O ETICA A COMUNICARII

Etica discursului (comunicarii) reprezinta o scoala etica initiata de Jrgen Habermas si K. O. Apel; ei sustin posibil
353h75d itatea justificarii rationale a principiului normative fundamental, conform caruia toate fiintele capabile de comunicare
(lingvistica) trebuie sa fie recunoscute ca personae, deoarece ele sunt, in toate actiunile si manifestarile lor, parteneri virtuali in
discutie.

Jrgen Habermas a propus distinctia dintre rationalitatea strategica si rationalitatea comunicativa. El a propus modelul
ratiunii dialogice, in care punctual de plecare este reprezentat nu de constiinta, ci de comunicare. Pentru Habermas, modernitatea
a fost istoria unui process de rationalizare comunicativa. Problema civilizatiei moderne consta intr-o intarziere relativa a
dezvoltarii rationalizarii communicative, in raport cu cea strategica.

Etica discursului se serveste de argumentari care demonstreaza imposibilitatea respingerii unor conditii determinate ale
actiunii de comunicare, adica actiunea in care interactionam cu celalalt, in functie de criteriul realizarii unui accord, diferit de
actiunea strategica, in functie de care actiunea ar putea avea ca effect o rasplata sau o pedeapsa.

In formularea normei fundamentale a respectului pentru orice interlocutor virtual este vorba, mai ales, despre identificarea
acelor conditii pragmatice, fara de care jocul argumentarii nu poate functiona.

ADEVAR , CREDIBILITATE SI MINCIUNA

1. Adevarul

Aristotel afirma ca o enuntare este adevarata atunci cand spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este.
Aceasta este definitia adevarului, corespondenta formulata de filosofii medievali ca adecvare intre lucruri si are len.

Oamenii isi formeaza diverse opinii despre lucruri, evenimente, actiunile si conceptiile altor oameni s.a. Valoarea de
adevar a acestora se modifica pe masura ce traiesc si cunosc. In filosofie, se ridica mereu problema distinctiei dintre opinie si
cunoastere, dintre adevarul are le si adevarul are le, precum si caile de parcurs pentru a junge la adevar.

Cea mai importanta caracteristica a adevarului este corespondenta dintre enunturile despre lume si lumea ca atare. Sunt,
insa, filosofi care sustin ca aceasta nu poate constitui un criteriu are lent in determinarea adevarului unei propozitii. De aceea,
propun drept un criteriu adecvat coerenta, dupa care o propozitie este adevarata daca se afla in concordanta cu celelalte propozitii
din are l. Pragmatistii afirma ca adevarul unei opinii este dat atat de utilitatea, cat si functionalitatea acesteia.

In lucrarea Problemele filosofiei, Bertrand Russell[1], preocupat de definirea adevarului, releva limitele criteriilor
corespondentei si coerentei.

Trebuie sa observam ca adevarul sau falsitatea unei opinii are l, intotdeauna, de ceva care se afla in afara opiniei
insasiAstfel, adevarul si falsitatea sunt proprietati ale opiniilor, ele are l de relatiile opiniilor cu alte lucruri si nu de vreo calitate
interna a acestora. Aceasta este, de fapt, formularea teoriei corespondentei, careia Russell i-a identificat o limita importanta:
necesitatea de a confrunta, totdeauna, gandirea cu ceva din afara ei; asrfel, nu avem niciodata certitudinea ca am atins adevarul.

Unii filosofi, pentru a depasi insuficientele teoriei corespondentei, au cautat o noua definitie a adevarului, care sa nu
mai reprezinte o relatie cu ceva exterior ideii. Rezultatul a fost teoria dupa care adevarul consta in coerenta. Ea spune ca semnul
falsitatii unei opinii este dezacordul ei cu ansamblul opiniilor noastre, ca esenta adevarului e aceea de a face parte dintr-un are l
complet inchegat, care este Adevarul. Fiind vorba despre un are le care se desfasoara numai in interiorul gandirii noastre, acum
putem fi siguri ca am ajuns la adevar. Dar Bertrand Russell a identificat, si in cazul coerentei, doua limite importante.

In primul are, faptul ca exista mai multe ansambluri coerente de idei. Cu suficienta imaginatie, un romancier ar putea
sa inventeze un trecut al lumii care sa se potriveasca perfect cu ceea ce stim, dar care sa fie, totusi, diferit de trecutul real. In
chestiuni mai stiintifice, e sigur ca, adesea, exista doua sau mai multe ipoteze, care dau seama in toate faptele cunoscute despre
un obiect. Aceste ansambluri coerente de idei pot fi, deci, in raporturi contradictorii, astfel incat o are poate fi coerenta cu restul
ideilor dintr-un ansamblu si, deci, adevarata, dar aceeasi are poate fi falsa in alt ansamblu, prin incoerenta sa cu celelalte idei.
Prin urmare, coerenta nu reuseste, nici ea, sa fie o definitie acceptabila a adevarului, intrucat nu se poate dovedi ca poate sa
existe un singur ansamblu coerent.

O a doua obiectie russelliana porneste de la faptul ca, pentru a fi coerente, propozitiile trebuie sa respecte legile
fundamentale ale logicii: identitate, noncontradictie, tertul exclus si ratiunea suficienta. Doua propozitii sunt coerente atunci
cand ambele pot fi adevarate si sunt incoerente atunci cand una dintre ele trebuie sa fie falsa. Aceasta asertiune, insa, incalca
principiul noncontradictiei, dupa care doua propozitii, P si P, dintre care una afirma ce neaga cealalta, nu pot fi ambele adevarate
in acelasi timp si sub acelasi raport, dar pot fi ambele false. Prin urmare, legile logicii reprezinta temeiuri pentru coerenta, are le
insele nu pot fi demonstrate prin testul coerentei. Din aceste motive, coerenta nu poate furniza intelesul adevarului, desi ea este,
adesea, cel mai important test al adevarului, dupa ce o suma de adevaruri au fost cunoscute. Desi utila in cunoastere, coerenta,
singura, este insuficienta in aflarea adevarului. De aceea B. Russell propune revenirea la abordarea clasica a adevarului, conforma
cu teoria corespondentei.

2. Minciuna

Sprijinandu-se pe limbaj si ingloband, obligatoriu, actul de vointa al subiectului emitator sub forma intentionalitatii,
minciuna conecteaza canoanele deontologice ale mijloacelor de comunicare la optiunea teleologica asupra valorilor vizate.

Minciuna este un fenomen autonom si pur relational, care nu se lasa supus exclusive determinarilor deontologice sau
teleologice. Vasile Tran propune un model care evidentiaza o serie de conexiuni, pozitionari si interpretari ale dinamicii
conceptuale din campul eticii comunicarii, dupa cum urmeaza [2]:

1. pozitioneaza minciuna in raport cu planul lumii reale, plasand-o in aria comunicationala a proiectiei cunoasterii in
discurs;

2. arata ca nu toata realitatea poate fi cunoscuta si comunicata rational, asertiunile din aceasta zona nesuprapunandu-
se conceptului de minciuna;

3. sesizeaza ca minciuna poate fi atat o actiune de denaturare a adevarului, cat si a falsului;

4. denota ca minciuna se sprijina pe doua elemente indispensabile: limbajul si intentia de a induce receptorul in
eroare;

5. explica, pe de o parte, concentrarea conceptiilor etice deontologice asupra mijloacelor utilizate pentru atingerea
scopurilor comunicationale, iar pe de alta parte, focalizarea teoriilor morale teleologice asupra valorilor urmarite
de catre emitator;

6. indica mecanismul prin care balanta minciunii uneste, prin intentie, mijlocul de scop;

7. demonstreaza ca minciuna poate fi considerata atat morala, cat si imorala, prin glisarea limbajului pe scala
deontologica;

8. etaleaza faptul ca minciuna, considerata intentional neetica, poate urmari un tel bun sau ca, dimpotriva, minciuna,
considerata un instrument moral in anumite circumstante, poate viza un scop rau;

9. surprinde realitatea in care limbajul se structureaza multicompozit si tensiunea dintre straturile sale interne poate
destabilize intentia initiala a mesajului;

10. precizeaza ca, atat mediul comunicarii, cat si receptorul, ca parti ale realitatii, predispun si orienteaza intentia
emitatorului si modelarea limbajului disimulativ.

La nivel conceptual, se imagineaza, aplicandu-se, apoi, cele mai sophisticate forme de minciuna, cele mai rafinate
solutii comunicationale persuasive si manipulative. Minciunile de acest gen sunt utilizate pentru influentarea a ceea ce se
concepe, se proiecteaza, se gandeste nou, orientand felul de a vedea realitatea, ansamblurile de opinii, de idei, cu privire la
problemele filosofice, stiintifice, politice, sociale, economice, artistice etc., influentand, intr-un cadru mai general, conceptia
despre lume si viata.

Formarea cetateanului dezirabil, tel supreme al minciunii in sfera conceptelor, se realizeaza, pe langa controlul
educational, prin sustinerea si promovarea persuasiva a ideologiei cu ajutorul mitului si prin convergenta mentalitatilor
individuale in imaginarul colectiv.

Relatiile publice actioneaza in zona comunicarii umane mai mult decat aproape in oricare profesie. Comunicatorii se
afla permanent in contact cu potentialitatea transmiterii de informatii false, iar atunci cand aceasta are loc in mod voit, se
patrunde pe teritoriul minciunii.

In ceea ce priveste sectorul publicitar, minciuna are motivatia maximizarii profitului, prin crearea, implementarea si
sustinerea imaginii de marca: cresterea notorietatii produsului /serviciului, a preferintei consumatorului pentru produsul
respective, a increderii in marca si fidelizarea consumatorilor.

Apartinand comunicarii de masa, minciuna jurnalistica, in special cea fixata prin repetitie in atentia si in memoria
publica, se prezinta ca un mijloc deosebit de nociv, mai ales, daca este pusa in serviciul unor interese arbitrare sau ilicite.

3. Credibilitatea

Unul din scopurile eticii in comunicare este de a stabili, mentine si de a proteja credibilitatea comunicatorului. O data cu
transmiterea mesajelor persuasive, el trebuie sa isi mentina respectabilitatea.

Categorii de analiza ale credibilitatii:

Credibilitatea subiectului. Multe subiecte jurnalistice sunt usor de comunicat, deoarece continutul lor nu este
surprinzator pentru audienta. Cata vreme nu sunt contrazise cunostintele sau convingerile anterioare ale audientei, credibilitatea
nu este pusa in discutie. Din pacate, comunicatorul nu poate sa foloseasca, intotdeauna, subiecte atat de usor de acceptat de catre
audienta.

Credibilitatea sursei creditate. Atat comunicatorii, cat si audienta sunt dependenti de credibilitatea surselor stirilor.
Jurnalistul trebuie sa fie atent sa citeze sursa cea mai potrivita. Comunicatorul este mai persuasiv daca citeaza surse credibile.

Credibilitatea generala in mass-media. O buna parte a deciziilor cotidiene ale cetatenilor se bazeaza pe informatiile din
mass-media.

Credibilitatea canalului de comunicare. Unele institutii sunt grijulii cu reputatia lor; altele, in goanna dupa senzational,
sunt mai putin preocupate de acest aspect. Unele canale de informare sunt mai credibile decat altele. In functie de acest criteriu,
publicul realizeaza selectia.

Credibilitatea personala a comunicatorului. Fiecare specialist din domeniul comunicarii poate sa munceasca in sensul
cresterii credibilitatii sale, care, pana la urma, nu reprezinta o responsabilitate colectiva, ci una individuala.

[1] Bertrand Russell (1872-1970), filosof, logician si matematician englez care a abordat lumea prin prisma unor consideratii
privitoare la limbaj. A dezvoltat atomismul logic, pornind de la premisa ca toate enunturile, oricat de complexe, sunt functii de
adevar ale unor enunturi atomice care exprima fapte minimale despre continutul experientei. Opere principale: Principiile
matematicii, Problemele filosofiei, Cunoasterea umana: scopurile si limitele ei s.a.
[2] Vasile Tran, Alfred Vasilescu, Tratat despre minciuna, Comunicare.ro, Bucuresti, 2003, pp. 43-46