UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND LATINA DIN DACIA
Ana Voloşciuc-Bîtcă
Imperiul Roman a crescut treptat, prin cuceriri,
iar latina s-a extins din micul Latium peste toa-
tă Italia şi o bună parte din continentele Europa,
Asia şi Africa. Stăpânirea romană s-a extins cu-
noscând o foarte mare întindere teritorială, dar şi
culturală. După cucerirea Latiumului, a Italiei şi a
celorlalte provincii, romanii şi-au impus pe terito-
riile cucerite modul de viaţă, cultura, dar şi limba,
care a devenit mijlocul de comunicare între toate
populaţiile imperiului (Mihăiescu 1960, 32). Din
momentul în care lupta dinte geto-daci şi romani
a luat sfârşit în folosul celor din urmă, civilizaţia
romană a cuprins tot bazinul fluviului. Instalân-
du-se în această regiune romanii au influenţat,
dar au şi fost influenţaţi, astfel luând naştere o
cultură deosebită – romanismul danubian, dife-
rit de cel galic sau hispanic (Pârvan 1958, 154).
Factorul cel mai important în realizarea cuceri-
rilor desigur că a fost armata, dar aceasta nu a
fost doar un element de cucerire pur militară ci
şi de implantare a modului de viaţă şi a culturii
romane, jucând un rol foarte important mai ales
în răspândirea limbii latine. Stăpânirea romană
s-a impus în provinciile dunărene mai târziu de-
cât în celelalte provincii şi a durat mai puţin, dar
şi aici ea a fost rezultatul unor acte de intervenţie
prin mijlocirea armatelor. Odată cu derularea ac-
ţiunilor militare de cucerire a Daciei dar şi mai
târziu, în timpul creşterii pericolului din partea
marcomanilor, numărul militarilor în regiune a
crescut, constituind în secolul al doilea mai mult
de o treime din efectivul militar al Imperiului şi a
fost practic cel mai important element în răspân-
direa şi promovarea limbii latine.
Despre cunoaşterea limbii latine în Dacia am pu-
tea să vorbim cu mai mult timp înainte de cuceri-
rea propriu-zisă a provinciei, deoarece latina în-
cepuse să se răspândească în provinciile dunăre-
ne înaintea războaielor daco-romane. Daco-geţii,
prin relaţiile lor economice, politice şi culturale
cu statul roman înainte de cucerire, au ajuns în
situaţia de a putea însuşi mai uşor limba latină.
Dacă totuşi am vrea să încadrăm în limite crono-
Tyragetia, s.n., vol. III [XVIII], nr. 1, 2009, 293-299.
logice romanizarea atunci pentru Dacia aceasta ar
începe cu secolul al II-lea. În cadrul conceptului
de romanizare se includ în general două laturi
ale aceluiaşi proces unitar şi anume: colonizarea
teritoriului daco-getic cu populaţie latinofonă,
venită din toate părţile Imperiului Roman, adi-
că romanizarea prin colonizare şi asimilarea au-
tohtonilor geto-daci, în măsura în care aceştia au
adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă
roman provincial, au preluat obiceiurile şi civili-
zaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea
şi însăşi fiinţa lor etnică. Romanizarea reprezintă
în ansamblu un proces istoric de mari proporţii
cu uriaşe consecinţe.
Procesul de romanizare lingvistică, dacă e să-l re-
strângem doar la comunicarea dintre membrii so-
cietăţii antice din Dacia, a început cu implantarea
limbii (Pârvan 1958, 154), extinsă pe una sau două
generaţii în care vor fi existat în provincie două
feluri de latină. Una dintre ele a aparţinut roma-
nilor, adică administraţiei, armatei, comercianţi-
lor, coloniştilor, care poate fiind de naţionalităţi
diferite vorbeau aceeaşi limbă, latina fiind unicul
mijloc de comunicare. A doua latină a fost cea a
administraţiei, utilizată de reprezentanţii aceste-
ia în raporturile cu autohtonii, în timp ce între ei
continuau sa vorbească idiomul matern (Fischer
1985, 197). Aceasta din urmă trebuia să fi fost cu
greşeli caracterizate de influenţa limbii autohto-
ne, a necunoaşterii regulilor de exprimare, a celor
morfologice, sintactice şi semantice. Nu putem
să stabilim o proporţie a cunoaşterii de către po-
pulaţia provinciei a acestor două tipuri de latină,
deoarece chiar dacă ştim că numărul romanilor
veniţi aici era important, nu cunoaştem câţi au-
tohtoni au învăţat latineşte îndată după cucerirea
romană.
A doua etapă a procesului de romanizare este cea
a romanizării propriu-zise. Este perioada când
latina devine limba principală a întregii popu-
laţii, ceea ce se realizează prin unificarea latinei
romanilor cu cea a autohtonilor. De fapt, aceasta
293
 II. Materiale şi cercetări
însemnând că autohtonii începeau să înveţe a fo-
losi o limbă din ce în ce mai corectă, totodată şi
trecerea limbii lor materne în mijloc de comuni-
care secundar, rural, familial (Fischer 1985, 198).
Din moment ce romanii şi autohtonii au început
să vorbească aceeaşi limbă se poate vorbi despre
latina din Dacia. Romanizarea în această pro-
vincie a fost destul de rapidă şi intensă, în acest
proces între latina populară şi graiurile indigene
nu s-a produs un amestec, o sinteză nouă, ci idio-
murile locale au fost înlocuite de latina populară,
care le-a biruit, impunându-se pretutindeni şi pe
toată verticala socială. În acest caz latina vorbită
în provincie devine din ce în ce mai corectă. Este
de menţionat că nu există nici o informaţie care să
ateste o eventuală supravieţuire a limbii dacice,
dimpotrivă, sursele existente vorbesc despre lim-
ba latină ca despre limba maternă a populaţiilor
din regiune, chiar şi după retragere. Cu toate că
stăpânirea romană efectivă în provincie a durat
doar 165 de ani, latina a reuşit să se impună şi să
rămână mijloc de comunicare între toate popula-
ţiile din provincie. Originea etnică şi teritorială a
coloniştilor apare extrem de diversă, ceea ce i-a
determinat pe unii cercetători să pună semne de
întrebare în privinţa romanităţii majorităţii colo-
nizatorilor, susţinând că Dacia a fost colonizată
în special cu elemente neromanizate. Realităţile
documentare însă arată că dimpotrivă noii-veniţi
erau vorbitori de limbă latină şi purtători ai mo-
dului de viaţă roman. Din studii asupra inscrip-
ţiilor pe piatră, a tăbliţelor cerate, a diplomelor
militare şi a altor categorii de documente rezultă
că în mare parte coloniştii au venit din regiuni
de mult romanizate: Hispania, Gallia, Dalmatia,
Moesia Superior etc. În zona auriferă a Munţilor
Apuseni, spre exemplu, s-au stabilit colonişti iliri
din Dalmaţia ce proveneau din neamurile: Pi-
rustae, Baridustae, Sardeates (Russu 1969, 45).
Acest amalgam de populaţii conlocuitoare pe te-
ritoriul Daciei au găsit în limba latină un mod de
a comunica, de aceea credem că după retragerea
aureliană limba autohtonilor nu a revenit la statul
ei anterior cuceririi, deoarece şi populaţia nu mai
era de aceeaşi etnie. Revenirea la această situa-
ţie nici nu ar fi fost posibilă nici din perspectiva
diversităţii de popoare care s-au stabilit pe teri-
toriul Daciei după cucerire (Mifăescu 1960, 29),
care au putut să comunice doar prin intermediul
limbii latine. Caracterul eterogen al populaţiei din
provincie îl distingem şi din onomastica locuitori-
lor, care se prezintă procentual în felul următor:
294
70-75% nume romane, 15-16% nume greco-orien-
tale, 4% nume ilire, 2% nume celtice, 3% de origi-
ne traco-dace, 1% nord-vest africane, egiptene şi
altele (Russu 1977, 353). Să nu uităm că şi cauzele
reprezentării anumitor grupuri etnice în inscripţii
sunt diferite (Stănescu 2003, 345). Romanitatea
Daciei, cu toate particularităţile unei provincii de
frontieră, are un pronunţat caracter occidental.
Acesta îl întâlnim în organizarea internă a ora-
şelor, în construcţia edificiilor private şi publice
chiar şi în metodele şi materialele de construcţie
folosite, în adoptarea divinităţilor, care prepon-
derent sunt romane, în domeniul artelor, în orga-
nizarea juridică.
Transmiterea şi implantarea în provincie a parti-
cularităţilor vieţii romane s-a făcut în special prin
intermediul militarilor. Pe perioada stăpânirii
nemijlocite a romanilor în Dacia au staţionat le-
giunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, dar
şi un impresionant număr de formaţii auxiliare
– cohorte, ale, numerii, care au avut un rol de-
osebit de important în răspândirea limbii latine.
În afară de coloniile militare s-au stabilit aici şi
numeroşi civili, agricultori sau mineri. Persoane-
le particulare circulau dintr-o provincie în alta şi
se stabileau unde doreau şi unde aveau posibilita-
te. În acest context menţionăm importanţa căilor
comerciale, care duceau din Italia spre Dunăre şi
Constantinopol, întru promovarea limbii latine în
spaţiul respectiv.
Pentru studierea latinei vorbite în Dacia indis-
pensabile sunt inscripţiile, pentru alte provincii o
valoare la fel de mare o au şi textele scriitorilor
localnici. Pentru Dacia, însă, astfel de texte nu
prea există, cel puţin pentru perioada stăpânirii
romane. Astfel încât cele mai importante izvoare
pentru studierea limbii latine în Dacia Romană
rămân inscripţiile, care sunt aproximativ 3000,
datate cu sec I-IV p. Chr. Ca număr de inscripţii
Dacia depăşeşte pe oricare dintre provinciile ve-
cine, judecând după acestea şi ţinând seama de
faptul că ea s-a aflat sub stăpânire romană doar
aproximativ 165 de ani putem afirma că romani-
zarea s-a efectuat în mod rapid şi intens.
Valoarea inscripţiilor, din punct de vedere ling-
vistic, este variată. De obicei acestea sunt scrise
de lapicizi, care se conduc după o anumită tradiţie
grafică, folosesc expresii şi formule stereotip, ră-
mânând într-o sferă de concepte înguste, tinzând
spre o limbă convenţională. De aceea abaterile
 A. Voloşciuc-Bîtcă, Unele consideraţii privind latina din Dacia
lor pot fi, în mare măsură, considerate ca fapte de
limbă vorbită. Oricum, urmărite cu grijă, inscrip-
ţiile sunt un minunat mijloc ce ne ajută să înţele-
gem nivelul de cunoaştere al latinei şi plasarea ei
în spaţiul geografic şi cronologic ce ne interesea-
ză. Inscripţiile ne ajută mai mult decât literatura
la cunoaşterea limbii vorbite, ele fiind documente
originale şi nemijlocit produse de către populaţie.
Viaţa îşi avea nenumăratele ei aspecte şi se modi-
fica fără încetare, iar odată cu ea se schimbau şi
mijloacele de exprimare şi de înţelegere între oa-
meni. Cicero constata că nu există unitate lingvis-
tică nici măcar în interiorul unei singure familii,
deoarece bărbatul, femeia, sclavii, bunicii şi nepo-
ţii vorbeau în chip deosebit (Cicero, Brutus, 210).
Desigur pe teritoriul Imperiului existau mai mul-
te forme de exprimare a populaţiei, iar celor de la
Roma li se părea că provincialii stâlceau limba şi
se exprimau prost latineşte (Etienne 1970, 334).
În aceste condiţii limba literară s-a născut pentru
a proteja într-un fel sau altul latina de cusururile
neplăcute şi ruşinoase ale limbii de toate zilele,
care nu aveau ce căuta în limba literară, după cum
susţinea Tacit (Tacitus, Dialogus de oratoribus
32, 3). Dar pe cuprinsul imperiului, din Spania
până în Pontul Euxin, s-a răspândit limba cea vie
plină de barbarisme şi solecisme, care îşi făceau
loc printre noţiunile şi expresiile clasice, desigur
specifice fiecărei regiuni în parte. Cu toate aces-
tea, întreaga lume romană putea să se înţeleagă
vorbind limba latină, chiar dacă că existau ele-
mente specifice unor sau altor regiuni.
Deşi latina literară avea, să zicem, un preţ mai
mare şi era mai mult apreciată de către cărturarii
vremii, ea nu a fost decât o parte a latinei vorbite,
variind de la un scriitor la altul în funcţie de edu-
caţia, vârsta, temperamentul şi clasa socială ale
acestuia. Alături de limba scrisă păzită şi îngrijită
timp de secole, a existat o limbă uzuală, deosebi-
tă şi ea după gradul de cultură şi condiţie socială,
dar inteligibilă pentru toţi şi răspândită pretutin-
deni (Mihăescu 1960, 47). Această limbă comună
care era folosită în administraţie, armată, comerţ,
tribunale etc. a pornit de pe o bază îngustă şi s-a
extins cu timpul pe un spaţiu echivalent cuceriri-
lor armate, ba chiar mai mult. Ea avea avantajul
de a fi mereu în contact cu viaţa şi de a exprima
nevoile acesteia, pe când limba scrisă şi-a creat
anumite tipare, care au devenit apoi imuabile. Pe
parcursul istoriei timp de aproape o jumătate de
mileniu aceasta s-a schimbat foarte puţin, în timp
ce limba vorbită s-a îmbogăţit şi a evoluat fără în-
trerupere. Stabilitatea limbii scrise se explică, în
parte, prin stabilitatea sistemului economico-so-
cial şi prin unitatea statului roman în toată aceas-
tă perioadă.
Deşi era unitară, limba vorbită avea aspecte şi în-
făţişări deosebite după ocupaţia, cultura şi mediul
unde se aflau vorbitorii. Această limbă uzuală era
una la Roma şi în oraşe, şi alta la ţară. Totuşi ea
avea ceva specific, şi anume faptul că era vorbită,
nu scrisă (Väänänen 1967, 15). Chiar dacă la fel
ca şi cea scrisă conţinea atâtea varietăţi câte cate-
gorii de vorbitori existau într-o societate, oamenii
se înţelegeau între ei, deoarece vorbeau o limbă
comună tuturor, care nu se deosebea decât prin
anumite maniere şi stilul specific fiecăruia. De-a
lungul timpului cercetătorii lingvişti au explicat
unitatea limbii latine în diverse moduri. Unitatea
relativă la care s-au gândit cercetătorii a fost în-
lesnită de către condiţiile economice, sociale, po-
litice, care este confirmată de documentele scrise
din primele secole ale erei noastre. Deoarece lim-
ba latină s-a răspândit de pe o bază îngustă unde
nu au fost dialecte şi a fost impusă pe un teritoriu
foarte întins dar unitar din punct de vedere politic
şi administrativ, ea a rămas omogenă şi a fost lim-
ba comună a întregului teritoriu roman, inclusiv
în Dacia (Mihăescu 1978, 23), provincie care s-a
integrat rapid în contextul lingvistic al imperiu-
lui.
Pentru studierea latinei vorbite şi cunoscute în
provincie indispensabile sunt inscripţiile, pen-
tru că ele reflectă, într-o anume măsură limba
vorbită. În acest context trebuie să specificăm că
şi inscripţiile pot fi împărţite în mai multe cate-
gorii, dintre care distingem pe cele oficiale, care
în cele mai dese cazuri erau corect redactate. La
executarea acestora se folosea un formular con-
ceput în cancelariile guvernatorului provinciei,
ale procuratorului, comandamentului de legiune
sau de trupă auxiliară (Macrea 1969, 338). Deşi
dispuneau de formule-tip pentru diferite catego-
rii de inscripţii, redactate în limba latină literară,
oficială, lapicizii se abăteau uneori de la aceste
modele, influenţaţi fiind de limba pe care o folo-
seau în viaţa de toate zilele (Stati 1961, 21). Aceste
abateri pot fi catalogate ca şi greşeli, dar totoda-
tă ele sunt probabil elemente specifice vorbirii
de aici, din provincie. Pe de altă parte nu există
inscripţii integrale care să ilustreze direct limba
vorbită, deoarece fonetismele populare apar ală-
295
 II. Materiale şi cercetări
turi de formele gramaticale clasice, cuvintele po-
pulare se utilizează în forme gramaticale corecte
etc. De altfel, limba inscripţiilor se caracterizează
prin amestecul de forme clasice cu forme vulgare,
atât în gramatică, cât şi în fonetică şi vocabular.
Chiar dacă importanţa inscripţiilor în studierea
limbii vorbite nu este contestată, trebuie totuşi
să luăm în considerare faptul că unele greşeli se
pot datora neatenţiei lapicidului şi deci aceste
documente nu redau în totalitate situaţia reală şi
adevărată. De asemenea, un element esenţial este
şi starea pietrei gravate. Fotografiile şi descrieri-
le amănunţite, în cazurile în care acestea există,
dau cercetătorilor posibilitatea să se pronunţe şi
să aprecieze adecvat inscripţia în cauză. Deseori
se întâlnesc inscripţii ale căror sfârşituri de rând
sunt trunchiate, prescurtate, fără ultimele litere.
Nu trebuie uitat faptul că unele părţi din inscripţie
au fost distruse intenţionat din timpul antichită-
ţii pentru a şterge amintirea despre cineva care a
suferit domnatio memoriae (Petolescu 2001, 23).
În unele cazuri se poate aprecia care a fost cauza
omiterii acestor litere – dacă ele nu s-au scris din
cauza că nu mai era spaţiu sau că au fost scrise,
dar au fost ciuntite, sau chiar dacă au fost omise
din necunoaştere. O altă piedică în desfăşurarea
studiului ar fi deteriorarea în general a suprafeţei
pietrei, caz în care se pot uşor confunda unele li-
tere asemănătoare. La fel şi omiterea unor litere
nu poate fi întotdeauna sigură, pentru că lapicizii
foloseau diverse forme de ligaturi care nu sunt
întotdeauna identificate în text (Cagnat 1914, 13).
Omiterea unor litere ar putea fi considerată un
fapt al limbii vorbite, dacă se face analogie cu lim-
bile romanice care au moştenit latina, dar totuşi
nu se poate ajunge la o concluzie sigură deoarece
statisticile uneori se contrapun.
Cei care scriau de obicei inscripţiile erau, în ge-
nere oameni cu puţină cultură şi foloseau nişte
formule stereotip, care reflectă de fapt un stadiu
mai vechi al limbii decât cel din sec. al II (Stati
1961, 13), astfel ne-am întreba cât de aproape de
limba vorbită şi cunoscută în Dacia este cea din
inscripţii. În textele epigrafice se întâlnesc des-
tule expresii care nu erau întrebuinţate în latina
vulgară (Densusianu 1997, 72), aceasta dacă ne
uităm după limbile romanice. Faptul că mai mulţi
lapicizi nu prea aveau pregătire stilistică se vede
destul de bine din inscripţiile cu fraze întorto-
cheate şi confuze. Chiar dacă formulele epigrafice
nu reprezintă limba secolelor II-IV, numeroasele
296
abateri care există, în special în inscripţiile fune-
rare, ne arată limba curent folosită în acele tim-
puri. Este clar că ori de câte ori lapicidul se abate
de la textul tradiţional prin informaţiile despre
defunct şi familia acestuia, astfel depăşind cadrul
formularului clasic, de atâtea ori surprindem fap-
te care vin în contradicţie cu limba literară. Chiar
dacă formulele sunt respectate, se întâlnesc mul-
tiple greşeli de fonetică, morfologie şi sintaxă, de-
oarece din neatenţie sau din lipsa cunoştinţelor
teoretice, executorul se lăsa influenţat de limba
pe care o vorbea. Astfel pot fi determinate tendin-
ţele de schimbare a latinei la acea vreme şi în acel
spaţiu geografic (Fischer 1985, 199).
Nu putem spune că era o obişnuinţă, dar nici ceva
ieşit din comun ca aceşti executori de inscripţii să
greşească înlocuind o consoană cu alta, la sfârşi-
tul cuvântului, dar care, după părerea lor, avea
aspectul unei desinenţe corecte (Fischer 1982,
78). Cele mai dese greşeli sunt cele de ordin fo-
netic, deoarece acestea se infiltrau mai repede.
Chiar dacă la prima vedere aceste omiteri şi gre-
şeli ar duce cu gândul la o incultură a celor care
scriau, ceea ce nu este tocmai în defavoarea celor
care studiază în special limba vulgară, acestea fi-
ind, practic, unicele documente care ne ajută să
cunoaştem cu adevărat limba care se vorbea pe
aceste meleaguri. Din alt punct de vedere ajun-
gem la concluzia că în Dacia exista tendinţa de a
învăţa limba imperiului, de a o utiliza în viaţa de
toate zilele, chiar dacă uneori ea se mai abătea de
la limba clasică a operelor literare.
Am amintit mai sus despre greşelile, în special
fonetice, întâlnite în inscripţii. Acestea sunt cele
mai dese dar şi cele mai uşor de comis, judecând
după faptul că lapicizii erau uşor influenţabili din
acest punct de vedere. Aceste greşeli se mai deo-
sebeau şi în funcţie de aria geografică şi încadra-
rea cronologică a inscripţiei, astfel deosebindu-se
tendinţe de modificare a limbii atât în timp cât şi
în spaţiu. Desigur că existau greşeli şi de ordin
morfologic. Acestea sunt mai puţine în compara-
ţie cu precedentele. Cele mai dese sunt alterările
de desinenţă în urma căderii consoanelor finale, a
confundării lui e cu i şi a lui o cu u. Tot în ceea ce
prieşte desinenţele se constată conservări de arha-
isme (Drăgoiescu 1931, 15). Faptul că majoritatea
materialului cuprinde formule epigrafice în care
se folosesc forme verbale foarte puţine, studierea
flexiunii verbului se loveşte de o mare sărăcie de
material. Formulele funerare mai interesante cel
 A. Voloşciuc-Bîtcă, Unele consideraţii privind latina din Dacia
mai adesea permit folosirea verbelor la persoana
1 şi a 3 singular şi plural la modurile indicativ,
imperativ, conjunctiv, infinitiv, participiu, la tim-
purile prezent, imperfect şi viitor (Stati 1961, 92).
Cele mai numeroase greşeli în folosirea cazurilor
se datorează unei simplificări a declinărilor. Con-
fuzia cazurilor se produce paralel cu tendinţa de a
le exprima cu ajutorul prepoziţiilor. Numărul mic
de exemple ale faptelor morfologice nu ne permi-
te o încadrare geografică a lor, totuşi pentru Dacia
este specific folosirea genitivului arhaic.
Materialul existent şi folosit la studierea faptelor
de limbă este foarte sărac când vorbim de sintaxă.
Aceasta deoarece inscripţiile funerare sunt de obi-
cei scurte şi au un conţinut sărac, cele votive puse
de particulari sunt la fel de sărace, iar cele oficiale
sunt în general foarte corecte din punctul de vede-
re al limbii. Atunci când totuşi se întâlnesc abateri
de la formulele clasice, lapicizii ignorează regulile
sintaxei clasice (Stati 1961, 95). Numeroase greşeli
la acest capitol sunt cele ce ţin de acord. Acestea
sunt nemijlocit legate de greşelile ce se datorează
unor cauze fonetice sau gramaticale. Cu referire la
acord deosebim greşeli ale acordului de caz, dato-
rate în mare tendinţei de creare a unui caz general
în limba vorbită; greşeli ale acordului de număr,
care sunt datorate deseori tendinţei lapicizilor de
a folosi formulele tipice existente dar la un număr
incorect, cel mai des folosirea singularului pentru
plural; greşeli ale acordului de număr, caz în care
cel mai des se confundau substantivele masculi-
ne cu cele neutre, astfel se explică acordul unor
substantive neutre cu adjective sau pronume la
forma masculină. La fel se întâlnesc şi construcţii
de substantive cu atribute prepoziţionale în loc de
atribut la genitiv (Densusianu 1997, 148). Desigur
că există şi greşeli care nu se pot explica altfel de-
cât prin neglijenţa lapicidului.
În inscripţii se întâlnesc şi erori care se referă la
verb, chiar dacă sunt puţine fapte interesante.
Cele mai frecvente ar fi înlocuirea unui timp cu
altul. Deseori în epitafurile funerare se întrebuin-
ţează verbul a muri la prezent, aceasta explicân-
du-se prin faptul că inscripţia este executată atât
de curând după moartea personajului respectiv,
încât există senzaţia că acţiunea mai durează încă
(Lascu 1957, 149). De asemenea se mai întâlnesc
greşeli precum ar fi înlocuirea stilului direct cu
cel indirect, ca de exemplu în tăbliţa cerată nr. 1
(IDR, 31). Inscripţiile denotă tendinţa de extinde-
re a folosirii prepoziţiilor, ceea ce de fapt caracte-
rizează limba latină vulgară. Deseori se folosesc
desinenţe la ablativ după prepoziţii care cer acu-
zativul, astfel încălcându-se identitatea cazurilor.
Aceste greşeli erau datorate dorinţei de eliminare
a acuzativului, dar şi dispariţiei din limba curentă
a ablativului absolut (Stati 1961, 103).
Destul de multe greşeli se întâlneau şi în inscrip-
ţiile lungi, care de obicei erau neclare şi încâlcite.
Lapicizii nu se descurcau prea bine cu fraze am-
ple, bogate în subordonate. Aceste confuzii se da-
torau deseori contaminării dintre două formule
epigrafice. Având în vedere şi spaţiul destinat in-
scripţiilor, care era destul de redus, frazele sunt,
în cele mai dese cazuri, scurte şi cu o structură
extrem de simplă. Cele mai frecvente subordona-
te care se întâlnesc sunt cele relative (Lascu 1957,
203). Textele tăbliţelor cerate sunt singurele care
prezintă situaţii mai ample, dar care nu caracte-
rizează deloc limba vorbită. Cu toate acestea este
lăudabil faptul că se cunoşteau aceste formule ale
stilului juridic, cu termeni tehnici şi întorsături
de frază, chiar dacă ele erau mânuite cu greu de
către autori (Macrea 1969, 340). De asemenea şi
inscripţiile în versuri au un loc aparte când este
vorba de stilul şi ordinea cuvintelor, ele având o
topică destul de complicată, imitând în cele mai
dese cazuri modelele oferite de poezia clasică (Să-
mărghiţan 2003, 170).
În general greşelile ce se întâlneau în inscripţiile
din Dacia erau cele care se întâlneau şi în inscrip-
ţiile din celelalte provincii ale imperiului. Lapi-
cizii se străduiau să redea formulele epigrafice
cât mai aproape de modelele existente, preluând
formulele corecte, dar şi pe cele incorecte. Bine-
înţeles că existau lapicizi mai bine instruiţi şi mai
puţin instruiţi, şi care se expuneau mereu influ-
enţei limbii vorbite şi schimbărilor care apăreau
în exprimare, în primul rând, şi care puţin câte
puţin îşi făceau loc şi în limba scrisă. Nu trebuie
să uităm nici de greşelile, care mai ţin şi de nea-
tenţia lapicidului sau de graba acestuia în vederea
finisării lucrării.
Inscripţiile din Dacia ne redau nivelul de cunoaş-
tere a limbii din punctul de vedere al gramaticii,
dar ele sunt indispensabile şi atunci când vorbim
despre vocabularul limbii latine utilizat în provin-
cie. Desigur inscripţiile folosesc foarte puţine cu-
vinte şi expresii în comparaţie cu miile de cuvin-
te pe care, e de presupus, le foloseau în vorbirea
curentă locuitorii din Dacia. Cele mai interesante
297
 II. Materiale şi cercetări
din punctul de vedere al vocabularului rămân,
ca şi pentru celelalte fapte ale limbii, inscripţiile
funerare. Inscripţiile oficiale de obicei sunt bine
redactate şi este foarte puţin probabil ca să se fi
strecurat vreun cuvânt din limba vorbită printre
formulele clasice; la fel şi inscripţiile votive puse
de particulari au o contribuţie mai mică la acest
capitol, din cauza spaţiului redus destinat in-
scripţiei, dar şi cuprinsului stereotip pentru acest
gen de monumente. Tăbliţele cerate rămân a fi
documentele indispensabile pentru cunoaşterea
vocabularului juridic din secolul al II-lea al erei
noastre nu doar pentru provincia Dacia, dar pen-
tru întreg imperiul, cu toate că este greu de pre-
supus că majoritatea termenilor tehnici din stilul
juridic se bucurau de o circulaţie largă în rândul
populaţiei. Chiar dacă ne ajută la studierea voca-
bularului juridic, tăbliţele cerate sunt scrise atât
de complicat, încât este îndoielnic faptul că aceste
formulări să fi fost folosite curent de către popu-
laţie. Desigur, studiul vocabularului unei limbi
vorbite pe un teritoriu anume ridică foarte multe
întrebări şi probleme de studiu, ce nu pot fi aco-
perite într-un articol.
În repertoriul inscripţiilor din Dacia întâlnim
cuvinte din limbajul clasic al limbii latine dar şi
derivate de tip latin sau chiar cuvinte străine la-
tinizate prin sufixare. Cele mai des întâlnite cu-
vinte formate cu ajutorul sufixelor sunt denumiri
de funcţii -arcontium, -sacerdotium, sau adjec-
tive -capitolinus, derivat de la Capetolias etc.;
sunt răspândite de asemenea şi cuvinte formate
cu ajutorul prefixelor. Prefixul cel mai des întâl-
nit la formarea unor cuvinte noi este con-, el for-
mează substantive precum coadiutor sinonim cu
adiutor, dar şi mai multe verbe precum – confe-
re, confrequentare, consacrare, continere, conu-
enire etc., atestate şi în latina clasică (Stati 1961,
112). În textele inscripţiilor se întâlnesc mai multe
cuvinte pentru aceleaşi noţiuni, precum ar fi: soţ,
soţie, copii. Acestea sunt redate prin intermediul
mai multor termeni, proprii şi pentru limba cla-
sică, uneori în inscripţii se mai întâlnesc câteva
sinonime pentru aceeaşi idee legate prin et. Spre
exemplu, noţiunea de copil era mai greu de ex-
primat în unele cazuri în funcţie de stilul în care
era scrisă inscripţia şi la ce anume se referea, cât
de oficială era. De exemplu, liberi era întrebuinţat
în inscripţii mai oficiale, scrise într-un stil juridic,
filius şi natus puteau fi folosite pentru a desemna
copiii de ambele sexe în diverse contexte, uneori
298
chiar şi în sensul de moştenitori în defavoarea lui
liberi, care se pare că nu prea era cunoscut (Stă-
nescu 2002, 194). Precum se întâlnesc diverse
nume pentru conceptele la care ne-am referit
mai sus, astfel se întrebuinţau, într-un mod ge-
neralizat, mai multe sinonime pentru aceeaşi
idee, se întâlnesc şi substituiri de cuvinte pentru
a fi exprimată o idee sau alta. Populaţia din Dacia
prefera să folosească, de exemplu, pentru equus
- caballus, pentru iecur - ficatum, uxor şi coniux
au fost înlocuite cu marita şi maritus, astfel încât
s-a ajuns în situaţia ca cele mai frecvente cuvinte
şi derivatele lor să fie moştenite şi de limba ro-
mână.
Pe lângă faptul că în unele cazuri se înlocuia
un cuvânt cu altul, în inscripţii se mai atestă şi
cuvinte cu sensuri noi pentru unele noţiuni din
latină. Printre acestea cele mai des întâlnite ar
fi – abstineo, cu sensul de a păstra banii împru-
mutaţi, coque, cu sensul de chiar, memoria, cu
sensul de inscripţie funerară, ordinatorum cu
sensul de centurion, requiem pentru mormânt.
Studii asupra inscripţiilor au demonstrat că exis-
tă noţiuni care apar doar pe teritoriul Daciei.
Cele mai elocvente sunt: apparatorium – clădire
pentru morţi, archidendrophorus – conducăto-
rul colegiului dendroforilor, frontalis – fronton,
Mamusa – termen de alintare folosit de către C.
Veturius Tertius pentru defuncta soţie Iulia Ve-
neria, care ar fi un derivat romanizat de la un
nume trac, prosmoni cu sensul de cei statornici,
proporticum pentru un portic aflat în faţa unei
clădiri, acestea din urmă fiind derivate din greacă
(Fischer 1978, 190). Bineînţeles că se mai întâl-
nesc şi cuvinte greceşti nu doar derivate ale aces-
tora, doar că numărul acestora în inscripţiile din
Dacia este mic.
Latina „populară” vorbită în Dacia nu este o lim-
bă diferită de latina clasică, ci ambele sunt stiluri
ale aceleiaşi limbi; latina „vulgară” caracterizând
modul de vorbire al păturilor sociale mijlocii,
majoritare, corespunzătoare stilului familial din
provincie. Provincia dacă, cu o populaţie intens
militarizată, a avut o limbă în care cuvintele din
jargonul soldăţesc au trecut cu uşurinţă în limba
vorbită şi de celelalte pături ale populaţiei. Cu
toate acestea, chiar dacă era impregnată cu im-
perfecţiuni şi cu formule militare, limba latină se
încadra în contextul lingvistic general al imperiu-
lui, astfel că un locuitor al Daciei era uşor înţeles
de unul din Gallia şi viceversa.
 A. Voloşciuc-Bîtcă, Unele consideraţii privind latina din Dacia

Bibliografie
Cagnat 1914: R. Cagnat, Cours d’épigraphie latine (Paris 1914).
Cicero: Brutus, 210
Etienne 1970: Viaţa cotidiană la Pompei (Bucureşti 1970).
Densusianu 1997: O. Densusianu, Histoire de la langue roumaine (Bucureşti 1997).
Drăgoiescu 1931: P. Drăgoiescu, Limba latină pe inscripţiile din Dacia Romană (Râmnicu Vâlcea 1931).
Fischer 1978: I. Fischer, Aspectul lingvistic al romanizării Daciei. In: (red. I. Fischer) Limba Română (Bucureşti
1978), 37-54.
Fischer 1982: I. Fischer, Les traits spécifiques du latin „danubien”. Studii Clasice 21, 1982.
Fischer 1985: I. Fischer, Latina dunăreană (Bucureşti 1985).
IDR, I: Inscripţiile Daciei Romane, I (Bucureşti 1975).
Lascu 1957: N. Lascu, Limba latină (Cluj-Napoca 1957).
Mihăiescu 1960: H. Mihăiescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman (Bucureşti 1960).
Macrea 1969: M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană (Bucureşti 1969).
Pârvan 1958: V. Pârvan, Dacia (Bucureşti 1958).
Petolescu 2001: C.C. Petolescu, Epigrafia latină (Bucureşti 2001).
Russu 1969: I.I. Russu, Ilirii. Istoria – limba şi onomastica – romanizarea (Bucureşti 1969).
Russu 1977: I.I. Russu, L’onomastique de la Dacie romaine. In: L’onomastique latine (Paris 1977), 350-380.
Sămărghiţan 2003: Poezia funerară în Dacia Romană. In: (red. M. Bărbulescu) Funeraria Dacoromana (Cluj-
Napoca 2003), 170-195.
Stati 1961: S. Stati, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor (Bucureşti 1961).
Stănescu 2003: A. Stănescu, Italicii. In: (red. M. Bărbulescu) Funeraria Dacoromana (Cluj-Napoca 2003), 343-349.
Stănescu 2002: A. Stănescu, Familia în Dacia Romană (Cluj-Napoca 2002).
Tacitus: Dialogus de oratoribus, 32, 3.
Väänänen 1967: V. Väänänen, Introduction au latin vulgaire (Paris 1967).

Certaines considerations concernant le latin de Dacie

Résumé
Simultanément avec la transformation de Dacie en province romane, celle-ci a été exposée à un vaste processus
de romanisation, ainsi en peu de temps, la population de la province a appris la langue latine, qui est devenue
la langue de communication, étant donné l’amalgame ethnique cohabitant. Le latin littéraire a été connu par les
hautes couches sociales, plus répandu étant le latin vulgaire, imprégné avec des fautes et des erreurs d’expression,
à cause de plusieurs facteurs. La militarisation intense a résulté l’apparition dans la langue courante des notions
militaires qui feront référence ultérieurement à des choses et des faits civiles. On peut distinguer le spécifique du
latin de Dacie des inscriptions de n’importe quel genre, leur recherche étant indispensable pour l’étude des faits
de langue. En lignes générales le latin de Dacie n’a été une langue isolée, mais elle s’est intégrée dans les limites
de la langue parlée dans tout l’empire, de cette manière la communication de toutes les populations des provinces
romanes étant possibles.

Некоторые замечания о латинском языке в Дакии

Резюме
При преобразовании в римскую провинцию Дакия была включена в широкомасштабный процесс рома-
низации настолько, что население быстро овладело латинским языком, который стал языком общения,
учитывая этническое разнообразие этой. Литературная латынь был известна в основном высшим слоям
общества, более широко была распространена вульгарная латынь, пропитанная ошибками в речи, в связи
с несколькими факторами. Интенсивная милитаризация региона привела к тому, что в языке нашли отра-
жение военные термины, которые в дальнейшем вошли в обыденность. Специфику латыни Дакии мы раз-
личаем в надписях любого рода. Исследование особенностей языка опирается на изучение этих надписей.
В целом латынь в Дакии не была изолированным языком, она была включена в языки, распространенные
во всей империи, обеспечивая, таким образом, общение всего населения римских провинций.

16.03.2009

Dr. Ana Voloşciuc-Bîtcă, Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM, bd. Ştefan cel Mare, 1, MD-2001 Chişinău,
Republica Moldova, e-mail: anisoarabitca@yahoo.com

299