Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
MODERNE
E. LOVINESCU
(1881-1943)
2
• Istoria literaturii române contemporane (1937)
• Monografia T. Maiorescu (2 vol., 1940)
• T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943)
• Antologia scriitorilor ocazionali [ai „Junimii”] (1943)
• T. Maiorescu şi contemporanii lui) ( 2 vol., 1943, 1944) (lucrare neterminată)
Memorialistică. După 1930, publică o volumele:
• Memorii (3 vol., 1932)
• Aquaforte (1941)
Memorialistica este completată de Agende literare, 6 vol. (acestea sunt însemnări zilnice
privind activitatea din cenaclul Sburătorul şi viaţa literară a epocii). Au fost editate abia după
căderea comunismului, în anii 1993-2003, când Monica Lovinescu le-a putut publica în ţară.
Romanele:
• Bizu (1932)
• Firu-n patru (1934)
• Ciclul eminescian format din romanele Bălăuca (1935) şi Mite (1935).
Pe lângă acestea, a mai scris romanele: Aripa morţii, 1913; Lulu, 1920; Diana, 1936; Mili,
1937; Viaţa dublă (apărut postum).
Traduceri:
• Tacitus, Anale (2 vol., 1918)
• Horatius, Ode şi epode (1923) şi Satire şi scrisori (1923)
• Cicero, Catilinarele (1935)
• Vergilius, Eneida (1938)
• Homer, Odiseea (1946).
După 1947, opera lui E. Lovinescu este interzisă de regimul comunist, fiind condamnată ca
„reacţionară” şi „idealistă”. Abia după 1963-1965, o dată cu „reabilitarea” lui Maiorescu,
opera sa începe să fie reeditată şi comentată mai obiectiv.
Tot după această dată, apar monografii şi alte studii despre Lovinescu demne de luat în seamă,
între care:
Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit (1971)
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972)
Alexandru George, În jurul lui E. Lovinescu (1975).
3
OPERA
Activitatea de critic şi istoric literar a lui Lovinescu se împarte în două etape: cea de
până la 1919 şi cea următoare acestei date. Linia de despărţire o constituie apariţia revistei şi a
cenaclului „Sburătorul” în anul 1919.
4
Prima etapă. Volumele Paşi pe nisip şi Critice sunt influenţate de critica estetică
(întemeiată de T. Maiorescu) şi de curentul criticii impresioniste.
Preluând de la Maiorescu principiul disocierii valorilor şi al primatului criteriului
estetic în judecarea operelor literare, Lovinescu se disociază astfel de ideologia sămănătoristă
şi de cea poporanistă, ca şi de „arta cu tendinţă” socială şi politică a lui Gherea. În timp ce
Gherea, Iorga şi Ibrăileanu evaluează opera literară în funcţie de conţinutul şi influenţa ei
social-politică, etic şi, repectiv, etnic (specificul naţional), trecând valoarea estetică pe al
doilea plan, tânărul Lovinescu afirmă întâietatea valorii estetice.
5
etc.), ca prim moment de receptare a operei. Însăşi teoria „mutaţiei valorilor estetice” (despre
care vom vorbi într-un alt paragraf) poate fi pusă în legătură cu această primă ipostază a
criticii lovinesciene, ca o anticipare.
A doua etapă a criticii lui Lovinescu îl impune drept cea mai autorizată instanţă
critică a literaturii române interbelice. Pentru mulţi, el este însuşi Criticul.
• Cadrul imediat în care s-a manifestat magistratura critică lovinesciană a fost cenaclul
Sburătorul, ţinut săptămânal în apartamentul criticului (o plăcuţă memorială de pe un
bloc de locuinţe aflat vizavi de Universitatea din Bucureşti/Facultatea de Drept ne
aminteşte astăzi acest lucru). Aici Lovinescu îl aştepta zilnic pe „marele necunoscut”,
adică pe viitorul mare poet, prozator sau critic. Aşa cum ne-o arată şi „agendele”, prin
şedinţele cenaclului s-au perindat numeroşi scriitori „modernişti”, a căror operă a fost
promovată de critica de întâmpinare a lui Lovinescu. Îi enumăr pe cei mai cunoscuţi:
Hortensia Papadat-Bengescu*, Ion Barbu, Camil Petrescu, C. Baltazar, Gh. Brăescu,
Ilarie Voronca, Tudor Vianu, Felix Aderca, I. Peltz, Vladimir Streinu, Pompiliu
Constantinescu, Anton Holban, Dan Petraşincu, Şerban Cioculescu, G. Călinescu,
Virgil Gheorghiu, Lucia Demetrius, E. Jebeleanu, O. Şuluţiu.
Despre cei ale căror nume le-am notat mai sus, Lovinescu scrie în Istoria din 1937 că sunt, ca
scriitori modernişti, „creaţia exclusivă a Sburătorului” (cenaclul şi revista), iar despre
cenaclu, că activitatea acestuia
„de aproape douăzeci de ani s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă în planul esteticului, în deosebire
de alte mişcări cu preocupări etice şi naţionale, şi al modernismului dirijat” (s.n.)
Cenaclul întemeiat şi condus de Lovinescu a fost cea mai importantă instituţie literară de acest
fel din epoca interbelică.. Prin el, mentorul şi-a pus în operă programul direcţiei moderniste.
*
Ca semn de recunoaştere a rolului jucat de cenaclu în creaţia sa, autoarea ciclului Hallipa avea să scrie pe
prima pagină a romanelor din acest ciclu epic: „Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe
măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului «Sburătorul»…”
6
scriitorii sunt judecaţi, pe de o parte, din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism nu
numai în dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale, ci şi în legătură cu mişcările din Apus, iar, pe
de alta, cu un criteriu de valorificare şi din punct de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a
fost înainte.”
Tot în versiunea din 1937 a Istoriei..., autorul arată că, după 1918, din scrierile sale dispare
„scepticismul”, locul acestuia fiind luat de „demnitatea unui sistem” (s.n.), definitivat o dată
cu cel de-al şaselea volum al Istoriei literaturii române contemporane. Intitulat Mutaţia
valorilor estetice, volumul dezvoltă ideea că nu poate exista o ştiinţă a literaturii, ci numai o
istorie a ei. (Acest lucru se datorează – cum vom vedea - faptului că aprecierea unei opere
literare şi de artă variază, în funcţie de numeroşi factori.) Istoria literaturii, afirmă Lovinescu,
abordează literatura prin raportare la totalitatea factorilor sufleteşti care i-au determinat stilul.
Influenţa occidentală sub forma curentului latinist (Şcoala Ardeleană) (sec. XVIII).
Trecând la sec. XIX (hotărâtor pentru modernizarea românilor), autorul arată că fazele
„regenerării” noastre se confundă cu fazele burgheziei române şi că influenţa modelului
occidental s-a produs mai întâi ca „acţiune ideologică” (adică în câmpul ideilor) şi numai apoi
a venit „revoluţia economică”. Această cale „revoluţionară” era singura cale pentru
modernizarea României. Aici, Lovinescu se află pe poziţii diametral opuse celor susţinute de
7
Maiorescu (v. articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română şi teoria
„formelor fără fond”), care era adeptul evoluţiei organice, de jos în sus , adică de la fond
(realităţile naţionale din timpul respctiv) către forme (instituţiile europene introduse).
Dimpotrivă, Lovinescu este adeptul progresului de sus în jos.
În opinia lui Lovinescu, „adevărata revoluţie [de la 1848]” a fost cea din Muntenia,
după cum „adevăratul creator al burgheziei române” a fost tot un muntean, liderul liberal Ion
C. Brătianu.
Revoluţia paşoptistă şi alte evenimente şi instituţii (ca Regulamentul Organic, însă
într-o mult mai mică măsură) alcătuiesc ceea ce Lovinescu numeşte „forţele revoluţionare”,
care au înnoit societatea românească prin singura modalitate posibilă: saltul rapid, „arderea
etapelor”.
Care sunt „forţele reacţionare? Încă din prima secţiune a lucrării sale, autorul
relevase rolul reacţionar al ortodoxiei, ca „principiu esenţial al orientalizării” românilor. El
adaugă acum alţi factori, aşa încât forţele care s-au opus modernizării ar fi:
o „Rezistenţa vechiului regim” la schimbarea statutului proprietăţii agrare.
o Junimismul ca „stare de spirit caracteristică unei generaţii întregi”. Autorul
demonstrează, contrar tezei lui Maiorescu, că „prezenţa formelor fără fond nu e
«stricăcioasă»”, dar subliniază şi meritele mentorului junimist şi ale comilitorilor în
campaniile de critică a neadevărului.
În cadrul junimismului, Eminescu (mai exact publicistica politică a
poetului) ocupă o poziţie extremă: „misticismul naţional şi misticismul
ţărănesc” şi xenofobia generată de acestea.
o Revista „Sămănătorul” şi „sămănătorismul”, mişcare pur culturală, care a confundat
literarul cu culturalul şi esteticul cu eticul.
o „Vechiul socialism moldovenesc”
o Parţial, şi poporanismul e „reacţionar”
o C. Rădulescu-Motru în ipostaza de critic acerb al „politicianismului român”
o Satira socială a lui Alecsandri şi Caragiale.
o Literatura (mai ales proza) care s-a referit la „procesul dizolvării marii proprietăţi”,
idealizând boierimea, ţărănimea şi trecutul şi denunţând polemic şi pamfletar „ciocoii”
(burghezia): Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu ş.a.
8
Secţiunea a treia, intitulată Legile formaţiei civilizaţiei române, fundamentează
teoretic imitaţia şi sincronismul.
Pornind de la constatarea de bun-simţ că în epoca modernă informaţia cicrulă tot mai
rapid pe măsură ce mijloacele de transport şi de comunicare se perfecţionează, Lovinescu
arată că în lumea modernă este evidentă
„tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor”
şi că
„acest proces de unificare e, negreşit, ireversibil”.
9
Odată introduse, formele (instituţiile) imitate stimulează potenţialul creator al
societăţii influenţate.
10
1. Scoborându-se de sus în jos, imitaţia şi-a găsit în păturile superioare elementul plastic (adică
mobil, receptiv, n.m.) prin mijlocirea căruia ideile Apusului s-au răspândit chiar când intrau
în contradicţie cu interesul de clasă.
2. Ţinând seamă de natura revoluţionară a formaţiei noastre, prin contact brusc şi diferenţă de
nivel, imitaţia a luat la noi un caracter de integralitate; am împrumutat deci formele
Apusului fără distincţiune, în masă, şi în nici un caz la lumina deliberativă a «spiritului
critic».
3. Acest caracter de integralitate se constată, fireşte, numai în prima fază, pur revoluţionară, a
imitaţiei; în faza a doua, în care am intrat de mai de mult, rolul «spiritului critic» este
incontestabil.
4. Cum numărul «invenţiilor» sau al «ideilor originale» ale unui popor este foarte limitat, se
poate spune fără exagerare că imitaţia e prima formă a originalităţii, în acel înţeles că, prin
adaptare la unitatea temperamentală a rasei, orice imitaţie ia cu timpul un caracter specific.
Originalitatea civilizaţiei noastre, ca şi a civilizaţiei celor mai multe popoare, nu stă, aşadar,
în «elaboraţie», ci în adaptare şi în prelucrare.
5. Imitaţia nu procedează, după cum susţine Tarde, dinăuntru în afară, ci din afară înăuntru,
cu alte cuvinte, de la formă şi cu tendinţa probabilă spre fond. Prima parte a acestei afirmaţii
e evidentă şi scapă, deci, oricărei aprecieri; cea de a doua e, întrucât ne priveşte, un adevăr în
mers şi unica posibilitate de dezvoltare a civilizaţiilor tinere.
6. Imitaţia nu e numai actuală, ci se poate îndrepta şi în trecut, constituind, astfel
tradiţionalismul, care, în sensul său strict, nu e posibil decât atunci când se poate raporta la o
epocă de expansiune naţională integrală. Pentru popoarele formate pe cale revoluţionară fără
un trecut cert, tradiţionalismul, în sensul imitaţiei acestui trecut inexistent şi nu al dezvoltării
în cadrele rasei, este o imposibilitate sociologică.
7. Tocmai lipsa unei tradiţii puternice, unită, de altfel şi cu lipsa unei autorităţi organizate au
făcut posibilă o transformare atât de bruscă a civilizaţiei noastre în sens revoluţionar.”
11
Arghezi, Blaga, Barbu, Voiculescu, Pillat – în poezie – şi a unui Sadoveanu în proză). Pe de
altă parte, modernismul românesc a integrat tradiţia (cum vom vedea la momentul potrivit,
toţi scriitorii enumeraţi au valorificat tradiţia în formele şi limbajul literaturii moderne).
Reacţia lovinesciană va fi salutară atunci când se va referi la tradiţionalismul doctrinar
şi reductiv–dogmatic al lui Nichifor Crainic şi al altor ideologi din cercul „Gândirii”.
Iată ultimul său punct de vedere în această problemă, exprimat în Istoria literaturii…
din 1937:
„…din lipsa unei tradiţii seculare şi a unei epoci clasice nu putem avea un tradiţionalism
teoretic în sens strict ştiinţific, ci un conformism etnic, adică o acţiune în spiritul rasei. În
acest sens de conformism, în literatură el este rezultatul fatal al psihologiei individuale
integrate în parte în psihologia colectivă, şi al materialului lingvistic ce nu poate fi
prelucrat decât după legile latente ale geniului rasei.”
12
- romanul obiectiv, în sensul eliberării lui de tezismul etic şi etnic, precum şi de lirism
(criticul apreciază romanele lui Rebreanu tocmai datorită obiectivităţii cu care scriitorul
prezintă realităţile satului românesc şi figura ţăranului).
Dar totodată, roman obiectiv în sensul impersonalităţii naratorului (de aceea o va îndemna
pe Hortensia Papadat-Bengescu să părăsească metoda prozei subiective şi să treacă la
romanul obiectiv: ceea ce se şi întâmplă în ciclul Hallipa). Să notăm un fapt curios: în
plină epocă de expansiune a romanului proustian, subiectiv, Lovinescu propovăduieşte
naraţiunea obiectivă, impersonală, proprie romanului tradiţional, de secol 19. E adevărat
însă că această teză teoretică este contrazisă de cronicile criticului.
În critică:
- disocierea valorilor şi separarea esteticului;
- autonomia estetică a operei.
Astfel, urmând tradiţia maioresciană, E. Lovinescu ne apare drept cel mai consecvent
apărător al esteticului în epoca interbelică. Totuşi nu este vorba de ceea ce se cheamă
„purism estetic”, deoarece criticul ia în seamă şi determinările exterioare ale literaturii:
factorii istorici şi culturali sau care aparţin „spiritului veacului” (saeculum).
Mai trebuie adăugat că pentru Lovinescu critica înseamnă magistratură, adică un corect şi
incoruptibil act de evaluare. Pentru el, comentariuzl critic este un fapt intelectual săvârşit
cu maximă onestitate şi în deplină independenţă. Criticul îşi asumă astfel şi riscul
condiţiei sale principiale, obiective: de a se pune rău cu întreaga lume literară. Din aceste
motive, E. Lovinescu simbolizează în literatura română onestitatea şi independenţa
actului critic. Altfel spus, el este simbolul criticului de caracter.
De exemplu, arată el, criticul modern nu se poate identifica cu spiritul religios al tragediei şi
epopeii greco-latine, spirit cu totul diferit de cel creştin european.
Aşa stând lucrurile, Lovinescu a considerat că singura literatură pe care o poate
înţelege şi, deci, comenta în cunoştinţă de cauză, este cea actuală, a vremii sale.
13
În forma sa din 1927-1929, Istoria literaturii române contemporane cuprinde
următoarele secţiuni:
1) Evoluţia ideologiei literare
2) Evoluţia criticei literare
3) Evoluţia poeziei lirice
4) Evoluţia „prozei literare”
5) Mutaţia valorilor estetice (Concluzii)
Într-o scurtă introducere, autorul expune planul general şi scopul lucrării. Literatura unui
popor, arată el, e un fenomen particular şi dinamic, care nu poate fi raportat „la un imuabil
estetic”, ci „la momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au
determinat stilul”. Există deci un stil al epocii (moderne), dar în cadrul acestuia fiecare scriitor
îşi afirmă originalitatea:
„orice operă de artă se preţuieşte şi prin efortul de diferenţiere faţă de stilul trecutului şi de
colaborare la fixarea sensibilităţii actuale”.
Aceasta deoarece
„talent adevărat şi real, în sens de creaţiune, înseamnă diferenţiere şi deci discontinuitate”.
Aşadar, în Istorie
„scriitorii vor fi judecaţi şi din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea
vieţii noastre sociale şi culturale şi cu multiple întretăieri de curente ideologice, dar şi din punctul de
vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte, diferenţiere de material de inspiraţie, în sensul
evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin
imagine şi armonie”.
Ne dăm seama din aceste citate că Istoria literaturii… se bazează pe teoria expusă în
Istoria civilizaţiei…
Meritul de ansamblu al acestei sinteze lovinesciene constă în faptul că e prima istorie
literară concepută pe criterii estetice de încadrare, evaluare şi ierarhizare a scriitorilor. Nu e
o istorie culturală, aşa cum erau istoriile lui N. Iorga. Urmărind „evoluţia” literaturii române
de la 1900 până la 1927 (aşadar pe parcursul unui sfert de veac) ea propune o ierarhie de
valori care au contribuit în chip fundamental la impunerea canonului interbelic – cum am
spune noi astăzi. Acestui canon, care, corectat parţial, completat şi adâncit în compendiul din
1937, îi cuprinde pe marii scriitori interbelici, i se va adăuga un altul – fără mari deosebiri în
aprecierea valorilor – cel propus de G. Călinescu în Istoria sa din 1941 şi, totodată, canonul
criticii foiletonistice (adică al cronicarilor literari) dintre cele două războaie mondiale
(Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinecu, Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu
14
ş.a.), rămânând, în linii mari, valabil şi astăzi.(Spun „în linii mari”, deoarece unele modificări
s-au produs totuşi. De pildă, Bacovia este evaluat de către critica şi istoria literară interbelică
mai degrabă ca un poet minor, iar extrem de modernele romane ale lui Max Blecher sunt
subapreciate, în vreme ce romanele lui Cezar Petrescu se bucură din partea multor
comentatori interbelici de o apreciere pe care nu o merită.)
Secţiunea despre critica literară urmează, în mare, aceeaşi împărţire. Se referă în mod
deosebit la N. Iorga, G. Ibrăileanu (şi la teoria „specificului naţional”), H. Sanielevici , M.
Dragomirescu (şi la estetica sa „ştiinţifică”), E. Lovinescu, D. Caracostea, Ov. Densusianu.
15
„sămănătorismul ardelean”. Se trece la proza modernistă a lui D. Anghel, T. Arghezi, A.
Maniu, Mateiu Caragiale.
Şi în cazul prozei, de un interes particular beneficiază „contribuţia Sburătorului”: F.
Aderca, Gh. Brăescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Liviu Rebreanu (trecut acum la
capitolul Creaţia obiectivă, pe când, în chip bizar, versiunea din 1937 a Istoriei îl va plasa la
capitolul Sămănătorismul ardelean, după I.Agârbiceanu!).
Istoria trebuia să mai cuprindă şi „poezia dramatică”, adică dramaturgia, dar această
secţiune n-a mai fost scrisă.
Ultima parte a Istoriei, asupra căreia mă voi opri mai insistent, se intitulează Mutaţia
valorilor estetice.
Autorul porneşte de la premisa „neputinţei principiale a formulării unei doctrine
estetice pe baze strict ştiinţifice”. Cauza:
„Esteticul nu e […] o noţiune universală, uniform valabilă, ci numai expresia unei plăceri
variabile, individuale”.
16
nu ne putem identifica sufleteşte cu operele din altă epocă şi din alt spaţiu cultural; cu alte
cuvinte, din alt „saeculum”. Tot ce putem face e să ne informăm pe cale raţională asupra lor,
aşadar să le receptăm sub aspect documentar.
De asemenea, prin trecerea timpului, se conservă doar funcţia noţională a textelor / a
cuvântului, nu şi cea sugestivă. Valoarea sugestivă variază de la individ la individ, de la o
stare sufletească la alta. Tot astfel, este imposibil să sesizăm valorile de sugestie ale unei limbi
străine. Acestea sunt intraductibile ca atare. Se pot da numai echivalenţe.
Timpul transformă, zice Lovinescu, trecutul literaturii într-un „columbariu”, adică în
cenuşă. Chiar marile opere îşi pierd funcţia „sensibilă”, valorile de sugestie (adresate
sensibilităţii, sufletului).
Îi putem replica lui Lovinescu că timpul transformă în cenuşă unele valori, dar tot
timpul le consolidează pe altele: marile valori ies întărite din confruntarea cu trecerea, timpul
le poate conferi noi valenţe de sens, făcându-ni-le contemporane (ne vine mereu în minte
cartea lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru). Timpul e deci un pariu, o probă, pe
care n-o trec decât capodoperele. Acestea ne oferă, neîncetat, noi faţete; ele vorbesc
sensibilităţii noastre altfel decât contemporanilor lor. Faptul că despre marii scriitori ai
trecutului apar neîncetat noi interpretări este edificator.
17
judecau arta N. Iorga, G. Ibrăileanu, C. D. Gherea, n.n.) al vechei critice prin acest principiu pur
estetic (al raportării la genurile literare, n.n.), care ne dă posibilitatea orientării, fără a cădea,
Istoria literaturii române contemporane din 1937 este, cum am spus, un compendiu,
adus însă la zi. Secţiunilor Evoluţia ideologiei literare, Evoluţia poeziei lirice şi Evoluţia
poeziei epice li se adaugă Evoluţia poeziei dramatice. Clasificarea este acum mai clară, mai
decisă. De exemplu, proza e împărţită în două mari secţiuni: Poezia epică rurală şi Poezia
epică urbană. Despre marii scriitori interbelici se dau judecăţi mai ferme, deoarece opera lor
se rotunjise. Criticul îşi vedea acum, el însuşi, realizată opera de promovare a valorilor
moderniste. T. Arghezi, Ion Barbu, L. Rebreanu, Hortensia-Papadat-Bengescu, Camil
Petrescu şi ceilalţi – fie ei frecventatori ai cenaclului „Sburătorul” sau nu – certificau
succesele „sincronismului” modernist mai mult decât o făcuseră în Istoria din 1927, când, la
redactarea ei, nici Arghezi şi nici Barbu nu debutaseră încă în volum, Camil Petrescu se
exprimase doar ca poet, dramaturg şi publicist, iar Hortensia Papadat-Bengescu abia
începuse să publice ciclul Hallipa.
18
criteriu fundamental şi indispensabil în evaluarea literaturii. A scrie despre criticul întemeietor
însemna totodată a resuscita principiile bunului-simţ, ale logicii, raţiunii şi deschiderii către
civilizaţia şi cultura europeană; însemna, în fine, a evoca civilitatea şi spiritul lui tolerant.
Tocmai de aceea prima lucrare din ciclul junimist este o monografie, intitulată T.
Maiorescu (1940). Lucrarea acordă o deosebită atenţie personalităţii armonioase a lui
Maiorescu, pe care – urmărind disciplina prin care el şi-a format-o - monograful o consideră
principala lui operă. Cartea urmăreşte cronologic viaţa şi activitatea criticului. Este o
monografie clasică, asemenea celei călinesciene despre Eminescu sau celei scrise de Adrian
Marino despre Macedonski.
Cea de-a treia lucrare din ciclul junimist, neterminată şi apărută postum, este T.
Maiorescu şi contemporanii lui şi cuprinde studii ample despre: V. Alecsandri, M. Eminescu,
A. D. Xenopol, Gh. Panu, Iacob Negruzzi – toţi aceştia fiind abordaţi din perspectiva
legăturilor cu Maiorescu şi Junimea.
19
rămase în reviste şi de jurnalul de cenaclu intitulat Agende literare, conturează imaginea unui
moralist în sensul clasic al termenului, adică a unui caracterolog şi portretist de mare talent.
Memorialistica, în acelaşi timp, completează opera critică a autorului.
20
„Voim să ne prelungim fiinţa pieritoare prin eternitatea artei”.
Şi totuşi, Memoriile, mai ales Aqua forte, sunt survolate de fantoma morţii şi
neantului. Autorul lor e un elegiac ce trăieşte acut sentimentul metafizic al nefiinţei, un autor
pe care scrisul doar îl alină şi-l face activ, dar nu-l vindecă de conştiinţa morţii.
Scena literară, pe care o priveşte şi o cunoaşte din interiorul ei, îi înfăţişează tabloul
tragicomic al unor orgolii nemăsurate, al unor uriaşe vanităţi. Memorialistica sa alcătuieşte o
vastă galerie umană (gândul ne duce iarăşi spre proza lui Arghezi), în zugrăvirea căreia
autorul dovedeşte talent caricatural, ironie şi spirit – uneori nedrepte, dar ceea ce rămâne peste
timp nu sunt aceste injustiţii, ci arta cu care scriitorul Lovinescu creează scene şi portrete,
relatează anecdote, comentează cu spirit, dar şi cu moldovenescul har al povestirii…, dându-
ne impresia că ne aflăm în plină proză de ficţiune.
Raportate la Memorii şi la Aqua forte, cele şase volume de Agende literare sunt, prin
chiar intenţia lor, mult mai „telegrafice”. Ele au în primul rând o valoare documentară,
constituid principala bază de date pentru reconstituirea istoricului şi atmosferei cenaclului
Sburătorul în evoluţia lui pe parcursul celor peste 20 de ani de existenţă. Observatorul moral
nu lipseşte însă nici de aici, numai că el este, fireşte, mult mai lapidar, şi, poate de aceea, şi
mult mai casant.
Romancierul s-a ilustrat prin două cicluri epice. Cel dintâi, Bizu, cuprinde romanele
Bizu, Firu-n patru, Diana, Mili şi Acord final. Sunt romane de analiză pe tema inadaptării, în
care Lovinescu îşi proiectează propria psihologie şi filozofie de viaţă.
Al doilea ciclu epic este alcătuit din romanele Mite şi Bălăuca şi încearcă să pătrundă
psihologia erotică a lui Eminescu (în relaţia lui cu Mite Kremnitz şi Veronica Micle). Poetul e
perceput, în perspectiva viziunii lui Maiorescu, ca un inadaptat superior (cum este şi Bizu,
cum este şi eroul Memoriilor), abstras din contingent, spiritualizat.
21
BIBLIOGRAFIE
Ediţii
Scrieri, vol. I-VIII, ed. şi studiu introd. de Eugen Simion, 1969-1980
Opere, I-VIII, ed. critică de Maria Simionescu şi Alexandru George, 1982-1989
Memorii. Aqua forte, ed. de Gabriela Omăt, 2000
Agende literare, I-VI, ed. de Gabriela Omăt, Margareta Feraru şi Alexandru George,
1993-2003
Repere critice
E.Lovinescu interpretat de...,1973
George, Alexandru, În jurul lui E.Lovinescu, 1975
22
Holban, Ioan, Proza criticilor, 1983
Manolescu, Nicolae, în vol. Istoria literaturii române. Studii, coord. Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, 1978
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la
postmodernism, 2000
Mihăilescu, Florin, E.Lovinescu şi antinomiile criticii, 1972
Negoiţescu, Ion, în vol. Scriitori moderni, l966 (sau în ediţia de după 1989)
Simion, Eugen, E.Lovinescu. Scepticul mântuit, l971
Idem, în Dicţionarul general al literaturii române, vol. III, 2005
23