DREPTUL DE CTITORIE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIV-LEA – SECOLUL
AL XVI-LEA: TRADIŢIE BIZANTINĂ ŞI SPECIFIC LOCAL
Actul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova,
fenomen istoric de largă origine bizantină, are ca
finalitate apariţia în Evul Mediu a fundaţiilor reli-
gioase sub forma bisericilor, mănăstirilor şi aşeză-
mintelor de caritate, reglementate nomocanonic.
Constituite în spaţiul românesc după principii şi
reguli de drept bizantin, fundaţiile respective au
dobândit o deosebită importanţă în societate, mai
ales, după organizarea Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, şi în mare parte, datorită faptului că devenind
persoană juridică ele îşi creează patrimonii, ceea
ce le-a permis să-şi exercite din plin principalele
funcţii: religioasă şi caritabilă.
Cercetările referitoare la cauzele generale şi la
natura receptării dreptului bizantin în Ţara Ro-
mânească şi Moldova nu par să fi epuizat acest
delicat subiect. Astfel, studiul nostru doreşte să
readucă în discuţie acest subiect şi, paralel cu pre-
zentarea unor aspecte generale ale manifestării
acestui fenomen, să scoată în evidenţă îndeosebi
unele particularităţi locale.
Transmisiunile bizantine în spaţiul carpato-da-
nubiano-pontic au fost substanţiale, mai cu sea-
mă în ceea ce priveşte situaţia şi drepturile Biseri-
cii în stat, realizându-se prin intermediul vechilor
nomocanoane bizantine – îmbinări ale canoa-
nelor bisericeşti cu legile laice, ca: Sintagma lui
Matei Vlastares, Nomocanonul lui Alexie Aristen,
Nomocanonul lui Manuil Malaxos (Cronţ 1960,
87), precum şi sub forma consuetitudinară.
Totalitatea surselor aplicabile studiului acestei
teme (documentele scrise, oficiale dar şi cele par-
ticulare, sursele epigrafice ce includ de obicei po-
melnice şi pisanii ctitoriceşti, inscripţiile funera-
re, sursele iconografice prin care se are în vedere
tablourile votive ale ctitorilor, pictate în interiorul
bisericilor), arată că dreptul de ctitorie bizantin
nu s-a realizat sub o formă pasivă, ci a fost adaptat
realităţilor social-economice şi politico-ideologice
româneşti. Incontestabil este faptul că a existat în
Ţările Române o concepţie destul de clară despre
locul fundaţiilor pioase în viaţa societăţii.
Tyragetia, s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, 79-85.
Igor Sava
Din moment ce valorile şi morala creştină domi-
nau viaţa spirituală a românilor, actul ctitoricesc
devine şi el o componentă esenţială a ideologiei
medievale. Practica de întemeiere a ctitoriilor a
fost inaugurată de domnitorii români, care imi-
tând practica împăraţilor bizantini şi în virtutea
funcţiilor şi posibilităţilor lor superioare, s-au
proclamat, în general, ocrotitori ai acestor acţi-
uni. Domnia a susţinut deopotrivă ierarhia bise-
ricească, organizaţia mănăstirească şi fundaţiile,
acestea fiind importante pârghii de susţinere pen-
tru însăşi fiinţa statelor medievale româneşti. Mai
târziu voievozii români vor fi urmaţi în ctitorire
- prin care se indică orice persoană care înteme-
iase sau înzestrase o fundaţie, restaurase edificiile
aşezămintelor respective ori dăruise vreunui lă-
caş de cult bunuri necesare existenţei sale - şi de
reprezentanţi ai altor categorii sociale. De aseme-
nea, puteau deveni ctitori şi comunităţile săteşti,
precum şi persoanele juridice – asociaţiile profe-
sionale (ghildele orăşeneşti), aşezămintele de cult
(mănăstirile mari, episcopiile, mitropoliile).
Incontestabil, situaţia de ctitor era preţuită ca
o mare distincţie publică, însă statutul de ctitor
presupunea o serie de drepturi şi obligaţii faţă de
fundaţia ctitorită care se conţineau, de regulă, în
documentul de constituire, numit typica, întoc-
mit de fondator cu autorizarea episcopului local
(Muntean 1984, 46-47; Constantinescu 1976, 13).
Tipicele conţin dispoziţii cu privire la rânduiala
slujbelor, normele disciplinei religioase, preroga-
tivele onorifice, condiţiile materiale şi financiare
ale fundaţiei, în general, toate pretenţiile rezerva-
te instituţiei întemeiate şi patrimoniului acesteia
(Muntean 1984, 47; Floca 1990, I/2, 498).
În general, întemeierea de aşezăminte religioase
se reglementa nomocanonic.
De regulă, fundarea unei mănăstiri, ctitorie indi-
viduală sau colectivă, se face cu o donaţie de bu-
nuri, numită în actele de închinare, danie, milă
sau închinare, sau prin primele două folosite
conjunct ori sinonimic (Georgescu 1980, 154).
 II. Materiale şi cercetări
Prin actul de fondare ctitorul îşi asuma obliga-
ţia să îngrijească de fundaţia sa. Orice donaţie
este irevocabilă şi bunurile mănăstireşti nu sunt
înstrăinabile. De asemenea, bunurile închinate
ajungeau patrimonii ale acestora, ele constituiau
o bază colectivă, dar teoretic erau inalienabile şi
indivizibile între membrii comunităţii ctitoriilor
în cauză. În general, actele referitoare la daniile
domneşti oferite mănăstirilor sunt explicate în in-
dicaţia că donatorii au avut în vedere mănăstirile
ca subiecte de drept colectiv şi ca aşezăminte cu
dreptul de a dobândi bunuri în numele propriu.
În actele moldoveneşti, spre exemplu, adminis-
tratorii mănăstirilor (egumenul, arhimandritul)
sunt indicaţi ca geranţi ai bunurilor şi numai în
scopul identificării fundaţiilor respective (Cronţ
1960, 103; DIR, A, XIV-XV/1, 38), dar nu ca ti-
tulari ai dreptului de proprietate. În Moldova for-
mula devenită stereotipică şi care redă noţiunea
proprietăţii de veci este „să fie mănăstirii uric cu
tot venitul” (DIR, A, XIV-XV/1, 21-22, 58, 65), pe
când în actele Ţării Româneşti este frecvent în-
tâlnită formula „să fie de ocină şi ohabă mănăs-
tirii” (DIR, B, XIII-XV/2, 41-42), sau „să-i fie de
baştină şi ohabnică” (DIR, B, XIII-XV/1, 151; vezi
Mihăilă 1973, 86; Stahl 1965, III, 77-95).
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile ctitoru-
lui ele pot fi rezumate astfel:
a) distincţii onorifice sub diferite forme – dreptul
de a fi slăviţi, prin înscrierea numelui lor şi al
familiei sale la loc de vază (pisanie) şi mântuiţi
prin înscrierea în pomelnic;
b) favoarea de a avea tablou votiv (uneori repre-
zentat împreună cu familia sa);
c) privilegiul de a fi pietaţi şi înmormântaţi în bi-
serica din complexul monastic;
d) dreptul de a participa şi supraveghea adminis-
trarea ctitoriei precum şi de a desemna pe con-
ducătorii acesteia;
e) posibilitatea de a locui şi a fi întreţinuţi de mă-
năstire în situaţii dificile pentru ei (Georgescu
1980, 159-160; Muntean 1984, 52; Floca 1990,
499).
Ceea ce-l mai deosebea pe ctitor de mireanul de
rând reiese şi din privilegiul de a i se oferi un loc
de onoare în biserică pentru rugăciune şi priorita-
te în adunările bisericeşti.
Deopotrivă cu drepturile amintite ctitorii aveau şi
multiple obligaţii, care în majoritatea cazurilor le
depăşeau pe primele. Cele mai importante se re-
80
zumau la ţinerea în bună stare a lăcaşurilor şi sus-
ţinerea materială ocazională a lor atât timp cât era
în viaţă ctitorul, dacă starea financiară le permitea,
dar fără a aduce prejudiciu material familie sale.
Supravegherea sau controlul administrării corec-
te a ctitoriei devine şi ea o obligaţie importantă.
Cei care administrau lăcaşul trebuiau să vegheze
asupra oficierii permanente a slujbelor divine în
conformitate cu canoanele bisericeşti, pomeni-
rea la slujbe a autorităţilor, a binefăcătorilor vii şi
morţi, înzestrării mănăstirii cu vasele, veşmintele
şi cărţile necesare, plata clericilor şi slujbaşilor şi
înmulţirea averilor (Nicodem 1915, 441).
Un aspect important în acest proces complex este
cel al naturii juridice a fundaţiilor religioase, în
sensul justificării de către cinul monahal a dreptu-
lui de stăpânire asupra bunurilor mobile şi imobi-
le obţinute de la fondatori. De regulă, daniile imo-
biliare erau consemnate în scris, prin acte oficiale
întărite de domnitori în perioada când aceştia îşi
exercitau atribuţiile. Aceste acte serveau pentru
legalizarea dreptului de stăpânire asupra daniilor
respective şi totodată, drept mărturii pentru con-
tracararea unor eventuale încercări de uzurpare
a proprietăţii. În diverse litigii privind proprieta-
tea, existenţa unui asemenea act decidea net în
favoarea părţii care deţinea probele, iar apărarea
stăpânirii fundaţiei era asigurată de către ctitori
sau descendenţii lor (Puşcaşu 2001, 143).
Dreptul de ctitorie înceta atunci când erau în-
călcate obligaţiile fixate în actul de ctitorire, sau
când lăcaşul de cult nu era administrat complet,
fiind lăsat în paragină. Competenţa de a retrage
dreptul de ctitor unei persoane, în asemenea si-
tuaţii, revenea episcopului eparhial. Totodată,
luând în consideraţie faptul că dreptul de ctitorie
se moştenea, el putea să înceteze şi în situaţiile
când după moartea ctitorului nu existau urmaşi
legitimi, sau nu au fost indicate prin testament
persoanele care să succede acest drept. În aseme-
nea cazuri, averea oferită de ctitor trecea în pose-
siunea mănăstirii propriu-zise (Zubco 2001, 73).
Din totalitatea de surse documentare folosite în
acest studiu, constatăm că deşi dreptul de ctitorie
s-a dezvoltat în spaţiul românesc sub influenţa bi-
zantină, pe parcurs s-au manifestat şi unele par-
ticularităţi ale acestui drept, specifice doar celor
două ţări româneşti. Vom examina unele devieri
de la normele canonice şi legislaţia civilă bizantină
prezente în spaţiul carpato-nistrean, fără a excepta,
însă, şi unele corespondenţe cu Ţara Românească.
 Ig. Sava, Dreptul de ctitorie în Ţările Române la sfârşitul secolului al XIV-lea – secolul al XVI-lea
Una dintre caracteristicile actului de ctitorie în
spaţiul celor două ţări româneşti este reflectată
de epidosis – situaţii consemnate documentar
când o mănăstire, aflată de regulă într-o stare
economică precară, este atribuită temporar în
calitate de metoh altei mănăstiri mai mari, care
a preluat conducerea comunităţii monahale şi
gestiunea patrimoniului colectiv. Epidosis este
totodată o formă de charistiké, ultima o institu-
ţie cunoscută doar în Bizanţ, prin care se indicau
beneficiile şi drepturile obţinute de o persoană
participantă la gestiunea bunurilor unei fundaţii
religioase. Documentar, un prim caz de epidosis
este consemnat în 1388 (DIR, B, XIII-XV/1, 39)
pentru mănăstirile Cotmeana-Cozia din Ţara Ro-
mânească, când Mircea cel Bătrân binevoia ca „…
mănăstirea Cotmeana să fie supusă, cu toate ce
ţin de ea, mănăstirii Cozia şi de acolo să se stă-
pânească...”, iar în Moldova un act din 1411 face
referinţă la mănăstirea Bohotin atribuită pe veci
Bistriţei, arătându-se că „... va asculta de acea
mănăstire” (DRH, A, I, 42), situaţie confirmată
de cancelaria domnească şi în 1462, când pe lângă
Bohotin în domeniul mănăstirii Bistriţa se aflau şi
„mănăstirea unde este hramul Sfântul Bogoslov,
şi mănăstirea de la Bahlui” (DRH, A, II, 153).
Documentele de cancelarie din secolul al XV-lea
ne oferă şi alte exemple de epidosis pentru Mol-
dova, cum ar fi cel din 1431 care vizează mănăsti-
rea Sfântul Nicolae, „unde a fost Huba” închinată
Bistriţei (DRH, A, I, 150). Deşi se precizează că
Sfântul Nicolae este închinată pe veci călugărilor
de la Bistriţa, o regăsim în 1519 ca parte compo-
nentă a mănăstirii Tazlău, danie de la Ştefăniţă
vodă (DIR, A, XVI/1, 142). Relevant este şi cazul
din 1446 când Ştefan al II-lea donează lavrei de
la Neamţ, pentru scurt timp, mănăstirea de maici
Boişte, indicând, totodată, că preoţii din biserici-
le satelor mănăstireşti, anume: Telebecinţi, Başo-
teni, Dvorineşti, Baloşeşti, Gura Cracăului, Tres-
tiana, „...ca să asculte de mănăstirea noastră,
cu toate veniturile, nemişcat niciodată, în veci”
(DRH, A, I, 379).
În pofida faptului că Ştefan cel Mare s-a remar-
cat ca cel mai mare ctitor moldovean de lăcaşe de
cult, în politica s-a funciară nu lipsesc cazuri de
epidosis. Astfel, două acte fac referinţă la intrarea
în stăpânirea călugărilor de la Neamţ a mănăstirii
Hangu în 1458 şi a mănăstirii Căpriana în 1470
(DRH, A, II, 99, 242).
Petru Rareş, un alt ctitor neobosit de biserici şi
mănăstiri, întărea în 1546 mănăstirii Moldoviţa
satul şi mănăstirea Sălăgeni, ctitorie călugărească,
dăruite ei de Ieremia fost mare vistier, indicându-
se ca „să asculte mai sus scrisa mănăstire Sălă-
geani şi cu satul Sălăgeani de sfânta mănăstirea
Moldaviţa ... şi igumenaşi să se puie (la Sălăgeni
– n.n.) de la Moldaviţa cu binecuvântarea mi-
tropolitului...” (DIR, A, XVI/1, 527). Documentul
în cauză este explicit arătând că mănăstirea Sălă-
geni, deşi devine metoh a Moldoviţei, va dispune
de o anumită autonomie administrativă reflectată
de prezenţa egumenului ce urma a fi ales, insti-
tuţie de origine bizantină prezentă în majoritatea
mănăstirilor româneşti (vezi Sava 2002, 17-25).
În privinţa cazurilor de epidosis nu este pe deplin
clară situaţia mănăstirilor mici, dependente de
altele mai mari. Documentele analizate în acest
studiu arată că doar mănăstirea Boişte închinată
mănăstirii Neamţ devine peste câţiva ani parte a
ocinei Maruşcăi Stroici. Mănăstirea Hangu este
amintită într-un document de la începutul seco-
lului al XVII-lea în contextul unui conflict pentru
o poiană cu mănăstirea Bisericani (Gonţa 1990,
37, 117), ceea ce ne determină să afirmăm, că
aceasta acţiona la acel moment ca o mănăstire in-
dependentă, ca subiect de drept, odată ce a apelat
la judecata domnească. Conform unor păreri, şi
mănăstirea Căpriana ar fi devenit independentă
pe la 1545, când Petru Rareş împreună cu soţia
sa Elena îi dăruiau un frumos Evangheliar şi i se
întărea hotarul (Eşanu et al. 2003, 14-15). Cât
priveşte soarta celorlalte mănăstiri, ea nu ne este
cunoscută. În acest context am putea accepta fap-
tul că tendinţa de concentrare şi de fărâmiţare în
evoluţia proprietăţii funciare în Moldova secole-
lor XVI-XVIII (vezi Драгнев, Советов 1968, 70-
92) a afectat parţial şi domeniul mănăstiresc.
Documentele interne nu dau referinţe clare pri-
vitoare la cauzele acestor închinări, însă, prin
analogie cu practica de ctitorire din Bizanţ, s-ar
putea conchide că epidosis este o formă exercitată
de biserică, nu în avantajul unei persoane, ci al
instituţiei, mai ales, în scopul echilibrării situaţiei
economice a unei mănăstiri intrată în impas.
De acest aspect specific practicii ctitoriceşti în
spaţiul carpato-danubian este indisolubil legat
un fapt rar întâlnit în monahismul răsăritean prin
care două sau mai multe mănăstiri erau puse sub
conducerea unui singur egumen, fenomen con-
81
 II. Materiale şi cercetări
semnat, însă, de puţine mărturii documentare
(DIR, B, XIII-XV/1, 21; DRH, A, I, 30).
Structura de clasă a ctitoriilor româneşti prezintă
şi ea unele deosebiri. În primul rând, se contu-
rează caracterul familial al ctitoriei. Documente-
le demonstrează în ceea ce priveşte calitatea de
ctitor, că aceasta se transmitea prin moştenire
membrilor familiei ctitorului efectiv. Treptat, în
decursul celor două secole s-au accentuat dife-
renţele între cele patru categorii de ctitori, care
au fost structurate de către Valentin Al. Georges-
cu în: a) ctitoriile colective săteşti de care pot fi
apropiate şi cele ale corporaţiilor orăşeneşti; b)
ctitoriile mari boiereşti c) ctitoriile domneşti; şi
d) ctitoriile aflate în stăpânirea particulară a unor
boieri. Anume prima categorie s-a dezvoltat mai
bine în Ţările Române decât în Bizanţ, dat fiind
şi acţiunea directă a bisericii oficiale. Dreptul cti-
toricesc aplicat ctitoriilor săteşti reprezintă unul
din punctele de contact între viaţa de sat şi drep-
tul bizantin; al doilea punct constituindu-l insti-
tuţia familiei cu aspectele ei: căsătorie, rudenie,
moştenire, moştenire, divorţ, incest şi jurământ.
Dreptul ctitoricesc de sat împleteşte elementul
colectiv cu cel individual, pe cel democratic cu cel
de ierarhie ctitoricească, reflectată în repartiţia
stranelor din biserică, a locurilor de îngropăciu-
ne, în locurile de stat în biserică şi în participarea
ajutătoare la sarcinile administrative ale bisericii
de sat (Georgescu 1980, 171-172).
Definirea statutului juridic al mănăstirilor aflate
în stăpânirea particulară a ctitorilor sau a altor
persoane, rămâne în prezent o problemă nerezol-
vată. Dacă situaţia ctitoriilor domneşti este cla-
ră, în sensul că ele ies din domeniul domnesc şi
devin avere mănăstirească cu aspect de persoană
juridică, atunci multe dintre ctitoriile boiereşti,
unele dispărute în timp, puteau fi moştenite, do-
nate sau vândute. N. Grigoraş este primul care a
documentat existenţa ctitoriilor particulare boie-
reşti, sau de sat, pentru Moldova secolelor XIV-
XV şi a susţinut că aceste mănăstiri se vindeau,
se împărţeau, se moşteneau, fiind sub ascultarea
ierarhică a unor biserici mai mari. Acest gen de
ctitorii nu au beneficiat decât foarte rar de veni-
turi domneşti şi această atitudine explică sărăci-
rea ctitorilor-proprietari, ceea ce ar fi dus la dis-
pariţia unora. Totodată, dispariţia treptată a mă-
năstirilor se poate explica şi prin lupta dintre laici
şi clerici pentru controlul acestor mănăstiri. În
acest context, domnitorii moldoveni au luat une-
82
le măsuri pentru a le proteja, fie că le cumpărau,
fie le dăruiau unor mănăstiri mai mari (Grigoraş
1947, 115-129).
P.P. Panaintescu afirma, în legătură cu aceasta,
că este acţiunea generală de încercuire şi izola-
re a bisericilor private, proces realizat cu ajuto-
rul bisericii şi al dreptului de ctitorie. În privinţa
mănăstirilor boiereşti, domnia a dus o politică
sistematică de desfiinţare a acestor forme de pro-
prietate şi una de centralizare a bisericilor şi mă-
năstirilor, care au devenit domneşti, putând fi în
simpla ctitorie nepatrimonială a unui boier sau a
altei persoane din colectivitate (vezi Georgescu,
1980, 172-173).
Problema a fost reluată într-un cadru mai larg de
istorie socială, de către H. H. Stahl, care atestă
documentar, pentru secolele XV-XVI douăzeci şi
şapte de mănăstiri moldoveneşti, pe care le inter-
pretează ca obiecte patrimoniale particulare stă-
pânite în regim de „uric”. Văzute mai degrabă ca
simple biserici de sat, parte a unei ocine boiereşti,
în anumite împrejurări, astfel de aşezăminte se
bucurau de venituri specifice domneşti, boiereşti,
de la enoriaşi, care în parte intrau în patrimoniul
ctitorului-proprietar (Stahl 1972, 162-185).
Într-un studiu recent publicat de V. Puşcaşu gă-
sim o părere similară, prin care se insistă că ace-
le lăcaşuri care sunt amintite în documente prin
cuvântul mănăstiri nu pot fi confundate cu ade-
văratele aşezăminte monahale, în sensul că sunt
lipsite de personalitate juridică, sunt parte com-
ponentă a proprietăţii unui boier şi aflate la în-
treţinerea acestuia. În funcţie de acest statut, ele
erau moştenite şi uneori vândute (Puşcaşu 2001,
150-151).
Fenomenul dăruirii, vânzării şi cumpărării de
mănăstiri apare în Moldova în prima jumătate a
secolului al XV-lea şi persistă şi în secolul urmă-
tor. Informaţiile oferite de unele documente, se-
lectate din rândul zecilor cu referinţă, ne creează
o imagine generală despre acest aspect al fenome-
nului ctitoriei. Discutabil este cazul din 1429 când
Alexandru cel Bun dăruia soţiei sale Marena şi co-
piilor ei mănăstirea de la Vişnevăţ „ca să-i fie de
uric, … în veci ei, şi copiilor ei, şi fiicilor noastre
… nepoţilor, strănepoţilor… neclintit niciodată în
veci” (DRH, A, I, 125-126). Analiza actului ne de-
termină să precizăm că în cazul dat este vorba des-
pre o donaţie pură ceea ce o deosebeşte de practi-
ca charistikariatului specifică Bizanţului, care era
 Ig. Sava, Dreptul de ctitorie în Ţările Române la sfârşitul secolului al XIV-lea – secolul al XVI-lea
o donaţie delimitată temporal, cel mai adesea vi-
ageră. Alte exemple sunt reflectate în actele emi-
se de cancelariile lui Ştefan al II-lea ce întărea la
1446 lui „pan Dragomir Oţel... o dreaptă ocină şi
cumpărătură, satul Boziani, la obârşia Albînei şi
cu mănăstirea...”, cumpărate de la fiii popii Iliaş
(DRH, A, I, 376) şi cea a lui Alexandru vodă, care
la 1449 întărea Maruşcăi lui Stroe trecerea în po-
sesiunea acesteia a mănăstirii de călugăriţe Boiş-
te, ce-i fusese dăruită de maica lui Dragoş (DRH,
A, II, 1), care cu trei ani în urmă fusese atribuită
de Ştefan al II-lea mănăstirii Neamţ. În 1518 Şte-
făniţă vodă întărea lui Cozma Şarpe postelnic un
sat pe Cracău, cu moară şi o mănăstire a Turba-
tului „care acum se numeşte Brusturi”, ce fusese
cumpărată de Paşco, de la nepoţii lui Turbatul
în timpul lui Alexandru vodă. Toate acestea sunt
dăruite de Cozma Şarpe mănăstirii Neamţ (DIR,
A, XVI/1, 132). În 1593 cancelaria lui Aron vodă
emitea un hrisov de întărire lui „jupan Mitrea,
fost mare vornic, şi jupaniţei lui, Neaga, ca să
le fie sfânta, dumnnezeiască mânăstire, anume
Tisău, pentru că această mai sus zisă mânăstire
a fost moştenire, zidită şi făcută de bunicii jupa-
niţei Neaga vorniceasa” (DIR, A, XVI/4, 61).
În legătură cu acest ultim aspect multe documen-
te nu specificau dacă este vorba de o ctitorie ca
subiect de drept patrimonial sau de una de stăpâ-
nire particulară.
Moştenirile, dăruirile şi vânzările de mănăstiri
erau de fapt o încălcare a canoanelor bisericeşti,
practică necunoscută în Ţara Românească sub
nici o formă şi nici la un moment al istoriei sale.
În comparaţie cu unii bazilei bizantini iconoclaşti,
majoritatea domnitorilor Moldovei şi Ţării Româ-
neşti nu s-au dedat la imixtiuni grave în probleme
ecleziastice, respectiv monahale, ci au acordat
mănăstirilor o asistenţă materială semnificativă,
deşi s-au înregistrat şi voievozi cvasi-monaho-
mahi. Cazul moldovenesc al domnitorului Iacob
Heraclid (1561-1563) care potrivit cronicilor a
adunat „...vasele de argint şi de aur, şi pietrele
scumpe şi împodobite cu mărgăritare ale sfinte-
lor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit
pe sine...” (Cronicile slavo-române 1959, 132) este
concludent în acest sens.
O altă trăsătură particulară a practicii româneşti
reiese din faptul că nu se cunosc precedente,
când episcopii locali să fi obligat urmaşii să res-
pecte dreptul de ctitorie, preluat prin moştenire.
În Imperiul Bizantin, începând cu secolul al X-
lea s-a dezvoltat instituţia epitropiei ce prevedea
desemnarea de către fondator, pe lângă urmaş, a
unei persoane pentru a supraveghea administra-
rea ctitoriei sale, în situaţiile când moştenitorii
indicând insuficienţa de mijloace nu-şi puteau
respecta obligaţiile de ctitor. Abia în secolul al
XVII-lea dreptul de ctitorie la români, în unele
reglementări, începe să fie dublat de epitropie
(Cronţ 1960, 111).
Uzurparea dreptului ctitoricesc constituie un alt
aspect ilustrat de actele timpului în amintitul pro-
ces al ctitoriei. Din punctul de vedere al formelor
de manifestare uzurparea intervenea în situaţii de
stingere a unei familii domneşti sau boiereşti, fie
în condiţii de scădere a prestigiului social al boie-
rilor („hiclenie”), fie de declin economic al ctito-
rilor. Cel mai frecvent întâlnită este „împresura-
rea” sau „cotropirea” ocinelor mănăstireşti, danii
ale diferitor ctitori. Un caz sugestiv în acest sens
este cel din 10 septembrie 1596, anume o pricină
a mănăstirii Probota pentru satul Protopopeni, pe
Siret, cu pricut şi cu moară. Aceste bunuri sunt
revendicate de descendenţii Anuşcăi în frunte cu
cneaghinea Frunţeschoae, susţinuţi de pan Gli-
gorcea Crăciun, mare vornic. În urma examinării
cazului domnitorul Eremia Movilă cu „tot sfatul”
hotărăşte întărirea satului mănăstirii Probota în
baza a patru motivaţii (cneaghinea Anuşca nu a
avut descendenţi direcţi; satul Protopopeni fu-
sese schimbat cu satul Stâncăuţi de cneaghinea
Anuşca cu Petru Rareş; Petru Rareş donează sa-
tul Protopopeni mănăstirii Probota; dreptul mă-
năstirii asupra acestui sat fusese confirmat prin
mai multe acte de întărire (DIR, A, XVI/4, nr.
201, 228, 471). Litigiul nu se încheie la acea dată,
ci continuă până la 8 iunie 1597, când cancelaria
domnească emite o nouă întărire în acest sens şi
asupra aceleiaşi cauze.
În general, calitatea de ctitor, după cum s-a mai
menţionat, era asociată cu o mare distincţie pu-
blică. De cele mai multe ori, iniţiativa ctitoririi
venea din partea reprezentanţilor categoriilor so-
ciale dominante, iar în urma fondării, înzestrării
unui lăcaş se contura mai clar poziţia respectivilor
în ierarhia socială. Probabil că aceasta este o altă
motivaţie de unde izvorăşte zelul pentru ridicarea
lăcaşurilor de cult. Conform afirmaţiilor preotului
I. Bălan în Moldova s-au ridicat, în secolele XIV–
XVI peste 70 de schituri şi mănăstiri, un număr
destul de impunător pentru acele timpuri (Bălan
83
 II. Materiale şi cercetări

1982, 14). Pe parcursul acestor secole ctitorirea
s-a transformat într-o frumoasă tradiţie care a dat
culturii moldoveneşti cele mai frumoase vetre de
spiritualitate: Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Putna,
Humor, Voroneţ, Căpriana ş.a.
În final, conchidem că receptarea bizantină a drep-
tului de ctitorie în Moldova a fost largă, respec-
tându-se în general nomocanoanele, însă particu-
larităţile amintite evidenţiază adaptarea acestei
instituţii la realităţile social-politice, economice,
a mentalităţii timpului, realizându-se astfel, după
cum s-a mai afirmat, o sinteză specific româneas-
că. Dreptul de ctitorie s-a inserat puternic la nive-
lul religiei, al puterii de stat, al moralei individuale
şi ordinii sociale. Dacă cazurile, înregistrate docu-
mentar, de epidosis, sau cele când două sau mai
multe mănăstiri sunt puse sub o singură conduce-
re, nu constituie, în esenţă, o abatere de la prescrip-
ţiile canonice religioase, atunci faptele care privesc
donaţiile, vânzările şi cumpărările de mănăstiri,
„cotropirea” şi sustragerea bunurilor din patrimo-
niile mănăstirilor, teoretic neînstrăinabile, deţinute
perpetuu şi indivizibile în cadrul comunităţii, con-
form nomocanoanelor constituie manifestări clare
ale uzurpării dreptului ctitoricesc.
Aceste devieri ar trebui acceptate mai degrabă ca
excepţii de conjunctură. Ele au intervenit tempo-
rar în momentele de instabilitate politică a Ţării
Moldovei, regres economic în legătură cu instau-
rarea regimului de suzeranitate, sau reflectă unele
incertitudini în politica funciară a domnitorilor,
în special faţă de mănăstiri.

Bibliografie

Bălan 1982: I. Bălan, Vetre de spiritualitate românească (Bucureşti 1982).

Constantinescu 1976: R. Constantinescu, Manuscrisele slavo-române de la Arhivele Centrale din Moscova. Re-
vista Arhivelor 38, 1976.
Cronicile slavo-române 1959: Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de I. Bogdan, ediţie în-
grijită şi revizuită de P.P. Panaintescu (Bucureşti 1959).
Cronţ 1960: Gh. Cronţ, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova. Studii şi materiale de istorie medie
IV, 1960, 87-113.
DIR, A, XIV-XV/1: Documente privind istoria României, A. Moldova, veac. XIV-XV, vol. 1, (1384-1475) (Bucu-
reşti 1954).
DIR, A, XVI/1: Documente privind istoria României, A. Moldova, veac. XVI, vol. 1, (1500-1550) (Bucureşti
1953).
DIR, A, XVI/4: Documente privind istoria României, A. Moldova, veac. XVI, vol. 4, (1591-1600) (Bucureşti
1952).
DIR, B, XIII-XV/1: Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac. XIII-XV, vol. 1, (1247-1500)
(Bucureşti 1953).
DRH, A, I: Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, (1384-1448), întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu,
şi L. Şimanschi (Bucureşti 1975).
DRH, A, II: Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II, (1449-1486), întocmit de L. Şimanschi ş.a. (Bu-
cureşti 1976).
Eşanu et al. 2003: Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolae Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, Mănăstirea Că-
priana (sec. XV-XX) (Chişinău 2003).
Floca 1990: I.N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. I, partea 2 (Bucureşti 1990).
Georgescu 1980: V.Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea (Bu-
cureşti 1980).
Gonţa 1990: Al. I. Gonţa, Documente privind istoria României, A, Moldova, veac. XIV-XVII (1384-1625), Indicele
numelor de locuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Caproşu (Bucureşti 1990).
Grigoraş 1947: N. Grigoraş, Primele biserici şi mănăstiri moldoveneşti (ctitorii şi proprietăţi boiereşti). Studii şi
cercetări istorice 1947, 115-129.
Mihăilă 1973: G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti (Bucureşti 1973).
Muntean 1984: V. Muntean, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până la 1600),
teză de doctorat (Bucureşti 1984).
Nicodem 1915: M. Nicodem, Drept bisericesc oriental (Bucureşti 1915).
Sava 2002: I. Sava, Unele consideraţii cu privire la structura instituţională a mănăstirilor Modovei în secolele
XV-XVI. Revista de istorie a Moldovei 1-2, 2002, 17-25.
Stahl 1965: H.H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. III (Bucureşti 1965).

84
 Ig. Sava, Dreptul de ctitorie în Ţările Române la sfârşitul secolului al XIV-lea – secolul al XVI-lea

Stahl 1972: H.H. Stahl, Studii de sociologie istorică (Bucureşti 1972).

Zubco 2001: Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII (Chişinău 2001).
Драгнев, Советов 1968: Д.М. Драгнев, П.В. Советов, Перестройка структуры землевладения в Молдавии
XV- XVIII вв. История СССР 1, 1968, 70-92.

Le droit de la fondation dans les Pays Roumains à la fin du XIV-ème – XVI-ème siècles:
traditions byzantines et particularités locales

Résumé
Cet étude met en question le sujet du droit de la fondation et de sa réception dans l’espace entre les Carpates et le
Dnèstre à la fin du XIV-ème – XVI-ème siècles. Les recherches concernant les causes générales de l’apliquation
du droit de fondation byzantin dans les Pays Roumains et la Moldova n’ont pas détérminés touts les aspects de
ce phénomène historique. Dans ce contexte, l’étude ne se limite pas seulement à la présentation des principaux
aspects qui concernent la manifestation du droit de fondation, on met en évidence les particularités de ce procès
dans l’espace visé, qui dépassent, en quelques mésures, à l’avis de l’auteur, la sphère de la tradition byzantine. La
conclusion finale qui s’impose est que le droit roumain de fondation a suivi, généralement, les normes byzantines,
mais les particularités mentionnées mettent en évidence l’adaptation de cette institution aux réalités sociales, poli-
tiques, économiques, à la mentalité du temps, en réalisant ainsi, une synthèse spécifique roumaine.

Право основателя в Румынских Княжествах в конце XIV-го в. – XVI в.:

византийская традиция и региональная специфика

Резюме
Данная статья возобновляет дискуссию по проблеме право основателя в Молдавском Княжестве в конце
XIV в. – XVI в. Исследования, которые касались причин применения византийского права основателя в
румынских княжествах, не разобрали все аспекты этого исторического феномена. В зависимости от это-
го, исследование не только показывает основные характеристики применения право основателя, но и ак-
центирует особенности процесса в данном пространстве, которые, по мнению автора, выходят из сферы
византийской традиции. Автор приходит к выводу, что румынское право основателя в основном придер-
живалось византийским правилам. Но существуют и особенности, которые подчеркивают адаптацию этих
учреждений к социально-политическим и экономическим реальностям, менталитету времени, что в конеч-
ном итоге образовывают чисто румынский синтез.

31.01.2007

Igor Sava, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, str. Piaţa Independenţei, 1, Cahul, Repu-
blica Moldova, e-mail: igorsavaas@yahoo.com

85