Saladin Leul

desertului
Adrian Nicolae | 07.11.2008 | Vizualizri: 6907

Saladin Leul desertului Saladin, musulmani, cavaleri, templlieri, cruciati, Cruciade,

Biserica, religie, crestini, sultan, regat, Locurile Sfinte, razboi +ZOOM

Galerie foto (1)

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi
trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub
numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o
armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele
unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre
crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator pagan ajungea sa simbolizeze
virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor

musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul
cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani,
preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa
numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe
teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei
musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei
adevaratele virtuti ale unui razboinic.
Leul desertului
Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului
din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana,
Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta
razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda,
Saladin Salah ad-Din, pe numele sau adevarat - intra in serviciul emirului Nur ad-
Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau,
Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie

razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a
celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid,
in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua
noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi
dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului
era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile
cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al
egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult,
casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan
obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum,
nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de
o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.
Razboaiele credintei
Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja
legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon,
ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii
europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand
cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea
primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al
Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod
de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara
mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar
a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin
timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo,
inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate
in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu
puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de
la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei
aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de
catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta
asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere,
incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de
compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si
totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra
caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.
Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini
increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin
soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea
sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit
de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati,
echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian,
in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea
actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti
de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii
deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie
denumit Leul desertului.

Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate
din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In
zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria
musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii
cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a
lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga
suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford,
William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa
dintre cei capturati de Saladin.

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate

pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor
asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia
civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul
impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.
Caderea leului
Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu
isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de
categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a
Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard
Inima de Leu, regele Angliei.

Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase

aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard
se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai
durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari
pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism
fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.

Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut
bucura prea mult devictorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde
nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din
viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in
momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se
afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi
impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari
pentru inmormantare.