall, S. K., (1996), A developmental social psychology of identity:

understanding the person-in-context, Jurnal of adolescence, p. 19, 429-442;
• Albu, E., (2002), Manifestări ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi ,
Editura Aramis, Bucureşti;
• Aplay, E., (2000), Self-Concept and Self- Esteem preluat de pe internet:
www.ce.ic.ac.uk/common-room/files/PszchEd_6.pdf
• Baniciu, D., Rădulescu, M.S., Voicu, M., (1987), Introducere în sociologia delincvnţei
juvenile, Editura Ştiinţifică şi Encicloprdică, Bucureşti;
• Bogdan, T., Sîntea, I., (1988) Analiza psiholoigică a visczimei. Rolul ei în procesul judiciar,
M.I., Serviciul ditorial, p.75;
• Coleman, J., Hendry, L., (1990), The Nature of Adolescence, editura Routlenge, Londra;
• Creţu, T., (1996) Cunoaşterea de sine, în Monica Robea Dirigintele. Ora de dirigenţie.
Adolescenţii , Vol. III, Tribuna învăţământului, p. 26-31, Bucureşti;

22
 • Dalto, Francoise, (1993), Psihanaliza şi copilul, Editura Humanitas, Bucureşti;
• Dr. Kenneth, H., (2005), Cum poate fi consolidată încrederea în sine? , Editura Polirom,
Bucureşti;
• Duclos, G., Laporte, D., Ross, I., (2006), Încrederea în sine a adolescenţilor. Copilul la
vârsta ingrată , Editura House Of Guides, Bucureşti;
• Dunkel, C.S, Anthis, K.S., (2001), The role of possible selves in identity formation: a short-
term longitudinal study, Jurnal of adolescence, p. 24, 765-776;
• Iluţ, P., (2001), Sinele şi cunoaşterea lui , Editura Polirom, Bucureşti;
• Laplanche, J., Pontalis, J.-B., (1994), Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas,
Bucureşti;
• Larousse, B., (2006), Marele dicţionar al psihologiei, Editura TREI, Bucureşti;
• Marcus, S., (2000), Carismă şi personalitate, editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti;
• Marica, M.A., (2007), Introducere în problematica delincvenţei juvenile, Editura Ovidius
University Press, Constanţa;
• Mielu, Z., (2004), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti;
• Miroiu, A., (coord.), (!998), Învaţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi.
• Mondrea, M., (2006), Imaginea de sine şi personalitate în adolescenţă, Editura Aliter,
Focşani;
• Osterrieth, A.Paul, (1960), Copilul şi familia, traducere, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
• Piaget, J., (1998), Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, bucureşti;
• Popescu-Neveanu, P., (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti;
• Rădulescu, M.S., Baniciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura
Medicinală, Bucureşti, p.42-52;
• Reber, A.S., (1985), The penguin Dictionary of Psyhology , Penguin Books;
• Şchiopu, Uesula, Verza, E., (1989), Adolescenţa. Personalitate şi limbaj, Editura Albatros,
Bucureşti;
• Voicu, A., (2002), Psihologie judiciară , Editura Europolis, Constanţa;

23