Floare albastra

Poezia ,,Floare albastra, scrisa in 1872 si publicata in revista ,,Convorbiri

literare in 1873, este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care
anunta marile creatii ulterioare, culminand cu ,,Luceafarul. Dezvoltare a unui motiv
poetic european intr-o viziune lirica proprie, ,,Floare albastra poate fi considerata o
poezie-nucleu a romantismului eminescian.
In ,,Floare albastra sunt asociate, in maniera romantica, mai multe specii
literare: poem filosofic, egloga, elegie (poezie in care sunt exprimate sentimente de
tristete, melancolie, regret).
Tin de romantism: tema (iubirea si natura, conditia omului de geniu, aspiratia
spre absolut), motivele literare, atitudinea poetica (ataraxia geniului, sugerata prin
versul : ,,Ca un stalp eu stam in luna!), amestecul speciilor, dar si antiteza pe baza
careia este construita poezia.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura
vibreaza la starile sufletesti ale poetului. ,,Floare albastra ilustreaza ipostaza iubirii
paradiziace, insa aceasta depaseste cadrul unei idile, implicand si tema conditiei
geniului, antinomia dintre faptura terestra si geniu, si tema aspiratiei spre absolut.
Motivele literare sunt diverse si numeroase si confera o atmosfera romantica
poeziei. Motivele literare care structureaza tema iubirii sunt sarutul, imbratisarea, jocul
erotic, despartirea. Natura se structureaza pe motivul codrului, al izvoarelor, al vaii, al
lunii.
In viziune romantica, se confrunta doua moduri de existenta sau ipostaze ale
cunoasterii: lumea cunoasterii absolute , a geniului (simbolizata de culoarea ,,albastra)
si lumea iubirii concrete, a cunoasterii telurice (simbolizata de ,,floare).
Eul liric imprumuta pe rand doua ipostaze umane sau portrete spirituale (geniulfaptura terestra), care se asociaza celor doua lumi. Textul se fundamenteaza pe
alternanta feminin-masculin, replica-monolog.Lirismul subiectiv se realizeaza prin
folosirea marcilor gramaticale ale eului liric verbe si pronume la persoana I singular
(,,eu am ras).
Titlul fixeaza simbolul central, avand ca punct de plecare un motiv romantic de
circulatie europeana, preluat de la poetul german Novalis, ce sugereaza puritatea,
infinitul, absolutul, aspiratia spre fericirea prin iubire. Substantivul ,,floare simbolizeaza
candoarea, fragilitatea, inocenta, viata, iar culoarea ,,albastra simbolizeaza infinitul,
idealul.

Cele 14 strofe alcatuiesc patru secvente poetice, prin alternanta a doua planuri,
cosmic terestru, astral teluric, in dialogul celor doua voci lirice.
Poezia are o compozitie romantica, fiind structurata in jurul unei serii de opozitii :
limitat ilimitat, imanent transcendent, terestru cosmic, relativ absolut, aproape
departe, detasare apolinica traire dionisiaca.
Prima secventa reprezinta monologul fetei si ia forma reprosului, tanara folosing
simboluri de natura filosofica si culturale pentru a configura imaginea lumii reci, a
absolutului, adica sfera de existenta a baiatului : ,,rauri in soare , ,,gandire, ,,campiile
asire, ,,piramidele-nvechite.
Ipostaza masculina a eului liric este o fire reflexiv-meditativa, de aceea nu avem
contrareplica, ci monolog interior. Meditatia baiatului, din strofa a patra, constituie cea
de-a doua secventa poetica si cuprinde reactia sa la reprosul fetei. El intelege omul
comun, insa se detaseaza, desi constientizeaza reprosul. Versul ,,Eu am ras, n-am zis
nimica. Sugereaza detasarea, impasibilitatea geniului. Cu toate acestea, detasarea se
face numai in sfera planurilor existentiale. Sfera de existenta a fetei este realitatea
terestra, in timp ce sfera de existenta a baiatului este cea a absolutului, intre cele doua
sfere existand o incompatibilitate indubitabila.
Secventa a treia este cea mai ampla si continua monologul fetei. De aceasta
data, ea adreseaza barbatului chemarea la implinirea iubirii in spatiul terestru, in natura
virginala, mitica, paradiziaca, originara, sacra. Registrul solar reprezinta echilibrul, iar
cel selenar reprezinta armonia, luna fiind astrul protector al cuplului mitic.
Ultima secventa este a doua interventie a vocii lirice masculine, care reprezinta
o continuare a meditatiei sale asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza in ideal.
Simetria celor patru secvente poetice este potentata de monologul liric al fetei,
care exprima termenii antinomici, lumea lui si lumea ei.
In ultima secventa este infatisata lumea rece, a ideilor, iar tonul adresarii este
familiar, sustinut de termenii populari (,,incalte, ,,cata). Apelativele ,,sufletul vietii mele
si ,,iubite exprima iubirea sincera a fetei. Avertismentul final ,,Nu cata in departare/
Fericirea ta, iubite! cuprinde adevarul ca, in lumea terestra, implinirea umana se
realizeaza doar prin iubire. Acest vers surprinde si dorinta fetei de a-l ancora in realitate
pe baiat, de a-l atrage in lumea terestra, astfel incat implinirea lor prin iubire sa fie
posibila, insa ipostaza masculina a eului liric traieste pentru cunoasterea absoluta, de
aceea cauta ,,in departare implinirea.
Spre deosebire de alte creatii eminesciene, aici fata adreseaza chemarea la
iubire, scenariul erotic fiind proiectat intr-un timp al inceputurilor, ca aspiratie spre

refacerea cuplului adamic, primordial. Fata este candida, senzuala, pura, tandra,
inocenta, din acest punct de vedere, insa are o imagine stilizata (,,de aur parul, ,,si dea soarelui caldura/Voi fi rosie ca marul). Ipostazele feminine sugereaza iubirea pura,
platonica, casta, tandra.
Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea. Daca in penultima strofa
aceasta pare temporara, in ultima strofa , separata ,la nivel formal ,printr-un sir de
puncte de suspensie, sfarsitul visului de iubire devine o certitudine. Verbele la trecut
sustin tonalitatea elegiaca. Versul final sugereaza faptul ca lumea este trista in absenta
iubirii, fiindca in lumea terestra, implinirea e posibila doar prin iubire (,,Totusi este trist in
lume!). Pentru geniu, nici macar iubirea nu ii aduce implinire.
La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau vesnicia
naturii, verbele la viitor redau aspiratia spre iubire in reverie, iar verbele la trecut redau
melancolia iubirii neimplinite si distantarea temporala a barbatului. Imperfectul exprima
nostalgia pentru iubirea neimplinita.
Verbele la viitor din a treia secventa sugereaza aspiratia la iubire. Idealul de
iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru, caldura zilei de vara aflandu-se in
rezonanta cu pasiunea chemarii. Imbratisarea celor doi exprima contopirea,
ingemanarea masculinului cu femininul, in perechea mitica, primordiala.
Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase: epitetul (,,prapastia
mareata, ,,trestia cea lina), personificarea (,,izvoare plang in vale), comparatia (,,rosie
ca marul), metafora (,,rauri in soare), repetitia. Poezia abunda in simboluri culturale
( campiile asire, piramida), de natura filosofica (gandirea , ,,rauri in soare). Simbolul
ilimitatului (cerul) devine un laitmotiv poetic. Pluralul acestuia (ceruri) sugereaza
absolutul, transcendentul.
Muzicalitatea melancolica a poemului e sustinuta de elementele de prozodie :
rima imbratisata, ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe.
In opinia mea, poezia ,,Floare albastra reprezinta o capodopera a creatiei
eminesciene prin abundenta de motive literare care structureaza temele inedite ale
poeziei, pe care Eminescu le reflecta cu o maiestrie incontestabila. Dezvoltare a unui
motiv romantic de circulatie europeana, intr-o viziune lirica proprie, ,,Floare albastra isi
are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire
pura, intalnit si la scriitorul german Novalis si la poetul italian Leopardi. Desi motivul
literar a fost surprins in mai multe opere europene sau chiar eminesciene (,, Calin(file
din poveste), ,,Sarmanul Dionis), in poezia ,,Floare albastra se structureaza intr-o
maniera inedita, ridicand poezia la rangul de capodopera.