Istoriografia în ultimele veacuri ale Bizanţului

În lunga succesiune neîntreruptă a istoriografiei bizantine sarcina de a

scrie istoria Imperiului de la Niceea i-a revenit lui Gheorghios Akropolites.
Născut la Constantinopol, în anul 1217, într-o familie bogată, acesta a primit o
educaţie strălucită şi a sosit de tânăr la Niceea, unde a fost primit la Curtea
imperială. Bucurându-se de încrederea suveranilor Ioan al III-lea Vatatzes şi
Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258) i-a însoţit în expediţiile lor militare,
devenind mare logothet şi chiar arhistrateg al trupelor din Europa. După
recucerirea Constantinopolului, Gheorghios a desfăşurat o dublă activitate, de
diplomat şi de profesor universitar. Negociator-şef în discuţiile privind unirea
Bisericilor, el a fost cel care a semnat, în anul 1274, la Lyon actul de unire în
numele lui Mihail al VIII-lea Paleologul.
Unica lucrare istorică a lui Gheorghios Akropolites se intitulează
„Χρονική συγγραφή” şi o continua pe cea a lui Niketas Choniates, analizând
evenimentele petrecute între anii 1203 şi 1261. Istoricul a luat parte la multe
dintre întâmplările pe care le narează, fapt pe care îl accentuează în mod repetat.
Propunându-şi să scrie istoria sine ira et studio (ούτε γουν προς χάριν ούτε προς
φθόνον, αλλ΄ ουδέ προς μίσος ή και προς εύνοιαν), el descrie cu mare putere de
pătrundere şi de sinteză complicatele raporturi de forţe şi evoluţii ce au dus la
ascensiunea Imperiului de la Niceea. Clarviziunea sa istorică se datorează în
mare măsură colosalei sale experienţe politice şi militare. Aceasta din urmă este
detectabilă, aşa cum arăta Herbert Hunger, din nenumăratele observaţii aparent
neînsemnate presărate de-a lungul întregii sale opere. Gheorghios ştia din
experienţa directă că bulgarii nu deţin mijloacele tehnice pentru a asedia
poziţiile fortificate, că occidentalii nu au tăria de a rezista la atacuri îndelungi, că
în vremurile de atunci patriarhul Constantinopolului era ales pe criteriul
docilităţii faţă de împărat). Dincolo de aceste calităţi, lucrarea lui Akropolites se
caracterizează şi printr-o naraţie succintă şi clară, extrem de diferită de amplele
dezvoltări retorice ale celor mai mulţi istorici bizantini. De asemenea,
naraţiunile sale sunt pline de elemente realiste. În acest sens pot fi citate
descrierea scenelor de apoplexie ale împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, a
modului în care bulgarii foloseau drept cupă craniul împăratului Baldouin. La
Akropolites sunt şi multe elementele umoristice. De pildă, despre strategul
Constantinos Margarites se spune ca era de origine ţărănească, că a crescut cu
pâine de orz şi tărâţe şi, ca atare, nu ştia decât să mugească. Mihail Paleologul,
acuzat de înaltă trădare îi cere mitropolitului Filadelfiei să ia mai întâi el în
preasfinţitele sale mâini fierul înroşit în foc pentru a-şi proba nevinovăţia. De
ironii continue au parte şi diversele titluri pompoase pe care suveranul bizantin
le împărţea cu generozitate şi de care chiar el se bucura.
Opera istorica a lui Akropolites a fost continuată de compatriotul
său Gheorghios Pachymeres. Născut în anul 1242 la Niceea, a sosit în anul
1261 în Constantinopolul recucerit, unde a devenit elevul marelui logothet
Gheorghios Akropolites de la care a învăţat filosofia, retorica, matematica şi
fizica. Devenit apoi diacon, al a îndeplinit de-a lungul anilor diverse funcţii
bisericeşti, în general, nu de prim rang. Mai importantă pare să fi fost activitatea
sa literară şi chiar didactică, cunoscut fiind faptul ca Gheorghios Pachymeres a
fost şi autorul unei scrieri filosofice de orientare peripatetica (Φιλοσοφία), a
unor tratate de retorică, poeme, scrisori. Din păcate, multe dintre operele sale
s-au pierdut sau se păstrează doar fragmentar.
Integral păstrată este ampla sa lucrare retorică, intitulată „Συγγραφικαί
Ιστορίαι” (13 cărţi), care acoperă perioada cuprinsă între anii 1260 şi 1308. Din
cele 13 cărţi, 6 sunt dedicate lui Mihail al VIII-lea Paleologul şi 7 lui Andronic
al II-lea Paleologul. Tonul pe care îl adoptă Gheorghios încă din debutul lucrării
sale este unul profund pesimist, generat de situaţia dezastroasă a Imperiului. Cu
o deosebită perspicacitate, Gheorghios reuşeşte să facă o radiografie exactă a
acesteia. Imperiul era încolţit din toate părţile, nemaiputând nici măcar să
respire. Aproape întreaga Asie Mică a căzut sub loviturile turcilor, populaţia
grecească fiind constrânsă să se retragă în special în zonele litorale. Înspre
Constantinopol se îndrepta atât dinspre est, cât şi dinspre vest, asemenea unei
oştiri de furnici, valurile de refugiaţi. Înfrângerile de pe câmpul de luptă sunt
agravate de mecanismele nefuncţionale ale Imperiului. Dintr-o neglijenţă
criminală a lui Andronic al II-lea flota bizantină aproape că a dispărut, stăpânii
mărilor ajungând latinii şi piraţii. Sistemul deficitar de colectare a impozitelor
îngăduia tot soiul de abuzuri şi îi determina pe greci să se refugieze în teritoriile
inamicilor. Lipseau alimentele, moneda se devaloriza continuu, iar statul era
sfâşiat de erezii şi de disputele generate de problema unirii Bisericilor.
Toată această descriere a situaţiei din Imperiu ca şi portretele pe care le
trasează diverselor personalităţi politice se caracterizează printr-o deosebită
obiectivitate. Promisiunile obişnuite ale istoricilor bizantini de a scrie fără mânie
şi părtinire nu rămân la el literă moartă. Este de ajuns să comparăm judecăţile pe
care le formulează G. Akropolites şi G. Pachymeres asupra lui Teodor al II-lea
Laskaris şi Mihai al VIII-lea Paleologul pentru a constata obiectivitatea
superioară a celui de-al doilea. Singurul punct în care G. Pachymeres este
inferior profesorului său este lipsa cunoaşterii directe a politicii la cel mai înalt
nivel. Şi mai meritoriu este în cazul unui om al Bisericii lipsa fanatismului care
îi caracteriza pe confraţii săi. Deşi adversar al unirii ortodocşilor cu catolicii, el
se dovedeşte extrem de moderat în aprecierile la adresa opozanţilor şi a diverilor
eretici.
Scrierea lui G. Pachymeres are însă şi alte merite care i-au adus pe bună
dreptate autorului titlul de umanist bizantin (G. Arnakis). Astfel el nu dă aceeaşi
importanţă ca şi predecesorii săi proniei divine, pe care o înlocuieşte cu un
destin impersonal. Totodată pentru a sublinia neputinţa omenească el recurge la
pasaje din Platon şi Pindar, iar nu din scrierile sacre. Dincolo de această
slăbiciune el crede cu tărie în capacitatea omului de a învăţa şi de a se adapta la
mediu. De asemenea, lucru greu de imaginat pentru un om al Bisericii, G.
Pachymeres se arăta extrem de neîncrezător faţă de ascetismul excesiv al
patriarhului Atanasie sau faţă de unele credinţe superstiţioase cum ar fi aceea că
viitorul patriarhului este prezis la întronizare de deschiderea întâmplătoare a
Evangheliei. Umanismul lui G. Pachymeres se manifestă evident şi prin
întoarcerea tot mai frecventă la realităţile antice, în opera sa abundând
referinţele mitologice şi revenindu-se la vechiul calendar atic.
Dintre istoricii secolului al XIV-lea se detaşează doua mari nume: cele ale
lui Nichifor Gregoras şi cel al împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino. Primul
s-a născut în anul 1290 la Heracleea Pontului. De tânăr a fost luat sub oblăduirea
unchiului său Ioan, devenit arhiepiscop al Nicomidiei şi se iniţiază în teologie şi
filosofie. În jurul vârstei de 20 de ani a sosit la Constantinopol unde a devenit
elev al patriarhului Ioan Glycas şi al marelui umanist Teodor Metochites. Graţie
acestora a ajuns la Curtea imperială, unde s-a bucurat de protecţia împăratului
Andronic al II-lea Paleologul, un iubitor al literelor şi al artelor. La cererea
acestuia Gregoras a formulat nişte propuneri de modificare a calendarului, care
vor fi acceptate abia peste 250 de ani de Biserica Romano-Catolică (reforma
gregoriana). O dată cu căderea lui Andronic al II-lea, Nichifor Gregoras a fost
silit să se retragă temporar de la Curte (1328), dar şi-a recâştigat curând
influenţa graţie prieteniei cu Ioan Cantacuzino, marele domestic al scholelor.
Puterea sa părea că are să crească o dată cu victoria definitivă a lui Ioan
Cantacuzino în urma războiului civil (1347). Lucrurile însă nu au stat deloc aşa,
întrucât Nichifor Gregoras luase făţiş poziţie împotriva Sfântului Grigorie
Palama şi a doctrinei acestuia, iar Ioan Cantacuzino fusese susţinut în lupta
pentru putere de palamişti. Concepţiile lui Nichifor Gregoras au fost iniţial
condamnate de un sinod, iar apoi el a fost închis în mănăstirea Choras şi i s-a
interzis sa îşi mai exprime părerile. A fost momentul în care Nichifor Gregoras
s-a dedicat scrierii marii sale lucrări istorice. O data cu urcarea pe tron a lui Ioan
al V-lea Paleologul (1354) a sosit şi ceasul eliberării pentru Nichifor Gregoras,
care şi-a putut continua intensa activitate polemică împotriva Sfântului Grigorie
Palama. Totuşi, timpul i-a dat dreptate acestuia din urmă a cărui doctrina a fost
încorporată în dogma oficială ortodoxă, în vreme ce concepţiile lui Nichifor
Gregoras au fost condamnate încă din secolul al XV-lea.
Unica sa operă istorică se intitulează „Ιστορία Ρωμαïκή” şi conţine nu mai
puţin de 37 de cărţi, depăşind toate lucrările istorice anterioare atât prin
dimensiuni cât şi prin bogăţia informaţiei. Ceea ce îi lipseşte scrierii lui
Gregoras este însă o revizuire finală care să înlăture imperfecţiunile inerente
primei redactări şi să îi confere unitate. Din cele 37 de cărţi ale lucrării, primele
11 ce formează o unitate aparte se ocupă cu evenimentele dintre anii 1204 şi
1341, iar cele de la 12 la 29 sunt dedicate anilor 1341-1355. După acestea
urmează o mare digresiune dialogală (cărţile 30-35) pentru ca ultimele trei cărţi
ale lucrării sa fie rezervate anilor 1355-1358. Motivele disproporţiei cantitative
în tratarea lui Nichifor Grigoras ar putea fi faptul că despre anii 1204-1308
existau Istoriile lui G. Akropolites şi G. Pachymeres şi, că, asemenea celorlalţi
istorici bizantini, Nichifor Gregoras voia să scrie εξ αυτοψίας, doar
evenimentele la care a asistat. De altfel, cei doi autori citaţi au reprezentat
sursele de bază pe care Nichifor Gregoras le-a prescurtat atunci când şi-a scris
prima parte a istoriei. Apoi, reproducerea acestora este extrem de rapidă şi de
superficială, trecând cu vederea elemente extrem de importante precum
participarea Veneţiei la împărţirea Imperiului Bizantin în anul 1204 sau
recucerirea Tesalonicului în anul 1246 de către Ioan al III-lea Vatatzes. Totuşi, în
afara celor doi istorici în cauză Nichifor Gregoras utilizează şi alte materiale
precum actele oficiale ale epocii. În plus, el dovedeşte discernământ politic şi un
orizont larg chiar şi în spinoasele probleme teologice. Astfel, el a avut curajul să
remarce că patriarhii Constantinopolului, proveniţi, în general, din rândul
călugărilor de la Muntele Athos, nu au calităţile necesare unei funcţii ce
presupune în cea mai mare măsură abilităţi comunicaţionale şi de acţiune.
Notabil este la Nichifor Gregoras şi faptul că s-a interesat de politica
internă cu implicaţiile ei sociale şi de factorii economici. Astfel, el a accentuat
importanţa măsurilor economice luate de Ioan al III-lea Vatatzes pentru
asigurarea autarhiei economice a Imperiului de la Niceea. O altă trăsătură ce
individualizează opera lui Nichifor Gregoras este prezenta unui mare număr de
digresiuni istorico-geografice, menite să confere varietate textului. Astfel,
Gregoras vorbeşte, printre altele, despre bulgari, tătari, mongoli, gali, ruşi,
despre Cipru, Creta, Milano, bazându-se evident pe informaţii literare, dar şi
despre schimbarea calendarului, corupţia preoţimii ori statuia ecvestra a lui
Iustinian, lucruri pe care le cunoştea direct. Multe dintre informaţiile şi
referinţele prezente în digresiuni privesc, ca în cazul unui adevărat umanist,
antichitatea. Astfel, pentru a-şi susţine dezvoltările politico-istorice, Nichifor
Gregoras citează exemple mitologice şi istorice din antichitate. În plus, el se
referă la realităţi contemporane cu termeni atici, reînvie cuvinte ieşite din uz,
citează din Platon, Homer şi alţi autori clasici. Chiar şi teoria sa asupra
existenţei şi funcţionării lumii trebuie plasată în sfera umanismului creştin. El
invocă de nenumărate ori pronia divina (Θεία Πρόνοια), care, in viziunea sa,
hotărăşte toate acţiunile omeneşti, decide soarta războaielor, putând răsturna
situaţiile care par cele mai favorabile. Nenorocirile care îi lovesc pe oameni
trebuie puse deseori pe seama propriilor păcate, care sunt mai devreme sau mai
târziu pedepsite de Dumnezeu. Se cade ca muritorii să aibă încredere în pronia
divină, căci cei care se încred doar în propriile forţe vor da greş foarte curând. O
poziţie umanistă adoptă Nichifor Gregoras şi în problemele strict ecleziastice,
condamnând ascetismul excesiv, agresivitatea şi intoleranta unor călugări.
Protectorul, iar mai apoi adversarul lui Nichifor Gregoras, Ioan
Cantacuzinos este şi el autorul unei scrieri istorice cu valoare memorialistică.
Ioan s-a născut în anul 1295/1296 la Constantinopol într-o familie aristocratică
foarte bogată, înrudită deopotrivă cu cea a Paleologilor şi a Angelilor. Averea sa
uriaşă, constând mai ales în pământ şi animale, i-a permis să ocupe o poziţie
socială înaltă şi să se implice în războiul dintre Andronic al II-lea şi Andronic al
III-lea Paleologul, luând partea acestuia din urmă. O dată cu victoria lui
Andronic al III-lea (1328), Ioan a devenit cel mai puternic om din Imperiu,
impunându-şi propriul candidat, Ioan Calecas ca patriarh al Constantinopolului
(1334). Alegerea sa nu a fost prea inspirată, deoarece la moartea lui Andronic al
III-lea, Calecas, în loc să-l susţină pe Ioan la ocuparea tronului, a contribuit la
încununarea vaduvei împăratului, Ana. În replică, Ioan s-a proclamat si el
împărat (26 octombrie 1341 la Didymotich), implicându-se într-un lung război
civil, care s-a încheiat cu victoria sa abia în anul 1347. Guvernarea lui Ioan a
fost una slabă, el nemulţumindu-şi chiar proprii suporteri. În anul 1352 a
izbucnit un nou război civil între Ioan Cantacuzino şi Paleologi, care s-a sfârşit
în anul 1354 cu victoria lui Ioan al V-lea Paleologul şi cu retragerea la mănăstire
a lui Ioan Cantacuzino, care, sub numele de Ioasaf, a mai trăit încă 30 de ani
(până în anul 1383), dedicându-se scrierii memoriilor, controverselor religioase
(în principal, chestiunii unirii Bisericilor), dar şi unor intrigi politice.
Memoriile istorice ale lui Ioan Cantacuzino poartă numele
de „Ιστορίαι” şi conţin 4 cărţi care se ocupă cu evenimentele petrecute între anii
1320 şi 1356. Lucrarea debutează cu o prezentare alegorică în care Nil Cabasila,
episcopul Tesalonicului, îl îndeamnă pe Christodoulos (un pseudonim al
autorului) să-şi aştearnă în scris memoriile. Acest artificiu îi permite autorului să
îşi traseze un autoelogiu. După o trecere în revistă a principalelor caracteristici
ale scrierii istoriei la care aderă (imparţialitate, relatarea evenimentelor
cunoscute direct), în continuare, cartea întâi se ocupă cu războiul civil dintre cei
doi Andronici, cea de-a doua cu domnia lui Andronic al III-lea, cea de-a treia cu
evenimentele de la moartea acestuia până la propria sa intrare triumfală în
Constantinopol (1347), iar a patra cu domnia sa, renunţarea la tron şi
evenimentele care au urmat. Se remarcă compoziţia atentă, îngrijită, echilibrul
între părţile dedicate fiecărei perioade. Lucrarea este valoroasă şi prin faptul că
se bazează mai mult decât în cazul oricărui istoric bizantin pe αυτοψία. Astfel,
începând din anul 1320, Ioan a participat direct la toate marile eveimente ale
Imperiului şi a avut acces direct la toate documentele cancelariei imperiale. De
altfel, el citează în cuprinsul operei sale hrisoave ori scrisori, cum ar fi cea a
sultanului Nouredin către el. Numărul de informaţii precise (datări riguroase ale
evenimentelor, menţiuni ale efectivelor militare, a numărului de victime) este
extrem de mare.
Această incontestabilă exactitate de amănunte are tocmai rolul de a oculta
marile deformări istorice de ansamblu menite să-i justifice poziţia politică ori
să-i exalte propria imagine. Acest lucru este cu atât mai mult posibil, cu cât el a
scris la persoana a treia singular. A fost un sfetnic excelent al lui Andronic, pe
câmpul de luptă a dovedit o vitejie exemplară, era mărinimos cu cei care au
încercat să-l asasineze, era generos, folosindu-şi resursele personale pentru
folosul statului. Dincolo de propriile elogii, Cantacuzino trebuia să răspundă şi
la gravele acuzaţii care îi fuseseră aduse de adversari. Este vorba de încercarea
de a uzurpa tronul şi de a-i fi chemat în ajutor pe turci. La prima învinuire Ioan a
răspuns, arătând că de mai multe ori i s-a oferit coroana şi în tot atâtea rânduri a
refuzat-o. Mare pacifist, el nu a dorit câtuşi de puţin declanşarea unui război
civil şi nu i-a chemat pe turci în ajutor, ci pur şi simplu s-a apărat de rivalii săi.
Explicaţia pe care o dă pentru izbucnirea războiului civil este una mai degrabă
metafizică, vinovate fiind invidia (φθόνος) şi calomniile (συκοφαντίαι)
adversarilor.
În mod paradoxal o dată cu prăbuşirea definitivă a tuturor structurilor
politice şi economice ale Bizanţului, pe plan cultural se înregistrează o înflorire
şi o renaştere. Chiar şi în domeniul istoriei, dacă în veacurile al XIII-lea şi,
respectiv, al XIV-lea ne întâlneam cu câte două nume notabile, secolul al XV-lea
a zămislit patru istorici de seamă. Primul dintre ei, Laonicos Chalcocondylis,
fiind singurul scriitor originar din Atena pe care l-a cunoscut întreaga literatura
bizantina. Născut în anul 1423 (sau 1430) într-o familie de vază a oraşului, este
silit în anul 1435 să îşi părăsească patria în urma unei încercări eşuate de
lovitura de stat dată de tatăl sau împotriva nobililor ocupanţi Acciajuoli. S-a
stabilit în despotatul bizantin al Moreei, unde a devenit elevul lui Gheorghios
Plethon. Alte informaţii sigure despre viaţa sa aproape că nu avem. În timp ce
tatăl şi fratele său au plecat în Italia, el a rămas undeva în spaţiul egean (Atena,
Creta), de unde a putut urmări evoluţiile politice din următoarele decenii.
Unica sa lucrare istorica se intitulează „Απόδειξις ιστοριών” şi cuprinde
10 cărţi dedicate evenimentelor dintre ani 1298 şi 1463. Lucrarea se termină
brusc, lucru care ne face să credem că decesul l-a împiedicat pe Laonic să
o finalizeze. Scrierea sa se deosebeşte radical de toate celelalte lucrări
anterioare de gen scrise de bizantini. Ea nu mai este o istorie a Bizanţului, ci a
duşmanilor acestuia, a temuţilor turci otomani, a căror ascensiune o urmăreşte şi
o descrie, inclusiv în punctul ei culminant, cucerirea Constantinopolului. Totuşi,
el îi recunoaşte limbii greceşti importanţa culturală universală. În debutul
lucrării, după o scurtă prefaţă urmează o trecere în revistă extrem de sumară a
întregii istorii universale pornind de la mitologie şi popoarele Orientului antic
(asirieni, mezi, persi) şi încheind cu o scurtă prezentare a istoriei bizantine.
Ajunge apoi la istoria turcilor pe care o scrie, recurgând şi la izvoare turceşti şi
adunând de peste tot informaţii. Istoria otomanilor este trasată începând de la
stabilirea lor la Prussa (Brussa) şi urmăreşte cucerirea progresivă a întregii Asii
Mici, pătrunderea turcilor în Marea Egee şi în Balcani, cucerirea
Constantinopolului şi a celorlalte mici state greceşti, respectiv reacţia
Occidentului după victoria necredincioşilor.
Modelul literar şi istoric pe care şi-l ia Laonic pentru scrierea sa este
Herodot, de la care a preluat atât caracteristici compoziţionale, cât şi lingvistice
ori stilistice. Mai mult chiar, el adoptă şi concepţia filosofică a lui Herodot
despre istoria percepută ca o confruntare continuă între Orient şi Occident, între
greci şi barbari. Cucerirea Constantinopolului reprezintă o răzbunare pentru
distrugerea Troiei de către ahei. Acum lupta între creştini şi musulmani, între
greci şi barbari se desfăşoară pe trei fronturi: în Europa Occidentală, în
Peninsula Balcanică şi în Spania. În acest fel istoria lui Laonic capătă un
caracter cu adevărat universal. La acest lucru contribuie şi prezenţa unui mare
număr de digresiuni istorice şi geografice, ce privesc aproape întreaga lume
cunoscuta pe atunci. Astfel istoricul scrie, printre altele, despre tătarii din
Crimeea, despre Rusia, Lituania, Cehia, Polonia ori Moldova. Notabil este la
Laonic şi faptul că toate aceste digresiuni se bazează pe surse strict
contemporane (jumătatea secolului al XV-lea), iar nu pe unele foarte vechi ca la
cei mai mulţi istorici bizantini. Din sfera sa de interes nu lipseşte nici
Occidentul, Laonic scriind şi despre Genova, relaţiile italo-hispane, anexarea
Regatului Neapolelui de către regele Alfons al V-lea al Aragonului, Spania şi
luptele ei cu Granada aflată încă sub stăpânire arabă.
Un al doilea istoric notabil din secolul al XV-lea este Ducas. Născut în
jurul anului 1400, acesta a intrat de tânăr în serviciul genovezului Giovanni
Adorno, al cărui secretar a devenit (1421). Îşi împărţea astfel timpul între insula
Lesbos şi Foceea, unde avea o casă. În anul 1452 se afla la Didymotich de unde
a putut urmări şi pregătirile de asalt ale lui Mahomed al II-lea Fatih. După
dezastru a vizitat chiar Constantinopolul pentru a examina situaţia la faţa
locului. Pe atunci trecuse în slujba familiei nobile genoveze Gattilusi, care
stăpânea insula Lesbos. Pentru aceasta a îndeplinit unele misiuni diplomatice
dintre cele mai dificile, precum predarea tributului către sultan. Data morţii sale
nu este cunoscută, dar ultimul eveniment relatat în opera sa, şi anume cucerirea
Lesbosului de către turci (1462) oferă un termen post quem.
Lucrarea sa istorică se păstrează într-un unic manuscris din care lipsesc
prima şi ultima foaie, nepermiţându-ne aşadar să cunoaştem titlul său. Primele
capitole păstrate ale lucrării oferă o trecere în revistă extrem de sumară şi
lacunară a istoriei de la Adam la Palelologi. De pildă, dintre împăraţii bizantini
nu sunt menţionate decât personalităţile de prim rang în succesiunea lui
Constantin cel Mare, Iustinian, Irina, Constantin al VI-lea, Alexios I. Propriu-zis
istoria turco-bizantină începe în anul 1341, la moartea lui Andronic al III-lea
Paleologul, o dată cu declanşarea războiului civil între Ioan al VI-lea
Cantacuzino şi familia Paleologilor. Relatarea lui Ducas este vie, atrăgătoare şi
bazată pe o bună cunoaştere a realităţilor politice ale vremii. Spre deosebire de
mulţi dintre contemporanii săi el nu-şi face nici un fel de iluzii cu privire la
prăbuşirea definitivă a Bizanţului. O dovadă sigură a evaluării corecte a
raporturilor dintre cele două puteri pe care o face Ducas este spaţiul pe care îl
acorda urcării pe tron a lui Constantin al XI-lea (câteva rânduri) faţă de cea a lui
Mahomed al II-lea (relatată pe larg). Judicioasă este şi poziţia sa în favoarea
unirii Bisericilor. Ducas constata cu durere neajunsurile pe care le-a suferit
Bizanţul de pe urma fanatismului religios, nejustificat şi excesiv, pe care îl
exemplifica, citând printre altele vorbele lui Luca Notaras: „Aş vrea să văd mai
degrabă în Constantinopol turbanul turcesc decât mitra latină”. Şi istoricul nu
uită să adauge că la intrarea în oraş, Mahomed l-a condamnat la moarte pe
celebrul antiunionist.
Toată această situaţie l-a determinat pe Ducas să conchidă că prăbuşirea
Bizanţului a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele bizantinilor.
Dincolo de realitatea dezolantă pe care o descrie istoricul nutreşte speranţa că
nu peste mult timp Paleologii şi otomanii intraţi deodată pe scena istoriei se vor
prăbuşi. Daca facem abstracţie de această convingere naivă, lucrarea lui Ducas
se remarcă prin obiectivitate, dragostea pentru adevăr şi o relativă exactitate.
Naraţiunea lui este captivantă şi variată, fără a fi afectată de o retorică vagă.
Discursurile pe care le introduce conform tradiţiei în opera sa sunt succinte şi
iau deseori forma unor dialoguri. Singurele artificii retorice la care recurge
Ducas sunt lamentaţiile presărate cu citate din Vechiul Testament, cum ar fi
bocetul la cucerirea Constantinopolului imitat după plânsetul lui Ieremia pentru
ocuparea Ierusalimului. Influenţa antichităţii clasice este cea mai vizibilă în
variatele referinţe mitologice prezente în opera sa (legenda lui Chronos şi
a fiilor săi comparată cu luptele dintre Ioan Paleologul şi fiii săi, căsătoria dintre
Thetis şi Peleu este asemănată cu cea dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Elena,
fiica lui Ioan Cantacuzino). Tot aşa Ducas îşi propune să scrie într-o manieră
apropiată de cea antică, folosind frecvent forme de dual şi cuvinte homerice,
numai că acestea nu exclud prezenta şi a formelor şi cuvintelor populare,
inclusiv turceşti şi italieneşti.
Dacă despre viaţa lui Ducas şi a altor istorici bizantini suntem slab
informaţi, despre existenţa lui Georgios Sphrantzes ştim foarte multe. Acesta îşi
ţinea un jurnal exact, în care, pe lângă evenimentele politice, menţiona şi
întâmplări din viaţa sa personală. Născut în anul 1401 la Constantinopol într-o
familie nobilă originară din insula Lemnos, G. Sphrantzes a intrat de tânăr în
slujba împăratului Manuel al II-lea Paleologul. Câştigând încrederea acestuia, a
devenit executorul său testamentar, intrând ulterior în slujba despotului Moreei
Constantin, faţă de care a dovedit credinţă nesmintită, salvându-i chiar viaţa.
Aceşti ani sunt caracterizaţi de numeroase misiuni politice şi diplomatice
dificile, în timpul cărora a fost chiar luat prizonier. Pe rând, G. Sphrantzes a fost
guvernatorul oraşelor Patras, Selymbria, Mystras. Misiunile diplomatice au
continuat şi o dată cu suirea pe tron a protectorului său, istoricul trebuind să
meargă la Trapezunt şi în Georgia, acţiuni în schimbul cărora a primit titlul de
mare logothet. Ca apropiat al împăratului, G. Sphrantzes a asistat la cucerirea
Constantinopolului, a fost luat prizonier de turci, dar a reuşit să scape şi să se
refugieze în Peloponez, unde şi-a continuat activitatea diplomatică în slujba
despotului Toma. La cucerirea despotatului a fost silit să se retragă în insula
Corfu, de unde a întreprins mai multe călătorii în Italia (Viterbo, Roma). În anul
1468 a intrat în mănăstire la fel ca şi soţia sa, murind, probabil, în anul 1475.
Scrierea istorica a lui G. Sphrantzes se păstrează în două variante
intitulate convenţional Chronicon minus şi Chronicon maius. Prima dintre ele nu
reprezintă altceva decât jurnalul ţinut de G. Sphrantzes între anii 1413-1477. În
schimb, Chronicon maius este opera lui Makarios Melissenos (1573-1575) şi se
ocupă de o perioadă mai amplă (1258-1578). Lucrarea înaltului ierarh conţine
integral jurnalul lui G. Sphrantzes, la care se adaugă prefaţa copiată de la
Gheorghios Akropolites şi informaţii preluate de la Teophanes Continuatus,
Nicetas Choniates, Nichifor Gregoras. Dintre cele 4 cărţi ale lui Chronicon
maius prima conţine istoria Paleologilor până la moartea lui Manuel al II-lea
(1425) (inclusiv digresiuni despre otomani şi prezenta arabă în Spania şi insula
Creta), cea de-a doua se ocupă de domnia lui Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-
1448) (conţine si o digresiune despre sinodul de la Ferrara-Florenta). Cartea a
treia tratează cucerirea Constantinopolului, prezentată în mod teatral, ca de un
martor ocular, deşi multe dintre informaţii nu provin de la Sphrantzes. Cartea a
patra este dedicată în special evenimentelor din Peloponez şi avatarurilor
familiei istoricului. Se adaugă câteva capitole despre fenomenele cosmice,
seisme şi alte evenimente diverse.
Chronicon minus a lui G. Sphrantzes este una dintre cele mai personale
lucrări pe care le-a cunoscut nu doar istoriografia, ci şi întreaga literatură
bizantină. În cadrul acesteia îl vedem pe un înalt funcţionar bizantin confesându-
se, împărtăşindu-ne valorile la care adera, dar şi eforturile şi suferinţele de care a
avut parte. Uneori G. Sphrantzes este mândru de succesele sale (nimeni nu a
primit atâtea sate ca el în despotatul Moreei), alteori se plânge din cauza
nenorocirilor care l-au lovit. Apreciază ierarhia bizantină cu titlurile ei
pompoase ori vesmintele somptuoase de ceremonie. G. Sphrantzes nu se rezumă
însă întotdeauna la transcrierea unor note de jurnal, ci prelucrează anumite
episoade, transformându-le în naraţiuni dintre cele mai reuşite. La farmecul
acestora a contribuit în mare măsura şi limba lui G. Sphrantzis, fericit amestec
între greaca arhaizantă şi cea vorbită.
Ultimul istoric al Bizanţului [Mihail] Critoboulos din Imbros este mai
degrabă un istoric al Imperiului Otoman. Născut în insula Imbros în primul
deceniu al secolului al XV-lea, el a îndeplinit funcţia de guvernator al acesteia,
fiind numit de sultan (1456). În această calitate s-a opus flotei papale care
ocupase Lemnosul şi Samotrace şi urmarea cucerirea Imbrosului. Ba chiar în
anul următor, Critobul a reuşit chiar să-i alunge pe italieni din Lemnos. În anul
1466 la cucerirea Imbrosului de către veneţieni istoricul s-a refugiat la
Constantinopol, unde şi-a trăit ultimii ani ai vieţii.
 Scrierea sa intitulata simplu „Istorii” cuprinde 5 cărţi ce narează
evenimentele dintre anii 1451 şi 1467. Ea îi este dedicată sultanului Mahomed al
II-lea Fatih, care are parte de epitetele
de αυτοκράτωρ μέγιστος şi βασιλεύς των βασιλέων, precum şi de altele care de
care mai ditirambice. Ba chiar este asemuit cu Alexandru cel Mare sau
considerat ca întrunind toate calităţile ce reveneau în mod tradiţional unui
împărat bizantin. Este generos, uman, dispune construirea unor cetăţi, dovedeşte
preocupări intelectuale ample, interesându-se în primul rând de geografie şi de
ştiinţele naturii. De asemenea, el nutreşte un adevărat respect faţă de antichitatea
greacă, vizitând Atena şi entuziasmându-se în faţa ruinelor. Ba chiar şi în Beoţia
a încercat să găsească antichităţi şi vizitează ruinele Troiei, episod care îi
permite lui Critobul reluarea ideii potrivit căreia cucerirea Constantinopolului
reprezintă răzbunarea istoriei pentru incendierea Troiei de către greci. Laudele
deşănţate pe care le aduce lui Mahomed al II-lea se îmbină însă în mod aparent
paradoxal la Critobul cu elogiul adus propriei naţiuni, trecutului ei glorios si
limbii greceşti, graiul universal al culturii. Ba chiar istoricul se simte nevoit să
se scuze că prezintă căderea Constantinopolului.
Altminteri lucrarea lui Critobul se caracterizează printr-o originalitate
redusă şi prin numeroase elemente stereotipe. Autorul este un admirator al lui
Tucidide, pe care îl imită uneori chiar într-o manieră servilă. Astfel, propria sa
prezentare, cele două discursuri ale lui Mahomed al II-lea şi descrierea ciumei
par desprinse din Războiul Peloponesiac. Vasile Grecu a arătat chiar că istoricul
deformează chiar realitatea pentru a se plia cât mai bine pe frazele lui Tucidide.
Acesta nu este însa singurul autor antic luat ca model de Critobul. El prelucrează
şi pasaje homerice ori preia elemente lexicale ori morfologice de sorginte
epică. Alături de această imitare a clasicilor, istoria sa se remarcă prin prezenţa
a numeroase motive şi formule stereotipe. Capitolele încep cu aceleaşi
construcţii, iar istoricul foloseşte aceleaşi epitete pentru a caracteriza personaje
dintre cele mai diverse (împăratul Constantin, sultanul Mahomed, marele vizir,
etc.).