Legea celor XII Table

Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictuluidintre patricieni şi plebei, aceştia din urmă
solicitând în mod repetat publicarea normelor de drept.Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe
Terentilius Arsa, care a cerut invariabilsistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din urmă,
în anul 451 î.e.n., patriciatul afost de acord să se formeze o comisie compusă din zece persoane, care
a redactat normele dedrept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. Această comisie este
cunoscută subdenumirea de
“decemviri legibus scribundis”
(cei 10 bărbaţi care să scrie dreptul).La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea
parte nici un plebeu, afost instituită o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei şi care,
în anul
449 î.e.n
., a publicat o nouă lege, pe douăsprezece table de bronz.Legea celor XII Table cuprindea codificarea
vechiului drept cutumiar. Conţine atât dispoziţii dedrept public, cât şi de drept privat, constituind un
adevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat,un loc central îl ocupă cele privitoare la regimul
proprietăţii private, la materia succesiunii şi laorganiza rea familiei. Normele de drept privitoare la
materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceeace se explică prin faptul că , în epoca adoptării codului
decemviral, romanii erau un popor deagricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise Numai
aşa se poate înţelege de ceLegea celor XII Table menţionează un singur contract.Textul Legii celor XII
Table
nu s-a păstrat
, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î.e. n.,cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea
celor XII Table s-a imprimat pentrutotdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind considerată simbol al
spiritualităţii sale. În acestsens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea
acesteia constituia olecţie obligatorie pentru elevi, o
“carmen necesarium”
.Legea celor XII Table reprezintă o
creaţie originală
, nefiind copiată, după cum au afirmatunii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în
mod fidel condiţiile sociale şieconomice de la jumătatea se colului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că
este un produsautentic roman.Această lege
nu a fost niciodată abrogată
, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole.Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului,
dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.
Categorii de acţiuni în justiţie.
Dacă în vechea procedură numărul acţiunilor era limitat, în procedura formulară numărul acţiunilor era
extrem de mare, astfel încât jurisconsulţii clasici le-au clasificat după mai multe criterii.
a)
Cea mai veche clasificare, cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table, împărţeaacţiunile în:

acţiuni reale
(acţiuni
in rem
)

acţiuni personale
(acţiuni
in personam
)Potrivit Institutelor lui Justinian, această clasificare este şi cea mai importantă (
summadivisio
).Prin intermediul acţiunilor in rem erau sancţionate drepturile reale, drepturi care, prinexcelenţă, poartă
asupra unor lucruri. Avem în vedere, în primul rând, dreptul de proprietate.Prin intermediul acţiunilor
in personam erau sancţionate drepturile personale (drepturile decreanţă), cum sunt, spre exemplu, cele
izvorâ te din contracte sau din delicte.
b)
Textele dreptului roman ne înfăţişează o clasificare a acţiunilor în:

acţiuni civile

You're reading a preview. Unlock full access with a free trial.
Pages 2 to 3 are not shown in this preview.

Download With Free Trial


acţiuni honorarii
Această clasificare se întemeiază pe originea acţiunilor. Acţiunile civile (
actiones civilis
) îşiau originea în legisacţiuni, cu toatecă formula lor este redactată tot de către magistrat. Spre exemplu,
acţiunea în revendicare aredrept model
sacramentum in rem
şi de aceea, pretorul va trece în formula acestei acţiunicuvintele solemne pe care părţile le rosteau la
sacramentum in rem
.Acţiunile honorarii sau pretoriene nu îşi au modelul în legisacţiuni. Ele sunt originale, pentrucă sunt
create de către pretor în vederea sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială.Acţiunile honorarii se
împart în trei cate gorii:

acţiuni
in factum
;

acţiuni
ficticii
;

acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
Acţiunile in factum
au fost create datorită faptului că,în dreptulroman, nu se putea concepe un drept subiectiv fără o acţiune
corespunzătoare. Uneori pretorulconstata că noile cazuri ivite în practică nu pot fi soluţionate
prin intermediul acţiunilor existente, neexistând un model în dreptul civil. Atunci pretorul crea o nouă
formulă
in factum
(cu privire la un fapt), o redacta şi o înmâna reclamantului, fapt ce echivala cu acordareaacţiunii. Luând în
considerare faptele descrise în formulă, judecătorul urma să pronunţesentinţa.
Acţiunile ficticii
(acţiunile cu ficţiune)
se numeau astfel întrucât în formula lor seintroducea o ficţiune. În cazul acestor acţiuni, pretorul utiliza
un tip de formulă creat pentru oanumită cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite. Pentru aceasta,
pretorul introducea înformulă o ficţiune, considerând că s -a petrecut un anumit fapt, cu toate că în
realitate acel faptnu a avut loc sau dimpotrivă, un fapt existent era considerat ca fiind inexistent.
Acţiunile cu formula cu transpoziţiune
aveau o redactare specială, întrucât în
intentio
aformulei figura un nume, pe când în
condemnatio
figura alt nume. Acţiunile cu formula cutranspoziţiune au fost create pentru constituirea mecanismului
reprezentării imperfecte în justiţie, precum şi în scopul sporirii capacităţii juridice a fiului de familie.
c) Acţiuni directe şi acţiuni utile
Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionăriianumitor cazuri. Acţiunile utile erau acţiunile
directe extinse de la cazul pentru careau fost create la cazuri similare. Astfel, orice acţiune directă poate
deveni utilă prin introducereaunei ficţiuni în formulă.
d) Acţiuni populare şi acţiuni private
Acţiunile populare au fost create pentru ocrotireaunor interesegenerale şi puteau fi intentate de către
oricine. Acţiunile private s -au născut în vederea protejării unor intereseindividuale şi puteau fi intentate
numai de către titularii unor drepturi subiective.
e) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă
Acţiunile de drept strict (
actiones stricti iuris
) erau acţiunile prin careactul pe care se întemeiau pretenţiile reclamantului erau interpretate literal.
Acţiunile de bunăcredinţă (
actiones bonae fidei
) erau acele acţiuniîn virtutea cărora actul juridic era interpretat cu bună credinţă, judecătorul trecând
dincolo delitera actului în scopul stabilirii voinţei reale a părţilor, adică a scopului urmărit de către
acesteaîn momentul încheierii actului juridic. Dar, pentru ca judecătorul să poată face o interpretare
cu bună credinţă , era necesar ca în
intentio
a formulei să figureze cuvintele
ex fide bona
(potrivitcu buna credinţă).
f) Acţiunile arbitrarii (
iudicia arbitraria
)
Au fost create în scopul atenuării caracterului pecuniar al sentinţei
You're Reading a Preview
Unlock full access with a free trial.
Download With Free Trial

de condamnare. În cadrul acestor acţiuni, judecătorul avea o dublă calitate:

de arbitru;

de judecător propriu-zis.În calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia
pretenţiilor reclamantului, judecătorul ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Pârâtul însă nu era
obligat să executeacel ordin. Dacă pârâtul executa ordinul, procesul lua sfârşit. Dacă nu -l executa,
arbitrul setransforma în judecător propriu-zis şi tocmai în această calitate pronunţa o sentinţă
decondamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea sumă de bani nu era însă stabilită de
către judecător, ci de către reclamant, sub prestare de jurământ.
You're Reading a Preview
Unlock full access with a free trial.
Download With Free Trial

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful