1

Eugene Emmanuel Viollet-le-Duc, RESTAURAREA, Dictionaire raisonne
de l'architecture francaise du Xie au XVIe siecle, Paris, A. Norel & Cie,
1864-1874; apud Cevat ERDER, Our Architectural heritage ; From
Consciousness to Conservation, UNESCO, Col. Museums and
Monuments, Paris, 1986, ISBN 92-3-102363-2, pp.193-208
"Termenul restaurare precum si aceasta in sine sunt amandoua moderne.
A restaura o cladire nu inseamna a o conserva, a o repara sau a o
reconstrui; este a o restabili intr-o integralitate care poate sa nu fi existat
niciodata. Ideea restaurarii constructiilor epocilor trecute a aparut numai
incepand cu primul sfert al acestui secol; nu avem cunostinta ca pana
acum sa se fi dat o definitie restaurarii arhitecturale. Poate ar fi cazul sa
incercam a stabili dintr-un inceput ce intelegem sau ce ar trebui sa
intelegem prin restaurare; caci este evident ca o ambiguitate considerabila
s-a alaturat intelesului pe care-l dam sau ar trebui sa-l dam acestei operatii.
Am spus ca atat termenul cat si lucrul [pe care-l defineste] sunt moderne; si
de fapt nici o civilizatie, nici un popor al epocilor trecute nu a conceput
ideea realizarii restaurarilor in sensul in care o intelegem noi astazi.
In Asia, atat in vremurile antice cat si in cele moderne, cand un templu sau
un palat s-a degradat, un altul a fost sau este ridicat alaturea. Degradarea
[constructiei] nu este privita ca o ratiune a demolarii edificiului; [aceasta]
este lasata actiunii timpului, care pune stapanire pe ea ca un proprietar de
drept si, in mod constant o consuma. Romanii inlocuiau, dar nu restaurau;
o dovada este faptul ca nu exista un termen latinesc corespunzator
termenului nostru 'restaurare' in sensul sau modern. 'Instaurare', 'reficere',
'renovare' nu semnifica 'a restaura', ci a 'reconstrui', 'a reface de nou'.
Atunci cand imparatul Adrian a savarsit reabilitarea catorva edificii publice
din antica Grecie si Asie Mica, el a procedat conform unui principiu
impotriva caruia ar fi protestat toate societatile arheologice europene daca
ar fi existat, cu toate ca el a apelat la cunostintele "anticarilor". Nu putem
considera renovarea Templului Soarelui de la Baalbek ca o restaurare ci ca
pe o reconstruire in stilul prevalent al respectivei perioade. Ptolemeii insisi,
care au fost influentati de catre arhaism, si chiar si ei nu au respectat
formele cladirilor vechilor dinastii ale Egiptului ci le-au inlocuit in
conformitate cu gusturile timpului. Cat despre greci, mai degraba decat a
restaura - aceasta insemnand reproducerea exacta in edificii a formelor
care au suferit degradari - ei in mod evident credeau ca este de preferat sa
marcheze reparatiile care deveneau indispensabile cu semnul
contemporaneitatii. Edificarea in Roma a Arcului de Triumf al lui Constantin
cu fragmente preluate din cel al lui Traian, nu este nici restaurare si nici
reconstructie; este un act de vandalism, o talharire barbara. Nici acoperirea
cu stucatura a arhitecturii Templului Fortunei Virilis, la Roma, nu poate fi
considerata o restaurare - este o mutilare.
Evul mediu nu a avut nici pe departe mai mult decat anticii sensul
restaurarii. Daca intr-un edificiu de secol XII era necesara inlocuirea unui
capitel spart atunci acesta era inlocuit cu unul de secol XIII, XIV sau XV.
Intr-o friza de secol XIII, daca un element sau o portiune era degradata, ea
era inlocuita cu un ornament in conformitate cu gusturile zilei. Aceasta a
facut ca inainte ca studii cuprinzatoare sa fie consacrate stilurilor diverselor
epoci, arheologii sa priveasca aceste modificari ca pe anomalii si sa dateze
gresit fragmentele care ar fi trebuit privite mai degraba ca interpolari intr-un
text.
Ar trebui sa spunem ca este la fel de nerecomandabil a restaura prin
reproducerea in facsimil a tot ceea ce gasim intr-un edificiu cat este a
substitui cu forme ulterioare ceea ce a disparut din original. In primul caz
buna credinta si sinceritatea artistului poate conduce la erori dintre cele
mai grave, consacrand ceea ce se chema o interpolare; in cel de-al doilea
caz, substituirea unei forme primare cu una existenta apartinand unei
perioade ulterioare acopera de asemenea urmele unei reparatii a carei
cauza, odata cunoscuta, ar fi putut eventual conduce la evidentierea
existentei unei formule valoroase. In continuare vom explica acest lucru.
Epoca noastra a adoptat fata de trecut o atitudine singulara printre toate
celelalte epoci. Ea si-a propus sa analizeze trecutul, sa-i compare si sa-i
clasifice fenomenele si sa-i construiasca istoria sa veritabila urmarindu-i
pas cu pas traseul, dezvoltarea si fazele succesisive ale umanitatii . Acest
fapt nu este o moda, un capriciu sau o slabiciune, precum un ganditor
superficial ar putea crede, ci un fenomen complex. Cuvier, prin opera sa de
anatomie comparata si prin cercetarile sale geologice, a dezvaluit ochilor
contemporanilor sai dintr-o data istoria lumii inainte de aparitia omului.
Imaginatia il urmareste cu sarguinta pe acest nou drum. Apoi urmeaza
filologul care descopera originile limbilor europene, toate izvorand din
aceeasi sursa. Etnologul isi extinde lucrarile catre studiul raselor si
aptitudinilor. In cele din urma vine arheologul care, investigand productia

de arta din India, Egipt si Europa compara, analizeaza si o clasifica
dezvaluind originile si filiatiile lor; si prin metoda analitica reuseste treptat
sa le relationeze in conformitate cu anumite legi. A vedea in acest proces
un simplu capriciu, o moda a zilei sau o [particulara] stare de spirit
echivaleaza cu a judeca pripit un fapt de covarsitoare importanta. Este ca
si cum am spune ca toate faptele revelate de catre stiinta de la Newton
incoace sunt rezultatul capriciului mintii omenesti. Daca faptul ca intreg
este considerabil, cum poate fi el derizoriu in detaliile sale? Toate
stradaniile la care ne-am referit mai sus sunt legate si coopereaza intre ele.
Daca europeanul a atins aceasta faza in dezvoltarea intelectului uman,
aceasta pentru ca indreptandu-se cu viteza dubla catre destinatiile
viitorului, si poate tocmai datorita acestei avansari foarte rapide, el a simtit
nevoia de a colecta tot ce apartine trecutului sau, tot asa cum strangem o
vasta biblioteca pentru a pregati lucrari viitoare; [in acest caz] este oare
rational sa-l acuzam ca ar fi fost condus de catre un capriciu, de o efemera
fantasma? Pe de alta parte, nu sunt oare numai cei retrograzi si cei orbi
persoanele care nesocotesc aceste studii, pretinzand ca in ele nu poate fi
vazut altceva decat gunoi nefolositor? Nu este, dimpotriva, indepartarea
prejudecatilor si dezgroparea adevarurilor uitate unul dintre cele mai
eficiente mijloace de implementare a progresului?
Chiar daca epoca noastra nu ar avea nimic altceva de transmis generatiilor
viitoare decat metoda de studiu a monumentelor trecutului - fie cele din
domeniul material sau din cel moral - si ea isi va fi meritat gratitudinea
posteritatii. Dar stim ca epoca noastra nu se multumeste cu aruncarea unei
priviri scrutatoare trecutului; aceasta opera de retrospectie nu poate sa
scape a dezvolta problemele puse de catre viitor si sa nu urmareasca a
facilita solutionarea lor. Sinteza urmeaza analizei.
Acesti investigatori ai trecutului - acesti arheologi care cu rabdare
dezgroapa ramasitele fragmentate ale artelor pe care le credeam pierdute -
trebuie sa depaseasca prejudecatile continuu intarite de numeroase
persoane pentru care fiecare descoperire - fiecare nou orizont - reprezinta
o pierdere a traditiei, cu alte cuvinte a unei convenabile linisti mentale.
Povestea lui Galileo este aplicabila tuturor perioadelor. Ea se prezinta cu
una sau doua trepte mai sus, dar intotdeauna reapare pe scara pe care
urca umanitatea. Putem remarca in trecere ca perioadele care s-au
remarcat prin miscari progresiste puternice s-au distins si prin studierea cel
putin partiala a trecutului. In occident, secolul XII a fost o veritabila
2
renastere, politica, sociala filozofica, a artei si literaturii; in acelasi timp
cativa oameni au sprijinit aceasta miscare prin studierea trecutului. Secolul
XVI prezinta acelasi fenomen. De aceea arheologii nu trebuie sa se simta
prea stanjeniti de acuzele de retardati pe care unii le profereaza la adresa
lor; caci nu numai in Franta, dar pretutindeni in Europa activitatea lor este
apreciata de catre un public gata sa patrunda cu ei in adancurile epocilor
trecute. Si daca uneori acesti arheologi lasa praful trecutului pentru a se
arunca in polemici, nu este timp pierdut; caci polemicile nasc idei si conduc
la o mai atenta examinare a problemelor in dubiu; contradictiile ajuta la
rezolvarea lor. Sa nu-i acuzam atunci pe cei al caror intelect este intepenit
in admiratia prezentului sau legat de prejudecati innobilate cu numele
traditiei, si care inchid ochii in fata tezaurelor dezgropate ale trecutului, si
care confunda data nasterii lor cu cea a umanitatii; caci suntem fortati sa-i
avertizam asupra miopiei lor si sa le aratam mai distinct rezultatele
cercetarilor noastre.
Dar ce sa spunem despre acei fanatici care sunt cautatori de comori de un
anume fel si care nu ne permit sa sapam in terenul pe care ei l-au neglijat
si care privesc trecutul ca pe un material monopolizabil si care proclama
tare ca umanitatea a produs opere meritorii a fi colectionate doar in
anumite perioade istorice definite de catre ei insisi; care propun sa fie
sterse capitole intregi din istoria realizarilor umane; care se erijeaza in
cenzori ai clasei arheologilor spunand : "Filonul acesta este neproductiv,
trebuie lasat in pace; daca-l vei expune te vom denunta contemporanilor tai
drept imoral!" Acesta a fost tratamentul aplicat acum cativa ani unor
oameni care si-au dedicat viata aducerii la lumina a artelor, costumelor si
literaturii evului mediu. Daca acesti fanatici s-au redus ca numar, cei care
mai exista sunt tot mai violenti in atacurile lor si au adoptat o tactica menita
sa dezamageasca persoanele care nu sunt inclinate sa priveasca lucrurile
in profunzime. Ei gandesc astfel : 'Voi studiati si va propuneti sa ne faceti
cunoscuta arta evului mediu; prin urmare doriti sa ne faceti sa ne intoarcem
in evul mediu, si interziceti studiul antichitatii clasice; daca ar fi dupa voia
voastra ar exista carcere in fiecare puscarie si cate o camera de tortura
langa fiecare tribunal. Ne vorbiti despre activitatea calugarilor; prin urmare
vreti sa ne readuceti la regimul monastic, la dijma, - sa ne readuceti la
conditia de a fi subiectii unui enervant ascetism. Ne povestiti despre
castele feudale; prin urmare trebuie ca sunteti opozanti ai principiilor din
'89, si daca ar fi dupa voi munca fortata ar fi reinstaurata."

Partea amuzanta a problemei este ca acesti fanatici (pastram denumirea)
arunca in noi cu epitetul 'exclusivist', probabil datorita faptului ca noi nu
excludem studierea artei medievale si chiar din contra, o recomandam.
Am putea fi poate intrebati ce relatie exista intre cele de mai sus si
subiectul acestui articol; vom raspunde la aceasta intrebare. Arhitectii din
Franta nu se grabesc deloc. Catre sfarsitul primului sfert al acestui secol
studiile despre evul mediu se savarsisera deja onest; dar arhitectii tot mai
vedeau in boltirea gotica doar imitarea padurilor germane (o fraza
consacrata), si in arcul frant doar o arta bolnava. Arcul frant este o curba
franta, prin urmare se afla intr-o stare bolnavicioasa: este logic. Bisericile
evului mediu, spoliate in timpul Revolutiei, parasite, intunecate de catre
timp si degradate de umezeala prezentau doar aspectul unor morminte
mari si pustii. De aceea si frazele funebre ale lui Kotzebue, care au fost
repetate dupa el. Interiorul constructiilor gotice inspira numai intunecime
(ce poate cu usurinta fi inteleasa urmare a starii in care acestea au fost
aduse). Flesele stralucind in aburul campiei nasteau efuziuni romantice;
descrierile dantelariei de piatra, a pinaclurilor ridicate peste arcele butante,
a coloanelor inmanuncheate sustinand tavanuri ridicate la inaltimi
infricosatoare. Aceste marturii ale pioseniei (altii spun fanatism) a
stramosilor nostri doar reflecta o conditie mentala, jumatate mistica,
jumatate pagana, in care capriciul domneste atotcuprinzator. Nu este cazul
sa insistam aici asupra acestor inalt proclamate locuri comune in voga la
1825, dar care nu se mai regasesc decat in paginile revistelor demodate.
Asa cum au fost formulate, aceste fraze goale, impreuna cu Muzeul
Monumentelor Franceze si cateva colectii precum cea a lui Du
Sommerrard au devenit mijloacele de a indemna pe cativa arhitecti sa
examineze cu interes ramasitele epocilor de ignoranta si barbarism.
Superficiala si timida la inceput, aceasta examinare si ea a provocat nu
putine reprosuri. Determinarea acestor constructii ridicate de catre Goti,
cativa intelepti spuneau ca ar fi trebuit realizata in secret. Apoi anumiti
indivizi care, nefiind artisti se aflau dincolo de "biciul" academist, au
deschis campanii de lucrari remarcabile pentru perioada in care au fost
intreprinse.
In 1830 D. Vitet a fost numit Inspector General al Monumentelor Istorice.
Acest scriitor implinit a fost capabil sa aduca in indeplinirea acestei noi
atributii nu atat o mare cunoastere arheologica - pe care atunci nimeni nu
se putea astepta sa o posede - ci un spirit critic si analitic care a aruncat
3
pentru prima data lumina asupra istoriei cladirilor noastre stravechi. In 1831
D. Vitet a adresat Ministrului de Interne un raport stralucitor si metodic
asupra inspectiei departamentelor din nord careia i s-a devotat, si care a
revelat brusc mintilor luminate bogatii pana atunci necunoscute; un raport
care pana astazi este privit ca o capodopera a genului sau. Ne vom
incumeta sa citam cateva pasaje din el :
"Sunt in cunostiinta de cauza - spune autorul - ca in opiniile multora ce
sunt autoritati este paradoxal sa vorbim serios despre sculpturile evului
mediu. Daca ar fi sa-i credem nu ar trebui sa existe sculptura in Europa
intre perioada Antoninilor si cea a lui Francisc I; iar sculptorii nu au fost
altceva decat pietrari simplii si necultivati. Este suficient insa a avea ochi si
ceva judecata simpla pentru a sesiza caracterul eronat al acestei
prejudecati si sa iei cunostinta de faptul ca spre sfarsitul epocii de pur
barbarism a inflorit in timpurile medievale o nobila scoala de sculptura
caracterizata prin grandoare si frumusete, mostenitoare a procedurilor si
chiar a stilului artei antice, desi totodata moderna in spiritul si efectele sale;
si care ca oricare alta scoala a avut perioadele si schimbarile sale, mai
precis copilaria, maturitatea si declinul sau... Trebuie de aceea sa ne
consideram norocosi atunci cand sansa ne dezvaluie in vreun cotlon,
protejate impotriva loviturilor de ciocan, cate un fragment din aceste nobile
si frumoase sculpturi."
Si mai departe, pentru a contra influenta frazeologiei sepulcrale de care se
face uz in descrierea edificiilor medievale Dl. Vitet se exprima fata de
culoarea folosita in arhitectura :
"De fapt calatorii recente si dovezi incontestabile au inlaturat orice dubiu
referitor la faptul ca gustul pentru culoare in Grecia Antica se extinsese
intr-atat ca pana si exteriorul constructiilor fusese acoperit cu culoare; cu
toate acestea savantii nostri, pe baza a doar cateva bucati de marmura
necolorata, ne-au lasat timp de trei secole sa ne imaginam arhitectura
[Greciei Antice] drept rece si necolorata. In mod similar s-a intamplat si in
ceea ce pribveste Evul Mediu. S-a intamplat ca la sfarsitul secolului al XVI-
lea, datorita protestantismului, pedanteriei si altor cauze, imaginatia
noastra devenita zi de zi mai putin vivace, mai putin naturala si mai
mohorata - daca putem sa-i spunem asa - oamenii sa fie pusi sa spele
decoratiile frumoase ale bisericilor: peretele nud si lambriul au devenit
regula, si daca cateva decoratii interioare pictate au fost permise, acestea
numai fiindca erau miniaturale. Deoarece aceasta a fost starea de fapt

pentru doua sau trei secole suntem indemnati sa credem ca asa a fost
dintotdeauna si ca aceste constructii nefericite au venit din timpuri
imemoriale palide si dezgolite asa dupa cum sunt astazi. Dar daca vor fi
observate cu atentie, se vor descoperi foarte curand marturiile vechii lor
imbracaminti: oriunde zugraveala va fi indepartata vor fi descoperite
picturile originale..."
In concluzia raportului sau asupra constructiilor stravechi din provinciile
nordice vizitate, D. Vitet, fiind puternic impresionat de aspectul impunator al
Castelului Coucy, adreseaza ministrului sau aceasta cerere care are in ziua
de astazi o semnificatie deosebita :
"In concluzie in ceea ce priveste monumentele si conservarea lor,
permiteti-mi d-le ministru sa adaug cateva cuvinte despre probabil
monumentul cel mai minunat si valoros dintre toate cele despre care am
vorbit si a carui restaurare doresc sa o intreprind. Este intr-adevar o
restaurare care nu va avea nevoie nici de piatra si nici de ciment, ci doar
de cateva foi de hartie. Reconstruirea, sau mai degraba refacerea in
integralitatea si in minutiozitatea detaliilor sale a unei citadele medievale,
reproducerea decoratiilor interiorului si chiar a mobilierului; intr-un cuvant
redarea formei, culorii si - daca pot sa ma incumet sa o formulez astfel -
redarea vietii sale trecute; aceasta este intreprinderea care mi-a fost
sugerata de indata ce am intrat in incinta Castelului din Coucy. Aceste
turnuri imense, donjonul colosal par - in anumite aspecte - a fi fost
construite ieri. Iar in portiunile degradate - ce vestigii interesante de
pictura, sculptura si amenajare interioara! Cate subiecte pentru imaginatie!
Cate jaloane autentice care sa ne ghideze in descoperirea trecutului;
pentru a nu spune nimic despre planurile lui Cerceau care, desi incorecte,
pot sa ajute.
Pana acum aceasta activitate a fost dedicata doar cladirilor antichitatii
clasice. Eu cred ca in domeniul evului mediu ea poate sa conduca la
rezultate inca si mai meritorii: caci indicatiile pe care le urmarim, avand
drept fundament fapte mai recente si constructii mai complete [transforma]
ceea ce este probabil in [domeniul] antichitatii in certitudine in ceea ce
priveste evul mediu: restaurarile de care am vorbit, confruntate cu felul in
care exista astazi Castelul [Coucy] vor starni, indraznesc sa spun, foarte
putine critici neincrezatoare."
4
Programul atat de viguros schitat de catre ilustrul critic acum 34 de ani noi
il vedem realizat, nu pe hartie, nu in desene perisabile, ci in piatra, lemn si
metal intr-un castel nu mai putin interesant, acela de la Pierrefonds. Multe
evenimente s-au petrecut de la raportul Inspectorului General al
Monumentelor Istorice din 1831; multe discutii despre arta au fost
intreprinse; cu toate acestea samanta sadita de catre D. Vitet a dat nastere
fructelor. D. Vitet a fost primul care sa se intereseze serios despre
restaurarea stravechilor noastre constructii; a fost primul care a enuntat
prevederi practice despre acest subiect: primul care a indreptat critica spre
astfel de opere. Drumul a fost deschis; alti critici si alte persoane erudite au
pasit pe el, iar artistii i-au urmat.
Paisprezece ani mai tarziu, acelasi scriitor, credincios operei pe care o
incepuse, a scris istoria catedralei din Noyon; si in aceasta opera
admirabila el aduce marturie despre fazele pe care le-au parcurs savantii si
artistii devotati unor astfel de studii :
"De fapt, a sti istoria unei arte nu este suficient pentru a determina
diversele perioade prin care aceasta a trecut intr-un anume loc; este
necesar a trasa dezvoltarea ei in toate localitatile in care s-a manifestat, sa
se indice varietatile formale pe care si le-a asumat in mod succesiv, si a
prezenta o schita comparativa a tuturor acestora, observand nu numai
fiecare caracteristica dar si fiecare provincie a unei tari...In aceasta dubla
privire si in acest spirit au fost realizate majoritatea cercetarilor referitoare
la cladirile medievale in ultimii 20 de ani. Catre inceputul secolului nostru
cativa savanti englezi si germani au dat exemplu prin eseuri concentrate
asupra edificiilor din aceste doua tari. Lucrarile lor si-au gasit curand drum
prin Franta - Normandia in special, unde ei au starnit o vie emulatie. In
Alsacia, Lorraine, Languedoc si Poitou - de fapt in toate provinciile -
dragostea pentru astfel de studii s-a extins in mod rapid; si in orice cartier
in care lucram, investigam, pregatind si colectand materiale. In mod
nefericit moda, care se strecoara si se amesteca in tot ceea ce este nou,
foarte des pentru a-l strica, nu a respectat aceasta stiinta in dezvoltare si i-
a pus uneori sub semnul intrebarii progresul. Lumea se grabeste sa se
bucure; ea solicita metode mai facile de invatare, care sa permita fiecaruia
sa dateze fiece cladire pe care o vede. Pe de alta parte, cativa eruditi,
purtati de exces de zel au fost atrasi catre un dogmatism nesustinut de
probe si, intepeniti in asertiuni transante, au urmarit a produce neincredere
in cei pe care urmareau sa-i converteasca. Dar dincolo de aceste esecuri,

care sunt inevitabile fiecarei noi incercari intelectuale, lucratorii adevarati
si-au continuat munca lor cu pasiune si moderatie. Adevarurile
fundamentale au fost afirmate; stiinta exista; ramane doar sa fie
consolidata si extinsa prin eliminarea notiunilor care o incurca si prin
completarea demonstratiilor inca imperfecte. Multe mai sunt de facut; dar
rezultatele obtinute dau certitudine ca obiectivul urmarit va fi intr-o zi in
mod satisfacator indeplinit."
Ar fi trebuit sa citam mai mult din text pentru a arata cat de departe a
avansat autorul in studiul si aprecierea artelor medievale si cata lumina a
adus peste intunericul care le acoperea.
"Este - spune D. Vitet, dupa ce a demonstrat ca arhitectura acelor timpuri
este o arta completa, cu legi noi si proceduri proprii - din cauza ca nu am
deschis ochii faptul ca tratam aceste lucruri ca pe niste himere si ne
inchidem intr-o contemporana neincredere."
La acea data D. Vitet renuntase la functia de Inspector General al
Monumentelor Istorice; din 1835 aceasta responsabilitate a fost
incredintata unuia dintre cei mai distinsi intelectuali ai timpului nostru - D.
Merimee. Sub acesti doi sponsori s-a format primul nucleu de artisti,
oameni tineri doritori sa cunoasca profunzimile artelor uitate; si sub
inteleapta lor inspiratie, condusa intotdeauna de un sever spirit critic s-au
realizat restaurari, la inceput cu multe retineri, dar curand indraznete si pe
scara larga. Din 1835 si pana in 1848 D. Vitet a prezidat Comisia
Monumentelor Istorice; in perioada sa un mare numar de edificii, romanice
si medievale au fost studiate si salvate de la ruinare. Trebuie observat ca
ideea de restaurare era foarte noua. Lasand deoparte restaurarile realizate
in epocile trecute, si care fusesera numai inlocuiri, de la inceputul secolului
au fost facute incercari de a da o idee despre compozitiile artistice ale
trecutului si care, desi uneori fanteziste, urmareau reproducerea formelor
stravechi. D. Lenoir, in al sau Muzeu al Monumentelor Franceze, a incercat
sa dispuna cronologic toate fragmentele salvate de la distrugere. Dar
trebuie marturisit ca imaginatia celebrului conservator a prevalat in aceasta
opera mai mult decat stinta si spiritul critic. De exemplu sta compunerea
mormantului Eloisei si a lui Abelard, astazi transferat in Cimitirul de Est; cu
arcade si colonete din colaterala abatiei Sf. Denis si cu basoreliefuri de la
mormintele lui Filip si Ludovic (frate si fiu al Sfantului Ludovic), capete de la
Capela Madonei de la St. Germain des Pres, si doua statui de inceput de
secol XIV. Similar - au fost amplasate statuile lui Carol V si Jeanne de
5
Bourbon pe lambriuri de secol XVI preluate de la capela Castelului Gaillon
si surmontate de baldachine de secol XIII; acel asa zis hol de secol XIV a
fost decorat cu arcade de la jube-ul de la st. Chapelle, iar statuile de secol
XIII plasate langa coloanele aceluiasi edificiu; tot astfel cum din dorinta lui
Ludovic al IX si a Marguerite de Provence statuile lui Carol V si a Jeanne
de Bourbon, care decorau portalul Celestinilor din Paris, au fost botezate
cu numele Regelui Sfant si a sotiei sale.1 Muzeul Monumentelor Franceze
fiind distrus in 1816, colectia aceasta de monumente odata transferata la
St. Denis nu a facut decat sa sporeasca confuzia.
Din dorinta Imparatului Napoleon I care era in toate inaintea timpului sau, si
care a inteles importanta restaurarilor, aceasta biserica de la St. Denis a
fost menita nu numai sa serveasca ca necropola pentru noua dinastie dar
sa prezinte totodata si specimenele dezvoltarii artei franceze dintre secolul
XIII si XVI. Fonduri pentru restaurare au fost alocate de catre imparat; dar
odata lucrarile incepute, ele au raspuns in mica masura asteptarilor
imparatului asa incat arhitectul caruia ele i-au fost incredintate a primit
reprosul sever al imparatului si, dupa cum se povesteste, a pus acest lucru
foarte tare la suflet si a murit de inima rea.
Aceasta nefericita biserica St. Denis a fost un fel de subiect de anatomie
asupra caruia artistii care de-abia paseau in restaurare isi realizau primele
incercari. Timp de treizeci de ani ea a suferit toate mutilarile posibile; cu un
astfel de efect incat in final stabilitatea sa a fost pusa in pericol, si dupa
cheltuieli considerabile si dupa ce dispozitia sa straveche a fost modificata
iar toate monumentele sale au cazut [in ruina], a devenit necesar sa fie
intrerupte aceste experimente costisitoare si sa se revina la programul de
restaurare stabilit de catre Comisia Monumentelor Istorice.
Continuam deci prin a explica programul adoptat in Germania si Anglia,
care ne-au precedat pe calea studierii teoretice a istoriei artei, un program
adoptat de asemenea in Italia si Spania, care cauta de altfel si ele sa
fundamenteze critic conservarea propriilor lor cladiri istorice. Acest
program pune la baza principiul general ca orice constructie sau parte de
constructie trebuie restaurata in stilul sau propriu, nu numai in ceea ce
priveste aspectul dar si structura [sa]. Au existat putine cladiri, in mod
1
Ca rezultat al acestei substitutii, dupa acel moment aproape fiecare pictor sau sculptor
care a fost insarcinat sa reprezinte aceste personaje a dat Sf. Ludovic capul lui Carol al V-
lea. (N.A.)

particular in Evul Mediu, care sa fi fost edificate intr-o singura etapa; si fiind
astfel realizate sa nu fi suferit modificari considerabile, fie sub forma de
adaugiri, fie prin transformari sau schimbari partiale. De aceea este
esential, inaintea oricarei lucrari de reparatii, sa fie stabilite in mod precis
varsta si caracterul fiecarei parti - sa fie formulata o documentatie bazata
pe documente demne de incredere, fie descrieri scrise, fie reprezentari
grafice. Cu atat mai mult in Franta, fiecare provincie are stilul sau propriu -
scoli ale caror principii si metode trebuiesc cunoscute. Date provenind de
la o constructie din Ile de France nu pot servi drept ghid pentru a restaura
un edificiu in Champagne sau Burgundia. Diversitatea acestor scoli se
manifesta pana intr-o perioada relativ tarzie : ea urmareste o lege fata de
care exista multe exceptii. Astfel, de exemplu, in timp ce arta secolului al
XIV-lea din Normandia pastreaza o mare asemanare cu cea din Ile de
France din aceeasi epoca, renasterea normanda difera esential de cea din
Paris si imprejurimile sale. In unele provincii sudice arhitectura asa numita
gotica nu a fost niciodata altceva decat un import: o constructie gotica la
Clermont, de exemplu, poate fi produsul unei scoli, iar din aceeasi
perioada, o cladire din Carcassonne produsul alteia. Arhitectul insarcinat
cu restaurarea trebuie sa se documenteze de aceea precis, nu numai
privitor la stilul fiecarei perioade a artei, dar de asemenea cu stilurile
apartinand fiecarei scoli. Aceasta diversitate nu este de intalnit numai in
evul mediu, acelasi fenomen se poate vedeea si in constructiile antichitatii
grecesti si romane. Constructiile romane ale perioadei Antoninilor, care se
afla in sudul Frantei, difera in multe puncte de vedere de constructiile din
Roma aceleasi perioade. Arta Romei din regiunile estice ale Adriaticii nu
poate fi confundata cu arta Italiei centrale , din Provence sau din Siria.
Dar sa ne intoarcem la evul mediu: dificultatile se multiplica in problemele
restaurarii. S-a intamplat deseori ca edificii apartinand unei anumite
perioade, sau unei anume scoli sa fie reparate frecvent de catre artisti care
nu au apartinut provinciei in care aceste edificii se gaseau. Aceasta a fost
prilejul unor incurcaturi considerabile. Daca atat originalul cat si partile
modificate trebuie sa fie restaurate, trebuie [atunci] ca cele din urma sa fie
indepartate, si ca unitatea de stil, cea care a fost alterata, sa fie restabilita;
sau trebuie ca intregul, inclusiv modificarile ulterioare sa fie reprodus cu
exactitate ? Intr-un astfel de caz adoptarea in mod absolut a uneia sau
alteia dintre solutii poate genera obiectii; si s-ar putea sa fie necesar,
dimpotriva sa se respinga amandoua posibilitatile si sa se procedeze in
conformitate cu circumstantele specifice ale cazului in speta. Care sunt
6
aceste circumstante ? Ar fi imposibil sa le indicam pe toate : va fi suficient
sa atragem atentia asupra unora dintre cele mai importante, astfel incat sa
exemplificam latura critica a problemei. In plus fata de orice alta inzestrare
- si mai ales fat de tehnica arheologica - arhitectul insarcinat cu o
restaurare trebuie sa fie un constructor inteligent si experimentat, nu numai
intr-un sens general, ci intr-unul specific; cu alte cuvinte el trebuie sa fie
familiarizat cu metodele de constructie utilizate de catre diversele perioade
si scoli ale artei noastre. Aceste metode au o valoare comparativa; ele nu
sunt toate la fel de bune. Unele trebuiesc abandonate datorita defectelor
lor. Astfel, de exemplu un edificiu construit in secolul al XII-lea si care nu
are scurgeri sub streasina acoperisului trebuie sa fie restaurat in forma
secolului al XIII-lea si dotat cu scurgeri si garguie. Toata partea sa
superioara se gaseste in stare foarte proasta; si se intrevede o inlocuire
ampla. Trebuiesc date deoparte garguiele de secol XIII pentru a putea fi
reinstaurata cornisa de secol XII ale carei urme se gasesc de asemenea ?
In mod clar nu; cornisa cu scurgeri de secol al XIII trebuie realizata,
pastrand forma ei din aceasta perioada, de vreme ce nu exista o cornisa cu
garguie de secol XII; si a pune una ipotetica, pretinzand a-i da un caracter
arhitectural al acelei perioade ar fi sa comitem in piatra un anacronism.
Altceva: boltirea unei nave de secol XII a fost printr-un oarecare accident
distrusa partial si a fost reconstruita intr-o perioada ulterioara, nu in forma
sa primitiva, ci in forma la moda a acelei perioade. Boltirea tarzie,
amenintand si ea cu prabusirea, trebuie sa fie reconstruita. Trebuie ea
restaurata in forma ei tarzie sau trebuie reinstituita boltirea primitiva? Da;
caci nu exista nici un profit in a face altfel si este un avantaj considerabil a
reda unitatea edificiului. Aici, spre deosebire de exemplul anterior, nu se
pune problema pastrarii unei imbunatatiri aduse unui sistem defectuos,
trebuie sa realizam ca restaurarea ulterioara s-a realizat conform unei
metode revolute - aceea de a adopta forme aflate la moda in epoca atunci
cand un edificiu trebuia sa fie restaurat sau renovat - pe cand noi
procedam pe dos, restaurand fiecare edificiu in stilul sau propriu. Dar
aceasta boltire, care este straina caracterului celei originale, si care trebuie
sa fie reconstruita, este remarcabil de frumoasa. Ea a permis deschiderea
de ferestra ornate cu vitralii. A fost completata armonios cu constructii
exterioare de o mare valoare. Trebuie toate acestea sa fie distruse de
dragul restaurarii absolute a unei nave primitive ? Trebuie ca vitraliile sa fie
sortite gunoiului ? Trebuie contrafortii si arcele butante, ce nu mai au nimic
de sprijinit, sa fie lasate fara utilizare ? Nu, in mod cert. Vedem deci ca in
 7

rezolvarea unor probleme de acest gen principiile absolute conduc la Printre catedralele Frantei reconstruite in ultima parte a secolului al XII-lea
absurditati. se gasesc unele care nu au transepturi; precum, de exemplu catedralele
de la Sens, Meaux si Senlis. In secolul XIV si XV au fost adaugate
Presupunem ca ar fi fost necesar sa fie inlocuite pilele care cedeaza sub
transepturi prin preluarea din nave a doua travei. Aceste modificari au fost
greutatea salii pe care trebuie sa o sprijine, din cauza ca materialele de
realizate mai mult sau mai putin indemanatic; dar pentru o privire
constructie sunt prea fragile si in straturi care sunt prea subtiri. In diverse
experimentata ele au lasat urme in dispozitia originala. In astfel de situatii
perioade unle dintre aceste pile au fost inlocuite cu altele ale caror sectiuni
restauratorul trebuie sa fie excesiv de scrupulos si sa accentueze aceste
difera de cea originala. Trebuie ca in renovarea lor sa reproducem variatiile
modificari in loc de a le acoperi. Dar daca portiuni de cladire din care nu s-
de sectiune si sa pastram grosimile insuficiente ? Nu ! trebuie sa
au pastrat nici un fel de urme trebuiesc restaurate, fie din motive legate de
reproducem sectiunea originala la toate pilele si sa le construim cu blocuri
necesitati constructive, fie pentru a completa portiuni mutilate, atunci
groase pentru a preveni aparitia accidentelor care au determinat operatia
arhitectul trebuie sa se imbibe complet cu stilul corespunzator constructiei
noastra. Dar catorva dintre aceste pile le-a fost schimbata sectiunea in
pentru a carei restaurare a fost angajat. Un pinaclu de secol XIII, copiat de
virtutea unor modificari in sensul progresului artei - cum ar fi, spre exemplu
la o cladire de aceeasi perioada va fi distonant daca va fi amplasat pe o
ceea ce s-a petrecut la Notre-Dame din Paris in secolul al XIV-lea. Trebuie
alta cladire. O profilatura luate de la o cladire mica va arata ne la locul ei
ca noi, in restaurarea lor, sa distrugem aceasta atat de interesanta urma a
daca este aplicata pe o cladire mai mare. In plus este o mare greseala a
unui proiect care nu a fost in intregime dus la bun sfarsit, dar care indica
presupune ca un element arhitectural medieval poate fi marit sau micsorat
tendintele unei scoli ? Nu: trebuie sa le reproducem in forma lor modificata,
dupa plac. In arhitectura medievala fiecare element este adaptat scarii
de vreme ce aceste modificari arunca o lumina asupra unui moment din
constructiei pentru care a fost creat. A schimba scara inseamna a deforma
istoria artei. Intr-un edificiu de secol XIII, in care apa este scursa prin
elementul. Si in legatura cu acest subiect trebuie sa remarcam ca
scurgeri la picatura - ca de exemplu in cazul catedralei din Chartres - in
majoritatea constructiilor gotice din zilele noastre sunt reproduceri la alta
secolul XV s-a considerat necesar ca sa fie adaugate scurgerilor garguie
scara a unor alte cunoscute edificii. O biserica este miniatura catedralei din
pentru o mai buna scurgere [a apei]. Aceste garguie se gasesc intr-o stare
Chartres, o alta a bisericii St. Ouen din Rouen. Acesta porneste de la
proasta si trebuiesc inlocuite. Trebuie ca sub pretextul unitatii sa substituim
principiul contrar celui admis cu atat de mult bun simt de catre mesterii
garguiele cu unele de secol XIII ? Nu: caci astfel vom distruge urmele unei
evului mediu. Si daca aceste defecte sunt discordante in cladirile moderne,
dispozitii primitive interesante. Dimpotriva, va trebui sa persistam in a urma
si le lipsesc de orice calitate, ele sunt monstruoase in cazul restaurarilor.
modificarea tarzie, aderand la stilul acesteia.
Orice cladire medievala are o scara proprie relativa la ansamblul ei si cu
Intre contrafortii unei nave au fost adaugate ulterior capele. Zidurile de sub dimensiunea umana. Este de aceea necesar ca sa fim extrem de atenti
ferestrele acestor capele precum si tocurile acestora nu se leaga de nici un atunci cand suntem nevoiti sa inlocuim elemente lipsa intr-o cladire
fel cu mai vechii contraforti; dar arata cu claritate ca aceste constructii sunt medievala si sa apreciem exact scara adoptata de catre constructorul ei.
ulterioare. Este stabilit ca necesar sa fie reconstruiti atat contrafortii, care
In restaurare exista o conditie esentiala care trebuie intotdeauna sa fie
sunt uzati din cauza timpului, cat si peretii de inchidere ai capelelor.
tinuta minte. Este cea conform careia orice portiune indepartata trebuie
Trebuie sa unim aceste structuri de perioade diferite si pe care le
inlocuita cu materiale mai bune, mai puternice si intr-o maniera fara
restauram ? Nu: trebuie sa pastram cu grija dispunerea ca doua parti -
greseala. Ca rezultat al operatiunii careia i-a fost subiect, cladirea
lipsa de tesere; astfel incat va fi intotdeauna vizibil faptul ca ulterior
restaurata trebuie sa capete o noua speranta de viata, mai mare decat cea
constructiei contrafortilor au fost realizate capelele. In mod similar, partile
care tocmai s-a scurs. Nu poate fi negat ca procesul restaurarii actioneaza
nevazute ale constructiilor trebuie sa respecte in mod scrupulos marturia
asupra cladirilor, in orice caz, ca o selectie severa. Esafodajele, tirantii,
care arata alterarile si modificarile.
extragerea partiala a zidariei slabesc constructia, cauzand uneori serioase
accidente. Este deci logic a presupune ca ca orice cladire astfel tratata isi
 8

va pierde in consecinte ceva din rezistenta; iar aceasta diminuare in vreunul dintre acestea da gres, sa poata apela la un al doilea sau un al
soliditate trebuie contrabalansata prin cresterea rezistentei elementelor treilea mijloc.
reconstruite, prin imbunatatirea sistemului constructiv, prin tiranti bine facuti
Nu trebuie sa uitam ca edificiile evului mediu nu se aseamana cu cele ale
si prin prevederea de dispozitive de rezistenta bine concepute. Trebuie
antichitatii romane, care se construiau in vederea opunerii unei rezistente
observat ca alegerea materialelor este de cea mai mare importanta in
pasive fortelor active. In constructiile medievale fiecare element este
operatiunile de restaurare. Multe cladiri sunt amenintate cu ruinarea numai
structural. Daca bolta da impingeri, atunci contrafortul si arcul butant
din cauza slabiciunii sau calitatii inferioare a materialelor folosite. Fiecare
contreaza. Daca un lonjeron este strivit, nu este suficient doar a-l sustine in
piatra care este extrasa trebuie deci sa fie inlocuita cu alta mai rezistenta.
pozitie verticala; trebuie rezolvate diversele presiuni care actioneaza
Fiece agrafa ce trebuie schimbata trebuie inlocuita cu un tirant continuu
asupra sa din directii variate. Daca un arc se deformeaza, nu este suficint a
amplasat identic; caci nu este posibil a schimba fara risc conditiile de
fi intarit prin cintre, deoarece el serveste a contrabalansa impingerile altor
echilibru ale unei cladiri care a durat sase sau sapte secole. Cladirile,
arce care au o actiune oblica. Daca de deasupra unei pile se extrage o
precum oamenii, acumuleaza idiosincrazii care trebuiesc luate in
greutate de orice fel, actiunea de presiune a acesteie trebuie compensata
consideratie. Ele au un temperament propriu specific, daca putem sa
intr-un fel anume. Intr-un cuvant, trebuie mentinute fortele care actioneaza
spunem astfel; si el trebuie studiat si cunoscut in profunzime inainte de a
in directii opuse in vederea stabilirii echilibrului; scoaterea oricarei parti
prescrie un tratament. Natura materialelor, calitatea mortarelor, terenul,
cauzeaza stricarea echilibrului. Daca aceste probleme care apar in
sistemul structural general, fie in ceea ce priveste suportul structural
procesul restaurarii il fac pe constructorul care nu a apreciat exact conditiile
vertica, fie al legaturilor orizontale, greutatea si compactitatea boltirilor si
echilibrului sa se incurce, ele in schimb il stimuleaza pe cel care are o
elasticitatea relativa a structurii - [toate acestea] conduc la temperamente
cunoastere completa a edificiului care urmeaza sa fie reparat. Este de dus
diferite. Intr-o constructie in care punctele verticale de sustinere sunt
un razboi - o serie de manevre trebuiesc modificate zilnic in functie de
puternic rigidizate - cum este cazul celor din Burgundia - constructiile se
observatiile facute asupra diverselor efecte care se produc. De exemplu,
comporta sensibil diferit decat cele din Normandia sau Picardia unde
am vazut turnuri si clopotnite stand pe patru puncte de sprijin si fiind tinute
structura este realizata din asize mici si subtiri. Metodele adoptate pentru
cand de unul, cand de altul, in functie de lucrarile de subzidire si ale caror
subzidire si decupare, care pot avea succes intr-un loc pot cauza accidente
centre de greutate isi schimbau proiectia lor in plan cu unul pana la doua
intr-altul. Desi putem subzidi fara probleme portiuni realizate din asize
degete in rastimp de 24 de ore.
subtiri, aceasi operatiune executata sub coloane va cauza fracturi. In acest
caz este necesar a prinde in mortarul teserilor agrafe pentru a evita orice Acestea sunt procese cu care arhitectul experimentat poate lucra; dar
prabusire, oricat de mica; si in anumite cazuri, sa scoatem coloanele pe numai cu conditia sa aiba o abundenta de mijloace de prevenire a oricarui
parcursul operatiunilor de subzidire pentru a le reamplasa dupa ce accident, de a inspira incredere lucratorilor astfel incat panica sa nu-l
operatiunea s-a incheiat. lipseasca de mijloacele de rezolvare a neprevazutului, fara intarziere sau
ezitare si fara a fi infricosat de acestea. In aceste situatii dificile care apar
Arhitectul insarcinat cu restaurarea unui edificiu trebuie sa fie in cunostinta
in timpul procesului restaurarii, arhitectul trebuie sa anticipeze orice
de cauza privitor la formele si stilul edificiului, la scoala careia ii datoreaza
intamplare, chiar cele mai improbabile, si trebuie sa aiba in rezerva, fara a
acesta origina, dar in acelasi timp el trebuie, pe cat posibil, sa stie
se grabi sau a fi agitat, mijloacele de prevenire a oricaror consecinte
structura, anatomia si temperamentul [edificiului]; deoarece inainte de toate
dezastruoase ce pot surveni. Trebuie sa adaug ca in astfel de intreprinderi
el trebuie sa-l faca pe acesta sa traiasca. El trebuie sa stapaneasca fiecare
lucratorii - care in tara noastra inteleg deplin masurile pe care trebuie sa le
detaliu al structurii, ca si cum ar fi condus edificarea constructiei originale;
aplice - arata cu atat mai multa incredere si promptitudine cu cat sunt mai
si posedand aceste cunostinte, el trebuie sa aiba la indemana diverse
mult martorii prevederii si prezentei de spirit a sefului lor, dupa cum sunt
mijloace pentru ducerea la bun sfarsit a operatiunii de renovare. Daca

neincrezatori atunci cand devin constienti de orice forma de ezitare in
ordinele pe care le primesc.
Lucrarile de restaurare oneste si pragmatice, asa cum sunt cele intreprinse
in prezent, vor onora epoca noastra. Ele au obligat arhitectii sa-si extinda
[aria] cunostintelor; sa descopere rezolvari indraznete si metode viabile; sa
formeze echipe cu lucratorii in constructii; sa-i instruiasca pe acestea din
urma si sa formeze in provincie si in Paris nuclee care furnizeaza pe cei
mai buni meseriasi pentru marile santiere de constructii.
Datorita acestor antreprize de restaurari numeroase ramuri ale industriei s-
au revigorat2, calitatea lucrarilor de zidarie a crescut iar materialele au
putut fi procurate de pe o arie mai larga; arhitectii angajati in lucrari de
restaurare, deseori in orase sau sate indepartate, neavand alte resurse, au
fost obligati sa gaseasca cariere, iar in anumite cazuri chiar sa le
redeschida pe cele vechi si sa organizeze ateliere. Aflati departe de
resursele disponibile in marile centre, ei au fost obligati sa si le obtina
singuri - sa educe lucratorii, sa determine tehnici de administrare
economica si de conducere a lucrarilor. Astfel, materiale care nu mai
fusesera prelucrate au fost din nou folosite; metode corecte au fost
introduse in departamente care nu le avusesera, centre de meseriasi bine
pregatiti au produs mana de lucru calificata pentru un teritoriu amplu; si
obiceiul de a rezolva problemele constructiilor a fost diseminat in randul
unor populatii care abia de erau capabile sa ridice case dintre cele mai
simple. Sistemul administratie si centralismului francez are merite si
avantaje pe care nu le contestam; are o unitate politica monolitica; dar nu
trebuie sa-i ascundem inconvenientele. Referindu-ne la arhitectura,
centralizarea nu numai ca a lipsit provincia de scoli, si prin ele de
metodele, procedurile lor specifice si de industria locala, dar si de
meseriasi, care au fost cu totii absorbiti de Paris sau de alte doua sau trei
mari centre, intr-o astfel de masura incat in capitalele departamentale,
acum treizeci de ani nu putea fi gasit nici un arhitect, constructor, maistru
2
In atelierele care se ocupa cu restaurarea, ramuri precum fieraria de arta, zidaria de
precizie, realizarea vitraliilor si a decoratiilor murale s-au ridicat de la statutul inferior in
care decazusera la inceputul secolului. Ar fi interesant de alcatuit o lista a tuturor atelierelor
care s-au format ca rezultat al lucrarilor de restaurare si la care au apelat chiar cei mai
infocati oponenti ai unor astfel de intreprinderi in cautare de tehnici si de mana calificata de
lucru. Motivele care ne fac sa nu putem realiza o astfel de lista vor fi intelese in cele ce
urmeaza. (N.A.)
9
sau meserias capabil sa conduca sau sa execute lucrari de oarecare
importanta. Pentru a demonstra asertiunea noastra este suficient sa privim
rapid bisericile, primariile, pietele, azilurile, etc. construite intre 1815 si
1835, care inca se afla in orasele noastre de provincie, caci majoritatea au
avut parte de o existenta efemera. Noua zecimi dintre aceste lucrari - nu
spunem nimic despre stilul lor - exprima o deplorabila ignoranta a celor mai
elementare principii ale constructiilor. In arhitectura, centralizarea a condus
la barbarism. Cunoastere, traditie, metoda, executie, au fost toate luate din
marginile tarii. Cu toate acestea, scolile provinciale fiind intr-adevar
pierdute, daca la Paris o scoala (de arhitectura), ar fi urmarit un scop util si
pragmatic, ar fost in stare sa dea componentelor indepartate ale statului
artisti capabili sa conduca lucrari de constructie, trimisi fiind in teritoriu
oameni care - precum cei aflati in Service des Ponts et Chaussees - ar fi
putut mentine un nivel corespunzator al lucrarilor constructive intreprinse in
departamente. Dar scoala de arhitectura aflata la Paris, si doar la Paris, a
avut un punct de vedere foarte diferit : ea a pregatit laureati pentru
Academia Franceza de la Roma, care erau desenatori foarte buni dar care,
hraniti cu himere, erau cu totul nepregatiti pentru operatiunile practice de
construire ale Frantei secolului al XIX-lea. Aceia care apartineau acestui
corp select, intorcandu-se in taramul lor natal dupa un exil de 5 ani, timp in
care au desenat si masurat cateva constructii antice, preferau ramanerea
la Paris in asteptarea unui angajament demn de talentul lor muncii
obositoare pe care le-o oferea provincia. Daca dintre ei cativa s-au reintors
in departamentele din care plecasera, aceasta a fost numai pentru a ocupa
functii superioare in orasele mai mari. Orasele de importanta secundara au
ramas prin urmare in afara curentului progresului in arta si cunoastere si au
fost obligate sa incredinteze conducerea lucrarilor municipale subinginerilor
de drumuri, cadastru sau topometrie, - si chiar profesorilor cu oarecare
cunostinte de geometrie. In mod cert, aceia care au conceput ideea salvarii
de la ruinare a celor mai frumoase constuctii din tara pe care trecutul ni le-
a lasat mostenire, si cei care au organizat Serviciul Monumentelor Istorice,
au actionat sub o inspiratie pur artistica. Ei au fost socati de distrugerea cu
care erau amenintate toate aceste atat de remarcabile marturii, si de actele
de vandalism desfasurate zilnic sub indiferenta cea mai oarba; dar ei nu au
putut prevedea de la inceput rezultatele muncii lor din punctul de vedere al
celui mai pur utilitarism. Nu le-a trebuit mult, intr-adevar, sa recunoasca
faptul ca pe masura ce localitatea in care erau executate lucrari era mai
izolata, cu atat mai mare era radiatia ei - daca se poate spune asa

influentei benefice pe care aceste lucrari o produceau. In cativa ani,
localitati in care cariere de buna calitate fusesera inchise, si cele in care nu
putea fi gasit un zidar sau un dulgher, sau un fierar capabil sa faca altceva
decat potcoave - au produs pentru regiunile invecinate meseriasi excelenti
precum si metode economice si viabile; au vazut constructori si maistri
talentati din mijlocul lor crescand precum se dezvoltau si principiile ordinii si
regularitatii in conducerea lucrarilor de constructii. Cateva dintre aceste
stabilimente de constructii si-au vazut cea mai mare parte a taietorilor lor
de piatra devenind maistrii pentru un numar de alte ateliere. In mod fericit,
chiar daca rutina domneste uneori permanent in unele din locurile cele mai
sus-puse din tara noastra, este usor de a fi invinsa in pozitiile sale mai
joase prin staruinta si ingrijire. Muncitorii nostri, din cauza ca sunt
inteligenti, recunosc cu greu orice alta putere decat a inteligentei. Pe cand
in stabilimentele in care salariile sunt singura recompensa iar disciplina
singura forta impulsiva ei sunt neglijenti si inactivi, atunci cand sunt
constienti de directia metodica si constanta in care se inscrie actiunea lor,
si atunci cand sunt depuse eforturi pentru explicarea avantajelor si
inconvenientelor proceselor adoptate, ei sunt activi si interesati. Amorul
propriu este cel mai eficent stimul pentru oameni a caror ocupatie este
munca manuala; si facand apel la inteligenta si ratiunea lor se poate
asigura din partea lor cea mai zeloasa cooperare.
Si cu cat interes observau arhitectii angajati in operatiuni de restaurare a
monumentelor istorice, saptamana de saptamana, progresele acestor
lucratori, in mod treptat acumuland dragoste pentru munca la care
cooperau! Ar fi nerecunoscator din partea noastra sa nu marturisim in
aceste pagini despre altruismul si devotamentul de care au dat dovada de
cele mai multe ori meseriasii lucrarilor noastre de restaurare; daruirea cu
care ne-au ajutat sa depasim dificultati care pareau insurmontabile;
pericolele cu care s-au confruntat cu zambetul pe buze odata ce au
perceput obiectivul ce trebuia atins. Gasim aceste nobile calitati la soldatii
nostri; este oare surprinzator ca ele exista printre meseriasii nostri ?
Lucrarile de restaurare intreprinse in Franta, la inceput sub directia Comisei
Monumentelor Istorice iar mai apoi de catre organismul angajat in legatura
cu cladirile dioceziene, nu numai ca au salvat de la ruina opere de
incontestabila valoare, dar au si adus un folos practic direct. Lucrarile
intreprinse de catre Comisie au contrabalansat intr-o anume masura
pericolele centralizarii administrative, in ceea ce priveste lucrarile publice;
10
ele au redat provinciilor ceea ce Ecole des Beaux - Arts a fost incapabila sa
le impartaseasca. Si daca, confruntati cu astfel de rezultate, a caror
importanta noi nu o exageram catusi de putin, cativa dintre acei doctori
care proclama un dictat asupra arhitecturii fara a fi supravegheat vreodata
asezarea unei caramizi, decreteaza in profunzimile stdiilor lor ca nu sunt
arhitecti acesti artisti care si-au dedicat o buna bucata a vietii lor acestei
periculoase si indraznete munci - din care in buna parte nu obtin nici profit
nici onoruri; cauta sa-i condamne la ostracizare si sa-i excluda de la lucrari
care aduc mai multe onoruri si avantaje materiale si care sunt, este de
remarcat, mai putin dificile; manifestele si expresiile multumirii lor vor
cadea sub uitare intr-un viitor apropiat; pe cand aceste edificii - care
contribuie la gloria tari noastre - conservate din ruina, vor ramane peste
veacuri pentru a marturisi devotiunea catorva oameni care au fost mai
degraba preocupati de perpetuarea gloriei acestora decat de promovarea
intereselor lor individuale.
Am dat doar o idee generala despre dificultatile cu care se confrunta un
arhitect insarcinat cu o restaurare; am indicat - precum am spus mai inainte
- un program general stabilit de inteligenta critica. Dificultatile, cu toate
acestea, nu se limiteaza la consideratii pur materiale. De vreme ce toate
edificiile la care sunt intreprinse restaurari au a destinare speciala - o
folosinta specifica - rolul restaurarii dispozitiei antice, astazi invechite, nu
poate fi asumat prin excluderea problemei utilizarii actuale. Edificiul nu
trebuie sa fie mai putin utilizabil atunci cand paraseste mainile arhitectului
decat era inaintea restaurarii. Arheologi speculativi neglijeaza deseori
cerintele prezentului si critica sever arhitectul pentru concesiile facute
acestora; ca si cum edificiul supus acestui tratament le-ar apartine si ca si
cum arhitectul nu ar fi fost chemat sa produca programul care i-a fost
solicitat.
Dar in aceste circumstante, care apar deseori, inteligenta arhitectului este
chemata sa-si joace rolul. Arhitectul poseda intotdeauna mijloacele de
reconciliere a rolului sau de restaurator cu cel de artist chemat sa
indeplineasca cerinte neprevazute. Mai mult, cele mai bune mijloace de
conservare a unei constructii este de a-i gasi o utilizare si de a-i satisface
cerintele desavarsit astfel incat sa nu existe motive de a face vreo
modificare. Este evident, de exemplu, ca a fost datoria arhitectului
insarcinat sa adapteze frumosul refectoriu al St. Martin des Champs la
scopurile unei biblioteci pentru Scoala de Arte si Meserii - respectand in

acelasi timp edificiul, si chiar restaurandu-l, pentru a primi rafturile de carti
de o maniera in care niciodata sa nu fie nevoie sa se faca modificari
deosebite in dispozitia salii.
In astfel de situatii cel mai bun plan este de a te pune in postura arhitectului
initial si de a imagina ce ar face el daca ar reveni pe lume si daca ar avea
in fata raspectivul program. Din fericire, aceasta arta medievala ce pare
celor in necunostinta de cauza limitata la cateva formule stramte se
dovedeste, dimpotriva - atunci cand este deplin stapanita - atat de supla,
atat de subtila, atat de versatila si liberala in modul ei de realizare incat nu
exista vreun program ale carui cerinte sa nu le poata satisface. Ea se
bazeaza pe principii si nu pe formule; ea va servi oricaror perioade si poate
satisface toate nevoile arhitecturale; in acelasi mod in care un limbaj
competent poate sa exprime orice idee fara a face rabat de la
corectitudinea gramaticala. Prin urmare gramatica acestuia trebuie sa o
cunoastem - si sa o stapanim pe deplin.
Trebuie sa admitem ca ne aflam pe teren alunecos de indata ce deviem de
la reproducerea literala; si ca o astfel de deviere trebuie sa fie rezervata
cazurilor extreme; dar ea trebuie permisa atunci cand este ceruta de
necesitati imperioase, de care nu ne putem deroba printr-un non
possumus. Ca un arhitect trebuie sa refuze sa introduca conducte de gaz
intr-o biserica, pentru a evita mutilari si accidente, acest lucru este de
inteles, pentru ca edificiul poate fi iluminat si prin alte mijloace; dar sa
refuze sa introduca aparate de incalzire, de exemplu, pe pretext ca evul
mediu nu a folosit acest sistem de incalzire a cladirilor eclesiastice, astfel
expunandu-i pe credinciosi riscului de a raci de dragul arheologiei, acest
lucru este ridicol. Deoarece acest sistem de incalzire necesita cosuri de
fum, trebuie sa procedam ca si cum un mester medieval ar fi fost obligat sa
le introduca; si, inainte de toate, sa nu incercam sa ascundem acest nou
element; de vreme ce mesterii din vechime, mai degraba decat sa ascunda
o necestate, o investeau cu o forma proprie, chiar realizand elemente
decorative dintr-o astfel de nevoie practica. Un arhitect care ar avea de
refacut acoperisul unei cladiri, si care ar respinge constructia de metal pe
motiv ca mesterii medievali nu au realizat structuri metalice, in opinia
noastra nu are dreptate, de vreme ce facand astfel ar indeparta pericolul
teribil al focului, care de atatea ori s-a dovedit distructiv fata de cladirile
noastre istorice. Dar atunci nu trebuie sa ia in considerare dispunerea
punctelor de sprijin ? Trebuie el sa modifice conditiile de echilibru ? Daca
11
acoperisul de lemn incarca zidurile in mod egal, nu trebuie el sa caute un
sistem structural de metal care sa prezinte aceleasi avantaje ? Cu
certitudine: si va trebui sa faca din aceasta un obiectiv de atentie deosebita
pentru ca acoperisul de metal sa nu se comporte altfel decat cel de lemn.
Aceasta este o consideratie dintre cele mai importante. A trebuit prea
deseori sa regretam supraincarcarea vechilor constructii: restaurarile
partilor superioare ale edificiilor cu materiale mai grele decat cele original
folosite. Aceste omisiuni si neglijente au cauzat nu putine catastrofe. Nu
putem repeta prea des: constructiile medievale sunt concepute cu mare
maiestrie; organismul lor este foarte delicat. Gasim in ele doar atat cat este
necesar, nimic fara folos in compozitia lor; daca schimbi una dintre
conditiile organismului, alterezi tot restul. Multi considera acesta un defect;
in gandirea noastra el este o calitate pe care noi de obicei o neglijam in
constructiile noastre moderne, din care putem extrage mai mult decat un
element fara a le pune in pericol existenta. Pentru ce este de folos stiinta si
calculul constructiilor daca nu ne permite sa ne realizam opera numai cu
numarul necesar de elemente ? De ce [toate] aceste coloane, daca le
putem scoate fara a compromite rezistenta ansamblului ? De ce trebuie sa
construim pereti scumpi de 2 yarzi grosime daca ziduri de jumatate de
yard, intarite la intervale de contraforti de 1 yard sectiune patrata ar crea
suficienta stabilitate ? In constructia medievala fiece portiune a lucrarii
indeplineste o functiune si suporta o actiune. Arhitectul trebuie sa
urmareasca sa determine valoarea celor doua [functiunea si actiunea]
inainte de a-si incepe sarcina. El trebuie sa procedeze ca un chirurg
indemanatic si experimentat care nu atinge un organ pana cand nu a
acumulat cunostinte complete despre functia sa si si-a definit consecintele
imediate si indepartate ale operatiei. Mai degraba decat procedand la
intamplare el trebuie sa nu o indeplineasca. Mai degraba trebuie sa lase
pacientul sa moara decat sa-l ucida.
Fotografia, care pe zi ce trece isi asuma un rol tot mai important in studiile
stiintifice, pare sa fi aparut tocmai pentru a ajuta munca restaurarii vechilor
constructii, pentru care intreaga Europa a inceput sa aiba interes.
De fapt, atata timp cat arhitectii aveau [la dispozitie] doar mijloacele
obisnuite ale schitei, chiar cea mai exacta - camera lucida, de exempl - era
foarte dificil pentru ei a nu face omisiuni - a nu trece peste anumite abia
vizibile urme. Mai mult, atunci cand lucrarea de restaurare era incheiata,
era intotdeauna posibil sa se conteste corectitudinea rapoartelor grafice - a
 12

ceea ce se chema starea existenta. Pe cand fotografia prezinta avantajul el trebuie sa reamplaseze aceste marturii chiar daca ele sunt lovite:
de a produce rapoarte indiscutabile - documente ce pot fi consultate in aceasta va furniza o garantie pentru sinceritatea si exactitatea cercetarilor
permanenta atunci cand restaurarea a mascat urmele lasate de catre sale.
ruinare. Fotografia a condus in mod natural pe arhitecti sa fie inca si mai
Am spus destule pentru a arata dificultatile cu care se confrunta arhitectul
scrupulosi ca inainte fata de cele mai marunte vestigii ale dispozitiilor
insarcinat cu o operatie de restaurare daca este onest in realizarile si
stravechi si de a face inca si mai precise observatii asupra constructiilor; in
sarcinile sale, daca doreste nu numai sa apara drept corect, dar sa -si
timp ce-i inarmeaza cu un mijloc permanent de justificare a operatiuinilor
indeplineasca lucrarea cu constiinta de a nu fi lasat nimic la voia intamplarii
lor. Fotografia nu poate fi [niciodata] prea mult utilizata in restaurare; caci
si de a nu fi in masura sa se fi deceptionat pe sine insusi.
de cele mai multe ori o fotografie descopera ceea ce nu a putut fi perceput
in constructia insasi.
Un principiu mult prea important poate fi observat in restaurare, si care nu
poate fi indepartat cu nici un pretext, este acela al atentiei ce trebuie
acordata oricarui vestigiu care indica o anumita dispozitie arhitecturala.
Arhitectul nu trebuie sa fie satisfacut pe deplin, si nici sa-i puna pe lucratori
la munca pana cand nu a descoperit explicatia care este in acordul cel mai
bun si simplu cu vestigiile lucrarii stravechi: a decide o dispunere in mod
aprioric, fara a aduna toata informatia care il determina inseamna a cadea
in ipoteza; iar in activitatea de restaurare nimic nu este mai periculos decat
ipoteza. Daca la un moment dat ai adoptat un punct de vedere care se afla
in afara celui adevarat - acel original de urmat - atunci esti condus prin firul
deductiei logice pe un drum gresit de pe care va fi imposibil sa gasesti
scapare: iar intr-un astfel de caz cu cat judeci mai precis, cu atat te
indepartezi mai mult de adevar. De aceea, atunci cand, de exemplu este
vorba de completarea unei constructii partial in stare de ruina; inainte de a
incepe este necesar sa cauti si sa examinezi toate ramasitele; sa colectezi
cele mai mici fregmente - avand grija sa notezi locurile in care acestea au
fost gasite; si sa nu incepi lucrarea inainte ca locul si utilizarea acestora sa
fi fost determinata pentru toate marturiile, asa precum piesele unui puzzle.
Daca aceste precautii sunt neglijate, cele mai grozave greseli pot aparea,
iar un fragment descoperit dupa incheierea restaurarii poate demonstra
clar ca te-ai inselat. Este necesar sa fie examinate asizele, teserile,
finisarea fragmentelor colectate; caci anumite unelte au trebuit sa fie
folosite pentru a produce anumite efecte de o anumita amplitudine. Cele
mai infime indicatii, chiar felul in care aceste fragmente s-au comportat in
caderea lor, pot nu de putine ori sa indice locul pe care ele l-au avut. De
aceea, in cazurile dificile de reconstruire a partilor demolate ale unui
edificiu, arhitectul trebuie sa fie prezent in timpul curatirii si sa o
incredinteze pe aceasta unor sapatori calificati. In ridicarea noii constructii