Floare albastra

Poemul ,,Floare albastra, scris in 1872 si publicat un an mai tarziu in revista

,,Convorbiri literare, este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, menit
sa anunte marile creatii ulterioare. Din punct de vedere al speciei, Floare albastra este o
idila romantica, prezentand o iubire idealizata, exprimand puternice trairi interioare.
Dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o viziune lirica proprie, aceasta opera poate
fi considerata o poezie nucleu a romantismului eminescian. Viziunea romantica este data de
tema abordata, de motivele literare, de atitudinea poetica, dar si de asocierea speciilor: poem
filozofic, egloga si elegie.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii. ,,Floare albastra apartine
acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, prezenta in ideile eminesciene. Poezia
depaseste insa cadrul unei idile, implicand conditia geniului. Aceasta isi are punctul de
plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire pura. Simbolul florii
albastre dobandeste valoare polisemantica: aspiratie catre fericirea prin iubire, chemare a
lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al vietii, a cunoasterii absolute. In creatia
eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, floarea simbolizand viata.
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte, masculin/feminin,
stare apolinica/dionisiaca, abstract/concret, vis/realitate, aproape/departe, atunci/acum.
Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri si a doua moduri de
existenta: lumea abstractiei, a cunoasterii absolute, pe de o parte, si lumea iubirii concrete, a
cunoasterii terestre, pe de alta parte.
Simetria celor 4 secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima
termenii antinomici, punctat de doua reflectii ulterioare ale barbatului. Monologul fetei
imbraca forma reprosului in primele trei strofe pentru ca in final discursul poetic sa releve
meditatia barbatului.
Prima secventa(strofele 1-3) infatiseaza lumea rece a ideilor. Tonul adresarii este
familiar, cu alternanta propozitiilor afirmative si negative, interogative si exclamative.
Universul spiritual in cadrul caruia geniul este izolat se configureaza prin enumerarea
simbolurilor eternitatii mortii: ,,Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?.
Aspiratia catre cunoasterea absoluta este sugerata prin metafora ,,rauri in soare/ Gramadestin a ta gandire. Avertismentul final ,,Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite! cuprinde un
adevar general valabil: implinirea umana se realizeaza doar prin iubire, in plan terestru.
A doua secventa constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri
rememorate. Conutarea starii de spirit se realizeaza prin folosirea marcilor gramaticale ale
eului, verbe si pronume la persoana intai singular: ,,eu, am ras, n-am zis.
A treia secventa contine strofele 5-12. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in
lumea ei, in planul terestru: ,,Hai in codrul cu verdeata. Refacerea cuplului adamic
necesita un spatiu protector si un timp sacru. Categoria aproapelui se realizeaza din
elemente care compun spatiul idilic: codrul, izvoarele, valea, balta, luna. Asadar, natura

ocrotitoare a cuplului adamic are atributele spatiului sacru, prin sugestia centrului.
Chemarea la iubirea organizeaza secventa in mod gradat, intr-un scenario erotic prin
urmatoarele etape: descrierea naturii umanizate, peisajul rustic si intim, jocul erotic,
portretul fetei, gesturile de tandrete, intoarcerea in sat, despartirea.
Ultima secventa poetica ( strofele 13-15) presupune a doua interventie a vocii lirice din
strofa a patra, consemnandu-se ca o continuare a meditatiei barbatului. Cadrul obiectiv al
idilei se incheie cu despartirea. Trairea dionisiaca, simbolizata de ipostaza feminine, este
inlocuita de detasarea apolinica si de asumarea sentimentului de tristete. Contrastul
vis/realitate, precum si incompatibilitatea celor doua lumi sunt sugerate de versul final:
,,Totusi este trist in lume!.
In ,,Floare albastra se contureaza lirismul subiectiv, dar ca in lirismul de masti, eul liric
imprumuta succesiv, cele doua ipostaze- masculin si feminin. Marcile subiectivitatii sunt
formele pronominale si verbale la persoana intai si a doua singular, precum si dativul
posesiv (,,albastra-mi). Perceptia principiului masculine asupra femeii inregistreaza mai
multe trepte ale cunoasterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor acesteia. Femeia
este denumita ,,mititica, ce frumoasa, ce nebuna, e albastra-mi dulce floare, dulce minune.
Pe de alta parte, principiul feminine are ca atribute gratia rustica si miscarea.
Limbajul poetic din prima etapa de creatie sta sub semnul retorismului. Poezia se
caracterizeaza printr-ul stil mai colorat, apelandu-se la o diversitate de figuri de stil: epitetul
(,,prapastia mareata), personificarea (,,izvoare plang in vale), comparatia (,,rosie ca
marul), inversiuni (,,albastra-mi, dulce floare), repetitia (,,Floare-albastra! Floarealbastra!...).
La nivel lexico-semantic, predominta termeni din capul semantic al cosmicului (,,stele,
nori, ceruri nalte, rauri de soare), dar si terestru (,, codru, izvoare, padure, balta). Verbul,
in poezia lui Eminescu, este o categoria morfologica valorificata stilistic. Prezentul reda
lumea eterna a ideilor in timp ce viitorul proiecteaza aspiratia spre iubire in reverie.
Muzicalitatea aparte a poemului este conferita de elementele prozodice: masura de 8
silabe, rima imbratisata, ritm trohaic. La nivel fonetic, consoanele ,,s, s, t sugereaza
tristetea iar ,,m, n-nostalgia.
Dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana intr-o lirica proprie, ,,Floare
albastra este o capodopera a creatiei eminseciene, abordand marile teme si idei poetice
dezvoltate mai tarziu de catre poet.