Tema X. Familia de drept tradiional i religios.

Dreptul musulman
1) Caracteristica general a sistemelor de drept tradiionale i religioase.
2) Dreptul musulman i religia islamic. Dreptul canonic.
3) Izvoarele formale ale dreptului i structura dreptului musulman.
4) Adaptarea dreptului musulman la exigenele societii contemporane.

1. Caracteristica general a sistemelor de drept tradiionale i religioase

Manifestand emotional si mintal o inclinatie pentru cautarea invizibilului, a insondabilului, a
misteriosului tulburator si fascinant, omul este in chip spontan sensibil in fata minunii acestei
lumi pe care o insufletesc invizibile prezente. Religiozitatea - ca atitudine de respect si de
atractie pentru invizibil si, in consecinta, o raportare a acestuia la vizibil, se arata a fi o
caracteristica atestata a umanului, a umanitatii in general. Oriunde si mereu, omul a fost, este si,
neindoios, va fi "homo religious" (om religios), tot asa cum este si "homo faber" (om creator),
"homo ludens" (om ce se joaca) etc.
Evident, religiozitatea a dat nastere, in functie de epoci, regiuni si civilizatii, unor tipuri
diferite de religii, evidentiind raporturile vizibilului cu invizibilul si permitandu-le acestora sa
evolueze pe traiectorii specifice. Sa ilustram cateva asemenea tipuri semnificative pentru aria de
cuprindere a notiunii de religios:
- animism: religie cladita in intregime pe religiozitate acordand o importanta primordiala
vitalismului sau fortei. Omul se afla intr-o relatie constanta cu divinul omniprezent, dar
insesizabil (universul este unul magic, fermecat), trebuind sa-si asigure bunavointa acestui tip
divin prin intermediul miturilor si al riturilor si, drept urmare, sa-l "manevreze" cu o deosebita
precautiune etc.
- politeism: religie divizand si ierarhizand divinul pe linia unei ordini cosmice careia zeii
si oamenii ii sunt in mod inegal supusi. Religiozitatea este deschisa oricarei forme de divin si nu
exclude nici un element posibil (zeu, forta, sacru etc.).
- monoteism: religie care, prin desacralizarea universului de divinul omniprezent si
supraabundent al religiozitatii, instaureaza si recunoaste imperiul lui Dumnezeu - Unicul,
Creatorul, Legislatorul si Mantuitorul. Lumea nu mai este una magica. Religia este esenta insasi
a relatiei dintre Creator si creaturi pe vectorul credintei. Harul divin sanctificator ii corespunde
smerita supunere a omului si iubirea sa intemeiata pe adoratie.
Etimologic, termenul de religie are doua origini diferite:
1. de la relegere: a strange, a aduna. Intr-o maniera variabila si sintetica, cuvantul
"religio" ar evoca ansamblul ritualurilor constituind insusi sacrul institutiilor sociale;
2. de la religare: a uni, a lega. De aici rezulta ca termenul de religie face referire la ceea
ce ii leaga pe om de Dumnezeu.
Religia este esentialmente un act de credinta, exprimandu-se prin confesiuni si practici
religioase. Credinta este de un alt ordin si opereaza cu un alt limbaj decat stiinta. In conceptia
credinciosului, Dumnezeu constituie acea certitudine ce nu are nevoie sa fie demonstrata
(apelandu-se la dovezi cum ar fi: miracolele, armatele de ingeri.) pentru ca sa existe.
Perenitatea "marilor" religii ne indeamna sa gandim ca ele nu sunt nici fantasmagorii ce
si-au trait traiul, nici itinerarii pe parcursul carora te ratacesti in insignifiante consolari. Cea mai

1
celebra critica radicala a religiei este facuta de Marx in urmatorii termeni: "Religia este geamatul
fiintei doborate, sufletul unei lumi lipsite de inima si spiritul unei lumi lipsite de spirit. Ea este
opium pentru popor".
S-a remarcat faptul ca, nimeni nu contesta ca religia ar putea juca acest rol, ca il joaca si
ca va si juca in viitor. Pe scurt, religia prospera in conditii de saracie si ignoranta. Toata
problema este sa stim daca acest adevar psihologic si social epuizeaza natura sa. Cateva notatii
despre marile religii ale lumii pot fi semnificative pentru intelegerea complexitatii si varietatii
raporturilor dintre religie si drept in timp si spatiu.
Iudaismul
Dumnezeul de-a pururea viu si-a ales un popor si a facut un legamant cu acesta: Avraam,
Isaac, Iacov (Israel). Faptul ca inaintea lui Avraam au existat si alti credinciosi ai aceluiasi
Dumnezeu este atestat chiar si in Biblie. Dar, odata cu aparitia lui Avraam, aceasta capetenie a
unui grup migrator dinspre Mesopotamia, dumnezeu nu mai este cunoscut doar ca Prea-Inaltul,
Creatorul, ci si ca Dumnezeu de-a pururea viu, care trebuie ascultat ca Fiinta-Unica vorbind aici
si acum (hic et nunc). In Avraam, Dumnezeu si-a ales poporul sau de credinciosi si l-a unit Siesi.
Dumnezeu de-a pururea Viu inseamna cel care intervine in Istorie si care, pentru aceasta, isi
alege un popor ca sa-l formeze si sa-l transforme. Popor fata de care isi va tine fagaduintele, dar
caruia ii va cere in schimb nici mai mult, nici mai putin sfintenia. Legamantul este mentinut cu
Isaac, apoi cu Iacov, care-si va schimba numele in acela de Israel.
Cateva secole mai tarziu, Moise, reinnodand firul Legamantului, indrumat de Dumnezeu,
elibereaza poporul evreu din sclavia egipteana. Pe muntele Sinai, Moise primeste Legea (Tora) si
porunca de a calauzi acest popor catre Tara Fagaduintei, Canaan in Israel. In timpul celor
patruzeci de ani de pribegie in desert, poporul va face ucenicia jugului Legii si al libertatii (de a i
se supune).

Crestinismul
In timp ce iudaismul "se rezuma" in Legea data de Moise, crestinismul "se rezuma" in
persoana lui Iisus si prin Cuvantul Sau: Iisus, judecat pentru blasfemie de catre Sanhedrin
(tribunal religios saducheu), condamnat de catre romani la pedeapsa infamanta a crucificarii,
destinata doar talharilor si razvratitilor. Iisus mort la treizeci si trei de ani, dar inviat intru
Domnul. Intre textele care exprima esenta cultului sunt considerate: rugaciunea Tatal Nostru,
regula de aur sau dubla lege a dragostei, cele opt beatitudini (Fericiri), speranta eshatologica. Asa
de pilda, dubla lege a dragostei sau regula de aur: "Iisus i-a raspuns: "Sa iubesti pe domnul,
Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si
intaia porunca". Iar a doua la fel ca aceasta: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". In
aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii (Matei, XX, 37, 40). Sau cele opt
beatitudini:
"Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este Imparatia cerurilor.
Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia.
Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul.
Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura.
Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor mantui.
Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.

2
 Fericiti facatorii de pace ca aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate ca a lor este Imparatia cerurilor". (Matei, V, 3-10).
Speranta eshatologica: "Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El, sa
aiba viata vecinica; siEu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan, VI, 40).

Islamismul
Profetul, orice profet, isi petrece intreaga sa viata pe pamant repetand acelasi si unicul
mesaj, aceeasi unica si mare veste: Dumnezeu este Unul, cel care creeaza si reinvie. Singurul
creator, Legiuitor si Mantuitor. Cel ce isi revarsa intreaga milostivenie fata de creaturile sale si
se arata necrutator pentru cei ce-si intorc fata de la El.
Credincios este cel ce "stie" cu o certitudine de neclintit acest adevar: el este supus lui
Dumnezeu. Oricine stie aceasta, spune aceasta este in fond "musulman" (adica supus - muslim,
din aceeasi radacina sim ca si islam -supunere). Mai precis, este credincios, si intr-un anumit
sens "musulman" cel care adera la prima parte a profesiunii de credinta, sahada "nu exista alt
Dumnezeu in afara de Dumnezeu"; si este musulman in sensul cel mai strict si pecific notiunii,
oricine accepta faptul coranic si faptul islamic (Coran + Sunna), marturisindu-si adeziunea la cea
de-a doua parte din sahada: "iar Mahomed este proorocul lui Dumnezeu".
Coranul se prezinta ca o Carte canonica unica, al carui autor este Dumnezeu "vorbind"
prin gura Profetului sau. Coranul se compune din 114 sure (sau capitole) totalizand 62oo de
versete. Dat fiind ca totul in Coran nu este cu desavarsire clar si nici prezentat in amanuntime s-a
simtit nevoia sa fie detaliat prin traditiile care transmiteau cuvintele Profetului, ca si prin
exemplele oferite de propria sa viata, luarile sale de pozitie, maniera sa de a actiona. Ansamblul
acestora este transmis sub forma de povestiri sau informatii, numite hadith (dictari, recitari),
care constituie propriu-zis Sunna (Traditia). Minimul absolut al credintei este astfel exprimat:
"Oricine care nu crede in Dumnezeu, in Ingerii sai, in Cartile sale, in Profetii sai si in ziua cea de
pe urma, se afla intr-o profunda ratacire" (Sura IV, 136).
Exista un pasaj in Coran (XVII, 23-39) in care, dupa unii autori (Mohamed Hamiddulah -
Sfantul Coran), s-ar afla formulat un fel de dodecalog, "unde sunt enumerate cele douasprezece
precepte ale credinciosului", care cu titlu indicativ, au urmatoarea structura:
1. Sa-l adori pe singur Dumnezeu.
2. Sa fii bun cu parintii.
3. Sa dai ceea ce le este datorat celor apropiati, saracilor si calatorilor.
Sa nu fii zgarcit, dar nici risipitor.
5. Sa nu savarsesti o pruncucidere din cauza ca nu ai ce manca.
6. Sa nu te destrabalezi.
7. Sa nu comiti omucidere decat din motive de razbunare (legea talionului) sau intr-un razboi
drept.
8. Sa nu-l furi pe orfan.
9. Sa-ti indeplinesti promisiunile.
10. Sa nu inseli.

3
11. Sa nu urmaresti ceva despre care nu stii nimic.
12. Sa nu fii banuitor, nici trufas.

Hinduismul
A fost apreciat ca fructul unei "revelatii anonime" si a unei "ordini sociale" foarte stricte,
si se caracterizeaza prin viziuni si practici cat se poate de originale si extrem de complexe din
punct de vedere istoric, marturisind ol mare bogatie si diversitate speculativa, ca si rituala,
plecand de la o "mentalitate" indiana comuna, fondata pe axiome existentiale ca: reincarnare,
rang (varna), suflet( atma) etc.
Termenul de "hinduism" este inexistent in vocabularul indian traditional, a fost "inventat"
relativ recent (sec.XIX) parca pentru a aduce la un numitor comun ceea ce inainte era perceput
mai curand ca un ansamblu de religii, sisteme religioase sau chiar "puncte de vedere" religioase.
Se considera ca termenul de dhama este semnificativ pentru a caracteriza ceea ce este in
mod esential hinduismul sau religia hindusa: supunerea fata de dhama inteleasa, in acelasi timp,
ca santana dhama sau ordine cosmica permanenta careia ii sunt supusa fiecare persoana, mai
intai, potrivit "categoriei (vama) sale, iar apoi potrivit "efortului personal (ashrama) ce trebuie
sa-l depuna pentru implinirea fiecareia dintre cele patru etape teoretice ale vietii sale.

Budhismul
Budhismul se declara a fi calea universala a eliberarii totale, obtinuta prin intelegerea
dreapta si practica dreapta, accesibile oricarui om care se straduieste pentru aceasta, precum si sa
raspandeasca "Vestea cea Buna" a Trezirii (care marcheaza "inceputul" acestei religii) la toate
popoarele pamantului. In acest fel, budhismul se deosebeste de la bun inceput de toate acele
religii "etnice" care nu au o asemenea grija misionara si nici pretentia de universalitate.
S-a apreciat ca budhismul este pe de-a-ntregul si in mod exclusiv cuvantul unui om ajuns
prin el insusi, fara nici un ajutor, la liberarea totala (nirvana) si care, situandu-se impotriva a tot
ceea ce se spunea si se facea in epoca sa, ca si impotriva dorintelor "umane, prea umane" ale
concetatenilor sai a predicat neobosit calea eliberarii totale.
Budha (cel Trezit), in urma intuitiei celor patru nobile (sau sfinte) adevaruri, hotaraste sa-
i invete pe oameni Adevarul, Dharma, privind punerea in miscare a "Rotii Legii", altfel spus,
invatatura despre cele "Patru nobile adevaruri" asupra "suferintei - limita" (dukkha) si despre
"Calea cu opt brate" a disciplinei eliberatoare. Predica de la Benares, considerata nucleul viziunii
budhiste indica evitarea a doua extreme: "sa te dedai placerilor simturilor" sau "sa te supui unor
mortificari" pentru a gasi "Drumul de Mijloc care confera intelegere, cunoastere, calauzeste spre
pace, intelepciune, iluminare si spre Nirvana", cele patru nobile adevaruri:
1. nasterea este dukkha, batranetea este dukkha, boala este dukkha, a fi inlantuit de cee ce
nu iubesti este dukkha . a fi lipsit de ceea ce iubesti este dukkha..
2. dukkha (suferinta, finitudinea) are drept cauza "setea care produce re-existenta si re-
devenirea si care este legata de o dorinta patimasa ce-si descopera mereu cate o placere, cand
aici, cand dincolo, adica este vorba de setea placerilor simturilor, de setea existentei si a
devenirii, de setea nonexistentei (auto-anihilarea);
3. incetarea completa a "setei" acesteia pe care trebuie sa o abandonezi, sa renunti la ea,
sa te eliberezi, sa te detasezi;

4
 4. nobila carare cu opt brate care conduce la incetarea starii de dukkha: intelegere corecta,
gandire corecta, actiune corecta, exprimare corecta, mijloc de existenta corect, efort corect,
atentie corecta, concentrare corecta.
S-a spus ca daca ar trebui sa se gaseasca o expresie care sa caracterizeze budhismul -
dincolo de nenumaratele scoli si curente - acestea ar trebui cautate in toleranta si compasiune
universala.
Oricat de sumar am contura un tablou contemporan al marilor sisteme de drept, desigur
nu cu o analiza in sine sau de cercetare comparatista, ampla si nuantata, specifica lucrarilor de
specialitate in materie - cum este cazul lucrarilor de referinta semnate de R. David si, in literatura
juridica romaneasca, de prof. V.D. Zlatescu, din care am evocat unele informatii - nu putem
omite sistemele juridice traditionale si religioase. O facem, de asemenea, nu din dorinta de a
"colora" tabloul prezentat, ci de a incerca sa surprindem noi expresii istorice ale "permanentelor
juridice", de a ilustra varietatea si specificitatea Dreptului - aspecte definitorii, intre altele -
pentru obiectul lucrarii de fata.
In plus, sistemele religioase si traditionale, desi sunt produsul unor epoci trecute,
acomodandu-se uneori cu mare greutate relatiilor sociale moderne, guverneaza sute de milioane
de oameni din epoca contemporana.
Termenul insusi de "sisteme religioase si traditionale" reclama unele precizari. Astfel,
originea religioasa a unor sisteme cum este cazul dreptului hindus, islamic sau ebraic nu
inseamna ca toate normele juridice din aceste sisteme au un caracter religios.
In cazul sistemelor traditionale normele juridice sunt personale in sensul ca se aplica
tuturor subiectilor de drept - indiferent de statul ai caror resortisanti sunt sau in ce tara
domiciliaza cu conditia sa aiba aceeasi religie - si numai acestora.
Faptul ca exista si religii minoritare - intr-o tara sau alta - care nu intra in sfera de
influenta a dreptului traditional dominant, a condus la o dubla sau poate multipla reglementare in
unele domenii, ca urmare a interventiei statelor pentru a stabili regimul juridic pentru
minoritatile religioase.
Trebuie, de asemenea, remarcat caracterul incomplet al sistemelor traditionale, ele
marginindu-se la relatiile de familie, la statutul persoanelor sau la succesiuni, fiind de semnalat
interventia statelor, cu reglementari moderne, in diverse domenii.
Unele state au parasit vechile sisteme traditionale adoptand integral legislatii moderne,
ca de pilda, China, Japonia sau Turcia.

2. Dreptul musulman i religia islamic. Dreptul canonic.

Dreptul Musulman reprezinta o continuitate a primelor legislatii sumero-acadiene si a

legislatiei Greco-Romane. Dreptul islamic are o vasta arie de raspindire in Asia, Africa si alte
regiuni aplicindu-se unei populatii de 300 000000 de oameni. Islamul este o fondata in sec 6-
7,fiind impartasita de 800 000000 de oameni. La baza dreptului musulman este recunoscuta
autoritatea coranului. Dreptul Musulman a fost creat treptat in secolele 7-9.
Evolutia dreptului musulman este imposibil de realizat fara evolutia religiei islamice.
Specific dreptuli musulman este unicitatea lui deoarece rezulta direct din religie nu numai din

5
coran. O alta caracteristica a dreptului musulman este peronalitatea legii in sensul ca se aplica
numai Musulmanilor.
Gindirea Musulmana este legata de notiunea Sharia-legea divina care guverneaza
inmsecret totul. Asupra evolutiei dreptului Islamic l-au avut 2 curente: Sunitii si Shiitii care au
creat scoli respectiv suitesi scoli shiite. Aceste curente permanent au rivalizat fiecare avind
adeptii sai solidarizindu-se impotriva nemusulmanilor. Aceste curente interpreteaza adeseori
diferit coranul si alte izvoare de drept. Ambele dau expunere cazuistice, calificari ale actiunilor
umane care coespund sau nu legii sfinte

Dreptul musulman ca sistem de norme a s-a format in Califatul Arab in sec. VII-X si este
bazat pe religia musulmana - islam. Islamul este a doua mare religie a lumii avnd peste un
miliard de adepti numiti musulmani. A fost raspndita de profetul Mohamed n sec. VII n
Arabia.
Din punct de vedere etimologic termenul de ,,islam nseamna supunere devotat de
Dumnezeu. Cel care se supune voiei lui Allah este musulman.
Dreptul musulman cuprinde atit norme juridice, cit si nejuridice religioase si obiceiuri.
Izvoare principale ale Islamului:
1)Coranul este cuvntul lui Allah i cartea sfnt a islamului. Allah a transmis Coranul
ngerului Gavril, care la rndul su l-a transmis profetului Muhammad . n varianta n care se
gsete n zilele noastre, Cartea nu a suferit nici un fel de schimbare sau intervenie din partea
vreunei fiine pmnteti. Spre deosebire de cretinism, aceast biblie nu este doar o nvtur
moral, el reglementeaza ntreaga via religioas, politic, civil i penal, pn la ocupaia
zilnic.
2) Sunna, n care sunt nregistrate spusele i faptele profetului Muhammad. Sunna este
exemplul vieii profetului Muhammad trit dup nvtura lui Allah; aceasta este alctuit din
tot ceea ce a fcut, a spus sau a aprobat el. Cine respect Coranul, respect n mod automat i
Sunna, deoarece acestea nu pot fi separate.
3) Ijma - a constituie un mod de adaptare a Islamului la schimbrile din lumea n care
trim, ea exprima acordul intre jurisiti asupra unei probleme date, presupune majoritatea sau
consensul.
4) Jihad-ul este efortul intelectual al nvatilor musulmani de a gsi soluii la problemele
care apar n viaa musulmanului i a comunitii islamice.Ijtihadul poate fi fcut n mai multe
moduri: prin analogie, opinie.
In cadrul dreptului musulman lipseste divizarea clasica in dreptul public si drept privat;
din numarul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal,dreptul judiciar si dreptul
familiei.
Dreptul penal cunoate, practic, acelai numr de infraciuni ca i dreptul european,
pedepsele, ns, sunt diferite: nu se recunosc circumstanele atenuante , recidiva, tentativa.
Delictele sunt contra lui Dumnezeu , contra persoanei , contra societii. Pedeapsa poate
fi btaia cu biciuire, nchisoarea,amenda ori pedepse morale ,cum ar fi incurajarea sau
blamarea.Infraciunile contra lui Dumnezeu sunt prevzute n coran: furtul, tlhria, consumarea
de vin.

6
 Dreptul penal musulman recunoate probe legale , adic adevrul nu poate fi stabili dect
pe cile prevzute de lege.Sistemul se opune probei libere a judectorului ,potrivit convingerii
lui.Sunt 4 tipuri de probe : testimoniale ,mrturisirea ,jurmntul ,i proba cinei inainte de afi
prins.Pedeapsa capital se execut prin lapidare , decapitare , crucificare sau spnzurare.
Dreptul civil. Bunurile .
Potrivit dreptului islamic , un bun devine obiect al dreptului dac este util
economic,spiritual sau moral omului sau societii.Nu sunt bunuri deci nu pot forma obiect de
apropiere terenurile moarte, necultivate sau necultivabile.Persoanele .Dreptul islamic cunoate
persoane libere i sclavi. Sclavul are drepturi familiale se poate cstori, copii ns se nasc
sclavi.
Cstoria .O cstorie este valabil dac nu sunt impedimente la ncheierea ei ,dac exist
consimmntul soilor , se face formal, i se constituie dot. Femeia datoreaz soului ascultare
pentru tot ce este licit, iar acesta are drept de constrngere limitat: ea nu poate fi obligat s
cltoreasc cu copii. Succesorul trebuie s fie de aceiai religie cu defunctul. Copii n dreptul
islamic sunt copii naturali i naturali nerecunoscui.Islamul nu recunoate nici adopiunea nici
legitimarea, astfel c toi copii sunt egali.

Definiia Dreptului canonic

(http://documents.tips/documents/dreptul-canonic-si-izvoarele-sale.html)
Prin Drept canonic se nelege dreptul religios cretin sau dreptul Bisericii cretine, adic
suma principiilor i normelor de drept dup care se organizeaz i conduce ntreaga Biseric
cretin, adic toate confesiunile cretine.
Definiie: Dreptul canonic este disciplina teologico-juridic n cadrul creia se expun
principiile i normele de drept dup care se organizeaz i se conduce Biserica Ortodox, sub
aspectul ei vzut de societate religioas cretin.

Definiie: Dreptul canonic este tiina teologico-juridic, studiind metodic i expunnd

sistematic principiile i normele de drept dup care se organizeaz i se conduce Biserica
Ortodox sub aspectul ei vzut de societate cretin.

Dreptului canonic i se mai zice i Drept bisericesc ntruct canoanele sunt legi ale
Bisericii, legi bisericeti stabilite de ctre un Sinod Ecumenic sau cel pun acceptate ca atare de
ctre un Sinod Ecumenic, ele fiind formulate de alte sinoade sau chiar de unii Sfini Apostoli i
unii Sfini Prini ai Bisericii.
Dreptul canonic a avut o influenta insemnata asupra formarii sistemului Romano-
Germanic, fiind cunoscut dreptul Romano-Canonic. Spre deosebire de Islam,dreptul Canonic nu
reglementeaza relatiile sociale generale, dar relatiile dintre structurile bisericesti si anumite
reguli considerate sfinte, recomandabile crestinilor. Dreptul canonic este un drept catolic. Se
considera ca religia Catolica a influentat cel mai mult prin precepte din sfinta
scriptura,caracterulunor norme de drept. A existat in evul mediu dreptul canonic uman de aici
trasatura dreptului- umanismul dreptului. Scopul pedepsei este si de a preveni producerea altora.
Dreptul canonic a exercitat o influenta asupra relatiilor familiale si a unor institutii de drept civil
din tarile occidentale. De exemplu codul civil francez din 1804 sub influenta dreptului canonic s-
a admis institutia legitimarii copiilor din parinti necasatoriti, pe care iau egalat in drepturi cu cei
din cupluri casatorite, a fost stabilita lista impedimentelor in casatorie de exemplu: rudenia.

7
 Important a fost asa numitul decretul Gratianiei din sec 12 care a devenit obiectul de
studiu al juristilor din Bolonia, dovedind ca dreptul roman si dreptul canonic nu pot fi straini,
Papii nu dorea sa elaboreze un sistem juridic intelectual independent. Dreptul islamic are un
profund caracter religios care constituie o trasatura comuna dreptului canonic si musulman.
Deosebirile dintre dreptul canonic si musulman constau in izvoarele dreptului care stau la baza
drepturilor, continutul acestora, caracterul obligatoriu sau nu, efectele s.a.

Iniial, biserica cretin nu a fost interesat de reglementarea relaiilor sociale, deoarece

credincioi erau puini, preocuparea bisericii fiind de a pregti viaa venic (viitoare), viaa
pmnteasc fiind considerat trectoare.
n Evul Mediu, biserica se pregtea pentru sfritul lumii, i totui a nceput s se
organizeze. Relaiile sociale trebuiau s se desfoare n fraternitate i libertate pentru toi
cretinii. Sf. Augustin a elaborat n Evul Mediu timpuriu teoria societii iubirea aproapelui- o
societate n care ordinea social se baza nu pe drept, ci pe religie. Cretinii participau la procese,
depunnd un jurmnt religios. n mod doctrinar, s-a dus la decderea ideii de drept. Se considera
c societatea poate fi condus doar pe baza moralei i a credinei. Litigiile dintre cretini urmau a
fi rezolvate pe cale nejuridic. Apare arbitrajul episcopului, care nlocuia judectorul.
Prin Edictul de la Milan (anul 313), n timpul domniei lui Constantin cel Mare, religia
cretin a fost decretat religie de stat, s-au unit dogmele cretine din Noul Testament cu puterea
politic exprimat prin drept, n special prin dreptul penal. S-au inclus n prevederile legii laice
prohibiiile din nvtura bisericii (nu fura, nu ucide).
Astfel, dreptul canonic a nceput s determine regulile referitoare la familie (cstoria, divorul,
copiii), succesiunea etc. Prin Edictul de la Milan, mpratul Constantin a acordat privilegii
bisericii cretine: recunotea arbitrajul episcopilor (devenit cutum), asimilndu-l cu puterea unui
tribunal de stat.
n aceast ordine de idei, dei tribunalele populare continuau s acioneze paralel cu arbitrajul
episcopului, ele i pierd din importan, deoarece probele pe care le foloseau nu erau la nivelul
probelor pe care le administra biserica, iar arbitrajele episcopului aveau o aplicabilitate
universal (puterea bisericii fiind universal) i nu se limitau la circumscripia unui tribunal
popular. n Evul Mediu timpuriu au existat organe jurisdicionale ce aplicau dreptul vulgar
(rarachinburge n Frana; laghmah n Scandinavia; eosagari n Islanda; brehons n Irlanda; withan
n Anglia).

3. Izvoarele formale ale dreptului i structura dreptului musulman.

Izvoarele dreptului se caracterizeaza prin multitudinea izvoarelor deoarece nu-i nici unul
complet,dar dintre aceste izvoare nici nul nu trebuie sa contrazica coranul. Sursa istorica a
dreptului Islamic o formeaza coranul care inseamna cartea sfiinta asemenea bibliei la crestini,
Idjma.
Coranl cuprinde dogme religioase, obligatii religioase ( odata in viata sa vizi eze locurile
sfinta la Meca sau de a tine postul iar ea este obligatie si religioasa si juridica, de a face daruri n
perioada respectiva celor nevoiasi) contine norme de educatie si de drept. In total are 6342 de
versete dintre care 500 servesc ca material juridic iar norme de drept sint la 100 doar. Este un
izvor de drept incomplet deoarece reglementeaza in special relatiile familiale islamice .

8
 Se considera ca coranul reglementeaza relatiile pe care Alah prin propavaduitorul sau
Mahomed le-a transmis credinciosilor sai. Coranul nu face distinctia dintre dreptul public si
privat. Suna sint faptele si declaratiile profetului Mahomed care servesc drept model pentru un
adevarat musulman, fiind astfel un ghid de comportare pentru Musulmani. Orice abatere se
considera ca este o incalcare. In literatura de specialitate se considera ca Suna este o modalitate
de a explica prevederile coranului si a completa lacunele.
Idjma se considera a 3-a sursa a dreptului Musulman si constituie preceptele inteleptilor
Musulmani. Este o totalitate de hotaririsi reprezinta acordul intre juristi asupra unei probleme
privind relatiile sociale. Acest izvor nu exclude contradictiile dar deciziile se iau pe baza unei
majoritati. La acestea se adauga si juristprudenta islamica.
Din analiza izvoarelor dreptului constatam ca nu se face distinctia intre drept si morala si
nici intre drept si religie. Islamul reglementeaza toate aspectele vietii cotidiene, inclusiv modul
de a te imbraca, fiind considerate ca obligatii individuale fata de Alah, fata de stat,fata de
familie. In cadrudreptului Islamic se regasesc mai multe categorii de prevederi: precepte
obligatorii, de recomandare, permisive, precepte care interzic anumite actiuni.
Atit Islamul cit si dreptul se bazeaza pe cei 5 piloni: profesiunea de credinta, rugaciunea
cotidiana, pelerinajul la Meca, impozitul si costul ramadanului.

4. Adaptarea dreptului musulman la exigenele societii contemporane

In prezent sint inregistrate eforturi de modernizare si transformare a dreptului musulman,
desi institutiile sale principale pastreaza inca traditionalismul si autoritatea suprema a coranului.
Dintre statele musulmane cel mai deschis a fost si este Turcia care a receptat dreptul Elvetian
pastrind si reglementari islamice care a permis dezvoltare economica si laicizarea dreptului. In
proportii mult mai mici fost egiptul care de asemenea a adoptat unele acte normative laice.
O analiz a evoluiei califatului pn la abolirea sa constat c poziia acestuia, nscris n
contexte istorice diferite, a dus la viziuni diverse asupra funciei califului. Rolul su de
conductor sau cel puin de simbol al unitii umma a fost ns subliniat permanent i pstrat n
contiina lumii musulmane, chiar i dup cderea abasid din 1258, n timpul perioadei cairote,
de umbr a caluifatului, sau dup preluarea sa de ctre sultanii otomani n 1517.
ncepnd din secolul al X-lea este elaborat o teorie a califatului de ctre Al Mawardi,
n care este accentuat caracterul revelat al acestei instituii. Subiectul va fi analizat i de ctre Al
Ghazzali (1058-1111) i Ibn Jamaa (1241-1333), care vor asocia califul cu puterea politico-
militar i cu responsabilitatea de protector al Sharia, dar i de Ibn Taimiyya, care consider c
autoritatea conductorului este fundamentat pe Sharia, punctul su de vedere fiind susinut i
vehiculat de ulemalele care accentuau superioritatea Legii divine asupra oricrei forme de
guvernare califal.
Jalal al-Din al-Dawani (1427-1502) va condiiona recunoaterea califatului de
recunoaterea importanei Sharia, iar Ibn Khaldun (1332-1406) va integra autoritatea califal n
teoria sa asupra naturii statului fundamentat pe fora solidaritii religioase (asabiya), de rudenie
sau de interes, de care o i face dependent.
Dup preluarea califatului de ctre sultanii otomani, dei acetia, iniial, nu s-au folosit de
influena statutului lor spiritual, vor ncerca, ulterior, prin intermediul calitii lor de conductori
morali ai umma, s reactiveze loialitatea ntregii lumi musulmane, n sensul implementrii
9
reformelor (tanzimat), precum i n rezistena fa de presiunea colonial. Scderea puterii lor
politice a fost ns constant, n ciuda unor susineri precum cea a micrii califale, ducnd la
izolarea, relativizarea i, n cele din urm, abolirea califatului n anul 1924.
Consecinele extinciei califatului aveau s ridice probleme privind autoritatea comunitar
sau canonic n cadrul umma. Congresele islamice au reprezentat prima reacie n scopul unei
aciuni decizionale comune a tuturor musulmanilor, ele desfurndu-se la Cairo i Mecca
(1926), Ierusalim (1931), Elveia (1935), Tokio (1939); doar n primele dou a fost abordat
problema califatului.
Convocarea congreselor musulmane a ridicat chestiunea legitimitii i reprezentativitii
religioase i politice a musulmanilor, fapt remarcat n natura problematicii discutate care, dei a
avut un caracter religios, a fost profund influenat de factorul politic. Apariia naionalismelor a
imprimat o dinamic nou relaiilor intermusulmane i a generat coagularea unor foruri
musulmane, care au ncercat s foloseasc reuniunile intermusulmane. pentru a demonstra
puterea musulman fa de alte state cu care se aflau n conflict sau de a-i impune preeminena,
chiar n rndurile lumii musulmane.
nfiinarea Organizaiei Conferinei Islamice (OCI) a fost prima form de coeziune
islamic suprastatal de dup dispariia califatului, unanim recunoscut, chiar dac autoritatea ei
a nregistrat i contestaii datorit logisticii asigurate de Arabia Saudit, ceea ce a fcut ca regatul
saudit s fie acuzat de tendine primaiale.
n replic, s-au manifestat i alternative consultative i organizaionale, promovate de
state precum Libia sau Iran, n scopul promovrii unor ideologii proprii de reformare i reunire
islamic, n primul caz, sau al afirmrii specificului confesional, n al doilea caz; proliferarea
congreselor islamice a devenit sinonim, n contextul absenei califatului i fragmentrii umma,
cu ncercarea de a ctiga influen sau putere, prin arogarea dreptului consensului islamic.
ncercrile de reunificare comunitar au dat natere i la ideologii politice, precum panarabismul
i panislamismul, aflate n conflict, prin abordarea diferit a concepiei de refacere a unitii care,
n viziunea lor, trebuie s porneasc fie de la civilizaia i identitatea arab, fie de la cea islamic

10