III.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI DE CARTE
Ioan Horga, Sorin Şipoş, DE LA „MICA” LA „MAREA EUROPĂ”.
MĂRTURII FRANCEZE DE LA SFÂRŞITUL SECOLULUI
AL XIX-LEA DESPRE FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A EUROPEI.
STUDII ŞI DOCUMENTE. Traducerea textelor Delia-Maria Radu.
Editura Universităţii din Oradea, Oradea 2006.
Depistarea, publicarea şi valorificarea surselor
istorice constituie o preocupare permanentă a is-
toriografiei româneşti. Eforturile domnilor Ioan
Horga şi Sorin Şipoş, cunoscuţi istorici de la Uni-
versitatea din Oradea se înscriu pe deplin în aces-
te preocupări. Titlul cărţii, în care sunt incluse
mărturii franceze inedite de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea este
mai mult decât sugestiv. El subliniază actualita-
tea documentelor puse la dispoziţia cititorilor,
legătura indisolubilă cu evenimentele de la înce-
putul secolului al XXI-lea, când hotarele Europei
se deplasează tot mai spre Răsărit, iar identitatea
europeană devine o realitate pentru popoarele
din fostul lagăr socialist. Totuşi, se pare că isto-
ria ne-a jucat festa şi de această dată: dacă ofiţerii
francezi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – în-
ceputul secolului al XIX-lea subliniau necesitatea
întăririi liniei Nistrului, astăzi ne-am pomenit în
situaţia când se întăresc hotarele pe Prut.
Structura lucrării predispune la o lectură atentă şi
corespunde atât necesităţii de informare generală
a unui cerc larg de cititori, cât şi necesităţii de do-
cumentare pentru specialişti, atât din ţară cât şi,
de peste hotare, ori toate compartimentele cărţii
sunt însoţite de traduceri în limba franceză. De
asemenea mărturiile documentare sunt publica-
te în limba originalului (franceză) şi în traducere
românească. Reproducerea textelor originale şi
a planşelor au menirea să aducă cititorul cât mai
aproape de epocă.
Editorii mărturiilor ne prezintă mai întâi o Intro-
ducere în care menţionează că „Europa este im-
posibil de definit” (p. VII), ori, hotarele ei răsări-
tene sunt în continuă modificare.
Urmează apoi o Notă asupra ediţiei în care edi-
torii ne prezintă titlurile exacte ale documentelor
publicate şi ne familiarizează cu structura ulte-
rioară a cărţii, care cuprinde trei studii asupra
autorilor francezi şi manuscriselor redactate de
ei, textele manuscriselor traduse şi reproducerea
textelor originale.
În studiul consacrat ofiţerului francez Joseph
Felix Lazowski şi informaţiilor sale, autorii căr-
ţii oferă cititorului o maximă posibilă biogra-
fie a sus-numitului ofiţer, iar notele lăsate de el
sunt, pe bună dreptate, apreciate drept „o sursă
documentară de primă însemnătate pentru is-
toriografia românească” (p. XV-XVI). În cadrul
aceluiaşi discurs editorii prezintă cititorului şi
o atentă examinare a mărturiilor lui Lazowski,
atenţionând asupra momentelor mai importante
(p. XXIV-XXIX).
Întrebarea pe care şi-o pune Lazowski în ale sale
Observaţii cu privire la starea actuală a Turciei
şi la raporturile politice ale acestei puteri cu Re-
publica Franceză: „Nu este oare o datorie sacră să
renunţăm la o alianţă (cu Imperiul Otoman – I.E.)
care se dovedeşte o povară pentru Republică şi să
ne întărim prin aceleaşi metode şi cu aceleaşi mij-
loace pe care Rusia şi Austria le folosesc pentru a
le mări pe ale lor?” (p. 24), nu este nici pe departe
o întrebare retorică.
Atent observator şi profund analist al situaţiei,
Lazowski încă în ianuarie 1798, data când şi-a
prezentat Observaţiile sale, se pare, a intuit viito-
rul conflict franco-rus, nu numai în sensul men-
ţinerii integrităţii teritoriale a Imperiului Oto-
man, şi credea că „este în interesul Republicii de
a se pregăti de a contracara ambiţia sa (a Rusiei
– I.E.)” (p. 21). În acest context, Imperiul Otoman
nu este văzut de Lazowski ca un aliat de nădejde,
din cauza rămânerii în urmă a acestuia. Ofiţerul
francez face o apreciere a situaţiei dezastruoase a
Imperiului Otoman, care nu putea face faţă noilor
cerinţe ale timpului, nici din punct de vedere po-
litic, nici economic, nici militar, Turcia fiind apre-
ciată drept „cea mai slabă dintre puterile Europei”
(p. 19-20). De aceea Lazowski nu vedea sorţi de
izbândă chiar şi în situaţia în care trupele france-
ze ar trece munţii Balcani (p. 21-22). În acest caz,
opina Lazowski, în câteva campanii oastea fran-
ceză ar pierde jumătate din efectivul ei, de aceea
el, practic, se pronunţă împotriva ideii de a trimi-
te trupe franceze în Imperiul Otoman, cu atât mai
 III. Recenzii şi prezentări de carte
mult că cu cât „nici pe angajamentele domnilor din
Moldova şi din Valahia nu putem conta, chiar dacă
aceştia şi le-ar lua pentru a ajuta armata noastră,
deoarece ei sunt aproape întotdeauna devotaţi in-
tereselor Rusiei şi Austriei” (p. 23).
În sprijinul ideii anunţate de Lazowski de a re-
nunţa la o alianţă cu Imperiul Otoman, care este
împovorătoare pentru Franţa, vin şi observaţii-
le sale privind capacitatea de apărare a Turciei
pe linia Nistrului. Ofiţerul francez subliniază că
până acum Poarta s-a putut mulţumi doar cu
trei cetăţi la Nistru pentru a se apăra de preten-
ţiile Rusiei, beneficiind „aproape întotdeauna”
de alianţa cu Polonia, de dezavantajele create
pentru armata rusă de „pustietăţile Tătariei”, şi,
de asemenea, utilizarea de către otomani a „di-
verse combinaţii politice şi diversiuni avanta-
joase”. Acum însă, subliniază Lazowski, situaţia
s-a schimbat: „frontierele celor două imperii se
învecinează”. Evident, Rusia va utiliza la maxi-
mum acest avantaj, la care se adaugă posibilita-
tea de a avea „o armată constituită permanent”,
ceea ce îi va înlesni pătrunderea uşoară în pro-
vinciile otomane. Această posibilitate a Rusiei se
întâlneşte, în chip nefericit, cu imposibilitatea
acţiunilor Porţii în această direcţie, ori „armata
turcească, prin structura imperiului, nu se poa-
te aduna decât în momentul unui război inevi-
tabil” (p. 14). Este o aluzie clară a lui Lazowski
la conservatorismul Porţii. Desigur, el nu poate
cere restructurarea Imperiului Otoman: el pro-
pune construirea a încă două cetăţi pe Nistru,
între Hotin şi Bender, şi a uneia între Bender şi
Akkerman, la care adaugă necesitatea întăririi
gurilor Nistrului.
Practic negativ este apreciată de Lazowski şi ca-
pacitatea de apărare a cetăţilor de la Nistru şi
Dunăre: „Aşezarea Benderului – nota el – este
în general dezavantajoasă” şi estimează posibili-
tatea cuceririi lui în cel mult 60-72 de ore, iar în
timp de iarnă, şi mai repede (p. 7). Menţionând
importanţa cetăţii pentru Poartă, importanţă
„care nu lasă loc de îndoială asupra necesităţii de
a îmbunătăţi forţa sa de apărare”, Lazowski, după
ce îşi argumentează opinia că zidurile Benderului
nu vor putea rezista unui asediu îndelungat, reco-
mandă ce trebuie de făcut pentru a întări capaci-
tatea de apărare a cetăţii (p. 8-10).
Subliniind poziţia geografică favorabilă a Cetăţii
Albe, el o apreciază doar ca „o mică fortăreaţă”,
348
dar care, pe viitor „ar putea deveni cea mai bună
fortăreaţă de la frontierele Turciei în Europa” (p.
11) şi ar servi „efectiv unor operaţiuni politice,
comerciale, şi militare” dacă ar fi bine întărită,
„indiferent de raţiuni majore ... care trebuie să o
determine (pe Turcia – I.E.) să întărească acum
întregul hotar al Nistrului” (p. 12). Lazowski pro-
pune unele măsuri de întărire a cetăţii, care, în
opinia sa „vor putea tărăgăna la infinit durata ase-
diului, scop esenţial pe care trebuie să încercăm
să-l atingem, întărind fortificaţiile de pe Nistru”
(p. 12-13), încercare, care, după cum bine se ştie,
nu a mai fost realizată.
Ismailul este apreciat de Lazowski doar „o tabără
fortificată”, care are nevoie de o întărire conside-
rabilă pentru a putea pretinde „garnizoanei din Is-
mail o apărare de lungă durată” (p. 4), lucru care
nu s-a întâmplat în timpul războiului din 1787-91
când, în timpul asediului trupelor ruse „garnizoa-
na turcească ... a fost aproape în întregime trecută
prin sabie ...” (p. 5).
Nu este încântat Lazowski nici de fortificaţia de la
Chilia, care este „un fort cu plan pătrat, aflat acum
în construcţie” (p.17), dar, subliniază el „forma
acestui fort (este – I.E.) în general contestată as-
tăzi în fortificaţii din cauza slabei apărări de care
beneficiază bastioanele” (p. 18), ceea ce impune şi
construcţii suplimentare, dar şi utilizarea turnu-
rilor „groase existente şi vechea cetate”. Acestea,
în opinia sa pot oferi un adăpost mai bun şi mai
sigur decât noile edificii.
Aşadar, răspunsul lui Lazowski la întrebarea for-
mulată de el, dacă „nu este oare o datorie sacră să
renunţăm la o alianţă care se dovedeşte o povară
pentru Republică?”, este pozitiv.
Aubert, al doilea francez, notele căruia sunt publi-
cate de Ioan Horga şi Sorin Şipoş, „este fin obser-
vator al realităţilor româneşti” (p. XXXVIII), iar
raportul redactat de el este „o sursă documentară
importantă despre spaţiul românesc din primii
ani ai secolului al XIX-lea” (p. XXXIX), editorii
evidenţiază cele mai importante momente ale No-
telor statistice despre Polonia rusească, Moldova
şi Valahia redactate în anul 1807.
Aubert este ferm convins că „Moldova ar fi capa-
bilă să devină una din cele mai frumoase provincii
ale Europei” (p. 28) dacă ar urma o redresare de-
mografică şi o bună administrare a ţării.
Guvernul turc este apreciat că „va fi întotdeauna
un obstacol în calea îndreptării acestei ţări”. Ne-
 III. Recenzii şi prezentări de carte
siguranţa în faţa Porţii, lipsa unei bune adminis-
trări, ignoranţa turcilor, ideile lor religioase care
condamnă orice fel de înnoire, lipsa unui propriu
„guvern puternic şi drept” sunt considerate de au-
torul francez principalele cauze ale stagnării Mol-
dovei şi Ţării Româneşti.
Referindu-se la economia Ţării Moldovei Aubert
menţionează fertilitatea pământului, dar şi faptul
că „locuitorii acestei provincii nu manifestă nici o
idee cu privire la agricultură” (p.18). „Turme im-
presionante de animale de toate rasele, alcătuiesc
bogăţia acestui popor în întregime de păstori”.
Evident, Aubert exagerează considerabil văzând
în moldovenii de la începutul secolului al XIX-lea
un popor de păstori!
Cu toată aprecierea extrem de exagerată, Aubert
menţionează şi cultivarea cerealelor dar, preci-
zează el, „după nevoile ţării” (regiunea Vaslui-
Socolina fiind apreciată ca „puţin mai cultivată”
decât restul ţării), „numai pentru nevoile locuito-
rilor”. Şi această apreciere este exagerată, ori se
ştie bine că din Moldova erau duse în Imperiul
Otoman mari cantităţi de cereale.
Cel de-al treilea document publicat de Ioan Hor-
ga şi Sorin Şipoş este un Memoriu al Comandan-
tului-adjutant Guilleminot asupra observaţiilor
făcute şi informaţiilor culese în timpul călătoriei
sale în Turcia, datat cu 27 septembrie 1807.
Editorii prezintă mai întâi o biografie a lui Ar-
mand-Charles Guilleminot (p. XLI-XLVI), urma-
tă de o analiză a raportului prezentat de acesta în
care sunt evidenţiate şi prezentate printr-o vizi-
une critică unele momente importante ce ţin de
istoria românilor, încercând să stabilească atât
posibilele surse ale informaţiilor introduse în Me-
moriu, cât şi opiniile sale proprii înscrise „cu lim-
pezime şi chiar cu patos” (p. XLII-LIV).
Referindu-se la realităţile din Moldova, Guillemi-
not, menţionează „enorma fertilitate a terenului”,
avantajele sporite pentru dezvoltarea comerţului
şi, având şi o posibilă „înţeleaptă o cârmuire”, ar
deveni „una dintre ţările cele mai bogate ale Eu-
ropei”, apreciere care, după cum s-a arătat mai
sus, este aproape identică cu cea a lui Aubert.
Guilleminot ne informează că mai cultivată este
partea dinspre munţii Carpaţi şi, aflându-se încă
în Podolia, notează că „pe drum am întâlnit con-
voaie destul de însemnate de vite şi de grâne ce
veneau din Moldova” (p. 34). Totuşi situaţia ţării
este apreciată ca fiind deplorabilă din cauza de-
selor războaie, indisciplinei trupelor otomane,
incursiunilor tătarilor, tâlhăriilor turcilor de la
hotare, deselor schimbări de domnie, lăcomiei
clerului, rapacităţii boierilor.
Guilleminot ne oferă date interesante despre sta-
rea fizică şi firea moldovenilor şi valahilor care
sunt „bine făcuţi, robuşti, înalţi şi cu fire plăcută”.
Autorul francez menţionează şi pasiunea lor pen-
tru vânătoare, ceea ce „fac din ei buni soldaţi”.
„Sunt acuzaţi, continuă Guilleminot, – acuzaţie
pe care el personal, se pare, nu o împărtăşeşte,
– că ar fi leneşi, avari şi că le place vinul, dar în
rest sunt oameni buni”. Pentru a-şi argumenta
viziunea Guilleminot a găsit de cuviinţă să sub-
linieze că acelaşi lucru nu „se poate spune însă
despre evreii, grecii, armenii care se găsesc prin-
tre ei” şi care „excelează în arta de a-i înşela pe
alţii” (p. 47).
Cele spuse de Guilleminot despre moldoveni şi
valahi, se referă la poporul simplu. Cei „bogaţi şi
importanţi” au beneficiat de cu totul altă caracte-
ristică din partea autorului francez. Aceştia sunt
laşi, umili, acţiunile lor sunt determinate de inte-
res şi de teamă, ei sunt intriganţi, complotişti, ne-
miloşi asupritori ai celor slabi, severi cu supuşii,
tirani în propriile case.
Guilleminot ne oferă informaţii preţioase şi des-
pre modul de numire a domnilor în ţările române.
Relatând despre proiectul paşei Mustafa referitor
la Moldova şi Ţara Românească privind extin-
derea puterii sale în aceste ţări prin intermediul
unui consilier al său, armeanul Manuc Mirzaian,
care urma să primească titlul de prinţ, Guillemi-
not menţionează că „printr-o lege turcească, nu
poţi obţine titlul de prinţ decât după ce ai fost
mare dragoman al Porţii, post care nu este oferit
decât nobililor greci din Constantinopol” (p. 42).
Ofiţerul francez ne oferă date importante şi des-
pre situaţia etnodemografică în „provincia Ba-
sarabia”, adică a teritoriilor din partea de Sud a
regiunii Nistru-Prut aflate sub controlul direct al
otomanilor. Basarabia ar fi avut circa 300000 de
locuitori, turci, tătari (cca 40 000), armeni, evrei.
Populaţia Benderului este estimată la cca 60000
de locuitori, dintre care 50% musulmani, restul
moldoveni, armeni, evrei. Akkermanul ar fi avut
20000 de locuitori, dintre care 15000 musul-
mani, iar Chilia 18000 de locuitori, dintre care
două treimi o alcătuiau musulmanii (p. 52).
349
 III. Recenzii şi prezentări de carte
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, ne so-
lidarizăm cu aprecierea editorilor referitor la
importanţa documentelor publicate care lărgesc
baza izvoristică atât de necesară specialiştilor şi
Dr. hab. Ion Eremia, Univeresitatea de Stat din Moldova, str. Mateevici 60, MD-2009 Chişinău, Republica Moldova
Michel Mollat du Jourdin, EUROPA ŞI MAREA,
Traducere şi note de Gabriela Ciubuc. Iaşi, Editura Polirom, 2003, 281 p.,
ISBN 973-681-432-7.
La inaugurarea unei importante serii de lucrări
– „Construcţia Europei” –, ilustrul medievist
Jacques Le Goff, coordonatorul colecţiei, releva
importanţa cunoaşterii istoriei Europei, afirmând
că „ziua de astăzi se trage din cea de ieri, iar ziua
de mâine este rodul trecutului, un trecut ce nu
trebuie să paralizeze prezentul, ci să-l ajute să fie
diferit în fidelitate şi nou în progres”.
Lucrările apărute în această serie aparţin ce-
lor mai buni istorici din zilele noastre, care au
abordat probleme esenţiale ale istoriei Europei
în diferite domenii – economic, politic, social,
demografic, religios, cultural – sprijinindu-se pe
„îndelungata tradiţie istoriografică ce se întinde
de la Herodot până la noile concepţii elaborate în
Europa în cursul secolului XX, şi mai cu seamă
în ultimele decenii, concepţii care au reînnoit în
profunzime ştiinţa istoriei”. Astfel, lucrarea ela-
borată de Peter Brown (Întemeierea creştinismu-
lui occidental) este esenţială pentru înţelegerea
Antichităţii târzii şi a creştinismului din zilele
noastre. Alegându-şi mai multe centre de studiu,
autorul le analizează în ordine cronologică pe
baza unei bibliografii impresionante. Massimo
Montanari (Foamea şi abundenţa. O istorie a
alimentaţiei în Europa) a realizat un studiu rigu-
ros despre modul de alimentaţie a omenirii de-a
lungul vremii, demonstrând existenţa unei istorii
care porneşte de la modul în care oamenii se hră-
nesc, aceasta fiind la fel de importantă ca şi cea
general recunoscută. Prin monografia sa (Femeia
în istoria Europei din evul mediu până în zilele
noastre), Gisela Bock scoate în evidenţă istoria
unei jumătăţi din omenire, incluzând femeia între
marile teme ale istoriei europene. Cartea lui Mas-
350
avem ferma convingere că lucrarea editată de dnii
Ioan Horga şi Sorin Şipoş va fi de o utilitate reală
pentru viitoarele cercetări ale istoricilor.
25.01.2007
simo Livi Bacci (Populaţia în istoria Europei) a
devenit una de referinţă pentru istoria demografi-
că. Autorul descrie, analizează şi explică modelele
de evoluţie, dar şi efectele războaielor, migraţii-
lor, tehnologiei şi culturii, căutând să evidenţie-
ze legăturile dintre natură, cultură şi populaţie,
pentru a preveni un viitor colaps al umanităţii.
În lucrarea sa (Familia europeană. O încercare
de antropologie istorică), Jack Goody, specialist
recunoscut în domeniul antropologiei, analizea-
ză efectele evoluţiei sociale, politice şi economice
din istoria europeană asupra modului de organi-
zare a familiei, incluzând importantele modificări
produse de apariţia creştinismului. Prin lucrarea
Ţăranii în istoria Europei, Werner Rösener, isto-
ric de renume mondial, ne propune o istorie a ţă-
rănimii europene de la începuturile ei medievale
timpurii până în prezent, reliefând formele vieţii
rurale care au marcat secole de-a rândul realitatea
socială. Alte lucrări din această serie aparţin lui
Franco Cardini (Europa şi islamul. Istoria unei
neînţelegeri), Leonardo Benevolo (Oraşul în isto-
ria Europei), Charles Tilly (Revoluţiile europene
(1492-1992), Ulrich Im Hof (Europa Luminilor),
Josep Fontana (Europa în faţa oglinzii), Umber-
to Eco (În căutarea limbii perfecte) ş.a.
Volumul Europa şi marea completează într-un
mod valoros colecţia „Construcţia Europei”, fiind
semnată de unul dintre maeştrii francezi ai isto-
riografiei medievale – Michel Mollat du Jourdin.
Autor şi coordonator a numeroase articole, studii
şi lucrări referitoare la economia şi societatea me-
dievală, Michel Mollat du Jourdin face o incursi-
une fascinantă în istoria acelor solidarităţi şi state
ale continentului, care şi-au legat existenţa de ve-
 III. Recenzii şi prezentări de carte
cinătatea cu marea. Astfel, consacrată „legăturilor
istorice dintre Europa şi mare”, lucrarea anunţată
este axată pe implicaţiile economice, politice, dar
şi cele spirituale, culturale ale acestei vecinătăţi.
Pentru renumitul medievist, marea este o sursă
de profit, constituind baza unor conflicte istorice,
dar şi sursă de cunoaştere; vecinătatea comună
cu marea a determinat particularităţi culturale şi
de tradiţii asemănătoare. Din primele pagini ale
lucrării, autorul îşi propune să elucideze care a
fost, care este şi care va fi rolul mării în aventura
europeană.
Lucrarea lui Michel Mollat du Jourdin cuprinde
un Cuvânt-înainte de Jacques Le Goff, Prelimi-
nariile autorului, două părţi compartimentate în
zece capitole, o Concluzie, lista hărţilor, ilustraţi-
ilor şi graficelor inserate în text, un glosar de ter-
meni tehnici, bibliografia şi indicele de locuri şi
persoane.
Prima parte a lucrării – Europa şi marea în
spaţiu şi timp, cuprinde şase capitole. În capi-
tolul I, Asemenea unui puzzle (p. 13-31), Michel
Mollat du Jourdin ne arată că ascendenţa mariti-
mă a Europei „se pierde în legendă”; numele nim-
fei, transpus în plan geografic, a fost extins de-a
lungul epocilor de la parte (Peloponesul şi insule-
le învecinate) la întreg. Potrivit istoricului, silueta
Europei trădează intimitatea ei cu elementul ma-
rin – „o mică, minusculă peninsulă împresurată
de mări”, pe suprafaţa căreia aproape că nu există
sectoare care să nu fie accesibile „influenţelor în-
tremătoare ale iodului şi sării de mare”. În pagi-
nile acestui capitol, autorul încearcă să răspundă
la întrebarea unde se termină Asia şi unde începe
Europa, constatând că atunci când geografia are
ezitări, istoria oferă ipoteze. Sub titlul aceluiaşi
capitol, Michel Mollat du Jourdin scoate în evi-
denţă apele importante care „tivesc” marginile
continentului european, rutele mărilor interioare
şi peninsulele şi insulele – „primele personaje din
istorie”, care au rolul de a decupa „piesele mari
ale puzzle-ului evocat mai sus, după un tipar ca-
pricios în care se îmbină sinurile, golfurile adân-
ci şi mările adiacente”. De asemenea, autorul ne
prezintă date geografice referitoare la „strâmtori”,
la mările din nord şi cele din sud şi trăsăturile lor
comune, arătând diversitatea resurselor oferite
de apele europene şi rolul acestora în evoluţia is-
torică a continentului.
Capitolul II, Anterioritatea Mediteranei (de la
Atena la cetăţile italiene) (p. 32-48), cuprinde
reflecţii pe marginea resorturilor istorice ale re-
laţiei Europa-Mediterana, atracţia exercitată de
ţărmurile însorite asupra popoarelor septentrio-
nale, naşterea cetăţilor greceşti şi, mai târziu, a
emporiilor genoveze şi veneţiene. Michel Mollat
du Jourdin abordează problema evoluţiei terito-
riului european de la cetatea maritimă la talaso-
craţie, fenomen propriu atât cetăţilor antice, cât şi
oraşelor medievale, decriptând condiţiile istorice
ale edificării talasocraţiilor Atenei, Veneţiei, Ge-
novei, Marsiliei şi Barcelonei, cu grade inegale de
putere şi cu diferenţe instituţionale notabile. Din
paginile acestui capitol aflăm şi despre impactul
conceptului „mare nostrum” în istoria Europei,
precum şi că Mediterana a fost „plămân şi doică”
pentru Europa antică şi medievală şi, în sfârşit,
despre inventarea portulanelor de către medite-
raneeni, expresie a progresului tehnicii cartogra-
fice care aducea cu sine posibilităţi nebănuite, dar
reale.
Europa de Nord nu era mai prejos de cea sudi-
că în ce priveşte deschiderea către viaţa mariti-
mă, linie pe care autorul lucrării o urmăreşte în
capitolul III – Oceanul intră în scenă (secolele
XI-XIV) (p. 49-67). Sub acest titlu, Michel Mollat
du Jourdin elucidează rolul universului atlantic
în înstăpânirea Europei asupra mărilor ei nordi-
ce. Analizând referinţele maritime din mitologiile
celtică, scandinavă şi germanică, istoricul ajunge
la concluzia că în societăţile nordice oroarea in-
stinctivă faţă de primejdiile mării rivaliza cu gus-
tul pentru aventură. Autorul arată cum din spaţiu
al visării, oceanul şi anexele lui nordice au devenit
pentru locuitorii ţinuturilor costiere un câmp al
înfruntărilor repetate şi un domeniu deschis pro-
fitului şi puterii. Fără îndoială, un anumit spaţiu
în economia capitolului a fost consacrat contribu-
ţiei vikingilor şi frizonilor la imaginea maritimă a
Europei. Pe lângă acestea, Michel Mollat du Jour-
din relevă implicaţiile dominaţiei Hansei asupra
Mării Nordului şi Balticii şi expansiunea comer-
ţului acesteia până în Europa Meridională, dar şi
împărtăşirea anumitor ritmuri ale vieţii profesio-
nale, familiale şi sociale.
În capitolul IV, Convergenţe (p. 68-80), Michel
Mollat du Jourdin pune în lumină trei serii de fe-
nomene care au caracterizat legătura Mediterana
– Marea Nordului: înfiinţarea treptată a unor li-
nii de navigaţie comercială care legau cele două
sectoare maritime ale Europei; activitatea milita-
ră comună şi, legată de precedentele, dezvoltarea
351
 III. Recenzii şi prezentări de carte
tehnică a navelor. Autorul decriptează fenome-
ne precum înaintarea comerţului italian pe ruta
oceanică, unirea celor doi poli economici (italian
şi flamand) într-un fel de economie-univers, ex-
tinderea hanseată până la Mediterana; de aseme-
nea reconstituie rutele şi escalele tehnice; scoate
în evidenţă simţul afacerilor şi spiritul întreprin-
zător al negustorilor, zonele de acţiune şi compe-
tiţiile pe rutele comerciale, activităţile bretone şi
normande ş.a.
Capitolul V, Întâlniri şi împărtăşiri: naşterea
unei Europe a negustorilor (secolele XV-XV) (p.
81-112), cuprinde dezvăluirea procesului consti-
tuirii unei solidarităţi a negustorilor cu caracter
european. Sub acest titlu, autorul inserează su-
biecte precum violenţa concurenţelor septentrio-
nale şi îndârjirea rivalităţilor mediteraneene, ti-
purile portuare, recrutarea echipajelor şi solidari-
tăţile de mediu şi de etnie, sucursalele hanseatice
şi reţelele italiene, prezenţele iberice în porturile
occidentale, progresele tehnice şi evoluţia mate-
rialului nautic din secolul XVI. Alte subiecte care
ne atrag atenţia în acest capitol sunt înrudirile de
limbaj şi de cultură, uniformizarea dreptului ma-
ritim, constituirea amiralităţii ca instituţie, pre-
cum şi cele două arii maritime, italiană şi flaman-
dă, care reprezentau „două culturi, dar un singur
suflet: cel al creştinătăţii europene”.
În cel de-al şaselea capitol, Spargerea cadrului:
Europa – prezentă pe toate mările (p. 113-146),
Michel Mollat du Jourdin încearcă să desprindă
trăsăturile majore şi anumite linii de forţă ale
procesului luării în posesie a mărilor vecine şi ex-
tinderea, în cele din urmă, la toate oceanele, ur-
mărind implicaţiile acestuia din secolul XVI până
în zilele noastre. Astfel, au fost cuprinse subiecte
precum artizanii şi focarele expansiunii, „Terra
nova” ca primă proiecţie transmarină a Europei,
marea – ca afacere de stat şi componentă a pu-
terii statale, cucerirea puterii maritime în epoca
modernă, trecerea de la era companiilor la im-
perialismele maritime şi noua generaţie de state
maritime, concluzionând că soluţiile continentale
au depins de deciziile luate în prealabil pe mare.
Dacă în partea întâi a volumului Michel Mollat du
Jourdin a urmărit relaţia Europei cu mările care
o înconjoară într-un cadru definit – Europa –, şi
într-un timp delimitat – aproape trei milenii, în
partea a doua, Europa şi marea în societatea
oamenilor, autorul explică cum au convieţu-
it, istoric vorbind, europenii cu marea. Astfel, în
352
capitolul VII, Oamenii mării (p. 150-171), sunt
prezentate numeroase mărturii ale activităţii să-
rarilor şi salinele lor, distingând cele trei faze suc-
cesive în istoria europeană a sării, similitudinile
şi înrudirile între salinele atlantice şi cele medi-
teraneene. Pornind de la faptul că pescarii sunt
clienţii străvechi ai sărarilor, autorul analizează
pescuitul costier în Mediterana şi cel din apele
oceanice, apoi pescuitul în larg, arătând că fiecare
gen de pescuit comportă tehnicile sale specifice,
modelează tipuri umane caracteristice, reclamă
forme particulare de organizare socială. În înche-
ierea acestui capitol, Michel Mollat du Jourdin se
referă la fenomenul de solidaritate ca valoare şi
constrângere împărtăşite în lumea pescarilor.
În capitolul VIII, Obştea europeană a oamenilor
mării (p. 172-194), autorul lucrării ne dezvăluie
cine sunt aceşti indivizi – mai bine zis, grupuri
– care trăiesc din, prin şi pentru mare. El ne face
să descoperim similitudinile, şi mai puţin dife-
renţele, între „oamenii mării”, pericolele şi secu-
ritatea, complexele de sociabilitate şi de indepen-
denţă. Potrivit autorului, necesara solidaritate
între aceştia era ameninţată adesea de răzvrătiri,
care, alături de aventurile luptei de corsari şi cele
piratereşti, erau o supapă pentru spiritul de inde-
pendenţă a „oamenilor mării”.
Capitolul IX, Imagini familiare (p. 195-217), este
o reconstituire a peisajelor familiare „oamenilor
mării”. Astfel, în paginile acestuia, Michel Mollat
du Jourdin se referă la priveliştile costiere, turnu-
rile de veghe, farurile, balizele, avanporturile, fizi-
onomiile oraşelor portuare şi arsenalele. În afară
de aceasta, autorul abordează probleme legate
de reprezentările mentale ale „oamenilor mării”,
cum ar fi fricile, fantasmele şi credinţele, visele de
fericire şi nevoia de absolut.
În ultimul capitol, O dimensiune culturală: a
vedea, a simţi şi a înţelege marea (p. 218-242),
Michel Mollat du Jourdin se axează pe reflecta-
rea temei maritime în textele literare, iconografie,
artele minore şi în muzică. Cunoscutul cercetător
elucidează, de asemenea, progresele ştiinţelor
maritime, promovarea mării în viaţa socială eu-
ropeană.
În încheierea lucrării, autorul scrie despre mare
– „contribuţie pozitivă a istoriei” –, că este o
„moştenire comună” a europenilor, „dar contes-
tată sau subapreciată şi ameninţată”, concluzio-
nând că, „prin întinderea ei, marea dovedeşte că
 III. Recenzii şi prezentări de carte
este un atu şi o miză pentru întărirea identităţii
Europei”.
Bibliografia raporturilor istorice ale Europei cu
mările care o înconjoară este impresionantă, mai
ales, prin titlurile semnate de cercetători cu nume
de referinţă în istoriografie, precum Hélène Ahr-
weiler, Michel Balard, Fernand Braudel, Pierre
Chaunu, Jean Delumeau, Jacques Heers ş.a. Din
păcate, însă, în această listă nu găsim nici un titlu
consacrat istoriei Mării Negre, deşi pe parcursul
expunerii sale, Michel Mollat du Jourdin se refe-
ră la spaţiul circumscris acestui important sector
maritim al Europei. Considerăm că pentru istoria
Dr. Ludmila Bacumenco, Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM, str. Mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni, 35,
MD-2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: ludmila_bacumenco@yahoo.com
Axentie Stadniţchi, MITROPOLIT G. BĂNULESCU-BODONI,
Chişinău, 2004, 224 p.
(Sau cum nu trebuie editate cărţile noastre vechi...)
Seria colecţiei Biblioteca „Pro Moldova”, la finele
anului 2004, a fost completată cu o nouă apariţie
editorială – Axentie Stadniţchi, Mitropolit G. Bă-
nulescu-Bodoni – de astă dată, apărută cu spriji-
nul Fundaţiei Internaţionale a Unităţii Popoare-
lor Ortodoxe (Edinstvo Pravoslavnych Narodov)
şi, bineînţeles „cu blagoslovirea şi sprijinul” Î.P.S.
Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al Întregii
Moldove.
Dincolo de anumite conotaţii politizante şi pro-
vocatoare care se suprapun anturajului editorial
în care apare cartea1, faptul ca atare ar fi trebuit
să ne bucure, pentru că este vorba de o reeditare
(după 110 ani de la apariţia primei ediţii, în 1894),
însoţită şi de o traducere în limba română a unei
lucrări de referinţă din istoriografia ecleziastică a
Basarabiei din secolul al XIX-lea. Însă toate aces-
tea rămân a fi doar aparenţe iluzorii, pentru că
1
În speranţa de a lămuri cine este, totuşi, cel care a „ostenit”
asupra noii apariţii editoriale de la Chişinău, am apelat la ser-
viciile de secretariat ale Mitropoliei Moldovei. Acolo ne-au
sugerat să luăm legătura cu Vasile Stati (moment căruia nu
i-a fost dat să se şi întâmple), acesta fiind şi responsabilul de
ediţie, care, se vede, din motive cunoscute doar lui, sau poa-
te dintr-un exces de modestie nu a dorit să-şi afişeze numele,
după cum o cer şi regulile bibliografiei.
comunităţilor, a căror existenţă se leagă de Marea
Neagră, cel puţin valoroasa sinteză a lui Gheorghe
Brătianu, La Mere Noire, publicată la München
în 1969, ar fi trebuit să-şi găsească locul în lista
bibliografică a acestei lucrări.
Prin consistenţa sa documentară şi inteligenţa
abordării unor subiecte relevante, prin stilul bo-
gat şi fluent, lucrarea lui Michel Mollat du Jour-
din este o operă istorică în adevăratul sens al cu-
vântului. Dincolo de studiul riguros, cititorul va
descoperi plăcerea de a răsfoi o carte fascinantă,
atât prin tematică, cât şi prin modul atractiv în
care este scrisă.
30.01.2007
lucrurile ni se arată proiectate cu totul într-o altă
lumină. Se vede că în acest spaţiu nici scurgerea
timpului nu este în stare să acopere acele pasiuni
ale istoriei noastre de altă dată, – pasiuni ce şi
azi ce urzesc şi se deapănă în jurul unui nume de
neam român, al celui care a fost Gavriil Bănules-
cu Bodoni – exarhul, mitropolitul, dar şi etnar-
hul acestei provincii anexate de ruşi, în 1812. Şi
poate că ar trebui să mai avem un pic de răbdare,
să mai aşteptăm (toleranţa românului a ajuns a
fi proverbială), pentru a lăsa ca aceste pasiuni să
se potolească şi să se consume în albia lor fireas-
că, dacă, însă, nu ar fi fost prins în aceste mreje
încurcate ale istoriei noastre naţionale şi nume-
le lui A. Stadnitzki, al celui care a ostenit asupra
cărţii, răscolind – acum o sută de ani – arhivele
aflate în mare dezordine ale administraţiei ţariste
din Basarabia, lipsite de orice importanţă pentru
imperiali2.
Înainte însă de a întreprinde o trecere sumară
în revistă a acelor lacune sau mistificări pe care
2
Arhivele locale sunt pentru prima dată supuse unei inven-
tarieri centralizate, în 1898, odată cu crearea Comisiunii
Ştiinţifice a Arhivelor din Basarabia, sub conducerea lui Ion
Halippa.
353
 III. Recenzii şi prezentări de carte
le conţine noua ediţie de la Chişinău, trebuie să
anunţăm din start că avem de a face cu o ediţie
manipulată în scop politic – de propagandă – a
elitei de guvernare de la Chişinău. Pentru că, is-
toria poate fi exploatată foarte bine în scopuri
politice, iar istoria scrisă a Basarabiei este cât se
poate de elocventă în acest sens. Structurile poli-
tice ale guvernării actuale au propria lor interpre-
tare asupra istoriei noastre naţionale. Handicapul
identitar cu care aceştia se confruntă le impune o
permanentă stare de alertă. Ei au nevoie de „eroi
şi mituri” care ar fi în stare să le asigure credibi-
litate ideologiilor sterpe pe care le nasc. De aceea
şi-au angajat scribi abili pentru a „pescui în ape
tulburi” fapte şi mărturii care, din considerente
ştiute doar de ei, le pot servi şi în continuare unor
anumite interese politice.
***
Evident că, pentru a identifica toate acele fraude
la care au recurs „responsabilii” de ediţie a fost
absolut necesar să supune „opera” acestora unei
colaţionări textuale cu versiunea cuprinsă în edi-
ţia originalului. Care sunt, deci, acele „erori-mis-
tificări” programate conştient de editorii cărţii?
Să încercăm să le decodificăm.
Falsificări, omisiuni şi comentarii „ştiin-
ţifice”. Primele semne ale unor incertitudini se
descoperă chiar de la prima pagină cuprinsă în
carte, unde este reprodus, într-o formă simplistă,
titlul originalului, alte date preţioase ale ediţiei
din 1894 fiind în genere omise, cum ar fi, de pil-
dă, cele ce urmează imediat după titlul originalu-
lui – „Cercetările profesorului de la Seminarul
Duhovnicesc din Chişinău Axentie Stadnitzki”.
La fel, nu se arată: cine sunt editorii cărţii, ti-
pografia în care a fost executat tiparul3, lipsesc
datele de înregistrare de la Camera Naţională a
cărţii şi doar pe verso paginii este indicat nume-
le traducătorului, Angela Munteanu (Stadniţchi
2004, 39) 4.
De asemenea a fost trunchiat, după bunul lor plac,
„cuprinsul” cărţii, care în versiunea originalului
are un iz de epocă cu o structurare specifică, în
interior, a unui plan detaliat al tematicii fiecărui
capitol, – păstrându-se astfel doar o numerotare
simplă de capitole, care sunt structurate în două
3
Se indică doar: „Chişinău 2004”.
4
Parcurgând textul am descoperit, între paginile cărţii, şi alţi
traducători, de pildă: „traducere de Gh. Guţu”.
354
părţi: partea întâi (3 capitole) şi partea a doua (2
capitole). În schimb, editorii, pentru a da lucrării
un „iz de ediţie critică” a originalului din 1894, au
adăugat un indice de persoane şi de localităţi, al
cărui alcătuitor este un oarecare P. Ivanov. Toate
acestea lasă de crezut că avem de a face cu o ediţie
„îmbunătăţită” cu adaosuri „ştiinţifice moderne”.
În linii mari, aceste amănunte semnalate de noi,
ar părea lipsite de importanţă, la o adică, dar să
vedem ce urmează după ele.
Primul text omis este Prefaţa cărţii (Stadnitzki
1894, I -XVI). Să ne întrebăm, de ce oare s-au de-
zis de ea? S-ar părea că, tocmai în cuprinsul „Pre-
feţei” sunt suficiente probe care ar fi putut servi
acelor interese pe care le urmăresc editorii cărţii.
Oare nu pare A. Stadnitzki suficient de „obiectiv”
atunci când susţine, că „[...] în timpul războaielor
purtate de Rusia împotriva Turciei, biserica ro-
mână a fost influenţată puternic şi benefic de că-
tre biserica rusească”, iar exarhatul moldo-valah
instituit în Ţările Române în perioada războiului
din 1806-1812, este – în opinia acestuia – unul
dintre „acele exemple, necercetat încă” (Stad-
nitzki 1894, III).
Bineînţeles că aceste momente nu puteau fi igno-
rate de editori, altceva însă i-a deranjat în scrisul
lui A. Stadnitzki. Pentru că, deşi acesta a plătit tri-
but „cu vârf şi îndesat” conceptelor proimperiale
dominante în epocă, el totuşi a reuşit, de multe
ori, să se ridice la obiectivitate (Stadnitzki 1894,
VII) 5. Astfel încât, A. Stadnitzki, în „Prefaţa” cărţii
stăruie să ne vorbească despre istoria bisericeas-
că a Principatelor Române şi relaţiile acestora cu
Biserica din Rusia, doar în contextul termenelor
de „ruşi” şi „români” De asemenea consideră că,
aceştia din urmă, continuau să rămână, pentru
ruşi, şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea – „ter-
ra incognita” (Stadnitzki 1894, V). Deşi româ-
nii, în opinia lui A. Stadnitzki au dat ruşilor încă
din secolele anterioare iluminaţi ierarhi: Grigore
Ţamblac, mitropolitul Volâniei (1415-1419), Pe-
tru Movilă, mitropolitul Kievului (1633- 1646)6,
Dositei, mitropolit de Azov (1703-1711), Pahomie
Şpakovski, mitropolit de Voronej (1714-1723), Ar-
5
A. Stadnitzki, susţine, între altele că „în ceea ce priveşte ca-
racterul cercetărilor întreprinse” s-a stăruit ca acestea „să se
deosebească prin obiectivitate”. Iată de ce „de multe ori a lăsat
documentele să vorbească de la sine, iar unele ce privesc di-
rect obiectul nostru au fost publicate integral în anexe”.
6
Petru Movilă a condus la catedra din Kiev între anii 1633-
1647, ultimul an indicat este anul morţii mitropolitului.
 III. Recenzii şi prezentări de carte
senie Berlo, episcop de Movilău (1728-1733) şi de
Perejaslav (1733-1744) şi, în sfârşit, pe Bănules-
cu-Bodoni, mitropolit de Kiev (1799-1803), exarh
moldo-valah (1808-1812) şi mitropolit în Basara-
bia (1813-1821) (Stadnitzki 1894, II- III).
Nu mai puţin semnificative sunt şi afirmaţiile lui
A. Stadnitzki că, la scrierea lucrării sale s-a folo-
sit, prioritar, de operele istoricilor români: C. Er-
biceanu, A.D. Xenopol, Gh. Enăceanu, Veniamin
Costache, Filaret Scriban, Melchisedec etc. (Stad-
nitzki 1894, XIII-XIV). Evident că, toate aceste
momente nu puteau fi agreate de cei cu sprijinul
cărora s-a pregătit reeditarea, de aceea a şi fost
omisă integral „Prefaţa” originalului (Stadnitzki
1894, I-XVI).
Ediţia din 2004 a lucrării lui A. Stadnitzki începe
cu un fragment din textul originalului – „Intro-
ducere” (Stadniţchi 2004, 7). Semnele de punc-
tuaţie – plasate înainte textului – ne avertizează
că bucata prinsă în versiunea redacţiei este doar
o parte dintr-un tot întreg (!) Iar textul propriu
–zis începe cu „[...] Primele relaţii ale Principa-
telor Moldova şi Valahia cu Rusia au început în
secolul XV pe vremea marelui cneaz Ivan III şi
voievodului Ştefan [...]”. Întrerupem şi noi cita-
tul (după exemplul editorilor) pentru că suntem
nevoiţi să semnalăm şi unele curiozităţi „ştiinţi-
fice” imediat afişate la subsol (nota editorului),
privitor la chestia istorică a titulaturii de „kneaz”,
care „până în sec. XV, până la Ivan cel Groaznic
[...] suveranul rus era supranumit kneaz” (!). Co-
mentariile „ştiinţifice” ale editorului sunt prezen-
te şi în alte locuri. De pildă, acesta parafrazând
cu „episcopul de Pskov” (atunci când a elaborat
studiul său monografic A. Stadnitzki încă nu pur-
ta acest titlu ierarhic), în contextul etnonimului
de „român” întrebuinţat frecvent de acesta, sus-
ţine că cercetătorul a dat dovadă de „originali-
tate”, deoarece la 1806-1812, românii „nu erau
constituiţi ca stat şi naţiune” (!) (Stadniţchi 2004,
7). Alte intervenţii ale editorului sunt şi mai deo-
cheate, spre exemplu, – „Înalt Preasfinţenia Sa”
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, pe lângă
„filorusismul său pronunţat” mai este învinuit (în
contextul activităţii administrative ale exarhului
din Basarabia în anul 1814) şi de alte păcate gra-
ve, – cel al „fobiei de nuanţă antisemită” (Stad-
niţchi 2004, 174).
Dincolo de toate aceste nuanţări, ale unor idei
preconcepute cu care stăruie să ne servească
editorii operei lui A. Stadnitzki, comentariile
noastre par a fi de prisos, pentru că cei ce s-au
îngrijit de selecţia textului şi-au afişat prompt
predilecţia istorică – au luat din textul lui A.
Stadnitzki ceea ce convine intereselor politice
efemere ale guvernării actuale, pe când o bună
parte din textul introductiv, cuprins între p. I-
XXVIII (după numerotarea originalului), a fost
aruncat intenţionat, cum ar fi, de pildă, fragmen-
te cu „Informaţii succinte din istoria românilor”,
despre „Crearea statelor Valahia şi Moldova”.
Toate aceste informaţii, în opinia editorilor,
puteau fi şi, – trebuiau – să fie omise! Pe când
autorul lor, A. Stadnitzki considera aceste date
istorice foarte importante pentru a înlesni o mai
bună înţelegere a relaţiilor dintre ruşi şi români
in anii 1808-1821 – perioadă care a şi constituit
subiectul propriu–zis al cercetărilor întreprinse
de cărturarul basarabean.
Şirul omisiunilor continuă. Odată ce au aruncat o
bună parte din textul introductiv al cărţii „îngriji-
torii” textului s-au pomenit într-o situaţie dificilă
cu respectarea corectitudinii notelor de la subsol.
Încurcăturile sunt multe şi grave. O bună parte
din referinţele/notele la subsol ale lui A. Stad-
nitzki au fost, pur şi simplu, omise (Stadniţchi
2004, 44) 7.
Editorii, la fel, au găsit inutile comentariile pla-
sate de A. Stadnitzki la sfârşitul capitolelor I şi II,
între pag. 91-97 şi respectiv pag. 169-170. Primul
text de referinţă cuprinde preţioase informaţii
referitor la activităţile bisericeşti ale mitropo-
litului Gavriil Bănulescu-Bodoni la Odesa (în
22 august 1894 se sărbătoreau 100 de ani de la
fondarea acestui oraş), care în opinia cercetăto-
rului, a sfinţit, în 1795, piatra de temelie a primei
biserici odesite (Stadniţchi 2004, 96). Apoi, este
cunoscut faptul că Odesa, de două ori, a intrat în
componenţa eparhiilor conduse de Gavriil Bănu-
lescu-Bodoni, – în 1793-1799 (Eparhia Ekateri-
noslavului) şi, respectiv, în anii1813-1821 (Epar-
hia Chişinăului şi Hotinului). Cel de al doilea text
publicat de autor, fiind o traducere în rusă după
C. Erbiceanu (Biserica Ortodoxă Română, nr. 5,
1892, 315), a unui important document emis de
Sinodul Rus, în 10 martie 1809, – „Instrucţie pen-
tru Consistoriul mitropolitan din Valahia”.
7
Sunt redate greşit notele: 167, 168, 169; p. 58, nota 202; p.
129, nota 275 etc.; unele exemplare au paginaţie greşită între
p. 34-63.
355
 III. Recenzii şi prezentări de carte
Au mai fost excluse şi alte texte-anexe8 (Stad-
nitzki 1894, I-LA), paginaţie separată), exceptând
doar partea a II -a din textul sub nr.11 şi care cu-
prinde „Discursul protoiereului Petru Kunitzki”
(din cuvântările funebre), rostit la decesul mitro-
politului Gavriil Bănulescu-Bodoni9. Amintim în
context că „partea I-a” a textului omis de către
editori cuprinde „Discursul rostit de Dimitrie Su-
lima, episcopul de Bender şi Akkerman”. Este un
text inedit care a fost recuperat de A. Stadnitzki,
după un manuscris ce se păstra la un profesor al
Seminarului din Odesa (Stadnitzki 1894, XLIX).
Reţinem că, marea majoritate a textelor cuprin-
se în anexe (Pastorale emise de mitropolitul Ga-
vriil; „Jalba” boierilor valahi către Sinodul din
Petersburg; Statele principalilor colaboratori ai
mitropolitului Gavriil etc.) sunt publicate de A.
Stadnitzki după surse inedite: parte din arhivele
din Chişinău, parte traduse după izvoarele pu-
blicate în opera scrisă a istoricilor români, însă
necunoscute în istoriografia rusă din secolul al
XIX-lea. Importanţa acestor documente în con-
textul investigaţiilor întreprinse de A. Stadnitzki
este una de excepţie, iar acest moment, ca atare,
a fost sesizat perfect şi de către autor. Cu atât mai
mult trebuie să conştientizăm noi, cei de azi, va-
loarea inestimabilă a acestor mărturii documen-
tare pentru cunoaşterea trecutului nostru istoric.
Am putea noi, oare, să recuperăm vreodată arhi-
vele bibliotecii Seminarului din Chişinău, publi-
cate, în mare parte, de A. Stadnitzki? (Stadnitzki
1894, XXV)10.
În schimb, editorii cărţii au propriile lor viziuni
asupra istoriei noastre culturale şi ecleziastice,
cuprinsă în acest spaţiu, de aceea au şi găsit de
cuviinţă să arunce unele texte „inutile”, în opinia
lor, intervenind cu propriile lor „adaosuri”, con-
siderate benefice pentru a „îmbunătăţi” ediţia de
la 1894 a lui A. Stadnitzki. De pildă, au fost re-
produse două ilustrate: pagina de titlu a Bibliei
din 1819 (între p. 190-191), tipărită la Sankt Pe-
tersburg11 şi, respectiv, cea de a doua – Învăţături
catihizeceşti (Tipogr. Duhovnicească, Chişinău,
1866), între pag. 192-193. După cum vedem, este
vorba de o ediţie tipărită mult mai târziu, decât
8
Ediţia din 1894 cuprinde 11 anexe.
9
Cuvântarea lui Petru Kunitzki a fost publicată în Херсонские
Епархиальные Ведомости 22, 1861.
10
Vezi Anexa nr. 4.
11
Biblia românească a fost editată de Societatea Biblică Rusă.
În acest scop au fost alocate sume speciale de bani de către
societatea misionară din Londra.
356
anul de apariţie a operei lui A. Stadnitzki, la anul
1894 (!)12.
La fel s-a procedat şi în cazul textului adăugat la
„Anexe”. Amintim, în context, că după originalul
ediţiei de la 1894 – editorii din 2004 – au repro-
dus doar un singur text – „Discursul protoiereu-
lui Petru Kunitzki”, pe când cel de al doilea text-
anexă, nu este altceva decât un fragment preluat
după textul discursului rostit de Alexe Mateevici,
cu prilejul „sutei de ani de la întemeierea Epar-
hiei Chişinăului şi Hotinului, în 21 august 1913”
(Stadniţchi 2004, 213-215). Motivele pentru care
editorii au selectat anume acest text stau la supra-
faţă. Cităm, după cum urmează:
• „[...] Noi, locuitorii Basarabiei, am avut bucu-
ria să sărbăm o sută de ani de la alăturarea
noastre către împărăţia Rossiei [...] Această
alăturare au fost începutul acelei veţi paşnice
cetăţeneşti, care o ducem noi acum şi la care
demult au năzuit părinţii părinţilor noştri”
(Stadniţchi 2004, 213);
• „[...] Biruinţele neîntrecute ale ostaşilor ruseşti
asupra turcilor supt împărăteasa Ecaterina a
II au arătat că această credinţă n-a fost ză-
darnică [...] i-au dat norodului moldovenesc
putinţă să răsufle mai cu uşurinţă” (Stadniţchi
2004, 213);
• „[...] Oştirile ruseşti au intrat în Moldova
(1806 n.n.). Norodul le-a întâlnit ca pe izbăvi-
torii săi [...]13 (Stadniţchi 2004, 214);
• „[...] Mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni),
moldovan din naştere” (Stadniţchi 2004,
215).
Scrisul lui Al. Mateevici, după cum vedem, poartă
marca stilului oficial14, destinat fiind să se treacă
aprobarea cenzurii ţariste15 (Stadniţchi 2004, 213).
În continuare vom remarca doar unele aspecte
privitor la calitatea traducerea cărţii din rusă. Bi-
neînţeles că, traducerea unor studii istorice, scri-
se acum un secol, şi mai ales dintre acele ce ţin de
un domeniu specific, cum este istoria ecleziastică,
12
Pe pagina de titlu a cărţii Învăţături cathizeceşti (Chişinău
1866), se arată „S-au tălmăcit de pe limba rusască pe cea mol-
dovenească de protoiereul Nicolai Danilevschi”. Probabil că
anume acest moment i-a determinat pe editori să reproducă
ilustrata.
13
Din scrisoarea lui Veniamin Costache către împăratul Ale-
xandru I, din 27 iunie 1807.
14
Este curios să constatăm că cei ce s-au îngrijit de textul lui
A. Mateevici au notat la subsol: „Stilul autorului se păstrează„
(sic!).
15
Prima dată studiul a fost publicat în revista Luminătorul din
luna septembrie, 1913.
 III. Recenzii şi prezentări de carte
impune un anumit nivel de pregătire în domeniu,
cunoaşterea adecvată a terminologiei specifice
epocii. Se vede că traducătorul n-a ostenit prea
mult, în sudoarea frunţii, odată ce multe cuvinte
din limba vechilor cazanii i-au trecut pe dinain-
te. Cum am putea explica altfel că sfintele noastre
liturghii au încăput doar în „Slujebnice” (Stad-
niţchi 2004, 184). Traducătorul a găsit de cuviin-
ţă ca titlul cărţii Liturghier (Tipogr. Exarhicească,
1815), să fie reprodus în versiunea slavă, de pildă:
„Slujebnicul moldovenesc sau „Slujebnicile tipă-
rite mai înainte în Moldova şi Valahia” (!) (Stad-
niţchi 2004, 184); sau titlul cărţii Apostol este re-
dat într-o formă eronată de Apostolii (Stadniţchi
2004, 188). De asemenea, titlul altei ediţii – Bi-
blia (Tipogr. N. Greci, Sankt Petersburg, 1819),
este redat eronat, niciodată cu majusculă: „biblia
recomandată de Gavriil”, „o biblie moldoveneas-
că” (Stadniţchi 2004, 189). La fel, avem de a face
cu „noile testamente moldoveneşti” (Stadniţchi
2004, 195) (Noul Testament, Sankt Petersburg
1817, 1819, ediţii separate) etc.
În sfârşit, să revenim la opera lui A. Stadnitzki,
publicată în 189416. După cum ne mărturiseşte
însuşi autorul, lucrarea a fost scrisă la îndemnul
episcopului Melchisedec (Ştefănescu) (Stadnitzki
1894, XVI)17. A lucrat mai mulţi ani asupra stu-
diului său monografic. A cercetat integral arhivele
Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău (1812-
1821), ale Direcţiei Cancelariei guberniale, in-
clusiv „Arhivele senatorilor” (pe anii 1808-1812)
care, după cum se ştie, au fost trecute de ruşi
(după încheierea Păcii de la Bucureşti, din 16 mai
1812) din Iaşi la Chişinău, lipsind astfel accesul
istoricilor români, din dreapta Prutului, la cer-
cetarea acestei perioade distorsionate a istoriei
noastre naţionale (Stadnitzki 1894, XII) 18. A mai
cercetat, evident, şi literatura scrisă şi publicată la
16
A. Stadnitzki, după ce lucrase aproape 14 ani în calitate de
profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, imediat după
apariţia cărţii, în 1895, este transferat în Rusia (episcop de
Pskov). De fapt, această practică a administraţiei ţariste apli-
cată faţă de A. Stadnitzki, nu este o excepţie. Aşa s-a procedat,
la timpul său, şi cu alţi „naţionaliştii” moldoveni (Ion Halip-
pa, Gurie (Grosu), Ju. Fraţiman etc.). De asemenea, este cazul
să amintim în context că, A. Stadnitzki împreună cu Macarie
Untul şi V. Glavan (studenţi la Academia Teologică din Kiev),
a protestat în presă (în ziarul „Vostok” al lui N. Durnov) împo-
triva politicii rusificătoare a lui Pavel Lebedev, vezi Popovschi
2000, 234.
17
Vezi Prefaţa cărţii. Autorul notează că scrierea cărţii despre
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, i-a fost sugerată, în
una din călătoriile sale în Principate.
18
Primele informaţii asupra „arhivei Senatorilor” au fost pu-
blicate de A. Nacco (Накко 1879, 17).
acea vreme despre mitropolitul Gavriil Bănulecu-
Bodoni, dar iată ce l-a surprins în contextul tema-
ticii de care era preocupat: în ciuda acelui rol im-
portant pe care l-a avut mitropolitul Gavriil Bănu-
lescu-Bodoni în istoria relaţiilor ruso-române şi
în istoria bisericii ruse deopotrivă, „în literatura
noastră (rusă, n.a. – M.D.) aproape nimic nu este
scris despre el. Trei sau patru schiţe biografice
– iată tot ce-i scris despre ierarhul nostru [...]. În
literatura română şi mai puţin este scris despre
mitropolitul Gavriil” (Stadnitzki 1894, VII, IX)19.
Şi mai mult, A. Stadnitzki, întrebă: „De ce infor-
maţiile despre activitatea mitropolitului sunt
atât de scunde?”. Semnificativă pare a fi în acest
sens constatarea istoricului rus V. Skvortzov: „În
persoana mitropolitului Chişinăului Gavriil Ba-
nuleco, noi întâlnim unul din acei ierarhi, care
deşi are merite mari nu este suficient de popular
în literatura istorică, nu are, mai mult sau mai
puţin, o biografie amănunţită. Una din cauze, pe
de o parte, ar fi că puţin sunt cercetate arhivele
istorice-bisericeşti, mai ales acele ce zac între pe-
reţii unor arhive provinciale, iar pe de altă par-
te, sunt de vină condiţiile specifice ale activităţii
mitropolitului Gavriil – activitate de amploare,
permanentă, dar cu un caracter local” (Stad-
nitzki 1894, VII-IX). De fapt, acesta nu exprima o
părere particulară, – era un concept dominant în
epocă, despre care basarabeanul Leon Casso s-a
exprimat tranşant: „Străinii nu prezentau interes
pentru ruşi [...], în ei nu aveau încredere” (Кассо
1913, 200-201). De ce, – să ne întrebăm şi noi
– „străinul” Gavriil Bănulescu-Bodoni ar fi fost
pentru ruşi o excepţie?
Există în destinul acestei personalităţi ecleziasti-
ce, de mare performanţă în epocă – o controver-
să, un punct nevralgic care a supărat mult şi mai
supără încă. Dincolo de acele interpretări nuan-
ţate şi controversate ce s-au conturat în scrieri-
le noastre istorice, se vrea „o altă imagine”, alta
decât cea acceptată până acum, a celui care a fost
exarhul, mitropolitul dar şi etnarhul acestei pro-
vincii româneşti după 1812. Nu există în literatura
noastră de specialitate nici o scriere anume ce ar
reflecta opera culturală dar şi misionară a mitro-
politului Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia
(1812-1821), deşi meritele cărturăreşti al acestuia
au fost de mult recunoscute în istoriografia româ-
19
Este de remarcat că, în unele publicaţii recente acest fapt
este interpretat eronat în sensul că, istoriografia rusă din se-
colul al XIX-lea „abundă” în lucrări dedicate lui Gavriil Bănu-
lescu-Bodoni.
357
 III. Recenzii şi prezentări de carte

nească (Haneş 1920, 95-141; Berechet 1923, 348-
360; Ciobanu 1992, 33-115; Popovschi 1931, 80-
94; Tomescu 1931, 258-271; Mihail 1993, LXVI).
Această „lature a Ţării”, fiind anexată de un impe-
riu imens urma să se piardă în imensităţile lui. Şi
doar pronia cerească a fost salvarea noastră. Ba-
sarabia a avut parte la acel an, implicat cu atâta
nenoroc în istorie, de un mitropolit din neamul
său. Poate are dreptate Boris Buzilă, atunci când
susţine că „nu vom şti niciodată cât din ceea ce
arăta Gavriil faţă de ruşi pornea din convingerea
sinceră şi cât dintr-o „ghibăcie” politică, din con-
vingerea că nu putea face mai mult pentru neamul
său decât îl îngăduiau vremurile să o facă şi că era
însuşi prins sub vremi [...]” (Buzilă 1996, 40).
Cert este că în Basarabia, mitropolitul Gavriil n-a
mai putut „îndrăgi străinul”. Rămase singur şi în-
străinat de neam şi de ţară la apusul vieţii. Negli-
jat prin tăcere de unii şi lăsat uitării de alţii. Sin-
gur devenit terenul unei formidabile contradicţii
între greutatea proprie a destinului şi forţa ascen-
sorială a conştiinţei (dorul de ţară, de aproapele
său, a fost întotdeauna mai puternic decât desti-
nul), căci conştiinţa nu se ştie să se vrea decât stă-
până. Paradoxul conştiinţei e că omul destinului
e în acelaşi timp şi omul libertăţii. Personalitatea
mitropolitului, credem, a fost marcată anume de
acest paradox al conştiinţei greu de decelat, de
aceea şi interpretările istoricilor asupra acestei
personalităţi sunt atât de contradictorii în timp.

Bibliografie

Berechet 1923: Şt. Berechet, Viaţa unei tipografii basarabene. Revista Ortodoxă Română 5 (503), seria II, anul
41, Bucureşti 1923.
Buzilă 1996: B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (Bucureşti-Chişinău 1996).
Ciobanu 1992: Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chişinău 1992).
Haneş 1920: P. Haneş, Scriitorii Basarabeni (Bucureşti 1920).
Mateevici 1993: A. Mateevici, Opere, vol. I (Chişinău 1993).
Mihail 1993: P. Mihail, Z. Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia, [I], 1812-1830 (Bucureşti 1993).
Popovschi 1931: N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia sub ruşi (Chişinău 1931).
Popovschi 2000: N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi (Chişinău 2000).
Stadniţchi 2004: A. Stadniţchi, Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni (Chişinău 2004)
Tomescu 1931: C. Tomescu, Tipografia Duhovnicească Exarhală în Basarabia. Arhivele Basarabiei 4, [An III],
Chişinău 1931.
Кассо 1013: Л. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области (Москва 1913).
Накко 1879: А. Накко, Очерки гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии во время
русско-турецкой войны 1806-1812 года. В сб.: Записки Императорского Одесского Общества истории и
древностей (Одесса 1879).
Стадницки 1894: A. Стадницки, Гавриил Бэнулеско-Бодони, екзархь молдо-влахийский (1808- 1812) и
митрополит Кишиневский (1813-1821) (Кишинев 1894).

12.03.2007

Dr. Maria Danilov, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, str. 31 August, 121-A, MD-2012 Chişinău,
Republica Moldova, e-mail: danilovmaria@yahoo.com

358
 III. Recenzii şi prezentări de carte
Ana Griţco, POPAS ÎN TIMP. CATALOG DE CARTE POŞTALĂ
ILUSTRATĂ, Casa editorial-poligrafică Bons offices, Chişinău, 2006, 268 p.,
ISBN 978-9975-9818-3-5
Deşi poartă un titlu publicistic, cartea tinerei cer-
cetătoare Ana Griţco, prin forma de expunere a
materiei şi sistemului de argumentare, are întru
totul un caracter ştiinţific de monografie în înţe-
lesul deplin al noţiunii în cauză. Lucrarea este de-
dicată unei probleme cu adevărat de pionierat în
literatura istorică din Republica Moldova, aspect
rarisim şi foarte interesant – cărţii poştale de la
data apariţiei sale în fosta provincie ţaristă Basa-
rabia până în zilele noastre. Sursa documentară
principală a volumului prezentat o constituie co-
lecţia de carte poştală ilustrată, în număr de peste
3000 unităţi de păstrare, depozitată la Muzeul
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Prin
urmare, autoarea a avut la dispoziţie un bogat
material istoric ilustrativ, care a fost neglijat în is-
toriografia noastră, dar se dovedeşte a fi deosebit
de util, deoarece a păstrat multe imagini concre-
te din trecutul nostru de odinioară. Importanţa
acestei surse este şi mai mare, dacă ne gândim la
faptul că multe din monumentele istorice (com-
plexe monastice, biserici, cartiere şi case de locu-
it, bănci, spitale, staţii de cale ferată, licee, muzee,
sedii ale unor instituţii de stat ş.a.), reprezentate
în imaginile de pe cărţile poştale respective, au
dispărut în urma războaielor, reconstrucţiilor,
reamenajărilor ş.a. Puse laolaltă cu sursele docu-
mentare memorialistice şi de altă natură, aceste
cărţi poştale vin să ne întregească reprezentările
noastre despre istoria noastră. Deosebit de preţi-
oase ni se par cărţile poştale cu imagini din pri-
mele decenii ale sec. al XX-lea.
În linii mari, lucrarea are o structură bine gândită
şi cuprinde patru compartimente mari. În primul
compartiment Şi cărţile poştale fac istorie cercetă-
toarea ne introduce în materia studiată şi prezintă
un studiu istoric asupra cărţii poştale în Europa,
de la primele apariţii din Austria, Franţa, Rusia şi
extinderea ei pe întregul continent, ajungând să
cuprindă România şi Basarabia în ultimele dece-
Valentina Eşanu, dr. hab. Andrei Eşanu, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM, 31 August 1989, 82, MD-2012
Chişinău, Republica Moldova
nii ale secolului al XIX-lea. Ana Griţco face dovada
unei bune cunoaşteri a istoriografiei problemei,
acordând o atenţie sporită fenomenului cărţii poş-
tale ilustrate pe meleagurile dintre Prut şi Nistru
pe parcurs de mai bine de un secol (pag. 10-50).
Al doilea compartiment, intitulat Catalog de carte
poştală ilustrată din colecţia de patrimoniu din
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldo-
vei din Chişinău, cuprinde descrierea, după un mo-
del ştiinţific riguros, a întregii colecţii din instituţia
mai sus arătată în număr de 2517 unităţi. În spe-
cial, descrierea cuprinde asemenea caracteristici
cum ar fi: imaginea color sau alb-negru, autorul,
locul, tipografia, anul apariţiei ş.a. (pag. 51-223).
Al treilea compartiment însumează Indici topo-
nimic, de editori şi edituri din Rusia, România,
Basarabia, R.S.S. Moldovenească şi Republica
Moldova şi de autori de imagini, indici, care în to-
talitatea lor vin să înlesnească orientarea în mate-
ria Catalogului (pag. 224-232).
Ultimul compartiment, Basarabia în imagini
(mini-album), cuprinde 300 de reproduceri (în
dimensiuni reduse) ale celor mai vechi şi evident
mai interesante părţi ale colecţiei cercetate. Aces-
te imagini ne introduc de visu în epoca istorică re-
spectivă şi ne îmbogăţesc reprezentările noastre
vizuale rămase în istorie (pag. 233-268).
În totalitatea sa lucrarea lasă cea mai frumoasă
impresie de lucru făcut cu rafinat gust artistic, de
bun specialist în istorie, în materia cercetată, în
special. Impresia frumoasă despre această carte
este întregită şi de impecabila ţinută poligrafică.
Nu ne îndoim de faptul că volumul Popas în
timp. Catalog de carte poştală ilustrată,
care poartă semnătura doamnei Ana Griţco, va
ocupa un loc bine meritat în istoriografia con-
temporană a Republicii Moldova, constituind un
eveniment editorial remarcabil în viaţa noastră
ştiinţifică şi culturală.
01.03.2007
359