Despre magia si forta plantelor,

cu un necunoscut si mare sanvant roman:

CONSTANTIN PARVU
"HotarArea de a fi eu insumi un explorator al naturii mi-a
transformat si mi-a
implinit viata"
Pe masa mea de lucru se afla in permanenta o carte
groasa, intesata cu
semne si adnotari. Are un nume ispititor: "Universul plantelor" si
este o
fabuloasa calatorie in tainele lumii vegetale. In cele opt sute de
pagini
impodobite cu planse color gasesti sute de specii de plante
descrise in amanunt,
insotite de povestea folosirii lor populare. Pentru un impatimit
de natura ca
mine, aceasta carte este un fel de prelungire a mea, o
intemeiere de vis. Cand
mi-e dor sa haladuiesc, cand am nevoie de o reteta sau vreau
sa aflu ceva despre
vreo iarba de leac, o deschid si ma afund in studiu. Nu-mi pot
imagina o carte
mai complexa si mai desavarsita, dupa cum nu cred ca exista in
Romania un savant
de statura stiintifica a domnului profesor Constantin Parvu, asa
de scufundat in
anonimat. Si, ca si cand n-ar fi fost de ajuns, ca si cand munca
de o viata ar
mai fi avut nevoie de confirmari, anul trecut a aparut si primul
volum (din
totalul de patru) din "Enciclopedia plantelor". Mai mult de patru
mii de pagini

scrise de acelasi autor, care depasesc cele mai indraznete

asteptari ale
cititorului: descrieri a sute de specii de plante, detalieri a mii de
retete
populare pentru vindecare, mentionarea de ritualuri magice
legate de plante de
mult uitate... O lume intreaga reinvie in paginile acestei carti cu
adevarat
enciclopedice. Pretul lucrarii editate in conditii de lux a reusit sa
ma
intimideze (desi la carti nu ma zgarcesc), insa in cele din urma
am devenit
fericitul posesor al unui exemplar. Rasfoind paginile acestui
monument
editorial, am devenit tot mai curios sa aflu cine este
exceptionalul cercetator
care a reusit sa elaboreze o asemenea capodopera. Am cautat
sa mi-l imaginez si
marturisesc ca am fost extrem de intimidat de imaginea pe care
singur mi-am
creat-o. De aceea, am indraznit, foarte tarziu, sa-i cer un
interviu, dar numai
dupa ce directorul Editurii Tehnice, d-l Roman Chirila, ne-a dat
asigurari ca
d-l Parvu este un om... normal si accesibil. Asa se face ca dupa
o scurta
convorbire telefonica am plecat la Valenii de Munte, acolo unde
locuieste
distinsul savant.
Am ajuns in pitorescul oras de la poalele muntilor intr-o
superba zi

insorita si am cautat rabdator adresa indicata. Vedeam casele

cochete din
Valenii de Munte si imi imaginam locuinta cu o curte spatioasa,
ingropata in
arbusti si tot felul de plante aclimatizate, unde aveam sa-l
intalnesc pe
distinsul meu interlocutor. Cu uimire, am descoperit insa ca
adresa era cea a
unui bloc modest, cu patru etaje, unde la parter ma astepta un
domn de vreo
cincizeci de ani, extrem de emotionat, care mi s-a recomandat
cu simplitate:
Constantin Parvu.

Reteta unui succes: 20 de ore de munca si 4 ore de somn

Aveam in fata un om, culmea, mult mai intimidat decat
mine, cu o
expresie bonoma si de o familiaritate surprinzatoare pentru o
personalitate
stiintifica de un asemenea calibru. Am fost poftit in sufrageria
sa cu vedere
spre mica gradinita din spatele blocului - o camera cu
dimensiuni medii,
dominata de o uriasa biblioteca. In prima ora, discutia noastra
nu a depasit
nivelul politetii obisnuite. Domnul Parvu imi arata cartile sale
vechi, imi
explica felul in care s-a gandit sa-si structureze lucrarile, dar
dincolo de

acestea nu razbatea nimic personal, nimic din mistuitoarea

pasiune pentru plante
si natura, care a facut un om sa scrie in cativa ani o carte
pentru care in mod
normal ar fi lucrat o sumedenie de savanti vreme de decenii.
Treptat, aveam sa
aflu ca acest om cu totul exceptional nu daduse in viata sa un
interviu, ca
modestia si discretia au constituit pavaza sa de-a lungul zecilor
de ani de
munca si ca prea putini dintre cei care-i apreciau activitatea
cunosteau omul si
destinul care se ascundeau in spatele acesteia. Cartea, care
avea sa primeasca
in '93 Premiul Academiei Romane si in '94 Premiul Targului
International de
Carte de la Paris, a fost inceputa de autor in vremea cand era
inca un profesor
constiincios de liceu, care-si impartea viata intre studiu, predare
si
calatoriile in munti. In ultimii 40 de ani, a strabatut toata
Romania, dintr-un
capat in altul, cu masina, cu trenul, dar mai ales cu autostopul
si cu piciorul.
Cunoaste zeci si sute de sate uitate de lume, de vindecatori
populari si babe
mestere. A verificat pe teren sute si mii de date culese din
literatura, a
strans cu migala fiecare informatie si a inmagazinat-o in munti
de fise. Ultima
sa carte, care numara 4000 de pagini, a scris-o in doi ani, dupa
ce s-a

pensionat. Cum? Se culca la ora opt seara pentru a se trezi apoi

in miez de
noapte, dupa care, vreme de 20 de ore, lucra aproape
neintrerupt, pana la ora
opt seara, cand se culca din nou. In acest rastimp de doi ani, in
care a lucrat
in acest regim supraomenesc, si-a pierdut vederea la un ochi,
iar acest pret i
se pare firesc, pentru ca a implinit ceea ce visa inca din vremea
adolescentei... Adolescenta! - aici incepe firul povestii acestui
om, o poveste
ascunsa in spatele realizarilor stiintifice, in spatele tenacitatii si
puterii
sale uriase de munca.

Opaitul din ieslea cu fan

- Sa ne intoarcem putin in copilarie, probabil ca atunci ati
capatat
acea dragoste de natura care a razbatut din intreaga dvs.
activitate...
Interlocutorul meu zambeste cu sfiala cu care incepusem
sa ma
obisnuiesc si, in fine, consimte sa-mi dezvaluie lucruri pe care
de mult timp le
tinea ascunse in inima sa:
- Stiti, eu m-am nascut la tara, intr-o comuna de munte,
de fapt intre
partea superioara a dealului si munte, pe langa Slanic Prahova.
Comuna Bertea se

numeste. Acolo totul este incantator: muntii, padurile, apele,

cerul. Covorul
vegetal e extraordinar, e de o bogatie coplesitoare. De fapt, eu
am crescut in
mijlocul plantelor. Mentorii mei in utilizarea ierburilor au fost
mama si tata,
care traiau foarte aproape de natura. Imi aduc aminte, in timpul
razboiului, cum
culegeam cu mama ierburi de leac si pentru hrana. Mancam
plante pe care putini
le cunosc ca aliment: limba-boului, untisor, dermotin... Mama ne
trimitea pe
noi, pe mine si pe fratele meu, sa culegem cate o traista
intreaga de plante, pe
care apoi ea ni le gatea cu o pricepere neintrecuta. Si de atunci
am inceput sa
prind si eu un drag nemaipomenit de plante. Inca de la bun
inceput am vrut sa le
studiez, motiv pentru care am facut scoala cu mare placere. Am
intrat la liceul
din Valenii de Munte, unde eram un elev foarte silitor si viata
mea parea ca-si
va urma cursul firesc, pana in momentul in care a inceput
colectivizarea. Om
darz, tatal meu iubea munca si stia sa si-o apere. Nu era un om
bogat, dar avea
ceva pamant si padure, pe care nu a vrut sa le "inscrie" la
colectiva.
Comunistii au inceput sa faca presiuni asupra lui, pana ce tata
s-a suparat si,
impreuna cu alti tarani, i-a alungat pe activistii de partid, cu
militieni cu

tot, din sat. A fost o revolta spontana, care l-a avut drept cap pe
tata. Au
rasturnat masina militiei, le-au tras o mama de bataie
comunistilor. Aceasta se
petrecea prin anii '50. Au venit atunci trupe inarmate si l-au
arestat pe tata,
l-au dus la Brasov, unde a fost judecat, dar nu l-au putut
condamna la temnita
grea, pentru ca toti oamenii interogati au tinut cu el. Pe mine
insa m-au dat
afara din liceu si mi-au interzis sa-mi continuu studiile, desi
eram in clasa a
unsprezecea si eram printre cei mai buni elevi ai scolii. In mod
paradoxal,
aceasta intamplare a marcat o cotitura favorabila in destinul
meu, pentru ca
atunci am invatat sa lupt pentru ce iubesc.
Voiam sa studiez natura, sa invat biologia, asa ca nu mam dat batut si
am facut cereri peste cereri, pana cand mi-au permis sa-mi
inchei liceul, dar nu
la mine acasa, in Prahova, ci tocmai in Oltenia. A fost o perioada
plina de
greutati si sacrificii: mama si-a vandut toate pasarile din curte,
ca sa am eu
bani de tren, pe drum spre liceu am fost arestat, pentru ca nu
mi se dadusera
toate permisele de drum, la scoala, directorul si secretarul de
partid ma tratau
ca pe un infractor. Nu aveam dreptul sa dorm la camin si nici sa
mananc la

cantina, asa ca mai mult flamanzeam, invatam intr-un staul de

vaci, la lumina
lumanarii puse pe iesle. Iarna, noaptea dormeam "insurubat" in
fanul dintr-un
pod al C.A.P.-ului (atunci am observat ca aroma fanului de la
campie e cu totul
altfel decat a celui de munte si are alte proprietati). Spre vara,
mi-am mutat
"locuinta" sub o salcie pletoasa, de pe malul Dunarii. Dupaamiezile invatam pe
malul apei, iar noaptea priveam stelele si ascultam muzica
greierilor si a
fluviului. Dumnezeu si magia aceea a naturii, pe care o simteam
foarte intens in
adolescenta, m-au ajutat sa lupt si sa inving, asa incat, in cele
din urma, am
terminat liceul cu brio. Din cauza "problemelor la dosar", a
trebuit insa sa
aman sapte ani facultatea. De altfel, viata imi pregatea un fel
de a doua
scoala, care avea sa contribuie la "calirea" mea. Era prin anii
'53, cand m-am
angajat temporar ca tehnician si am fost trimis cu alti colegi la
fel de tineri
ca mine sa facem plantatii de vita-de-vie la Canal, o experienta
destul de dura,
care m-a marcat apoi toata viata. Am debarcat din tren la
Nazarcea, in plin
Baragan. Am fost cazati in niste baraci rudimentare, in care
noaptea ingheta apa
din cauza frigului, fiind hraniti numai cu carne de cal. Doamne,
si-apoi am

vazut forta de munca ce era pusa la dispozitie: cordoane lungi

de umbre, oameni
slabi, transparenti, cu fetele triste, flamanzi si demoralizati,
disperati detinutii politici de la Canal! In toate echipele aveam pe post de
salahori
generali, oameni politici, avocati, savanti, preoti... Traiul nostru
era un lux
pe langa conditiile inumane in care erau tinuti acestia. Mi-e greu
sa-mi
amintesc de anii aceia, de intamplarile dramatice cu care am
fost confruntat.
Desi n-am depasit calitatea de martor, Canalul reprezinta o rana
in amintirea
mea! De altfel, eu insumi era sa fiu secerat de o rafala de
mitraliera, trasa de
catre unul din gardieni, intr-o zi cand, vrand sa trec dintr-un
cordon de munca
in altul, nu am anuntat santinelele. De ce va spun toate astea?
Pentru ca
infernul acela pe care l-am cunoscut indeaproape a nascut in
mine o sete nebuna
de fuga, de libertate, de fapt o sete de viata, echilibru si
frumusete, de
evadare in natura, singura zona a existentei ce parea ferita de
suferinta si
nedreptati. Fara doar si poate ca a fost o necesitate a destinului
sa trec si
prin aceasta experienta pentru a intelege mai bine pretul vietii,
acest dar de
la Dumnezeu. Un dar de la Dumnezeu a fost si intalnirea cu
sotia mea, care din

acel moment si pana acum a fost sprijinul meu in tot ceea ce

am realizat.

Vanzatorul de ierburi
Dupa sapte ani de la terminarea liceului, am fost acceptat,
in sfarsit,
la facultate la Bucuresti si mi-am vazut cu ochii visul de a
deveni biolog.
Atunci, la inceputul anilor '70, a demarat lunga aventura a
constiintei de sine,
cand mi-am dat seama de menirea mea. Si tot atunci am
realizat ca avem o tara de
o frumusete incomparabila, cu traditii inca vii, foarte putin
cercetate. Am luat
hotararea de a fi eu insumi un explorator al naturii si al
traditiilor - o
hotarare care mi-a transformat si mi-a implinit viata. Asa am
pornit, uneori
intovarasit, dar cel mai adesea singur, sa explorez muntii si
padurile, satele
si catunele izolate. Verificam datele din literatura de profil
botanic si
ecologic cu cele din teren, discutam cu oamenii, aflam retete de
vindecare,
invatam de la batrani despre magia plantelor. Practic, am
descoperit o fata
nevazuta a Romaniei, de o frumusete fascinanta, cu totul alta
decat ceea ce as
fi putut afla din carti sau din povestiri. Am parcurs tara, din
Bihor pana la

Dunare, de la Dorne in Banat. Pretutindeni, am intalnit locuri si

oameni
minunati. Pana de curand, nu exista nici macar un sat fara un
vraci, o
doftoroaie sau macar un culegator de plante medicinale, care sa
nu abandoneze in
uitare mestesugul mostenit din batrani. Una din cele mai
uimitoare descoperiri
facute in urma cercetarilor mele a fost ca medicina noastra
populara este
preluata, cu foarte mici modificari si imbogatiri ulterioare, de la
daci.
Aceleasi plante erau folosite in zone geografice foarte
indepartate, intre care
nu mai existase comunicare si transfer populational de sute de
ani, la aceleasi
boli si - important - cu aceleasi descantece. Marul-lupului, de
pilda, are
aceleasi intrebuintari in Bihor sau Bistrita Nasaud si in sudul
tarii, pe malul
Dunarii. La fel si tataneasa, rostopasca si multe, multe alte
plante. Asemeni
sacerdotilor daci, oamenii din popor, care se ocupau cu
vindecarea, in marea lor
majoritate erau foarte curati sufleteste, de o profunda
religiozitate si
modestie. Am intalnit, imi aduc aminte, un mosneag in Sangiorz
Bai care vindea
plante de leac. Eu niciodata nu spun cine sunt si cu ce ma ocup,
ci ma adresez
omului firesc, vorbind despre plante. Am intrat in vorba cu acel
batran,

intreband la ce foloseste iarba aceea, iarba cealalta, spunandu-i

si eu ce
stiam. Vazand ca am dragoste pentru plante, omul mi-a intins
toata desaga cu
ierburi, oferindu-mi-o in dar. De ce? Pentru ca simtise ca iubesc
la fel ca si
el plantele si "am chemare" sa le patrund tainele. Nu puteam sa
primesc acel dar
mai mult decat generos, dar el insista, pentru ca altceva nu
avea ce sa-mi dea.
De atunci, in fiecare an cand treceam prin Sangiorz, asteptam
cateva zile, pana
aparea si prietenul meu, si mai vorbeam cu el. Anul trecut nu a
mai aparut.
Probabil ca a murit si odata cu el - si stiinta lui despre plante.
Incet-incet,
cu fiecare batran "vraci" care moare, dispare o traditie
ancestrala.
Astazi, dupa zeci de ani de cercetari, sunt convins ca
natura are
inteligenta ei proprie, care o depaseste sau, mai bine zis, o
contine pe cea a
oamenilor. Uneori, natura nu-si cedeaza foarte usor secretele,
trebuie sa lupti,
sa risti chiar. Din munca mea de cercetator pe teren nu au lipsit
deloc
peripetiile si pericolele. De nenumarate ori, firul vietii mele era
sa fie
curmat. Imi aduc aminte cum intr-o iarna am explorat singur o
coama de munte, pe
zapada, si am fost inconjurat de o haita de lupi. Nu va puteti
imagina cata

dibacie au aceste animale, cu cata ingeniozitate isi fac strategia

de
inconjurare a prazii. Numai ca de data aceasta, prada eram eu.
Mi-am scapat
viata fugind cu disperare pana la masina care ma astepta in
vale, incercand sa
scap dintr-un cerc din ce in ce mai strans de animale
infometate. Probabil, daca
as scrie o istorie a explorarilor mele, ar iesi intre altele si un
roman destul
de consistent de aventuri. Insa dintre toate aventurile, cea mai
extraordinara
este aceea a vindecarii, a cunoasterii puterii vindecatoare a
plantelor. Nu va
ascund faptul ca inainte si dupa ce am inceput sa transcriu si sa
dau publicului
larg retete cu plante, am fost eu insumi in ipostaza de pacient.

Rostopasca si alte miracole

Prima oara m-am imbolnavit inainte sa-mi incep
cercetarile de amploare
in domeniul medicinii populare. De la un timp, incepusem sa
slabesc, devenisem
extrem de palid, mancam cu greutate si faceam adesea
indigestie, avand niste
dureri crunte in abdomen. Diagnosticul: pancreatita - o boala cu
un nume aparent
inofensiv, dar care are adesea un efect mortal. Interesant este
insa ca leacul

nu mi l-am gasit la un vraci popular dintr-un sat izolat, ci in

inima
Bucurestiului, pe treptele Facultatii de biologie. Dar mai bine sa
va povestesc.
Ma simteam din ce in ce mai rau, ma tineam cu greu pe
picioare, iar dupa ce am
fost la Bucuresti, la consult, si am aflat diagnosticul, am vrut sa
trec si pe
la facultate. Pe cand urcam cu greu scarile institutiei, m-am
intalnit cu fostul
meu profesor de fiziologie a plantelor, un botanist redutabil profesor
universitar doctor Tanasie, care s-a uitat vesel la figura mea
palida si
ingrijorata, intrebandu-ma ca in vremea studentiei: "Ce-ai patit,
Parvule?".
I-am spus de boala mea, iar el nu mi-a impartasit deloc
ingrijorarea, ci mi-a
spus cu o siguranta care m-a uimit: "Uite ce trebuie sa faci: te
duci acasa si
iei cinci grame de rostopasca uscata si maruntita, pe care le
oparesti cu un
litru de apa clocotita si le lasi apoi sa stea 12 ore sa se infuzeze
(de seara,
la ora 6, pana dimineata la 6). Vezi ca vasul sa fie smaltuit, ca
sa nu intre
deloc in contact infuzia cu metalul. Imediat dupa strecurare,
mai pui 200 de
grame de miere de salcam sau poliflora (nu altceva) si amesteci
bine. Iei o
lingura din acest preparat din ora in ora, indiferent daca ai
stomacul gol sau

daca esti imediat dupa masa. In doua luni, o sa fii sanatos tun".
Am ajuns acasa
si am facut exact cum mi-a spus domnul profesor Tanasie, care
s-a dovedit a fi,
spre uimirea mea, si un as al terapiei cu plante. Dupa ce am
baut primele
doua-trei sticle de preparat, in doza si la intervalele de timp
indicate, s-a
produs un adevarat miracol. Am putut din nou sa mananc,
treptat mi-a revenit
vigoarea, obrajii au inceput sa-si recapete culoarea, de unde
eram alb ca
hartia. Putine plante se pot compara ca putere vindecatoare cu
rostopasca, care
pe mine, si nu numai pe mine, m-a salvat efectiv.
Stiti, am intalnit foarte multi oameni care-si doreau sa
cunoasca tot
mai multe tari straine, sa calatoreasca, dar care nu si-au
cunoscut cu adevarat
tara lor, care este mai frumoasa decat toate cele ale vecinilor la
un loc si
inca multe altele. La fel este si cu plantele - oamenii aflati in
suferinta
strabat sute de kilometri, ajungand pe la doctori vestiti, bat din
usa in usa ca
sa-si afle vindecarea, trecand de sute, de mii de ori, pe langa
leacul lor, fara
sa stie. Rostopasca, de exemplu, creste pe langa toate gardurile
si drumurile,
dar cati ii cunosc tainele si puterea vindecatoare? De la un timp,
se vorbeste

despre plantele medicinale cu efecte cancerigene, iar eu, ca om

de stiinta, sunt
dator sa ascult toate argumentele pro si contra. Se vorbeste tot
mai mult despre
tataneasa ca este cancerigena, dar cum sa cred eu acest lucru,
cand aceasta
planta m-a scapat pentru a doua oara de la moarte? S-a
petrecut in '84, cand
incepusem sa ma simt tot mai rau, fara un motiv aparent.
Slabeam, eram mereu
obosit, aveam un fel de dureri difuze in corp. Am fost la mai
multi medici care
mi-au pus tot felul de diagnostice, iar pana la urma am ajuns la
Spitalul
"Fundeni". Pe holul spitalului, m-am intalnit cu un prieten de-al
meu chirurg
care, vazandu-ma cum arat, imediat s-a aratat disponibil sa ma
consulte. Era un
medic cu mare experienta si, palpandu-mi abdomenul, mi-a
spus direct: e o tumora
in abdomen, pe intestinul gros. Stia ca am cunostinte de
anatomie umana si ca
sunt capabil sa inteleg fenomenologia unei boli. M-a pus sa ma
palpez singur si
am simtit acea formatiune, care pulsa foarte tare - semnul unei
vascularizatii
puternice, vascularizatie specifica tumorilor canceroase! Analiza
imagistica a
confirmat cele spuse de prietenul meu chirurg. Am inteles dintro strafulgerare
simptomele acelea inexplicabile, pe care le aveam in ultimele
luni. Ajutasem, la

randul meu, multi oameni bolnavi de cancer cu cunostintele

mele de fitoterapie
si stiam cum decurg lucrurile si ca nu mai am timp de pierdut.
Am venit acasa si
am intrat pe tratament cu tataneasa. Preparatul pe care l-am
folosit era simplu:
doua linguri de radacina de tataneasa le fierbeam in doi litri de
apa vreme de
30 de minute, dupa care luam decoctul de pe foc si-l lasam inca
24 de ore sa
stea acoperit, la temperatura camerei. La inceput, am baut
dimineata o cana, la
pranz o cana si seara o cana. Apoi, am ajuns ca peste cateva
saptamani sa beau
si doi litri de ceai pe zi, beam intruna. Am mai tinut si un regim
vegetarian
(pe care l-am mentinut de atunci mereu) si cand m-am dus la
control, nu mi-au
mai gasit nici urma de tumora, si asa a ramas pana in ziua de
azi, dupa aproape
20 de ani. La putin timp dupa vindecarea mea miraculoasa, mam intalnit la
Institutul de Biologie cu un cercetator care stia de povestea bolii
mele si m-a
intrebat cum m-am tratat, pentru ca avea un frate operat de
cancer la colon,
caruia ii mergea tot mai rau dupa operatie si sfarsitul ii era
aproape. I-am
spus ca singura solutie pe care o stiam era tataneasa. Si omul
acela, ale carui
zile pareau numarate, a plecat intr-o vacanta prelungita in
Delta, unde a mancat

efectiv tataneasa cruda, de mai multe ori pe zi. Tratamentul lui

original a
durat o luna si jumatate, iar "pacientul" traieste si azi. Dupa
cancer! Iata
deja doua cazuri concludente, pe care le-am verificat personal,
cat se poate de
bine. Intrebarea nu este daca tataneasa este cancerigena, ci
daca este
anticancerigena, in ce tipuri de cancer si in ce stadii ale bolii.

Un tezaur fabulos
In ultimul deceniu, la noi in tara s-a produs o adevarata
explozie a
terapiei cu plante. Merg prin sate si vad oameni care s-au intors
la mestesugul
culegerii si folosirii plantelor, amintindu-si lucrurile stiute din
batrani.
Numai contra cancerului am aflat deja zeci si sute de retete
care au dat
rezultate, unele cu plante mai cunoscute de publicul larg rostopasca,
tataneasa, obligeana -, altele cu plante aduse mai de curand la
lumina spanzul, napraznicul, marul-lupului. Acesta din urma este foarte
mult folosit
contra cancerului de catre vindecatorii populari din judetele
Bihor si Bistrita
Nasaud. Aici, in judetul Prahova, unde locuiesc eu, am gasit o
planta

anticancerigena cu totul deosebita: norocelul, a carui radacina a

salvat de la
moarte o persoana cu cancer genital de gradul trei. Sunt inca
foarte multe
ierburi de leac pe care vindecatorii nostri le cunosc din mosistramosi, dar pe
care publicul larg, ca sa nu mai vorbesc de oamenii de stiinta,
nu le-a
descoperit inca. De aceea am simtit nevoia sa scriu aceste
lucrari ale mele,
deosebit de ample, pentru ca informatii de medicina populara
pretioase, care ar
putea salva mii de vieti, sa nu se piarda si sa fie cat mai
accesibile unor
categorii cat mai largi de oameni.
De la Revolutie incoace, s-au produs mutatii majore in
lumea romaneasca,
pe care le-am simtit foarte clar in drumetiile mele. Pe de o
parte, multi pleaca
de la sate, intorc spatele traditiilor stravechi, pe de alta parte,
sunt tot mai
multi oameni care-si redescopera radacinile, care se intorc la
modul de viata
firesc si natural. Aici cred ca un rol important are si revista dvs.,
cu un
impact foarte puternic si, zic eu, pe deplin meritat, asupra
foarte multor
oameni. Insa mai sunt multe lucruri de facut. De pilda, lupta
pentru a opri
taierea padurilor trebuie intensificata, pentru ca altfel oamenii
nu vor putea

sa se reintoarca la natura in conditiile in care aceasta este

aproape total
distrusa. Din constatarile mele din ultimii ani, pot sa va spun ca
la ora
actuala ne apropiem de un prag critic in ceea ce priveste
distrugerile facute
naturii. In anumite zone, s-au produs adevarate catastrofe
ecologice, in primul
rand din cauza celor care au taiat cu o lacomie distrugatoare
padurile. In
judetul Harghita, de exemplu, sute si mii de hectare, munti
intregi au fost pur
si simplu cheliti de paduri, cu o inconstienta inimaginabila.
Aceasta este, dupa
parerea mea, zona cea mai afectata din Romania, dar din
pacate nu este singura:
in Oltenia si in sudul tarii au fost taiate perdelele ecologice si
padurile care
cu greu tineau piept vanturilor, in Prahova proprietarii
particulari au ales
sa-si rada de pe fata pamantului peticele de padure care le-au
fost date, dupa
care au trecut la cele ale vecinilor... Peste tot s-a distrus masiv,
la ora
aceasta foarte putini oameni realizand proportiile dezastrului
care s-a petrecut
in ultimii 13 ani. Din acest motiv ma concentrez tot mai mult
asupra lucrarilor
referitoare la ecologie, desi deocamdata, cartile cu caracter
enciclopedic
despre plante sunt cele care mi-au adus consacrarea stiintifica.
De fapt, tot

ceea ce am facut este un inceput. Inceputul unui nou mod de a

privi plantele,
natura, in ultima instanta - viata. Iar faptul ca ceea ce am scris
este tot mai
apreciat imi arata ca nu sunt singur in acest demers.
ILIE TUDOR

Profesor doctor Constantin Parvu: laureat al Academiei

Romane,
nominalizat de englezi printre primii 500 de oameni de stiinta
din lume, are 19
carti in domeniul biologiei si ecologiei si zeci de articole
publicate in
reviste de specialitate din tara si din strainatate. Cartea sa,
"Universul
plantelor", a fost premiata la Targul International de Carte de la
Paris in anul
1994, fiind considerata atat pe plan national, cat si international
un unicat.
Ultima sa lucrare, "Enciclopedia plantelor", este de patru ori mai
ampla decat
precedenta si probabil este printre cele mai bune carti de acest
gen care au
fost scrise vreodata in lume. Deocamdata, a aparut primul
volum, urmand ca
saptamanile acestea sa apara si cel de-al doilea.